Principiul securității raporturilor juridice constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept. Deși nu este în mod expres consacrat în Constituție, principiul securității raporturilor juridice se deduce din prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3), conform cărora România este stat de drept, democratic și social; existența unor soluții legislative contradictorii și anularea unor dispoziții legale prin intermediul altor prevederi cuprinse în același act normativ conduc la încălcarea securității raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei.

Principiul securității juridice este implicit în toate articolele din Convenție și constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept. Scopul acestui principiu este în special acela de a garanta stabilitatea situațiilor juridice și de a promova încrederea publicului în justiție. Orice persistență a divergențelor de jurisprudență riscă să ducă la o stare de incertitudine juridică de natură să reducă încrederea publicului în sistemul judiciar, chiar dacă această încredere este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept.

Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. S-a reținut, totodată, că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării.

Noul Cod de procedură penală își păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ. Plecându-se de la soluția procesual penală clasică în dreptul românesc, aceea a cercetării de către instanța penală a tuturor aspectelor ce vizează, direct sau indirect, raportul juridic penal de conflict, s-a ajuns la varianta aplicării directe de către instanțele penale a principiilor europene, aplicare ce se realizează prin prisma jurisprudenței CEDO , coroborată cu art. 20 din Constituție.

Principiul securității raporturilor juridice decurge implicit din C.E.D.H. și constituie unul dintre principiile fundamentale ale statului de drept .

Neutralitatea este de esența justiției. Principiul imparțialității justiției constituie un corolar al principiului legalității ce caracterizează statul de drept. Principiul imparțialității presupune ca autoritățile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiția să fie neutre.

Imparțialitatea magistratului, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, fiind apreciată ca un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume( imparțialitate subiectivă) și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă.

Esența C.E.D.H. este respectul pentru demnitatea umană și libertatea umană. Orice atingere adusă demnității umane afectează esența Convenției.

Pentru noi, chintesența raportului dintre convenție și procedura română se află inspectat în anul 2011, în Cauza Begu împotriva României. Când avocatul reclamantului a impus curții să sesizeze, să se pronunțe asupra celor mai arzătoare chestiuni existente în instanțele din țara noastră (percheziție corporală și domiciliară, procedura de anchetă având ca obiect percheziția corporală a reclamantului, necesitatea de a fi asistat de un avocat ales în timpul percheziției corporale, arestarea preventivă a reclamantului, prelungirea arestării preventive, competența instanțelor militare, dreptul de a fi adus de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau pus în libertate pe durata procedurii, ascultarea convorbirilor telefonice, dreptul de a fi asistat de un avocat, respectarea principiului egalității armelor, caracterul public al ședințelor, motivarea deciziilor), privind încălcarea art. 5 § 2 din Convenție, a art. 5 § 3 din Convenție, a art. 5 § 4 din Convenție, a art. 6 § 1 din Convenție, a art. 6 § 2 din Convenție, a art. 6 § 3 lit. c) din Convenție , a art. 8 din Convenție, a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Curtea a declarat, în unanimitate, cererea admisibilă în ceea ce privește capetele de cerere întemeiate pe art. 5 § 3 din Convenție cu privire la nemotivarea arestării preventive și pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; [. . . ]

Curtea hotărăște, cu 6 voturi la unu, că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenție în perioada ulterioară Hotărârii tribunalului militar din 14 septembrie 2001; hotărăște, în unanimitate, că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție; [. . . ].[1]

În împrejurările specifice ale cauzei, pericolul pentru ordinea publică [2]exista în continuare. Curtea a constatat că autoritățile naționale nu au menținut un „echilibru just“ între imperativele interesului general și exigențele apărării dreptului reclamantului.

CONVENTIA din 4 noiembrie 1950 pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, amendată prin Protocoalele nr. 3, 5 și 8 și completată prin Protocolul nr. 2, semnată la Roma [3]

Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei,

luând în considerare Declarația Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea generală a Națiunilor Unite la 10 decembrie 1948,

considerând ca această declarație urmărește sa asigure recunoașterea și aplicarea universală și efectivă a drepturilor pe care ea le enunță,

considerând ca scopul Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune mai strânsă între membrii săi și ca unul dintre mijloacele pentru a atinge acest scop este apărarea și dezvoltarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale,

reafirmând atașamentul lor profund față de aceste libertăți fundamentale care constituie temelia însăși a justiției și a păcii în lume și a căror menținere se bazează în mod esențial, pe de o parte, pe un regim politic cu adevărat democratic, iar pe de altă parte, pe o concepție comună și un respect comun al drepturilor omului din care acestea decurg,

hotărâte, în calitatea lor de guverne ale statelor europene animate de același spirit și având un patrimoniu comun de idealuri și de tradiții politice, de respect al libertății și de preeminenta a dreptului, să ia primele măsuri menite să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi enunțate în Declarația Universală,

Afirmând că înaltelor pârți contractante le revine responsabilitatea primară, conform principiului subsidiarității, de a garanta respectarea drepturilor și libertăților definite în prezenta Convenție și protocoalele la aceasta și că, în acest sens, acestea beneficiază de o marjă de apreciere, sub controlul Curții Europene a Drepturilor Omului instituite prin prezenta Convenție
au convenit asupra celor ce urmează:

ARTICOLUL 1 Obligația de a respecta drepturile omului

Înaltele parți contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în titlul I al prezentei convenții.

Titlul I: Drepturi și libertăți

ARTICOLUL 2 Dreptul la viată

1. Dreptul la viată al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal în cazul în care infracțiunea este sancționată cu această pedeapsa prin lege.

2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzata prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță:

a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violentei ilegale;

b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute;

c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție.

ARTICOLUL 3 Interzicerea torturii

Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.

ARTICOLUL 4 Interzicerea sclaviei și a muncii forțate

1. Nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau în condiții de aservire.

2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forțată sau obligatorie.

3. Nu se consideră muncă forțată sau obligatorie în sensul prezentului articol:

a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenției în condițiile prevăzute de art. 5 din prezenta convenție sau în timpul în care se află în libertate condiționată;

b) orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză să satisfacă serviciul militar din motive de conștiință, în țările în care acest lucru este recunoscut ca legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu;

c) orice serviciu impus în situații de criză sau de calamitați care amenință viată sau bunăstarea comunității;

d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligațiile civile normale.

ARTICOLUL 5 Dreptul la libertate și la siguranță

1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:

a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent;

b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei dețineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunțata, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege;

c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fata autorității judiciare competente, atunci când exista motive verosimile de a bănui ca a săvârșit o infracțiune sau când exista motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fuga după săvârșirea acesteia;

d) dacă este vorba de detenția legală a unui minor, hotărâta pentru educația să sub supraveghere sau despre detenția să legală, în scopul aducerii sale în fața autorității competente;

e) dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

f) dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa.

3. Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de § 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată întru-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fata unui tribunal, pentru ca acesta să statueze întru-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea să dacă deținerea este ilegală.

5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.

Prin Legea nr. 345/2004 se aprobă retragerea rezervei formulate de România la art. 5 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptată la Roma la 4 decembrie 1950, care a intrat în vigoare pentru România la 20 iunie 1994.

ARTICOLUL 6 Dreptul la un proces echitabil

1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și intru-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie mod public, dar accesul în sala de ședințe poate fi interzis presei și publicului pe întreaga durata a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției.

2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovata până ce vinovăția va fi legal stabilită.

3.Orice acuzat are, în special, dreptul:

a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa;

b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

c) să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el si, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer;

d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării;

e) să fie asistat în mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.

ARTICOLUL 7 Nici o pedeapsă fără lege

1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârșită, nu constituia o infracțiune, potrivit dreptului național și internațional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârșirii infracțiunii.

2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane vinovate de o acțiune sau de o omisiune care, în momentul săvârșirii sale, era considerată infracțiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de națiunile civilizate.

ARTICOLUL 8 Dreptul la respectarea vieții private și de familie

1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului sau și a corespondentei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesara pentru securitatea națională, siguranța publica, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.

ARTICOLUL 9 Libertatea de gândire, de conștiință și de religie

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie; acest drept include libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, în public sau în particular, prin cult, învățământ, practici și îndeplinirea ritualurilor.

2. Libertatea de a-si manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie masuri necesare, într-o societate democratica, pentru siguranța publica, protecția ordinii, a sănătății sau a moralei publice ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

ARTICOLUL 10 Libertatea de exprimare

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a tine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

2. Exercitarea acestor libertăți ce comporta îndatoriri și responsabilități poate fi supusa unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie masuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea națională, integritatea teritoriala sau siguranța publica, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedică divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

ARTICOLUL 11 Libertatea de întrunire și de asociere

1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alții sindicate și de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie masuri necesare, într-o societate democratica, pentru securitatea națională, siguranța publica, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protejarea sănătății sau a moralei ori pentru protecția drepturilor și libertăților altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forțelor armate, ai politiei sau ai administrației de stat.

ARTICOLUL 12 Dreptul la căsătorie

Începând cu vârsta stabilita prin lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se casatori și de a întemeia o familie conform legislației naționale ce reglementează exercitarea acestui drept.

ARTICOLUL 13 Dreptul la un recurs efectiv

Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.

ARTICOLUL 14 Interzicerea discriminării

Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurata fără nici o deosebire bazata, în special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau sociala, apartenenta la o minoritate națională, avere, naștere sau orice alta situație.

ARTICOLUL 15 Derogare în caz de stare de urgență

1. În caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii, orice înaltă parte contractanta poate lua masuri care deroga de la obligațiile prevăzute de prezenta convenție, în măsura stricta în care situația o cere și cu condiția ca aceste masuri să nu fie în contradicție cu alte obligații care decurg din dreptul internațional.

2. Dispoziția precedenta nu îngăduie nici o derogare de la art. 2, cu excepția cazului de deces rezultând din acte licite de război, și nici de la art. 3, art. 4 § 1 și art. 7.

3. Orice înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate și la motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe secretarul general al Consiliului Europei și asupra datei la care aceste masuri au încetat a fi în vigoare și de la care dispozițiile convenției devin din nou deplin aplicabile.

ARTICOLUL 16 Restricții ale activității politice a străinilor

Nici o dispoziție a art. 10, 11 și 14 nu poate fi considerată ca interzicând înaltele părți contractante să impună restrângeri activității politice a străinilor.

ARTICOLUL 17 Interzicerea abuzului de drept

Nici o dispoziție din prezenta convenție nu poate fi interpretată ca implicând, pentru un stat, un grup sau un individ, un drept oarecare de a desfășura o activitate sau de a îndeplini un act ce urmărește distrugerea drepturilor sau a libertăților recunoscute de prezenta convenție sau de a aduce limitări mai ample acestor drepturi și libertăți decât acelea prevăzute de această convenție.

ARTICOLUL 18 Limitarea folosirii restrângerii drepturilor

Restrângerile care, în termenii prezentei convenții, sunt aduse respectivelor drepturi și libertăți nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute.

. . . . .

ARTICOLUL 53 Apărarea drepturilor omului recunoscute

Nici o dispoziție din prezenta convenție nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părți contractante sau oricărei alte convenții la care această parte contractantă este parte.

. . . .

Încheiată la Roma, la 4 noiembrie 1950, în limbile franceză și engleză, ambele texte fiind egal autentice, întru-un singur exemplar care va fi depus în arhivele Consiliului Europei.

Secretarul general va transmite copie certificată tuturor semnatarilor.

__________________

Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 2, intrat în vigoare la 21 septembrie 1970, Protocolului nr. 3, intrat în vigoare la 21 septembrie 1970, Protocolului nr. 5, intrat în vigoare la 20 decembrie 1971, Protocolului nr. 8, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990, Protocolului nr. 11/1994 ratificat prin Legea nr. 79 din 6 iulie 1995, M. Of. nr. 147 din 13 iulie 1995. Articolul 1 din Protocolul nr. 15 din 24 iunie 2013 ratificat de Legea nr. 157 din 3 decembrie 2014 , M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, dispune: Articolul 1 Obligația de a respecta drepturile omului Înaltele părți contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în titlul I al prezentei convenții. V și Protocolul nr. 14 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificat prin Legea nr. 39 din 17 martie 2005, M. Of. nr. 238 din 22 martie 2005

Protocol nr. 7 CEDH, M. Of. 135 din 31 mai 1994

Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentului protocol, hotărâte să ia noi măsuri de natură să asigure garantarea colectivă a anumitor drepturi și libertăți prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare convenția), au convenit asupra celor ce urmează:

Articolul 1 1. Un străin care își are reședința în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii și el trebuie să poată:

a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale;

b) sa ceara examinarea cazului sau; și

c) sa ceara să fie reprezentat în acest scop în fața autorităților competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către aceasta autoritate.

2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în § 1 a), b) și c) al acestui articol, atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naționala.

Articolul 2 1. Orice persoană declarata vinovata de o infracțiune de către un tribunal are dreptul sa ceara examinarea declarației de vinovăție sau a condamnării de către o jurisdicție superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.

2. Acest drept poate face obiectul unor excepții în cazul infracțiunilor minore, așa cum acestea sunt definite de lege, sau când cel interesat a fost judecat în prima instanța de către cea mai înaltă jurisdicție ori a fost declarat vinovat și condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.

Articolul 3 Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru ca un fapt nou sau recent descoperit dovedește ca s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește ca nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte.

Articolul 4 1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicțiile aceluiași stat pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii și procedurii penale ale acestui stat.

2. Dispozițiile §ui precedent nu împiedica redeschiderea procesului, conform legii și procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natura sa afecteze hotărârea pronunțată.

3. Nici o derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art. 15 din convenție.

Articolul 5 Soții se bucura de egalitate în drepturi și în responsabilități cu caracter civil, între ei și în relațiile cu copiii lor în ceea ce privește căsătoria, pe durata căsătoriei și cu prilejul desfacerii acesteia. Prezentul articol nu împiedica statele sa ia măsurile necesare în interesul copiilor.

. . .

Articolul 7 1. Statele părți considera art. 1 – 6 ale prezentului protocol ca articolele adiționale la convenție și toate dispozițiile convenției se aplică în consecința.

2. Totuși, dreptul la recursul individual, recunoscut printr-o declarație făcută în virtutea art. 25 al convenției, sau recunoașterea jurisdicției obligatorii a Curții, făcută printr-o declarație în virtutea art. 46 din convenție, nu se va exercita în ceea ce privește prezentul protocol decât în măsura în care statul interesat va fi declarat ca recunoaște respectivul drept sau ca accepta respectiva jurisdicție pentru art. 1 – 5 din protocol….

NULITATEA ÎNREGISTRĂRILOR CONVORBIRILOR TELEFONICE

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 91² alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968. Deși – prin prevederile art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, M. Of. nr. 515 din 14 august 2013 – Codul de procedură penală din 1968 a fost abrogat la 1 februarie 2014, dispozițiile de lege criticate produc efecte juridice în cauza în care a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate, deoarece, în temeiul prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, “Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepțiile prevăzute de prezenta lege”.

Sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare (Decizia Curții Constituționale nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011).

Excepția de neconstituționalitate privește numai dispozițiile art. 91² alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968, modificate prin prevederile art. I § 47 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003. Curtea se va pronunța numai asupra dispozițiilor art. 91² alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968, care au următorul cuprins: “Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări sunt obligate să păstreze secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită potrivit Codului penal.”

Prin Decizia nr. 140 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 524 din 26 iunie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91¹ și ale art. 91² alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968, reținând (în §§ 14-20 și 22-24) că dispozițiile din Codul de procedură penală din 1968 referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video prevedeau suficiente garanții, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizației, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituționalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenței Curții Constituționale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, aceasta “se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată […]”.

Nu poate fi primită susținerea potrivit căreia dispozițiile de lege criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 28, secretul corespondenței nefiind un drept absolut. Astfel, societățile democratice sunt amenințate de un fenomen infracțional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile să combată în mod eficace asemenea amenințări și să supravegheze elementele subversive ce acționează pe teritoriul lor. Asemenea dispoziții legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securității naționale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârșirii de infracțiuni. Legiuitorul ordinar a reglementat în secțiunea V¹ din Codul de procedură penală din 1968, procedura referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video, Legea nr. 281/2003, Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 60/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi și Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, contribuind, rând pe rând, la instituirea unor proceduri de natură să confere un plus de garanții împotriva arbitrarului organelor de anchetă. Astfel, dacă în varianta codului existentă anterior apariției Legii nr. 281/2003 procedura era sumar prevăzută, înregistrările audio sau video putând fi efectuate cu autorizarea prealabilă a procurorului desemnat, cu condiția existenței unor indicii temeinice privind pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni, ulterior adoptării actelor normative mai sus menționate, o astfel de interceptare sau înregistrare a convorbirilor ori comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se putea realiza numai cu autorizarea motivată a judecătorului, la cererea procurorului care efectua sau supraveghea urmărirea penală, în condițiile prevăzute de lege.

Prin Hotărârea din 26 aprilie 2007, Cauza Dumitru Popescu împotriva României, după ce a reținut existența unei încălcări a art. 8 din C.E.D.H. [4], având în vedere că, la data comiterii faptelor, legislația în materie era alta – CEDO a afirmat că, în noul cadru legislativ, prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 și Legea nr. 356/2006, au fost introduse numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a comunicațiilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nepertinente. Așa fiind, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile de lege criticate oferă protecție împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viață privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înțeles univoc.

Faptul că plângerea reclamantului se referă, pe de o parte, la încălcarea prevederilor legale din dreptul național în materia interceptărilor telefonice, în absența unei autorizații eliberate de procuror pe numele sau, iar pe de altă parte vizează inexistența unei baze legale cuprinzătoare în dreptul român, pentru a se putea proceda la ascultarea convorbirilor telefonice, în absența unei legi care să ofere suficiente garanții împotriva arbitrarului. Convorbirile telefonice ce intră în noțiunile de „viață privată” și „corespondența” în sensul art. 8 § 1, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obținute și eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva reclamantului se analizează drept o „ingerința a unei autorități publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (v , printre altele, hotărârile Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin împotriva Franței și Huvig împotriva Franței din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A și 176-B, p. 20, § 26, și p. 52, § 25, Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, p. 1016-1017, § 48; Aalmoes și alți 112 împotriva Olandei (dec.), nr. 16.269/02, 25 noiembrie 2004).

Expresia „prevăzută de lege” impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă și la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul preeminenței dreptului (Halford, § 49; Aalmoes și alți 112,; Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35.394/97, § 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autoritățile publice, dreptul intern trebuie să ofere o protecție împotriva intervenției arbitrarului în exercitarea dreptului unui individ prin raportare la art. 8. În plus, legea trebuie să folosească termeni suficient de clari pentru a le indica persoanelor, de o manieră satisfăcătoare, circumstanțele și condițiile în care abilitează autoritățile publice să ia astfel de măsuri secrete (Malone, § 67; Weber și Saravia împotriva Germaniei (dec.), nr. 54.934/00, § 93, CEDO 2006-…). Dacă, indiferent care ar fi sistemul, nu se poate înlătura niciodată complet eventualitatea unei acțiuni nelegitime a unui funcționar de rea-credință, neglijent sau prea zelos, elementele care contează în vederea exercitării controlului Curții în cauza sunt probabilitatea unei asemenea acțiuni și garanțiile oferite pentru a se proteja împotriva acesteia (Klass, § 59; Aalmoes și alți 112).

În speță, dacă nu se contesta faptul că a avut loc o ingerință în dreptul reclamantului la respectarea vieții private, părțile nu sunt de acord în ceea ce privește temeiul sau legal: potrivit reclamantului, ar fi vorba de dispozițiile Legii nr. 14/1992 privind organizarea Serviciului Român de Informații, considerată deja de Curte că fiind incompatibilă cu art. 8 § 2 din Convenție în Cauza Rotaru împotriva României ([MC], nr. 28.341/95, §§ 61-63, CEDO 2000-V), în timp ce, în opinia Guvernului, ar fi vorba de Legea nr. 51/1991 privind siguranța națională.

Curtea admite, potrivit exemplului Guvernului, că acele constatări pe care le-a formulat în cauza Rotaru, citată de reclamant, nu sunt direct aplicabile în cauza de față. Într-adevăr, obiectul litigiului prezentat Curții în cauza respectivă nu se referea la măsuri de supraveghere secretă autorizate de parchet în temeiul Legii nr. 51/1991 privind siguranța națională, ci la păstrarea și utilizarea de către Serviciul Român de Informații a datelor obținute de fostele organe de securitate ale statului, referitoare la viața privată a domnului Rotaru, precum și la imposibilitatea acestuia de a le combate (Rotaru, §§ 61-63).

Totuși, trebuie constatat faptul că infracțiunea de contrabandă cu țigări, de comiterea căreia era suspectat reclamantul, nu este enumerată în art. 3 din Legea nr. 51/1991 printre acțiunile ce constituie amenințări la adresa siguranței naționale, care ar fi justificat, în opinia Guvernului, interceptarea comunicațiilor sale: legea în cauză se referă în mod expres la infracțiunea de contrabandă cu materiale explozive sau radioactive, și nu la contrabanda cu țigări. Numai o interpretare extensivă a art. 3 din Legea nr. 51/1991 ar permite considerarea acestei dispoziții drept un temei legal al ingerinței, dacă sunt avute în vedere circumstanțele în care a avut loc contrabanda cu țigări, și anume pe un aeroport militar, ceea ce ar fi putut afecta, într-adevăr, capacitatea de apărare a țării.

Presupunând că ingerința în viața privată a reclamantului ar fi avut un astfel de temei în dreptul intern, pentru că aceasta să nu ducă la încălcarea art. 8, este necesar să fi fost respectate condițiile prevăzute de legea națională pentru autorizarea ascultărilor telefonice de către serviciile speciale și, în acest caz, să fi existat în lege suficiente garanții pentru că autoritățile să nu poată lua măsuri arbitrare care să aducă atingere dreptului reclamantului la respectarea vieții private. Prin urmare, Curtea va analiza fiecare dintre aceste cerințe.

Din probele administrate la dosar nu reiese în mod clar dacă procurorul a emis o autorizație pentru a permite explicit ascultarea convorbirilor reclamantului, așa cum prevede în mod expres art. 13 din Legea nr. 51/1991, sau dacă interceptările în litigiu au fost efectuate din întâmplare în cadrul interceptărilor ce au fost autorizate pentru convorbirile unei persoane de origine arabă, J.A.A. Potrivit observațiilor inițiale ale Guvernului, ar fi vorba mai degrabă de aceasta ultimă ipoteză, la care subscrie reclamantul, contestând că ar fi existat o autorizație care să-l vizeze personal. Acest argument pare să fie contrazis de motivarea deciziilor Curții Militare de Apel și Curții Supreme de Justiție, care indică faptul că ar fi existat, în dosarul instanței, un mandat emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, ce autoriza interceptarea convorbirilor domnului Popescu . Pe de altă parte, Guvernul se referă, de asemenea, în observațiile sale complementare, la un mandat de interceptare pe care procurorul l-ar fi emis la o dată ulterioară primelor interceptări ale convorbirilor reclamantului și care l-ar fi vizat personal de această dată .

În orice caz, existența sau inexistența unei astfel de autorizații nu constituie un element decisiv deoarece, presupunând chiar că aceasta ar fi existat și că cerințele dreptului intern în materie de interceptare a convorbirilor telefonice ar fi fost respectate, rămâne de analizat dacă legea însăși – în redactarea de la data faptelor – era susceptibilă sa-l protejeze pe reclamant împotriva arbitrarului autorităților, prevăzând garanții suficiente într-un domeniu atât de sensibil cum este dreptul la respectarea vieții private.

Curtea admite – după exemplul Guvernului – că prezenta cauza prezintă similitudini cu Cauza Klass împotriva Germaniei (Hotărârea din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28), în măsura în care ingerința în dreptul la respectarea vieții private a reclamantului viza și apărarea siguranței naționale. Existența unor dispoziții legale atribuind competențe de supraveghere secretă a corespondenței și a telecomunicațiilor, putea, într-o situație excepțională, să se dovedească necesară într-o societate democratică și că legiuitorul național se bucură de o anumită putere discreționară, care nu era însă nelimitată (Klass, § 49 in fine).

Este adevărat că, în timp ce cauza Klass a oferit prilejul constatării neîncălcării art. 8, motivat de faptul că legea germană privind siguranța națională (Legea “G10”) cuprindea garanții adecvate și suficiente pentru a proteja indivizii de eventualele abuzuri ale autorităților (v , în același sens, și Weber și Saravia, § 137), Curtea nu este convinsă că în cauza de față este vorba de aceeași situație. Într-adevăr, analiza detaliată a cerințelor legislației române aplicabile și a impedimentelor de fapt eventual întâlnite de orice persoană care se considera lezată de o măsură de interceptare a comunicațiilor sale reliefează absența unor garanții adecvate, situație care este incompatibilă cu gradul minim de protecție impus de preeminența dreptului într-o societate democratică.

Pentru început, trebuie constatat că, în caz de amenințare la adresa siguranței naționale, convorbirile telefonice puteau fi interceptate, în temeiul art. 13 din Legea nr. 51/1991, de către serviciile speciale ale Serviciului Român de Informații pentru o durată de 6 luni, cu simpla autorizare a procurorului . Acesta avea dreptul, la cererea serviciilor speciale, să prelungească ulterior durata interceptărilor pentru termene de câte 3 luni, consecutiv, fără că legea să prevadă vreo limita temporală (v, per a contrario, hotărârile Klass, §§ 51-52, Prado Bugallo împotriva Spaniei, nr. 58.496/00, § 29, 18 februarie 2003, și Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, Culegere 1998-V, § 60).

În acest caz era vorba, în mod cert, de măsuri ce încălca grav dreptul la respectarea vieții private a particularilor, lăsate la discreția procurorului. Or, Curtea a statuat deja că procurorii români, acționând în calitate de magistrați ai ministerului public, nu îndeplineau cerința de a fi independenți față de puterea executivă (Vasilescu împotriva României, hotărârea din 22 mai 1998, Culegere 1998 III, p. 1075, §§ 40, 41, Pantea împotriva României, nr. 33.343/96, §§ 238-239, CEDO 2003-VI).

Curtea a constatat deja că deciziile procurorului nu puteau fi atacate, la data faptelor, în fața unui organ jurisdicțional independent și imparțial, singura cale de recurs prevăzută de lege împotriva unor astfel de decizii fiind contestația în fața procurorului ierarhic superior (v , mutatis mutandis, Rupa împotriva României, 14 decembrie 2004, nr. 58.478/00).

[1] M. Of. nr. 278 din 26 aprilie 2012

[2] Cu Opinia parțial separată a judecătorului Myjer, M. Of. nr. 278 din 26 aprilie 2012

[3] Ratificată prin Legea nr. 30/1994 . V și Acordul din 27 iunie 2014 , Acordul din 22 noiembrie 2010 , Carta din 12 decembrie 2007 , Decizia 2006/54/CE/30 ianuarie 2006 , Decizia 2006/55/CE/30 ianuarie 2006 , Actul Final din 30 septembrie 2003

[4] Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a intrat în vigoare pentru România la 20 iunie 1994.

Autorizația procurorului de a proceda la interceptarea convorbirilor nu era, așadar, susceptibilă, la data faptelor, de vreun control a priori din partea unui judecător sau a unei autorități independente, fie că era vorba de un control din oficiu sau la cererea părții în cauza; din lectura dispozițiilor naționale în vigoare reiese faptul că persoanele ce făceau obiectul interceptărilor propriilor convorbiri nu erau, de altfel, informate în niciun moment cu privire la acest aspect, iar legea nu prevedea nicio posibilitate de a introduce un recurs în fața unei instanțe (v, per a contrario, Kruslin § 34).

O persoana ale cărei convorbiri au fost puse sub ascultare și care a fost trimisă în judecată că urmare a faptelor dezvăluite prin acest mijloc nu putea să beneficieze nici de un control a posteriori al temeiniciei interceptării convorbirilor sale din partea unei autorități judiciare independente și imparțiale.

Articolul 91 ¹^-5 C. pr. pen. nu obliga nici serviciile secrete, nici procurorul să depună la dosarul instanței sesizate cu o acuzație penală documentația pe care acestea s-au bazat atunci când au solicitat și, respectiv, au autorizat interceptarea convorbirilor, așa cum a arătat în mod expres reclamantul în excepția sa de neconstituționalitate a art. 91 ¹^-5 C. pr. pen.

Or, aceste lacune ale legii par să fi condus, în speță, la o imposibilitate pentru instanțele sesizate cu acuzația penală îndreptată împotriva reclamantului de a verifica temeinicia autorizației emise de parchet; astfel, aceste instanțe s-au limitat la a controla respectarea condițiilor de formă în ceea ce privește interceptările propriu-zise, procesele-verbale și transcrierile convorbirilor interceptate .

Simpla posibilitate pentru un particular – prevăzută de art. 16 in fine din Legea nr. 51/1991 – de a sesiza comisiile pentru apărare și ordine publică ale celor două camere ale Parlamentului național nu ar putea compensa lipsa oricărui control a priori sau a posteriori al interceptărilor de către o autoritate judiciară independentă și imparțială. Așa cum era reglementat de lege, controlul exercitat de puterea legislativă părea mai degrabă teoretic și, în orice caz, lipsit de efect practic pentru individ, în măsura în care o persoană pusă sub ascultare nu era încunoștințată de existența unor astfel de măsuri secrete în privința sa. Mai mult, legea nu prevedea nicio sancțiune sau măsură pe care comisiile parlamentare ar fi putut să le ia în caz de încălcare a legii de către autoritățile ce au efectuat sau au autorizat interceptările (v, per a contrario, Klass §§ 53 și 55).

Legea nu obliga procurorul să precizeze în autorizație numerele de telefon puse sub ascultare, nici nu prevedea garanții pentru a păstra caracterul intact și complet al înregistrărilor (mutatis mutandis, Prado Bugallo, § 30 in fine; Kruslin § 35). În speță, este de necontestat faptul că parchetul a depus la dosarul instanței unele transcrieri fragmentare ale conversațiilor telefonice ale reclamantului puse sub ascultare. Acest aspect nu este, prin el însuși, incompatibil cu cerințele art. 8. Curtea poate admite că în anumite cazuri ar fi excesiv, fie chiar și numai din punct de vedere practic, să se transcrie și să se depună la dosarul unei cauze toate conversațiile interceptate de la un post telefonic. Desigur, acest lucru ar putea încălca alte drepturi, cum ar fi, de exemplu, dreptul la respectarea vieții private a altor persoane care au efectuat apeluri de la postul pus sub ascultare. În acest caz, persoanei interesate trebuie să i se ofere posibilitatea de a asculta înregistrările sau de a le contesta veridicitatea, de unde rezultă necesitatea de a le păstra intacte până la sfârșitul procesului penal și, de o manieră mai generală, de a depune la dosarul de urmărire penală probe pe care le apreciază pertinente pentru apărarea intereselor sale. Curtea va reveni asupra acestui aspect într-un paragraf ulterior.

Legea nu cuprindea nici precizări referitoare la circumstanțele în care informațiile obținute prin intermediul ascultărilor telefonice puteau fi distruse (mutatis mutandis, Amann împotriva Elveției [MC], nr. 27.798/95, § 78, CEDO 2000-II; v, per a contrario, Klass, § 52).

Din motivarea încheierii de ședința a Tribunalului Militar Teritorial București din 5 februarie 1999 reiese că singura autoritate națională care ar fi putut să certifice realitatea și fiabilitatea înregistrărilor, procedând la o comparare a vocilor, era Serviciul Român de Informații, adică tocmai autoritatea care era însărcinată sa intercepteze convorbirile, să le transcrie și să le certifice autenticitatea, autoritate a cărei independentă și imparțialitate puteau, din acest motiv, să fie puse la îndoială (v, mutatis mutandis, Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, nr. 24.746/94, §§ 106, 4 mai 2001; McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28.883/95, § 112, CEDO 2001 III; Ogur împotriva Turciei, [MC] nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, §§ 91-92).

Era vorba de un obstacol de fapt susceptibil de a descuraja – după exemplul unui obstacol de drept – persoanele care ar fi dorit să reclame eventuale abuzuri ale autorităților. În acest sens, Curtea considera că, din moment ce exista o îndoială în ceea ce privește realitatea sau fiabilitatea unei înregistrări, ar trebui să existe o posibilitate clară și efectivă că aceasta să fie supusă unei expertize efectuate de un centru public ori privat independent de cel care a efectuat ascultările.

Noul cadru legislativ

În prezent, Codul de procedură penală cuprinde numeroase garanții în materie de interceptare și transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nerelevante; acest lucru este certificat de legile nr. 281/2003 și 356/2006 privind modificarea C.pr.pen., care impun că operațiunile de interceptare și înregistrare a comunicațiilor efectuate prin telefon sau prin orice alt mijloc electronic să fie realizate în baza unei autorizații motivate, data de un judecător .

De asemenea, din observațiile complementare ale Guvernului reiese că, de acum înainte, controlul fiabilității înregistrărilor este de competența Institutului Național de Expertiză Criminalistică, care acționează sub autoritatea Ministerului Justiției și ai cărui experți au calitatea de funcționar public, fiind complet independenți față de autoritățile competențe cu interceptarea sau transcrierea convorbirilor puse sub ascultare .

Rezultă că aceste modificări legislative, pe care trebuie să le remarcăm, sunt mult ulterioare faptelor denunțate de reclamant. Mai mult, trebuie constatat că, în pofida modificărilor aduse C.pr.pen. prin legile nr. 281/2003 și 356/2006, măsurile de supraveghere în cazul unor potențiale amenințări la adresa siguranței naționale par să poată fi dispuse în prezent și de parchet, conform procedurii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 51/1991, prevedere care nu a fost abrogată până în prezent. Acest lucru este confirmat de recenta decizie a Curții Constituționale, M.Of.nr. 25 din 16 ianuarie 2007, prin care judecătorul constituțional, sesizat de o instanță națională ce susținea tocmai neconstituționalitatea art. 13, motivat de faptul că acesta permitea eludarea garanțiilor prevăzute de C.pr.pen. în materie de interceptare a comunicațiilor, a invocat caracterul special al Legii nr. 51/1991, pentru a justifică aplicarea sa în cazul unor fapte ulterioare intrării în vigoare a noii proceduri prevăzute de C.pr.pen. .

În lumina circumstanțelor speței, Curtea consideră că reclamantul nu s-a bucurat de gradul minim de protecție împotriva arbitrarului, impus de art. 8 din Convenție.[1]

Articolul 3 din Convenţie consfinţeşte una dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice. Chiar şi în cele mai dificile situaţii, cum ar fi lupta împotriva terorismului sau a crimei organizate, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura, pedepsele şi tratamentele inumane sau degradante. Art. 3 nu prevede nicio restricţie, aspect prin care contrastează faţă de majoritatea clauzelor normative ale Convenţiei şi Protocoalelor nr. 1 şi 4, iar conform art. 15 § 2, el nu suferă nicio derogare, nici măcar în caz de pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii (Labita împotriva Italiei [MC], nr. 26.772/95, § 119, CEDO 2000-IV; Selmouni împotriva Franţei [MC], nr. 25.803/94, § 95, CEDO 1999-V). Interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante este absolută, indiferent de provocările victimei (Chahal împotriva Regatului Unit, hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, p. 1.855, § 79). Natura infracţiunii reproşate reclamantului este, aşadar, lipsită de relevanţă pentru analiza din perspectiva art. 3.

Pentru a intra sub incidenţa art. 3, un rău tratament trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Aprecierea acestui nivel minim este relativă prin esenţă; ea depinde de toate datele cauzei şi, în special, de durata tratamentului, de efectele sale fizice şi psihice, precum şi, uneori, de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei. Atunci când un individ este privat de libertate, utilizarea forţei fizice asupra sa atunci când ea nu este strict necesară prin comportamentul său, lezează demnitatea umană şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (Labita împotriva Italiei, § 120, Ribitsch împotriva Austriei, hotărârea din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, pp. 25-26, § 38, şi Tekin împotriva Turciei din 9 iunie 1998, Culegere 1998-IV, pp. 1.517-1.518, §§ 52 şi 53).

Un anumit tratament este „inuman“, în special pentru că a fost aplicat cu premeditare ore întregi şi pentru că a produs, dacă nu adevărate leziuni, cel puţin puternice suferinţe fizice şi morale, şi, în acelaşi timp, „degradant“, deoarece este capabil să producă victimelor sale sentimente de teamă, angoasă şi inferioritate, menite să le umilească şi să le înjosească. Pentru ca o pedeapsă sau tratamentul care o însoţeşte să fie considerate „inumane“ sau „degradante“, suferinţa sau umilinţa trebuie, în orice caz, să le depăşească pe cele pe care le presupune o anumită formă de tratament sau de pedeapsă legitimă. Întrebarea dacă tratamentul a avut ca scop umilirea sau înjosirea victimei este un alt element de luat în calcul ( v, de exemplu, hotărârile V. împotriva Regatului Unit [MC], § 71, CEDO 1999-IX, şi Raninen împotriva Finlandei, pp. 2821-2822, § 55). Totuşi, lipsa unui asemenea scop nu exclude în mod definitiv o constatare de încălcare a art. 3.

În ciuda caracterului subsidiar al rolului său în raport cu cel al instanţelor interne, în contextul special al drepturilor primordiale garantate de art. 2 şi 3 din Convenţie, pentru a stabili dacă în speţă a avut loc încălcarea acestor articole, Curtea nu se consideră legată nici de constatările de fapt ale instanţelor naţionale, nici de modul de soluţionare a procedurilor interne, atunci când există motive serioase care fac inevitabilă abaterea de la ele.”

Plângerile privind relele tratamente trebuie susţinute în faţa Curţii prin elemente de probă adecvate (v, mutatis mutandis, Klaas împotriva Germaniei, Hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, § 30). Curtea precizează în acest sens că, pentru aprecierea elementelor de probă, ea reţine criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă“. Totuşi, ea nu a avut niciodată ca scop să împrumute demersul din ordinea juridică de la nivel naţional care aplică acest criteriu. Acesteia nu îi revine obligaţia de a statua asupra vinovăţiei în domeniul dreptului penal sau asupra răspunderii civile, ci asupra răspunderii statelor contractante faţă de Convenţie. Specificitatea sarcinii pe care i-o atribuie art. 19 din Convenţie – să asigure respectarea de către înaltele părţi contractante a angajamentului lor, ce constă în recunoaşterea drepturilor fundamentale consfinţite de acest instrument – îi condiţionează modul de a aborda problematica legată de probatoriu. În cadrul procedurii în faţa Curţii nu există niciun obstacol procedural în calea admisibilităţii unor elemente de probă sau a unor formule predefinite aplicabile la aprecierea lor. Curtea adoptă concluziile care, în opinia sa, sunt susţinute de o evaluare independentă a tuturor elementelor de probă, inclusiv deducţiile pe care le poate extrage din faptele şi observaţiile părţilor. În conformitate cu jurisprudenţa sa constantă, proba poate rezulta dintr-un fascicul de indicii sau din prezumţii necontestate, suficient de grave, exacte şi concordante. În plus, gradul de convingere necesar pentru a ajunge la o anumită concluzie şi, în acest sens, repartizarea sarcinii probei sunt legate în mod intrinsec de specificitatea faptelor, de natura plângerii formulate şi de dreptul convenţional aflat în joc. Curtea este atentă şi la gravitatea unei constatări conform căreia un stat contractant a încălcat drepturile fundamentale ( v, printre altele, Natchova şi alţii împotriva Bulgariei [MC], nr. 43.577/98 şi 43.579/98, § 147, CEDO 2005-VII, şi jurisprudenţa citată în aceasta).

Sensibilă la vulnerabilitatea deosebită a persoanelor aflate sub controlul exclusiv al agenţilor statului, cum sunt persoanele deţinute, Curtea reiterează că procedura prevăzută de Convenţie nu se pretează întotdeauna unei aplicări riguroase a principiului affirmanti incumbit probatio (proba îi revine celui care afirmă). Într-adevăr, în procedurile legate de cauzele de acest tip, în care un individ acuză agenţi ai statului că i-ar fi încălcat drepturile ce îi sunt garantate prin Convenţie, este inevitabil ca Guvernul pârât să fie uneori singurul care are acces la informaţiile capabile să confirme sau să infirme aceste afirmaţii. Din acest motiv, faptul că Guvernul nu furnizează astfel de informaţii, fără a da acestui lucru o justificare mulţumitoare, poate nu numai să aducă atingere respectării de către un stat pârât a obligaţiilor ce îi revin conform art. 38 § 1 a) din Convenţie, ci şi să îi permită Curţii să tragă concluzii cu privire la temeinicia susţinerilor reclamantului (v Khoudoyorov împotriva Rusiei, nr. 6.847/02, § 113, CEDO 2005-X (extrase); pentru acelaşi principiu, din perspectiva art. 2, v hotărârile Timurtaş împotriva Turciei, nr. 23.531/94, § 66, CEDO 2000-VI, Akkum şi alţii împotriva Turciei, nr. 21.894/93, § 185, CEDO 2005-II (extrase).

Pentru aplicarea acestor principii, fiind vorba de o susţinere ce pune la îndoială conformitatea cu art. 2 § 2 a unei recurgeri la forţă care provoacă moartea de către agenţi ai statului, în circumstanţe aflate sub controlul lor,

Imposibilitatea de a aduce lumină asupra circumstanţelor exacte ale unei cauze nu ridică obstacole în calea constatării unei încălcări materiale a art. 2, atunci când Curtea s-a aflat în această imposibilitate din motive imputabile în mod obiectiv organelor statului, şi anume nerespectarea de către guvernul pârât a obligaţiei sale de a explica într-o manieră mulţumitoare şi convingătoare desfăşurarea faptelor şi de a expune elemente care să permită respingerea susţinerilor reclamanţilor (Mansuroğlu împotriva Turciei, nr. 43.443/98, §§ 80 şi 99-100, 26 februarie 2008, şi jurisprudenţa citată în aceasta).

Această soluţie a fost preferată de Curte datorită apropierii dintre situaţia persoanelor găsite vătămate sau moarte într-o zonă aflată sub controlul exclusiv al autorităţilor statului şi cea a deţinuţilor, a căror stare de sănătate ţine de răspunderea statului. În cele două cazuri, persoanele în discuţie se află într-o stare deosebit de vulnerabilă faţă de autorităţi, iar evenimentele în discuţie, în totalitatea lor sau doar într-o mare parte, sunt cunoscute exclusiv de acestea ( v, mutatis mutandis, Akkum, § 211).

De această dată din perspectiva art. 3, că imposibilitatea de a stabili circumstanţele exacte în care o persoană a fost rănită, atunci când ea se afla sub controlul agenţilor statului, nu o împiedică să ajungă la o constatare a încălcării laturii materiale a acestui articol, în lipsa stabilirii de către guvernul pârât a desfăşurării faptelor într-o manieră mulţumitoare şi convingătoare, cu elemente de probă în sprijinul său.

B. Aplicarea acestor principii în speţă 1. Prima prindere a reclamantului şi detenţia sa din 28 până la 29 ianuarie 1998

Curtea se confruntă cu două versiuni divergente ale circumstanţelor prinderii reclamantului şi ale detenţiei sale din 28 până la 29 ianuarie 1998 la Comisariatul de Poliţie din Hunedoara.

Prin urmare, sarcina sa este să îşi formeze o opinie cu privire la faptele denunţate de reclamant, analizând cu o atenţie deosebită datele ce i-au fost furnizate de părţi. i. În ceea ce priveşte prinderea reclamantului

α)Latura materială

Curtea distinge două grupuri de elemente referitoare la circumstanţele exacte ale prinderii reclamantului din data de 28 ianuarie 1998. În primul rând, aceasta dispune de textul a două dintre cele 3 declaraţii date de un martor ocular cu privire la evenimentele petrecute la data de 28 ianuarie 1998.

Analizând prima declaraţie din data de 28 ianuarie 1998, Curtea observă că martorul a declarat că nu este în măsură să indice cu certitudine care a fost reacţia reclamantului la sosirea poliţiştilor. Circumstanţele ce au caracterizat audierea martorului obligă Curtea să dea dovadă de prudenţă în evaluarea acestei declaraţii. În acest sens, este suficient să reamintim că martorul a fost condus la comisariatul de poliţie în acelaşi timp cu reclamantul, din motive ce rămân incerte, că a dat declaraţia în faţa ofiţerilor ce aparţineau aceleiaşi unităţi de poliţie, întocmai ca aceia care l-au prins pe reclamant, şi că ulterior a fost lăsat liber.

În ceea ce priveşte cea de-a doua declaraţie dată de martor în faţa Tribunalului Judeţean Hunedoara , dosarul lasă să se înţeleagă că aceasta a corespuns afirmaţiilor reclamantului, însă, deoarece Guvernul a omis să prezinte referatul cu privire la desfăşurarea şedinţei, cuvintele exacte ale acestei depoziţii rămân necunoscute.

Curtea nu distinge niciun motiv de a se îndoi de veridicitatea relatării reclamantului, în măsura în care declaraţia scrisă de martor în data de 10 mai 2000 , pe care Guvernul a omis să o comenteze, corespunde cu cea dată de acelaşi martor în faţa tribunalului judeţean cu privire la circumstanţele ce au caracterizat prinderea din data de 28 ianuarie 1998 şi la încercările lipsite de izbândă de a le denunţa judecătorului.

Această concluzie se impune cu atât mai mult cu cât Curtea Supremă de Justiţie a calificat drept „contrar deontologiei, abuziv chiar“ comportamentul poliţiştilor în momentul prinderii reclamantului în luna ianuarie 1998. Această recunoaştere a faptelor pretinse de reclamant vine să confirme declaraţia martorului. O astfel de constatare, neurmată de o reacţie din partea organelor judiciare, este capabilă să dea naştere unei prezumţii de conivenţă sau, cel puţin, de asentiment din partea instanţelor naţionale faţă de faptele reproşate agenţilor statului din perspectiva art. 3 din Convenţie.

Declaraţiile succesive ale martorului, dintre care una confirmă fără echivoc relatarea reclamantului, iar celelalte două nu o infirmă sub niciun aspect, în concordanţă cu constatarea Curţii Supreme de Justiţie, precum şi internarea reclamantului, la cererea sa, în spital\\\\, după 5 zile de la prinderea sa, constituie aşadar primul grup de elemente relevante în analiza susţinerilor reclamantului.

În ceea ce priveşte al doilea grup, acesta constă în elementele cunoscute numai de poliţiştii care au participat la operaţiunea din data de 28 ianuarie 1998. Dacă există documente referitoare la desfăşurarea faptelor, trebuie constatat că ele sunt deţinute de organele statului pârât. Pentru a susţine afirmaţia că forţa de care au făcut uz poliţiştii pentru a-l aresta pe reclamant s-a limitat la utilizarea gazului lacrimogen şi a cătuşelor, ar fi trebuit ca poliţia să se fi prezentat cu reclamantul la medic în momentul reţinerii sale. În lipsa unui examen medical efectuat în acel moment, Guvernul îşi închide posibilitatea de a respinge susţinerile referitoare la loviturile aplicate reclamantului în cap şi în stomac.

Conştientă de necesitatea de a da dovadă de prudenţă în analiza evenimentelor cu beneficiul de a putea reveni [Bubbins împotriva Regatului Unit, nr. 50.196/99, § 147, CEDO 2005-II (extrase)], Curtea este pregătită să admită că, în anumite circumstanţe, poliţia poate recurge la un anumit grad de forţă, poate utiliza gaz lacrimogen şi cătuşe pentru a imobiliza un suspect.

Mai rămâne de aflat dacă, în speţă, recurgerea la astfel de metode era indispensabilă. Curtea se cuvine să insiste în analiza sa asupra pregătirii arestării. În acest sens, ea observă că reclamantul era înscris la autorităţile publice ca suferind de psihopatie de tip iritabil-impulsiv din anul 1994 şi că, potrivit afirmaţiilor poliţistului N.B. afecţiunea de care suferea reclamantul era cunoscută de serviciile de poliţie de mai mulţi ani.

Operaţiunea condusă de poliţie la data de 28 ianuarie 1998 a fost planificată, fiind vorba de organizarea unui flagrant delict asupra unei persoane cunoscute de serviciile de poliţie. Cu toate acestea, nu pare să fi fost prevăzută nicio măsură specifică pentru a preveni riscurile inerente unei operaţiuni care ar implica prinderea unei persoane ce prezenta tulburări comportamentale, care s-ar fi putut manifesta prin riposte agresive şi a cărei capacitate de autocontrol, aşa cum precizează raportul de expertiză din 26 martie 1998, era suprimată în timpul acestor episoade. În cazul concret, reclamantul fiind cunoscut, ar fi putut fi mobilizate forţe de poliţie mai numeroase în vederea arestării sale sau, în absenţa acestei măsuri, s-ar fi putut folosi o furgonetă specială, pentru a evita să fie transportat în portbagajul maşinii de poliţie.

În ceea ce priveşte loviturile ce i-au fost date în regiunea capului, din dosar reiese că, după 5 zile de la prima sa prindere, la data de 4 februarie 1998, reclamantul a fost internat la spitalul psihiatric . Totuşi, Guvernul nu a depus la dosar copia dosarului reclamantului din momentul internării sale în acest spital, în ciuda cererii adresate de Curte la data de 19 martie 2002.

Astfel, omiţând să supună partea interesată unui examen medical imediat după prinderea sa şi să furnizeze informaţiile obţinute după 5 zile de la aceasta, Guvernul şi-a anulat posibilitatea de a respinge susţinerile reclamantului în ceea ce priveşte loviturile primite.

În aceste condiţii, Curtea apreciază că reclamantul a suferit tratamente contrare art. 3 din Convenţie.

β)Latura procedurală

În ceea ce priveşte ancheta iniţiată pornind de la plângerile depuse de reclamant, pentru a fi considerată eficientă, aceasta ar fi trebuit să includă, de exemplu, investigaţii detaliate şi eficiente, care să conducă la stabilirea circumstanţelor exacte ale prinderii reclamantului şi, dacă ar fi fost cazul, la identificarea şi la pedepsirea vinovaţilor, precum şi să permită accesul efectiv al reclamantului la procedura de anchetă (Ay împotriva Turciei, nr. 30.951/96, §§ 59-60, 22 martie 2005; Pantea împotriva României, § 199).

Curtea reaminteşte că a statuat deja în mai multe cauze împotriva României că anchetele conduse de procurorii militari ridicau îndoieli serioase prin faptul că aceştia nu erau independenţi prin raportare la poliţiştii pe care trebuia să îi cerceteze (Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 67, 5 octombrie 2004; Bursuc împotriva României, nr. 42.066/98, § 107, 12 octombrie 2004).

În ciuda stării vulnerabile a reclamantului, procurorul militar s-a limitat la a constata în rezoluţia sa de neîncepere a urmăririi penale din 22 mai 1998 că partea interesată nu prezentase niciun certificat medical în sprijinul susţinerilor sale. Astfel, procurorul nu a considerat necesar să identifice alţi martori în afara poliţiştilor care să fi participat la prinderea din 28 ianuarie 1998, nici să audieze martorii ce fuseseră identificaţi, pentru a stabili desfăşurarea exactă a incidentului în discuţie. De asemenea, procurorul nu i-a audiat nici pe membrii familiei reclamantului şi a omis să cerceteze dacă dosarul părţii interesate de la spitalul psihiatric din Zam conţinea precizări referitoare la susţinerile sale de rele tratamente.

Dacă din dosarul anchetei reiese că poliţiştii cercetaţi au dat declaraţii, Curtea se află în imposibilitatea de a stabili dacă procurorul a putut să îi interogheze el însuşi sau dacă era vorba de depoziţii scrise ce îi fuseseră comunicate, conform practicii obişnuite folosite atunci când sunt puşi sub acuzare poliţişti. Dosarul nu lasă să se înţeleagă nici dacă aceste depoziţii au fost date în cadrul procedurii pornite împotriva reclamantului sau cu privire la plângerea acestuia împotriva poliţiştilor. În plus, Curtea observă că nicio confruntare între reclamant şi aceştia nu a fost organizată, deşi relatările lor referitoare la evenimentele din 28 ianuarie 1998 erau divergente în puncte esenţiale.

Rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 22 mai 1998 reflectă, pe de altă parte, aceste lipsuri, în măsura în care procurorul s-a mulţumit să rezume în cadrul acesteia faptele pe care le considera stabilite, fără nicio trimitere la probele ce fuseseră strânse în cadrul anchetei şi fără nicio analiză a acestora. În ceea ce îl priveşte pe procurorul ierarhic superior, acesta a confirmat neînceperea urmării penale, tot fără a o motiva.

În concluzie, ancheta efectuată cu privire la plângerile penale ale reclamantului a dus la o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale bazată exclusiv pe declaraţia părţii interesate din 20 martie 1998 şi pe probe neidentificate în rezoluţia respectivă. Această anchetă este departe de a respecta cerinţele de eficienţă şi efectivitate pe care le impune art. 3 din Convenţie (Sultan Öner şi alţii împotriva Turciei, nr. 73.792/01, §§ 139-143, 17 octombrie 2006).

Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata, ţinând cont de condiţiile în care s-a desfăşurat prinderea reclamantului în data de 28 ianuarie 1998, încălcarea art. 3 din Convenţie, atât sub aspectul laturii sale materiale, cât şi pe latura sa procedurală.

ii. În ceea ce priveşte detenţia din 28 până la 29 ianuarie 1998 la Comisariatul de Poliţie din Hunedoara

α)Latura materială

În acest moment, Curtea trebuie să analizeze condiţiile în care reclamantul afirmă că ar fi petrecut noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998 în sala de reţinere a Comisariatului de Poliţie din Hunedoara. Curtea se arată deosebit de preocupată de susţinerile reclamantului, având în vedere circumstanţele ce au caracterizat prinderea părţii interesate şi starea sa psihică. Sub acest din urmă aspect, Curtea constată că antecedentele medicale ale reclamantului fuseseră aduse la cunoştinţa poliţiştilor de către acesta, după cum se arată în procesul-verbal întocmit cu ocazia plasării sale în sala de reţinere.

În acest context, Curtea apreciază că este important să reamintească faptul că interdicţia generală enunţată la art. 3 din Convenţie le impune autorităţilor naţionale obligaţia de a veghea asupra sănătăţii şi confortului general ale unui deţinut, ceea ce presupune, printre altele, obligaţia de a-l hrăni corespunzător ( v Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [MC], nr. 48.787/99, § 451, CEDO 2004-VII; Moisejevs împotriva Letoniei, nr. 64.846/01, § 78, 15 iunie 2006).

Nu au apărut controverse între părţi cu privire la faptul că în sala de reţinere în care reclamantul a fost ţinut singurul mobilier erau nişte bănci metalice, precum şi o bară metalică a cărei destinaţie era să permită legarea cu ajutorul cătuşelor a persoanelor violente. Referitor la acest lucru, Curtea face trimitere la constatările Comitetului European pentru Prevenirea Torturii referitoare la echiparea defectuoasă a sălilor de reţinere, precum şi la practica ce consta în legarea cu cătuşe de diversele piese de mobilier a persoanelor reţinute în aceste săli .

Curtea nu consideră necesar să mai insiste asupra susţinerilor reclamantului, contestate de Guvern, conform cărora acesta a fost lipsit de hrană în timpul nopţii şi nu a putut merge la toaletă. Curţii îi este suficient să constate faptul că reclamantul şi-a petrecut noaptea următoare prinderii sale întro sală prevăzută numai cu bănci metalice, vădit nepotrivită pentru detenţia unei persoane ce prezenta probleme medicale precum cele de care suferea reclamantul, şi fără niciun examen medical.

Ţinând cont de vulnerabilitatea reclamantului, prins cu câteva ore mai înainte în condiţii pe care Curtea le-a considerat contrare art. 3 din Convenţie, aceasta consideră că starea de angoasă inerentă condiţiilor descrise a fost fără îndoială exacerbată de faptul că supravegherea sa a fost încredinţată unor poliţişti ce participaseră la prinderea sa.

Aceste considerente determină Curtea să constate că condiţiile în care reclamantul a fost ţinut în noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998 în sala de reţinere a Comisariatului de Poliţie din Hunedoara au constituit un tratament degradant, contrar art. 3 din Convenţie.

β)Latura procedurală

În ceea ce priveşte ancheta începută în urma celor două plângeri ale reclamantului prin care acesta denunţa, printre altele, condiţiile de detenţie din sala de reţinere şi, în mod special, faptul că a fost ţinut cu cătuşe întreaga noapte, Curtea nu distinge niciun element capabil să ducă la o concluzie diferită de cea la care a ajuns cu privire la susţinerile de rele tratamente aplicate cu ocazia prinderii reclamantului, şi anume că această anchetă a fost lipsită de efectivitatea impusă de art. 3 din Convenţie. Referitor la acest lucru, Curtea se limitează la a constata că rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 22 mai 1998 nu conţine nicio trimitere la afirmaţiile reclamantului referitoare la condiţiile materiale de detenţie din sala de reţinere a Comisariatului de Poliţie din Hunedoara.

Pe scurt, este cazul să se constate încălcarea art. 3 din Convenţie, sub aspectul laturii sale materiale, precum şi pe latura sa procedurală, din cauza condiţiilor în care a fost ţinut reclamantul în noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998 şi a ineficienţei anchetei referitoare la acestea, desfăşurată de parchetul militar teritorial.

2. Prinderea reclamantului la data de 11 martie 1998 şi detenţia sa până la data de 4 iunie 1998 la Comisariatul de Poliţie din Deva

Ca şi în cazul circumstanţelor ce au caracterizat prima prindere a reclamantului şi detenţia sa din 28 până la 29 ianuarie 1998, Curtea observă că versiunile părţilor în ceea ce priveşte desfăşurarea faptelor diferă sub aspecte esenţiale. Astfel, spre deosebire de reclamant, Guvernul susţine că utilizarea forţei la prinderea sa a fost necesară tocmai din cauza reacţiei petentului faţă de poliţişti şi că forţa folosită a rămas proporţională cu opoziţia manifestată de acesta. În plus, regimul aplicat reclamantului în timpul detenţiei sale la centrul de detenţie al Comisariatului Central de Poliţie din Deva ar fi fost justificat de comportamentul său violent.

i. În ceea ce priveşte condiţiile prinderii

α)Latura materială

În analizarea circumstanţelor ce au caracterizat prinderea reclamantului din data de 11 martie 1998, sarcina Curţii se dovedeşte a fi deosebit de dificilă deoarece, după cum admite şi Guvernul în observaţiile sale, autorităţile naţionale nu au efectuat investigaţii referitoare la susţinerile de rele tratamente formulate de reclamant. Prin urmare, Curtea se vede constrânsă să îşi limiteze analiza la documentele depuse de părţi la dosar, înţelegându-se faptul că va putea trage concluzii din absenţa investigaţiilor, în măsura în care elementele pe care le deţine nu îi permit să stabilească în mod clar şi neechivoc desfăşurarea faptelor contestate. 144. În speţă, Curtea observă că, astfel cum a afirmat reclamantul, după ce l-au imobilizat, poliţiştii i-au aplicat lovituri de picioare înainte să îl conducă la comisariatul de poliţie. Această versiune a faptelor, menţinută în mod constant de către reclamant în faţa autorităţilor interne, în special în depoziţiile sale în faţa procurorului din data de 11 martie 1998, este susţinută de declaraţiile celor 2 martori oculari, mama părţii interesate şi domnul Stoica (paragrafele 29-30). În declaraţiile lor din data de 10 mai 2000, cei 2 martori au afirmat într-adevăr că i-au văzut pe poliţişti lovindu-l cu picioarele pe reclamant.

Curtea nu distinge motive pentru a pune la îndoială credibilitatea acestor declaraţii, cu atât mai mult cu cât, pe de o parte, Guvernul admite că a fost folosită forţa în vederea imobilizării reclamantului şi, pe de altă parte, deoarece este imposibil, în absenţa unei anchete, să se stabilească dacă forţa utilizată cu această ocazie a fost proporţională cu comportamentul reclamantului. Desigur, acesta din urmă a fost văzut de un medic chiar în ziua arestării sale preventive. Totuşi, Curtea nu este sub nicio formă convinsă de caracterul riguros şi aprofundat al examenului practicat cu această ocazie. Întradevăr, spre deosebire de situaţia altor deţinuţi, fişa acestui examen medical nu indică ora la care a avut loc. În plus, singurele menţiuni înscrise în registrul medical se referă la antecedentele medicale ale reclamantului şi constată faptul că acesta putea suporta condiţiile de privare de libertate. Astfel, nu se menţionează rezultatul exact al investigaţiilor şi nici actele medicale efectuate la acest examen, pe baza cărora medicul a evaluat aptitudinea reclamantului de a suporta detenţia înainte de a-l declara „apt de detenţie“. În final, Curtea acordă o importanţă deosebită faptului că medicul nu a precizat că l-ar fi examinat cu stetoscopul pe reclamant şi nici nu a constatat în mod formal lipsa urmelor de violenţă de pe corpul părţii interesate, lipsa menţiunilor în acest sens neputând în sine, în circumstanţe precum cele ce au caracterizat reţinerea reclamantului, să infirme susţinerile acestuia.

Nivelul probatoriului impus de art. 3 poate fi atins prin intermediul unei sume de indicii suficient de grave, exacte şi concordante, aşa cum este cazul în speţă. Într-adevăr, în aprecierea sa, Curtea nu poate face abstracţie de faptul că autorităţile naţionale sunt cele care deţin singurul mijloc de probă care ar putea să confirme sau să infirme aceste susţineri, şi anume caseta video înregistrată în momentul prinderii reclamantului. Or, acest mijloc de probă nu i-a fost prezentat Curţii, iar explicaţia Guvernului, care susţine că ar fi distrus caseta video deoarece nu putea fi folosită ca probă în procesul penal al reclamantului, nu convinge Curtea, din moment ce Guvernul nu a furnizat nici decizia autorităţii competente de a o distruge şi nici actul procedural care să ateste executarea acestei decizii, şi nici nu a formulat vreun comentariu cu privire la originea înregistrării cu prinderea reclamantului prezentată la televiziune .

Curtea consideră că este cazul să reamintească faptul că, atunci când numai statul pârât are acces la informaţiile care ar putea confirma sau infirma susţinerile unui reclamant, faptul că acesta nu furnizează aceste informaţii, fără a oferi vreo justificare satisfăcătoare pentru omisiunea sa, îi poate permite Curţii să tragă concluzii referitoare la temeinicia susţinerilor reclamantului (Akkum şi alţii, § 209).

În speţă, având în vedere tulburările de personalitate pe care le prezenta reclamantul, precum şi propria versiune a faptelor, Curtea poate admite, astfel cum a procedat şi în ceea ce priveşte prinderea din 28 ianuarie 1998, că recurgerea la un anumit grad de forţă pentru a-l dezarma pe reclamant ar fi putut fi impusă de reacţia părţii la încercările forţelor de ordine de a executa un mandat de aducere. Cu toate acestea, având în vedere că în speţă nu era vorba de o operaţiune inopinată şi că tulburările de personalitate ale reclamantului erau cunoscute de forţele de ordine, Curtea nu îşi poate explica de ce autorităţile nu au luat nicio măsură pentru a preveni eventualele riscuri. Dimpotrivă, acţiunile poliţiştilor care s-au prezentat la domiciliul reclamantului în jurul orei 5,00 dimineaţa, îmbrăcaţi în civil, fără mandat de percheziţie sau de aducere, au determinat în mod sigur o creştere a nivelului de tensiune, făcând astfel previzibilă opoziţia reclamantului.

Tocmai din cauza acestui comportament iniţial al poliţiştilor, în speţă, reacţia ulterioară a reclamantului nu ar putea simplifica sarcina probei ce îi revine Guvernului, care trebuie să demonstreze că forţa folosită în timpul intervenţiei nu a fost excesivă sau disproporţionată (v, per a contrario, Abdulkadir Aktaş împotriva Turciei, nr. 38.851/02, § 83, 31 ianuarie 2008).

Incidentul în cauză a fost menţionat de instanţele interne numai cu ocazia procedurii penale îndreptate împotriva reclamantului pentru acuzaţia de trafic de mercur şi cea de ultraj verbal. Or, hotărârile instanţelor naţionale nu reuşesc să convingă asupra proporţionalităţii forţei utilizate de organele de poliţie deoarece, pe de o parte, măsurile luate de poliţişti pentru a-l imobiliza pe reclamant nu au fost deloc descrise în cadrul acestora, iar, pe de altă parte, probele ce au stat la baza declarării reclamantului ca vinovat de infracţiunea de ultraj nu au fost precizate.

În aceste condiţii, în lipsa unei anchete oficiale şi efective cu privire la susţinerile reclamantului, astfel cum recunoaşte Guvernul în observaţiile sale, Curţii îi este imposibil să stabilească dacă forţa utilizată a rămas proporţională cu opoziţia manifestată de reclamant.

Situaţia ar fi putut fi alta dacă reclamantul ar fi fost supus înainte de încarcerarea sa unui examen medical conform legii, în urma căruia medicul ar fi constatat în mod categoric lipsa oricăror urme de violenţă pe corpul său. Întrucât Guvernul nu a furnizat elemente care să poată respinge susţinerile reclamantului în ceea ce priveşte caracterul excesiv al forţei utilizate pentru a-l imobiliza, Curtea nu poate decât să constate temeinicia capătului de cerere.

În decizia sa din 20 februarie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a calificat drept abuzive acţiunile poliţiştilor cu ocazia prinderii reclamantului. Pentru Curte, această constatare confirmă nu numai realitatea faptelor susţinute de partea interesată, ci şi lipsa de proporţionalitate dintre intervenţia forţelor de ordine şi opoziţia manifestată de reclamant.

Aceste motive îi sunt suficiente Curţii pentru a concluziona în sensul că, la prinderea sa, reclamantul a fost victima unui recurs excesiv la forţă, constând în lovituri aplicate acestuia, acte de violenţă ce constituie tratamente inumane. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie sub aspectul laturii sale materiale, din cauza circumstanţelor ce au caracterizat prinderea reclamantului în data de 11 martie 1998.

β)Latura procedurală

În decizia sa asupra admisibilităţii din data de 14 decembrie 2004, Curtea a observat că reclamantul denunţase de mai multe ori autorităţilor relele tratamente suferite la data de 11 martie 1998, fără ca acest lucru să determine o anchetă în acest sens.

Lipsa totală de reacţie a autorităţilor sesizate cu pretenţiile reclamantului în ceea ce priveşte prinderea sa din data de 11 martie 1998 constituie, fără nicio îndoială, o încălcare a art. 3 din Convenţie sub aspectul laturii sale procedurale.

ii. În ceea ce priveşte condiţiile de detenţie la Comisariatul de Poliţie din Deva

α)Latura materială

Relele tratamente denunţate de reclamant constau în imobilizarea sa cu ajutorul dispozitivului „T“ timp de cel puţin 16 zile şi prin legarea lanţurilor la picioare în timpul celor 81 de zile petrecute în arest preventiv la Comisariatul de Poliţie din Deva. În plus, reclamantul se plânge că nu a primit îngrijiri medicale adecvate stării sale de sănătate. În fine, el susţine o încălcare distinctă a art. 3 din Convenţie din cauza prezentării sale în faţa Tribunalului Judeţean Hunedoara cu cătuşe la mâini şi cu lanţuri la picioare.

Informaţiile cuprinse în adresa din data de 19 noiembrie 1999 a Inspectoratului Judeţean de Poliţie Hunedoara îi permit Curţii să stabilească faptul că, în lunile martie şi aprilie 1998, pe când se afla la Comisariatul de Poliţie din Deva, reclamantul a fost supus unei sancţiuni cu izolarea celulară pentru 25 de zile, măsură însoţită de fiecare dată de imobilizarea sa cu ajutorul cătuşelor la mâini şi al lanţurilor la picioare. Din această adresă mai reiese că ambele măsuri în discuţie i-au fost aplicate reclamantului ca sancţiune pentru diferite abateri de la regulamentul de ordine interioară.

De asemenea, în timpul detenţiei sale la comisariatul de poliţie, reclamantul a fost imobilizat cu ajutorul cătuşelor la mâini sau al lanţurilor la picioare de fiecare dată când a fost dus la interogatoriu, precum şi „cu alte ocazii, pentru a-l împiedica de la acţiuni agresive şi de la automutilare“ . Pe de altă parte, Curtea observă că, în adresa sa din data de 11 iunie 2002, Direcţia Generală a Penitenciarelor nu a exclus posibilitatea ca reclamantul să fi avut picioarele şi mâinile legate cu ajutorul dispozitivului „T“ în timpul celor 81 de zile petrecute în detenţie la Comisariatul de Poliţie din Deva şi că Guvernul nu a comentat acest document.

Din moment ce elementele de probă susţin la prima vedere versiunea prezentată de reclamant, Curtea consideră că Guvernului îi revine obligaţia de a preciza care au fost măsurile de constrângere aplicate reclamantului, precum şi durata lor, comunicându-i procesele-verbale referitoare la episoadele în care comportamentul reclamantului ar fi făcut necesară imobilizarea sa. Or, astfel de documente nu i-au fost prezentate, astfel încât Curtea nu poate stabili cu exactitate numărul de zile în care reclamantul a fost imobilizat cu lanţuri. În orice caz, Curtea nu va mai insista asupra acestei chestiuni, dat fiind faptul că, în cauza de faţă, îi este suficient să constate că măsurile de constrângere în discuţie i-au fost aplicate reclamantului nu doar o dată, dar şi pe perioade lungi în timpul detenţiei sale la Comisariatul de Poliţie din Deva.

Curtea consideră a fi un fapt cert faptul că, în perioada incriminată, reclamantul a fost plasat în izolare celulară timp de 25 de zile şi că a fost imobilizat de mai multe ori şi timp de mai multe zile cu ajutorul cătuşelor la mâini şi al lanţurilor la picioare, precum şi cu ajutorul dispozitivului „T“. În plus, deoarece Guvernul nu a contestat versiunea reclamantului, Curtea consideră de asemenea un lucru deja stabilit faptul că, în prezentările sale în faţa Tribunalului Judeţean Hunedoara, în cadrul şedinţelor de judecată, reclamantului i s-a impus să poarte lanţuri la picioare şi cătuşe.

În trecut, Curtea a avut ocazia de a analiza compatibilitatea utilizării cătuşelor şi a altor instrumente de constrângere cu dispoziţiile art. 3 din Convenţie. Astfel, ea a statuat că recurgerea la astfel de mijloace de constrângere nu ridică în mod normal nicio problemă în ceea ce priveşte art. 3 atunci când ea este legată de o detenţie legală şi nu este însoţită de utilizarea forţei sau expunerea în public dincolo de ceea ce se poate considera ca necesar în limite rezonabile. În acest sens, trebuie luat în considerare, de exemplu, înlăturarea pericolului ca persoana să fugă sau să producă vătămări sau alte prejudicii (Raninen împotriva Finlandei, p. 2.822, § 56; Mathew împotriva Olandei, nr. 24.919/03, § 180, CEDO 2005-IX).

Atunci când s-a recurs la mijloace de constrângere, Curţii îi revine obligaţia de a stabili dacă nu s-a depăşit, în ceea ce priveşte utilizarea forţei, gradul de proporţionalitate impus de comportamentul reclamantului (Koutcherouk împotriva Ucrainei, §§ 140-145, CEDO 2007-…). În ceea ce priveşte analiza necesităţii de a imobiliza persoanele deţinute în afara mediului penitenciar, Curtea acordă o importanţă deosebită circumstanţelor fiecărei speţe în parte şi se pliază unei analize de la caz la caz (Gorodnitchev împotriva Rusiei, nr. 52.058/99, § 102, 24 mai 2007).

Curtea constată mai întâi că, potrivit afirmaţiilor Guvernului, izolarea celulară şi imobilizarea reclamantului au fost aplicate drept sancţiuni, în special pentru faptul că a distrus componente ale sistemului de iluminat natural din celulă, pentru că a proferat ameninţări împotriva celorlalţi deţinuţi, pentru că a lovit în uşă şi că a scos ţipete.

Totuşi, Curtea reaminteşte că tratamentul denunţat ca fiind contrar art. 3 din Convenţie a constat nu numai în imobilizarea reclamantului cu ajutorul cătuşelor, dar şi în utilizarea lanţurilor la picioare pe o perioadă de timp care, în mod evident, a depăşit cele 25 de zile de izolare celulară impuse reclamantului.

Curtea nu dispune de niciun raport de incident care, potrivit afirmaţiilor Guvernului, ar fi făcut necesare izolarea şi imobilizarea reclamantului. Astfel, Guvernul nu a prezentat nici procesele-verbale referitoare la aceste episoade, nici fişele medicale întocmite cu aceste ocazii, deşi a susţinut în observaţiile sale că reclamantul fusese examinat de un medic înainte de plasarea sa în izolare celulară. Omiţând să trimită aceste documente, Guvernul şi-a suprimat încă de la început posibilitatea de a dovedi că măsurile de constrângere aplicate reclamantului au fost impuse de comportamentul acestuia şi că perioada în care au fost aplicate aceste măsuri nu depăşise strictul necesar pentru a-l disciplina pe reclamant.

În orice caz, admiţând chiar că, din cauza tulburărilor sale comportamentale, reclamantul ar fi putut să se manifeste în modul descris de Guvern, Curtea nu poate admite argumentele acestuia în ceea ce priveşte necesitatea de a-l imobiliza. Întradevăr, ea consideră ca lipsită de relevanţă justificarea întemeiată pe necesitatea de a-i proteja pe codeţinuţi împotriva manifestărilor agresive ale reclamantului, deoarece plasarea în izolare celulară ar fi fost mai mult decât suficientă în acest scop.

Dacă reclamantul reprezenta un pericol pentru propria persoană, astfel cum susţine Guvernul, Curtea remarcă faptul că plasarea în izolare celulară şi imobilizarea părţii în cauză, în lipsa unui examen medical prealabil care să permită stabilirea compatibilităţii stării sale psihice cu o astfel de măsură şi, la modul mai general, aptitudinea sa pentru viaţa în detenţie, departe de a se dovedi necesare, ridică o problemă distinctă în ceea ce priveşte obligaţiile ce le revin statelor în temeiul art. 3 din Convenţie.

Autorităţile au obligaţia de a proteja sănătatea persoanelor private de libertatea lor şi, în acest context, lipsa îngrijirilor medicale adecvate poate constitui un tratament contrar art. 3 din Convenţie (Kudła împotriva Poloniei [MC], § 94, CEDO 2000-XI; Keenan împotriva Regatului Unit, § 111, CEDO 2001-III).

Rreclamantul prezenta la data evenimentelor severe tulburări de personalitate care, conform raportului de expertiză psihiatrică din 26 martie 1998 al Laboratorului judeţean de medicină legală din Hunedoara, presupuneau „o diminuare a câmpului conştiinţei“ şi „o nevoie imperioasă de a se manifesta într-un mod agresiv şi antisocial“, care îl lipseau de autocontrol în timpul acestor episoade. În plus, în aceste condiţii, discernământul său era diminuat. Or, atât existenţa tulburărilor de personalitate la reclamant, cât şi modul în care acestea se manifestau, erau cunoscute de autorităţi cu mult timp înainte de examenul psihiatric din 26 martie 1998 .

Reclamantul a fost plasat în izolare celulară şi imobilizat de două ori pentru o perioadă totală de cel puţin 25 de zile, fără ca autorităţile să fi cerut în prealabil opinia unui medic psihiatru. În ceea ce priveşte expertiza psihiatrică din 26 martie 1998, ea avea ca unic scop să stabilească dacă reclamantul avea discernământ, în contextul faptelor de care era acuzat.

În plus, niciun element din dosar nu indică faptul că reclamantul ar fi beneficiat de un control psihiatric în perioada petrecută în izolare celulară. Dimpotrivă, din adresa din data de 19 noiembrie 1999 a Inspectoratului Judeţean de Poliţie Hunedoara reiese că singurele persoane autorizate să îl viziteze pe reclamant au fost şeful departamentului de cercetări penale şi ofiţerul responsabil cu persoanele deţinute.

Având în vedere antecedentele medicale ale reclamantului, tulburările comportamentale care s-au manifestat imediat după arestarea sa preventivă şi care ar fi putut să pună în pericol propria persoană a reclamantului, autorităţilor le revenea sarcina de al supune de îndată unui examen efectuat de un medic psihiatru pentru a determina compatibilitatea stării sale psihice cu detenţia, precum şi măsurile terapeutice ce trebuiau luate în cazul său special.

În ceea ce priveşte perioadele în care reclamantul a avut picioarele legate cu lanţuri, Curţii îi este suficient să constate că Guvernul nu a adus nicio justificare pentru această măsură.

Guvernul nu a încercat nici să dovedească necesitatea de a-l imobiliza pe reclamant în timpul înfăţişărilor sale la Tribunalul Judeţean Hunedoara cu lanţuri la picioare şi cătuşe la mâini. În ceea ce o priveşte, Curtea ar fi pregătită să admită că antecedentele medicale ale reclamantului dădeau motive de îngrijorare faţă de existenţa unui risc de violenţă şi că, în aceste circumstanţe, utilizarea cătuşelor nu ridică o problemă din perspectiva art. 3 din Convenţie. Cu toate acestea, în lipsa oricărei justificări din partea Guvernului, ea consideră că acest risc ar fi putut fi acoperit prin întărirea escortei care îl însoţea pe reclamant şi că, prin urmare, recurgerea la lanţuri pentru a imobiliza picioarele reclamantului a avut ca obiect limitarea mişcării părţii într-un mod nerezonabil (Gorodnitchev, § 105). La aceasta se adaugă caracterul public necontestat al măsurii în cauză.

Guvernul nu a arătat motivele relevante capabile să convingă că, în speţă, măsurile de constrângere aplicate reclamantului în timpul detenţiei sale la Comisariatul de Poliţie din Deva au fost necesare. Prin urmare, imobilizarea părţii interesate timp de cel puţin 25 de zile cu ajutorul cătuşelor şi lanţurilor, precum şi păstrarea prelungită a lanţurilor la picioare, constituie un tratament contrar art. 3 din Convenţie.

Curtea se arată în mod deosebit preocupată de utilizarea lanţurilor, în ciuda consensului care există la nivel european în ceea ce priveşte caracterul din punct de vedere obiectiv inuman şi degradant al acestor mijloace de constrângere (v în acest sens anexa la Recomandarea nr. R (87) 3 din 12 februarie 1987 a Comitetului de miniştri al Consiliului Europei). Aplicate pentru o perioadă atât de lungă, însoţite de situaţii atât de umilitoare precum imposibilitatea de a se spăla şi cea de a-şi satisface nevoile fiziologice fără ajutorul altor persoane şi provocând dureri acute, aceste măsuri trebuie calificate, în opinia Curţii, drept tratament inuman. Fără îndoială, consecinţele acestui tratament au fost amplificate de lipsa unui control medical adecvat, având în vedere starea psihică vulnerabilă a reclamantului, precum şi de expunerea părţii interesate în public, în faţa instanţei, cu picioarele legate cu lanţuri.

Pe de altă parte, omiţând să îl supună pe reclamant unui examen medical în vederea stabilirii compatibilităţii stării sale psihice cu detenţia, autorităţile şi-au încălcat obligaţiile care le sunt impuse de art. 3 din Convenţie în materie de protecţie a sănătăţii şi a confortului persoanelor deţinute, în special prin acordarea unor îngrijiri medicale adaptate stării lor.

Rezultă că, în speţă, a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie din cauza circumstanţelor ce au caracterizat detenţia reclamantului la Comisariatul de Poliţie din Deva, în perioada 11 martie-4 iunie 1998.

β)Latura procedurală

Guvernul i-a reproşat reclamantului, încă din stadiul analizei iniţiale a admisibilităţii, că a omis să aducă la cunoştinţa parchetului competent doleanţele sale referitoare la condiţiile materiale de detenţie impuse în Comisariatul de Poliţie din Deva în perioada 11 martie-4 iunie 1998 (Rupa împotriva României (dec.), nr. 58.478/00, 14 decembrie 2004, § 91).

Curtea apreciază că poate să revină asupra argumentului iniţial pe care Guvernul l-a extras din nesesizarea parchetului referitor la această parte a cererii, având în vedere legătura strânsă pe care argumentul îl prezintă cu temeinicia acestui capăt de cerere din perspectiva laturii procedurale a art. 3 din Convenţie. Printre numeroasele petiţii pe care reclamantul le-a adresat autorităţilor pentru a denunţa condiţiile de detenţie la Comisariatul de Poliţie din Deva, cea pe care a trimis-o la Parlament a fost retransmisă Parchetului de pe lângă Tribunalul Judeţean Hunedoara, iar cea cu care l-a sesizat pe Preşedintele Republicii, Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. Curtea mai observă că Codul de procedură penală român obligă foarte clar procurorul să facă cercetări cu privire la susţinerile de rele tratamente şi de tortură, chiar şi în lipsa unei plângeri penale formale din partea victimei, atunci când află prin orice mijloace că a fost comisă o astfel de infracţiune. Or, în speţă, deşi plângerile cu care reclamantul a sesizat Camera Deputaţilor şi Preşedintele Republicii au fost aduse la cunoştinţa organelor de urmărire penală, parchetul nu a pornit nicio anchetă pentru a stabili veridicitatea gravelor acuzaţii de rele tratamente cu care a fost sesizat şi, dacă ar fi fost cazul, pentru a stabili identitatea persoanelor vinovate.

Curtea apreciază că a avut loc încălcarea art. 3 din Convenţie şi sub aspectul laturii sale procedurale, din cauza lipsei de reacţie a organelor de urmărire penală faţă de susţinerile reclamantului referitoare la condiţiile materiale ale detenţiei sale la Comisariatul de Poliţie din Deva.

III. Asupra pretinsei încălcări a art. 3 coroborat cu art. 13 din Convenţie

Reclamantul pretinde că lipsa unei anchete eficiente cu privire la susţinerile sale de rele tratamente l-a lipsit de accesul la o instanţă care să poată statua asupra cererii sale de despăgubire şi invocă în acest sens art. 6 § 1 din Convenţie.

În contextul susţinerilor de încălcare a art. 3 din Convenţie, Curtea a considerat întotdeauna că ar trebui să analizeze capetele de cerere ce ţin de inexistenţa, de nelegalitatea sau de ineficienţa procedurilor de despăgubire din perspectiva art. 13 din Convenţie, ale cărui garanţii sunt mai mari decât cele ale art. 6 (Aydın împotriva Turciei, Hotărârea din 25 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, p. 1895, § 102; Egmez împotriva Ciprului, § 102, CEDO 2000-XII).

Curtea va analiza acest capăt de cerere al reclamantului din perspectiva art. 13 din Convenţie, care prevede următoarele: „Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

Articolul 13 din Convenţie garantează existenţa în dreptul intern a unei căi de atac care să permită valorificarea drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie, astfel cum le consfinţeşte aceasta. Consecinţa acestei prevederi este, aşadar, că impune o cale de atac internă care să abiliteze instanţa naţională competentă să fie sesizată cu conţinutul unui „capăt de cerere pertinent“, întemeiat pe Convenţie, şi să ofere reparaţia potrivită, chiar dacă statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor care le sunt impuse de această prevedere. Sfera de aplicare a obligaţiei ce rezultă din art. 13 variază în funcţie de tipul capătului de cerere pe care reclamantul îl întemeiază pe Convenţie. Totuşi, calea de atac prevăzută de art. 13 trebuie să fie „efectivă“ atât în drept, cât şi în practică, în special în sensul că exercitarea sa nu trebuie să fie împiedicată nejustificat prin actele sau omisiunile autorităţilor statului pârât (Aydın împotriva Turciei, s, pp. 1895-1896, § 103; Cobzaru împotriva României, nr. 48.254/99, § 80, 26 iulie 2007).

Când un individ formulează o pretenţie cu aparenţă de veridicitate, referitoare la acte de violenţă contrare art. 3 din Convenţie, noţiunea de cale de atac efectivă presupune, pe lângă o anchetă aprofundată şi efectivă de tipul celei pe care o impune art. 3 din Convenţie, un acces efectiv al reclamantului la procedura de anchetă şi plata eventuală a unei despăgubiri.

În baza probelor aduse în speţă, Curtea a considerat statul pârât ca fiind răspunzător, în ceea ce priveşte art. 3 din Convenţie, pentru relele tratamente pe care reclamantul le-a suferit cu ocazia reţinerilor sale din 28 ianuarie şi 11 martie 1998, precum şi în perioada detenţiei sale la Comisariatul de Poliţie din Deva din 28 până la 29 ianuarie 1998 şi din perioada 11 martie-4 iunie 1998. Capetele de cerere enunţate de reclamant în această privinţă pot, aşadar, „să fie susţinute“ în sensul art. 13 (Boyle şi Rice împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 27 aprilie 1988, seria A nr. 131, p. 23, § 52; Cobzaru, § 83). Autorităţile aveau, aşadar, obligaţia de a realiza o anchetă efectivă cu privire la susţinerile reclamantului referitoare la relele tratamente suferite când s-a aflat sub autoritatea poliţiei.

Curtea reaminteşte că a constatat deja încălcarea procedurală a art. 3 din Convenţie cu privire la fiecare dintre incidentele denunţate de reclamant. Prin urmare, Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă, în aceste circumstanţe, o acţiune civilă în despăgubiri îndreptată împotriva autorilor relelor tratamente denunţate de reclamant ar fi reprezentat o cale de atac efectivă, în sensul pe care art. 13 din Convenţie îl dă acestei noţiuni.

În rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale din 22 mai 1998 procurorul a negat însăşi realitatea faptelor denunţate de reclamant. Rămâne de văzut dacă această constatare ar fi putut fi răsturnată în cadrul unei acţiuni civile în despăgubiri.

Curtea reaminteşte că a analizat deja plângeri privind rele tratamente comise de agenţi ai statului român şi că a statuat că, deşi instanţele civile nu sunt ţinute de aprecierea pe care organele de urmărire penală o dau faptelor, importanţa acordată anchetei penale ce a precedat sesizarea instanţei civile este atât de mare încât o acţiune civilă separată ar fi fost iluzorie şi teoretică, de vreme ce în practică ar fi fost înlăturate chiar şi cele mai convingătoare probe (Cobzaru, 83).

Guvernul nu aduce niciun element capabil să ducă la o altă concluzie. Întradevăr, nicio hotărâre a instanţelor civile care să infirme constatările de neîncepere a urmăririi penale ale procurorului cu privire la realitatea faptelor reproşate unui poliţist nu a fost supusă atenţiei Curţii.

Calea civilă indicată de Guvern nu are caracterul efectiv prevăzut de art. 13 din Convenţie.

Prin urmare, aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a respinge excepţia preliminară a Guvernului şi pentru a constata încălcarea art. 13 coroborat cu art. 3 din Convenţie în această privinţă.

IV. Asupra pretinselor încălcări ale art. 5 din Convenţie

A. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 1

Reclamantul se plânge de faptul că a fost arestat şi deţinut nelegal, fără a exista motive plauzibile de a considera că era necesar să fie împiedicat să fugă după comiterea unei infracţiuni. Această nerespectare a legii se referă la prinderea sa din data de 28 ianuarie şi la două fapte distincte ce au avut loc la data de 11 martie 1998: a) intrarea în forţă a poliţiştilor în apartamentul său fără mandat de percheziţie şi replierea lor în exteriorul apartamentului după ameninţările proferate de reclamant, având ca rezultat împiedicarea sa de a părăsi în mod liber propriul domiciliu; şi b) arestarea sa pe baza unui mandat emis la data de 11 martie 1998, ce vizează atât incidentul din 28 ianuarie 1998, cât şi cel din 11 martie 1998, mandat ce nu avea la bază motive plauzibile de a-l suspecta că ar fi comis o infracţiune. Reclamantul arată că nu a fost emis niciun mandat pentru reţinerea sa din noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1998, cu încălcarea astfel a dreptului intern. În plus, pe de o parte, în mandatul emis de parchet la data de 11 martie 1998 nu figura niciun indiciu din care să reiasă că ar fi fost comisă o infracţiune la data de 28 ianuarie 1998 şi, pe de altă parte, la data de 11 martie 1998 nu fusese comisă nicio infracţiune flagrantă în sensul art. 465 C.pr.pen., decât poate de către poliţia însăşi. Întradevăr, ameninţările verbale proferate de reclamant nu constituiau o infracţiune, ci o reacţie la o infracţiune comisă de poliţişti, care în acel moment se aflau în apartamentul său. Aceste fapte nu puteau constitui o infracţiune flagrantă în sensul art. 465 C.pr.pen., care defineşte infracţiunea flagrantă ca o infracţiune descoperită în timpul comiterii sale. Or, în momentul intrării în forţă a poliţiştilor în apartamentul reclamantului, acesta nu era pe cale să comită nicio infracţiune, deoarece dormea.

În ceea ce priveşte lipsa mandatului pentru privarea de libertate din 28 până la 29 ianuarie 1998, Curtea constată în primul rând că art. 143 şi 144 C.pr.pen., care stabilesc cadrul procedural, printre altele, şi drepturile şi obligaţiile poliţiei, definite în Legea nr. 26/1994, îi permit acesteia să reţină în custodie o persoană bănuită, pe baza unor indicii concludente, că ar fi comis o infracţiune. Începutul şi sfârşitul reţinerii trebuie indicate în ordonanţele de începere şi încetare a reţinerii. Or, Curtea constată că reclamantul a fost reţinut de pe 28 până pe 29 ianuarie 1998 în lipsa unei ordonanţe, contrar cerinţelor art. 144 C.pr.pen. şi, aşadar, cu încălcarea căilor legale în sensul art. 5 § 1 din Convenţie.

De asemenea, ea constată că din elementele depuse de părţi la dosar reiese că faptele desfăşurate în dimineaţa zilei de 11 martie 1998 aveau ca punct de plecare executarea unui mandat ce urmărea să îl aducă pe reclamant în faţa organelor de anchetă în legătură cu incidentul din 28 ianuarie 1998 . Arestarea reclamantului pentru ultraj a putut fi posibilă numai din cauza modului în care a fost condusă operaţiunea de executare a mandatului de aducere de către forţele de poliţie. Prin urmare, Curtea va analiza în ansamblu cele două episoade de care se plânge reclamantul. 199. Curtea observă că, la data evenimentelor, art. 183 şi 184 C.pr.pen. nu le permiteau autorităţilor nici să prindă o persoană, nici să o împiedice să circule liber în executarea unui mandat de aducere, cu atât mai puţin să pătrundă în acest scop în domiciliul său fără un mandat de percheziţie.

Prin urmare, prinderea cu forţa a reclamantului la data de 11 martie 1998 în lipsa unui mandat de arestare şi după intrarea în forţă a poliţiştilor în apartamentul său, precum şi rămânerea lor în faţa apartamentului timp de mai multe ore, au încălcat prevederile legale în sensul art. 5 § 1 din Convenţie.

În ceea ce priveşte mandatul emis câteva ore mai târziu în dimineaţa zilei de 11 martie, Curtea observă că în afară de enumerarea infracţiunilor de care era acuzat reclamantul şi de faptul că pedeapsa pe care o risca era mai mare de 2 ani, el sa limitat la a afirma periculozitatea reclamantului pentru ordinea publică dacă ar fi fost lăsat în libertate, fără a susţine în mod concret această afirmaţie, în ciuda cerinţelor art. 146 şi 148 C.pr.pen..

În aceste circumstanţe, Curtea apreciază că a avut loc „încălcarea condiţiilor legale“, atât la reţinerea reclamantului din 28 ianuarie 1998, cât şi la arestarea sa prin mandatul emis la data de 11 martie 1998.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 5 § 1 din Convenţie.

B. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 3 din Convenţie

Curtea observă că în capătul de cerere pe care reclamantul îl întemeiază pe art. 5 § 3 din Convenţie ridică în speţă două întrebări distincte: în primul rând, dacă procurorul care a dispus punerea în detenţie a reclamantului la data de 11 martie 1998 era un „magistrat“, în sensul art. 5 § 3; în continuare, dacă este cazul, chestiunea de a şti dacă controlul judiciar al detenţiei reclamantului dispuse la data de 11 martie 1998 a avut loc „de îndată“, în sensul aceleiaşi prevederi a Convenţiei.

Curtea reaminteşte că a constatat deja că procurorii care erau competenţi la data evenimentelor să dispună plasarea în detenţie pentru o primă perioadă maximă de 30 de zile nu puteau fi consideraţi drept „magistraţi împuterniciţi prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare“ în sensul art. 5 § 3 din Convenţie (v Cauza Pantea, §§ 238-239).

Aşadar, rămâne de văzut dacă un control judiciar al detenţiei reclamantului a avut totuşi loc „de îndată“, în sensul aceleiaşi prevederi a Convenţiei.

Reclamantul a fost reţinut prin ordonanţa procurorului din 11 martie 1998. Aşa cum reiese din elementele aflate la dosar, reclamantul a fost adus prima oară în faţa unui judecător la data de 3 iunie 1998, când a început procesul său, însă problema temeiniciei detenţiei sale a fost analizată de Judecătoria Deva pentru prima oară la data de 29 iulie 1998. Durata totală a detenţiei reclamantului înainte de a fi adus în faţa unui judecător sau a altui magistrat în sensul art. 5 § 3 a fost, aşadar, de circa 4 luni. Deoarece Curtea a statuat deja că o astfel de durată nu respectă cerinţele §ui 3 al art. 5 din Convenţie (Cauza Pantea, § 242), rezultă că a avut loc încălcarea acestei prevederi.

C. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 4 din Convenţie

Având în vedere concluziile la care a ajuns în privinţa art. 5 § 3 din Convenţie, Curtea apreciază că nu se mai ridică nicio altă întrebare distinctă din perspectiva art. 5 § 4 din Convenţie.

D. Asupra pretinsei încălcări a art. 5 § 5 din Convenţie

Paragraful 5 al art. 5 din Convenţie este respectat atunci când se poate cere reparaţie pentru o privare de libertate luată şi executată în condiţii contrare §§ 1, 2, 3 sau 4 (Wassink împotriva Olandei, Hotărârea din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 14, § 38). Dreptul la reparaţie enunţat la § 5 presupune aşadar ca o încălcare a unuia dintre celelalte paragrafe să fi fost stabilită de o autoritate naţională sau de instituţiile Convenţiei (N.C. împotriva Italiei [MC], nr. 24.952/94, § 49, CEDO 2002-X), ceea ce s-a întâmplat în cauza de faţă.

Prevederile legislative în vigoare la data evenimentelor nu permiteau obţinerea unei reparaţii pentru o detenţie contrară Convenţiei, în lipsa unei soluţii de achitare sau a unei rezoluţii de neîncepere a urmăririi penale în beneficiul părţii interesate (Cauza Pantea, §§ 264-271). Or, deoarece reclamantul nu se află în niciuna dintre aceste situaţii, Curtea nu distinge în speţă niciun motiv să se abată de la constatarea sa anterioară.

Prin urmare, Curtea constată că art. 5 § 5 din Convenţie a fost încălcat.

V. Asupra pretinsei încălcări a art. 13 din Convenţie coroborat cu art. 5

În materie de privare de libertate, garanţia prevăzută de art. 5 § 4 din Convenţie are întâietate faţă de cea prevăzută de art. 13 din Convenţie, constituind lex specialis (Chahal împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, §§ 126 şi 146; Bassaïeva împotriva Rusiei, § 159, 5 aprilie 2007; Smatana împotriva Republicii Cehe, § 145, 27 septembrie 2007). Curtea nu consideră necesar în speţă să stabilească dacă a avut loc nerespectarea cerinţelor mai puţin stricte ale art. 13 din Convenţie.

VI. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 din Convenţie

Reclamantul susţine că ar fi suferit din mai multe puncte de vedere, în timpul procedurii penale îndreptate împotriva sa, un refuz al unui proces echitabil şi încălcări ale drepturilor apărării. El invocă art. 6 §§ 1, 2 şi 3 din Convenţie, a cărui parte relevantă în speţă prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî (…) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii penale îndreptate împotriva sa. (…)

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.

3. Orice acuzat are, în special, dreptul: (…)

b)să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

c)să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;

d)să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; (…) ”

Cum cerinţele §§ 2 şi 3 ale art. 6 din Convenţie reprezintă aspecte speciale ale dreptului la un proces echitabil garantat de § 1, Curtea va analiza capetele de cerere formulate de reclamant din perspectiva acestor texte coroborate (v, printre altele, Doorson împotriva Olandei, Hotărârea din 26 martie 1996, Culegere 1996-II, pp. 469-470, § 66, şi Van Mechelen şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, Culegere 1997-III, p. 711, § 49).

Articolul 6 din Convenţie are ca obiectiv principal, în materie penală, asigurarea unui proces echitabil în faţa unei „instanţe“ competente să hotărască „asupra temeiniciei acuzaţi[ei]“, însă din aceste dispoziţii nu rezultă că fazele care se desfăşoară înaintea procedurii de judecată nu ar fi avute în vedere. Cerinţele art. 6 din Convenţie, în special cele din § 3 al acestuia, pot şi ele să joace un rol înainte de sesizarea judecătorului fondului dacă şi în măsura în care nerespectarea lor iniţială riscă să compromită în mod grav caracterul echitabil al procesului (v, de exemplu, Imbrioscia împotriva Elveţiei, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, § 36).

Modalităţile de aplicare a art. 6 §§ 1 şi 3 c din Convenţie în timpul urmăririi penale depind de particularităţile procedurii şi de circumstanţele cauzei. Pentru a se asigura că rezultatul urmărit de art. 6 din Convenţie – dreptul la un proces echitabil – a fost atins, trebuie văzut în fiecare caz dacă, în lumina procedurii în ansamblul său, restricţia l-a privat pe acuzat de un proces echitabil (v, mutatis mutandis, John Murray împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 8 februarie 1996, Culegere 1996I, pp. 54-55, §§ 63-64, şi

În ceea ce priveşte admisibilitatea probelor, această chestiune intră în primul rând sub incidenţa regulilor dreptului intern şi că, în principiu, instanţelor naţionale le revine sarcina de a aprecia elementele de probă administrate de acestea. Sarcina stabilită în competenţa Curţii prin Convenţie constă în special în a cerceta dacă procedura privită în ansamblul său a îmbrăcat un caracter echitabil (v, printre altele, Doorson, p. 470, § 67, Van Mechelen şi alţii, p. 711, § 50, Sadak şi alţii împotriva Turciei, nr. 29.900/96, 29.901/96, 29.902/96 şi 29.903/96, § 63, CEDO 2001-VIII, şi Craxi împotriva Italiei (nr. 1), nr. 34.896/97, § 84, 5 decembrie 2002).

Pe de altă parte, dacă este adevărat faptul că probele trebuie în principiu să fie administrate în faţa acuzatului în şedinţă publică, în vederea unei dezbateri contradictorii, acest principiu nu este lipsit de excepţii, sub rezerva respectării drepturilor apărării. Astfel, drepturile apărării sunt limitate întrun mod incompatibil cu garanţiile art. 6 din Convenţie atunci când o condamnare se întemeiază exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depoziţii ale unei persoane pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să o vadă interogată nici în stadiul de urmărire penală, nici în timpul dezbaterilor ( v Saïdi împotriva Franţei, Hotărârea din 20 septembrie 1993, seria A nr. 261-C, pp. 56-57, §§ 43-44).

Dacă îi recunoaşte oricărui acuzat dreptul „să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător (…)“, art. 6 § 3 c) din Convenţie nu precizează condiţiile de exercitare a acestui drept. Astfel, el le lasă statelor contractante dreptul să aleagă mijloacele potrivite pentru a permite sistemului lor judiciar să îl garanteze; sarcina Curţii constă în a cerceta dacă metoda pe care au ales-o respectă cerinţele unui proces echitabil (Quaranta împotriva Elveţiei, Hotărârea din 24 mai 1991, seria A nr. 205, p. 16, § 30). În acest sens, nu trebuie uitat faptul că Convenţia are ca scop „protejarea unor drepturi nu teoretice sau iluzorii, ci concrete şi efective“ şi că doar numirea unui avocat nu asigură prin ea însăşi eficienţa asistenţei pe care i-o poate acorda acuzatului (Imbrioscia împotriva Elveţiei, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, seria A nr. 275, p. 13, § 38, şi Artico împotriva Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, p. 16, § 33).

Din acest motiv, statului nu i se poate imputa răspunderea pentru orice deficienţă a asistenţei din partea unui avocat numit din oficiu sau ales de acuzat. Din independenţa baroului faţă de stat rezultă faptul că organizarea apărării aparţine, în mare parte, acuzatului şi avocatului său, numit din oficiu cu titlu de asistenţă judiciară sau retribuit de clientul său (Cuscani împotriva Regatului Unit, nr. 32.771/96, § 39, 24 septembrie 2002). Art. 6 § 3 c din Convenţie nu obligă autorităţile naţionale competente să intervină decât dacă lipsurile avocatului numit din oficiu sunt vădite sau dacă sunt informate despre acest lucru într-un mod neechivoc printr-o altă modalitate (Kamasinski împotriva Austriei, Hotărârea din 19 decembrie 1989, seria A nr. 168, p. 33, § 65, şi Daud împotriva Portugaliei, Hotărârea din 21 aprilie 1998, Culegere 1998-II, pp. 749-750, § 38).

Curtea observă că partea de considerente a deciziei de condamnare a reclamantului se referă în primul rând la declaraţiile poliţiştilor M.B. şi M.R., implicaţi în prinderea părţii la data de 28 ianuarie 1998, şi la un proces-verbal de infracţiune flagrantă, în timp ce şi I. Şelaru fusese audiat. Nu a fost administrată nicio altă probă, în ciuda cererii reclamantului de a se analiza amprentele de pe sticla cu mercur, în ciuda refuzului reclamantului de a recunoaşte acuzaţiile aduse împotriva sa şi în ciuda susţinerilor sale referitoare la rele tratamente aplicate de poliţişti în momentul prinderii sale şi cu ocazia interogatoriului său.

Curtea mai observă nerespectarea legislaţiei interne într-una dintre probele decisive, şi anume în procesul-verbal de flagrant delict .

Considerentele condamnării pentru ultraj se referă numai la acuzaţiile poliţiştilor care au procedat la prinderea reclamantului. Cu excepţia lui S, a cărui mărturie nici măcar nu este menţionată în considerentele deciziei, nu a fost audiat niciun alt martor în afară de organele de poliţie, nici mama reclamantului, nici avocata numită din oficiu, L.P., prezente în momentul prinderii părţii interesate, nici vecinii. Instanţele nu şi-au motivat în niciun mod această decizie.

În decizia sa din data de 9 februarie 2000, Curtea Supremă de Justiţie a constatat caracterul defectuos al anchetei şi comportamentul abuziv al poliţiştilor, însă s-a mulţumit să afirme că aceste fapte nu ar putea readuce în discuţie vinovăţia reclamantului. Curtea găseşte regretabil faptul că cea mai înaltă instanţă română a omis să tragă concluzii din propriile constatări din punctul de vedere al drepturilor acuzatului.

Până la data de 29 iulie 1998 , reclamantul a fost asistat succesiv de mai mulţi avocaţi numiţi din oficiu, câte un alt avocat pentru fiecare şedinţă de judecată. Aşa cum reiese din elementele aflate la dosar, intervenţia acestor avocaţi s-a limitat la prezenţa lor fizică în timpul depoziţiilor reclamantului în faţa poliţiei şi a parchetului. Niciunul dintre aceşti avocaţi nu a discutat cu reclamantul nici înainte, nici după declaraţiile acestuia, şi nu i-au permis reclamantului să aibă acces, oricât de limitat, la dosarul anchetei. Nimic nu lasă să se înţeleagă că avocaţii prezenţi în timpul urmăririi penale cunoşteau oricât de puţin dosarul. De altfel, Guvernul recunoaşte acest lucru.

Astfel, pe întreaga durată a instrumentării dosarului şi chiar după începerea procesului, şi până la data de 29 iulie 1998, reclamantul nu a beneficiat nici de asistenţă juridică, nici de o apărare efectivă din partea unui apărător.

De altfel, Curtea observă că, cu excepţia şedinţei din data de 29 iulie 1998 şi a apelului în faţa Curţii de Apel Alba-Iulia, reclamantul a continuat să fie reprezentat pe toată durata procesului de către avocaţi numiţi din oficiu, de fiecare dată altul, al căror rol pare să se fi limitat, având în vedere elementele din dosar, la a confirma spusele reclamantului.

În decizia sa din 14 decembrie 2004 asupra admisibilităţii, Curtea a unit cu fondul excepţia preliminară a Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne în ceea ce priveşte pretinsa lipsă de apărare efectivă asigurată de apărătorul reclamantului, considerând că întrebarea dacă autorităţile naţionale erau sau nu obligate să intervină din oficiu pentru a asigura o apărare efectivă şi, deci, dacă reclamantul era scutit de epuizarea căilor de atac interne, ţinea de analiza pe fond a cererii.

Prin urmare, Curtea trebuie să analizeze dacă, în speţă, statul avea obligaţia de a se asigura că reclamantul dispune de o asistenţă efectivă.

Este adevărat că reclamantul nu a informat instanţa despre dificultăţile pe care le întâmpina în pregătirea apărării, aşa cum în mod corect subliniază Guvernul.

Comportamentul reclamantului nu putea, în speţă, să exonereze autorităţile de obligaţia lor de a reacţiona pentru a garanta eficienţa reprezentării acuzatului. Într-adevăr, atât starea de vulnerabilitate a reclamantului datorată, pe de o parte, afecţiunii sale psihice şi, pe de altă parte, condiţiilor în care s-au desfăşurat arestările şi detenţia sa, condiţii ce au fost denunţate instanţelor, cât şi carenţele vădite ale avocaţilor numiţi din oficiu, obligau autorităţile interne să intervină. Or, din dosar nu reiese că acestea ar fi luat măsuri pentru a-i garanta acuzatului o apărare şi o reprezentare eficiente.

Din acest motiv, trebuie respinsă excepţia Guvernului întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne.

Curtea subliniază, in fine, importanţa pe care trebuie să i-o acorde, în analiza noţiunii de proces echitabil, aparenţelor precum şi sensibilităţii crescute a publicului faţă de garanţiile unei bune justiţii (Borgers împotriva Belgiei, Hotărârea din 30 octombrie 1991, seria A nr. 214 B, § 24; Öcalan împotriva Turciei [MC], nr. 46.221/99, CEDO 2005-IV). Ea reaminteşte şi faptul că, în materie de echitate, statele contractante se bucură de o marjă de apreciere mai redusă în anchetele penale decât în domeniul contenciosului civil (Dombo Beheer B.V. împotriva Olandei, Hotărârea din 27 octombrie 1993, seria A nr. 274, § 32).

Curtea nu poate ignora anumite incidente apărute pe când procesul reclamantului nu se finalizase încă şi care erau susceptibile să influenţeze percepţia publicului în ceea ce priveşte persoana reclamantului: difuzarea la televizor a imaginilor cu partea interesată şi cuvintele prefectului, agent al statului, cu privire la vinovăţia sa . În ceea ce priveşte imaginile difuzate la televizor, Curtea acordă o importanţă deosebită faptului că, în ciuda invitaţiei ce i-a fost adresată, Guvernul a omis să formuleze comentarii în ceea ce priveşte originea înregistrării aflate în posesia canalului de televiziune care a difuzat-o. Ea consideră la fel de surprinzător faptul că înregistrarea video efectuată de colonelul N., menţionată în depoziţia poliţiştilor M.B. şi M.R. pe care s-a bazat Tribunalul Judeţean Hunedoara în stabilirea vinovăţiei reclamantului pentru ultraj la adresa unui poliţist, nu se afla nici măcar în dosarul acestei instanţe .

Curtea apreciază că ansamblul dificultăţilor menţionate a avut în speţă un efect global atât de restrictiv asupra drepturilor apărării, încât principiul procesului echitabil, enunţat la art. 6 din Convenţie, a fost încălcat. Prin urmare, ea nu consideră necesar să se pronunţe separat asupra celorlalte puncte invocate de reclamant.

Prin urmare, a avut loc încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil în sensul art. 6 §§ 1, 2 şi 3c din Convenţie.

VII. Asupra pretinsei încălcări a art. 8 din Convenţie

Reclamantul se plânge de o încălcare a dreptului la respectarea domiciliului său din cauza pătrunderii poliţiei în domiciliul acestuia în dimineaţa zilei de 11 martie 1998 şi invocă în acest sens art. 8 din Convenţie, care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

Afirmaţiile Guvernului sunt contrazise fără urmă de îndoială de documentele aflate în posesia sa. Întradevăr, atât parchetul, cât şi instanţele au admis că poliţia pătrunsese în apartamentul reclamantului . De asemenea, ea constată că nu a fost emis niciun mandat de percheziţie. Aceste fapte constituie în mod evident o ingerinţă lipsită de temei legal în dreptul reclamantului la respectarea domiciliului său în sensul art. 8 § 2 din Convenţie.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 8 din Convenţie.[2]

Curtea notează că faptul că reclamantul a suferit lovituri cu ocazia opririi sale de către poliţişti în vederea efectuării, la 15 aprilie 1996, a unui control rutier, nu este contestat. Urmele agresiunii au fost constatate într-un raport medico-legal care atestă mai multe echimoze şi excoriaţii în zona gâtului, o excoriaţie pe frunte şi una în zona claviculară.

Pentru aprecierea elementelor de fapt ea se bazează pe principiul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, dar adaugă că o asemenea probă poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumţii necontestate, suficient de grave, precise şi concordante; în plus, poate fi avut în vedere comportamentul părţilor în timpul aprecierii probelor (Orhan c. Turciei, Cererea nr. 25.656/1994, § 264, Hotărârea din 18 iunie 2002).

Cu toate acestea, având în vedere caracterul subsidiar al rolului său, Curtea aminteşte că ea trebuie să dea dovadă de prudenţă în a asuma rolul de instanţa competentă pentru a aprecia faptele, cu excepţia situaţiei în care acest lucru devine inevitabil din cauza circumstanţelor cauzei (McKerr împotriva Marii Britanii, Cererea nr. 28.883/95, Decizia din 4 aprilie 2000). În principiu, atunci când în speţa au fost făcute anchete interne, nu este sarcina Curţii să substituie propria interpretare a faptelor celei a autorităţilor interne, a căror sarcină este stabilirea faptelor pe baza probelor din cauză. Curtea nu este obligată să ţină cont de constatările acestor autorităţi, ea putând face o evaluare proprie în lumina ansamblului informaţiilor de care dispune, dar ea trebuie să se afle în posesia unor elemente convingătoare, care să conducă la o altă apreciere a faptelor decât cea a judecătorilor naţionali (Klaas împotriva Germaniei, Hotărârea din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, § 29).

În speţă, Curtea de Apel Piteşti, sesizată cu acţiunea penală împotriva reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, l-a achitat pe acesta din urmă. Curtea de Apel Piteşti a constatat că reclamantul a suferit o agresiune din partea poliţiştilor, că aceştia din urmă au acţionat abuziv, astfel încât nu i se putea reproşa reclamantului că a încercat să fugă. Curtea de Apel Piteşti s-a întemeiat în special pe certificatele medico-legale prezentate în cauză şi pe declaraţiile a 3 martori direcţi. Instanţa a considerat că declaraţiile martorilor acuzării nu sunt credibile, avându-se în vedere că nici unul dintre ei nu asistase la incidentul din 15 aprilie 1996, fie din cauză că erau situaţi prea departe de locul incidentului, fie pentru că aflaseră în mod indirect despre aceste fapte.

Cercetările făcute de Parchetul Militar Craiova împotriva poliţiştilor învinuiţi de rele tratamente au condus la o concluzie diametral opusă de aceea a Curţii de Apel Piteşti. Parchetul Militar Craiova a dispus neînceperea urmăririi penale, cu motivarea că poliţiştii nu avuseseră intenţia de a-l agresa pe reclamant atunci când au încercat să îl împiedice să fugă. Or, această concluzie a Parchetului Militar Craiova a fost infirmată de Tribunalul Militar Timişoara, cu motivarea că ancheta era incompletă. În acelaşi timp instanţa a solicitat Parchetului completarea urmăririi penale.

Cu toate acestea, fără a efectua cercetările dispuse de instanţa, Parchetul Militar Craiova a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva poliţiştilor . Ca atare, Curtea nu poate reţine concluziile Parchetului Militar Craiova din Ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale din 11 septembrie 2002.

Având în vedere, de asemenea, informaţiile de care dispune, Curtea apreciază, la fel ca şi Curtea de Apel Piteşti, că poliţiştii au fost primii care l-au agresat pe reclamant, fără ca recursul la forţă să fi fost determinat de comportamentul reclamantului.

Curtea nu dispune de vreo informaţie convingătoare, de natură a înlătura constatările de fapt ale judecătorilor de la Curtea de Apel Piteşti. Ea aminteşte că aprecierea gravităţii relelor tratamente este relativă prin esenţă; ea depinde de ansamblul circumstanţelor specifice cauzei, cum ar fi durata tratamentului sau efectele fizice ori psihice ale acestuia, şi, în anumite cazuri, de sexul, vârsta şi de starea de sănătate a victimei. Atunci când un individ este privat de libertate sau, în general, intră în contact cu agenţii forţelor de ordine, utilizarea forţei fizice asupra sa, atunci când aceasta nu este determinată de comportamentul acestuia, aduce atingere demnităţii umane şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din Convenţie (Labita împotriva Italiei, [M.C.], Cererea nr. 26.772/95, § 120, CEDO 2000-IV, şi Pantea împotriva României, Cererea nr. 33.343/96, § 185-186, Hotărârea din 3 iunie 2003, nepublicată).

Reclamantul a suferit răni uşoare la nivelul gâtului, care au necesitat, conform certificatului medico-legal întocmit în cauză, 4-5 zile de îngrijiri medicale. Aceste leziuni nu au determinat consecinţe grave sau de lungă durată asupra stării de sănătate a reclamantului.

În ceea ce priveşte ameţelile şi sensibilitatea, despre care reclamantul pretinde că sunt efectele de lungă durată ale acestor rele tratamente, Curtea observă că acesta din urmă nu a prezentat nici o probă care să le dovedească.

Având în vedere natura leziunilor constatate asupra reclamantului, Curtea apreciază că actele incriminate constituie un tratament degradant în sensul art. 3 din Convenţie.

Curtea concluzionează că art. 3 din Convenţie a fost încălcat în această privinţă.

Atunci când o persoană afirmă în mod credibil că a suferit, din partea Poliţiei sau a altor servicii asemănătoare ale statului, tratamente contrare art. 3 din Convenţie, această dispoziţie, combinată cu obligaţia generală impusă statului prin art. 1 din Convenţie de a „recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa] drepturile şi libertăţile definite (…) [în] Convenţie”, impune, în consecinţa, existenţa unei anchete oficiale efective. Această anchetă, asemenea celei impuse de art. 2 din Convenţie, trebuie să fie de natură a conduce la identificarea şi pedepsirea persoanelor vinovate (Labita împotriva Italiei, § 131).

Curtea observă că în speţa s-a efectuat o anchetă. O dată stabilit acest lucru, mai rămân de apreciat diligenţa cu care aceasta a fost desfăşurată şi caracterul ei „efectiv”.

Pentru ca o anchetă privind infracţiunile de omucidere sau de rele tratamente comise de către agenţii statului să poată fi considerată ca efectivă, se poate considera, în general, că este necesar ca persoanele competenţe să desfăşoare ancheta, precum şi cele care au efectuat cercetările să fie independente de persoanele implicate în evenimente (v, de exemplu, hotărârile Gulec împotriva Turciei din 27 iulie 1998, Culegere 1998-IV, § 81-82, şi Ogur împotriva Turciei, [M.C.], Cererea nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, § 91-92). Acest lucru presupune nu numai absenţa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică (v, de exemplu, hotărârea Ergi împotriva Turciei din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, § 83-84, şi Kelly şi alţii împotriva Marii Britanii, Cererea nr. 30.054/96, § 114, Hotărârea din 4 mai 2001).

Independenţa procurorilor militari care au efectuat ancheta în privinţa poliţiştilor poate fi pusă la îndoială, avându-se în vedere reglementarea internă în vigoare la momentul faptelor. În această privinţă, ea arată că, în conformitate cu Legea nr. 54/1993, procurorii militari sunt ofiţeri activi, la fel ca şi poliţiştii la data faptelor, făcând parte din structura militară, având la bază principiul subordonării ierarhice: ei beneficiază de grade militare, se bucură de toate privilegiile în materie şi răspund pentru încălcarea regulilor de disciplină militară.

O instanţă naţională a considerat, printr-o decizie definitivă, că ancheta a fost incompletă şi a trimis dosarul la Parchetul Militar Craiova, indicându-i acestuia cercetările care trebuiau efectuate. La 11 septembrie 2002, Parchetul Militar Craiova a emis o nouă ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală. Aşa cum rezultă din dosarul de urmărire penală prezentat de Guvern, Parchetul nu a efectuat cercetările dispuse de către instanţa militară pentru a completa ancheta.

Or, Curtea apreciază ca foarte uimitor faptul că Parchetul Militar Craiova nu a luat în considerare, cu ocazia emiterii, la 11 septembrie 2002, a ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală, indicaţiile date la 25 mai 2001 de către Tribunalul Militar Timişoara.

Autorităţile nu au desfăşurat o anchetă aprofundată şi efectivă în ceea ce priveşte afirmaţiile credibile ale reclamantului, conform cărora el a fost supus unor rele tratamente de către poliţişti.

În consecinţa, Curtea concluzionează că art. 3 din Convenţie a fost încălcat şi sub acest aspect.[3]

Principiile generale în materie de obligaţii pozitive care decurg din art. 2 din Convenţie şi utilizarea, de către funcţionarii statului, a forţei letale sunt rezumate în hotărârea Soare şi alţii (§§ 126–128 şi 130).

Curtea reaminteşte responsabilitatea care îi revine, de a examina cu deosebită atenţie pretinsa încălcare a acestei dispoziţii, luând în considerare nu doar actele funcţionarilor statului care au recurs efectiv la forţă, ci şi toate circumstanţele în privinţa acestora, în special pregătirea şi controlul exercitat asupra acestora (McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, 27 septembrie 1995, pct. 150, seria A, nr. 324). Poliţiştilor nu trebuie să le lipsească precizia atunci când îşi exercită funcţiile, fie în contextul unei operaţiuni pregătite, fie în cel al urmăririi spontane a unei persoane percepute ca fiind periculoasă: un cadru juridic şi administrativ trebuie să definească condiţiile limitate în care responsabilii privind aplicarea legii pot să recurgă la forţă şi să utilizeze arme de foc, ţinând seama de normele internaţionale elaborate în domeniu (Hamiyet Kaplan şi alţii împotriva Turciei, nr. 36749/97, pct. 49, 13 septembrie 2005, şi Makaratzis, §59 in fine).

În acest sens, Curtea reaminteşte că a decis, într-un cauză privind o operaţiune a poliţiei care s-a soldat cu focuri de armă care au produs leziuni grave şi o infirmitate fizică şi psihică permanentă unei persoane suspectate de a fi comis o infracţiune, că în cadrul legislativ românesc care reglementează folosirea armelor de foc şi a muniţiei (Legea nr. 17/1996) nu pare să fie suficient să se ofere „prin lege” nivelul de protecţie a dreptului la viaţă impus în societăţile democratice contemporane în Europa (Soare şi alţii, citată anterior, pct. 132).

În speţă, Curtea observă că majoritatea prevederilor relevante ale Legii nr. 17/1996, evocate în hotărârea Soare şi alţii, erau încă în vigoare la momentul respectiv şi că legile nr. 218/2002 (privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei) şi 295/2004 (privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor) nu au adus nicio modificare semnificativă a cadrului legislativ deja existent .

La fel ca în hotărârea Soare şi alţii, legislaţia naţională nu conţinea, la momentul faptelor, nicio altă dispoziţie care să reglementeze utilizarea armelor de foc în cadrul operaţiunilor poliţieneşti, cu excepţia obligaţiei de somaţie, şi că aceasta nu includea nicio recomandare privind pregătirea şi controlul operaţiunilor în cauză.

În speţă era vorba despre o operaţiune poliţienească în care poliţistul a trebuit să reacţioneze fără a se pregăti (v, a contrario, Rehbock împotriva Sloveniei, nr. 29462/95, pct. 71–72, CEDO 2000–XII) şi, în acest caz, este necesar ca sfera de aplicare a obligaţiei pozitive ce revine autorităţilor interne să fie interpretată astfel încât să nu le impună acestora o sarcină insuportabilă (v, mutatis mutandis, Mahmut Kaya împotriva Turciei, nr. 22535/93, § 86, CEDO 2000–III). Totuşi, Curtea subliniază faptul că reacţiile spontane ale poliţistului trebuiau să fie compatibile cu instrucţiunile relevante în materie de intervenţii poliţieneşti.

Lipsa unor reguli clare poate explica reacţia poliţistului A.S., care a tras un foc de armă în direcţia lui A. Cobzaru pentru a-l prinde, deşi acesta nu era, în mod clar, înarmat. Poliţistul a acţionat astfel în mod total autonom luând iniţiative necugetate, ceea ce probabil nu s-ar fi întâmplat dacă beneficia de o instrucţie corespunzătoare (v, mutatis mutandis, Makaratzis, §70).

În ceea ce priveşte obligaţia pozitivă de a pune în aplicare un cadru legislativ şi administrativ adecvat, astfel cum le impunea prima frază a art. 2 § 1 din Convenţie, autorităţile române nu făcuseră, la momentul faptelor, tot ce se putea aştepta de la ele în mod rezonabil pentru a oferi cetăţenilor nivelul de protecţie necesar, în special în situaţiile – precum cea din prezenta cauză – privind recurgerea la o forţă letală, precum şi pentru a contracara riscurile reale şi imediate pentru viaţă pe care le pot genera, chiar şi în mod excepţional, operaţiunile poliţieneşti.

[1] CEDO, Cauza Dumitru Popescu împotriva României, hotărârea din 26 aprilie 2007, M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007

[2] Rupa împotriva României, Hotărârea din 16 decembrie 2008, definitivă 16 martie 2009, M. Of. nr.

562 din 10 august 2010 , https://hudoc.echr.coe.int

[3] Barbu Anghelescu împotriva României, Hotărârea din 5 octombrie 2004, nr. 46.430/99, M. Of. nr. 422 din 19 mai 2005

Curtea observă în continuare că se confruntă cu versiuni contradictorii ale evenimentelor care au condus la pierderea vieţii fiului reclamantului. Totuşi, reaminteşte că, în general, nu are obligaţii în raport cu constatările instanţelor interne şi este liberă să facă propria evaluare ţinând seama de toate elementele de care dispune [Iambor împotriva României (nr. 1), nr. 64536/01, pct. 166, 24 iunie 2008].

Pentru aprecierea probelor, Curtea adoptă, în general, criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Curtea reaminteşte că o asemenea probă poate reieşi dintr-o serie de indicii sau din supoziţii necontestate, suficient de grave, precise şi concordante. Atunci când evenimentele în cauză, în ansamblul lor sau în mare parte, sunt cunoscute exclusiv de autorităţi, orice vătămare corporală sau deces survenit în această perioadă dă naştere la puternice prezumţii de fapt. În realitate, trebuie să se considere că sarcina probei revine autorităţilor, care trebuie să ofere o explicaţie satisfăcătoare şi convingătoare cu privire la derularea faptelor şi să expună elemente solide care permit respingerea susţinerilor reclamantului [Salman împotriva Turciei (MC), nr. 21986/93, pct. 100, CEDO 2000‑VII, şi Mansuroğlu împotriva Turciei, nr. 43443/98, pct. 78, 26 februarie 2008].

Reiese că, atunci când se reproşează agenţilor săi că au recurs la o forţă potenţial letală în circumstanţe aflate sub controlul lor, cu încălcarea art. 2 § 2 din Convenţie, Guvernului pârât îi revine sarcina de a stabili că forţa în cauză nu a depăşit ceea ce era „absolut necesar” şi că era „strict proporţională” cu oricare dintre scopurile autorizate prin această dispoziţie.

În speţă, reclamantul susţine, într-o declaraţie detaliată şi coerentă, că poliţistul i-a ucis fiul cu un glonţ tras de la mică distanţă în curtea casei lor şi a întârziat apoi foarte mult în a-l transporta la spital. Acesta susţine că l-a văzut pe fiul său prăbuşindu-se la pământ, la trei metri de uşa de la intrare a casei, rănit la nivelul gâtului, şi că poliţistul A.S. îl ţinea de braţul stâng în timp ce îşi punea arma deoparte. Curtea consideră că reclamantul a făcut tot ceea ce îi stătea în putere pentru a-şi susţine prima facie capătul de cerere. Acesta nu avea obligaţia şi nici nu era, de altfel, în măsură să prezinte probe mai tangibile, întrucât aceste probe, în cazul în care existau, nu se puteau afla decât în posesia autorităţilor interne (v, mutatis mutandis, Mansuroğlu, §84). Prin urmare, îi revenea Guvernului sarcina de a oferi o explicaţie plauzibilă cu privire la originea decesului lui Adrian Cobzaru, survenit în urma unui foc de armă tras de poliţistul A.S.

Potrivit Guvernului, fiul reclamantului a fost atins, în mod accidental, de un glonţ la nivelul gâtului, în cursul acţiunii poliţieneşti desfăşurate de poliţistul care încerca să-l aresteze. Prin urmare, Curtea consideră că această cauză trebuie examinată din perspectiva art. 2 § 2 lit. b) din Convenţie.

În ceea ce priveşte derularea faptelor, Curtea observă că părţile sunt de acord că autorul focului de armă a fost poliţistul. Versiunile lor diferă în privinţa circumstanţelor în care poliţistul a provocat moartea fiului reclamantului. În acest sens, Curtea constată că instanţele interne nu au stabilit nici distanţa reală a focului de armă, nici traiectoria sa (supra, pct. 30–31).

Aceasta observă că, în versiunea Guvernului, este vorba despre un act involuntar al poliţistului, ceea ce contrazice afirmaţia potrivit căreia poliţistul, după ce a văzut silueta fiului reclamantului, ar fi vizat o zonă nevitală a corpului tânărului, ceea ce înseamnă că luase în considerare riscul de a-i pune viaţa în pericol. Acest lucru nu este în concordanţă cu concluziile la care a ajuns parchetul în ordonanţa din 11 octombrie 2007, în care se sugerează că poliţistul a acţionat în legitimă apărare .

În plus, poliţistul nu a susţinut că ar fi avut motive să creadă că fiul reclamantului comisese infracţiuni grave, că ar fi fost periculos şi că nearestarea sa ar fi avut consecinţe negative ireversibile (v, a contrario, Makaratzis, §§64–66). Argumentul Guvernului care evocă pericolul pe care îl putea constitui conducerea unui vehicul cu viteză excesivă şi posibilitatea ca fiul reclamantului să fi fost înarmat se bazează numai pe declaraţiile poliţistului, pe care parchetul le-a acceptat fără rezerve. De altfel, poliţistul a fost sancţionat la 14 martie 2008 de Tribunalul Bucureşti, care a anulat ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale la 11 octombrie 2007, printre altele, pe motiv de lipsă de obiectivitate a reprezentanţilor parchetului, cărora instanţa le-a reproşat că au adoptat în întregime versiunea oferită de poliţist, în lipsa unor probe în acest sens .

Tot în privinţa legitimităţii actului poliţistului, Curtea reţine importanţa acordată de instanţele interne distanţei reale şi traiectoria glonţului – aceste elemente păreau mai importante decât raportul de expertiză medico-legală care a sugerat o distanţă a focului de armă mai mică decât cea reţinută de reprezentanţii parchetului şi o traiectorie diferită a glonţului . Or, potrivit probelor de care dispune Curtea, până în prezent, nicio autoritate internă nu s-a pronunţat încă definitiv asupra acestui subiect. La acestea se adaugă, după cum au remarcat şi instanţele interne, zonele de umbră care persistă în privinţa datei reale a decesului sau necesitatea de a aduna alte probe care ar putea revela adevăratele circumstanţe ale decesului fiului reclamantului .

. În aceste condiţii, nu se poate spune dacă autorităţile au dorit cu adevărat să afle dacă decesul lui Adrian Cobzaru a fost provocat de cauze accidentale. Insuficienţa elementelor concrete şi a probelor împiedică aprecierea Curţii cu privire la faptele în cauză întemeindu-se doar pe constatările făcute de autorităţile naţionale.

. În consecinţă, omisiunile imputabile organelor de cercetare penală determină Curtea să respingă argumentul Guvernului potrivit căruia decesul fiului reclamantului a fost provocat accidental de acţiunile unui poliţist care se afla în legitimă apărare. O concluzie diferită ar însemna să se admită că autorităţile pot extrage beneficii de pe urma propriilor deficienţe şi să se permită autorilor unor acte potenţial letale să scape de răspunderea pe care o au.

Având în vedere derularea faptelor, trăgând un foc de armă în direcţia fiului reclamantului pentru a-l prinde, în plină noapte, poliţistul nu a luat toate măsurile de precauţie suficiente pentru a-i proteja viaţa (v, mutatis mutandis, Alikaj şi alţii, §§ 66–77, 29 martie 2011), în contextul lipsei unor reguli clare privind folosirea armelor de foc de către forţele de ordine.

Curtea concluzionează că, întrucât autorităţile române nu au demonstrat că forţa potenţial letală utilizată împotriva fiului reclamantului nu a depăşit ceea ce era „absolut necesar”, că era strict „proporţională” şi că urmărea unul din scopurile autorizate de art. 2 § 2, răspunderea statului este angajată în speţă.

Principiile generale cu privire la obligaţiile procedurale care decurg din art. 2 din Convenţie sunt rezumate în hotărârea Soare şi alţii (§§ 160–166).

Curtea constată că a avut loc o anchetă, că reprezentanţii parchetului s-au sesizat în cauză şi că au investigat circumstanţele decesului fiului reclamantului. Curtea observă că parchetele au pronunţat, într-o primă etapă, neînceperea urmării penale pe motiv că intervenţia poliţistului a fost legitimă şi, ulterior, încetarea urmării penale, în absenţa caracterului penal al acestei intervenţii. În prezent, Curtea trebuie să facă o evaluare a caracterului „efectiv” al anchetei şi a diligenţei cu care aceasta a fost efectuată [Ramsahai şi alţii împotriva Ţărilor de Jos (MC), nr. 52391/99, pct. 324, CEDO 2007–II].

71. În acest sens, Curtea observă că urmărirea penală cu privire la circumstanţele decesului lui Adrian Cobzaru a început la 19 septembrie 2006 şi este încă pendinte în faţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti. În această perioadă, cele două ordonanţe ale parchetului au fost anulate de instanţele interne, care au retrimis cauza în faţa parchetului cu instrucţiuni specifice privind probele care trebuie prezentate în vederea clarificării circumstanţelor decesului.

Deşi Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti i-a fost transmisă cauza la 14 martie 2008 pentru continuarea anchetei pentru omor şi elucidarea contradicţiilor anumitor elemente de probă, acesta s-a limitat, la nouă luni după data menţionată, la a-l audia pe poliţistul implicat şi pe cei patru martori şi la a delega poliţiei municipale sarcina de a continua ancheta. Inspecţia juridică a procurorilor a justificat întârzierea în continuarea anchetei prin volumul mare de lucru şi lipsa personalului. În plus, expertiza care avea drept scop stabilirea distanţei reale a focului de armă mortal nu a fost efectuată decât la trei ani după ce s-au petrecut faptele şi abia după 17 luni de la această expertiză un expert a verificat urmele suplimentare ale focului de armă.

În plus, Curtea ia în considerare constatările făcute de Tribunalul Bucureşti la 28 noiembrie 2012 potrivit cărora ancheta a avut mai multe deficienţe, în special lipsa probelor de natură să permită elucidarea circumstanţelor decesului fiului reclamantului. Din aceste elemente deduce că cea mai mare parte a elementelor de probă produse în speţă nu s-au dovedit a fi convingătoare şi că, dacă circumstanţele decesului lui Adrian Cobzaru ar putea fi clarificate, ar trebui să fie găsite noi probe de către parchet.

În ceea ce priveşte implicarea reclamantului în procedură, Curtea observă că, deşi art. 2 din Convenţie nu impune autorităţilor de anchetă obligaţia de a răspunde oricărei cereri de măsuri de investigare care ar putea fi făcută de rudele victimei, acestea din urmă trebuie să fie implicate în procedură în măsura în care este necesar pentru a le proteja interesele legitime (Güleç împotriva Turciei, 27 iulie 1998, pct. 82, Culegere 1998‑IV). În speţă, din dosar nu reiese că reclamantul ar fi fost implicat în mod adecvat în cadrul actelor de anchetă, informat sau consultat cu privire la probele sau mărturiile propuse de autorităţi (v mutatis mutandis, Predică împotriva României, nr. 42344/07, § 71, 7 iunie 2011).

Curtea observă că, la mai mult de 6 ani de la evenimente, ancheta efectuată de parchet cu privire la operaţiunea poliţienească efectuată de A.S. este încă pendinte. Curtea consideră că este vorba despre o perioadă de timp foarte lungă, ce riscă să complice colectarea de către autorităţile naţionale a probelor şi stabilirea faptelor (v, mutatis mutandis, Ismail Altun împotriva Turciei, nr. 22932/02, pct. 82, 21 septembrie 2010). În consecinţă, Curtea respinge excepţia de neepuizare a căilor de atac interne, invocată de Guvern.

Curtea concluzionează că procedurile efectuate în ceea ce priveşte operaţiunea poliţienească din 19 septembrie 2006 nu pot reprezenta o anchetă rapidă şi eficientă. Autorităţile române nu au respectat obligaţia procedurală care rezultă din art. 2 din Convenţie. În consecinţă, s-a produs o încălcare a acestei dispoziţii sub aspect procedural.[1]

În Hotărârea CEDO din 6 mai 2003, Cauza Coban (Asim Babuscum) împotriva Spaniei, reclamantul invoca nulitatea înregistrărilor convorbirilor sale telefonice, întrucât nu îndeplineau condițiile de legalitate și proporționalitate. După ce a reamintit faptul că admisibilitatea probelor este o problemă ce ține de reglementările naționale și că revine jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele care le sunt prezentate, Curtea de la Strasbourg a stabilit că respectiva condamnare penală a intervenit în urma unei proceduri contradictorii, pe baza probelor discutate de părți. Reclamantul a avut posibilitatea de a interoga martorii audiați și de a contracara depozițiile care îi erau defavorabile. De asemenea, în privința înregistrărilor convorbirilor telefonice s-a constatat că instanțele naționale au confirmat legalitatea strângerii acestor probe, iar reclamantul ar fi putut face observații în fața judecătorului cu privire la aceste înregistrări, care nu au constituit, de altfel, singurul mijloc de probă invocat de acuzare. Totodată, și în Hotărârea din 16 noiembrie 2006, Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, CEDO a statuat că, pentru a asigura dreptul la un proces echitabil, este esențial ca toate probele să fie prezentate de față cu acuzatul, în cadrul unei audieri publice, pentru a se putea oferi contraargumente. Acest lucru nu înseamnă totuși că declarațiile martorilor trebuie făcute în fața tribunalului pentru a fi admise ca mijloace de probă. Utilizarea declarațiilor din faza de instrucție penală a cazului nu încalcă, în principiu, prevederile art. 6 § 3 din C.E.D.H. , atât timp cât se respectă dreptul la apărare. De regulă, acest drept impune ca acuzatul să aibă ocazia de a pune întrebări martorului care depune mărturie împotriva sa, fie atunci când face aceste declarații, fie într-un stadiu ulterior al procedurilor.

Referindu-se la reglementarea din Codul de procedură penală din 1968 – tot prin Decizia nr. 140 din 27 martie 2018-, Curtea Constituțională a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 91⁶ alin. 1 din vechiul cod, mijloacele de probă referitoare la interceptările și înregistrările audio sau video puteau fi supuse expertizei tehnice la cererea procurorului, a părților interesate sau, din oficiu, de către instanță, judecătorul având datoria să examineze valabilitatea acestora sub toate aspectele legalității și temeiniciei autorizării și efectuării înregistrărilor. Interceptarea și înregistrarea convorbirilor puteau fi dispuse, potrivit prevederilor art. 91¹ alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, la cererea procurorului care efectuează ori supraveghează urmărirea penală. Administrarea unor astfel de mijloace de probă era plasată în cadrul primei faze a procesului penal, urmărirea penală putând fi începută, în temeiul dispozițiilor art. 221 și 228 din Codul de procedură penală din 1968, atât in personam, cât și in rem. În plus, textul stabilea în termeni fără echivoc că înregistrarea audio sau video se dispune dacă sunt date privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni, prin această a doua alternativă înțelegându-se evident și situațiile ce intră în sfera actelor de punere în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, în acord cu prevederile art. 20 din Codul penal din 1969 referitor la tentativă, iar nu în sfera unor simple acte de pregătire. În plus, măsurile de supraveghere tehnică nu puteau fi dispuse în mod discreționar de către procuror, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 91¹ din Codul de procedură penală din 1968, interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon ori prin orice mijloc electronic de comunicare se puteau realiza numai dacă erau date ori indicii temeinice privind pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu și dacă erau necesare în vederea stabilirii situației de fapt ori pentru că identificarea sau localizarea participanților nu putea fi făcută prin alte mijloace ori cercetarea ar fi fost mult întârziată. De asemenea, astfel de măsuri puteau fi dispuse în cazul infracțiunilor contra siguranței naționale prevăzute de Codul penal și de alte legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, în cazul infracțiunilor prevăzute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, cu modificările și completările ulterioare, în cazul unor alte infracțiuni grave ori al infracțiunilor care se săvârșesc prin mijloace de comunicare electronică. În sfârșit, procurorul putea dispune, prin ordonanță motivată, interceptarea și înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor pe o durată de cel mult 48 de ore în caz de urgență, când întârzierea obținerii autorizării de către judecător ar fi adus grave prejudicii activității de urmărire penală, iar măsura dispusă era supusă confirmării judecătorului.

Sunt invocate argumentele avute în vedere cu ocazia pronunțării Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016. Sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală a fost constatată ca fiind neconstituțională, deoarece încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta să privind garantarea drepturilor cetățenilor și în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalității.

Prin Decizia nr. 140 din 27 martie 2018, s-a respins, ca neîntemeiată, critica de neconstituționalitate cu privire la sintagma “persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări” din cuprinsul dispozițiilor art. 91² alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968, statuând că sintagma “alte organe specializate ale statului” din dispozițiile art. 142 alin. (1) din noul Cod de procedură penală nu vizează persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere. În Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 s-a fundamentat soluția din perspectiva persoanelor care pun în executare mandatul de supraveghere tehnică, iar nu din perspectiva persoanelor care asigură suportul tehnic pentru realizarea activității de supraveghere tehnică. Sub imperiul vechiului cod de procedură penală – ca, de altfel, și sub cel al noului Cod -, acesta era asigurat de persoane fără atribuții de cercetare penală, în limitele competențelor lor, motiv pentru care dispozițiile art. 91² alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală din 1968 impuneau persoanelor chemate să dea concurs tehnic la interceptări și înregistrări obligația de a păstra secretul operațiunii efectuate, încălcarea acestei obligații fiind pedepsită penal ( Decizia nr. 140 din 27 martie 2018, , Decizia nr. 410 din 10 aprilie 2008, M. Of. nr. 338 din 1 mai 2008, Decizia nr. 709 din 17 iunie 2008, M. Of. nr. 570 din 29 iulie 2008, și Decizia nr. 348 din 17 martie 2009, M. Of. nr. 262 din 22 aprilie 2009, Decizia nr. 734 din 23 noiembrie 2017, M. Of. nr. 352 din 23 aprilie 2018, c nr. 779 din 28 noiembrie 2017, M. Of. nr. 439 din 24 mai 2018, Decizia nr. 820 din 12 decembrie 2017, M. Of. nr. 353 din 23 aprilie 2018, și Decizia nr. 155 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 522 din 26 iunie 2018). Decizia nr. 651 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91² alin. 1 fraza a doua din Codul de procedură penală din 1968

EROARE JUDICIARĂ

Potrivit art. 132 din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției, sens în care toate actele întocmite de aceștia, în funcție de faza procesuală în care au fost emise, sunt supuse cenzurii procurorului ierarhic superior ori instanțelor judecătorești stabilite de lege care, în acord cu art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală, alături de Înalta Curte de Casație și Justiție, înfăptuiesc justiția.

Curtea a făcut trimitere la jurisprudența CEDO dezvoltată pe marginea noțiunii de eroare judiciară consacrată de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție, care “relevă faptul că aceasta este, ca regulă generală, asociată materiei penale și decurge din ideea de eroare de fapt săvârșită de instanța care, fiind chemată să se pronunțe asupra temeiului unei acuzații penale, pronunță condamnarea unei persoane nevinovate. Referindu-se la noțiunea de «eroare judiciară», instanța europeană a statuat că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era «incompletă și părtinitoare» nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară. Ceea ce prevalează cu privire la eroarea judiciară comisă de către instanțele inferioare, adică greșelile din administrarea justiției, constă în imposibilitatea neutralizării sau corectării sale în alt fel (v Hotărârea din 21 iunie 2011, Cauza Giuran împotriva României, §§ 32, 40)”.

În mai multe cauze, Curtea a subliniat, referindu-se la noțiunea de „eroare judiciară”, că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era „incompletă și părtinitoare” sau a dus la achitarea „eronată” nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătorești, abuzuri de putere, erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori judiciare în procedura anterioară (v Radchikov împotriva Rusiei, nr. 65582/01, § 48, 24 mai 2007).

Curtea reiterează, în continuare, concluzia în cauza Lenskaya împotriva Rusiei (nr. 13151/04, § 18, 31 iulie 2008). În acea cauză, hotărârea definitivă favoarea reclamantului a fost casată printr-o metodă de control și reformare, în baza faptului că primele instanțe „nu au stabilit ce a reprezentat fapta prevăzută de legea penală în cadrul specific al principalei acuzații în materie penală, indiferent dacă a avut într-adevăr loc sau dacă a fost comisă” de inculpat în acea cauză. Decizia de a casa acea hotărâre definitivă se baza totodată pe motivul că instanțele inferioare au presupus, în lipsa probelor concludente, că rănile reclamantului au fost cauzate de inculpatul din cauză, fără să-i dovedească vinovăția și încălcând, astfel, principiul prezumției de nevinovăție. Concluzionând că nu a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, Curtea a declarat (§ 36 și urm.) că procesul a fost redeschis cu scopul corectării unei erori judiciare fundamentale care nu putea fi neutralizată sau corectată în niciun alt fel decât prin casarea hotărârii definitive care îi aducea un prejudiciu major persoanei condamnate. Curtea a decis, de asemenea, că toate garanțiile procedurale cuprinse în art. 6 i-au fost disponibile reclamantului în decursul procedurii de control și reformare.

Curtea acordă importanță specială faptului că eroarea judiciară comisă de instanțele inferioare nu putea fi neutralizată sau corectată în alt fel decât prin casarea hotărârii definitive prin care E.I. fusese găsit vinovată. Casarea hotărârii definitive în cauză a fost singurul mijloc de despăgubi persoana condamnată pentru greșelile din administrația justiției.

Procesul a fost redeschis cu scopul de a corecta o eroare judiciară fundamentală ce declanșa consecințe nefavorabile serioase pentru inculpat. Rămâne să se analizeze mai departe dacă garanțiile procedurale ale art. 6 din Convenție erau disponibile în procedura din fața Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Reclamantul a avut ocazia să-și prezinte argumentele și să conteste argumentele prezentate de adversari în proces. În afară de acestea, reclamantul a participat la proces și a adus argumente orale. Curtea constată că nimic nu indică faptul că modalitatea în care Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit și a evaluat probele a fost inechitabil sau arbitrar. Ca urmare, se poate concluziona doar că procedura recursului în anulare în cauză i-au pus la dispoziție reclamantului toate clauzele de protecție procedurale prevăzute de art. 6 § 1 din Convenție.

În condițiile în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a păstrat echilibrul corect între interesele concurente dintre finalitate și justiție. Prin urmare, constată că casarea hotărârii definitive din 14 ianuarie 2002, confirmată la 1 aprilie 2002, nu a dus la încălcarea art. 6 § 1 din Convenție. Prin urmare, nu s-a produs o încălcare a acelui articol.[2]

Referindu-se la principiul răspunderii statului cu privire la încălcarea normelor Uniunii Europene prin hotărâri judecătorești, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că persoanele particulare trebuie să aibă posibilitatea de a obține în fața unei instanțe naționale repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor lor în urma unei hotărâri, cu condiția ca aceasta să fie fața unei instanțe de ultim grad de jurisdicție, iar încălcarea să fie suficient de gravă. Această din urmă condiție se apreciază în funcție de nivelul de claritate și precizie al normei, de caracterul intenționat al încălcării și de împrejurarea că eroarea nu poate fi scuzabilă (v Hotărârea din 30 septembrie 2003, Cauza C-224/01 – Kobler împotriva Austriei, §§ 36, 51, 53 și 55). În condițiile în care întocmirea nelegală a unui rechizitoriu putea fi neutralizată de către instanțele de judecată competente să se pronunțe asupra dezlegării pricinii, fapt care, de altfel, s-a întâmplat, “nu poate fi pusă în discuție existența unei hotărâri judecătorești vătămătoare”.

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea acestuia este stabilită “în condițiile legii”. Dispozițiile legale criticate stabilesc cine are calitatea de a beneficia de reparație, și anume persoană care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, precum și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.( Decizia nr. 619 din 3 octombrie 2006, M. Of. nr. 929 din 16 noiembrie 2006). Faptul că legiuitorul a reglementat în mod expres și limitativ doar aceste situații nu are semnificația unei încălcări a dreptății ca valoare supremă în statul de drept și nici a unei limitări a accesului liber la justiție, garantat de art. 21 din Constituție, sau a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 § 1 din C.E.D.H. , întrucât este la latitudinea legiuitorului să stabilească aceste condiții și limite.

Prin Decizia nr. 1.393 din 26 octombrie 2010, M. Of. nr. 843 din 16 decembrie 2010, s-a constatat că persoanele îndreptățite la repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept vizează o condamnare dispusă printr-o soluție definitivă, nefiind de conceput să se acorde despăgubiri în cazul condamnărilor nedefinitive și care sunt susceptibile de a fi cenzurate în cadrul căilor ordinare de atac. În acest sens este și jurisprudența CEDO care, prin Hotărârea din 3 iulie 2008, Cauza Matveyev împotriva Rusiei, a făcut trimitere la Raportul explicativ privitor la art. 3 din Protocolul nr. 7 din C.E.D.H. , statuând că dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară vizează o hotărâre definitivă, care, potrivit expresiei tradiționale, a dobândit autoritate de lucru judecat. Este cazul hotărârilor irevocabile pentru care căile ordinare de atac nu mai sunt disponibile, fie că au fost utilizate de părți, fie că a expirat termenul înăuntrul căruia puteau fi formulate. Rezultă, așadar, că o hotărâre nu este considerată definitivă atâta vreme cât legea internă permite ca lucrările să fie reluate. Decizia nr. 430 din 17 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 242/2018, și ale art. 504 din Codul de procedură penală din 1968

PRINCIPIUL APLICABILITĂȚII GENERALE A LEGILOR

Faptul că în cuprinsul dispozițiilor art. 14 alin. (2) C. pr. pen. nu se specifică, expres, care este “actul de inculpare prevăzut de lege” nu este de natură a conferi, în sine, acestui text un caracter neclar și impredictibil.

Nu poate fi reținută însă interpretarea avansată de autorul excepției, potrivit căreia ar exista un singur act de inculpare în legislația penală, respectiv ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale emisă în baza noului Cod de procedură penală, întrucât există dispoziții care prevăd alte modalități, precum art. 360. Faptul că, potrivit noului Cod de procedură penală, nu se mai dă posibilitatea procurorului de a pune în mișcare acțiunea penală și prin rechizitoriu, odată cu sesizarea instanței, ci în mod obligatoriu acesta trebuie să pună în mișcare acțiunea penală în cursul cercetării penale, printr-un act separat, nu este de natură să susțină teza interpretării restrictive a art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală susținută de autorul excepției de neconstituționalitate.

Legea penală cuprinde norme exprese și clare referitoare la actele prin care se poate pune în mișcare acțiunea penală, astfel încât nu se poate susține că exprimarea generală din redactarea art. 14 alin. (2) C. pr. pen. ar crea dificultăți de înțelegere/interpretare/aplicare. Aceasta cu atât mai mult cu cât norma în cauză se adresează unei audiențe specializate, și anume autorităților competente să pună în mișcare acțiunea penală, respectiv să aprecieze asupra legalității punerii în mișcare a acțiunii penale. CEDO a reținut că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea acestora să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (cauzele Cantoni, § 35, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, § 35, Sud Fondi – S.R.L. și alții împotriva Italiei, § 109).

Art. 7 § 1 din Convenție consacră, la modul general, principiul legalității delictelor și a pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) și interzice, în mod special, aplicarea retroactivă a dreptului penal atunci când ea se face în dezavantajul acuzatului (Kokkinakis împotriva Greciei, Hotărârea din 25 mai 1993, seria A nr. 260-A, p. 22, § 52). Dacă interzice în mod special extinderea domeniului de aplicare a infracțiunilor existente asupra faptelor care, până atunci, nu constituiau infracțiuni, el prevede, pe de altă parte, neaplicarea legii penale în mod extensiv în dezavantajul acuzatului, de exemplu prin analogie. Rezultă că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și sancțiunile care le pedepsesc (Achour împotriva Franței [MC], nr. 67.335/01, § 41, 29 martie 2006).

Noțiunea „drept“ („law“) folosită la art. 7 corespunde noțiunii „lege“ ce apare în alte articole din Convenție; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială și implică condiții calitative, printre altele, pe cele ale accesibilității și previzibilității (v, în special, Cantoni împotriva Franței, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegere 1996-V, p. 1627, § 29, Coëme și alții împotriva Belgiei, § 145, CEDO 2000-VII, și E.K. împotriva Turciei, § 51, 7 februarie 2002).

Semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului de care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi (Groppera Radio AG și alții împotriva Elveției, 28 martie 1990, seria A nr. 173, p. 26, § 68). Previzibilitatea legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă ( v, printre altele, Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit, 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, p. 71, § 37). La fel se întâmplă și cu profesioniștii, obișnuiți să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea funcției lor. Astfel, ne putem aștepta din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, § 35).

Curtea a constatat deja că, tocmai în considerarea principiului generalității legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea la unele categorii mai degrabă generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi se folosesc prin forța lucrurilor de formule mai mult sau mai puțin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă și pentru a se putea adapta schimbărilor de situație. Interpretarea și aplicarea acestor texte depind de practică ( v, printre altele, Kokkinakis, , § 40, și Cantoni, , § 31).

Funcția de decizie încredințată instanțelor servește tocmai înlăturării îndoielilor ce ar putea rămâne în ceea ce privește interpretarea normelor, ținându-se cont de evoluția practicii cotidiene, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și rezonabil de previzibil (S.W. împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 22 noiembrie 1995, seria A nr. 335-B, p. 41, § 36).

Prin urmare, Curtea trebuie să cerceteze dacă, în speță, textul prevederii legale, citită eventual în lumina jurisprudenței interpretative de care este însoțită, respecta această condiție la data faptelor (Cantoni, § 32).

În ceea ce privește interdicția de aplicare retroactivă a legii penale, Curtea observă că, în Decizia sa din 27 iunie 2000, Curtea Supremă de Justiție a avut grijă să precizeze în mod expres că a aplicat legea în vigoare la data faptelor. Prin urmare, nu i se poate reproșa că ar fi procedat la aplicarea retroactivă a legii penale. Rămâne de analizat dacă interpretarea pe care a făcut-o intră în sfera analogiei.

În opinia Curții, chestiunea de față trimite la principiile generale de drept, dar în special la cele ale dreptului penal. Ca urmare firească a principiului legalității condamnărilor, prevederile de drept penal sunt supuse principiului interpretării stricte.

Curtea este conștientă că corupția constituie o amenințare pentru supremația dreptului, pentru democrație și drepturile omului, că erodează principiul bunei administrări, al echității și al justiției sociale, denaturează concurența, frânează dezvoltarea economică și pune în pericol stabilitatea instituțiilor democratice și a fundamentelor morale ale societății. Avându-se în vedere aceste aspecte, principiile garantate de art. 7 se aplică, la fel ca oricărei alte proceduri penale, și procedurilor penale referitoare la infracțiunile de corupție.

În speță, Guvernul nu a fost în măsură să prezinte hotărâri ale instanțelor interne, fie de la Curtea Supremă de Justiție, fie de la instanțele de fond, care să stabilească faptul că, înainte de decizia dată în prezenta cauză, s-a statuat explicit că faptele de luare de mită ale angajaților societăților comerciale cu capital privat constituiau infracțiuni (v, mutatis mutandis, Pessino împotriva Franței, nr. 40.403/02, § 34, 10 octombrie 2006).

Din interdicția de aplicare extensivă a legii penale rezultă că, în lipsa cel puțin a unei interpretări jurisprudențiale accesibile și rezonabil previzibile, cerințele art. 7 nu pot fi considerate ca respectate în privința unui acuzat. Or, lipsa de jurisprudență prealabilă în ceea ce privește asimilarea faptelor de luare de mită ale angajaților unei bănci cu cele ale „funcționarilor“ și ale „altor salariați“ ai organizațiilor prevăzute la art. 145 din Codul penal rezultă, în speță, din faptul că Guvernul nu a furnizat precedente în acest sens. Faptul că doctrina interpretează în mod liber un text de lege nu se poate substitui existenței unei jurisprudențe. A judeca altfel ar însemna să nu respectăm obiectul și scopul acestei prevederi, care urmărește ca nimeni să nu fie condamnat în mod arbitrar. Pe de altă parte, Curtea observă că Guvernul nu a oferit niciun exemplu de interpretare din doctrină care să consacre răspunderea penală a angajaților băncilor pentru fapte de luare de mită.

În consecință, chiar în calitate de profesioniști ce puteau să apeleze la sfaturile juriștilor, era dificil, dacă nu chiar imposibil pentru reclamanți, să prevadă revirimentul jurisprudenței Curții Supreme de Justiție și, așadar, să știe că în momentul în care le-au comis faptele lor puteau duce la o sancțiune penală (a contrario, Cantoni, § 35, și Coëme și alții, § 150).

Instanța de apel a procedat în mod expres la o aplicare extensivă a legii penale . Instanța de recurs nu a înțeles să caseze această parte a deciziei. Ea doar a constatat că reclamanții întruneau condițiile necesare pentru a fi recunoscuți drept autori ai infracțiunii, confirmând astfel interpretarea instanței de apel.

Înainte de adoptarea Legii nr. 65/1992, textele relevante din Codul penal nu prezentau băncile ca făcând parte dintre organizațiile prevăzute la art. 145 din Codul penal. Adoptarea acestei legi a constituit tocmai răspunsul legiuitorului la schimbarea de regim politic și economic al statului pârât, așa cum a fost de altfel confirmat de Curtea Constituțională în Decizia sa din 15 iulie 1996, atunci când a analizat constituționalitatea acestei noi legi.

În definitiv și ținând cont în special de titlul însuși al art. 145 din Codul penal (care definește noțiunea „obștesc“) și de faptul că la intrarea în vigoare a Codului penal, și anume la 1 ianuarie 1969, nu existau decât organizații de stat sau obștești, Curtea este de părere că, în conformitate cu Codul penal în vigoare la data faptelor, nu puteau fi încadrate la fapte de corupție decât acțiunile persoanelor care exercitau funcții într-o organizație publică și nu într-o societate comercială privată.

În aceste condiții, Curtea apreciază că, în speță, a avut loc încălcarea art. 7 § 1 din Convenție.[3]

Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, CEDO a constatat că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Hotărârea din 24 mai 2007, Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 și 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, § 141, Hotărârea din 21 octombrie 2013, Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 și 93).Decizia nr. 165 din 9 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 alin. (2) din Codul de procedură penală

[1] Gheorghe Cobzaru împotriva României, Hotărârea din 25 iunie 2015, [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

[2] CEDO, Cauza Giuran împotriva României, 21 iunie 2011, (Cererea nr. 24360/04), www.csm1909.ro

[3] CEDO, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, hotărârea din 24 mai 2007, definitivă la 24 august 2007. § 48, M, Of. nr. 420 din 23 iunie 2010, www.monitoruloficial.ro

JUDECĂTORUL ACȚIUNII ESTE ȘI JUDECĂTORUL EXCEPȚIEI

Chestiunile prealabile constituie aspecte ale cauzei de natură extrapenală, trebuie rezolvate anterior soluționării problemelor care privesc fondul cauzei penale și privesc existența unei cerințe esențiale din structura infracțiunii, cum ar fi situația premisă a unei infracțiuni ori un element esențial al conținutului infracțiunii.

Prin obiectul lor, chestiunile prealabile au caracterul unor condiții de fapt sau de drept a căror existență este necesar a fi verificată pentru justa soluționare a cauzei penale sau, altfel spus, probleme de natură extrapenală care trebuie soluționate înainte de rezolvarea fondului cauzei penale și de a căror rezolvare prealabilă depinde soluția în cauza respectivă. S-a apreciat, în acest sens, că, sub aspectul naturii juridice, chestiunile prealabile pot fi de natură civilă, de dreptul muncii, de dreptul familiei, de drept internațional public, de drept constituțional, de drept administrativ etc., arătându-se că o asemenea chestiune o constituie, de exemplu, prejudiciul cauzat, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală; existența împrejurării că fapta privește atribuțiile de serviciu ale inculpatului, în ipoteza comiterii infracțiunii de abuz în serviciu; stabilirea calității de cetățean sau de persoană fără cetățenie, în cazul infracțiunilor comise în străinătate; constatarea raportului juridic patrimonial în baza căruia o persoană deținea cu orice titlu un bun mobil al altuia, pe care și l-a însușit, de care a dispus pe nedrept sau pe care a refuzat să îl restituie, în cazul infracțiunii de abuz de încredere etc. Referitor la aceeași instituție de drept procesual penal, a chestiunilor prealabile, Acestea sunt situații cu caracter excepțional, care apar pe parcursul soluționării cauzelor penale, iar de rezolvarea lor depinde modul de soluționare a respectivelor cauze; astfel de situații pot fi calificate drept chestiuni prealabile dacă au caracter de condiție de fapt sau de drept pentru soluționarea cauzei penale și dacă acestea sunt de competența organelor judiciare.

Alineatul (2) al art. 52 C. pr. pen. obligă instanța penală să judece chestiunile prealabile conform regulilor și mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparține acea chestiune. Referitor la acest aspect a fost invocată problema înțelesului sintagmei “regulilor și mijloacelor de probă”, respectiv dacă aceasta are în vedere normele de drept material și procedural din materia căreia îi aparține chestiunea prealabilă sau doar dreptul material și regimul probator specifice respectivei materii. această sintagmă vizează ansamblul normelor procesuale ce guvernează materia de origine a chestiunii prealabile. În aceste condiții, având în vedere dispozițiile art. 2 din Codul de procedură civilă, dispozițiile acestui cod reprezintă procedura comună în materie civilă, aceasta aplicându-se și în alte materii, în măsura în care legile ce reglementează aceste materii nu cuprind dispoziții contrare. Or, aceste prevederi legale trebuie coroborate cu cele ale art. 1 C. pr. pen., conform cărora Codul de procedură penală reglementează desfășurarea procesului penal și a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală, fără să excludă incidența altor norme de procedură, cu care se completează în cazul lipsei contrarietății. Această teză este confirmată de jurisprudența Curții Constituționale, conform căreia dispozițiile Codului de procedură penală se completează cu cele ale Codului de procedură civilă în materia măsurilor asigurătorii (v, în acest sens, Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016, M. Of. nr. 269 din 8 aprilie 2016, Decizia nr. 28 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 155 din 1 martie 2016, Decizia nr. 324 din 17 mai 2016, M. Of. nr. 507 din 6 iulie 2016, §§ 20-24, și Decizia nr. 761 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 140 din 23 februarie 2017, §§ 18-20). Același raționament juridic este valabil, în mod corespunzător, în ceea ce privește administrarea probelor, care se face conform regulilor specifice materiei juridice corespunzătoare naturii faptelor ce trebuie dovedite, adică potrivit regulilor din domeniul juridic de origine. Prin urmare, dovada chestiunilor prealabile se face potrivit unor norme procesuale extrapenale, care pot aparține diverselor ramuri de drept și, prin urmare, pot să prevadă reguli diferite referitoare la admisibilitatea probelor, sisteme de probă diferite, soluții juridice diferite referitoare la sarcina probei și la valoarea acestora etc.

Diferențele dintre chestiunile prealabile și chestiunile prejudiciale, acestea din urmă fiind aspecte asupra cărora se pronunță, în mod obligatoriu, alte organe judiciare decât instanța penală. Din această categorie fac parte excepția de neconstituționalitate, cererile de trimitere preliminară având ca obiect interpretarea actelor Uniunii Europene și dezlegarea unor chestiuni de drept de către Înalta Curte de Casație și Justiție, dar și situațiile în care instanțele civile sunt chemate să tranșeze chestiuni, precum cea referitoare la proprietatea imobiliară, care intervin în cadrul procesului penal. Prin raportare la procedura de soluționare a chestiunilor prejudiciale, instanța penală poate avea doar obligații referitoare la suspendarea soluționării cauzei, astfel cum se prevede la art. 476 C. pr. pen., în ipoteza sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Codul de procedură penală din 1968 a exclus distincția dintre chestiunile prealabile și chestiunile prejudiciale, conform acestuia toate situațiile de acest fel având natura juridică a unor chestiuni prealabile. Spre deosebire de această manieră de reglementare, legislația în vigoare prevede, în mod expres, cazuri ce constituie chestiuni prejudiciale și care au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale; spre exemplu, art. 440 din Codul civil prevede că, “în cazul infracțiunilor a căror calificare presupune existența unui raport de filiație care nu este legal stabilit, hotărârea penală nu poate fi înainte de rămânerea definitivă a hotărârii civile privitoare la raportul de filiație.”

Se impune a se face distincție între dispozițiile art. 52 alin. (3) C. pr. pen. și cele ale art. 28 alin. (2) din același cod, care prevăd că hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organelor judiciare penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Astfel, în timp ce dispozițiile legale criticate au în vedere aspecte prealabile soluționării cauzei penale, a căror stabilire de către instanța civilă poate produce efecte asupra soluționării de către instanța penală a raportului juridic penal de conflict, prevederile art. 28 alin. (2) C. pr. pen. se referă la hotărârea judecătorească prin care este soluționată acțiunea civilă derivată în cadrul aceluiași proces penal în care se soluționează acțiunea penală vizată. Acest aspect rezultă, în mod evident, din faptul că art. 28 face parte din capitolul II – Acțiunea civilă al titlului II – Acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul penal al părții generale a Codului de procedură penală, alături de normele procesual penale referitoare la obiectul și exercitarea acțiunii civile (art. 19), constituirea ca parte civilă (art. 20), introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente (art. 21), renunțarea la pretențiile civile (art. 22), tranzacția, medierea și recunoașterea pretențiilor civile (art. 23), exercitarea acțiunii civile de către sau față de succesori (art. 24), rezolvarea acțiunii civile în procesul penal (art. 25), disjungerea acțiunii civile (art. 26) și la cazurile de soluționare a acțiunii civile la instanța civilă (art. 27).

Cu privire la modalitatea în care instanțele penale au făcut aplicarea dispozițiilor art. 52 alin. (3) C. pr. pen., de la intrarea acestuia în vigoare și până în prezent, în practica judiciară există două orientări jurisprudențiale, în privința interpretării și aplicării prevederilor art. 52 alin. (3) C. pr. pen.. Astfel, o parte dintre instanțe acordă prioritate în aplicare dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza a doua C. pr. pen., conferindu-le acestora o sferă foarte largă de aplicare, în timp ce alte instanțe interpretează gramatical dispozițiile legale criticate, recunoscând, fără rezerve, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor definitive ale instanțelor civile prin care sunt soluționate chestiuni prealabile, conform art. 52 alin. (3) teza întâi C. pr. pen..

În ipoteza în care, până la data soluționării cauzei penale, chestiunile prealabile au fost definitiv soluționate de către o altă instanță, regula aplicabilă este că instanța penală este ținută de soluția respectivei instanțe. În acest sens, dispozițiile art. 52 alin. (3) C. pr. pen. prevăd că hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale, regulă de la care aceleași dispoziții legale prevăd excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii. Așadar, legiuitorul face distincția între chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care privesc existența infracțiunii și chestiunile prealabile referitoare la împrejurări care nu sunt legate de existența infracțiunii.

Noțiunea de “împrejurare” a fost analizată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 53 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 347 din 6 mai 2019, § 24, prin care s-a reținut că aceasta vizează atât faptele principale ale cauzei, cât și circumstanțele în care au avut loc acestea, precum și orice alte date de natură a servi la soluționarea cauzei (de exemplu, identificarea autorului, un alibi). Prin urmare, sintagma “împrejurări care privesc existența infracțiunii” desemnează totalitatea aspectelor pertinente care trebuie analizate de către instanțele penale pentru a putea pronunța soluțiile în cauzele cu care au fost învestite. În mod necesar, toate aceste elemente privesc existența infracțiunii, motiv pentru care folosirea sintagmei criticate în cuprinsul art. 52 alin. (3) C. pr. pen. nu reduce sfera de aplicare a normei anterior menționate, generând însă confuzie în privința conținutului acesteia.

În categoria chestiunilor prealabile care privesc existența infracțiunii se încadrează aspecte care privesc soluționarea fondului cauzei penale, precum cele referitoare la conținutul constitutiv al infracțiunii, la existența unor cauze justificative sau de neimputabilitate, la cauze care înlătură caracterul penal al faptei, la stabilirea încadrării juridice etc. Pot constitui chestiuni prealabile aspecte referitoare la natura atribuțiilor de serviciu ale autorului infracțiunii sau la calitatea sa, aspectele referitoare la gradul de rudenie, la calitatea de soț, la situațiile juridice care intervin în materie electorală, la cele referitoare la expropriere, la proprietatea intelectuală, la achizițiile publice, la fondul funciar, la fiscalitate, la procedurile notariale, la procedurile arbitrare, la jurisdicțiile speciale administrative. Totodată, în cazul angajării răspunderii penale a persoanelor juridice, ar putea constitui chestiuni prealabile aspectele ce țin de îndeplinirea condițiilor prevăzute de legea civilă privind constituirea, statutul acestora ori obiectul de activitate. Diversitatea considerabilă a unor astfel de aspecte, proporțională cu numărul nedeterminat al domeniilor și al cazurilor concrete în care pot fi săvârșite infracțiuni, fac ca, în practică, încadrarea chestiunilor prealabile în una dintre cele două categorii să fie extrem de greu de realizat.

Multitudinea aspectelor ce pot constitui chestiuni prealabile impune stabilirea unor criterii teoretice (chiar legale), general valabile, pentru a se putea determina care dintre aspectele privitoare la cauza penală, în ansamblul său, constituie “împrejurări care privesc existența infracțiunii”. În acest sens, înțelesul sintagmei “cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii” din cuprinsul textului criticat nu poate fi unul foarte larg, care să vizeze orice aspect al cauzei penale. Aceasta întrucât toate chestiunile prealabile au legătură cu soluționarea cauzei penale, condiții în care o astfel de interpretare ar face ca niciodată o hotărâre civilă definitivă să nu aibă autoritate de lucru judecat în fața instanței penale în privința chestiunilor prealabile și, prin urmare, norma procesual penală de la art. 52 alin. (3) teza întâi C. pr. pen. să fie redundantă și să releve o tensiune infralegală. Înțelesul sintagmei nu poate avea în vedere decât acele aspecte de fapt sau de drept care condiționează aplicabilitatea normei de incriminare. Prin urmare, art. 52 alin. (3) teza a doua C. pr. pen. se referă fie la situația premisă, prevăzută în ipoteza normei de incriminare, fie la elementele de tipicitate obiectivă sau subiectivă ale infracțiunii sau, altfel spus, la elementele esențiale care alcătuiesc conținutul constitutiv al infracțiunii, prevăzute în dispoziția normei de incriminare. Situația premisă a infracțiunii constă în existența unor realități anterioare săvârșirii faptei incriminate, pe fondul cărora se desfășoară acțiunea ilicită (cum sunt existența stării de graviditate a victimei, în cazul infracțiunii de întrerupere a cursului sarcinii, existența unei nașteri recente, în cazul infracțiunii de pruncucidere, existența unui domiciliu, în cazul infracțiunii de violare a domiciliului, existența unei corespondențe, convorbiri sau comunicări, în cazul infracțiunii de violare a secretului corespondenței). La rândul său, conținutul constitutiv al infracțiunii desemnează, astfel cum a reținut Curtea Constituțională prin Decizia nr. 757 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 322 din 4 mai 2017, totalitatea condițiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (sub aspect obiectiv și subiectiv) pe care trebuie să îl realizeze subiectul pentru a înfrânge legea penală și a da naștere raportului penal de conflict.

În aceste condiții în care, conform art. 52 alin. (3) teza a doua C. pr. pen., instanța penală este îndreptățită să reia judecata asupra unor chestiuni referitoare la existența aspectelor care condiționează aplicabilitatea normei de incriminare, se pune problema potențialei încălcări a principiului autorității de lucru judecat a hotărârilor civile definitive de către instanța penală și, drept urmare, problema încălcării principiului securității raporturilor juridice.

Autoritatea de lucru judecat constituie un efect important al hotărârilor judecătorești, ca acte jurisdicționale ce emană de la o putere publică a statului, trăsătură ce deosebește hotărârea judecătorească de alte acte juridice. Funcția jurisdicțională a statului, având ca finalitate stabilitatea raporturilor juridice și ordinea socială, face ca litigiului să i se pună capăt de o manieră care să nu mai permită readucerea lui în fața instanței, indiferent că aceasta s-ar realiza pe calea principală sau în mod incidental, într-un proces ulterior care ar avea legătură cu ceea ce s-a tranșat jurisdicțional anterior. Din acest punct de vedere, este unanim acceptat faptul că hotărârea judecătorească nu este infailibilă, dar corectarea unor vicii ale hotărârii judecătorești definitive reprezintă o justă preocupare care se poate realiza numai prin exercitarea căilor de atac, principiu statuat la art. 16 din Legea nr. 304/2004, articol ce reprezintă, de altfel, o aplicație a dispozițiilor art. 129 din Constituție.

Autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea astfel pronunțată este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, această regulă având ca scop administrarea uniformă a justiției. Prin urmare, principiul autorității lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă nu pot fi contrazise printr-o hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces. Așa fiind, instituția autorității de lucru judecat are o dublă valență: una materială (prezumție legală irefragabilă de adevăr judiciar în sensul judecății irevocabile) și una procesuală (excepție procesuală de fond, care împiedică desfășurarea unui nou proces cu privire la același drept), respectarea sa impunând a se da eficiență ambelor componente anterior menționate.

Articolul art. 430 alin. (1) din Codul de procedură civilă prevede că “hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată”, dispoziție care se completează cu alin. (2) al aceluiași articol, conform căruia “autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”. Efectele autorității de lucru judecat sunt cele prevăzute la art. 431 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fiind exprimate în faptul că “Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect”, și că, potrivit art. 435 alin. (1) din Codul de procedură civilă, “Hotărârea judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora” (v în acest sens Decizia nr. 481 din 18 iunie 2015, M. Of. nr. 607 din 11 august 2015, § 14, și Decizia nr. 419 din 23 iunie 2020, M. Of. nr. 998 din 28 octombrie 2020, § 14).

Principiul autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și în ordinea juridică europeană, precum și la nivelul CEDO , iar atingerea adusă acestuia prin legislația națională trebuie să fie limitată, fiind necesar a se deroga de la acest principiu doar dacă derogarea este impusă de motive substanțiale și imperioase. (Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016; CEDO din 7 iulie 2009 și , respectiv, 24 iulie 2003, pronunțate în cauzele Stanca Popescu împotriva României, § 99, și , respectiv, Ryabykh împotriva Rusiei, § 52.

Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, trebuie să se interpreteze în lumina preambulului Convenției, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată de către instanțe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată (Brumărescu § 61), deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorității de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătorești (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX).

În temeiul art. 322 § 4 din Codul de procedură civilă, o hotărâre judecătorească definitivă poate face obiectul unei revizuiri în cazul în care expertul care a participat la procedura respectivă a comis o infracțiune în legătură cu cauza.

Aceasta admite împreună cu Guvernul că această cauză este diferită de Cauza Androne, din anumite puncte de vedere. Într-adevăr, cererea de revizuire fusese formulată, în speță, de vecinii reclamantei, părți în procedura soluționată prin Sentința din 28 octombrie 1996, spre deosebire de cealaltă cauză, în care procurorul general a fost cel care a solicitat redeschiderea procedurii. Pe de altă parte, în Cauza Androne cererea de revizuire fusese formulată tardiv, pe când în cauza de față instanța a respins excepția de tardivitate printr-o încheiere de ședință suficient de motivată . Având în vedere că obligația de a interpreta dreptul intern le revine în primul rând instanțelor naționale, Curtea nu distinge niciun motiv pentru a nu subscrie la argumentele lor în această privință.

Cu toate acestea, consecința juridică a admiterii cererii de revizuire a fost respingerea acțiunii în revendicare a reclamantei, iar aceasta la 5 ani de la data la care sentința respectivă rămăsese definitivă.

Admiterea cererii respective a fost motivată prin faptul că expertul ar fi comis infracțiunea de mărturie mincinoasă, în măsura în care acesta nu luase corect în calcul dimensiunile terenului . Or, trebuie observat faptul că vecinii reclamantei aveau posibilitatea să formuleze obiecțiuni la raportul de expertiză . și că dacă s- a introdus, desigur, apel împotriva Sentinței din 28 octombrie 1996, nu s-a formulat ulterior un recurs .

Trebuie constatat că motivele avansate în cadrul procedurii de revizuire și acceptate de judecătorie se refereau la modalitatea în care expertul a realizat expertiza. Or, o eventuală eroare a acestuia în delimitarea terenurilor ar fi putut fi reparată prin intermediul căilor ordinare de atac, evitând astfel repunerea în discuție a unei hotărâri judecătorești definitive (Sergey Petrov împotriva Rusiei, nr. 1.861/05, § 28, 10 mai 2007). Pe de altă parte, în opinia Curții, numai erorile de fapt ce nu devin vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securității raporturilor juridice pe motivul că ele nu au putut fi corectate prin intermediul căilor ordinare de atac (Pchenitchny împotriva Rusiei, nr. 30.422/03, § 26, 14 februarie 2008). Or, în speță, Decizia din 26 mai 1997 a tribunalului, ce confirma Sentința din 28 octombrie 1996 a judecătoriei, a rămas definitivă prin nerecurare de către vecinii reclamantei.

Revizuirea nu a constituit, în circumstanțele speciale ale cauzei de față, decât o modalitate deghizată de a provoca redeschiderea unei proceduri soluționate în mod definitiv, și aceasta cu privire la aspecte pe care vecinii reclamantei avuseseră posibilitatea să le aducă în discuție în cadrul acestei proceduri. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra aceluiași subiect nu reprezintă un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze (Riabykh, § 52). De altfel, judecătoria a reținut în Sentința sa din 21 septembrie 2005, confirmată în urma recursului reclamantei, că faptul că există divergențe între mai multe rapoarte de expertiză nu este de natură, prin el însuși, să constate existența infracțiunii de mărturie mincinoasă din partea unuia dintre experții respectivi .

Prin urmare, Curtea nu distinge în speță nicio împrejurare substanțială și imperioasă de natură să justifice redeschiderea procedurii (v, a contrario, Protsenko împotriva Rusiei, nr. 13.151/04, §§ 30-34, 31 iulie 2008; Podrugina și Yedinov împotriva Rusiei (dec.), nr. 39.654/07, 17 februarie 2009).

Prin urmare, aceasta apreciază că admiterea cererii de revizuire a încălcat principiul securității raporturilor juridice și, prin aceasta, dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 § 1.[1].

Respectarea principiului autorității de lucru judecat are ca finalitate asigurarea securității raporturilor juridice, componentă a principiului securității juridice, ca standard al dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenție. Acest principiu exprimă, în esență, faptul că cetățenii trebuie protejați “contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze”. Principiul securității raporturilor juridice a apărut și s-a dezvoltat pe cale pretoriană, mai exact în practica instanțelor internaționale, dobândind rang de principiu al ordinii juridice europene.

Prin Hotărârea din 8 iulie 2019, Cauza Mihalache împotriva României, § 22, CEDO a constatat existența a trei criterii care trebuie îndeplinite pentru a putea considera că o Decizia este definitivă: decizia trebuie să blocheze definitiv urmărirea penală, trebuie să fi fost precedată de o investigație amănunțită și trebuie să se bazeze pe o evaluare a fondului cauzei.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.”

Respectiva hotărâre principală a rămas, la data ultimelor informații la dispoziția Curții, neexecutată. În plus, Curtea observă că, în privința lipsei oricărei obligații a reclamantei de a acoperi prejudiciul atacat cauzat de a o presupusă evaziune fiscală, constatările decisive ale instanțelor interne au rămas cu totul inoperante în detrimentul acesteia; efectiv, hotărârea principală în ansamblu a fost lipsită de orice efect juridic ca urmare a poziției ferme a administrației fiscale cu privire la existența unei creanțe de plată a reclamantei, în pofida constatărilor parchetului și ale instanței care o absolviseră de orice răspundere în această privință .

Curtea reiterează că trebuie acordată o importanță specială principiului bunei guvernanțe, care cere ca autoritățile publice să acționeze în timp util, în mod corespunzător și cu consecvență maximă, atunci când miza este o chestiune în interesul general [v Beyeler împotriva Italiei (MC), nr. 33202/96, § 120, CEDO 2000-I și Megadat.com S.R.L. împotriva Moldovei, nr. 21151/04, § 72, 8 aprilie 2008]. Cu toate acestea, Curtea observă că, în prezenta cauză, autoritățile interne nu și-au îndeplinit obligațiile menționate, întrucât nu au dat efect deplin constatărilor instanțelor interne și nu au remediat astfel o eroare ce poate fi atribuită vămilor, așa cum sugerau instanțele interne în motivările lor .

Curtea nu poate vedea nicio justificare rezonabilă pentru faptul Tribunalului Suceava din 29 iunie 2016.

Nu se poate susține, în consecință, că reglementarea folosinței bunurilor în chestiune era legală, în sensul Convenției. Speța privește nerecunoașterea autorității de lucru judecat a unei hotărâri definitive pronunțate în procedura contencioasă. Nu se poate considera că un interes public depășind principiul fundamental al securității juridice și drepturile reclamantei justifica aducerea constantă în discuție a concluziilor instanței că aceasta nu mai avea datorii fiscale, și nici ingerința constantă, care rezulta de aici, în dreptul reclamantei de a se bucura de liniștita posesie.

Curtea concluzioneză că ingerința asupra „bunurilor” reclamantei nu respectă cerințele prevăzute la art. 1 din Protocolul nr. 1 (v. mutatis mutandis, Chengelyan și alții împotriva Bulgariei, nr. 47405/07, § 50, 21 aprilie 2016).

Cu toate acestea, Curtea ia act și de faptele invocate de Guvern pentru a justifica că ingerința, în mod deosebit sechestrul, era necesară pentru a asigura plata impozitelor și că era proporțională în măsura în care reclamanta avea posibilitatea să o conteste . Totuși, așa cum sa menționat deja, Guvernul nu a furnizat nicio justificare rezonabilă cu privire la motivul pentru care o hotărâre definitivă favoarea reclamantei și care considera că sechestrul trebuia ridicat și că reclamanta nu avea datorii fiscale a rămas nepusă în aplicare .

Considerațiile de mai sus sunt suficiente pentru a permite Curții să respingă obiecția preliminară privind neepuizarea căilor de atac interne depusă de Guvern și să concluzioneze că natura nerecunoașterii de către autoritățile statului a efectului de lucru judecat al hotărârii definitive din 29 iunie 2016 și a neimplementării concluziilor acesteia (prin executarea în totalitate a respectivei hotărâri principale, a avut ca rezultat o sarcină excesivă impusă reclamantei (v, mutatis mutandis, Polimerkonteyner, TOV împotriva Ucrainei, § 20, 24 noiembrie 2016).

În speță a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1.[2]

Totodată, prin Hotărârea din 21 octombrie 2014, Cauza Lungu împotriva României, § 47, CEDO a statuat că, revenind asupra unei chestiuni în litigiu care fusese deja soluționată și care făcuse obiectul unei hotărâri definitive și în absența oricărui motiv valabil, instanța națională a încălcat principiul securității raporturilor juridice, motiv pentru care a fost încălcat dreptul reclamanților la un proces echitabil, în sensul art. 6 § 1 din Convenție. De asemenea, prin Hotărârea din 31 mai 2012, Cauza Esertas împotriva Lituaniei, § 21, instanța de la Strasbourg a reținut că “principiul autorității de lucru judecat impune ca nicio parte să nu aibă dreptul de a solicita revizuirea unei hotărâri definitive și obligatorii numai în scopul obținerii unei rejudecări și a unei noi decizii a cauzei”. Prin aceeași hotărâre s-a reținut că “orice revizuire ar trebui tratată ca un recurs deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere cu privire la acest subiect nu este un motiv pentru reexaminare”. În același sens, prin Hotărârea din 12 ianuarie 2006, Cauza Kehaya și alții împotriva Bulgariei, § 69, CEDO a reținut încălcarea art. 6 § 1 din Convenție în situația în care “abordarea Curții Supreme de Casație în hotărârea sa din 10 octombrie 2000 a avut, în plus, efectul de a oferi statului o a doua șansă de a obține o reexaminare a unui litigiu deja stabilit prin hotărâri definitive în proceduri contencioase la care o altă emanație a statului, o autoritate administrativă specializată însărcinată cu restituirea – comisia funciară – a fost parte și i s-au oferit toate mijloacele procedurale pentru apărarea interesului statului.

O astfel de reexaminare era aparent posibilă fără nicio limitare în timp și putea fi interzisă numai după expirarea perioadei relevante de prescripție achizitivă. Această abordare a fost dezechilibrată și a creat incertitudine juridică”. Totodată, în Hotărârea din 29 noiembrie 2016, Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României, § 116, aceeași instanță europeană a statuat că “principiul securității juridice este implicit în toate articolele din Convenție și constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept”. S-a reținut prin aceeași hotărâre că “Scopul acestui principiu este în special acela de a garanta stabilitatea situațiilor juridice și de a promova încrederea publicului în justiție. Orice persistență a divergențelor de jurisprudență riscă să ducă la o stare de incertitudine juridică de natură să reducă încrederea publicului în sistemul judiciar, chiar dacă această încredere este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept”.

Prezenta cauză se înscrie în contextul special al restituirii lăcașurilor de cult care au aparținut Bisericii Greco-Catolice, desființate de regimul comunist. Curtea conștientizează faptul că problema restituirii acestor lăcașuri de cult se pune la o scară destul de mare și constituie o chestiune delicată din punct de vedere social. În această privință, Curtea reamintește că a hotărât anterior că, și într-un astfel de context, o excludere generală din competența instanțelor a litigiilor având ca obiect lăcașurile de cult este în sine contrară dreptului de acces la instanță, cu atât mai mult cu cât sistemul de soluționare a conflictelor prealabile, introdus prin Decretul-lege nr. 126/1990, nu era reglementat suficient, iar controlul jurisdicțional asupra deciziei comisiei mixte nu era adecvat (Parohia greco-catolică Sâmbata Bihor, § 66-75).

Articolul 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare aduse prin Ordonanța nr. 64/2004 și Legea nr. 182/2005, oferea reclamanților posibilitatea unei acțiuni în justiție în vederea stabilirii situației juridice a lăcașului de cult (v , a contrario, Tserkva Sela Sossoulivka împotriva Ucrainei, nr. 37878/02, § 51, 28 februarie 2008). De asemenea, art. 3 astfel modificat prevedea termenele de respectat și procedura de aplicat în fața comisiei mixte, astfel încât această etapă prealabilă nu a constituit un obstacol pentru sesizarea unei instanțe (v, a contrario, Parohia greco-catolică Sâmbata Bihor, § 71).

Reclamanții au recurs la acțiunea introdusă prin art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, cu modificările ulterioare, și că au acționat în justiție Biserica Ortodoxă care deținea bunul, sesizând tribunalul cu o acțiune în revendicarea lăcașului de cult în litigiu. Astfel, reclamanții susțin că acel criteriu stabilit prin legea specială, conform căruia situația juridică a lăcașurilor de cult se va stabili ținând seama de „dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri”, constituie o limitare a dreptului lor de acces la instanță pe motiv că face să prevaleze dorința pârâtei în cadrul acțiunii.

Curtea reamintește că nu are sarcina de a aprecia în sine sistemul legislativ introdus de legiuitorul român pentru reglementarea situației juridice a lăcașurilor de cult care au aparținut bisericilor greco-catolice și au fost transferate în timpul regimului totalitar comunist în patrimoniul Bisericii Ortodoxe. Nu are nici sarcina de a soluționa problema ridicată de normele de drept aplicabile în general într-o acțiune în revendicare având ca obiect un lăcaș de cult. Curtea se va limita așadar, pe cât posibil, la examinarea problemelor concrete care i-au fost sesizate (Bellet împotriva Franței, 4 decembrie 1995, § 34, seria A nr. 333‑B). Deși nu are competența de a substitui aprecierea sa aprecierii autorităților naționale cu privire la aplicarea dreptului intern, are sarcina de a se pronunța în ultimă instanță asupra respectării cerințelor din Convenție. În acest scop, Curtea trebuie totuși să se axeze în speță pe criteriul „dorinței credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri” pentru a decide dacă aplicarea acestuia a adus atingere dreptului reclamanților de acces la instanță.

Instanțele interne nu și-au declinat competența de a judeca această cauză, ci au examinat-o pe fond înainte de a o declara vădit nefondată. Acestea au declarat că intenționează să aplice criteriul din legea specială recurgând la elemente de fapt concrete. Astfel, acestea au ținut seama de contextul istoric, de contribuțiile financiare ale diverselor părți la construirea bisericii și de modul în care a fost folosită clădirea. Acestea au efectuat o examinare în timp a criteriului dorinței credincioșilor din comunitățile care dețin bunurile și au luat în considerare aspecte istorice și sociale, nu doar aspectele statistice. Instanțele au examinat toate pretențiile reclamanților pe fond, punct cu punct, fără v constrânse vreodată să-și decline competența de a răspunde acestora sau de a cerceta faptele relevante. Instanțele au pronunțat hotărâri atent motivate, iar argumentele reclamanților care erau importante pentru soluționarea cauzei au făcut obiectul unei examinări aprofundate. Curtea constată astfel că instanțele interne au avut, în prezenta cauză, plenitudine de jurisdicție pentru aplicarea și interpretarea legii interne, fără ca refuzul formulat de partea ortodoxă în procedura amiabilă să fie obligatoriu pentru acestea. În plus, controlul efectuat de acestea a fost suficient de amplu pentru a îndeplini cerințele de la art. 6 § 1 (v , mutatis mutandis, Potocka și alții împotriva Poloniei, nr. 33776/96, § 56-59, CEDO 2001‑X; și, a contrario, Terra Woningen B.V. împotriva Țărilor de Jos, 17 decembrie 1996, § 52, Culegere 1996‑VI).

Efectivitatea dreptului de acces la instanță impune ca o persoană să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta un act ce constituie o ingerință în drepturile sale (Bellet, § 36). Curtea constată că, în speță, reclamanții au beneficiat de o examinare aprofundată a acțiunii lor de către completul de judecată. Simplul fapt că ei consideră inechitabil criteriul prevăzut de legea specială, și anume „dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri”, nu este suficient pentru ca dreptul lor de acces la instanță să devină ineficient.

Reclamanții au avut posibilitatea de a-și exercita dreptul de acces la instanță. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție.

Perioada ce trebuie luată în considerare pentru episcopia reclamantă a început la 23 mai 2001 și s-a încheiat la 15 iunie 2011. Durata a fost așadar de circa zece ani și trei săptămâni pentru trei grade de jurisdicție.

Referitor la perioada de luat în considerare pentru ceilalți doi reclamanți, Curtea constată că, deși aceștia sunt menționați în cererea introductivă de instanță, instanțele au hotărât în primul ciclu procedural că au fost sesizate doar de episcopia reclamantă, cu toate că au acceptat să examineze recursul declarat de parohia reclamantă . Întrucât, în fața Curții, părțile nu au precizat dacă cei doi reclamanți aveau sau nu calitatea de a sta în justiție în primul ciclu procedural, este necesar să se ia în considerare ca dată de începere a procesului pentru acești reclamanți data la care cauza a fost repusă pe rolul tribunalului în 2006 și la care cauza a fost suplimentată de aceste părți. Aceste fapte sunt de altfel precizate în decizia curții de apel din 11 iunie 2010 . Este incontestabil faptul că, pentru acești reclamanți, procesul s-a încheiat tot prin decizia definitivă din 15 iunie 2011 a Înaltei Curți. Procesul a durat așadar aproape cinci ani pentru trei grade de jurisdicție.

Pentru aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, se ține seama de circumstanțele cauzei și, în baza criteriilor consacrate de jurisprudența sa, în special de complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și miza litigiului pentru persoanele în cauză [v, printre multe altele, Frydlender împotriva Franței (MC), nr. 30979/96, § 43, CEDO 2000–VII].

În speță nu li se poate reproșa reclamanților nicio întârziere în cadrul procedurii. Judecata a fost suspendată de câteva ori pentru a le permite părților să încerce procedura amiabilă prevăzută de lege. De asemenea, este necesar să se constate că, în primii ani, instanțele naționale sesizate nu s-au considerat competente pentru soluționarea fondului cauzei . Prin urmare, după ce cei trei reclamanți au devenit parte la procedură, a fost necesară continuarea procedurii în fața comisiei mixte, cu toate că instanțele fuseseră deja sesizate cu judecarea cauzei pe fond . La acestea se adaugă faptul că o hotărâre a fost anulată pentru viciu de formă . Prin urmare, prelungirea procesului este în esență imputabilă autorităților naționale.

Deși este adevărat că, pentru parohia reclamantă și protopopiatul reclamant procedura a durat mai puțin decât pentru episcopia reclamantă, Curtea nu poate să nu constate că parohia și protopopiatul au fost menționați în cererea introductivă de instanță (supra, § 19) și că parohia reclamantă a participat activ la desfășurarea procedurii . La data la care cei doi reclamanți au intervenit în procedură , cauza se afla deja de cinci ani pe rolul instanțelor interne. Prin urmare, instanțele interne au avut nevoie de trei ani pentru a pronunța o primă decizie valabilă pe fondul cauzei și de aproximativ doi ani în plus pentru a pronunța o decizie definitivă.

După ce a examinat toate datele ce i-au fost prezentate și ținând seama de jurisprudența sa în materie, Curtea consideră că reclamanții nu au beneficiat de judecarea cauzei lor într-un termen rezonabil.

Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție în această privință.

Așa cum Curtea a precizat constant, art. 14 din Convenție completează celelalte prevederi normative ale Convenției și protocoalelor la aceasta. Acest articol nu are o existență independentă deoarece este valabil numai pentru „a beneficia de drepturile și libertățile” pe care acestea le garantează. În mod cert, acesta poate fi luat în considerare chiar și fără să existe încălcarea cerințelor prevăzute de acestea și, în această măsură, are o sferă de aplicare autonomă, dar nu ar trebui să se aplice dacă situația de fapt din litigiu nu intră sub incidența a cel puțin uneia dintre aceste prevederi [v , printre multe altele, E.B. împotriva Franței (MC), § 47-48, 22 ianuarie 2008].

De asemenea, în conformitate cu jurisprudența consacrată a Curții, o discriminare constă în tratarea în mod diferit, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, a persoanelor aflate în situații similare [D.H. și alții împotriva Republicii Cehe (MC), nr. 57325/00, § 175, CEDO 2007‑IV]. Totuși, art. 14 nu interzice unui stat membru să trateze grupurile într‑un mod diferit pentru a corecta „inegalitățile faptice” dintre acestea; într-adevăr, în anumite circumstanțe, absența unui tratament diferențiat în vederea corectării unei inegalități este cea care poate, fără justificare obiectivă și rezonabilă, să atragă după sine încălcarea dispoziției în cauză [Thlimmenos împotriva Greciei (MC), nr. 34369/97, § 44, CEDO 2000-IV; Stec și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 65731/01, § 51, CEDO 2006‑VI]. Curtea a admis, de asemenea, că poate fi considerată discriminatorie o politică sau o măsură generală ce are efecte defavorabile disproporționate asupra unui grup de persoane, chiar dacă nu vizează în mod special acest grup [Hoogendijk împotriva Țărilor de Jos (dec.), nr. 58641/00, 6 ianuarie 2005] și că o discriminare posibil contrară Convenției poate rezulta dintr-o situație de fapt (Zarb Adami împotriva Maltei, nr. 17209/02, § 76, CEDO 2006‑VIII).

O diferență de tratament este discriminatorie dacă îi lipsește justificarea obiectivă și rezonabilă, adică dacă nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit [Stec și alții împotriva Regatului Unit (MC), § 51].

În speță, reclamanții se consideră victime ale unei discriminări la exercitarea dreptului lor de acces la instanță, discriminare ce pare bazată pe aplicarea, de către instanțele interne, a criteriului dorinței credincioșilor din comunitățile care dețin bunul respectiv, comunitate care este pârâta din acest proces. Ținând seama totodată de faptul că, în Lupeni, comunitatea ortodoxă care deține bunul reprezintă religia majoritară, reclamanții consideră că au suferit o discriminare ce pare bazată pe apartenența lor la o minoritate religioasă.

Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere al reclamanților intră sub incidența art. 14 din Convenție care, în circumstanțele cauzei, se aplică în coroborare cu art. 6 § 1 din Convenție.

Așa cum se prevede la art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, criteriul în litigiu obligă comisiile mixte să ia în considerare „dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri”. Se observă că în textul de lege incriminat nu există nicio diferență de tratament bazată pe religie. Reclamanții susțin însă că discriminarea în litigiu ar fi rezultatul unei situații de fapt evidente, și anume că acele comunități care dețin bunuri revendicate sunt reprezentate de Biserica Ortodoxă, care este religia majoritară a țării.

Lăcașul de cult în litigiu era deținut de Biserica Ortodoxă din Lupeni, care era pârâtă în proces. De altfel, se constată că, așa cum reiese din datele istorice prezentate de părți, la modul general, în cazurile în care trebuie aplicat Decretul-lege nr. 126/1990, lăcașurile de cult revendicate sunt deținute de entități aparținând Bisericii Ortodoxe, Biserica Greco-Catolică fiind în situația de a solicita restituirea lor (supra, § 9). În acest context, prevăzând „dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri” drept criteriu pentru stabilirea situației juridice a bunului în litigiu, art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 ar putea fi interpretat ca și când ar crea o poziție privilegiată pentru pârâtă, în detrimentul reclamanților. Curtea a examinat art. 3, sus-menționat, în contextul art. 6 din Convenție (supra, § 81 și următoarele). Prin urmare, există o diferență de tratament între cele două comunități – Biserica Greco-Catolică și Biserica Ortodoxă – care, în ceea ce privește pretențiile lor de proprietate asupra lăcașului de cult în litigiu, se află într-o situație similară.

Dacă o politică sau o măsură generală are efecte defavorabile disproporționate asupra unui grup de persoane, nu se exclude posibilitatea de a fi considerată discriminatorie chiar dacă nu vizează în mod special acest grup (Zarb Adami, § 80). De altfel, Curtea reamintește că statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații similare în alte privințe justifică diferențe de tratament (Stec și alții, §. 51). De regulă, statul dispune de o marjă largă de apreciere în ceea ce privește măsurile economice ori sociale de ordin general. Datorită unei cunoașteri directe a propriei societăți și a nevoilor acesteia, autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine poziționate decât o instanță internațională pentru a stabili ceea ce reprezintă utilitate publică în materie economică sau socială, iar Curtea respectă în principiu modul în care statul concepe imperativele de utilitate publică cu excepția cazului în care raționamentul lui se dovedește a fi „în mod vădit lipsit de o bază rezonabilă” (Stec și alții§52).

Guvernul susține că criteriul în litigiu a fost conceput pentru a ține seama de istoricul cauzei și de natura religioasă a bunului în litigiu. Din afirmațiile Guvernului reiese că, prin această legislație, statul urmărea să le protejeze celor care au fost obligați, în timpul regimului totalitar comunist, să renunțe la religia greco-catolică libertatea de a-și manifesta voința privind religia dorită, păstrând totodată posibilitatea folosirii lăcașului de cult pe care l-au construit.

Aplicând criteriul „dorinței credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri”, instanțele române nu s-au limitat la constatarea refuzului pârâtei de a restitui biserica, ci au făcut o examinare echilibrată a intereselor în litigiu. Astfel, instanțele au luat în considerare o serie de elemente faptice concrete referitoare la circumstanțele în care biserica a fost construită și folosită în decursul anilor, la interzicerea cultului greco-catolic și obligația impusă credincioșilor în acea perioadă de a „trece” la cultul ortodox, precum și la alegerea făcută de acești credincioși ulterior reînființării cultului greco-catolic. După o examinare aprofundată a situației în fapt, instanțele interne au pronunțat decizii detaliate și motivate, al căror raționament respecta linia constantă din jurisprudența Curții Constituționale (supra, § 29–31 și 34).

În plus, sesizată asupra unei excepții de neconstituționalitate a criteriului în litigiu, Curtea Constituțională a prezentat motivele legate de necesitatea protejării libertății cultelor și a libertății celorlalți, integrându-le totodată în contextul istoric al cauzei. În acest sens, Curtea reamintește că, în repetate rânduri, a avut ocazia de a sublinia rolul statului în calitate de organizator neutru și imparțial al practicării religiilor, cultelor și credințelor, și de a preciza că acest rol contribuie la asigurarea ordinii publice, a păcii religioase și a toleranței într-o societate democratică, în special între grupări opuse [v , printre altele, mutatis mutandis, Sindicatul „Păstorul cel Bun” împotriva României (MC), nr. 2330/09, § 165, CEDO 2013 (fragmente)]. Respectarea autonomiei comunităților religioase recunoscute de stat s-a manifestat, în speță, prin afirmarea de către stat a dreptului acestor comunități de a decide, ele însele, cu privire la dreptul de proprietate asupra lăcașurilor de cult.

În cele din urmă, Curtea constată că argumentele reclamanților întemeiate pe divergența de jurisprudență se referă la un aspect legat de respectarea principiului securității juridice și că le-a examinat deja din perspectiva art. 6 § 1 din Convenție. Curtea consideră că nu se impune o nouă examinare din perspectiva art. 14 coroborat cu art. 6 § 1 din Convenție.

Prin urmare, Curtea consideră că, ținând seama de obiectivul urmărit și de justificările rezonabile ale acestuia, adoptarea de către legiuitorul național a criteriului în litigiu nu a fost contrară art. 14 din Convenție. Prin urmare, în speță, nu a fost încălcat art. 14 coroborat cu art. 6 § 1 din Convenție.[3]

Cu privire la același principiu, prin hotărârile din 28 iulie 2009 și 31 mai 2012, pronunțate în cauzele Gok și alții împotriva Turciei, §§ 57-62, și Esertas împotriva Lituaniei, §§ 23-32, CEDO a reținut că, fie și în absența casării unei hotărâri, repunerea în cauză a soluției adoptate într-un litigiu printr-o hotărâre judecătorească definitivă în cadrul unei alte proceduri judiciare poate aduce atingere art. 6 din Convenție, în măsura în care poate să facă iluzoriu dreptul de acces la o instanță și să încalce principiul securității juridice. În fine, prin Hotărârea din 28 octombrie 1999, Cauza Brumărescu împotriva României, § 61, Curtea de la Strasbourg a constatat că dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 § 1 din Convenție, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. S-a reținut, totodată, că unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării.

Curtea Constituțională a plasat principiul securității raporturilor juridice în rândul exigențelor statului de drept, raportând, așadar, principiul analizat la dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție. Astfel, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, M. Of. nr. 347 din 6 mai 2008, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 570 din 29 mai 2012, M. Of. nr. 404 din 18 iunie 2012, și Decizia nr. 615 din 12 iunie 2012, M. Of. nr. 454 din 6 iulie 2012, Curtea Constituțională a statuat că, deși nu este în mod expres consacrat în Constituție, principiul securității raporturilor juridice se deduce din prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3), conform cărora România este stat de drept, democratic și social, și că existența unor soluții legislative contradictorii și anularea unor dispoziții legale prin intermediul altor prevederi cuprinse în același act normativ conduc la încălcarea securității raporturilor juridice, ca urmare a lipsei de claritate și previzibilitate a normei, principiu ce constituie o dimensiune fundamentală a statului de drept, astfel cum acesta este consacrat prin art. 1 alin. (3) din Constituție. În același sens, este și jurisprudența CEDO , conform căreia principiul securității raporturilor juridice decurge implicit din C.E.D.H. și constituie unul dintre principiile fundamentale ale statului de drept (v hotărârile din 2 octombrie 2009, 10 octombrie 2011 și 16 iulie 2013, pronunțate în cauzele Iordanov și alții împotriva Bulgariei, § 47, Nejdet Șahin și Perihan Șahin împotriva Turciei, § 56, și Remuszko împotriva Poloniei, § 92). De asemenea, prin Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, Decizia nr. 681 din 27 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013, și Decizia nr. 445 din 16 septembrie 2014, M. Of. nr. 790 din 30 octombrie 2014, instanța de contencios constituțional a reținut că situațiile de incoerență și instabilitate legislativă sunt contrare principiului securității raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii.

Deși normele de tehnică legislativă nu au valoare constituțională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ ( Decizia nr. 242 din 3 iunie 2020, M. Of. nr. 503 din 12 iunie 2020, § 78, și Decizia nr. 420 din 3 iulie 2019, M. Of. nr. 883 din 1 noiembrie 2019, § 59 ) . S-a reținut, totodată, că respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislații ce respectă principiul securității raporturilor juridice, având claritatea și previzibilitatea necesare. De asemenea, Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011, și Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, M. Of. nr. 587 din 6 august 2014, § 38, instanța de contencios constituțional a reținut că “rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătorești produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii și poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunțării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că se împiedică o nouă urmărire și judecată pentru faptele și pretențiile astfel soluționate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat”. Instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei (Decizia nr. 126 din 3 martie 2016). Principiul securității juridice reprezintă un concept ce definește un complex de garanții de natură sau cu valențe constituționale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligația constituțională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât și valorificarea în condiții optime a drepturilor și libertăților fundamentale ( Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, M. Of. nr. 97 din 7 februarie 2019, și Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, M. Of. nr. 836 din 1 octombrie 2018, § 68 ).

Articolul 52 C. pr. pen. creează o legătură între deciziile pronunțate de instanțele civile (în sens larg) și cele pronunțate de instanțele penale, atunci când cele dintâi prezintă relevanță pentru soluționarea cauzelor penale. În scopul realizării acestei legături între soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești în materie penală și cele pronunțate în materie civilă (lato senso) au fost reglementate competența instanței penale de a judeca orice chestiune prealabilă soluționării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe, cu excepția situațiilor în care competența de soluționare nu aparține organelor judiciare, precum și regula conform căreia hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele penale asupra unei chestiuni prealabile în procesul penal au autoritate de lucru judecat în fața instanței penale. De la această din urmă regulă a fost prevăzută excepția lipsei autorității de lucru judecat a hotărârilor altor instanțe în fața instanței penale, în ipoteza în care chestiunile prealabile constituie împrejurări care privesc existența infracțiunii. În mod evident, scopul reglementării acestei excepții a fost acela de a conferi instanței penale plenitudinea jurisdicției asupra aspectelor care privesc existența infracțiunii și, totodată, de a garanta și prin această dispoziție legală celeritatea soluționării cauzelor penale. Cu toate acestea, legea nu cuprinde o definiție a noțiunii de “împrejurări care privesc existența infracțiunii” și nici criterii care să permită distincția între împrejurările care privesc existența infracțiunii și restul chestiunilor prealabile ale cauzei penale. Prin urmare, sensul expresiei analizate este extrem de larg, oferind organelor judiciare posibilitatea de a-i da acesteia înțelesuri diferite, din care decurg sfere diferite de aplicare a dispoziției procesual penale analizate. Astfel, în funcție de aprecierea judecătorului chemat să aplice prevederile art. 52 alin. (3) C. pr. pen., expresia anterior menționată poate avea un sens foarte larg, care să includă orice aspect de care depinde aplicarea normei penale de incriminare sau poate dobândi sensul de aspecte ce reprezintă elemente constitutive ale infracțiunii.

Norma procesual penală analizată determină prezența în practica instanțelor penale a mai multor variante de soluții, substanțial diferite, în privința recunoașterii autorității de lucru judecat a hotărârilor civile definitive în fața organelor judiciare penale, atunci când acestea vizează chestiuni prealabile ale cauzei penale. Aceste soluții variază, de la aplicarea directă de către instanțele penale a principiului autorității de lucru judecat a hotărârilor altor instanțe, aplicare ce se realizează prin prisma jurisprudenței CEDO în materia analizată, coroborată cu art. 20 din Constituție – rezolvare mai nouă, venită pe filiera imperativului respectării principiilor ce decurg din jurisprudența instanțelor internaționale – până la soluția procesual penală clasică în dreptul românesc, aceea a cercetării de către instanța penală a tuturor aspectelor ce vizează, direct sau indirect, raportul juridic penal de conflict.

Această din urmă soluție presupune, per se, încălcarea de către instanțele penale a autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive pronunțate de către instanțele civile, atunci când acestea se referă la chestiuni prealabile ale cauzei penale care privesc existența infracțiunii, cu consecința încălcării principiului securității raporturilor juridice. În acest sens, având în vedere exigențele ce rezultă din soluțiile de principiu pronunțate de CEDO, exigențe însușite de instanța de contencios constituțional în jurisprudența sa, sintagma “cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii” din cuprinsul dispozițiilor art. 52 alin. (3) C. pr. pen. dă posibilitatea instanței penale să reia judecata asupra unor aspecte ale cauzei penale soluționate, în mod definitiv, de către alte instanțe și, astfel, să se transforme într-o instanță de revizuire a hotărârilor definitive ale altor instanțe referitoare la aspecte care privesc existența infracțiunii. Pe această cale, instanța penală poate pronunța soluții opuse celor rămase definitive, cu afectarea gravă a principiului autorității de lucru judecat, care constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 din Convenție.

Întrucât încălcarea principiului autorității de lucru judecat derivă din nerespectarea unor hotărâri judecătorești definitive, aceasta contravine și prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție, autoritatea de lucru judecat fiind un element intrinsec al dreptului la un proces echitabil.

Nerespectarea de către instanțele penale a autorității de lucru judecat a hotărârilor judecătorești ale instanțelor civile (lato senso) încalcă principiul securității juridice, care constituie un aspect fundamental al statului de drept, astfel cum acesta este prevăzut la art. 1 alin. (3) din Constituție.

Reglementarea unei excepții de la principiul autorității de lucru judecat este justificată doar atunci când este impusă de circumstanțe substanțiale și convingătoare (v Hotărârea CEDO din 24 iulie 2003, Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, § 52), o eroare judiciară putând constitui un motiv pentru justificarea redeschiderii unei proceduri, dar numai cu asigurarea unui echilibru echitabil între interesele unui individ și nevoia de a asigura eficiența sistemului judiciar (v Hotărârea CEDO din 20 iulie 2004, Cauza Nikitin împotriva Rusiei, § 57). Însă, cu referire la noțiunea de “eroare judiciară”, CEDO a statuat că simpla considerare a faptului că investigația în cazul reclamantului era “incompletă și părtinitoare” sau a dus la achitarea “eronată” nu poate prin ea însăși, în absența erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase ale procedurilor judecătorești, a unor abuzuri de putere, a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiției, să indice prezența unei erori fundamentale în procedura anterioară (v Hotărârea CEDO din 24 mai 2007, Cauza Radchikov împotriva Rusiei, § 48).

Nu există niciun argument obiectiv și rezonabil care să justifice reexaminarea de către instanța penală a unor aspecte ale cauzei ce constituie chestiuni prealabile și care au fost soluționate, printr-o hotărâre definitivă, de către o instanță competentă să judece într-o altă materie, chiar dacă aceste chestiuni privesc existența infracțiunii. Totodată, noțiunea de infracțiune este definită prin referire la elemente de tipicitate ale acesteia, motiv pentru care chestiunile prealabile nu pot avea în vedere decât aceleași elemente. Prin urmare, teza întâi și teza a doua din cuprinsul prevederilor art. 52 alin. (3) C. pr. pen. devin antagonice. Această concluzie se impune și pentru faptul că mijloacele de soluționare a chestiunilor prealabile puse la dispoziția instanței penale sunt identice cu cele oferite, prin legislația în vigoare, instanței civile (lato senso), aspect ce rezultă din prevederile art. 52 alin. (2) C. pr. pen. , potrivit cărora judecarea unei chestiuni prealabile de către instanța penală se face conform regulilor și mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparține acea chestiune. Prin urmare, instanța penală nu se poate prevala de motive de ordin procedural, pentru a justifica reexaminarea unei soluții definitive pronunțate de o altă instanță cu privire la o chestiune prealabilă, legislația procesuală în vigoare neoferind premisele necesare ca cele două categorii de instanțe să ajungă, pe baza unor mijloace procesuale distincte, la pronunțarea unor soluții diferite și, cu atât mai puțin, argumente care să justifice prevalența soluției pronunțate de către instanța penală în privința chestiunilor prealabile asupra celei pronunțate de instanța civilă (lato senso).

Sintagma “cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii” din cuprinsul dispozițiilor art. 52 alin. (3) C. pr. pen. contravine prevederilor art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție, prevederilor art. 6 din Convenție, precum și dispozițiilor art. 21 alin. (3) din Constituție ce reglementează dreptul la un proces echitabil.

Având în vedere caracterul echivoc al sintagmei “cu excepția împrejurărilor care privesc existența infracțiunii” din cuprinsul dispozițiilor art. 52 alin. (3) C. pr. pen. , aceasta contravine normei constituționale de la art. 1 alin. (5) și sub aspectul nerespectării exigențelor referitoare la calitatea legii (v, în acest sens, Decizia nr. 599 din 21 septembrie 2006, M. Of. nr. 839 din 11 octombrie 2006, Decizia nr. 1.646 din 15 decembrie 2009, M. Of. nr. 49 din 21 ianuarie 2010, Decizia nr. 1.358 din 21 octombrie 2010, M. Of. nr. 761 din 15 noiembrie 2010, și Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011), prin raportare la jurisprudența CEDO . În materia clarității și previzibilității unui text de lege, CEDO s-a pronunțat în repetate rânduri, statuând că o normă este “previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate – să își corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000, Cauza Rotaru împotriva României, § 55).

Curtea trebuie să verifice dacă Legea nr. 14/1992 cu privire la organizarea și funcționarea S.R.I., invocată de altfel și de Guvern, poate constitui fundamentul legal al acestor măsuri. Cu privire la acest aspect se constată că legea menționată autorizează S.R.I. să culeagă, să arhiveze și să folosească informații care vizează securitatea națională, motiv pentru care Curtea are dubii cu privire la relevanța pentru securitatea națională a datelor deținute despre reclamant. Cu toate acestea, reamintește că în primul rând autoritățile naționale și mai ales instanțele sunt chemate să interpreteze și să aplice dreptul intern (Hotărârea Kopp împotriva Elveției § 59) și constata că prin Hotărârea din 25 noiembrie 1997 Curtea de Apel București a confirmat legalitatea deținerii de către S.R.I. a datelor respective, în calitate de depozitar al arhivelor fostelor organe de siguranță. Arhivarea unor date cu privire la viața privată a reclamantului are temei legal în dreptul intern.

Curtea apreciază că și cerința accesibilității legii a fost îndeplinită, din moment ce Legea nr. 14/1992 a fost M.Of.nr. 33 din 3 martie 1992.

În ceea ce privește cerința previzibilității legii, Curtea reamintește că o normă este „previzibilă” numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate – să își corecteze conduita. Curtea a subliniat importanța acestui concept mai ales atunci când este vorba despre o supraveghere secretă (Hotărârea Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, reluată în Hotărârea Amann împotriva Elveției , § 56):

„Curtea reamintește că sintagma «prevăzută de lege» nu se referă doar la dreptul intern, ci vizează și calitatea «legii»; prin aceasta expresie se înțelege compatibilitatea legii cu principiul preeminenței dreptului, menționat explicit în preambulul convenției (…). Înseamnă – și aceasta reiese din obiectul și din scopul articolului 8 – că dreptul intern trebuie să ofere o anume protecție împotriva încălcărilor arbitrare ale drepturilor garantate de § 1 (…). Or, pericolul arbitrarului apare cu o deosebită claritate atunci când o autoritate își exercită în secret atribuțiile (…).

Deoarece aplicarea unei măsuri secrete de supraveghere a convorbirilor telefonice nu poate fi cenzurată de persoana vizată sau de public, «legea» contravine principiului preeminenței dreptului atunci când marja de apreciere acordată executivului, nu este limitată. Prin urmare, legea trebuie să definească suficient de clar limitele marjei de apreciere acordate executivului, dar și modalitățile de exercitare, având în vedere scopul legitim al măsurii în discuție, pentru a oferi persoanei protecție adecvată împotriva arbitrarului.”

Pentru a se determina „calitatea” dispozițiilor legale invocate în cauza, trebuie analizat în ce măsura dreptul intern stabilește cu suficientă precizie condițiile în care S.R.I. poate să arhiveze și să folosească informații referitoare la viața privată a reclamantului.

Curtea constată că art. 8 din Legea nr. 14/1992 prevede că pot fi culese, înregistrate și arhivate în dosare secrete informații vizând siguranța națională.

Totuși nici o reglementare internă nu prevede limite ce urmează să fie respectate în exercitarea acestei competențe. Astfel, dreptul intern nu definește genul de informație ce poate fi înregistrată, categoriile de persoane susceptibile să facă obiectul măsurilor de supraveghere, precum strângerea și arhivarea datelor, nici împrejurările în care pot fi luate aceste măsuri și nici procedura care trebuie urmată. De asemenea, legea nu stabilește limite cu privire la vechimea informațiilor deținute și la durata păstrării lor.

Art. 45 dispune că S.R.I. va prelua în păstrare și folosire arhivele care au aparținut fostelor organe de informații care au avut competențe pe teritoriul României și permite consultarea documentelor S.R.I. cu aprobarea directorului.

Curtea observă că acest articol nu include nici o dispoziție explicită și detaliată cu privire la persoanele autorizate să consulte dosarele, natura dosarelor, procedura care trebuie urmată și modul în care pot fi utilizate informațiile astfel obținute.

Curtea observă, de asemenea, că, deși art. 2 din Legea nr. 14/1992 împuternicește autoritățile competențe să autorizeze acele măsuri necesare în vederea prevenirii și contracarării amenințărilor la siguranța națională, motivul unor astfel de ingerințe nu este suficient de precis definit.

Curtea trebuie, de asemenea, să verifice dacă exista garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor, deoarece un sistem de supraveghere secretă destinat să protejeze siguranța națională, motivat de ideea apărării democrației, creează riscul de a o submina sau chiar de a o distruge (Hotărârea Klass și alții împotriva Germaniei §§49-50).

Pentru a fi compatibil cu exigențele art. 8, un sistem de supraveghere secretă trebuie să conțină garanții stabilite de lege, aplicabile atunci când activitatea structurilor abilitate să supravegheze este controlată. Procedurile de control trebuie să respecte cât se poate de fidel valorile unei societăți democratice, în special principiul preeminenței dreptului, la care se referă în mod expres preambulul convenției. Aceasta înseamnă că orice ingerință a executivului în exercitarea drepturilor unei persoane va fi supusă unui control eficient, asigurat – cel puțin și în ultimă instanța – de către puterea judecătorească, care oferă cele mai largi garanții de independență, imparțialitate și procedura (Hotărârea Klass și alții împotriva Germaniei § 55).

În cauza de față Curtea reține că sistemul românesc de strângere și de arhivare a informațiilor nu furnizează astfel de garanții, deoarece Legea nr. 14/1992 nu prevede nici o procedură de control în timpul aplicării măsurii sau după ce aceasta a încetat.

Prin urmare, Curtea constată că dreptul intern nu indică cu suficientă claritate limitele și modalitățile de exercitare a marjei de apreciere acordate autorităților.

Prin urmare, deținerea și folosirea de către S.R.I. a unor informații privind viața privată a reclamantului nu erau măsuri „prevăzute de lege”, ceea ce este suficient pentru a se constata o încălcare a art. 8. Aceasta încălcare dispensează Curtea de sarcina de a examina legitimitatea scopului urmărit prin măsurile dispuse și dacă acestea erau „necesare într-o societate democratică”.

În consecință, a existat o încălcare a art. 8.[4]

Totodată, instanța de contencios al drepturilor omului a statuat, de exemplu, prin Hotărârea din 20 mai 1999, Cauza Rekvenyi împotriva Ungariei, § 34, că previzibilitatea consecințelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naștere la o rigiditate excesivă a reglementării. De asemenea, prin Hotărârea din 24 mai 2007, Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, § 35, CEDO a reținut că însemnătatea noțiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și calitatea destinatarilor săi (v și Hotărârea din 28 martie 1990, Cauza Groppera Radio AG și alții împotriva Elveției, § 68). Sa arătat, astfel, că previzibilitatea legii nu se opune ca persoana interesată să fie nevoită să recurgă la o bună consiliere pentru a evalua, la un nivel rezonabil în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea decurge dintr-o anumită acțiune. Totodată, s-a reținut prin aceeași jurisprudență că, având în vedere principiul generalității legilor, conținutul acestora nu poate avea o precizie absolută. Una din tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puțin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă și a se putea adapta la schimbările de situație. Funcția decizională acordată instanțelor servește tocmai la îndepărtarea îndoielilor ce ar putea exista în privința interpretării normelor, ținând cont de evoluțiile practicii cotidiene, cu condiția ca rezultatul să fie coerent (Hotărârea din 11 noiembrie 1996, Cauza Cantoni împotriva Franței, § 31).

Prin raportare la standardele de calitate a legii, sintagma analizată este lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, sfera incidenței acesteia neputând fi determinată, în mod corect și uniform, de către instanțele de judecată, cu prilejul soluționării cauzelor penale, și, cu atât mai puțin, de ceilalți destinatari ai legii, chiar și în condițiile în care aceștia ar beneficia de consultanță de specialitate.

Prin Decizia nr. 654 din 17 octombrie 2019, §§ 16-28, Curtea a reținut că dreptul de proprietate, drept fundamental, garantat prin Constituție, al cărui conținut și ale cărui limite sunt stabilite prin lege, nu este un drept absolut, prin natura lui, putând fi supus unor limitări rezonabile.(v și Decizia nr. 894 din 17 decembrie 2015, M. Of. nr. 168 din 4 martie 2016, Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 764 din 26 septembrie 2017, Decizia nr. 146 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 455 din 31 mai 2018,)

Prin instituirea sechestrului, proprietarul bunurilor pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini, măsura afectând, așadar, atributul dispoziției juridice și materiale, pe întreaga durată a procesului penal, până la soluționarea definitivă a cauzei.

În ceea ce privește obiectul măsurilor asigurătorii, acesta este delimitat de dispozițiile art. 249 alin. (8) C. pr. pen. , printr-o normă de trimitere la legea civilă.

Dispunerea unei măsuri asigurătorii se face pe baza analizei valorilor implicate în cauză: valoarea prejudiciului, a sumelor probabile ce ar trebui confiscate, bonitatea suspectului/inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune.

Cu privire la condiția necesității dispunerii măsurii asigurătorii, trebuie avute în vedere, pe de o parte, cazurile în care instituirea măsurilor asigurătorii, așadar, și a sechestrului, este obligatorie, respectiv ipoteza reglementată de art. 249 alin. (7) C. pr. pen. , dar și situațiile în care nu poate fi dispus sechestrul, având în vedere titularul bunurilor sau categoria bunurilor ce urmează a fi sechestrate.

Dispozițiile art. 729 din Codul de procedură civilă reglementează limitele urmăririi veniturilor bănești, acestea fiind aplicabile, în materie penală, atât în ipoteza sechestrului propriu-zis instituit asupra sumelor de bani în materialitatea lor (cash) – bunuri mobile corporale, la care face referire art. 252 alin. (2) și (8) C. pr. pen. , cât și în ceea ce privește urmărirea silită a creanțelor, în ipoteza instituirii popririi asigurătorii, potrivit art. 254 C. pr. pen. Normele procesual penale ale art. 249 alin. (8) coroborate cu cele procesual civile precitate stabilesc, cu caracter general, limitele urmăririi bunurilor mobile sau imobile ca urmare a instituirii sechestrului, în vederea asigurării mijloacelor de existență ale suspectului/inculpatului.

Având în vedere finalitatea măsurilor asigurătorii, caracterul provizoriu al acestora și interesele protejate prin dispozițiile art. 249 C. pr. pen. , Curtea nu a putut reține susținerea autorului excepției, în sensul că textul de lege criticat ar trebui să prevadă existența unor indicii temeinice sau bănuiala rezonabilă de săvârșire a faptei pentru a se dispune măsura sechestrului. Măsurile asigurătorii au, prin natura lor, un caracter provizoriu, temporar, producându-și efectele până la momentul pronunțării hotărârii definitive, când instanța decide situația juridică a bunurilor indisponibilizate, dispunând fie confiscarea acestora, fie ridicarea sechestrului. Pentru a avea eficiență – în sensul împiedicării suspectului/inculpatului să zădărnicească recuperarea prejudiciului și restabilirea situației anterioare săvârșirii faptei penale -, măsurile asigurătorii trebuie dispuse cât mai devreme în cursul urmăririi penale, cu mult înainte de a fi stabilită valoarea finală a prejudiciului. Pentru acest motiv, organele judiciare au posibilitatea de a institui sechestrul asigurător pe bunurile suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente până la concurența valorii probabile a prejudiciului și a cheltuielilor judiciare, astfel cum este aceasta apreciată la momentul luării măsurii asigurătorii, însă, dacă în urma administrării întregului probatoriu se constată că această valoare – devenită între timp certă – este mai mică decât cea avută în vedere inițial, sechestrul poate fi restrâns de organul judiciar, din oficiu sau la cererea persoanei interesate.

Etapa urmăririi penale de la care se poate dispune măsura sechestrului este cea a urmăririi penale in personam și că, de altfel, în cazul infracțiunilor grave, este de dorit ca sechestrul să fie instituit cât mai devreme în cursul urmăririi penale, pentru a împiedica suspectul să înstrăineze bunurile sau beneficiul infracțiunii, cu mult înainte de a fi evaluată întinderea activității infracționale și a prejudiciului, organele judiciare având posibilitatea să instituie sechestrul asigurător pe toate bunurile suspectului sau inculpatului, precum și pe bunurile altor persoane, despre care se cunoaște că provin din infracțiune.

Dispozițiile art. 249 alin. (1) C. pr. pen. nu aduc atingere prevederilor art. 44 din Constituție, întrucât, deși reglementează o limitare a dreptului de proprietate privată, afectând atributul dispoziției juridice și materiale asupra bunurilor indisponibilizate – pe întreaga durată a procesului penal, până la soluționarea definitivă a cauzei -, această limitare este una permisă, având în vedere că se aplică în mod nediscriminatoriu, este justificată de un interes general, este necesară obiectivului urmărit de legiuitor și este proporțională cu scopul propus (în același sens, Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, § 26). Prevederile legale criticate sunt în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 53.

Dispozițiile art. 32 din Legea nr. 656/2002 au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunțate, în acest sens, Decizia nr. 320 din 17 mai 2016, M. Of. nr. 636 din 18 august 2016, și Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, M. Of. nr. 909 din 21 noiembrie 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

Măsurile asigurătorii sunt definite drept măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile ce aparțin suspectului, inculpatului, părții responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea confiscării speciale, a confiscării extinse, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori acoperirii despăgubirilor civile.( Decizia nr. 445 din 22 iunie 2017, §§ 15-26). Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Potrivit art. 249 alin. (3)-(5) C. pr. pen. , măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror, în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părții civile, prin ordonanță motivată, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de judecată în timpul procesului penal, la sesizarea procurorului, a părții civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-și efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunțării hotărârii definitive în dosarul penal (v, în acest sens, și Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 868 din 20 noiembrie 2015, § 14). Măsura asiguratorie, indiferent de organul judiciar care o instituie, trebuie motivată, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispune (ordonanță sau încheiere), îndeplinirea condițiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurii și, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul și valoarea care urmează a fi garantată în acest fel. De asemenea, pentru instituirea sechestrului asigurător nu este necesar ca suspectul sau inculpatul să pregătească ori să realizeze manopere sau activități din care să rezulte că ar intenționa ascunderea bunurilor sale, măsura putând fi dispusă în toate cazurile în care s-a produs un prejudiciu sau legea impune confiscarea specială sau extinsă (v, în acest sens, și Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, § 15).

Dispunerea măsurilor asigurătorii și instituirea sechestrului asigurător se fac pe baza valorilor implicate în cauză (valoarea prejudiciului sau a sumelor probabile ce trebuie confiscate, bonitatea suspectului sau a inculpatului, valoarea patrimoniului de care acesta dispune) și sunt lăsate, de regulă, la aprecierea organelor judiciare. De la această regulă, Codul de procedură penală și legile speciale prevăd excepții referitoare atât la obligativitatea instituirii sechestrului asigurător, cât și la imposibilitatea luării măsurilor asigurătorii, acestea din urmă având drept criterii calitatea titularilor și tipul bunurilor. Cu privire la cea dintâi categorie de excepții, dispozițiile art. 249 alin. (7) C. pr. pen. instituie obligativitatea instituirii sechestrului în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitatea de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, indiferent dacă aceasta are sau nu desemnat un reprezentant legal și indiferent dacă acesta înțelege să formuleze o cerere de sechestru. Curtea a mai constatat următoarele cazuri de instituire obligatorie a sechestrului asigurător: la art. 32 din Legea nr. 656/2002, conform căruia luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie în cazul săvârșirii oricărei infracțiuni de spălare a banilor sau de finanțare a actelor de terorism; la art. 11 din Legea nr. 241/2005, care prevede obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în situația săvârșirii unei infracțiuni prevăzute de această lege; și la art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, M. Of. nr. 219 din 18 mai 2000.

Reglementarea acestor excepții a fost determinată, în mod special, de importanța relațiilor sociale ocrotite prin acestea, de caracteristicile elementelor constitutive ale laturii obiective a acestor infracțiuni și de pericolul social crescut al faptelor incriminate.

Norma juridică, a cărei neconstituționalitate este invocată, obligă organele judiciare la luarea măsurilor asigurătorii în cazul unor infracțiuni ce au un obiect material care poate atinge valori foarte mari și al căror pericol social este, de asemenea, foarte ridicat. Așa fiind, și prejudiciile provocate prin săvârșirea infracțiunilor constau în sume însemnate de bani. În aceste condiții, textul criticat are rolul de a asigura posibilitatea acoperirii parțiale sau totale a pagubelor provocate, caracterul obligatoriu al măsurilor asigurătorii având rolul de a împiedica sustragerea, ascunderea sau înstrăinarea bunurilor ce fac obiectul lor. Prin prisma particularităților infracțiunilor reglementate prin Legea nr. 241/2005, obligativitatea instituirii măsurilor asigurătorii apare ca fiind justificată.

Indisponibilizarea bunurilor prin luarea măsurilor asigurătorii nu are în vedere drepturi în materie penală în sensul art. 6 din Convenție, potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil de către o instanță independentă și imparțială.( Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, § 30)

Prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, M. Of. nr. 248 din 4 aprilie 2016, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate referitoare la dispozițiile art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și a stabilit, cu privire la respectarea, prin textul criticat, a dispozițiilor art. 23 alin. (11) din Constituție, că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu și preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârșirea unei infracțiuni nu este de natură a încălca prezumția de nevinovăție a proprietarului sau a posesorului acestora, prezumție care subzistă până la constatarea vinovăției acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Tot prin Decizia nr. 10 din 14 ianuarie 2016, referitor la pretinsa încălcare prin textul criticat a dispozițiilor constituționale referitoare la proprietatea privată, a statuat că, până la dovedirea vinovăției în materie penală, indisponibilizarea instituită prin sechestru nu afectează substanța dreptului avut asupra bunurilor supuse măsurii, neputând fi, astfel, reținută încălcarea, prin textul criticat, a dispozițiilor art. 44 alin. (1) și (8) din Constituție și nici a celor ale art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

Persoanele care săvârșesc infracțiuni dintre cele reglementate prin Legea nr. 241/2005 și cele care săvârșesc alte categorii de infracțiuni, pentru care legea nu prevede obligativitatea dispunerii măsurilor asigurătorii, se află în situații juridice diferite, motiv pentru care nu poate fi reținută existența unei discriminări sub aspectul regimului juridic diferit al luării acestor măsuri. Așa fiind, nu poate fi reținută încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituție și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 din Convenție.

Având în vedere că prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005 sunt similare dispozițiilor art. 32 din Legea nr. 656/2002, cele statuate sunt valabile, în mod corespunzător, și în privința prevederilor art. 32 din Legea nr. 656/2002. Decizia nr. 102 din 17 februarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (3) și ale art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 32 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului

[1] CEDO, cauzele Stanca Popescu împotriva României, hotărârea din 7 iulie 2009, definitivă la 7 octombrie 2009, M. Of. nr. 179 din 14 martie 2011, (www.monitoruloficial.ro).

[2] Mihalache v. România [MC] – 54012/10, Hotărârea din 8.7.2019 [MC]

[3] CEDO, Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României, hotărârea din 19 mai 2015, (cererea nr. 76943/11), (www.ier.ro

[4] CEDO, Cauza Rotaru împotriva României, Hotărârea din 29 martie 2000 , M. Of. nr. 19 din 11 ianuarie 2001

PROPRIETATE. ILEGALITATEA CONFISCĂRII  DE CĂTRE STAT

 Ca și în cauzele Străin și alții, Preda și alții, reclamanții din Cauza Ana Ionescu[1] au obținut deciziile definitive recunoscându-se ilegalitatea confiscării proprietății de către stat și a proprietății legitime cu efect retroactiv asupra acestor proprietăți.  În prezent, solicitanții nu au reușit să recupereze posesia proprietăților sau să obțină despăgubiri pentru această privare (27),  mecanismul de compensare instituit de legislația internă nu a fost eficace.

Guvernul a susținut că reclamanții ar fi trebuit să urmeze procedurile prevăzute în legile restituției, inclusiv Legea nr. 165/2013[2],  că reclamanții nu au epuizat căile de atac interne disponibile și / sau că nu pot pretinde că au o posesie în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, plângerile lor fiind, prin urmare, incompatibile rationae materiae.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată faptul că Legea nr. 165 / 2013 nu asigură un remediu eficient pentru acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de statul comunist[3].

Așa cum Curtea a statuat în mai multe rânduri, Curtea a impus României o obligație legală de a pune capăt încălcării și de a repara consecințele acesteia, astfel încât să restabilească situația normală[4], după atât de mult timp de la căderea comunismului.

   Curtea reiterează că, în cazul lui Preda și alții, a constatat că incapacitatea reclamanților de a-și recupera proprietățile în ciuda hotărârilor judecătorești definitive care le recunoșteau retroactiv drepturile de proprietate constituia o privare în sensul primului paragraf teza  a doua din Articolul 1 din Protocolul nr. 1 și că o astfel de privare, combinată cu o lipsă totală de despăgubire, a impus reclamanților o povară disproporționată și excesivă, încălcând dreptul lor la exercitarea pașnică a posesiunilor garantate de articolul 1 din Protocolul nr.1[5].  Legea nr. 165/2013  nu a furnizat o cale de atac efectivă pentru situații similare celor din speță[6],  ceea  ce permite Curții să constate existența unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție[7].

În continuare a examinat și a respins în repetate rânduri declarațiile Guvernului privind presupusa eficacitate a legilor de restituire, inclusiv Legea nr. 10/2001[8] și Legea nr. 165/2013, în cazurile în care există acte de drept valabile simultan[9].

În împrejurările speței, Curtea consideră că restituirea proprietăților în litigiu ar pune reclamanții, pe cât posibil, într-o situație echivalentă celei în care ar fi existat dacă nu ar fi fost încălcată Articolul 1 din Protocolul nr. 1 (§38 ).

În absența unei astfel de restituiri de către statul pârât, Curtea consideră că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, cu titlu de prejudiciu material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a proprietăților lor[10] .

În ceea ce privește suma solicitată pentru pierderile de profit sau beneficiile bunurilor reclamanților, Curtea respinge această afirmație. Acordarea unei sume de bani pe această bază ar fi un proces speculativ, dat fiind faptul că profitul obținut din deținerea proprietății depinde de mai mulți factori[11].

Având în vedere informațiile pe care le deține cu privire la prețurile imobiliare de pe piața locală, inclusiv documentele prezentate de părți, precum și jurisprudența constantă în cauzele similare[12], Curtea consideră rezonabilă și echitabilă, în conformitate cu articolul 41, să acorde reclamanților sumele indicate (în tabelul anexat) cu privire la prejudiciul material.[13]

Deși autoritățile române afirmau că Legea nr.165 din 2013 introduce termene stricte și realiste pentru toate etapele administrative, acestea „au lăsat să treacă toate termenele reglementate fără să-și îndeplinească obligațiile” Această hotărâre „reprezintă încă o dovadă că statul român nu înțelege să își respecte obligațiile rezultate din tratatele internaționale la care este parte . Instituțiile care reprezintă statul în materia restituirii proprietăților sau acordării de despăgubiri fac orice este posibil pentru a întârzia momentul plății despăgubirilor sau a diminua cât mai mult cuantumul acestora“, arată Asociația pentru Proprietate Privată într-un comunicat[14].

Cum s-a ajuns aici? Lipsa unui statut clar al proprietății a favorizat extinderea corupției într‑o perioadă în care România se afla în plin proces de tranziție^[15]. O problemă majoră a fost redistribuirea „avuției naționale” şi acumularea tâlhărească a acesteia. În loc de restabilirea dreptului de proprietate s-a produs o redistribuire a avuției naționale[16].

Una dintre principalele cauze ale prezenței şi perpetuării corupției ( și în justiție) este lipsa unui cadru legislativ coerent şi stabil, magistrații fiind confruntați cu un volum foarte mare de dosare în care sunt incidente prevederile mai multor legi, conținând dispoziții confuze şi chiar contradictorii, neclare şi fără rigoare juridică, ceea ce determină adoptarea unor soluții controversate, criticabile.

Această situație a determinat, în cele din urmă, şi condamnarea României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze intentate de persoane fizice române cărora le‑a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor prevăzut în Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale[17].

Situația, departe de a înceta, se perpetuează. Un simplu exemplu: problema proprietății bisericii Române Unită cu Roma, Greco-Catolică de rit bizantin, biserică națională. Este biserică arhiepiscopală majoră, cu autonomie și drepturi similare celor aferente patriarhiilor catolice orientale, conform canonului 151-154 din Codul Canoanelor Bisericilor Orientale. Prin decizia nr. 581/1999[18] Curtea Supremă de Justiție a respins recursul în anulare formulat de Procurorul General al României contra deciziei civile 833/1996 a Curții de Apel Craiova, ca nefondat.

În anul 2005, pentru a asigura practica unitară la nivelul tuturor instanțelor, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit în mod expres admisibilitatea cererilor de retrocedare, casând sentințele contrare adoptate de instanțele inferioare și trimițând spre rejudecare cauzele vizate, cu respectarea îndrumărilor date de Curte.Lipsa de progres în chestiunea restituirii bisericilor greco-catolice a fost menționată drept „o problemă semnificativă” în raportul Departamentului de Stat al Statelor Unite privind libertatea religioasă, dat publicității în 28 iulie 2014 [19].

SUSPICIUNE REZONABILĂ

Potrivit dispozițiilor art. 55 și 56 coroborate cu cele ale art. 29 C. pr. pen., procurorul este participantul la procesul penal care are rolul de a conduce și de a supraveghea urmărirea penală. Totodată, potrivit art. 55 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, referitor la atribuțiile procurorului, acesta supraveghează sau efectuează urmărirea penală. Așa fiind, dispozițiile legale cu caracter general din cuprinsul Codului de procedură penală prevăd, deopotrivă, obligația procurorului de a supraveghea activitatea de urmărire penală și obligația acestuia de a efectua, în mod nemijlocit, activitatea de urmărire penală.( Decizia nr. 884 din 15 decembrie 2020, M. Of. nr. 147 din 12 februarie 2021)

Dispozițiile art. 56 alin. (1) C. pr. pen. prevăd că procurorul conduce și controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, acestea fiind organele de urmărire penală, conform art. 55 alin. (1) lit. b) și c) C. pr. pen., iar art. 56 alin. (3) din același cod prevede situațiile în care urmărirea penală este efectuată, în mod obligatoriu, de către procuror. Acestea din urmă au în vedere: infracțiunile pentru care competența de judecată în primă instanță aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel; infracțiunile prevăzute la art. 188-191, art. 257, art. 277, art. 279-283 și art. 289-294 din Codul penal; infracțiunile săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca urmare moartea unei persoane; infracțiunile pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție, precum și alte infracțiuni prevăzute de lege.

În aplicarea prevederilor art. 55 alin. (3) lit. a) C. pr. pen., legiuitorul a reglementat, în mod expres, cazurile în care procurorul este obligat să efectueze urmărirea penală, în mod direct și nemijlocit, prin realizarea actelor necesare în vederea soluționării acestei etape procesuale. Din interpretarea per a contrario a prevederilor legale ce reglementează aceste ipoteze rezultă că, în toate celelalte situații, actele de urmărire penală sunt efectuate de către poliția judiciară și de către organele de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De altfel, referitor la ipoteza obligativității efectuării urmăririi penale de către procuror, dispozițiile art. 324 alin. (3) C. pr. pen. prevăd că, în astfel de cazuri, acesta poate să delege, prin ordonanță, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală, din interpretarea gramaticală a normei procesual penale înțelegându-se că delegarea poate privi efectuarea anumitor acte de urmărire penală, dar nu efectuarea întregii urmăriri penale. Totodată, art. 324 alin. (2) C. pr. pen. prevede dreptul procurorului de a prelua, în vederea efectuării nemijlocite a urmăririi penale, orice cauză în care exercită supravegherea, indiferent de stadiul acesteia.

Infracțiunile enumerate la art. 56 alin. (3) C. pr. pen. prezintă o gravitate însemnată, determinată de importanța valorilor sociale încălcate prin comiterea faptelor, de consecințele produse sau de calitatea făptuitorilor, motiv pentru care, în cazul lor, legiuitorul a prevăzut obligativitatea efectuării urmăririi penale, în mod direct, de către procuror, conform art. 56 alin. (3) C. pr. pen., în considerarea calificării și a competenței sale sporite, în raport cu competența celorlalte organe de urmărire penală prevăzute la art. 55 alin. (1) C. pr. pen.. De altfel, Constituția nu prevede, nici în mod expres, nici implicit, o reglementare referitoare la efectuarea urmăririi penale de către procuror, această soluție legislativă constituind opțiunea legiuitorului justificată de rezonanța socială deosebită a încălcării valorilor protejate prin infracțiunile în privința cărora se aplică. Această soluție legislativă reprezintă o garanție suplimentară a principiului aflării adevărului, nefiind de natură să încalce prevederile constituționale invocate în susținerea excepției. Totodată, dispoziția legală criticată se încadrează în marja de apreciere a legiuitorului, prevăzută la art. 61 alin. (1) din Constituție.

Dispozițiile art. 131 alin. (3) din Constituție prevăd că parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată și că acestea conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, “în condițiile legii”. Astfel, legiuitorul constituant a prevăzut, cu titlu generic, reglementarea prin lege a desfășurării activității de urmărire penală. În aplicarea acestor dispoziții constituționale au fost elaborate prevederile Codului de procedură penală referitoare la desfășurarea urmăririi penale, precum și dispozițiile procesual penale cuprinse în legi speciale, cum sunt cele din cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative și al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție.

Dispozițiile art. 56 alin. (3) C. pr. pen. au fost reglementate în aplicarea prevederilor constituționale ale art. 131 alin. (3), neconstituind o încălcare a acestora. Pentru aceleași motive, nu a putut fi reținută nici încălcarea, prin textul criticat, a dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Constituție privind statul de drept.

De asemenea, referitor la pretinsa încălcare, prin prevederile art. 56 alin. (3) C. pr. pen., a dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, textul criticat reglementează cu claritate, precizie și previzibilitate ipotezele în care urmărirea penală este realizată de către procuror, fiind în acord cu dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție.

Autorii excepției susțin, în esență, că dispozițiile art. 61 C. pr. pen. sunt neconstituționale deoarece prevăd doar cerința “suspiciunii rezonabile” a organelor de constatare, fără a o condiționa de existența unor date sau informații care să justifice o asemenea suspiciune. Această sintagmă creează posibilitatea ca aprecierea pur subiectivă a organelor de constatare să conducă la declanșarea unui proces penal.

Potrivit art. 61 alin. (1) C. pr. pen., ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate: organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum și ale autorităților publice, instituțiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii; organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale altor autorități publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor; organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege. Astfel, dispozițiile art. 61 C. pr. pen. stabilesc în sarcina mai multor organe obligația de a întocmi procese-verbale de constatare ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.( Decizia nr. 725 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr. 236 din 23 martie 2020, §§ 18 și 27). Obligația instituită în sarcina acestor organe reprezintă, în fapt, o reglementare particulară a obligației de a încunoștința organele judiciare competente atunci când se constată săvârșirea unor infracțiuni, obligație ce incumbă unui număr mare de persoane/organe. Spre exemplu, art. 291 C. pr. pen. reglementează obligația oricărei persoane cu funcție de conducere în cadrul unei autorități a administrației publice sau în cadrul altor autorități publice, instituții publice ori al altor persoane juridice de drept public, precum și a oricărei persoane cu atribuții de control, care, în exercitarea atribuțiilor lor, au luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, de a sesiza de îndată organul de urmărire penală și de a lua măsuri pentru ca urmele infracțiunii, corpurile delicte și orice alte mijloace de probă să nu dispară.

Referitor la susținerea potrivit căreia textul criticat este neconstituțional deoarece prevede doar cerința existenței “suspiciunii rezonabile” cu privire la săvârșirea unei infracțiuni pentru ca organele de constatare să sesizeze organele de urmărire penală, Instanța de contencios constituțional a constatat posibilitatea existenței unui nivel de probațiune diferit în funcție de etapa procesuală în cauză. Din perspectiva stabilirii vinovăției pentru săvârșirea faptelor prevăzute de legea penală și, implicit, pentru răsturnarea prezumției de nevinovăție, procesul penal parcurge mai multe etape caracterizate prin diferite niveluri de probațiune, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăției dincolo de orice îndoială rezonabilă, și că, pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual menționat, prezumția de nevinovăție subzistă, fiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (11) din Constituție.( Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 780 din 3 octombrie 2017, § 29)

Dobândirea calității de suspect presupune administrarea unui probatoriu din care să rezulte bănuiala rezonabilă că a fost săvârșită o faptă prevăzută de legea penală. La rândul său, calitatea de inculpat este dobândită în urma administrării unui probatoriu din care să rezulte posibilitatea ca o persoană să fi săvârșit o anumită infracțiune. Calitatea de condamnat poate fi stabilită pe baza unor probe din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a săvârșit infracțiunea pentru care este cercetat ( Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, M. Of. nr. 515 din 4 iulie 2017, § 28)

Având în vedere acest parcurs al procesului penal, ce are drept criteriu formarea treptată a certitudinii vinovăției inculpatului, în condițiile aplicării prezumției de nevinovăție, sintagma “există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni“, folosită de legiuitor în cuprinsul textului criticat, nu are în vedere niciuna dintre etapele procesului penal anterior menționate, ci se referă la analiza pe care organele prevăzute de textul de lege criticat trebuie să o realizeze raportat la împrejurările pe care le constată, potrivit art. 61 C. pr. pen..

Termenul “suspiciune rezonabilă” reprezintă un temei obiectiv, rezultat din anumite fapte sau împrejurări, pentru a suspecta o persoană de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. De asemenea, a reținut că prin “suspiciune rezonabilă” trebuie înțeles suspiciunea bazată pe motive verosimile (plauzibile). Instanța europeană a analizat această sintagmă pe tărâmul art. 5 din C.E.D.H. . Prin existența unei suspiciuni rezonabile se înțelege existența unor date sau informații de natură să convingă un observator obiectiv și imparțial că este posibil ca o persoană să fi săvârșit o infracțiune (Hotărârea din 30 august 1990, Cauza Fox, Campbell și Hartley împotriva Regatului Unit, § 32). Caracterul rezonabil al suspiciunii se apreciază în funcție de circumstanțele fiecărei cauze, fiind atribuția judecătorului speței stabilirea gradului de rezonabilitate al acesteia. Nu se poate pune în discuție o simplă suspiciune sau o suspiciune bazată exclusiv pe buna-credință, ci o suspiciune rezonabilă ce presupune un test obiectiv (Hotărârea din 19 mai 2004, Cauza Gusinskiy împotriva Rusiei, § 53).( prin Decizia nr. 438 din 21 iunie 2016, M. Of. nr. 857 din 27 octombrie 2016, §§ 18 și 19)

Atât destinatarii legii procesual penale, cât și organele chemate să o aplice pot determina sensul noțiunii de “suspiciune rezonabilă”, sintagmă al cărei conținut concret va fi stabilit, conform celor reținute de CEDO și de Curtea Constituțională, în funcție de circumstanțele fiecărei cauze. Pentru acest motiv, textul criticat îndeplinește cerințele de claritate, precizie și previzibilitate specifice standardului calității legii, impus de dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție. O lege îndeplinește condițiile calitative impuse atât de Constituție, cât și de C.E.D.H. numai dacă este enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, astfel încât, apelând, la nevoie, la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă și să își corecteze conduita (v, în acest sens, Decizia nr. 259 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 629 din 17 august 2016, §§ 17 și 18).

Din analiza dispozițiilor art. 61 alin. (1) C. pr. pen. rezultă că obligația organelor prevăzute de acest text de lege de a sesiza organul de urmărire penală cu privire la săvârșirea unei infracțiuni este corelativă competențelor și naturii atribuțiilor pe care acestea le au potrivit legislației aplicabile. În acest sens, legiuitorul utilizează expresiile “infracțiunile care constituie încălcări ale dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii”, “infracțiunile săvârșite în legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor” și “infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege”.

În anumite cazuri este imposibil ca organele prevăzute de dispozițiile art. 61 din Codul de procedură penală să aibă cunoștință despre săvârșirea anumitor infracțiuni, spre exemplu, săvârșirea de infracțiuni în spații private sau săvârșirea de infracțiuni pe nave și aeronave.

Reglementarea unei obligații generale în sarcina organelor prevăzute de art. 61 C. pr. pen. de a sesiza organul de urmărire penală, în toate cazurile, se transformă într-o sarcină imposibil de realizat. O atare limitare ar însemna, în realitate, pe de o parte, imposibilitatea acestor organe de a-și îndeplini obligațiile prevăzute de dispozițiile procesual penale, iar, pe de altă parte, crearea unui impediment în ceea ce privește tragerea la răspundere penală a celor care săvârșesc infracțiuni. Decizia nr. 772 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) și ale art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală

IMPARȚIALITATEA MAGISTRATULUI, GARANȚIE A DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL

Incompatibilitatea constă în imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influența caracterul echitabil al procesului penal. Curtea a reținut, totodată, că termenul “suspiciune rezonabilă”, utilizat în relație cu instituția recuzării, determină analiza acestuia prin raportare la afectarea imparțialității judecătorului (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 743 din 23 septembrie 2016).

. Potrivit art. 124 alin. (2) din Constituție, “justiția este unică, imparțială și egală pentru toți“, ceea ce presupune, pe de o parte, ca activitatea de judecată să se înfăptuiască în mod obiectiv, “în numele legii”, după cum prevede art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală, ținându-se seama totodată de dispozițiile art. 16 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora “Nimeni nu este mai presus de lege“. Principiul imparțialității justiției constituie un corolar al principiului legalității ce caracterizează statul de drept. Pe de altă parte, principiul imparțialității presupune ca autoritățile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiția să fie neutre. De altfel, instanța de contencios constituțional a subliniat în jurisprudența sa că neutralitatea este de esența justiției (Decizia nr. 410 din 12 octombrie 2004, M. Of. nr. 1049 din 12 noiembrie 2004).

Potrivit cu jurisprudența instanței de la Strasbourg (în acest sens, hotărârile pronunțate în cauzele CEDO : Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven și de Meyere împotriva Belgiei; Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Kleyn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei; De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Marii Britanii; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveției; Padovani împotriva Italiei; Rudnichemko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei), imparțialitatea magistratului, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă. De asemenea, imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate (v Decizia nr. 333 din 12 iunie 2014, M. Of. nr. 533 din 17 iulie 2014, și Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, M. Of. nr. 913 din 9 decembrie 2015). CEDO admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv și cel subiectiv și că, pentru a statua asupra imparțialității judecătorului, același act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât și prin cea a demersului obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009, Cauza Olujic împotriva Croației, § 57 și următoarele, și Hotărârea din 11 iulie 2013, Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 114). Potrivit jurisprudenței aceleiași instanțe, imparțialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrară, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită, însă Curtea poate aplica, de asemenea, testul obiectiv, pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanții pentru a exclude orice bănuială legitimă în privința sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982, Cauza Piersack împotriva Belgiei, § 30, și Hotărârea din 16 decembrie 2003, Cauza Grieves împotriva Regatului Unit, § 69). În aplicarea acestui test, opinia părții cu privire la imparțialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esențial este ca bănuielile referitoare la imparțialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluționarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013, Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 113, și Hotărârea din 15 octombrie 2009, Cauza Micallef împotriva Maltei, § 98).

Prin enumerarea exhaustivă a “elementelor întemeiate” ce conduc la suspiciunea rezonabilă că imparțialitatea este afectată, cu includerea “omisiunilor și atestărilor neadevărate ale înscrisurilor judiciare“, astfel cum susține autorul excepției, textul de lege criticat ar căpăta un caracter rigid, lipsind autoritățile competente de posibilitatea de a evalua “suspiciunea rezonabilă” că imparțialitatea judecătorului este afectată. Normele procesual penale criticate reglementează un caz de incompatibilitate cu o sferă largă de incidență, de natură să acopere “aparența de incompatibilitate” (lipsa aparenței de imparțialitate), consacrată jurisprudențial de CEDO.

Valorificarea în dreptul procesual penal român a principiilor statuate în jurisprudența instanței europene de contencios al drepturilor omului se realizează prin reglementarea, în cuprinsul dispozițiilor art. 64 C. pr. pen., a cazurilor de incompatibilitate a judecătorului. Cu toate acestea, legiuitorul român a apreciat ca fiind necesară extinderea incidenței cazurilor de incompatibilitate a judecătorului și cu privire la persoanele care determină constituirea instanței, o parte dintre dispozițiile vizând incompatibilitatea acestuia aplicându-se, în mod corespunzător, și procurorului, magistratului-asistent și grefierului (art. 65 C. pr. pen.). Interpretând coroborat prevederile art. 64 alin. (1) și ale art. 65 alin. (1) C. pr. pen., Curtea observă că în cazul procurorilor sunt aplicabile cazurile de incompatibilitate reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) și f) C. pr. pen.. Legiuitorul a exclus dintre cazurile de incompatibilitate a procurorului pe cel reglementat la art. 64 alin. (1) lit. e) C. pr. pen., conform căruia judecătorul este incompatibil dacă a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfășurată în fața unui judecător sau a unei instanțe de judecată.

Se susține că art. 65 C. pr. pen. diferențiază în mod nepermis motivele de incompatibilitate ale unui procuror de motivele de incompatibilitate ale unui judecător, prin aceasta părțile fiind defavorizate. În raport cu criticile astfel formulate, rechizitoriul este un act procesual complex, reprezintă un act de sesizare a instanței penale și, totodată, de trimitere în judecată, care cuprinde numeroase aspecte ce au în vedere persoana trimisă în judecată și faptele comise în cauza în care a fost întocmit. Multe dintre aceste aspecte sunt rezultatul efectuării a numeroase acte de procedură, care, în unele cazuri, pot fi realizate în perioade lungi de timp. Așa încât realizarea anumitor acte de procedură într-o cauză penală nu poate crea o prezumție de imparțialitate a procurorului care le-a efectuat, incidentă în situația în care acesta, devenit procuror ierarhic superior, este chemat să verifice rechizitoriul emis în respectiva cauză (Decizia nr. 521 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 82 din 5 februarie 2020).

Legiuitorul a prevăzut, la art. 65 alin. (1) C. pr. pen., prin trimitere la art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. , că procurorul este incompatibil atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea sa este afectată. Această cauză de incompatibilitate a procurorului, formulată de o manieră foarte generală, constituie o garanție a imparțialității acestuia, de natură a fi aplicată în orice situație, diferită de cele reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., atunci când există suspiciunea că anumite aspecte concrete ale cauzei ar putea afecta imparțialitatea procurorului. Prin urmare, în oricare dintre situațiile reglementate la art. 64 alin. (1) lit. a)-d) și f) C. pr. pen., procurorul aflat într-o stare de incompatibilitate se poate abține sau poate fi recuzat. Iar lipsa recuzării acestuia, de către părți sau de către subiecții procesuali principali, conform art. 67 C. pr. pen., arată că procurorul se bucură de o prezumție de imparțialitate din partea acestora. Totodată, potrivit art. 70 alin. (6) C. pr. pen., în procedura de admitere a cererii de abținere sau de recuzare a procurorului, procurorul ierarhic superior, în etapa urmăririi penale, sau judecătorul, în etapa camerei preliminare sau în cea a judecății, stabilește în ce măsură actele îndeplinite sau măsurile dispuse de procurorul care a formulat cerere de abținere sau care este recuzat se mențin. Decizia nr. 94 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) și ale art. 65 alin. (1) din Codul de procedură penală

[1] Curtea Europeană a Drepturilor Omului , Fourth Section, Case of Ana Ionescu and Others V. Romania, (Application no. 19788/03 and 18 others, Judgment, 26 February 2019

[2] Legea nr. 165 din 16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România , M. Of. Nr. 278 din data de 17 mai 2013, promulgată prin Decretul nr. 479/2013

[3] V hotărârea pilot în Cauza Atanasiu si alții c Romaniei , Troisième Section, (Requête no15204/02), ARRÊT, 17 janvier 2008, définitif 17/04/2008

[4] GC), nr.31107 / 96 § 32, CEDO 2000-XI și Guiso-Gallisay c. Italia (satisfacție echitabilă) [GC] ], nr. 58858/00, § 90, 22 decembrie 2009, As the Court has held on a number of occasions, a judgment in which the Court finds a breach imposes on the respondent State a legal obligation to put an end to the breach and make reparation for its consequences in such a way as to restore as far as possible the situation existing before the breach (see Iatridis v. Greece (just satisfaction) [GC], no. 31107/96, § 32, ECHR 2000-XI). The Contracting States that are parties to a case are in principle free to choose the means whereby they will comply with a judgment in which the Court has found a breach. This discretion as to the manner of execution of a judgment reflects the freedom of choice attached to the primary obligation of the Contracting States under the Convention to secure the rights and freedoms guaranteed (Article 1). If the nature of the violation allows of restitutio in integrum it is the duty of the State held liable to effect it, the Court having neither the power nor the practical possibility of doing so itself. If, however, national law does not allow – or allows only partial – reparation to be made for the consequences of the breach, Article 41 empowers the Court to afford the injured party such satisfaction as appears to it to be appropriate (see Brumărescu).

[5] v Preda și alții, §§ 146, 148-49 . Aceasta a reiterat constatările de mai sus în cazul mai recent și similar al lui Dickmann și Gion,  §§ 103, 104

[6] v Affaire Preda et autres c Roumanie, (Requêtes nos 9584/02, 33514/02, 38052/02…) Arrêt 29 avril 2014, définitif, 29/07/2014, § 146-150. La Cour rappelle avoir conclu, dans maintes affaires soulevant des questions semblables à celles de la présente espèce, à la violation de l’article 1 du Protocole no 1 à la Convention (voir, parmi d’autres, Străin et autres c Roumanie, no 57001/00, §§ 39, 43 et 59, CEDH 2005‑VII, et Porteanu c Roumanie, no 4596/03, §§ 32‑35, 16 février 2006). Elle a notamment jugé que le constat des tribunaux internes quant à l’illégalité de la nationalisation avait pour effet de reconnaître, avec effet rétroactif, l’existence d’un droit de propriété sur le bien en question (voir, parmi d’autres, Brumărescu c. Roumanie [GC], no 28342/95, § 70, CEDH 1999‑VII, Strain et autres, précité, §§ 26 et 38, Davidescu c. Roumanie, no 2252/02, § 47, 16 novembre 2006, Popescu et Dimeca c. Roumanie, no 17799/03, §§ 22 à 24, 9 décembre 2008, et Mărăcineanu c. Roumanie, no 35591/03, § 17, 9 février 2010). Elle a également conclu, dans le contexte législatif roumain régissant les actions en revendication immobilière et les lois de restitution permettant la vente aux locataires de biens soumis à restitution, que la vente par l’État du bien d’autrui, même lorsqu’elle est antérieure à la confirmation définitive en justice de l’existence de ce bien, s’analysait en une privation d’un bien au sens de la deuxième phrase du premier alinéa de l’article 1 du Protocole no 1. En l’espèce, eu égard au constat du tribunal de première instance de Bucarest du 20 novembre 1998 quant à l’illégalité de l’occupation par l’État de l’immeuble en question, y compris de l’appartement situé au premier étage, et obligeant l’État à le rendre aux requérants, les propriétaires légitimes (paragraphe 37 ci-dessus), la Cour estime que ces derniers disposaient d’un « bien ». La Cour réaffirme qu’une telle privation, résultant d’une mise en échec du droit de propriété des requérants, combinée avec l’absence totale d’indemnisation depuis de nombreuses années, est contraire à l’article 1 du Protocole no 1 (Brumărescu précité, § 79, Străin et autres, précité, §§ 39, 43 et 59, et Reichardt c. Roumanie, no 6111/04, § 24, 13 novembre 2008).Elle note que, en l’espèce, le Gouvernement n’a exposé aucun fait ni argument pouvant la conduire à une conclusion différente de celle à laquelle elle a abouti dans les affaires précitées. Par ailleurs, elle rappelle sa conclusion sur l’absence de voie de recours en droit interne permettant aux victimes d’une telle privation de propriété d’obtenir la jouissance de leur bien ou un dédommagement (paragraphes 124 et 130 ci-dessus). Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 1 du Protocole no 1 à la Convention en ce qui concerne le bien de Mme et M. Rodan. V și , Fourth Section, Case of Dickmann and Gion c Romania,(Applications nos. 10346/03 and 10893/04), Judgment, 24 October 2017, final, 24/01/2018, §§ 100-102. Înalta Curte de Casație și Justiție a confirmat în decizia sa din 20 martie 2017 (În urma unei cereri preliminare de soluționare a problemelor juridice – hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ÎCCJ a pronunțat hotărârea nr. 19 din 20 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial din 11 aprilie 2017. Acesta a constatat că, în ceea ce privește bunurile imobile în privința cărora au existat cereri înaintate Curții Europene a Drepturilor Omului la data adoptării Legii nr. 165/2003 a intrat în vigoare, dispozițiile sale au fost relevante numai pentru cererile în care reclamanții au depus cereri de restituire sau despăgubire la nivel național, în conformitate cu legislația specială relevantă) că mecanismul prevăzut de Legea nr. 165/2013 a fost relevant numai pentru acei reclamanți în fața Curții care au depus, de asemenea, notificări la autoritățile administrative în termenele stabilite de Legea nr. 10/2001 Curtea reiterează că, în cazul Preda și alții, a hotărât că Legea nr. 165/2013 a furnizat un set de căi de atac eficiente pentru diferitele tipuri de circumstanțe, (§§ 134-140), subliniind în același timp că recursurile cu caracter substanțial sau procedural nu erau disponibile reclamanților aflați într-o situație similară cele din speță (a se vedea Hotărârea Preda și alții, §124).

[7] v Hotărârea din 21 iulie 2005 în cauza Străin și alții c României, (Cererea nr. 57.001/00), Definitivă la 30 noiembrie 2005, §§ 30, 31 și 38: Guvernul consideră că reclamanții nu dispuneau de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât dreptul lor de proprietate nu fusese recunoscut prin hotărâre judecătorească definitivă, înaintea vânzării bunului unor terți. În acest sens, el invocă cauzele Malhous c Republicii Cehe (decizie) (Cererea nr. 33.071/96, CEDO 2000-XII) și Constandache c României (Cererea nr. 46.312/99, Decizia din 11 iunie 2002). Imobilul respectiv fusese naționalizat în conformitate cu Decretul nr. 92/1950, astfel încât nu se afla în patrimoniul reclamanților în momentul introducerii acțiunii în revendicare imobiliară la Judecătoria Arad, la 27 septembrie 1993. În plus, persoanele interesate au omis să-și înscrie dreptul de proprietate în cartea funciară înainte de vânzarea bunului de către stat. Or, în conformitate cu Decretul-lege nr. 115/1938, pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare aplicabilă în Transilvania, o atare omisiune echivalează cu absența dreptului. Curtea observă că reclamanții au introdus o acțiune în revendicare imobiliară pentru a se constata nelegalitatea naționalizării bunului lor și pentru a obține restituirea acestuia. În hotărârea definitivă din 30 iunie 1999, Curtea de Apel Timișoara a stabilit că bunul în cauză fusese naționalizat cu încălcarea Decretului de naționalizare nr. 92/1950, a constatat că reclamanții erau proprietarii legitimi și a dispus restituirea bunului imobil în cvasitotalitatea sa. Totuși Curtea de Apel a refuzat să dispună restituirea apartamentului. Cu toate acestea, dreptul de proprietate recunoscut ca atare – cu efect retroactiv – privind imobilul, inclusiv asupra apartamentului nr. 3, nu era revocabil; de altfel, acesta nu a fost infirmat sau contestat până în prezent. Din acel moment, Curtea consideră că reclamanții aveau un bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

[8] Legea nr. 10 din 8 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 , republicată, M. Of. 798 din de 2 septembrie 2005. Sintagma “despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” se înlocuiește cu sintagma “măsuri compensatorii în condițiile legii privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România” Orice dispoziție referitoare la evaluarea imobilelor potrivit standardelor internaționale de evaluare şi la măsura reparatorie a compensării cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent, prevăzute în Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se abrogă;
(cf Legea nr. 165/2013).

[9] v Hotărârea Strain și alții, §§ 54-56, În speță, Curtea notează că nici o dispoziție a legii interne nu prevede cu claritate și certitudine consecințele vânzării bunului unui particular de către stat unui terț de bună-credință. Mai exact, dreptul intern nu oferă răspuns clar și precis întrebării de a ști dacă și în ce mod poate fi despăgubit proprietarul privat astfel de bunul său. Acțiunea în revendicare atribuie statului-vânzător, care se găsește în imposibilitatea de a restitui bunul, obligația de despăgubire integrală, teoria îmbogățirii fără just temei absolvindu-l pe vânzătorul astfel îmbogățit de orice obligație de despăgubire atunci când îmbogățirea este consecința unui act juridic (în speță, o vânzare). În afară de aceasta, acțiunea în răspundere civilă delictuală nu poate fi angajată în lipsa culpei celui care a cauzat prejudiciul respectiv. În speță, concluzia curții de apel, conform căreia vânzarea era legală, întrucât părțile erau de bună-credință, exclude așadar, în principiu, o răspundere din culpa statului. Curtea constată în primul rând că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, la data de 8 februarie 2001, reclamanții erau deja privați de bunul lor fără a primi vreo despăgubire din luna iunie 1999 și că, în plus, ei sesizaseră Curtea din luna noiembrie 1999. În al doilea rând, ea precizează că art. 1 din Legea nr. 10/2001 acorda dreptul la restituire sau la despăgubire persoanelor deposedate abuziv de bunul lor între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989 . Cu toate acestea, legea nu cuprinde nici o dispoziție specifică privind dreptul la despăgubire, în caz de recunoaștere pe cale judecătorească a caracterului abuziv al privării, atunci când aceasta recunoaștere a intervenit înaintea intrării în vigoare a legii, precum și în cazul în care privarea de proprietate a rezultat din vânzarea bunului intervenită după 22 decembrie 1989, așa cum se prezintă cazul în speță. Presupunând totuși că Legea nr. 10/2001 constituie baza legală pentru o cerere de despăgubire, după cum susține Guvernul, Curtea observă că art. 21 din lege precizează că o viitoare lege va stabili modalitățile, suma și procedurile de despăgubire. Or, până în prezent, nu s-a votat nici o lege de despăgubire. În consecință, Curtea consideră că Legea nr. 10/2001 nu oferă reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. V și Preda și alții, §§ 133 și 141 și Hotărârea Dickmann și Gion, §§ 72 și 78: Curtea ia act de explicația autorităților potrivit căreia nu s-a putut adopta o decizie din cauza faptului că reclamanta nu a depus documentele relevante în susținerea solicitării sale de acordare a unor măsuri reparatorii pentru bunul în cauză. Curtea consideră că nu există niciun motiv care să justifice o nouă apreciere a acestei chestiuni de către autoritățile administrative, având în vedere că dreptul respectiv a fost deja confirmat de instanțele interne în cadrul unor hotărâri definitive, necontestate până în prezent. Depunerea unei notificări, cu scopul de a obține o nouă evaluare a problemei dreptului la acordarea de măsuri reparatorii, ar fi fost inutilă, având în vedere existența unei hotărâri definitive prin care acest drept fusese recunoscut. Curtea nu înțelege cum procedura menționată anterior ar fi constituit o cale de atac efectivă pentru capetele de cerere formulate de reclamanți, astfel cum susține Guvernul. Prin urmare, Curtea respinge excepția preliminară ridicată de Guvernul pârât cu privire la acest aspect.

[10] v Preda și alții, § 163 164. În cazul în care statul pârât nu efectuează o astfel de restituire în termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre devine definitivă, Curtea decide că va trebui să plătească reclamanților, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare de bani, valoarea actuală a proprietății (a se vedea și Katz, §§ 41-42).

[11] v Secțiunea a doua, Cauza Buzatu c României, (Cererea nr.34642/97), Hotărâre din 1 iunie 2004 (satisfacție echitabilă), nr 34642/97, § 18, 27 ianuarie 2005 (Prin hotărârea din 19 ianuarie 1996, Curtea Supremă de Justiție a primit recursul în anulare şi a respins acțiunea în revendicare a reclamantei. Curtea a constatat că statul şi-a însuşit imobilele în baza decretului de naționalizare nr.92/1950 şi a judecat că aplicarea acestui decret nu putea să fie controlată de tribunale. În consecință, acestea din urmă, prin hotărârile lor, au impietat asupra puterii legislative.) , și Preda și alții, § 164 164. În ceea ce privește suma solicitată pentru lipsa utilizării apartamentului, Curtea nu poate să speculeze cu privire la posibilitatea de închiriere a apartamentului în cauză și a câștigurilor care ar putea fi obținute din acesta . V și anexa la hotărârea Ana Ionescu and Others c Romania, 26 februarie 2019

[12] v Hotărârea Maria Atanasiu și alții, § 253: Ținând cont de ineficiența sistemului actual de restituire și având în vedere în special vârsta reclamantelor și faptul că acestea au început procedurile administrative acum mai bine de nouă ani, Curtea, fără a specula asupra evoluției pe care o va putea înregistra în viitor mecanismul de despăgubire, consideră rezonabil să le aloce părților interesate o sumă ce ar constitui o soluționare definitivă și completă a cauzelor de față. V și Preda și alții, § 164, și Dickmann și Gion, §§ 113-18)

[13] Curtea Europeană a Drepturilor Omului , Fourth Section, Case of Ana Ionescu and Others c Romania, (Application no. 19788/03 and 18 others, Judgment, 26 February 2019,

[14] Valentin Bolocan , CEDO condamnă statul român să plătească 2.700.000 euro pentru nerespectarea dreptului de proprietate, https://m.adevarul.ro/news/eveniment/cedo-condamna-statul-roman–plateasca-2700000-euro-nerespectarea-dreptului-proprietate, 26 februarie 2019

[15] „Anevoioasă şi nesfârșită tranziție” – L. Boia, De ce este România altfel?, Ed. Humanitas, București, 2012, pp. 90 sqq. Spațiul în care se întinde, triumfătoare, mahalaua (p. 95).

[16] Theophyle/Politeia, „Libertate nu am avut, nici piață liberă şi nici o clasă mijlocie, care poate forma o dreaptă funcțională” (www.fpromania nr. 30/2012). D. Ciuncan, Prevenirea, descoperirea
şi sancționarea faptelor de corupție, Legea nr. 78 din 8 mai 2000, ed. a III-a, pp. 169 sqq

[17] Potrivit art. 1 – Protecția proprietății – din primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994 (articol amendat conform Protocolului nr. 11), „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condițiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internațional”. De exemplu, în cauza Porțeanu c. României (prin hotărârea din 16 februarie 2006, definitivă la 16 mai 2006, publicată în M. Of. nr. 783 din 15 septembrie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, s. a II‑a, a hotărât că statul român trebuie să restituie reclamantei imobilul în cauză; în lipsa unei asemenea restituiri, statul trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni, 60.000 de euro cu titlu de prejudiciu material, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, convertită în lei la cursul aplicabil la data plății; începând de la data expirării termenului menționat până la momentul efectuării plății, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobânda minimă pentru împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându‑se o majorare de 3 puncte procentuale. Condamnări similare au fost pronunțate prin hotărârile nr. 3/2005, în cauza Iacob c. României, nr. 26/2005, în cauza Costin c. României, nr. 21/2005, în cauza Străin şi alții c. României; mai menționăm hotărârea din 12 octombrie 2006 în cauza Sebastian Taub c. României, publicată în M. Of. nr. 429 din 27 iunie 2007; hotărârea din 24 mai 2007 în cauza Păun c. României, publicată în M. Of. nr. 901 din 31 decembrie 2007; hotărârea din 24 mai 2007 în cauza Aslan c. României, publicată în M. Of. nr. 901 din 31 decembrie 2007; hotărârea din 31 mai 2007 în cauza Brazdă şi Malița c. României, publicată în M. Of. nr. 101 din 8 februarie 2008; hotărârea din 11 octombrie 2007 în cauza Dragoş c. României, publicată în M. Of. nr. 324 din 24 aprilie 2008 etc.

[18] Publicată în Studia Universitatis Babeș-Bolyai – Series Iurisprudentia, nr.1/2001, pp.145 sqq. Disputa patrimonială dintre Biserica Greco-Catolică și Biserica Ortodoxă Română, Wikipedia, enciclopedia liberă, accesat la 8 martie 2019

[19] Ce spun SUA despre libertatea religioasă în România, „Gândul”, 29 iulie 2014

REPARTIZAREA CAUZELOR ÎN MOD ALEATORIU

Dispozițiile art. 68 alin. (2) C. pr. pen. sunt criticate, în esență, pentru pretinsa imprecizie în redactare/redactarea eliptică, de natură a permite eludarea legii, prin nerepartizarea cauzelor (pe completuri de judecată), în mod aleatoriu, în sistem informatizat. Această pretinsă neclaritate a generat apariția unei alte reguli de repartizare a soluționării cererilor de abținere și de recuzare, prevăzută într-un act administrativ, și anume Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, având ca emitent Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, încălcându-se astfel dispozițiile constituționale invocate.

“Abținerea sau recuzarea se soluționează de un alt complet al instanței respective, în compunerea căruia nu poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abține.” (cu referire la art. 50 alin. 1 C. pr. civ. ). S-a susținut că normele criticate încalcă aceleași dispoziții constituționale întrucât, “printr-o formulare eliptică și imprecisă, creează posibilitatea eludării legii, prin nerepartizarea cauzelor (pe completuri de judecată) în mod aleatoriu, în sistem informatizat. Textul criticat din Codul de procedură civilă reglementează procedura de judecată a cererilor de abținere și recuzare, prevăzând că acestea «se soluționează de un alt complet al instanței respective» fără să menționeze expres că respectivele cereri se repartizează aleatoriu unui alt complet, iar, din această perspectivă, neimpunând obligativitatea repartizării aleatorii, legiuitorul a lăsat loc arbitrariului, textul criticat fiind, astfel, deficitar din perspectiva lipsei de corelare cu prevederi similare din Codul de procedură civilă“.

Respingând ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate, Curtea a invocat decizii pronunțate, arătând că ” recuzarea nu constituie o acțiune de sine stătătoare, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfășurării normale a judecății. Reglementarea criticată se circumscrie domeniului de reglementare a procedurii de judecată, care, potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, este atributul exclusiv al legiuitorului. Regulile de procedură instituite prin reglementarea criticată se justifică prin intenția legiuitorului de a împiedica tergiversarea nejustificată a înfăptuirii actului de justiție, ceea ce contribuie la respectarea dreptului părților la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, ținându-se seama și de interesele legitime ale celorlalte părți, nu numai de cele ale părții care a formulat cererea de recuzare” (Decizia nr. 366 din 28 mai 2019, M. Of. nr. 670 din 12 august 2019, § 21).

Referitor la pretinsa încălcare a art. 1 alin. (5) din Constituție, “așa cum s-a statuat în jurisprudența Curții Constituționale (v , spre exemplu, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 216 din 23 martie 2016), făcând referire la jurisprudența CEDO , semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, iar nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Normele de procedură criticate nu trebuie interpretate în mod singular, disparat, ci trebuie avută în vedere o coroborare a acestora cu întreg cadrul legislativ în materie. În acest sens sunt și prevederile art. 110 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, astfel cum a fost aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, potrivit cărora «Incidentele procedurale referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abținerea tuturor membrilor completului de judecată, se vor soluționa de completul cu numărul imediat următor, care judecă în aceeași materie. Dacă în materia respectivă nu mai există decât un singur complet de judecată, incidentele procedurale referitoare la toți membrii completului se vor soluționa de acesta. Dacă nu mai există un complet care judecă în acea materie, incidentele vor fi soluționate de completul din materia și după regulile stabilite de colegiul de conducere al instanței» (Decizia nr. 366 din 28 mai 2019, § 24).

Principiul distribuirii aleatorii a cauzelor stă la baza desfășurării activității de judecată, fiind reglementat ca atare în art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora “Activitatea de judecată se desfășoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor și continuității, cu excepția situațiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective”. Potrivit art. 53 alin. (1) din același act normativ, “Repartizarea cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu, în sistem informatizat”.

Interpretând noțiunea de “cauză” cuprinsă în dispozițiile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a reținut, de exemplu, prin Decizia nr. 5.103/2011, că “aplicarea metodei de interpretare logico-sistematică a legii (…) conduce la concluzia (…) în sensul că noțiunea de «cauză» se referă la litigiile «de fond», iar nu și la incidentele ivite în cursul soluționării acestora, precum recuzarea judecătorilor.(…) Doctrina procesual-civilă definește abținerea și recuzarea drept incidente procedurale privind compunerea sau constituirea instanței învestite cu soluționarea unui litigiu, fără a le conferi identitatea unui proces de sine-stătător.(…)”. În același sens, Curtea Constituțională a reținut prin Decizia nr. 366 din 28 mai 2019, § 23, că “cererea de recuzare nu vizează fondul cauzei”.

Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal a reținut, în Decizia nr. 5.103/2011, că “este indiscutabil că repartizarea cauzelor în mod aleatoriu este o normă de organizare judiciară cu rang de principiu, instituită prin art. 11 și 53 din Legea nr. 304/2004 cu scopul de a conferi o garanție în plus independenței funcționale a judecătorului și imparțialității actului de justiție, principala modalitate de repartizare aleatorie fiind cea informatică. Art. 139 din aceeași lege delegă însă Consiliului Superior al Magistraturii atribuția de a adopta norme secundare în vederea organizării executării legii și îi conferă o anumită marjă de apreciere în acest sens, de vreme ce prin regulamentul de ordine interioară adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii se stabilesc „modul și criteriile de repartizare a cauzelor pe complete de judecată, în vederea asigurării respectării principiilor distribuției aleatorii și continuității”. Dreptul de apreciere pe care legea îl conferă autorității emitente este menit să asigure normelor administrative de organizare a instanțelor acea flexibilitate necesară asigurării interesului public al bunei înfăptuiri a justiției, care, pe lângă principiul enunțat în art. 11 din Legea nr. 304/2004, este guvernată de o serie de alte garanții ale dreptului la un proces echitabil, consacrat în instrumente juridice interne și internaționale, garanții între care se numără și termenul rezonabil, care ar putea fi afectat prin aplicarea rigidă a repartizării aleatorii, exclusiv în sistem informatic, pentru orice tip de cerere accesorie sau incidentală ivită în cursul unui litigiu“.

Considerentele citate se referă la interpretarea și aplicarea legii realizată de o instanță de judecată, iar nu, în sine, la constituționalitatea dispozițiilor legale. Curtea apreciază însă că sunt relevante în prezenta cauză, deoarece raționamentul logico-juridic pe care îl enunță este deopotrivă aplicabil în evaluarea constituționalității dispozițiilor criticate în fața Curții Constituționale, câtă vreme exprimă justul echilibru pe care legiuitorul, în aplicarea dispozițiilor constituționale ale art. 124 – Înfăptuirea justiției și art. 126 – Instanțele judecătorești, trebuie să îl asigure în privința respectării tuturor principiilor care guvernează activitatea instanțelor judecătorești. Astfel, niciunul dintre aceste principii nu trebuie interpretat și aplicat rigid, ad absurdum, întrucât ar fi în detrimentul respectării celorlalte principii incidente și al înfăptuirii justiției în ansamblu.

În concret, repartizarea aleatorie în sistem informatizat a tuturor incidentelor ivite în cursul soluționării proceselor pe rolul instanțelor judecătorești ar conduce la prelungirea nejustificată sau chiar blocarea activității de judecată. Tocmai de aceea, o anumită flexibilitate este de dorit, câtă vreme nu afectează principiile de înfăptuire a justiției în substanța lor – în speță, câtă vreme nu este pusă în discuție repartizarea aleatorie a litigiilor “de fond”. Or, din acest punct de vedere, se observă că, potrivit art. 110 alin. (2) din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, M. Of. nr. 970 din 28 decembrie 2015, “Dacă în urma soluționării incidentelor procedurale prevăzute la alin. (1) referitoare la incompatibilitatea, recuzarea sau abținerea tuturor membrilor completului de judecată se constată că, din motive prevăzute de lege, completul căruia i-a fost repartizată aleatoriu cauza nu este în măsură să judece, dosarul se repartizează aleatoriu. Dacă mai există un singur complet care judecă în acea materie, cauza se repartizează acestuia“.

Lipsa mențiunii exprese a obligației de repartizare aleatorie a soluționării cererilor de abținere sau de recuzare nu determină neconstituționalitatea dispozițiilor art. 68 alin. (2) C. pr. pen. în raport cu prevederile din Constituție invocate. Redactarea dată de legiuitor permite o abordare flexibilă în privința stabilirii completului de judecată competent să soluționeze aceste cereri, asigurând, totodată, exigențele de imparțialitate a instanței de judecată, prin stabilirea expresă a regulii în sensul că întotdeauna acest complet trebuie să fie “altul” decât cel din care face parte judecătorul recuzat. În măsura în care, prin acte de aplicare a legii, precum Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, invocat anterior, s-ar încălca dispozițiile legale referitoare la principiile ce guvernează activitatea de judecată, partea interesată le poate contesta la instanțele judecătorești competente. Decizia nr. 163 din 9 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (2) din Codul de procedură penală

ASISTENȚA JURIDICĂ

Dispozițiile art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen. dispun cu privire la o ordine de preferință în cazul în care o persoană întrunește, în cauzele penale, două calități procesuale, cea de martor și cea de avocat, calitatea de martor având întâietate față de cea de apărător. Curtea a reținut însă că împrejurarea că, în procesele penale, martorul citat în cauză nu poate fi avocat al unei părți sau al unui subiect procesual principal nu reprezintă altceva decât grija legiuitorului pentru înlăturarea unei prezumții de parțialitate, deoarece nimeni nu poate fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus în re sua). Aceasta reprezintă nu numai o obligație, dar și o garanție a exercitării cu bună-credință a dreptului la apărare, prin înlăturarea oricăror suspiciuni cu privire la raporturile judiciare. Fie că asistă, fie că reprezintă o parte sau un subiect procesual principal, avocatul astfel ales sau desemnat nu-și poate exercita cu obiectivitate sarcina, câtă vreme este ținut de o eventuală calitate de martor a cărui declarație poate conține elemente contrare intereselor clientului.( Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, M. Of. nr. 293 din 18 aprilie 2016)

Incompatibilitatea astfel stabilită este singulară, și anume într-o cauză în care acesta are calitatea de martor. Acest status quo nu se extinde asupra calității de avocat, acesta nepierzându-și dreptul de a exercita profesia în alte cauze. Dreptul la muncă, alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă vizează posibilitatea oricărei persoane de a exercita profesia sau meseria pe care o dorește, dar cu respectarea anumitor condiții stabilite de legiuitor (Decizia nr. 513 din 20 iunie 2006, M. Of. nr. 598 din 11 iulie 2006). Motivele referitoare la încălcarea art. 41 din Constituție nu ar trebui analizate, fiind formulate de o persoană care nu poate justifica un interes în acest sens, fiind invocată Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, M. Of. nr. 67 din 27 ianuarie 2012, soluționarea unei excepții de neconstituționalitate ridicate de clientul unui avocat, în care Curtea a statuat că autorul excepției de neconstituționalitate trebuie să demonstreze un interes personal în contestarea constituționalității unui text de lege.

Cât privește critica referitoare la încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 21 referitor la accesul liber la justiție și ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, în pofida relațiilor de încredere dintre avocat și client, nu se poate acorda un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 § 3 lit. c) din C.E.D.H. . Acesta este subordonat obligatoriu unor limitări atunci când instanțele au sarcina de a decide dacă interesele justiției impun numirea unui apărător din oficiu pentru acuzat. La numirea avocatului respectiv, instanțele naționale trebuie inevitabil să țină cont de dorința acuzatului. Cu toate acestea, instanțele pot să nu țină seama de aceasta dacă există motive pertinente și suficiente pentru a considera că interesele justiției o impun (Hotărârea din 25 septembrie 1992, Cauza Croissant împotriva Germaniei, § 29, Hotărârea din 25 martie 2008, Cauza Vitan împotriva României, § 59, Hotărârea din 8 februarie 2011, Cauza Micu împotriva României, § 103).

Dincolo de importanța relațiilor de încredere dintre avocat și client, nu se poate conferi un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 § 3 c). El este în mod necesar supus anumitor limitări atunci când, așa cum este cazul în speță, instanțele au obligația de a hotărî dacă interesele justiției impun asigurarea unui apărător numit din oficiu pentru acuzat. Desemnând un avocat din oficiu, instanțele naționale trebuie, desigur, să țină cont de voința acuzatului. Totuși, ele pot să treacă dincolo de această limită dacă există motive întemeiate și suficiente de a considera că interesele justiției o impun (Croissant împotriva Germaniei, Hotărârea din 25 septembrie 1992, seria A, nr. 237-B, § 29).

Reclamantul era reprezentat la data respectivă de 2 avocați aleși, care cunoșteau data ședințelor de judecată în discuție și faptul că acestea urmau să aibă loc la Cluj. Cu toate acestea, ei nu s-au prezentat în fața instanței și nu și-au asigurat substituirea, în ciuda prevederilor exprese ale legii în materie.

Avocații nu au cerut amânarea cauzei, nici nu au informat instanța despre absența lor. Plângerea făcută de soția reclamantului nu poate complini aceste carențe. În plus, la următorul termen de judecată din data de 18 septembrie 2001, avocatul ales al reclamantului, care a fost prezent, nu a contestat faptul că martorii au fost audiați în lipsa sa.

Tribunalul militar a hotărât să se deplaseze la Cluj pentru a-i putea audia pe martorii care refuzaseră să se prezinte în București, în ciuda avertismentelor repetate din partea instanței.

Prin urmare, hotărârea instanței de a continua analizarea cauzei și de a audia martorii este justificată, cu atât mai mult cu cât reclamantului i s-a acordat un avocat din oficiu, care a asigurat o apărare corespunzătoare. Reclamantul nu s-a plâns în fața instanțelor interne de o lipsă de diligență a avocatului său desemnat din oficiu.

64. Aceste elemente îi sunt suficiente Curții pentru a constata că cerințele art. 6 §§ 1 și 3 au fost respectate de instanțele interne. Prin urmare, nu a avut loc încălcarea acestor prevederi din Convenție.[1]

Reclamantul se plânge de faptul că în timpul reținerii sale și a primelor sale declarații nu a fost reprezentat de avocatul ales de el, deși i-a informat expres pe anchetatori că dorea să fie reprezentat de avocatul B.R. Acesta subliniază că nu a semnat împuternicirile pentru cei 2 avocați numiți din oficiu la primele sale interogatorii. Acesta consideră că afirmațiile Guvernului, potrivit cărora parchetul a încercat să ia legătura telefonic cu avocatul său, nu corespund realității.

Guvernul observă că reclamantul a fost reprezentat de un apărător în timpul reținerii sale. Acesta remarcă faptul că organele de anchetă au făcut demersuri pentru contactarea avocatului indicat de reclamant, dar că avocatul nu a fost de găsit. Acesta adaugă că în declarațiile pe care le-a făcut în prezența avocaților numiți din oficiu, reclamantul nu s-a incriminat și că ulterior nu a contestat activitatea avocaților respectivi.

Art. 6 § 3 lit. c) din Convenție recunoaște oricărui acuzat dreptul de a fi asistat de un apărător ales de el (Pakelli împotriva Germaniei, 25 aprilie 1983, § 31, serie A nr. 64). Cu toate acestea și în pofida relațiilor de încredere dintre avocat și client, nu se poate acorda un caracter absolut dreptului garantat de art. 6 § 3 lit. c). Acesta este subordonat obligatoriu unor limitări atunci când instanțele au sarcina de a decide dacă interesele justiției impun numirea unui apărător din oficiu pentru acuzat. La numirea avocatului respectiv, instanțele naționale trebuie inevitabil să țină cont de dorința acuzatului. Cu toate acestea, instanțele pot să nu țină seama de aceasta dacă există motive pertinente și suficiente pentru a considera că interesele justiției o impun (Croissant împotriva Germaniei, 25 septembrie 1992, seria A, nr. 237-B, § 29, și Vitan împotriva României, nr. 42.084/02, § 59, 25 martie 2008).

În speță, reclamantul a solicitat de la primul său interogatoriu să fie reprezentat de avocatul B.R. Parchetul a încercat, în zadar, timp de 3 ore, să ia legătura telefonic cu avocatul indicat de reclamant. Autoritățile naționale au încercat astfel să aplice efectiv dreptul reclamantului de a fi asistat de apărătorul ales, însă s-au confruntat cu o imposibilitate obiectivă. În acest context, având în vedere gravitatea faptelor imputate reclamantului și imperativele anchetei, parchetul a desemnat un avocat din oficiu pentru a-l reprezenta.

Reclamantul nu a semnat împuternicirile celor 2 avocați numiți din oficiu. Cu toate acestea, mai observă că declarațiile reclamantului din 24 și 25 februarie 2003, în care acesta nu s-a incriminat, au fost semnate atât de acuzat, cât și de avocații numiți din oficiu, care i-au asigurat o apărare ce nu ar putea fi considerată ineficientă. În plus, reclamantul nu s-a plâns nici parchetului, după ce a fost asistat de avocatul ales, nici instanțelor interne de lipsa de diligență a avocaților numiți din oficiu.

106. În consecință, faptul că reclamantul nu a fost asistat de avocatul ales în cadrul primelor interogatorii nu a adus atingere caracterului echitabil al procedurii penale în ansamblu. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins, în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.[2]

Prin urmare, din jurisprudența instanței de la Strasbourg rezultă că limitările admise de aceasta reprezintă expresia preocupării pentru prevenirea unor dubii de natură judiciară, ce pot să apară în cauze concrete, în situații individuale, dispozițiile legale astfel criticate nefiind altceva decât interdicții care constituie măsuri de protecție pentru părți și împotriva unor suspiciuni ce ar putea altera actul de justiție.

Deși art. 6 § 3 lit. c) din C.E.D.H. prevede, printre altele, că orice acuzat are dreptul “să fie asistat de un apărător ales de el”, CEDO a reținut că textul convențional menționat nu precizează condițiile de exercitare a dreptului fiecărui acuzat de a se apăra prin avocat, lăsând statelor contractante alegerea mijloacelor corespunzătoare ce permit realizarea sa efectivă, Curtea de la Strasbourg urmând să examineze dacă aceste mijloace sunt compatibile cu exigențele unui proces echitabil (Hotărârea din 24 noiembrie 1993, Cauza Imbrioscia împotriva Elveției, § 38).

Prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016, Curtea a reținut că, în aceeași cauză în care autorul excepției are calitatea de inculpat, avocatul său are calitatea de parte, respectiv inculpat, pentru săvârșirea unei infracțiuni care are o strânsă legătură cu infracțiunile săvârșite de autor. De asemenea, instanța de control constituțional a reținut că partea/subiectul procesual principal al cărei/cărui avocat se află în ipoteza reglementată de art. 88 alin. (2) lit. d) C. pr. pen. are libertatea de a-și angaja un alt apărător, iar, în situația în care nu își alege un alt avocat, fie apărătorul aflat în starea de incompatibilitate prevăzută de norma procesual penală criticată își poate asigura substituirea, în condițiile legii speciale, fie organul judiciar va lua măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.

Potrivit jurisprudenței sale – care își păstrează valabilitatea – alături de posibilitatea părților și a celorlalți subiecți procesuali de a-și alege un alt apărător decât cel aflat în stare de incompatibilitate, dispozițiile art. 88 alin. (2) C. pr. pen. instituie garanții ale dreptului la apărare al acestora, în vederea înlăturării oricăror suspiciuni cu privire la asistarea sau reprezentarea lor, contrară intereselor procesuale.

Legea procesual penală reglementează și dispoziții care, prin conținutul lor normativ, dau expresie secretului profesional al avocatului, o altă garanție a dreptului la apărare. Astfel, potrivit art. 116 alin. (3) C. pr. pen. , “(3) Nu pot face obiectul declarației martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret ori confidențialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare.”, iar, potrivit art. 306 alin. (6) din același act normativ, “(6) Secretul bancar și cel profesional, cu excepția secretului profesional al avocatului, nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale.” În vederea aflării adevărului în cauza penală, calitatea de martor are întâietate față de calitatea de avocat cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această (s.n. din urmă) calitate [art. 114 alin. (3) C. pr. pen. ], iar, “(4) Faptele sau împrejurările prevăzute la alin. (3) pot face obiectul declarației martorului atunci când autoritatea competentă sau persoana îndreptățită își exprimă acordul în acest sens sau atunci când există o altă cauză legală de înlăturare a obligației de a păstra secretul sau confidențialitatea.” [art. 116 alin. (4) C. pr. pen. ].

Instituirea, prin normele criticate, a unei incompatibilități între două calități procesuale, respectiv cea de avocat și cea de martor, de principiu, calitatea de martor având întâietate, obligația de a depune mărturie constituind o obligație civică în raport cu interesul public de a se exercita în mod eficient acțiunea penală.

Exercitarea dreptului oricărei persoane de a beneficia de asistența juridică a unui avocat ales – garanție a dreptului fundamental la apărare – constituie, în mod firesc, o manifestare privată, pe care, de principiu, legea procesual penală o poate condiționa de respectarea unor obiective de interes public, cum este asigurarea unei bune desfășurări a procesului penal. În mod particular, există însă și situații în care această manifestare/opțiune nu mai produce consecințe în sfera obligației organelor judiciare “de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului” [art. 5 alin. (1) C. pr. pen. ]. Legea procesual penală în vigoare normează o astfel de ipoteză la art. 117 atunci când stabilește persoanele care au dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor.

În materia audierii martorilor, art. 117 C. pr. pen. , având denumirea marginală “Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor“, instituie o situație de excepție de la regula generală prevăzută la art. 114 alin. (1) din același act normativ, conform căreia orice persoană care deține cunoștințe pertinente obiectului probațiunii are capacitatea și obligația de a da declarații în calitate de martor. Norma procesual penală reglementează un drept de refuz al audierii prin enumerarea, în mod limitativ, a anumitor categorii de persoane care pot refuza să declare în calitate de martor, printre care soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, precum și frații și surorile suspectului sau inculpatului, respectiv persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau al inculpatului. La acestea, ca urmare a publicării Deciziei Curții Constituționale nr. 562 din 19 septembrie 2017 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 23 octombrie 2017, se adaugă și persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți în cazul în care conviețuiesc ori nu mai conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul. Asemenea martori sunt eliberați de dilema morală de a alege între o mărturie adevărată, care ar putea periclita relația lor cu suspectul/inculpatul, și o mărturie falsă, care ar proteja această relație, cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă.

În jurisprudența sa, anterior citată, respectiv Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, instanța de control constituțional a subliniat caracterul de protecție al incompatibilității reglementate la art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen. , din perspectiva exercitării cu obiectivitate a mandatului avocațial, în vederea respectării dreptului la apărare al părților sau al unui alt subiect procesual principal. În măsura în care “martorul (s.n. avocat) citat în cauză” este o persoană care s-a prevalat de dreptul de a refuza să dea declarații în această calitate, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen., raționamentul dezvoltat în Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, nu mai subzistă, așa încât norma criticată respectă dreptul fundamental la apărare în măsura în care nu se referă la această din urmă categorie de persoane.

Dreptul la apărare este în serviciul efectivității realizării dreptului constituțional al cetățenilor de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, M. Of. nr. 177 din 12 iulie 1994). Totodată, Curtea a calificat art. 24 din Constituție ca fiind o garanție a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, § 51, și Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 373 din 16 mai 2016, § 23). Având în vedere aceste evoluții jurisprudențiale, în cursul procedurilor judiciare dispozițiile art. 24 din Constituție se analizează coroborat cu cele ale art. 21 alin. (3) din Constituție, întrucât se subsumează acestora din urmă. În aceste condiții, raportat la cauza de față și ținând seama de faptul că încălcarea dreptului la apărare vizează o procedură judiciară, Curtea reține incidența în cauză a dispozițiilor art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituție.

Prin raportare la exigențele art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituție, dispozițiile art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen., care reglementează ordinea de preferință în cazul în care o persoană întrunește, în cauza penală, două calități procesuale, cea de martor și cea de avocat, instituie – în ipoteza în care martorul (avocat) citat în cauză este o persoană care s-a prevalat de dreptul de a refuza să dea declarații în această calitate în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen. – o limitare nelegală a exercitării dreptului la apărare al părților sau al unui subiect procesual principal.

Dreptul la apărare conferă oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă și invocarea excepțiilor prevăzute de legea procesual penală (v Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, M. Of. nr. 870 din 20 noiembrie 2015, § 33). Drept exigență impusă de prevederile art. 21 alin. (3) și ale art. 24 alin. (1) din Constituție, este necesar ca dispozițiile art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen., care reglementează incompatibilitatea calității de avocat cu cea de martor citat în procesul penal, să instituie, în mod expres, o exceptare în ceea ce privește persoanele care s-au prevalat de dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor, enumerate la art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen. și stabilite prin Decizia Curții Constituționale nr. 562 din 19 septembrie 2017 .

În aceste condiții, în acord cu dreptul părților la un proces echitabil coroborat cu dreptul fundamental la apărare, dispozițiile art. 88 alin. (2) lit. b) C. pr. pen. sunt constituționale în măsura în care nu se referă la “martorul (s.n. avocat) citat în cauză“, care s-a prevalat, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen., de dreptul de a refuza să fie audiat. Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. b) și ale art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală.

Nu există cauză penală în care, la aflarea adevărului, să nu-și aducă o contribuție esențială declarațiile martorilor, proba testimonială având, în procesul penal, caracterul de probă firească, de instrument necesar de cunoaștere a împrejurărilor săvârșirii infracțiunilor. Pentru a sublinia importanța acestui mijloc de probă în procesul penal, unii autori au denumit martorii „ochii și urechile justiției”. Martorul este persoana fizică, alta decât suspectul, persoana vătămată și părțile în procesul penal, care are cunoștință despre fapte și împrejurări de fapt ce servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și aflarea adevărului în procesul penal. Curtea reține că declarațiile martorului constituie mijloace de probă, iar acestea constau în relatarea făcută de martor organului judiciar penal în cadrul procesului penal, prin care reproduce cunoștințele sale despre fapte sau împrejurări de fapt necesare pentru justa soluționare a cauzei. Curtea observă că sfera persoanelor care pot avea calitatea de martor în procesul penal este delimitată prin dispozițiile art.114 și art.115 C.pr.pen.. Poate avea calitatea de martor „orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală” și care, în același timp, nu are calitatea procesuală de suspect, persoană vătămată, inculpat, parte civilă sau parte responsabilă civilmente. Așadar, în cazul persoanelor care au în cauză calitatea de parte ori subiect procesual principal există o prezumție relativă de parțialitate — nicio persoană neputând fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus in re sua) — fiind apreciat că acestea, având un interes substanțial în modul de soluționare a cauzei, nu pot fi considerate observatori imparțiali ai faptelor deduse judecății.

În materia audierii martorilor, art.117 C.pr.pen., având denumirea marginală „Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor”, reprezintă o situație de excepție de la regula generală prevăzută de art.114 alin.(1) C.pr.pen., conform căreia orice persoană care deține cunoștințe pertinente obiectului probațiunii are capacitatea și obligația de a da declarații în calitate de martor. Dispozițiile art.117 alin.(1) C.pr.pen., criticate în prezenta cauză, reglementează situația în care persoana care este chemată pentru a fi audiată, având una dintre calitățile prevăzute la lit.a) — soț, ascendent și descendent în linie directă, precum și frate și soră, respectiv la lit.b) — persoană care a avut calitatea de soț — în raport cu suspectul sau inculpatul, are dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor. Cu alte cuvinte, potrivit normelor procesuale precitate, soțul, fostul soț, ascendenții și

descendenții în linie directă, frații și surorile suspectului sau inculpatului nu pot fi obligați să aibă calitatea de martor în procesul penal. Excepția nu se extinde și asupra rudelor, soțului ori fostului soț ai altor părți din proces. Din modul cum este redactată norma procesual penală, Curtea reține că excepția instituită de lege este una relativă, așa încât persoanele menționate nu pot fi obligate să dea declarații ca martor, însă au facultatea de a da astfel de declarații, renunțând la dreptul conferit de art.117 C.pr.pen..

Rațiunea dreptului de a se abține de la declarații, în cazul persoanelor enumerate în art.117 alin.(1) lit. a) și lit.b) C.pr.pen., constă în oferirea unei opțiuni martorului de a evita una dintre următoarele situații — fie să spună adevărul cu riscul periclitării vieții de familie, fie să nu spună adevărul, în scopul protejării vieții de familie, dar cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă. Așadar, prin aceste reglementări legiuitorul a urmărit să ocrotească sentimentele de afecțiune pe care soțul, fostul soț, ascendenții sau descendenții, frații și surorile suspectului sau inculpatului le pot avea față de aceștia din urmă. Scopul normei procesual penale precitate îl reprezintă păstrarea unui echilibru între interesul public de a exercita în mod eficient acțiunea penală, pe de o parte, și menținerea armoniei căsniciei, a relațiilor de familie cu persoanele enumerate limitativ în text, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, art.117 alin.(1) lit.a) și lit.b) C.pr.pen. reglementează capacitatea soțului, a fostului soț, a ascendenților și descendenților în linie directă, fraților și surorilor suspectului sau inculpatului de a fi martori, însă conferă acestei categorii de persoane dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martori, întrucât legătura intimă creată de instituția căsătoriei ori strânsele relații cu familia pot impulsiona persoanele menționate să denatureze adevărul pentru a încerca să determine o soluție favorabilă suspectului sau inculpatului ori, dimpotrivă, în ipoteza în care relațiile în cadrul familiei sunt afectate de disensiuni, persoanele menționate, audiate în calitate de martor, pot relata fapte sau împrejurări care nu sunt conforme cu adevărul pentru a determina un rezultat al anchetei defavorabil suspectului sau inculpatului.

Codul penal din 1864, M. Of. nr.230 din 2 decembrie 1864, reglementa, în art.347, incapacitatea persoanelor care aveau o anumită legătură de rudenie cu inculpatul de a da declarații ca martor în procesul penal. Originile dreptului rudelor de a refuza să dea declarații în calitate de martor se regăsesc în art.148 din Codul penal din 1936, M. Of. nr.66 din 19 martie 1936 —care, ca urmare a renumerotării prin republicarea codului în broșura din 13 februarie 1948, a devenit art.142 din Codul penal din 1936 — care prevedea capacitatea persoanelor enumerate în acesta — respectiv, ascendenții și descendenții inculpatului, legitimi, prin adopție sau recunoaștere, copiii naturali, soțul sau soția, frații, surorile, unchii și nepoții, precum și aliații în același grad, tutorele, curatorul și pupilul lor, soții despărțiți — de a da declarații în calitate de martori, însă acorda acestei categorii de persoane dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martori. Codul penal din 1969, în art.80, reglementa cu privire la ascultarea soțului și a rudelor apropiate, stabilind, în alin.(1), că „soțul și rudele apropiate ale învinuitului sau inculpatului nu sunt obligate să depună ca martor”, doctrina — dezvoltată cu privire la normele menționate — reținând că dispoziția precitată are la bază rațiuni de profund umanism, de înțelegere firească și realistă a naturii umane, în condițiile în care, în lipsa acestei dispoziții, martorul soț sau rudă apropiată a învinuitului sau inculpatului ar avea de ales între alternativa de a spune adevărul, de a-și face datoria față de justiție sacrificând sentimentele de afecțiune pentru ruda sa apropiată sau de a încerca să o salveze, făcând o declarație mincinoasă.

Încă din 1936, legiuitorul român, reglementând cu privire la audierea martorilor, nu a obligat, dar nici nu a înlăturat pe martorul soț, fost soț ori „rudă apropiată” cu învinuitul/inculpatul, respectiv suspectul/inculpatul, de la posibilitatea de a declara ca martor, ci a lăsat la latitudinea acestuia de a decide dacă depune declarație ca martor sau se abține. Totodată, Curtea reține că dreptul rudelor de a refuza să dea declarații în calitate de martor este reglementat și în legislația procesual penală a unor state europene. Dispozițiile art.156 C.pr.pen. belgian prevăd că ascendenții, descendenții, frații, surorile, rudele apropiate, soțul sau soția acuzatului, chiar și după divorț, nu sunt nici chemate, nici primite ca martori, însă mărturia acestora nu este lovită de nulitate atât timp cât, fie Ministerul Public, fie partea civilă, fie acuzatul nu s-au opus audierii acestor persoane. De asemenea, în secțiunea 100 alin. 1 C.pr.pen. ceh se stabilește că au dreptul de a refuza să depună mărturie ascendenții și descendenții în linie directă ai acuzatului, frații, surorile, rudele prin adopție, soțul/soția și partenerul civil al acuzatului. În Croația, art.285 alin.1 C.pr.pen. exceptează de la obligația de a depune mărturie următoarele persoane: soțul/soția sau partenerul civil al inculpatului, ascendenții și descendenții acestuia, rudele colaterale de sânge până la gradul al treilea inclusiv, afinii până la gradul al doilea inclusiv, precum și părinții adoptivi și copiii adoptați de inculpat. În Irlanda, secțiunea 25 din Legea nr.12/1992 privind probele în procesul penal prevede că, atunci când soții sau foștii soți sunt acuzați împreună, niciunul dintre ei nu poate fi obligat să depună mărturie împotriva celuilalt. Totuși, conform secțiunii 22, soțul/soția acuzatului are obligația de a depune mărturie în procesele privind infracțiuni care implică violență sau amenințarea cu violența la adresa soțului/soției, copilului biologic sau adoptat al soțului/soției sau acuzatului ori a oricărui minor până la vârsta de 17 ani, dacă s-a comis vreo infracțiune împotriva libertății sexuale a unui minor ori dacă este vorba despre o tentativă, instigare sau orice altă formă de participație la vreuna din infracțiunile menționate . Așadar, legislația irlandeză limitează dreptul reglementat conform secțiunii 25 din Legea nr.12/1992 în funcție de natura infracțiunii ce face obiectul procesului penal. În Olanda, secțiunea 217 C.pr.pen. stipulează că pot refuza să depună mărturie, invocând relațiile de familie cu suspectul, rudele de sânge și afinii în linie directă, rudele de sânge și afinii în linie colaterală până la gradul al treilea inclusiv, soțul/soția, actual sau fost, și partenerul civil, actual sau fost. În Polonia, art.182 alin.1 C.pr.pen. statuează că rudele acuzatului pot refuza să depună mărturie. Alin.2 al art.182 din același act normativ precizează că acest drept subzistă chiar dacă raportul conjugal sau de adopție a fost dizolvat. În Germania, secțiunea 52 C.pr.pen. enumeră persoanele care pot refuza să depună mărturie, printre acestea fiind logodnicul/logodnica acuzatului sau persoana cu care acuzatul a promis să formeze un parteneriat civil, soțul/soția acuzatului, chiar dacă căsătoria nu mai există, partenerul civil al acuzatului, chiar dacă parteneriatul civil nu mai există, o rudă directă sau colaterală ori un afin (fost sau actual) — rudă colaterală până la gradul al treilea inclusiv sau afin până la gradul al doilea inclusiv al acuzatului. De asemenea, secțiunea 130 alin.1 C.pr.pen. slovac prevede că pot refuza să depună mărturie rudele acuzatului în linie directă, frații și surorile acestuia, părintele adoptiv, copilul adoptat, soțul/soția și partenerul civil al acuzatului. Similar, în Slovenia, art.236 alin. 1 din Legea de procedură penală exceptează de la datoria de a depune mărturie soțul/soția și partenerul civil al acuzatului, rudele de sânge în linie directă ale acuzatului, rudele colaterale până la gradul al treilea inclusiv și afinii până la gradul al doilea inclusiv, precum și părintele adoptiv și copilul adoptat al acuzatului.

Instanța de la Strasbourg a stabilit în Hotărârile din 24 noiembrie 1986, § 30, respectiv 19 iulie 2012, § 41, pronunțate în cauzele Unterpertinger împotriva Austriei, respectiv Hümmer împotriva Germaniei, că dispozițiile din legea națională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art.6 paragrafele 1 și 3 lit.d) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece țin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat și un martor din propria sa familie și sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală.

Rațiunea reglementării dreptului de a refuza să fie audiate în calitate de martori, al persoanelor enumerate în art.117 alin.(1) lit.a) și lit.b) C.pr.pen., este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naște în ipoteza reglementării unei obligații a acestora de a da declarație sub jurământ și sub sancțiunea infracțiunii de mărturie mincinoasă. Autorul excepției de neconstituționalitate din prezenta cauză susține că normele procesual penale criticate sunt contrare dispozițiilor constituționale și convenționale privind interzicerea discriminării, întrucât concubinii suspectului sau inculpatului nu beneficiază de acest drept.

Persoana care are cu suspectul/inculpatul o relație asemănătoare acelora dintre soți — fără a fi oficializată — nu beneficiază de dreptul de a refuza să fie martor, cu toate că, potrivit doctrinei, din punct de vedere moral, afectiv și al dreptului la întemeierea familiei, nu există nicio diferență relevantă între partenerii de viață căsătoriți legal și cei implicați într-o uniune consensuală, iar audierea acestora din urmă în cauza partenerului lor creează aceleași posibile probleme în cuplu ori aceleași îndoieli justificate asupra sincerității declarației, ca și în cazul declarației soțului legitim. În același mod, literatura de specialitate a reținut că nici vechiul cod și nici noul Cod de procedură penală nu au prevăzut dreptul concubinului sau concubinei suspectului sau inculpatului de a refuza să dea declarații, iar această situație nu este cu nimic modificată de reglementarea instituției logodnei în art.266 și următoarele din noul Cod civil, întrucât numai noul Cod de procedură penală reglementează administrarea probelor în cadrul procesului penal.

Legislația procesual penală a unor state europene recunoaște partenerilor de viață de facto ai acuzatului dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martori. În acest sens, potrivit art.119 C.pr.pen. bulgar, soțul/soția inculpatului, ascendenții, descendenții, frații și surorile sale, precum și persoana cu care inculpatul conviețuiește în fapt pot refuza să depună mărturie. De asemenea, art.71 C.pr.pen. estonian enumeră persoanele care au dreptul de a refuza să depună mărturie, printre acestea regăsindu-se și persoana care conviețuiește stabil cu suspectul sau acuzatul, chiar și în cazurile în care coabitarea s-a încheiat. În Finlanda, secțiunea 20 din capitolul 17 din Codul de procedură judiciară enumera categoriile de persoane care nu pot fi constrânse să depună mărturie, printre acestea fiind și persoana care este sau a fost logodită cu una dintre părți (așadar, norma menționată făcea referire la o uniune legală). Însă, prin Legea nr.732/2015 au fost introduse în Codul de procedură judiciară finlandez prevederi în favoarea concubinilor. Așa încât, secțiunea 17 din capitolul 17 al Codului de procedură judiciară finlandez stipulează că soțul/soția, fostul soț/fosta soție sau concubinul actual al unei părți, fratele sau sora, ascendentul sau descendentul direct ori o persoană care se află într-o relație similară cu coabitarea sau rudenia cu una dintre părți poate refuza să depună mărturie. În Germania, de asemenea, în secțiunea 52 C.pr.pen. se enumeră persoanele care pot refuza să depună mărturie, printre acestea fiind logodnicul/logodnica acuzatului sau persoana cu care acuzatul a promis să formeze un parteneriat civil. În Italia, art.199 alin.1 C.pr.pen. prevede că rudele acuzatului nu au obligația de a depune mărturie decât dacă au formulat un denunț sau o plângere ori dacă ele sau rudele lor sunt victime ale infracțiunii. De asemenea, dispozițiile menționate se aplică și celui care coabitează sau a coabitat cu acuzatul, fără să fie vorba despre o căsătorie, dar numai cu privire la faptele petrecute sau aflate de martor în timpul relației. În Malta, conform art.633 alin.1 din Codul penal, martorii nu pot fi respinși pe motiv că sunt rude de sânge sau afini cu vreo parte (inclusiv acuzatul sau inculpatul) ori pentru că au vreo altfel de legătură cu una dintre părți. Totuși, alin.2 prevede că rămâne la latitudinea instanței să permită unui martor să nu depună mărturie, dacă nu dorește să dea informații împotriva unei persoane cu care coabitează, împotriva partenerului civil, împotriva unui ascendent sau descendent, a unui frate, a unei surori, a unui unchi sau nepot. Art.635 alin.1 din Codul penal maltez prevede o excepție de la această regulă, menționând că soțul/soția, partenerul civil sau concubinul acuzatului sau inculpatului nu are voie să depună mărturie nici pentru, nici contra acestuia decât în cazul infracțiunilor comise împotriva sa ori împotriva ascendenților sau descendenților săi. Alin.2 al art.635 din Codul penal maltez precizează că alin.1 se aplică și în cazul în care soțul/soția, partenerul civil sau concubinul acuzatului sau inculpatului deține informații cu privire la altă persoană judecată împreună cu acesta. Art.637 menționează că pot fi ridicate obiecții cu privire la credibilitatea mărturiei persoanelor enumerate la art.633 și că revine instanței sarcina de a decide asupra acestor obiecții, luând în considerare toate circumstanțele cauzei, mai ales atitudinea, comportamentul și caracterul martorului, precum și plauzibilitatea, coerența și coroborarea cu alte mărturii a depoziției sale. În Polonia, art.185 C.pr.pen. stabilește că o persoană care are o relație deosebit de apropiată cu acuzatul poate fi scutită, la cerere, de obligația de a depune mărturie, iar, în Portugalia, conform art.134 alin.1 C.pr.pen., printre alții, poate refuza să depună mărturie persoana care coabitează sau a coabitat cu acuzatul ca și cum ar fi fost căsătoriți, indiferent dacă este vorba de persoane de același sex sau de sexe diferite, însă refuzul de a depune mărturie trebuie să privească numai fapte petrecute în timpul căsătoriei sau coabitării, așadar condiționat. În Spania, art.416 C.pr.pen. exceptează de la obligația de a depune mărturie, printre alții, și persoana cu care acuzatul are o relație de fapt echivalentă căsătoriei. De asemenea, în Suedia, secțiunea a 3-a din capitolul 36 al Codului de procedură judiciară stipulează că nu au obligația de a depune mărturie soțul/soția, actual sau fost, al unei părți, rudele de sânge sau afinii în linie directă, ascendentă sau descendentă, frații și surorile, cumnații, actuali sau foști, precum și persoanele aflate într-o relație similară cu una dintre părți.

Statele europene au modalități variate de reglementare a dreptului anumitor persoane de a refuza să dea declarații în calitate de martor în procesul penal. Unele dintre acestea limitează categoria persoanelor cărora li se recunoaște acest drept la „rudele apropiate” ale acuzatului, soțul/fostul soț ai acestuia, ori persoane aflate într-o altă formă de uniune legală cu acuzatul (logodnici/parteneri civili). Alte state europene, reglementând mai larg acest beneficiu, recunosc și persoanelor cu care acuzatul are o relație de fapt echivalentă căsătoriei/persoanelor aflate în relații similare căsătoriei/persoanelor care coabitează sau au coabitat cu acuzatul/persoanelor care au o relație deosebit de apropiată cu acuzatul/concubinului/persoanei cu care inculpatul conviețuiește în fapt/persoanei care conviețuiește stabil cu inculpatul dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor.

Instanța de la Strasbourg s-a pronunțat cu privire la dreptul de refuz al audierii în cazul concubinilor, prin Hotărârea din 3 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Van der Heijden împotriva Olandei. În cauză, față de susținerile părților, instanța europeană a reținut că noțiunea de „viață de familie”, apărată prin art.8 al Convenției, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie și poate include alte relații de facto. Când trebuie să se stabilească dacă o relație constituie „viață de familie”, trebuie luați în considerare o serie de factori, în special dacă cuplul trăiește împreună, durata relației, dacă au demonstrat stabilitatea relației având copii împreună sau prin orice alte mijloace. În speță, reclamanta a avut doi copii cu inculpatul, ambii fiind recunoscuți de acesta, așa încât, în aceste condiții, instanța europeană a stabilit că a existat „viață de familie” în cuplul respectiv, fapt necontestat de guvernul olandez. Curtea de la Strasbourg a constatat că, deși obligația de a depune mărturie constituie o obligație civică, încercarea de a o constrânge pe reclamantă să depună mărturie împotriva concubinului său constituie o interferență în dreptul său de a-i fi respectată viața de familie. Curtea a fost de acord că interferența a fost „prevăzută de lege”, deoarece s-a bazat pe secțiunea 221 C.pr.pen. olandez. De asemenea, nu a fost contestat faptul că s-a urmărit un „interes legitim”, și anume protejarea societății prin prevenirea infracțiunilor. Problema principală a speței a fost dacă această interferență a fost „necesară într-o societate democratică”. Așa încât Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că sistemul instituit prin Convenție are un rol în esență subsidiar, autoritățile naționale având competența democratică de a se ocupa de protecția legală a drepturilor omului. Mai mult, datorită contactului lor direct și continuu cu realitățile vieții din țările respective, acestea sunt mai în măsură decât instanțele internaționale să evalueze condițiile și necesitățile locale. Așadar, atunci când adoptă legi prin care trebuie să asigure un echilibru între interese contrare, statele au voie, în principiu, să stabilească mijloacele pe care le consideră optime pentru concilierea acestor interese. Totuși, s-a reținut că instanța de la Strasbourg are competența de a stabili dacă o anumită interferență este sau nu necesară în cauză. Marja de apreciere a statului este relativ restrânsă atunci când dreptul în cauză are un caracter fundamental și mult restricționată când este vorba despre un aspect extrem de important al existenței sau individualității unei persoane. Atunci când nu există un consens între statele membre cu privire la importanța unui anumit interes sau referitor la cele mai bune mijloace de protejare a acestuia, mai ales atunci când sunt ridicate probleme sensibile de morală sau etică, marja de apreciere a statelor trebuie să fie mai largă. În speță, Curtea de la Strasbourg a constatat că statele membre au modalități variate de constrângere a martorilor. Deși lipsa unei practici comune nu este decisivă în sine, ea este un argument în favoarea acordării unei marje largi de apreciere.

Conform celor reținute de instanța europeană, în cauză au existat două interese publice contrare, respectiv judecarea unei infracțiuni grave și protejarea vieții de familie de interferența statală. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observat că Olanda se numără printre statele membre care au creat un privilegiu de refuz al audierii pentru anumite categorii de martori și acest lucru a fost realizat într-o manieră clară și accesibilă, prin delimitarea anumitor categorii de persoane, printre care și soțul/soția, actual sau fost, și partenerul civil, actual sau fost, al suspectului. Asemenea martori sunt eliberați de dilema morală de a trebui să aleagă între o mărturie adevărată care ar putea periclita relația lor cu suspectul și o mărturie falsă care ar proteja această relație. Instanța europeană a subliniat că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepție de la o datorie civică normală, de interes public, și de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor condiții și formalități, iar categoriile de beneficiari trebuie clar delimitate. În concluzie, instanța de la Strasbourg nu a considerat că interferența cu viața de familie a reclamantei a fost atât de împovărătoare și disproporționată încât să fie considerată injustă în raport cu interesul său, astfel încât a constatat că art.8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu a fost încălcat.

Aparent, orientarea legiuitorului român este în concordanță cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, anterior citată, potrivit căreia dreptul de a nu depune mărturie, ca excepție de la îndeplinirea unei obligații civice normale, poate fi supus unor condiționări și limitări în ceea ce privește definirea categoriilor de persoane cărora le este recunoscut. Așadar, dispozițiile art.117 alin.(1) lit.a) și b) C.pr.pen. se încadrează în categoria de norme procesual penale care reglementează într-un mod mai exigent dreptul anumitor persoane de a refuza să dea declarații în calitate de martor în procesul penal. Pe de altă parte, Curtea Constituțională reamintește că, în hotărârea precitată, atunci când a reținut că Olanda se numără printre statele membre care au creat un privilegiu de refuz al audierii pentru anumite categorii de martori, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că acest lucru a fost realizat într-o manieră clară și accesibilă, prin delimitarea anumitor categorii de persoane. Instanța de la Strasbourg a subliniat chiar că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepție de la o datorie civică normală, de interes public, și de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor condiții și formalități, iar categoriile de beneficiari trebuie clar delimitate. Normele procesual penale criticate în prezenta cauză stabilesc că „Au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane: a) soțul, ascendenții și descendenții în linie directă, precum și frații și surorile suspectului sau inculpatului; b) persoanele care au avut calitatea de soț al suspectului sau al inculpatului”, astfel încât s-ar putea susține că legiuitorul român a reglementat într-o manieră clară și previzibilă dreptul de refuz al audierii, prin delimitarea categoriilor de beneficiari ai acestuia. Totodată, textul precitat, nefăcând vorbire despre partenerii de viață de facto ai suspectului sau inculpatului, s-ar putea aprecia că, în cazul acestora, nu se poate invoca o dilemă morală, în această ipoteză prevalând interesul public de a afla și de a stabili adevărul într-o cauză penală.

Curtea Constituțională constată că art.177 din Codul penal, definind noțiunea de „membru de familie”, stabilește în alin.(1) că „Prin membru de familie se înțelege: a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude; b) soțul; c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc”. Potrivit Expunerii de motive la Legea nr.286/2009 privind Codul penal „noțiunea de membru de familie a fost în egală măsură vizată de o modificare, în condițiile renunțării la paralelismul de reglementare din codul în vigoare, care operează atât cu noțiunea de rude apropiate, cât și cu cea de membri de familie. Sensul dat de proiect noțiunii de membru de familie vine să absoarbă integral în conținutul său noțiunea de rude apropiate, dar cuprinde, în egală măsură, și persoanele care au stabilit legături asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, cu condiția conviețuirii. Soluția este pe deplin justificată în condițiile numărului mare de cupluri care trăiesc astăzi în uniune liberă, neexistând niciun temei pentru a refuza acestora o protecție penală similară cu cea acordată cuplurilor căsătorite. În acest fel, noțiunea de membru de familie folosită de Codul penal este armonizată cu cea deja consacrată de Legea nr.217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, dar și cu reglementări existente în alte coduri penale europene [a se vedea art.173 alin.(2) din Codul penal spaniol, art.152 alin.(2) din Codul penal portughez].”

Potrivit art.177 alin.(1) lit.c) din Codul penal, prin membru de familie se înțelege, printre alții, nu numai soțul, ci și persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc. Prevederea indică două categorii de persoane care compun conceptul de „membru de familie”, respectiv membrii propriu-ziși (formali) ai unei familii [art.177 alin.(1) lit.a) și lit.b) din Codul penal] și persoanele asimilate acestora [art.177 alin.(1) lit.c) din Codul penal]. Potrivit doctrinei, rațiunea care determină legiuitorul să lege diverse efecte de tip negativ sau pozitiv ale unor instituții juridico-penale de constatarea calității de membru de familie se regăsește, în egală măsură, în ipotezele în care existența relației în cauză este legal și formal fixată într-o formă oficială (precum căsătoria), precum și atunci când este vorba despre o situație de fapt, implicând însă aceeași dinamică cotidiană efectivă.

Legea penală utilizează în numeroase ocazii conceptul de „membru de familie” astfel definit, integrându-l fie în structura unor norme penale generale, fie a unora speciale ori procesual penale care dau expresie unor instituții de drept prezentând naturi juridice eterogene. În acest sens, Curtea reține, cu titlu de exemplu, reglementarea, în legea penală în vigoare, a cauzelor speciale de nepedepsire, în cazul infracțiunilor de nedenunțare [art.266 alin.(2) din Codul penal], favorizarea infractorului [art.269 alin. (3) din Codul penal], tăinuire [art.270 alin.(3) din Codul penal] și nedenunțarea unor infracțiuni contra securității naționale [art.410 alin.(2) din Codul penal], atunci când fapta este săvârșită de un „membru de familie”, care, potrivit art.177 din Codul penal, include și „persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc”.

Potrivit art.119 alin.(2) C.pr.pen., având denumirea marginală „Întrebări privind persoana martorului”, în cazul audierii martorului, acestuia i se comunică obiectul cauzei și apoi „este întrebat dacă este membru de familie” sau fost soț al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părți din procesul penal, dacă se află în relații de prietenie sau de dușmănie cu aceste persoane, precum și dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârșirii infracțiunii. Rațiunea reglementării unei astfel de proceduri preliminare audierii martorului este și aceea de a da posibilitatea persoanelor ce urmează a declara în calitate de martor de a invoca dispozițiile art.117 C.pr.pen., în fața organului judiciar.

Curtea constată o lipsă de corelare între normele procesual penale cuprinse în art.117 alin.(1) lit.a) și lit.b) C.pr.pen. și cele cuprinse în art.119 C.pr.pen. raportat la definiția legală a „membrului de familie” stabilită în art.177 din Codul penal, în condițiile în care această din urmă normă penală este necesar a se reflecta și în legea procesual penală în vigoare, având în vedere că, potrivit art.602 C.pr.pen., „Termenii sau expresiile al căror înțeles este anume explicat în Codul penal au același înțeles și în Codul de procedură penală.” Legislația procesual penală română se numără printre cele care au reglementat un drept de refuz al audierii pentru anumite categorii de persoane, însă legiuitorul român nu a reglementat acest drept într-o manieră clară, accesibilă și previzibilă.

Dspozițiile art.117 alin.(1) lit. a) și b) C.pr.pen. nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii — din perspectiva lipsei de corelare cu dispozițiile art.119 C.pr.pen. raportat la definiția legală a „membrului de familie” stabilită prin art.177 din Codul penal —fiind contrare dispozițiilor art.1 alin.(5) din Constituție. Cu referire la viciul de neconstituționalitate constatat, instanța de control constituțional a reținut, în jurisprudența sa, că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligația de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate (de exemplu, Decizia Curții Constituționale nr.903 din 6 iulie 2010, M.Of.nr.584 din 17 august 2010, Decizia Curții Constituționale nr.743 din 2 iunie 2011, M.Of.nr.579 din 16 august 2011, și Decizia nr.1 din 11 ianuarie 2012, M.Of.nr.53 din 23 ianuarie 2012). Totodată, instanța de control constituțional a constatat că, deși normele de tehnică legislativă nu au valoare constituțională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislații care respectă principiul securității raporturilor juridice, având claritatea și previzibilitatea necesare (Decizia nr.26 din 18 ianuarie 2012, M.Of.nr.116 din 15 februarie 2012, și Decizia nr.445 din 16 septembrie 2014, M.Of.nr.790 din 30 octombrie 2014).

eținând că standardul de protecție oferit de dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și de jurisprudența instanței europene este unul minimal, Legea fundamentală sau jurisprudența Curții Constituționale putând oferi un standard mai ridicat de protecție a drepturilor fundamentale, potrivit prevederilor art.20 alin.(2) din Constituție și art.53 din Convenție, Curtea constată că soluția legislativă cuprinsă în art.117 alin.(1) lit.a) și lit.b) C.pr.pen., care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc ori nu mai conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul, este neconstituțională, întrucât aduce atingere dispozițiilor art.16 alin.(1) privind egalitatea cetățenilor în fața legii raportat la art.26 alin.(1) referitor la viața familială, din Legea fundamentală.

Legiuitorul, potrivit atribuțiilor sale constituționale, prevăzute la art.61 alin.(1) din Constituție, și în marja de apreciere conferită de către acestea, poate supune acest drept unor condiții și formalități, dar reglementarea diferită a acestui drept pentru persoane care se află în situații juridice similare este discriminatorie, dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată.

Cu privire la incidența art.16 alin.(1) din Constituție, instanța de control constituțional a statuat că principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr.1 din 8 februarie 1994, M.Of.nr.69 din 16 martie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr.755 din 16 decembrie 2014, M.Of.nr.101 din 9 februarie 2015, sau Decizia nr.67 din 26 februarie 2015, M.Of.nr.185 din 18 martie 2015). Potrivit aceleiași jurisprudențe a instanței de control constituțional, discriminarea se bazează pe noțiunea de excludere de la un drept/beneficiu (Decizia nr.62 din 21 octombrie 1993, M.Of.nr.49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituțional specific, în cazul constatării neconstituționalității discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (v, în acest sens, Decizia nr.685 din 28 iunie 2012, M.Of.nr.470 din 11 iulie 2012, sau Decizia nr.681 din 13 noiembrie 2014, M.Of.nr.889 din 8 decembrie 2014).

Aplicabilitatea tezei referitoare la interzicerea discriminării din cuprinsul dispozițiilor constituționale ale art.16 alin.(1) raportat la art.26 alin.(1) referitor la viața de familie, având în vedere că norma penală criticată consacră o excludere, nejustificată, de la acordarea dreptului de refuz al audierii, a persoanelor care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc ori nu mai conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul. Astfel cum instanța constituțională a reținut în paragrafele anterioare ale prezentei decizii, rațiunea dreptului de a refuza să declare în calitate de martor al persoanelor enumerate în art.117 alin.(1) lit.a) și lit.b) C.pr.pen. rezidă în ocrotirea sentimentelor de afecțiune pe care soțul, fostul soț, ascendenții sau descendenții, frații și surorile suspectului sau inculpatului le pot avea față de aceștia din urmă. Așa încât problema de conștiință cu care se confruntă persoanele enumerate în norma procesual penală precitată justifică scutirea acestora de la obligația civică de a da probe într-un proces penal. Reglementând dreptul acestora de a refuza să fie audiate în calitate de martor împotriva unei rude, soț/fost soț, legiuitorul a recunoscut valoarea socială a acestor relații în societate și a urmărit să împiedice martorii să se confrunte cu dilema morală de a alege între a da declarații, conforme cu adevărul, cu riscul periclitării vieții de familie, ori a da declarații, neconforme cu adevărul, în scopul protejării vieții de familie, dar cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă.

Temeiul pentru reglementarea dreptului de refuz al audierii se află în sfera de protecție a relațiilor de familie. Deși Constituția nu definește noțiunea de „viață familială”, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că noțiunea de „viață de familie”, apărată prin art.8 din Convenție, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie și poate include alte relații de facto (a se vedea Hotărârea din 3 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Van der Heijden împotriva Olandei, precitată). Cu alte cuvinte, există „viață de familie” și în cazul unei relații de fapt echivalente căsătoriei, așa încât Curtea Constituțională constată că rațiunea reglementării dreptului de refuz al audierii subzistă și în cazul persoanelor care au relații asemănătoare acelora dintre soți ori au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul, de vreme ce scopul substanțial al instituirii acestui drept îl reprezintă protecția „vieții de familie”, având o importanță majoră în societate, indiferent de existența unei înregistrări formale. Așa încât, câtă vreme principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, atunci, Curtea constată că nu există niciun motiv obiectiv și rezonabil pentru care persoanele care au relații asemănătoare acelora dintre soți sau au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul să fie excluse de la exercițiul dreptului de a refuza să dea declarații în calitate de martori în procesul penal.

Dreptul la viața familială nu are caracter absolut, exercițiul acestui drept putând fi restrâns, potrivit art.53 din Legea fundamentală, „prin lege”, toți participanții la înfăptuirea actului de justiție având obligația de a se supune principiului aflării adevărului, ca o necesitate firească ce se impune ca urmare a „desfășurării instrucției penale”. Însă, principiul proporționalității impune ca restrângerea exercițiului acestui drept să nu depășească limitele a ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de norma penală, fiind de dorit ca, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate să nu fie disproporționate în raport cu scopurile vizate. În acest sens, în Decizia nr.371 din 26 iunie 2014, M.Of.nr.584 din 5 august 2014, instanța de control constituțional a arătat că, în ceea ce privește pretinsa discriminare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere (a se vedea hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, paragrafele 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Cipru, § 29, Bocancea și alții împotriva Moldovei, § 24).

Deosebirea de tratament juridic între soțul/fostul soț al suspectului sau inculpatului, pe de o parte, respectiv persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc ori nu mai conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul, pe de altă parte, din perspectiva reglementării dreptului de a refuza să declare în calitate de martori în procesul penal, este discriminatorie, nefiind justificată în mod obiectiv și rezonabil, de vreme ce norma procesual penală criticată nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul avut în vedere. Dreptul la „viața de familie”, în cazul persoanelor care au relații asemănătoare acelora dintre soți ori au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul este necesar a fi protejat, în materie penală, într-un mod similar cuplurilor legal constituite, având în vedere identitatea de rațiune a reglementării normei procesual penale criticate în ipotezele menționate. În măsura în care nu vor fi obligate să dea declarații în calitate de martor în procesul penal, persoanele care au relații asemănătoare acelora dintre soți ori au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul au, totuși, facultatea de a da astfel de declarații, renunțând la dreptul lor, în acest fel fiind asigurat și interesul public de a se exercita în mod eficient acțiunea penală.[3]

DENUNȚĂTORUL

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) și (3), ale art. 114 alin. (1) și ale art. 115 alin. (1) C . pr. pen. și ale art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile în vederea rezolvării de principiu a modalității de interpretare a dispozițiilor art. 175 din Codul penal, respectiv dacă medicul chirurg angajat cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, trimis în judecată sub acuzația săvârșirii infracțiunii de luare de mită prevăzute de dispozițiile art. 289 alin. (1) din Codul penal, se încadrează în categoria funcționarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (1) lit. c) din Codul penal sau în categoria funcționarilor publici prevăzută la art. 175 alin. (2) din Codul penal, M. Of. nr. 24 din 13 ianuarie 2015.

Se susține că textele criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) referitoare la statul de drept și la calitatea legii, ale art. 11 alin. (1) cu privire la dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 20 alin. (1) referitoare la tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil și ale art. 23 alin. (12) cu privire la legalitatea incriminării și a pedepsei, precum și dispozițiilor art. 6 din C.E.D.H. referitor la dreptul la un proces echitabil și ale art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene cu privire la dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil.

Dispozițiile art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) și (3), ale art. 114 alin. (1) și ale art. 115 alin. (1) C . pr. pen. au făcut obiectul unor critici de neconstituționalitate similare, sub aspectul posibilității denunțătorului de a cumula și calitatea de martor, instanța de contencios constituțional pronunțând, în acest sens, mai multe decizii, dintre care Decizia nr. 108 din 25 februarie 2020, M. Of. nr. 402 din 15 mai 2020, Decizia nr. 727 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr. 190 din 9 martie 2020, și Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 650 din 6 august 2019, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

Denunțătorul poate fi: a) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracțiune la a cărei săvârșire nu a participat, dar despre care are cunoștință (de exemplu, art. 290 C . pr. pen. ); b) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracțiune pe care a săvârșit-o, infracțiune care este în strânsă legătură cu alta, iar prin realizarea denunțului se urmărește aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunțător și tragerea la răspundere penală a făptuitorului ce a săvârșit infracțiunea aflată în corelație cu cea a denunțătorului [de exemplu, darea de mită (art. 290 din Codul penal) corelativ cu luarea de mită (art. 289 din Codul penal); cumpărarea de influență (art. 292 din Codul penal) corelativ cu traficul de influență (art. 291 din Codul penal)]; c) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracțiune pe care a săvârșit-o, infracțiune care presupune participarea mai multor persoane, ca subiecți activi, la săvârșirea infracțiunii; prin realizarea denunțului se urmărește aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunțător și tragerea la răspundere penală a celorlalți participanți [de exemplu, grupul infracțional organizat (art. 367 din Codul penal)]; d) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracțiune la a cărei săvârșire nu a participat, dar despre care are cunoștință, denunțătorul fiind el însuși în poziția de a fi tras la răspundere penală pentru săvârșirea anumitor infracțiuni expres prevăzute de lege, altele decât infracțiunea denunțată; prin realizarea denunțului se urmărește reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită de denunțător (situația reglementată, de exemplu, de art. 15 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, M. Of. nr. 163 din 6 martie 2014, sau de art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Departamentul Național Anticorupție, M. Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002).

Reglementarea instituției denunțătorului pornește de la premisa că persoana fizică/juridică ce realizează denunțul are cunoștință de săvârșirea unor fapte care pot constitui infracțiune.

Denunțătorii pot fi împărțiți în două grupe, după cum urmează: a) denunțători care nu au niciun beneficiu din perspectiva tragerii lor la răspundere penală; b) denunțători care au un beneficiu din perspectiva tragerii lor la răspundere penală. În acest context, Curtea a observat că la nivelul majorității statelor europene există reglementată o obligație generală de a denunța săvârșirea sau pregătirea săvârșirii unor infracțiuni. Aceasta poate fi reglementată ca o obligație generală sau ca o obligație expresă prevăzută pentru anumite categorii de persoane.

În ceea ce privește posibilitatea dobândirii calității de martor de către denunțător, critică ce vizează dispozițiile art. 114 alin. (1) și ale art. 115 alin. (1) C . pr. pen., din coroborarea art. 34, art. 104 și art. 97 alin. (2) C . pr. pen. , rezultă că persoanele care pot fi audiate în cursul procesului penal sunt expres și limitativ prevăzute de lege. Totodată, Curtea a observat că, pe lângă indicarea expresă în prima teză a art. 34 a anumitor subiecți procesuali, alții decât subiecții procesuali principali, legiuitorul a reglementat în teza a doua a aceluiași articol o normă “deschisă”, în sensul că oricine are anumite drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale are calitatea de subiect procesual secundar, categorie din care face parte și denunțătorul. Subiecții procesuali determinați, prevăzuți în prima teză a art. 34 C . pr. pen. , sunt: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare. În acest context, autorul excepției pune în discuție în ce măsură calitatea de alt subiect procesual dobândită ca urmare a îndeplinirii condițiilor din teza a doua a art. 34 C . pr. pen. (denunțător) determină imposibilitatea obținerii calității de subiect procesual determinat, prevăzut în prima teză a acestui articol (martor). În fapt, problema ridicată de autorul excepției poate fi analizată din perspectiva deținerii concomitente atât a calității de martor, cât și a calității de alt subiect procesual prevăzut de aceste dispoziții (altul decât martorul) și, din această perspectivă, s-a constatat că legiuitorul nu a exclus această posibilitate.

Legiuitorul a reglementat expres, prin art. 115 alin. (1) C . pr. pen. , sfera persoanelor care pot fi martori din perspectivă procesuală, în timp ce art. 116 alin. (3) din același act normativ nu nominalizează sfera persoanelor obligate să păstreze secretul ori confidențialitatea unor fapte sau împrejurări, Curtea apreciind că în această categorie intră orice persoană fizică ce îndeplinește un serviciu public sau privat, în virtutea căruia ia cunoștință de anumite date ori informații care constituie secrete de stat, de serviciu sau profesionale, în condițiile legii. Legiuitorul a reglementat expres, prin art. 114 alin. (3) C . pr. pen. , regula potrivit căreia calitatea de martor are întâietate față de calitatea de expert, cu privire la faptele și împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această calitate. Totodată, legiuitorul a reglementat expres situațiile în care o anumită persoană, alta decât subiecții procesuali principali sau părțile, nu poate avea calitatea de martor, în acest sens fiind, de exemplu, dispozițiile art. 461 alin. (5) C . pr. pen. . În același sens, potrivit art. 114 alin. (4) C . pr. pen. , pot fi audiate în calitate de martor și persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 și art. 62 din același act normativ.

Noțiunea de “martor” are un înțeles autonom în sistemul C.E.D.H., independent de calificarea sa în norma națională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, § 45). Astfel, din moment ce o depoziție, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanțial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanțiile prevăzute de art. 6 §§ 1 și 3 lit. d) din Convenție (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, § 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, Cauza Luca împotriva Italiei, § 41. V și Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 930 din 5 noiembrie 2018, §§ 16 și 17; Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr. 496 din 4 iulie 2016, §§ 19 și 21, și Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr. 540 din 29 iunie 2018, §§ 27 și 28).

Ideea de bază a reglementării instituției denunțătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce realizează denunțul are cunoștință de săvârșirea unor fapte care pot constitui infracțiune. În totalitatea cazurilor, denunțul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârșirea unei infracțiuni. Astfel, Curtea a apreciat că denunțul poate constitui o “mărturie în acuzare”, cu consecința dobândirii de către denunțător a calității de “martor”.

Noul Cod de procedură penală consacră, ca și legea veche, sistemul liberei aprecieri a probelor. În baza principiului liberei sau intimei convingeri a judecătorului, acesta va aprecia liber mijloacele de probă administrate în cauză, neexistând o ordine de preferință, referitor la forța probantă a acestora. Totodată, organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate, cât și credibilitatea lor; probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, importanța acestora rezultând în urma aprecierii lor de organele judiciare consecutiv analizei ansamblului materialului probatoriu administrat în mod legal și loial în cauză. În luarea Deciziei asupra existenței infracțiunii și vinovăției inculpatului, instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei și amânarea aplicării pedepsei se dispun doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Legiuitorul, prin dispozițiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen. , a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor, reglementând în acest sens că hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați. Așadar, din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 103 alin. (3) C . pr. pen. , rezultă că celelalte mijloace de probă prin care au fost obținute probe directe pot conduce autonom, în mod determinant, la pronunțarea uneia dintre soluțiile enumerate, care conțin constatarea faptului că o persoană a comis o infracțiune. În raport cu susținerile autorilor excepției potrivit cărora dispozițiile anterior menționate sunt neconstituționale din perspectiva faptului că, pe lângă declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați, nu sunt menționate și declarațiile denunțătorului audiat în calitate de martor, Curtea a apreciat necesar a se stabili scopul instituirii dispoziției de lege criticate.

În ceea ce privește investigatorii, aceștia, potrivit art. 148 alin. (8) C . pr. pen. , pot fi audiați ca martori în cadrul procesului penal în aceleași condiții ca martorii amenințați. Totodată, potrivit art. 148 alin. (10) din același act normativ, în situații excepționale, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alin. (1) al art. 148, iar folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obținerea datelor sau informațiilor ori nu este posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală. Dispozițiile art. 148 alin. (8) C . pr. pen. se aplică în mod corespunzător.

Potrivit art. 150 alin. (3) C . pr. pen. , activitățile autorizate pot fi desfășurate de un organ de cercetare penală, de un investigator cu identitate reală, de un investigator sub acoperire sau de un colaborator, iar, potrivit alin. (6) al aceluiași articol, persoana care a desfășurat activitățile autorizate poate fi audiată ca martor în cadrul procesului penal, cu respectarea dispozițiilor privind audierea martorilor amenințați, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară. Din coroborarea art. 125-129 C . pr. pen. , rezultă că odată acordat statutul de martor amenințat se dispun una ori mai multe dintre măsurile de protecție prevăzute de dispozițiile procesual penale. În condițiile în care una dintre măsurile de protecție este cea prevăzută de art. 126 alin. (1) lit. d) și art. 127 lit. d) C . pr. pen. , audierea martorului se poate efectua prin intermediul mijloacelor audio-video, fără ca martorul să fie prezent fizic în locul unde se află organul judiciar, subiecții procesuali principali, părțile și avocații acestora putând adresa întrebări martorului audiat în aceste condiții, fiind respinse întrebările care ar putea conduce la identificarea martorului. Această modalitate de audiere este cea aplicabilă și în cazul investigatorilor și colaboratorilor. Totodată, potrivit art. 149 alin. (1) C . pr. pen. , identitatea reală a investigatorilor sub acoperire și a colaboratorilor cu o altă identitate decât cea reală nu poate fi dezvăluită.

Au fost exprimate opinii în sensul că dispozițiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen. preiau în dreptul intern un standard clasic al jurisprudenței CEDO , potrivit căruia, în anumite circumstanțe, autoritățile judiciare pot apela la declarațiile administrate în faza “instrucției” (urmăririi penale), în special în cazul refuzului persoanelor care le-au dat de a le reitera în public de teama consecințelor pe care acestea le-ar putea avea pentru siguranța lor. Necesitatea protecției nu poate aduce atingere substanței dreptului la apărare, astfel că, și în aceste situații, CEDO apreciază că drepturile apărării sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanțiile prevăzute de art. 6 din C.E.D.H. , atunci când o condamnare se întemeiază în întregime sau într-o măsură determinantă pe mărturia făcută de o persoană pe care acuzatul nu a putut-o interoga direct sau prin altă persoană în numele său, nici în faza de urmărire penală, nici în faza dezbaterilor.

Pe de altă parte, s-a arătat că sfera martorilor protejați ale căror declarații nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. În această categorie sunt incluși investigatorii cu identitate reală sau protejată, colaboratorii cu identitate reală sau protejată, martorii amenințați, martorii vulnerabili, dar și persoana vătămată și partea civilă cu privire la care s-au luat măsuri de protecție similare martorilor amenințați. Din acest punct de vedere, persoana vătămată protejată și partea civilă protejată se află în aceeași situație faptică și au același regim juridic ca cel al martorilor protejați, prin urmare, și efectele declarațiilor lor trebuie să fie asemănătoare cu cele ale acestora din urmă. Restrângerea valorii probante a declarațiilor acestor persoane are la bază temerea că atât investigatorii, colaboratorii, cât și martorii protejați (în sens larg) sunt supuși unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală și astfel pot fi influențați în declarații, fie pentru că unii sunt agenți executivi ai statului, fie că alții au anumite interese (colaboratorii pot avea interesul de a obține o remunerație sau de a li se reduce pedeapsa în propriul dosar, de a beneficia de un acord de recunoaștere a vinovăției sau de renunțare la urmărirea penală etc.) în a acționa conform dorinței organului judiciar sau sunt îndatorați moral de efortul de protejare a lor și reacționează în consecință etc. Deși utilizarea tehnicilor sub acoperire nu poate încălca în sine dreptul la un proces echitabil, riscul pe care îl implică instigarea de către poliție prin asemenea tehnici presupune ca folosirea acestor metode să fie menținută în limite bine determinate. Astfel, în scopul evitării unei erori judiciare bazate pe astfel de probe, precum și având în vedere condițiile derogatorii de audiere a acestor persoane, care restrâng într-o oarecare măsură posibilitățile de apărare, legea a restrâns, la rândul ei, valoarea probantă a declarațiilor investigatorului, colaboratorului, martorului protejat.

Sfera de cuprindere a persoanelor ale căror declarații nu pot fi determinante în luarea unei hotărâri de condamnare este în realitate mai largă decât cea care rezultă nemijlocit din text. Cu toate acestea, dacă legiuitorul ar fi instituit această dispoziție legală având în vedere cele enunțate anterior, ar fi însemnat ca restrângerea valorii probante a declarațiilor acestor persoane să se răsfrângă asupra procesului penal, indiferent de modalitatea de audiere a acestora. Aceasta, deoarece existența unui control de autoritate din partea organului de urmărire penală asupra investigatorilor, colaboratorilor și martorilor protejați (în sens larg) nu este determinată de modalitatea de audiere a acestor persoane. Totodată, existența anumitor interese ale colaboratorului, persoanei vătămate etc. subzistă indiferent de cunoașterea sau necunoașterea de către inculpat a identității acestor persoane.

Instanța de contencios european a acordat o atenție deosebită cauzelor ce aveau ca obiect folosirea martorilor anonimi de către organele de urmărire penală pentru administrarea probatoriului în acuzare; prin martori anonimi, instanța europeană are în vedere persoanele care au fost audiate cu protejarea identității sau prin includerea în programe speciale de protecție și care au dat declarații cu privire la faptele de care este acuzată o persoană și a căror identitate nu este cunoscută apărării. În cadrul acestei noțiuni sunt incluși și agenții infiltrați, care sunt reprezentanți ai organelor de anchetă și care, prin activitatea desfășurată sub protecția anonimatului, contribuie la strângerea de mijloace de probă în acuzarea unei persoane. Curtea de la Strasbourg a apreciat că folosirea declarațiilor acestor persoane pentru a dispune condamnarea nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile Convenției. Însă, dacă se menține anonimatul martorului acuzării, apărarea va fi confruntată cu dificultăți deosebite. Astfel, în acest caz, dezavantajul cu care se confruntă apărarea trebuie să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autoritățile judiciare. Probele obținute de la martori în condițiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel normal cerut de Convenția europeană trebuie analizate cu extremă atenție, iar condamnarea unui acuzat nu trebuie să se bazeze în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (Hotărârea din 28 februarie 2006, Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§ 76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002, Cauza Visser împotriva Olandei, §§ 43-46).

Reglementând dispozițiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen. , legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenței unor situații în care persoanele anterior menționate nu sunt prezente pentru a fi audiate într-un proces public și contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanțiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane. Or, din perspectiva denunțătorului, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și acesta dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), dispozițiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen. sunt pe deplin aplicabile. În cazul în care denunțătorul nu dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), dispozițiile art. 103 alin. (3) C . pr. pen. nu sunt aplicabile, denunțătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică și contradictorie, cu respectarea dispozițiilor referitoare la audierea martorilor.

În acest din urmă caz, Curtea a distins două situații, după cum există sau nu există un interes în obținerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunțătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declarația sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declarația oricărui alt martor, beneficiind de același tratament. În cazul în care denunțătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, apare că, din această perspectivă, poziția sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente. Referitor la aceștia din urmă s-a precizat că, fiind interesați în proces, acționează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declarațiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susținerea poziției pe care o au, ceea ce le poate determina să facă declarații necorespunzătoare adevărului.

Or, spre deosebire de vechea reglementare, Codul de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declarațiile părții (persoanei) vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepția declarațiilor prevăzute de dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen,. , celelalte declarații au o valoare probatorie necondiționată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.

Referitor la criticile de neconstituționalitate ce vizează cumularea de către aceeași persoană a calității de denunțător, de martor și de colaborator al organelor judiciare, Curtea observă că ipoteza invocată de autorii excepției de neconstituționalitate are în vedere dobândirea de către denunțător, ulterior formulării denunțului, a calității de colaborator al organelor judiciare și audierea sa în această ultimă calitate. Or, dispozițiile Codului de procedură penală permit cumularea de către denunțător, după formularea denunțului, a calității de colaborator al organelor judiciare, situație în care persoana în cauză poate fi audiată în această ultimă calitate. În aceste condiții, hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei va fi pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 103 alin. (3) C. pr. pen. , conform cărora o astfel de hotărâre nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați.

Prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție referitor la dreptul la un proces echitabil nu sunt aplicabile în cauza de față, care privește dispoziții de drept penal substanțial. De asemenea, nu sunt aplicabile nici prevederile constituționale ale art. 26 alin. (1) referitor la ocrotirea vieții intime, familiale și private și nici cele ale art. 45 privind libertatea economică. Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) și (3), ale art. 114 alin. (1) și ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum și a dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

Admisibilitatea probelor este o chestiune ce ține în primul rând de normele dreptului intern, că, în principiu, instanțele naționale sunt cele cărora le revine sarcina de a aprecia probele administrate de acestea (García Ruiz împotriva Spaniei [MC], nr. 30544/96, pct. 28, CEDO 1999‑I) și că sarcina sa este, conform Convenției, să examineze dacă procedura, considerată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (v, printre multe altele, Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, 9 iunie 1998, §34, Culegere 1998‑IV).

Atunci când o instanță de recurs este sesizată să soluționeze o cauză în fapt și în drept și să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declarațiilor date în persoană fie de acuzatul care susține că nu a comis actul de care este învinuit (v, printre alte exemple, Ekbatani împotriva Suediei, 26 mai 1988, pct. 32, seria A nr. 134; Constantinescu împotriva României, nr. 28871/95, § 55, CEDO 2000‑VIII, Dondarini împotriva San Marino, nr. 50545/99, pct. 27, 6 iulie 2004, și Igual Coll împotriva Spaniei, nr. 37496/04, pct. 27, 10 martie 2009), fie de martorii care au dat declarații în timpul procedurii (Găitănaru, §35, și Hogea împotriva României, nr. 31912/04, §54, 29 octombrie 2013).

Înalta Curte, care a procedat la audierea în persoană a reclamantului, l-a condamnat pe acesta fără să audieze martorii care depuseseră mărturie în fața primei instanțe și ale căror declarații determinaseră această instanță –și instanța de apel ulterior – să achite persoana în cauză .

În sistemul judiciar român, competențele instanțelor sesizate cu recurs nu se limitau doar la chestiuni de drept. Procedura în fața instanței de recurs era o procedură completă care urma aceleași reguli ca o procedură pe fond și că instanța de recurs putea fie să confirme achitarea pronunțată de instanța inferioară, fie să declare persoana în cauză vinovată, după o apreciere completă a chestiunii vinovăției sau nevinovăției acesteia, administrând, după caz, noi mijloace de probă (Dănilă împotriva României, nr. 53897/00, pct. 38, 8 martie 2007, Găitănaru, §30 și Văduva împotriva României, nr. 27781/06, §43, 25 februarie 2014). În opinia Curții, în speță, Înalta Curte a oferit într-adevăr o nouă interpretare a probelor, stabilind că reclamantul comisese faptele imputate, ceea ce a avut drept consecință aplicarea unei condamnări penale.

În cauzele anterioare, a concluzionat că, în temeiul dispozițiilor Codului de procedură penală, dacă instanța de recurs reținea o cauză spre rejudecare, aceasta trebuia să se pronunțe, după caz, asupra probelor ce urmau a fi administrate în cadrul procedurii. Prin urmare, rezultă că administrarea probelor după casarea unei hotărâri era reglementată de un cadru legislativ specific (Găitănaru, §33).

Curtea amintește că a criticat anterior autoritățile române pentru lipsa administrării probelor în fața instanței de recurs (Flueraş împotriva României, nr. 17520/04, §§ 56-62, 9 aprilie 2013, și Moinescu împotriva României, nr. 16903/12, §§ 36-41, 15 septembrie 2015).

Tribunalul Alba și Curtea de Apel Alba Iulia au considerat că înscrisurile aflate la dosar, inclusiv declarațiile mai multor martori, justificau achitarea reclamantului. Arată că Înalta Curte nu dispunea de nicio informație nouă pentru a înlocui achitarea acestuia cu o condamnare penală pentru luare de mită și că instanța supremă s-a întemeiat exclusiv pe documentele aflate la dosar, implicit pe declarațiile scrise obținute în etapa de investigare și pe procesele-verbale întocmite de tribunal, care conțineau declarațiile martorilor.

Înalta Curte și-a bazat în mod decisiv condamnarea reclamantului pentru luare de mită, între altele, pe declarațiile martorilor, depuse la dosar în fața instanțelor inferioare, și aceasta fără a proceda la audierea martorilor în cauză. Întemeindu-se, în special, pe declarațiile acelorași martori, Înalta Curte a mers mai departe decât instanțele inferioare. Fără îndoială instanța de recurs avea competența să aprecieze diferitele informații obținute, precum și relevanța celor pe care reclamantul dorea să le prezinte. Nu este însă mai puțin adevărat că reclamantul a fost considerat vinovat pe baza mărturiilor pe care primele instanțe care au soluționat cauza le consideraseră insuficiente pentru a-l condamna. În aceste condiții, omisiunea audierii martorilor de către instanța supremă înainte de a-l declara vinovat pe reclamant a limitat în mod considerabil dreptul la apărare (Destrehem împotriva Franţei, nr. 56651/00, § 45, 18 mai 2004; Dan împotriva Republicii Moldova, nr. 8999/07, §§ 31-35, 5 iulie 2011, și Lazu împotriva Republicii Moldova, nr. 46182/08, §§ 36-44, 5 iulie 2016 ; v, de asemenea, mutatis mutandis, Marcos Barrios împotriva Spaniei, nr. 17122/07, §§ 40-41, 21 septembrie 2010, și Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr. 23002/07, §§ 49, 22 noiembrie 2011).

Respectiva condamnare a reclamantului pentru luare de mită, pronunțată fără audierea martorilor menționați anterior, și cu toate că cele două instanțe inferioare consideraseră că nu erau întrunite elementele constitutive ale acestei infracțiuni, este contrară cerințelor unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenție.

29. Prin urmare, această dispoziție a fost încălcată.[4]

Modul în care art. 6 se aplică procedurilor de recurs depinde de caracteristicile procedurii în cauză; ar trebui să se țină seama de întreaga procedură internă și de rolul instanței de apel în ordinea juridică națională. Atunci când s-a desfășurat o ședință publică în primă instanță, absența ședințelor publice în cale de atac poate fi justificată de particularitățile procedurii în cauză, având în vedere natura sistemului de recurs intern, întinderea competențelor căii de atac. instanței, la modul în care interesele reclamantului au fost efectiv prezentate și protejate în fața acesteia și, în special, la natura întrebărilor pe care aceasta trebuia să se pronunțe (Botten împotriva Norvegiei, 19 februarie 1996, § 39, Rapoartele hotărârilor și deciziilor). 1996 I).

Atunci când un organ de apel este chemat să examineze o chestiune de fapt și de drept și să examineze chestiunea vinovăției sau a nevinovăției în ansamblu, nu poate, din motive de echitate a procesului, să se pronunțe asupra acestor întrebări. fără a aprecia în mod direct probele prezentate personal de învinuitul care susține că nu a săvârșit fapta considerată infracțiune (Ekbatani împotriva Suediei, hotărârea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, p. 14, § 32 și Constantinescu împotriva României, nr.28871/95, § 55, CEDO 2000 VIII).

Admisibilitatea probelor ține în primul rând de normele de drept intern, că, în principiu, este de competența instanțelor naționale să aprecieze probele colectate de acestea și că sarcina încredințată Curții prin Convenție este de a stabili dacă procedurile luate în considerare în ansamblu, inclusiv modul de prezentare a probelor, au fost echitabile (García Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-I). Astfel, deși „în principiu revine instanței naționale să se pronunțe asupra necesității sau oportunității chemării unui martor (…), circumstanțe excepționale ar putea conduce Curtea să concluzioneze că aceasta este incompatibilă cu articolul 6 din examinarea unui persoană în calitate de martor” (Bricmont împotriva Belgiei, 7 iulie 1989, § 89, Seria A nr. 158).

Curtea observă în primul rând că nu este contestat faptul că reclamantul a fost condamnat de Înalta Curte fără ca nici el, nici martorii să fie audiați din nou . Prin urmare, pentru a stabili dacă a existat o încălcare a articolului 6, este necesar să se ia în considerare rolul Înaltei Curți și natura problemelor care i-au fost sesizate.

Sfera competențelor instanței de apel este definită în articolele 385¹⁵ și 385¹⁶ C.pr.pen. În conformitate cu art. 385¹⁵, Înalta Curte, în calitate de organ de apel, nu era obligată să pronunțe o nouă hotărâre pe fond, dar avea opțiunea de a face acest lucru. La 1 august 2005, Înalta Curte a admis recursul procurorului, a casat hotărârea judecătoriei din 21 aprilie 2004 și hotărârea din 22 septembrie 2004 a curții de apel și a pronunțat o nouă hotărâre în fond. Potrivit dispozițiilor legale, rezultă că procedura în fața instanței de apel a fost o procedură integrală care a urmat aceleași reguli ca și procedura pe fond, Înalta Curte fiind obligată să judece atât în fapt, cât și în drept. Instanța de apel putea decide fie menținerea achitării reclamantului, fie constatarea acestuia vinovat, după efectuarea unei aprecieri complete a chestiunii vinovăției sau nevinovăției reclamantului, prin administrarea, dacă este cazul, a noilor mijloace de probă. În plus, aspectele pe care Înalta Curte a trebuit să le analizeze pentru a se pronunța asupra vinovăției reclamantului erau în esență de natură faptică. Întrebarea a fost dacă reclamantul a primit mai multe sume de bani de la administratorii standurilor (v, de asemenea, mutatis mutandis, Dănilă împotriva României, nr. 53897/00, § 39, 8 martie 2007).

Achitarea inițială a reclamantului de către Tribunalul Neamț și Curtea de Apel Bacău a avut loc după audierea mai multor martori. Aceste instanțe au considerat că majoritatea elementelor, altele decât mărturiile din dosar, erau insuficiente pentru a determina vinovăția reclamantului. Pentru a înlocui o condamnare, judecătorii de apel nu aveau date noi și s-au bazat exclusiv pe actele dosarului, în principal pe mărturiile date în fața parchetului și în primă instanță. Prin urmare, numai pe baza depozițiilor scrise adunate de către parchet și a notelor de ședință ale instanței departamentale care relatează declarațiile martorilor, Înalta Curte a analizat mărturiile și a concluzionat că acestea sunt sincere și suficiente pentru a se stabili un verdict de vinovăție. .

Înalta Curte a întemeiat condamnarea reclamantului pe o nouă interpretare a probelor de care nu a auzit. Astfel, ea a avut o opinie contrară față de hotărârile instanțelor inferioare, care l-au achitat pe reclamant pe baza, în special, a declarațiilor acestor martori făcute în timpul audierilor desfășurate în fața lor. Fără îndoială, era de competența instanței de apel să evalueze diferitele date colectate, precum și relevanța celor pe care reclamantul dorea să fie prezentate; rămâne faptul că reclamantul a fost găsit vinovat pe baza însăși mărturiei care a stârnit îndoieli în rândul primilor judecători cu privire la fondul acuzației împotriva reclamantului pentru a justifica achitarea sa în primă instanță și în apel. În aceste împrejurări, lipsa audierii de către Înalta Curte a acestor martori înainte de a-l condamna a redus semnificativ drepturile la apărare (Destrehem împotriva Franței, nr. 56651/00, § 45, 18 mai 2004, și mutatis mutandis, Marcos Barrios împotriva Franței, nr. Spania, nr.17122/07, §§ 40-41, 21 septembrie 2010 și Lacadena Calero împotriva Spaniei, nr.23002/07, § 49, 22 noiembrie 2011).

Cu privire la această omisiune a Înaltei Curți, Curtea observă că, în temeiul articolului 385¹⁶C. pr. pen., dacă instanța de apel reține cauza spre rejudecare, trebuie să stabilească o ședință în contradictoriu și să se pronunțe asupra probelor care vor fi administrate noului public. Prin urmare, se pare că problema administrării probelor după casarea unei hotărâri a fost reglementată de un cadru legislativ specific. Totuși, în speță, fără a motiva, Înalta Curte a omis să treacă la administrarea probelor. În acest sens, Curtea reamintește că a criticat deja autoritățile române pentru neproducerea probelor în faza de recurs în cauza Dănilă.

În sfârșit, în măsura în care Guvernul a subliniat faptul că reclamantul nu a solicitat Înaltei Curți să-l audieze pe el sau pe martori, Curtea consideră că instanța de apel a fost obligată să ia măsuri pozitive din oficiu în acest scop, chiar dacă reclamantul nu i-a solicitat în mod expres acest lucru (v, mutatis mutandis, Botten, § 53, și Dănilă, § 41).

În consecință, Curtea consideră că condamnarea reclamantului pentru acceptarea de mită, pronunțată în lipsa unei audieri complete a martorilor, deși fusese achitat de cele două instanțe inferioare, este contrară cerințelor unui proces echitabil în cadrul sensul articolului 6 § 1 din Convenție.

36. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție.[5]

Modurile de aplicare a articolului 6 în procedurile de apel depind de caracteristicile procedurii în speţă; este indicat să se ţină seama de ansamblul procedurii interne şi de rolul care revine jurisdicţiei de apel în ordinea juridică naţională. Când o şedinţă publică a avut loc în primă instanţă, absenţa dezbaterilor publice în apel se poate justifica prin particularităţile procedurii în cauză, ţinând seama de natura sistemului de apel intern, de extindere puterilor jurisdicţiei de apel, de modul în care au fost realmente prezentate şi protejate interesele reclamantului în faţa acesteia, şi mai ales de natura des chestiunilor pe care trebuia să le tranşeze (Botten împotriva Norvegiei, hotărârea din 19 februarie 1996, Culegere 1996-I, p. 141, § 39).

În faţa unei curţi de apel care se bucură de plenitudinea jurisdicţiei, articolul 6 nu garantează în mod necesar dreptul la o audiere publică şi nici, dacă are loc o astfel de audiere are loc, cel de a asista personal la dezbateri (Fejde împotriva Suediei, hotărârea din 29 octombrie 1991, seria A nr. 212-C, p. 69‑70, § 33).

Atunci când o instanţă de apel este sesizată cu o cauză în fapt şi în drept şi studiază în ansamblu problema vinovăţiei sau nevinovăţiei, ea nu poate, din motive de echitate a procesului, să se pronunţe asupra acestor chestiuni fără apreciere directă a mărturiilor prezentate personal de acuzatul care susţine că nu a comis fapta considerată ca infracţiune penală (Ekbatani împotriva Suediei, hotărârea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, p. 14, § 32 şi Constantinescu, , § 55).

În speţă, curtea observă de la bun început că nu se contestă faptul că reclamantul a fost condamnat de Curtea Supremă de Jjustiţie fără a fi fost audiat în persoană .

Ca urmare, pentru a stabili dacă a avut loc o încălcare a articolului 6, este indicat să se examineze rolul Curţii Supreme de Justiţie şi natura chestiunilor pe care trebuia să le ia la cunoştinţă.

Curtea reaminteşte că în speţă extinderea puterilor jurisdicţiei de recurs este definită în articolele 385¹⁵ şi 385¹⁶ C. pr. pen. . Conform articolului 385¹⁵, Curtea Supremă de Justiţie, ca instanţă de recurs, nu era obligată să judece din nou pe fond, dar avea această posibilitate. La 15 iulie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a admis recursul parchetului, a casat sentinţa tribunalului judeţean din 19 februarie 1997 şi hotărârea din 30 mai 1997 a Curţii de Apel, şi a judecat din nou pe fond. Conform prevederilor legale sus citate, rezultă că procedura în faţa jurisdicţiei de recurs era o procedură completă care urma aceleaşi reguli ca o procedură pe fond, Curtea Supremă de Justiţie ajungând să cunoască acele fapte din cauză după cum este necesar de drept. Jurisdicţia de recurs putea să decidă fie confirmarea achitării reclamantului fie să-l declare vinovat, după ce realizase o apreciere completă a chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei părţii interesate, administrând după caz noi mijloace probatorii.

În speţă, aspectele pe care Curtea Supremă de Justiţie a trebuit să le analizeze spre a se pronunţa asupra vinovăţiei reclamantului aveau un caracter predominant de fapt. Era vorba de a aprecia dacă reclamantul primise o sumă de bani şi dacă primise mai multe bunuri .

Prezenta cauză nu implică, spre deosebire de cauza Constantinescu, aplicabilitatea articolului 385⁶§ 3 C. pr. pen. conform căruia în cadrul unei proceduri de recurs introduse contra unei hotărâri care nu este susceptibilă de apel, instanţa este obligată să examineze cauza sub toate aspectele acesteia, fără a trebui să se limiteze la mijloacele şi cererile invocate de partea care a introdus recursul. Deşi Curtea supremă de justiţie s-a pronunţat în cadrul unei proceduri de recurs împotriva unei sentinţe care făcuse obiectul unui apel, rezultă că trebui să procedeze la propria sa apreciere asupra faptelor spre a cerceta dacă erau suficiente spre a permite condamnarea reclamantului. Ca urmare, jurisdicţia de recurs trebuia să aibă cunoştinţă de cauză în fapt şi în drept şi să studieze în ansamblul ei chestiunea vinovăţiei sau nevinovăţiei, conform jurisprudenţei constante a curţii.

În sfârşit, deşi Guvernul subliniază faptul că reclamantul nu a cerut să fie audiat de Curtea Supremă de Justiţie, curtea apreciază că jurisdicţia de recurs era obligată să ia măsuri pozitive în acest scop.

Condamnarea reclamantului, pronunţată fără ca acesta din urmă să fie audiat în persoană şi mai ales după achitarea sa de cele două jurisdicţii inferioare, este contrarie cerinţelor unui proces echitabil în sensul articolului 6 § 1 al Convenţiei.

43. A avut deci loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie.[6]

[1] Cauza Vitan împotriva României, Hotărârea din 25 martie 2008, M. Of. nr. 114 din 19 februarie 2010

[2] Cauza Micu împotriva României, Hotărârea din 8 februarie 2011, M. Of. nr. 651 din 13 septembrie 2011

[3] Curtea Constituțională , Decizia nr.562 din 19 septembrie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.117 alin.(1) lit.a) și lit.b) din Codul de procedură penală , M. Of. nr.837 din 23 octombrie 2017

[4] Cauza Gutău împotriva României, Hotărâre din 8 noiembrie 2016, https://hudoc.echr.coe.int

[5] Găitănaru împotriva României, Hotărâre din 26 iunie 2012, definitivă 26 septembrie 2012, https://hudoc.echr.coe.int

[6] Dănilă împotriva României, Hotărâre din 8 martie 2007, https://hudoc.echr.coe.int

MANDAT DE SIGURANȚĂ NAȚIONALĂ

Prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 517 din 17 iunie 2020, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 139 alin. (3) teza finală C. pr. pen. sunt constituționale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991.

Excepția a fost ridicată în contextul în care, ca urmare a punerii în executare a unui mandat de siguranță națională, ofițerii din cadrul Serviciului Român de Informații au întocmit zeci de note de redare în cuprinsul cărora au transcris convorbirile purtate de inculpat cu diverse persoane și că, deși interceptarea și înregistrarea audio-foto-video a comunicațiilor inculpatului nu a fost autorizată în baza art. 139 alin. (1) și (2) C. pr. pen., procurorul a utilizat notele de redare și înregistrările efectuate de către ofițerii S. R. I. în cadrul prezentului proces penal, profitând de caracterul abstract și extrem de vag al art. 97 alin. (2) lit. f), art. 139 alin. (3) teza finală și art. 142 alin. (5) C. pr. pen.( Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020)

Față de soluția de admitere pronunțată de Curtea Constituțională cu privire la această excepție de neconstituționalitate, devin incidente dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit cărora, “Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o Decizia anterioară a Curții Constituționale“. Întrucât sesizarea instanței constituționale a fost efectuată înainte de pronunțarea Deciziei nr. 55 din 4 februarie 2020 și având în vedere soluția de admitere pronunțată de Curtea Constituțională prin această decizie , prezenta excepție de neconstituționalitate a art. 139 alin. (3) teza finală va fi respinsă ca devenită inadmisibilă, iar soluția de admitere pronunțată de Curte va profita, deopotrivă, și prezentului autor al excepției de neconstituționalitate.

În actuala lege procesual penală, mijloacele de probă nu sunt enumerate strict și limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deși nu sunt enumerate de dispozițiile art. 97 alin. (2) C. pr. pen., nu sunt interzise de lege. Noul Cod de procedură penală are în vedere evoluțiile tehnice continue care impun o abordare flexibilă și suplă în materia probațiunii, aptă să conducă în mod eficient la aflarea adevărului în cauzele penale. Libertatea probelor, astfel cum este reglementată prin art. 97 alin. (2) C. pr. pen., nu este absolută, ci subordonată principiului legalității. Astfel, actuala lege procesual penală reglementează o sancțiune specifică materiei probelor, și anume cea a excluderii probelor obținute în mod nelegal, care operează nu doar pentru probele obținute prin încălcarea legii, ci și pentru cele obținute prin încălcarea principiului loialității administrării probelor. De altfel, Curtea a observat că procedura de cameră preliminară, fază distinctă a procesului penal, are ca obiect, printre altele, verificarea legalității administrării probelor.(Decizia nr. 84 din 18 februarie 2020, M. Of. nr. 639 din 21 iulie 2020, sau Decizia nr. 809 din 7 decembrie 2017, M. Of. nr. 178 din 26 februarie 2018)

Orice mijloc de probă administrat în cauză, care nu este interzis prin lege, este supus “liberei aprecieri a organelor judiciare”, potrivit art. 103 alin. (1) C. pr. pen., în luarea Deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărând motivat, cu trimitere la toate probele evaluate [alin. (2) ], fiind necesar ca judecătorul să fie convins “dincolo de orice îndoială rezonabilă” cu privire la acuzație pentru a dispune condamnarea [alin. (3) ].

În procesul penal, potrivit noii legi procesual penale, sunt admise orice mijloace de probă care nu sunt oprite de lege – verificarea legalității administrării probelor constituind obiectul procedurii de cameră preliminară, urmând ca, în faza de judecată, aprecierea probelor să se realizeze în mod absolut liber de către judecător în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză – în acord cu dispozițiile constituționale și convenționale invocate.

Primele două alineate ale art. 142 C. pr. pen. vorbesc despre punerea în executare a supravegherii tehnice, precum și despre folosirea nemijlocită a sistemelor tehnice și a unor proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea și confidențialitatea datelor și informațiilor colectate, în realizarea activităților prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din același act normativ. Potrivit art. 138 alin. (13) C. pr. pen., prin supraveghere tehnică se înțelege utilizarea uneia dintre metodele prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din același act normativ. Din interpretarea sistematică și teleologică a prevederilor anterior menționate rezultă că dispoziția de lege criticată are în vedere datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică, privite ca procedee probatorii permise și reglementate de Codul de procedură penală.( Decizia nr. 855 din 14 decembrie 2017, M. Of. nr. 150 din 16 februarie 2018)

Folosirea datelor rezultate din măsurile de supraveghere tehnică se poate realiza și în alte cauze decât cele în care acestea au fost dispuse, doar dacă aceste cauze privesc pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen.. Reglementarea prin textul legal menționat a infracțiunilor pentru care poate fi dispusă măsura supravegherii tehnice reprezintă una dintre garanțiile minime pe care legea trebuie să le prevadă pentru a fi în concordanță cu dispozițiile art. 8 din C.E.D.H. . Ca urmare, precizarea, în cuprinsul textului criticat, a naturii cauzei în care pot fi folosite datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică dispuse în altă cauză, precum și limitarea folosirii acestora la acele cauze care privesc infracțiunile prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen. reprezintă o transpunere la nivel legislativ a garanției anterior menționate (v și Decizia nr. 486 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 960 din 5 decembrie 2017, § 19, Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, M. Of. nr. 822 din 9 octombrie 2019, § 40).

Rechizitoriul prin care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului constituie, potrivit art. 329 alin. (1) și art. 327 lit. a) C. pr. pen., actul de sesizare a instanței de judecată. Potrivit art. 342 C. pr. pen., obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cadrul procedurii de cameră preliminară se pot formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. De asemenea, în măsura în care se formulează cereri și excepții referitoare la nelegalitatea probelor obținute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condițiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice.

Pentru aceleași considerente, aplicabile mutatis mutandis, nu pot fi reținute criticile formulate în prezenta cauză, potrivit cărora “simpla referire la infracțiunile limitativ prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen. nu este suficientă pentru a elimina riscul utilizării datelor rezultate din supravegherea tehnică în mod abuziv, în detrimentul drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei“, folosirea materialului informativ obținut din supraveghere și în alte cauze penale s-ar face “fără nicio restricție”, respectiv cele în sensul că puterea de Decizia a procurorului ar scăpa controlului oricărui “organ judiciar” .

Măsurile dispuse de procuror, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală fac obiectul examinării judecătorului, în procedura de camera preliminară. Folosirea, în temeiul art. 142 alin. (5) C. pr. pen., a datelor rezultate din măsurile de supraveghere tehnică nu împiedică judecătorul de cameră preliminară, din cauza în care acestea sunt transferate, să verifice legalitatea dispunerii/autorizării măsurii și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, atât în urma formulării unor cereri și excepții de către inculpat, cât și din oficiu. Or, constatarea nelegalității mijlocului de probă și/sau a procedeului probatoriu determină nelegalitatea probei, cu consecința excluderii ei din procesul penal.

Pot fi reținute, deopotrivă, cu referire la garanțiile cu caracter general referitoare la contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice, soluția și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 244 din 6 aprilie 2017, M. Of. nr. 529 din 6 iulie 2017. Prin decizia respectivă, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 145 C. pr. pen., care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională.

Ori de câte ori se aduce o atingere unui interes legitim al unei persoane, această persoană trebuie să aibă posibilitatea să se poată adresa instanței cu o acțiune în care să pună în discuție încălcarea astfel suferită și să obțină, dacă este cazul, reparația corespunzătoare, chiar dacă, în unele cazuri, acțiunea exercitată îmbracă forma unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești (§ 59). În materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerință în viața privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviințării și punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum și a modalităților de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispozițiile art. 142-144 C. pr. pen.. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalității măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta. Existența unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanție a dreptului la viață privată, care conturează și, în final, pe lângă celelalte elemente necesare și recunoscute la nivel constituțional și convențional, determină existența proporționalității între măsura dispusă și scopul urmărit de aceasta, precum și necesitatea acesteia într-o societate democratică (§§ 63 și 64).

În cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalității măsurii supravegherii tehnice este circumstanțiată de legiuitor numai în ceea ce privește persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum și în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluționează plângerea împotriva soluției de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Reglementarea expresă a modalității de contestare a legalității măsurii supravegherii tehnice determină excluderea celorlalte persoane, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanță de judecată care să poată analiza acest aspect. Așa fiind, Curtea a observat că inclusiv petenții din dosarul în care a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate, neavând nicio calitate în dosarul penal în care au fost autorizate măsurile de supraveghere tehnică, nu s-au putut adresa instanței de judecată în cadrul unui recurs efectiv pentru a fi analizată legalitatea măsurii dispuse (§ 66).

Dispozițiile constituționale și convenționale, precum și jurisprudența instanței de contencios constituțional și a celei europene impun o obligație pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislației interne, a unui “recurs efectiv” care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor și a libertăților fundamentale. Absența unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligații, deci a dispozițiilor constituționale ale art. 21 și a celor convenționale ale art. 13. Or, în ceea ce privește persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu și-a respectat obligația pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, a legalității acestei măsuri, ceea ce a condus la constatarea încălcării prevederilor art. 26 și 53 din Constituție, precum și a celor ale art. 8 și 13 din C.E.D.H. (§ 68).

În analiza respectării garanțiilor dreptului la viață privată, prevăzute de art. 8 din Convenție, CEDO are în vedere, pe lângă aspecte referitoare la definirea categoriilor de persoane care pot fi supuse măsurilor de supraveghere tehnică, natura infracțiunilor (tipurile de infracțiuni), durata de executare a măsurii, procedura de autorizare a măsurii, condițiile de întocmire a procesului-verbal de sinteză a conversațiilor interceptate (procedeele de transcriere), măsurile de precauție pentru a comunica înregistrările intacte și complete pentru a putea fi supuse controlului judecătoresc și aspectele ce țin de circumstanțele în care aceste interceptări pot sau trebuie să fie distruse (v, în acest sens, Hotărârea din 24 aprilie 1990, Cauza Huvig împotriva Franței, § 34; Hotărârea din 18 februarie 2003, Cauza Prado Bugallo împotriva Spaniei, § 30; Hotărârea din 4 decembrie 2015, Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, § 231). Instanța europeană a reținut încălcarea prevederilor art. 8 din C.E.D.H. în măsura în care dispozițiile incidente nu conțineau reglementări relative la distrugerea datelor interceptate (v, în acest sens, Hotărârea din 1 iulie 2008, Cauza Liberty și alții împotriva Marii Britanii, § 69; Hotărârea din 4 decembrie 2015, Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, § 302). Pe lângă obligația pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, a legalității măsurii supravegherii tehnice, legiuitorul are obligația de a reglementa și procedura aplicabilă conservării și/sau distrugerii datelor interceptate prin punerea în executare a măsurii contestate. În materia protecției dreptului constituțional la viață privată, legiuitorul are obligația de a reglementa o cale de atac efectivă, care să permită persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică să obțină repararea apropriată a urmărilor încălcării contestate, sens în care a admis excepția de neconstituționalitate ridicată (§§ 70, 71 și 73).

Rezultă că, în prezent, există temeiul legal pentru contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat.

Ca urmare, față de toate aceste considerente, rezultă că este asigurat cadrul legislativ necesar pentru respectarea garanțiilor dreptului la un proces echitabil.

Dispozițiile art. 142 alin. (5) C. pr. pen. au un conținut identic cu cele ale art. 91² alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, statuând că argumentele reținute referitor la constituționalitatea dispozițiilor din vechea reglementare sunt valabile mutatis mutandis și în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (5) C. pr. pen. (Decizia nr. 473 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 987 din 12 decembrie 2017). Dreptul referitor la secretul corespondenței nu este absolut, putând fi restrâns din rațiuni impuse într-o societate democratică de necesitatea protejării securității naționale, desfășurării instrucției penale, prevenirii acestora din urmă și alte asemenea imperative publice. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituție, “România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme […] și sunt garantate”. Apărarea eficientă a tuturor acestor valori presupune, în unele cazuri și în condiții riguros reglementate, restrângerea chiar și a exercițiului unor drepturi și al unor libertăți fundamentale.( Decizia nr. 92 din 27 februarie 2014, M. Of. nr. 370 din 20 mai 2014)

Întrucât reglementarea restrângerii exercițiului unor drepturi fundamentale se realizează, în detaliu, prin capitolul IV al titlului IV din Codul de procedură penală, care, ca natură juridică, este o lege, este îndeplinită condiția constituțională a restrângerii “numai prin lege”. Este îndeplinită și condiția ca restrângerea exercițiului dreptului să fie impusă pentru “desfășurarea instrucției penale”, deoarece dispozițiile art. 139 alin. (1) C. pr. pen. prevăd că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți atunci când sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiții: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) C. pr. pen.; măsura este proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii; probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare. În ceea ce privește condiția proporționalității, aceasta este în mod evident îndeplinită, dacă se are în vedere importanța valorilor apărate împotriva infracțiunilor, iar faptul că însăși existența dreptului sau a libertății nu este atinsă rezultă din dispozițiile art. 139 alin. (2) C. pr. pen., care prevăd expres și limitativ infracțiunile pentru care se poate dispune măsura supravegherii tehnice, precum și din dispozițiile art. 140 alin. (1) C. pr. pen., potrivit cărora supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, cu posibilitatea eventualei prelungiri pentru motive temeinic justificate, în temeiul art. 144 C. pr. pen. Legislația procesual penală reglementează inclusiv elementele pe care încheierea judecătorului de drepturi și libertăți și mandatul trebuie să le cuprindă [art. 140 alin. (5) ]; punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică (art. 142); consemnarea activităților de supraveghere tehnică (art. 143); conservarea materialelor rezultate din supravegherea tehnică (art. 146).

Legiuitorul ordinar a reglementat în detaliu procedura referitoare la supravegherea tehnică, instituind proceduri de natură să confere suficiente garanții împotriva arbitrarului organelor de urmărire penală (§ 38 din Decizia nr. 855 din 14 decembrie 2017). Aceste considerente sunt aplicabile, mutatis mutandis, întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine jurisprudența Curții Constituționale. Decizia nr. 237 din 8 aprilie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală și ale art. 142 alin. (5) din Codul de procedură penală

CONVINGEREA MAGISTRATULUI

Ceea ce se critică constă în utilizarea noțiunii “convingere” a judecătorului. Astfel, convingerea magistratului reprezintă acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credință, care este împăcată cu propria conștiință morală, care a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor. Convingerea ce stă la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunță are drept fundament o conștiință juridică ce se formează numai după epuizarea duelului judiciar. (Decizia nr. 217 din 4 aprilie 2017, M. Of. nr. 617 din 31 iulie 2017). De aceea, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituția reluării cercetării judecătorești sau a dezbaterilor, prevăzută de art. 395 C. pr. pen.. Pentru a ajunge însă la o anumită convingere, judecătorul va face o analiză logică, științifică și riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor și aprecierea lor ca un tot unitar. Așa fiind, câtă vreme convingerea magistratului respectă principiul constituțional al independenței judecătorului care se supune numai legii, atunci ea nu poate fi privită ca un impediment în înfăptuirea actului de justiție, ci, dimpotrivă, ca o garanție a lui. Că aceasta a fost viziunea legiuitorului stă dovadă însuși dreptul judecătorului dintr-un complet de judecată de a formula, potrivit propriei convingeri, o opinie separată – v în acest sens prevederile art. 394 alin. (2)-(4) C. pr. pen.

Chiar dacă judecătorul, asemenea multor altor profesiuni, poate dezvolta în cadrul activității sale anumite deprinderi care alcătuiesc ceea ce se numește deformație profesională și care îl poate face pe acesta să alunece într-o zonă de empirism profesional bazat pe o încredere disproporționată și neștiințifică în propria intuiție, acest fapt nu echivalează cu libertatea sa de a da dezlegare unei pricini bazându-se numai pe ceea ce ar putea crede, deoarece “cunoașterea” evenimentului supus judecății presupune existența unui echilibru între acuzare și apărare, astfel încât acuzația să fie dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă – v art. 103 alin. (2) C. pr. pen.. Expunerea de motive a Codului de procedură penală subliniază că “proiectul noului Cod de procedură penală își păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ”. Așadar, judecătorul trebuie convins “dincolo de orice dubiu rezonabil” de către procuror sau de către partea civilă, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, așa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale – v art. 100 alin. (2) C. pr. pen.. Actuala reglementare este diferită fundamental de cea veche cuprinsă în art. 63 alin. 2 cu denumirea marginală “Probele și aprecierea lor” din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căreia “Probele nu au valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de organul de urmărire penală și de instanța de judecată potrivit convingerii lor, formată în urma examinării tuturor probelor administrate și conducându-se după conștiința sa“. Posibilitatea organului de urmărire penală ori a instanței de judecată să aprecieze fiecare probă potrivit intimei convingeri și conducându-se după conștiința sa este neconstituțională, deoarece prevederile referitoare la înfăptuirea justiției impun judecătorilor să se supună “numai legii” (Decizia nr. 171 din 23 mai 2001, M. Of. nr. 387 din 16 iulie 2001). Prin urmare, reglementarea cenzurată anterior de Curtea Constituțională permitea judecătorului să se conducă după conștiința sa, care, spre deosebire de convingere (aceasta implicând certitudine, siguranță), presupune un sentiment intuitiv pe care ființa umană îl are despre propria existență, deci o cunoaștere reflexivă în legătură cu situațiile și lucrurile din jurul său. Or, o astfel de convingere bazată pe o cunoaștere reflexivă se caracterizează prin variabilitate, fiind, practic, o determinantă personală a judecătorului, fapt incompatibil cu actul de înfăptuire a justiției, pentru că, din momentul în care probele administrate resping posibilitatea condamnării unei persoane, judecătorul nu poate soluționa cauza după propria conștiință. Asemenea situații se traduc prin regula in dubio pro reo, care a apărut în sistemele adversariale.

Dispozițiile contestate nu contravin principiului independenței judecătorilor, deoarece, dimpotrivă, ele fiind o reflectare a acestuia, care reprezintă garanția constituțională a “nesupunerii” judecătorului unei alte puteri, unor altor persoane sau interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, și a “supunerii” sale doar legii, astfel încât orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă și nu îi poate afecta independența. Noțiunea de “lege” este folosită în sensul său larg, care include, pe lângă Legea fundamentală, toate celelalte acte normative, cu forță juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiție (v Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011).

Cât privește sintagma “îndoială rezonabilă” conținută de dispozițiile art. 396 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură penală, Curtea a reținut, în Decizia nr. 778 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 111 din 12 februarie 2016, că aceasta este de sorginte jurisprudențial-europeană, înțelesul fiind regăsit, de exemplu, în Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova, § 104, potrivit căreia standardul de probă “dincolo de un dubiu rezonabil” permite deducerea sa și din coexistența unor concluzii suficient de întemeiate, clare și concordante sau a unor prezumții de fapt similare și incontestabile.

Standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă își are originea în modul de reglementare a sistemului probator, referitor la care doctrina identifică două orientări majore: cea a capacității probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea convingerii intime a judecătorului aflat în situația de a soluționa o cauză penală, orientare specifică sistemului de drept continental, și cea a capacității probelor de a demonstra vinovăția, dincolo de orice îndoială rezonabilă, specifică sistemului de drept anglo-saxon și jurisprudenței CEDO (Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 323 din 27 aprilie 2016). Din analiza sistematică a întregului Cod de procedură penală rezultă înlocuirea de către legiuitor în cuprinsul noii reglementări a orientării specifice dreptului continental, bazată pe formarea convingerii intime a judecătorului, care a existat în Codul de procedură penală din 1968, cu cea de-a doua orientare, preluată în legislația românească din jurisprudența CEDO . Acest aspect a fost reținut și în expunerea de motive a Codului de procedură penală, care subliniază că “proiectul noului Cod de procedură penală își păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ“. Așadar, judecătorul trebuie convins “dincolo de orice dubiu rezonabil” de către procuror sau de către părți, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, așa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale, astfel cum rezultă din prevederile art. 100 alin. (2) C. pr. pen. Preluarea în sistemul continental a standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, specific sistemelor adversariale, este rezultatul tendinței de obiectivizare a standardului convingerii intime a judecătorului care, în esența sa, presupune un grad apreciabil de subiectivitate. Acest standard poate fi pe deplin înțeles doar prin raportare la standardul în dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanție a prezumției de nevinovăție și reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat la art. 5 din Codul de procedură penală, este aplicat în materia probațiunii. El se referă la faptul că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, instanțele judecătorești nu își pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să îl achite.

Această modificare de viziune a fost pusă de legiuitor în acord cu modificarea textului privind sarcina probei, care prevede că aceasta aparține, în special, procurorului, iar, în acțiunea civilă, părții civile sau, după caz, procurorului, care exercită acțiunea civilă, în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, potrivit art. 99 alin. (1) C. pr. pen..

Standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă din cuprinsul dispozițiilor art. 396 alin. (2), (3) și (4) C. pr. pen. constituie o garanție procesuală a aflării adevărului și, implicit, a dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acest standard asigură respectarea prezumției de nevinovăție până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăția inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunțarea hotărârii judecătorești de condamnare. Decizia nr. 697 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (2) și ale art. 396 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură penală

MĂRTURIE ÎN ACUZARE

Prin Decizia nr. 852 din 26 noiembrie 2020, M. Of. nr. 213 din 3 martie 2021, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (3) C. pr. pen., reținând că legiuitorul a reglementat expres, prin prevederile art. 115 alin. (1) C. pr. pen., sfera persoanelor care au capacitatea de a fi martor, și anume orice persoană poate fi citată și audiată în calitate de martor, cu excepția părților și a subiecților procesuali principali.

Potrivit dispozițiilor art. 6 § 3 lit. d) din Convenție, orice acuzat are dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca pentru martorii acuzării. Dreptul înscris în prevederile art. 6 § 3 lit. d) din Convenție constă în posibilitatea acordată acuzatului de a contesta o mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiați martori care să îl disculpe, în aceleași condiții în care sunt audiați și interogați martorii acuzării. Acest drept constituie o aplicație a principiului contradictorialității în procesul penal și, în același timp, o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil. Potrivit jurisprudenței în materie a CEDO , admisibilitatea probelor ține în primul rând de regulile de drept intern și, în principiu, instanțelor naționale le revine obligația de a aprecia elementele adunate de acestea, cerințele § ui 3 al art. 6 reprezentând aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de § 1 al acestui articol. Elementele de probă trebuie să fie prezentate în fața acuzatului în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii, excepțiile putând fi acceptate numai sub rezerva drepturilor apărării. Ca regulă generală, § 1 și § 3 lit. d) ale art. 6 din Convenție prevăd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate și suficiente de a contesta o mărturie a acuzării și de a-l interoga pe autorul acesteia, în momentul depoziției sau mai târziu. Curtea de la Strasbourg a mai reținut că, în anumite circumstanțe, poate fi necesar ca autoritățile judiciare să recurgă la depoziții ce datează din faza de urmărire penală. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată și suficientă de a contesta aceste depoziții, în momentul în care au fost făcute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine în sine prevederilor art. 6 § 1 și § 3 lit. d) din Convenție. Totuși, CEDO a statuat că, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depozițiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să asigure interogarea ei nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, aceste drepturi de apărare sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanțiile art. 6 din Convenție (Hotărârea din 24 februarie 2009, Cauza Tarău împotriva României, §§ 69 și 70).

Admisibilitatea probelor ține în primul rând de regulile de drept intern și că, în principiu, instanțelor naționale le revine obligația de a aprecia elementele adunate de ele. Misiunea încredințată Curții prin Convenție nu constă în a se pronunța dacă depozițiile martorilor au fost admise ca probe în mod corect, ci în a cerceta dacă procedura, privită în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil (Van Mechelen și alții împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, § 50, Culegere 1997-III, și De Lorenzo împotriva Italiei (dec.), nr. 69.264/01, 12 februarie 2004). Cerințele §ui 3 de la art. 6 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de § 1 al acestui articol (Van Geyseghem împotriva Belgiei [MC], nr. 26.103/95, § 27, CEDO 1999-I).

Elementele de probă trebuie, în principiu, să fie prezentate în fața acuzatului în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Acest principiu comportă excepții, însă acestea nu se pot accepta decât sub rezerva drepturilor apărării; ca regulă generală, paragrafele 1 și 3 lit. d) ale art. 6 prevăd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate și suficiente de a contesta o mărturie a acuzării și de a interoga autorul acesteia, în momentul depoziției sau mai târziu (Lüdi împotriva Elveției, Hotărârea din 15 iunie 1992, § 49, seria A nr. 238, și Van Mechelen și alții, § 51). Așa cum a precizat Curtea în mai multe rânduri ( v, printre altele, Isgrò împotriva Italiei, Hotărârea din 19 februarie 1991, § 34, seria A nr. 194-A, și Lüdi § 47), în anumite circumstanțe poate fi necesar ca autoritățile judiciare să recurgă la depoziții ce datează din faza de urmărire penală. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată și suficientă de a contesta aceste depoziții, în momentul în care au fost făcute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine în sine art. 6 §§ 1 și 3 lit. d). Totuși, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depozițiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să asigure interogarea ei nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, rezultă că aceste drepturi de apărare sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanțiile art. 6 (A.M. împotriva Italiei, nr. 37.019/97, § 25, CEDO 1999-IX, și Saïdi împotriva Franței, Hotărârea din 20 septembrie 1993, §§ 43-44, seria A nr. 261-C).

Art. 6 § 3 lit. d) din Convenție lasă instanțelor interne, tot în principiu, grija de a judeca utilitatea unei cereri de probe cu martori. Acest articol nu impune convocarea și interogarea oricărui martor al apărării: astfel cum indică cuvintele „în aceleași condiții“, el are ca scop esențial o deplină egalitate de arme în materie. Noțiunea de „egalitate de arme“ nu epuizează totuși conținutul §ui 3 lit. d) de la art. 6, nici pe cel al §ui 1, a cărui aplicare o reprezintă prezentul alineat, printre multe altele. Într-adevăr, nu este suficient să se demonstreze că „acuzatul“ nu a putut interoga un anumit martor al apărării; mai este nevoie și ca partea interesată să facă plauzibilă necesitatea convocării martorului respectiv în căutarea adevărului și ca refuzul de a-l interoga să fi cauzat un prejudiciu drepturilor apărării (Vaturi împotriva Franței, § 51, 13 aprilie 2006). Astfel, numai anumite circumstanțe excepționale pot determina Curtea să constate incompatibilitatea cu art. 6 a neaudierii unei persoane ca martor (Bricmont împotriva Belgiei, Hotărârea din 7 iulie 1989, § 89, seria A nr. 158, și Destrehem împotriva Franței, § 41, 18 mai 2004).

Or, un element important al unui proces echitabil este posibilitatea ca acuzatul să se confrunte cu martorii decisivi în prezența judecătorului care trebuie, în ultimă instanță, să ia o hotărâre cu privire la cauză (Reiner și alții împotriva României, § 74, 27 septembrie 2007). Guvernul nu a furnizat nici informații referitoare la diligența instanțelor de a o aduce pe principalul martor al acuzării, împotriva reclamantei. Dacă Curtea a statuat în cauze anterioare că era excesiv să se ceară din partea autorităților unei țări să facă o anchetă pentru a găsi și a aduce în fața lor o persoană ce locuia într-un alt stat (Gossa împotriva Poloniei, nr. 47.986/99, § 59, 9 ianuarie 2007), ea a luat totuși în considerare, din perspectiva acestui articol, dacă autoritățile au făcut sau nu demersuri rezonabile pentru a încerca să identifice adresa unui martor important pe care un acuzat nu l-a putut interoga (Gossa, §§ 58 și 61, și Bonev împotriva Bulgariei, nr. 60.018/00, § 44, 8 iunie 2006). În speță, trebuie menționat că instanțele nu au admis cererea reclamantei de a-i audia, și că ele nu au făcut niciun demers cu excepția celui de a o cita fără rezultat, la adresa pe care aceasta o furnizase în cursul urmăririi penale.

Niciun martor al apărării propus de reclamantă pentru a confirma versiunea sa cu privire la fapte nu a fost audiat de instanțe, care, în plus, au furnizat motive lapidare și contradictorii pentru a respinge cererile părții interesate. În acest sens, este suficient să menționăm că cererea de confruntare cu ceilalți coinculpați au fost respinse la data de 7 februarie 2003 de Tribunalul Municipiului București, pe motivul că aceste probe fuseseră deja administrate în primă instanță și că ele trebuiau doar reexaminate . Or, din dosarul furnizat de părți rezultă că niciuna dintre aceste probe nu fusese administrată și că reclamanta a evidențiat această omisiune în motivele sale de recurs, însă fără rezultat.

Reclamanta nu a putut să îi interogheze în contradictoriu, în fața instanțelor însărcinate cu soluționarea dosarului său, pe majoritatea martorilor acuzării și că nu a putut să obțină audierea niciunui martor al apărării propus, și aceasta fără ca instanțele să fi furnizat motive coerente în acest sens. În aceste condiții, având în vedere că orice sistem de apărare adoptat de reclamantă a fost compromis, Curtea nu consideră că trebuie să speculeze cu privire la caracterul fundamental sau nu al audierilor solicitate de reclamantă, în măsura în care ea consideră că, în orice caz, ele ar fi putut contribui, în circumstanțele cauzei, la echilibrul și egalitatea ce trebuie să primeze pe tot parcursul procesului între acuzare și apărare. Economia generală a procesului impunea astfel să i se acorde reclamantei dreptul de a interoga sau de a asigura interogarea unui martor propus de ea. În final, reclamanta nu a avut o ocazie potrivită și suficientă pentru a-și valorifica în mod util drepturile sale de apărare (Vaturi, § 58, și, mutatis mutandis, hotărârile Destrehem și Kostovski împotriva Olandei, 20 noiembrie 1989, seria A nr. 166).

77. În concluzie, având în vedere importanța deosebită a respectării drepturilor de apărare în procesul penal, Curtea apreciază că reclamanta nu a beneficiat de un proces echitabil, care să îi asigure, în special în ceea ce privește condițiile de convocare și de interogare a martorilor, un anumit echilibru între acuzare și apărare. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 3 lit. d) din Convenție.[1]

Noțiunea de “martor” are un înțeles autonom în sistemul C.E.D.H., independent de calificarea sa în norma națională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, § 45, Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 930 din 5 noiembrie 2018, §§ 16 și 17, Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr. 496 din 4 iulie 2016, §§ 19-21, și Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr. 540 din 29 iunie 2018, §§ 27 și 28). Astfel, din moment ce o depoziție, fie că este făcută de un martor stricto sensu, fie de o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanțial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanțiile prevăzute de dispozițiile art. 6 § 1 și § 3 lit. d) din Convenție (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, § 53, și Hotărârea din 27 februarie 2001, Cauza Luca împotriva Italiei, § 41).

Ideea de bază a reglementării instituției denunțătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce face denunțul are cunoștință de săvârșirea unor fapte care pot constitui infracțiune. Mai mult, denunțul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârșirea unei infracțiuni, astfel că denunțul poate constitui o “mărturie în acuzare”, cu consecința dobândirii de către denunțător a calității de “martor”.( Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 930 din 5 noiembrie 2018, §§ 16 și 17, Decizia nr. 198 din 7 aprilie 2016, M. Of. nr. 496 din 4 iulie 2016, §§ 19-21, și Decizia nr. 97 din 1 martie 2018, M. Of. nr. 540 din 29 iunie 2018, §§ 27 și 28)

Potrivit dispozițiilor art. 103 alin. (1) C. pr. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Legiuitorul, prin prevederile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor, reglementând în acest sens că hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați. Prin dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenței unor situații în care persoanele anterior menționate nu sunt prezente pentru a fi audiate într-un proces public și contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanțiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese cu privire la o ipotetică tragere la răspundere penală a propriei persoane (CEDO Hotărârea din 28 februarie 2006, Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§ 76-79, și Hotărârea din 14 februarie 2002, Cauza Visser împotriva Olandei, §§ 43-46). Or, din perspectiva denunțătorului, în situația în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și acesta dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. sunt pe deplin aplicabile. În cazul în care denunțătorul nu dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), prevederile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. nu sunt aplicabile, denunțătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică și contradictorie, cu respectarea dispozițiilor referitoare la audierea martorilor.

Curtea a distins două situații, în funcție de interesul denunțătorului în obținerea unui beneficiu din perspectiva existenței riscului tragerii sale la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunțătorul nu are niciun beneficiu sub aspectul evitării tragerii la răspundere penală, declarația sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declarația oricărui alt martor, beneficiind de același tratament. În cazul în care denunțătorul are însă un beneficiu referitor la evitarea tragerii sale la răspundere penală, poziția acestuia se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente, care sunt interesate în proces, astfel că acționează pentru apărarea intereselor lor legitime și, ca urmare, declarațiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate pe susținerea poziției proprii, ceea ce le poate determina să facă și declarații necorespunzătoare adevărului. Or, spre deosebire de vechea reglementare, actualul Cod de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declarațiile părții vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente puteau servi la aflarea adevărului numai în măsura în care erau coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultau din ansamblul probelor. Astfel, cu excepția declarațiilor prevăzute de dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., celelalte declarații au o valoare probatorie necondiționată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor. Dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declarației martorilor, rămân de actualitate considerentele reliefate de literatura de specialitate clasică, potrivit cărora numai adânca și serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezășie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declarațiilor făcute de martori. ( Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 639 din 1 august 2019, Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 650 din 6 august 2019, Decizia nr. 727 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr. 190 din 9 martie 2020, Decizia nr. 162 din 26 mai 2020, M. Of. nr. 701 din 5 august 2020, Decizia nr. 165 din 26 mai 2020, M. Of. nr. 723 din 11 august 2020, și Decizia nr. 118 din 2 martie 2021, M. Of. nr. 535 din 24 mai 2021). Decizia nr. 500 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (3) și ale art. 126 alin. (5) și (6) din Codul de procedură penală

ECHITATEA PROCESULUI PENAL

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la art. 2 lit. a) § 1 și art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, la art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție și la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, motive de neconstituționalitate identice au fost analizate prin Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 639 din 1 august 2019, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Prin dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., legiuitorul a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor. Totodată, luând în considerare și jurisprudența CEDO (Hotărârea din 28 februarie 2006, Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§ 76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002, Cauza Visser împotriva Olandei, §§ 43-46), Curtea a apreciat că, reglementând dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenței unor situații în care martorii protejați nu sunt prezenți pentru a fi audiați într-un proces public și contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanțiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane.

Din perspectiva denunțătorului, în condițiile în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și acesta dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. nu sunt aplicabile, denunțătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică și contradictorie, cu respectarea dispozițiilor referitoare la audierea martorilor. În acest din urmă caz, Curtea a distins două situații, după cum există sau nu există un interes în obținerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală. Astfel, în cazul în care denunțătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declarația sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declarația oricărui alt martor, beneficiind de același tratament.

În cazul în care denunțătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, poziția sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente. Fiind interesați în proces, aceștia din urmă acționează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declarațiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susținerea poziției pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declarații necorespunzătoare adevărului. Or, spre deosebire de vechea reglementare, Codul de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declarațiile părții (persoanei) vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepția declarațiilor prevăzute de dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., celelalte declarații au o valoare probatorie necondiționată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.

În majoritatea țărilor membre ale Consiliului Europei nu există vreo dispoziție legală care să reglementeze valoarea probantă predefinită a declarației denunțătorului date în calitate de martor, fiind aplicabil principiul liberei aprecieri a probelor de către instanța judecătorească.

Referitor la excepția de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile art. 118 C. pr. pen., Curtea constată că a pronunțat Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, M. Of. nr. 597 din 8 iulie 2020, prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a stabilit că soluția legislativă cuprinsă în art. 118 C. pr. pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională.

Din perspectiva participantului la săvârșirea unei fapte penale, care poate fi audiat în calitate de martor în cauza penală disjunsă, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și acesta dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. sunt pe deplin aplicabile. Dimpotrivă, în ipoteza în care persoana care are calitatea de suspect sau inculpat nu dobândește, în cauza penală disjunsă, calitatea de martor protejat (în sens larg), dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. nu sunt aplicabile, aceasta putând fi audiată în calitate de martor, într-o procedură publică și contradictorie, cu respectarea dispozițiilor referitoare la audierea martorilor. În acest din urmă caz însă, în acord cu considerentele Deciziei nr. 236 din 2 iunie 2020, se reține că, deși legea procesual penală permite persoanei care are deja calitatea de suspect sau inculpat să dobândească calitatea de martor în cauze penale disjunse, această persoană nu poate fi un “martor veritabil”, de vreme ce a participat la săvârșirea infracțiunii și nu are doar cunoștință despre aceasta ori despre fapte sau împrejurări esențiale care determină soarta procesului. Cu alte cuvinte, participantul la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală are o strânsă legătură cu infracțiunea dedusă judecății, astfel încât în cazul său operează o prezumție de parțialitate – similar părților și subiecților procesuali principali.

În cazul în care denunțătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, poziția sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente, așa încât aceștia acționează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declarațiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susținerea poziției pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declarații necorespunzătoare adevărului. (Deciziei nr. 59 din 22 ianuarie 2019, M. Of. nr. 639 din 1 august 2019). Actuala lege procesual penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declarațiile părții (persoanei) vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Exceptând declarațiile prevăzute de dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., celelalte declarații au o valoare probatorie necondiționată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.

Dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declarației martorilor, rămân de actualitate considerentele potrivit cărora numai adânca și serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezășie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declarațiilor făcute de martori, concluzie aplicabilă mutatis mutandis și în ceea ce privește persoana care are calitatea de suspect sau inculpat și care dobândește, în cauza penală disjunsă, calitatea de martor. Întrucât nu există o normă care să reglementeze valoarea probantă predefinită a declarației persoanei care are calitatea de suspect sau inculpat și care este audiată în cauza penală disjunsă ca martor, rămâne aplicabil principiul liberei aprecieri a probelor de către instanța judecătorească, în acord cu dispozițiile constituționale invocate. Decizia nr. 118 din 2 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la art. 2 lit. a) § 1 și art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, la art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție și la art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 118 din Codul de procedură penală

MEMBRII DE FAMILIE PROPRIU-ZIȘI (FORMALI) ȘI PERSOANE ASIMILATE

În susținerea neconstituționalității, autorul excepției invocă încălcarea prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea cetățenilor în fața legii și ale art. 26 alin. (1) potrivit cărora autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată.

În materia audierii martorilor, art. 117 C. pr. pen., având denumirea marginală “Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor”, reprezintă o situație de excepție de la regula generală prevăzută de art. 114 alin. (1) C. pr. pen., conform căreia orice persoană care deține cunoștințe pertinente despre obiectul probațiunii are capacitatea și obligația de a da declarații în calitate de martor. Dispozițiile art. 117 alin. (1) C. pr. pen. reglementează situația în care persoana care este chemată pentru a fi audiată, având una dintre calitățile prevăzute la lit. a) – soț, ascendent și descendent în linie directă, precum și frate și soră, respectiv la lit. b) – persoană care a avut calitatea de soț – în raport cu suspectul sau inculpatul, are dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martor. Cu alte cuvinte, potrivit normelor procesual penale, soțul, fostul soț, ascendenții și descendenții în linie directă, frații și surorile suspectului sau inculpatului nu pot fi obligați să aibă calitatea de martor în procesul penal. Din modul în care este redactată norma procesual penală, excepția instituită de lege este una relativă, așa încât persoanele menționate nu pot fi obligate să dea declarații ca martor, însă au facultatea de a da astfel de declarații, renunțând la dreptul conferit de art. 117 C. pr. pen..

Prin Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, M. Of. nr. 837 din 23 octombrie 2017, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen., care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, este neconstituțională.

Rațiunea dreptului de a se abține de la declarații, în cazul persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen., constă în oferirea unei opțiuni martorului de a evita una dintre următoarele situații – fie să spună adevărul cu riscul periclitării vieții de familie, fie să nu spună adevărul, în scopul protejării vieții de familie, dar cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă. Legiuitorul a urmărit să ocrotească sentimentele de afecțiune pe care soțul, fostul soț, ascendenții sau descendenții, frații și surorile suspectului sau inculpatului le pot avea față de aceștia din urmă. În aceste condiții, Scopul normei procesual penale îl reprezintă păstrarea unui echilibru între interesul public de a exercita în mod eficient acțiunea penală, pe de o parte, și menținerea armoniei căsniciei, a relațiilor de familie cu persoanele enumerate limitativ în text, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen. reglementează capacitatea soțului, a fostului soț, a ascendenților și a descendenților în linie directă, a fraților și a surorilor suspectului sau inculpatului de a fi martori, însă conferă acestei categorii de persoane dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martori, întrucât legătura intimă creată de instituția căsătoriei ori strânsele relații cu familia pot impulsiona persoanele menționate să denatureze adevărul pentru a încerca să determine o soluție favorabilă suspectului sau inculpatului ori, dimpotrivă, în ipoteza în care relațiile în cadrul familiei sunt afectate de disensiuni, persoanele menționate, audiate în calitate de martor, pot relata fapte sau împrejurări care nu sunt conforme cu adevărul pentru a determina un rezultat al anchetei defavorabil suspectului sau inculpatului.

Încă din 1936 legiuitorul român, reglementând cu privire la audierea martorilor, nu a obligat, dar nici nu l-a înlăturat pe martorul soț, fost soț ori “rudă apropiată” cu învinuitul/inculpatul, respectiv suspectul/inculpatul, de la posibilitatea de a declara ca martor, ci a lăsat la latitudinea acestuia să decidă dacă depune declarație ca martor sau se abține. Dreptul rudelor de a refuza să dea declarații în calitate de martor este reglementat și în legislația procesual penală a unor state europene, iar instanța de la Strasbourg a stabilit în hotărârile din 24 noiembrie 1986, § 30, respectiv 19 iulie 2012, § 41, pronunțate în cauzele Unterpertinger împotriva Austriei, respectiv Hummer împotriva Germaniei, că dispozițiile din legea națională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art. 6 §§ 1 și 3 lit. d) din C.E.D.H. , deoarece țin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat și un martor din propria sa familie și sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală.

În acord cu jurisprudența instanței de contencios al drepturilor omului, rațiunea reglementării dreptului de a refuza să fie audiate în calitate de martori al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen. este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naște în ipoteza reglementării unei obligații a acestora de a da declarație sub jurământ și sub sancțiunea infracțiunii de mărturie mincinoasă.

În cauza în care a fost pronunțată Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, autorul excepției de neconstituționalitate a formulat motive de neconstituționalitate din perspectiva concubinului suspectului sau inculpatului, care nu beneficiază de dreptul de a refuza să fie martor, reglementat la art. 117 C. pr. pen.. Persoana care are cu suspectul/inculpatul o relație asemănătoare acelora dintre soți – fără a fi oficializată – nu beneficiază de dreptul de a refuza să fie martor, cu toate că, din punct de vedere moral, afectiv și al dreptului la întemeierea familiei, nu există nicio diferență relevantă între partenerii de viață căsătoriți legal și cei implicați într-o uniune consensuală, iar audierea acestora din urmă în cauza partenerului lor creează aceleași posibile probleme în cuplu ori aceleași îndoieli justificate asupra sincerității declarației, ca și în cazul declarației soțului legitim. În același mod, nici vechiul Cod și nici noul Cod de procedură penală nu au prevăzut dreptul concubinului sau al concubinei suspectului sau inculpatului de a refuza să dea declarații, iar această situație nu este cu nimic modificată de reglementarea instituției logodnei în art. 266 și urm. din noul Cod civil, întrucât numai noul Cod de procedură penală reglementează administrarea probelor în cadrul procesului penal. Totodată, Legislația procesual penală a unor state europene recunoaște partenerilor de viață de facto ai acuzatului dreptul de a refuza să dea declarații în calitate de martori. Curtea a reținut, în acest sens, că statele europene au modalități variate de reglementare a dreptului anumitor persoane de a refuza să dea declarații în calitate de martor în procesul penal, iar instanța de la Strasbourg s-a pronunțat cu privire la dreptul de refuz al audierii în cazul concubinilor, prin Hotărârea din 3 aprilie 2012, Cauza Van der Heijden împotriva Olandei, în care s-a reținut că noțiunea de “viață de familie“, apărată prin art. 8 al Convenției, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie și poate include alte relații de facto. Conform celor reținute de instanța europeană, în cauză au existat două interese publice contrare, respectiv judecarea unei infracțiuni grave și protejarea vieții de familie de interferența statală. CEDO a observat că Olanda se numără printre statele membre care au creat un privilegiu de refuz al audierii pentru anumite categorii de martori și acest lucru a fost realizat într-o manieră clară și accesibilă, prin delimitarea anumitor categorii de persoane, printre care și soțul/soția, actual sau fost, și partenerul civil, actual sau fost, al suspectului. Asemenea martori sunt eliberați de dilema morală de a trebui să aleagă între o mărturie adevărată care ar putea periclita relația lor cu suspectul și o mărturie falsă care ar proteja această relație. Instanța europeană a subliniat, totodată, că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepție de la o datorie civică normală, de interes public, și de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor condiții și formalități, iar categoriile de beneficiari trebuie clar delimitate. În concluzie, instanța de la Strasbourg nu a considerat că interferența cu viața de familie a reclamantei a fost atât de împovărătoare și disproporționată încât să fie considerată injustă în raport cu interesul său, astfel încât a constatat că art. 8 din C.E.D.H. nu a fost încălcat.

Aparent, orientarea legiuitorului român este în concordanță cu jurisprudența Curții de la Strasbourg potrivit căreia dreptul de a nu depune mărturie, ca excepție de la îndeplinirea unei obligații civice normale, poate fi supus unor condiționări și limitări în ceea ce privește definirea categoriilor de persoane cărora le este recunoscut. Așadar, dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen. se încadrează în categoria de norme procesual penale care reglementează într-un mod mai exigent dreptul anumitor persoane de a refuza să dea declarații în calitate de martor în procesul penal. Atunci când a reținut că Regatul Țărilor de Jos se numără printre statele membre care au creat un privilegiu de refuz al audierii pentru anumite categorii de martori, CEDO a constatat că acest lucru a fost realizat într-o manieră clară și accesibilă, prin delimitarea anumitor categorii de persoane. Instanța de la Strasbourg a subliniat chiar că dreptul de a nu depune mărturie constituie o excepție de la o datorie civică normală, de interes public, și de aceea un asemenea drept, când este recunoscut, poate fi supus unor condiții și formalități, iar categoriile de beneficiari trebuie clar delimitate.

Articolul 177 din Codul penal, definind noțiunea de “membru de familie”, stabilește în alin. (1) că “Prin membru de familie se înțelege: a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude; b) soțul; c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc“. Potrivit expunerii de motive la Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, “noțiunea de membru de familie a fost în egală măsură vizată de o modificare, în condițiile renunțării la paralelismul de reglementare din codul în vigoare, care operează atât cu noțiunea de rude apropiate, cât și cu cea de membri de familie. Sensul dat de proiect noțiunii de membru de familie vine să absoarbă integral în conținutul său noțiunea de rude apropiate, dar cuprinde, în egală măsură, și persoanele care au stabilit legături asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, cu condiția conviețuirii. Soluția este pe deplin justificată în condițiile numărului mare de cupluri care trăiesc astăzi în uniune liberă, neexistând niciun temei pentru a refuza acestora o protecție penală similară cu cea acordată cuplurilor căsătorite. În acest fel, noțiunea de membru de familie folosită de Codul penal este armonizată cu cea deja consacrată de Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie, dar și cu reglementări existente în alte coduri penale europene [v art. 173 alin. (2) din Codul penal spaniol, art. 152 alin. (2) din Codul penal portughez].”

Potrivit art. 177 alin. (1) lit. c) din Codul penal, prin membru de familie se înțelege, printre alții, nu numai soțul, ci și persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc. Prevederea indică două categorii de persoane care compun conceptul de “membru de familie”, respectiv membrii propriu-ziși (formali) ai unei familii [art. 177 alin. (1) lit. a) și b) din Codul penal] și persoanele asimilate acestora [art. 177 alin. (1) lit. c) din Codul penal]. Rațiunea care determină legiuitorul să lege diverse efecte de tip negativ sau pozitiv ale unor instituții juridico-penale de constatarea calității de membru de familie se regăsește, în egală măsură, în ipotezele în care existența relației în cauză este legal și formal fixată într-o formă oficială (precum căsătoria), precum și atunci când este vorba despre o situație de fapt, implicând însă aceeași dinamică cotidiană efectivă. Legea penală utilizează în numeroase ocazii conceptul de “membru de familie” astfel definit, integrându-l fie în structura unor norme penale generale, fie a unora speciale ori procesual penale care dau expresie unor instituții de drept prezentând naturi juridice eterogene. Reglementarea, în legea penală în vigoare, a cauzelor speciale de nepedepsire, în cazul infracțiunilor de nedenunțare [art. 266 alin. (2) din Codul penal], favorizarea infractorului [art. 269 alin. (3) din Codul penal], tăinuire [art. 270 alin. (3) din Codul penal] și nedenunțarea unor infracțiuni contra securității naționale [art. 410 alin. (2) din Codul penal], atunci când fapta este săvârșită de un “membru de familie”, noțiune care, potrivit art. 177 din Codul penal, include și “persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc.”

Potrivit art. 119 alin. (2) C. pr. pen., având denumirea marginală “Întrebări privind persoana martorului”, în cazul audierii martorului, acestuia i se comunică obiectul cauzei și apoi “este întrebat dacă este membru de familie” sau fost soț al suspectului, inculpatului, persoanei vătămate ori al celorlalte părți din procesul penal, dacă se află în relații de prietenie sau de dușmănie cu aceste persoane, precum și dacă a suferit vreo pagubă în urma săvârșirii infracțiunii. Rațiunea reglementării unei astfel de proceduri preliminare audierii martorului este și aceea de a da posibilitatea persoanelor ce urmează a declara în calitate de martor de a invoca dispozițiile art. 117 C. pr. pen., în fața organului judiciar.

O lipsă de corelare între normele procesual penale cuprinse în art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen. și cele cuprinse în art. 119 C. pr. pen. raportat la definiția legală a “membrului de familie” stabilită în art. 177 din Codul penal, în condițiile în care această din urmă normă penală este necesar a se reflecta și în legea procesual penală în vigoare, având în vedere că, potrivit art. 602 C. pr. pen., “Termenii sau expresiile al căror înțeles este anume explicat în Codul penal au același înțeles și în Codul de procedură penală“.

Legislația procesual penală română se numără printre cele care au reglementat un drept de refuz al audierii pentru anumite categorii de persoane, însă legiuitorul român nu a reglementat acest drept într-o manieră clară, accesibilă și previzibilă.

Dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen. nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii – din perspectiva lipsei de corelare cu dispozițiile art. 119 C. pr. pen. raportat la definiția legală a “membrului de familie” stabilită prin art. 177 din Codul penal -, fiind contrare dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție. Cu referire la viciul de neconstituționalitate constatat, instanța de control constituțional a reținut, în jurisprudența sa, că autoritatea legiuitoare, Parlamentul sau Guvernul, după caz, are obligația de a edicta norme care să respecte trăsăturile referitoare la claritate, precizie, previzibilitate și predictibilitate (de exemplu, Decizia Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010, M. Of. nr. 584 din 17 august 2010, Decizia Curții Constituționale nr. 743 din 2 iunie 2011, M. Of. nr. 579 din 16 august 2011, și Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, a aceleiași instanțe, M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012). Totodată, instanța de control constituțional a constatat că, deși normele de tehnică legislativă nu au valoare constituțională, prin reglementarea acestora legiuitorul a impus o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislații care respectă principiul securității raporturilor juridice, având claritatea și previzibilitatea necesare (Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012, și Decizia nr. 445 din 16 septembrie 2014, M. Of. nr. 790 din 30 octombrie 2014).

Soluția legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen., care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc ori nu mai conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul, este neconstituțională, întrucât aduce atingere dispozițiilor art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetățenilor în fața legii raportat la art. 26 alin. (1) referitor la viața familială din Legea fundamentală.

Referitor la modul de reglementare a dreptului de a nu depune mărturie, legiuitorul, potrivit atribuțiilor sale constituționale, prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituție, și în marja de apreciere conferită de către acestea, se poate supune acest drept unor condiții și formalități, dar reglementarea diferită a acestui drept pentru persoane care se află în situații juridice similare este discriminatorie, dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată. Cu privire la incidența art. 16 alin. (1) din Constituție, instanța de control constituțional a statuat că principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional (v în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, M. Of. nr. 101 din 9 februarie 2015, sau Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015, M. Of. nr. 185 din 18 martie 2015); discriminarea se bazează pe noțiunea de excludere de la un drept/beneficiu (Decizia nr. 62 din 21 octombrie 1993, M. Of. nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituțional specific, în cazul constatării neconstituționalității discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (v în acest sens Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, M. Of. nr. 470 din 11 iulie 2012, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, M. Of. nr. 889 din 8 decembrie 2014).

Aplicabilitatea tezei referitoare la interzicerea discriminării din cuprinsul dispozițiilor constituționale ale art. 16 alin. (1) raportat la art. 26 alin. (1) referitor la viața de familie, având în vedere că norma penală criticată consacră o excludere nejustificată de la acordarea dreptului de refuz al audierii a persoanelor care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc ori nu mai conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul. Rațiunea dreptului de a refuza să declare în calitate de martor al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) și b) C. pr. pen. rezidă în ocrotirea sentimentelor de afecțiune pe care soțul, fostul soț, ascendenții sau descendenții, frații și surorile suspectului sau inculpatului le pot avea față de acesta din urmă. Așa încât problema de conștiință cu care se confruntă persoanele enumerate în norma procesual penală justifică scutirea acestora de la obligația civică de a da probe într-un proces penal. Reglementând dreptul acestora de a refuza să fie audiate în calitate de martor împotriva unei rude, soț/fost soț, legiuitorul a recunoscut valoarea socială a acestor relații în societate și a urmărit să împiedice martorii să se confrunte cu dilema morală de a alege între a da declarații conforme cu adevărul, cu riscul periclitării vieții de familie, ori a da declarații neconforme cu adevărul, în scopul protejării vieții de familie, dar cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă.

Temeiul pentru reglementarea dreptului de refuz al audierii se află în sfera de protecție a relațiilor de familie. Deși Constituția nu definește noțiunea de “viață familială”, în jurisprudența sa, CEDO a reținut că noțiunea de “viață de familie”, apărată prin art. 8 din Convenție, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie și poate include alte relații de facto (v Hotărârea din 3 aprilie 2012, Cauza Van der Heijden împotriva Olandei ). Există “viață de familie” și în cazul unei relații de fapt echivalente căsătoriei, așa încât rațiunea reglementării dreptului de refuz al audierii subzistă și în cazul persoanelor care au relații asemănătoare acelora dintre soți ori au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul, de vreme ce scopul substanțial al instituirii acestui drept îl reprezintă protecția “vieții de familie”, având o importanță majoră în societate, indiferent de existența unei înregistrări formale. Așadar, câtă vreme principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, atunci nu există niciun motiv obiectiv și rezonabil pentru care persoanele care au relații asemănătoare acelora dintre soți sau au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul să fie excluse de la exercițiul dreptului de a refuza să dea declarații în calitate de martori în procesul penal.

Dreptul la viața familială nu are caracter absolut, exercițiul acestui drept putând fi restrâns, potrivit art. 53 din Legea fundamentală, “prin lege”, toți participanții la înfăptuirea actului de justiție având obligația de a se supune principiului aflării adevărului, ca o necesitate firească ce se impune ca urmare a “desfășurării instrucției penale”. Însă principiul proporționalității impune ca restrângerea exercițiului acestui drept să nu depășească limitele a ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite de norma penală, fiind de dorit ca, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate să nu fie disproporționate în raport cu scopurile vizate. În acest sens, în Decizia nr. 371 din 26 iunie 2014, M. Of. nr. 584 din 5 august 2014, instanța de control constituțional a arătat că, în ceea ce privește pretinsa discriminare, CEDO a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere (v hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele “Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§ 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Ciprului, § 29, Bocancea și alții împotriva Moldovei, § 24).

Deosebirea de tratament juridic între soțul/fostul soț al suspectului sau inculpatului, pe de o parte, respectiv persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, în cazul în care conviețuiesc ori nu mai conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul, pe de altă parte, din perspectiva reglementării dreptului de a refuza să declare în calitate de martori în procesul penal, este discriminatorie, nefiind justificată în mod obiectiv și rezonabil, de vreme ce norma procesual penală criticată nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul avut în vedere. Dreptul la “viața de familie”, în cazul persoanelor care au relații asemănătoare acelora dintre soți ori au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul este necesar a fi protejat, în materie penală, într-un mod similar cuplurilor legal constituite, având în vedere identitatea de rațiune a reglementării normei procesual penale criticate în ipotezele menționate. În același timp, în măsura în care nu vor fi obligate să dea declarații în calitate de martor în procesul penal, persoanele care au relații asemănătoare acelora dintre soți ori au avut relații asemănătoare acelora dintre soți cu suspectul sau inculpatul au totuși facultatea de a da astfel de declarații, renunțând la dreptul lor, în acest fel fiind asigurat și interesul public de a se exercita în mod eficient acțiunea penală.

Argumentele reținute în Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017 sunt aplicabile mutatis mutandis și în ceea ce privește persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc. În ipoteza menționată, dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii, fiind contrare dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție din perspectiva lipsei de corelare cu dispozițiile art. 119 C. pr. pen. raportat la definiția legală a “membrului de familie” reglementată la art. 177 alin. (1) din Codul penal, potrivit căreia “Prin membru de familie se înțelege: […] c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc“. Totodată, soluția legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul, este neconstituțională, întrucât aduce atingere dispozițiilor art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetățenilor în fața legii raportat la art. 26 alin. (1) referitor la viața familială din Legea fundamentală. Deosebirea de tratament juridic între categoriile de persoane enumerate în cuprinsul normei procesual penale criticate, pe de o parte, și persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul, pe de altă parte, din perspectiva reglementării dreptului de a refuza să declare în calitate de martori în procesul penal, este discriminatorie, nefiind justificată în mod obiectiv și rezonabil. Astfel, în ipoteza persoanelor care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc cu suspectul sau inculpatul, pe de o parte, norma nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul avut în vedere, iar, pe de altă parte, se face abstracție de rațiunea instituirii dreptului de refuz al audierii, aceea de a ocroti sentimentele de afecțiune, strânsele relații pe care membrii formali ai unei familii și persoanele asimilate acestora le pot avea față de suspect sau inculpat și evitarea dilemei morale cu care se confruntă aceste persoane. Decizia nr. 175 din 24 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 117 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală

[1] Cauza Tarău împotriva României, Hotărârea din 24 februarie 2009,M. Of. nr. 37 din 18 ianuarie 2010

INSTITUȚIA MARTORULUI AMENINȚAT

Referitor la prevederile art. 126 alin. (4) și (5) C. pr. pen., care vizează luarea și încetarea – în cursul urmăririi penale – a măsurilor de protecție a martorilor amenințați, acestea au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 21 alin. (3), ale art. 24 și ale art. 126 alin. (1) din Constituție . Astfel, prin Decizia nr. 511 din 30 iunie 2020, M. Of. nr. 782 din 27 august 2020, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 126 alin. (4) și (5) C. pr. pen. Măsurile de protecție a martorilor sunt măsuri procesual penale cu caracter complex, prin care legiuitorul urmărește eficientizarea activității de administrare a probelor și, prin aceasta, a procesului penal, cu garantarea siguranței persoanelor implicate. Aceste măsuri au ca scop asigurarea protecției persoanelor care dețin informații cu privire la săvârșirea unor infracțiuni, informații care prezintă relevanță pentru soluționarea unor cauze penale, persoane a căror viață, integritate corporală sau libertate sunt în pericol, ca urmare a faptului că au furnizat respectivele informații sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare.

Instituția martorului amenințat este o instituție procesual penală relativ nouă în legislația românească, ce are la bază Rezoluția Consiliului Uniunii Europene 327/04 din 23 noiembrie 1995 privind protecția martorilor în cadrul luptei împotriva criminalității organizate internaționale, Rezoluția Consiliului Uniunii Europene din 20 decembrie 1996 privind persoanele care cooperează în procesul judiciar în lupta împotriva criminalității organizate și Recomandarea Consiliului Europei nr. R(97) 13 privind intimidarea martorilor și drepturile apărării, adoptată la 10 septembrie 1997 de Comitetul de Miniștri și adresată statelor membre (Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, §§ 19 și 20).

Statutul de martor amenințat nu era definit ca atare în Codul de procedură penală din 1968, care stabilea însă în dispozițiile art. 86¹ condițiile în care devenea incidentă măsura protecției datelor de identificare a martorului, pe baza existenței unor probe sau indicii temeinice care demonstrau existența unei stări de pericol privind viața, integritatea corporală sau libertatea lui ori a altei persoane, caz în care se atribuia martorului o altă identitate sub care urma să apară în fața organului judiciar. Potrivit prevederilor art. 125 din noul Cod de procedură penală, pentru ca o persoană să dobândească statutul de martor amenințat, trebuie să existe o suspiciune rezonabilă că viața, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului sau a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declarațiilor sale. Ținând cont de imperativul asigurării protecției persoanelor, legiuitorul a reglementat, în dispozițiile art. 126 alin. (1) și (2) C. pr. pen., competența procurorului ca – în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea martorului, a uneia dintre părți sau a unui subiect procesual principal – să acorde statutul de martor amenințat și să dispună aplicarea uneia sau a mai multor măsuri de protecție, în considerarea rolului constituțional al Ministerului Public, care, în activitatea judiciară, reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, rol consacrat de prevederile art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală. Măsurile de protecție ce pot fi luate de către procuror cu privire la martorul amenințat sunt, conform dispozițiilor art. 126 alin. (1) C. pr. pen., următoarele: supravegherea și paza locuinței martorului sau asigurarea unei locuințe temporare; însoțirea și asigurarea protecției martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor; protecția datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declarația sa; audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea și imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.

Legiuitorul a prevăzut o valoare probantă restrânsă a declarațiilor martorului protejat, aspect reglementat de dispozițiile art. 103 alin. (3) C. pr. pen., potrivit căruia hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați. Restrângerea valorii probante a declarațiilor date de martorii protejați are la bază temerea că aceștia ar putea fi supuși unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală și astfel ar putea fi influențați în declarații. Pentru aceste considerente, și dispozițiile art. 86¹ alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 limitau efectele declarațiilor martorilor supuși măsurilor de protecție în comparație cu efectele declarațiilor martorilor obișnuiți, arătând că acestea pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză (Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, § 23). Totodată, CEDO a statuat, în jurisprudența sa, că folosirea declarațiilor martorilor anonimi pentru a dispune condamnarea unei persoane nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile Convenției, însă, în condițiile menținerii anonimatului martorului acuzării, prevederile art. 6 § 1 și § 3 lit. d) din Convenție impun ca dezavantajul cu care se confruntă apărarea să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autoritățile judiciare. Curtea de la Strasbourg a reținut, astfel, că probele obținute de la martori, în condițiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel cerut de Convenție, trebuie analizate cu extremă atenție, iar condamnarea unui acuzat nu se poate baza în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (Hotărârile CEDO din 20 noiembrie 1989, 14 februarie 2002 și 28 februarie 2006, pronunțate în Cauzele Kostovski împotriva Olandei, § 42, Visser împotriva Olandei, §§ 43-46, și Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§ 79-86).

Folosirea martorilor protejați este acceptată de jurisprudența CEDO , iar acordarea posibilității inculpatului de a lua cunoștință de anumite elemente din conținutul ordonanței înseamnă a lipsi de eficiență măsurile de protecție a martorului. Caracterul confidențial al ordonanței prin care procurorul dispune aplicarea uneia sau a mai multor măsuri de protecție ține de însăși rațiunea reglementării instituției martorului amenințat, iar dezvăluirea de date privind conținutul respectivei ordonanțe este de natură să pericliteze situația martorului în cauză. Dificultățile pe care un inculpat le are în susținerea apărării din cauza folosirii unui martor anonim sunt compensate prin interdicția impusă de legiuitor ca o hotărâre de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei să se întemeieze într-o măsură determinantă pe declarațiile unui asemenea martor, soluție instituită de prevederile art. 103 alin. (3) C. pr. pen. Consecința unei eventuale constatări a nelegalității ordonanței de acordare a statutului de martor amenințat este audierea martorului în condiții obișnuite, însă în acest caz respectiva declarație poate să servească într-o măsură determinantă la pronunțarea unei hotărâri de condamnare.

Referitor la criticile formulate cu privire la lipsa de claritate și de previzibilitate a dispozițiilor art. 126 alin. (5) C. pr. pen., potrivit cărora procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se mențin condițiile care au determinat luarea măsurilor de protecție, tot prin, întrucât textul de lege nu distinge, procurorul poate face verificările respective atât din oficiu, cât și la cerere (Decizia nr. 511 din 30 iunie 2020). Aceste verificări nu se fac la intervale de timp regulate/fixe, ci atunci când este oportun, adică atunci când se poate presupune în mod rezonabil că situația care a impus acordarea statutului de martor amenințat s-a schimbat, având în vedere faptul că martorii nu sunt audiați în procesul penal la intervale regulate/fixe. Astfel, inculpatul poate cere ridicarea protecției martorului înainte de orice audiere a acestuia, indiferent de faza procesuală. Verificările efectuate de procuror vizează ordonanța inițială prin care acesta a dispus acordarea statutului de martor amenințat și aplicarea măsurilor de protecție, ordonanță ale cărei efecte se mențin până la schimbarea condițiilor care au impus acordarea protecției. În cazul în care procurorul nu emite o ordonanță motivată de încetare a măsurilor de protecție, înseamnă că acesta a constatat cu ocazia verificărilor efectuate că se mențin temeiurile inițiale care au determinat luarea măsurilor de protecție. Așadar, procurorul dispune prin ordonanță motivată numai luarea și încetarea măsurilor de protecție, neimpunându-se emiterea unei ordonanțe la momentul celorlalte verificări, deoarece procurorul nu dispune o prelungire sau o menținere a măsurii, ci face o simplă verificare. În fine, ordonanța prin care procurorul dispune încetarea măsurilor de protecție nu are caracter confidențial, ci ea urmează regimul juridic comun al ordonanțelor procurorului. Dispozițiile art. 126 alin. (4) și (5) C. pr. pen. nu încalcă nici prevederile constituționale ale art. 23 alin. (11) care consacră prezumția de nevinovăție. Decizia nr. 331 din 20 mai 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 126 alin. (4)-(6) din Codul de procedură penală

ACTIVITĂȚI SPECIFICE CULEGERII DE INFORMAȚII

Dispozițiile art. 139 din Codul de procedură penală reglementează două teze distincte referitoare la conferirea calității de mijloc de probă unor înregistrări, altele decât cele care sunt rezultatul punerii în executare a unor metode speciale de supraveghere sau cercetare autorizate potrivit Codului de procedură penală. Astfel, prima teză se referă la acele înregistrări efectuate de părți sau de alte persoane, iar cea de-a doua teză reglementează alte înregistrări decât cele anterior menționate, dacă acestea nu sunt interzise de lege.

O dispoziție identică cu cea prevăzută la art. 139 alin. (3) C. pr. pen. a existat în vechea reglementare procesual penală, la art. 91⁶ alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, articol care a fost introdus în codul anterior menționat prin art. I § 47 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003. Acesta a fost modificat ulterior, într-o formă similară cu cea prevăzută de textul criticat prin art. I § 51 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, M. Of. nr. 677 din 7 august 2006.

Dispozițiile art. 139 alin. (3) C. pr. pen. au mai constituit obiectul controlului de constituționalitate prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, M. Of. nr. 517 din 17 iunie 2020, prin care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea, pentru lipsa unei proceduri de verificare a legalității înregistrărilor, a articolului 139 alin. (3) teza a doua C. pr. pen. care reglementează, printre altele, utilizarea ca mijloc de probă a înregistrărilor efectuate de autorități ce îndeplinesc activități specifice culegerii de informații.

În ceea ce privește categoria mijloacelor de probă, Curtea a observat că, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, M. Of. nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, § 503, a statuat că în actuala lege procesual penală mijloacele de probă nu sunt enumerate strict și limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deși nu sunt enumerate expres de dispozițiile art. 97 alin. (2) lit. a)-e) C. pr. pen., nu sunt interzise de lege, conform art. 97 alin. (2) lit. f). Noul Cod de procedură penală are în vedere evoluțiile tehnice continue care impun o abordare flexibilă și suplă în materia probațiunii, aptă să conducă în mod eficient la aflarea adevărului în cauzele penale. Totodată, CEDO, în jurisprudența sa, de exemplu, Hotărârea din 29 octombrie 2013, Cauza S.C. IMH Suceava – S.R.L. împotriva României, § 31, a arătat că, deși art. 6 din C.E.D.H. garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuși admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată în principal de dreptul intern.

Curtea reiterează că singura sa sarcină, în conformitate cu articolul 19 din Convenție, este să asigure respectarea angajamentelor care decurg din Convenție pentru părțile contractante. Concret, nu îi revine sarcina de a audia erorile de fapt sau de drept presupus săvârșite de o instanță națională sau de a înlocui propria apreciere cu cea a instanțelor naționale, cu excepția cazului în care și în măsura în care aceste erori ar fi putut prejudicia drepturile și libertățile. protejate prin convenție. Deși articolul 6 garantează dreptul la un proces echitabil, el nu reglementează admisibilitatea probelor ca atare, o chestiune care ține în primul rând de dreptul intern (Teixeira de Castro împotriva Portugaliei, hotărârea din 9 iunie 1998, Rapoartele 1998-IV). , § 34 și Jalloh împotriva Germaniei [GC], hotărârea din 11 iulie 2006, §§ 94-96).

Deși articolul 6 § 1 din Convenție nu reglementează admisibilitatea și valoarea probatorie a motivelor, argumentelor și ofertelor de probă ale părților, el impune instanțelor obligația de a se angaja la examinarea lor efectivă, cu excepția aprecierii relevanței lor (Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, § 59, Seria A nr. 288). Fără a necesita un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantei, această obligație presupune, totuși, ca persoana vătămată să poată aștepta un răspuns concret și explicit la mijloacele decisive pentru dezlegarea procedurii în cauză (García Ruiz c. 30544/ 96, § 26, CEDO 1999-1).

În speță, autoritatea însărcinată cu realizarea raportului de expertiză și a raportului de contraexpertizare a reținut în cele două rapoarte că a observat că metoda de aplicare a sigiliilor pe probe a făcut posibilă pentru a scoate sticlele de motorină din pungile lor de plastic fără a deteriora garniturile.

Reclamanta s-a plâns în special de valoarea probatorie diferită pe care instanțele naționale au acordat-o acelorași rapoarte de expertiză, în contextul a două seturi de proceduri diferite. Apoi reamintește că întrebarea fundamentală în prezenta cauză este dacă procesul penal a fost echitabil în ansamblu, oferind reclamantului garanțiile dreptului la apărare.

Cele două amenzi aplicate reclamantului au avut scopuri diferite: una era menită să sancționeze faptul că reclamantul a vândut motorină care nu era conformă cu standardul, în timp ce a doua era menită să combată plata accizelor către stat. Dacă, la impunerea primei sancțiuni reclamantului, Oficiul pentru protecția consumatorului s-a bazat exclusiv pe raportul de expertiză întocmit, Garda financiară și-a întemeiat decizia nu numai pe rapoartele științifice, ci și pe faptul că reclamantul a depus diferite documente pentru a dovedi originea motorinei comercializate .

Principalul aspect pe care instanțele naționale trebuiau să îl stabilească în contextul celor două seturi de proceduri a fost deținerea de către reclamantă a motorinei neconforme, în scopul comercializării acestuia. Principalele probe justificative în contextul celor două proceduri au constituit-o expertiza și contra-rapoartele de expertiză întocmite pe baza eșantioanelor despre care experții au constatat că au fost stocate în mod defectuos.

Bazându-se în principal pe faptul că probele de motorină nu au fost prelevate corect, reclamanta a solicitat anularea celor două sancțiuni care i-au fost aplicate. În contextul plângerii pe care a formulat-o împotriva raportului de amendă, instanțele naționale au statuat că nu pot lua în considerare rapoartele de expertiză ca probe din cauza modului defectuos în care au fost prelevate probele. În consecință, au statuat că nu pot fi stabilite faptele de care a fost acuzată reclamanta și răspunderea ei contravențională.

În contextul plângerii formulate de reclamantă împotriva raportului de amendă întocmit de Garda financiară, aceleași instanțe naționale, în diferite forme judecătorești, au statuat că raportul de expertiză întocmit constituia o dovadă credibilă a faptelor. invocat reclamantului si a avut in vedere ca cele doua expertize au scos la iveală că produsul preluat de la reclamant nu corespunde standardului 240-80, motorina.

Deși reamintește că admisibilitatea probelor revine în primul rând dreptului intern și instanțelor naționale (García Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999-1), Curtea reține că validitatea și credibilitatea acelorași probe au fost interpretate diferit de instanțele interne. Această apreciere contradictorie a condus la soluții juridice diferite în ceea ce privește stabilirea faptelor și mai ales în ceea ce privește deținerea de către reclamant a motorinei neconforme. Totuși, în măsura în care aceste probe au constituit proba decisivă pentru stabilirea faptelor, se pune o problemă în ceea ce privește echitatea procedurii. Desigur, pentru aplicarea sancțiunii reclamantului, Garda financiară se bazase, pe lângă rapoartele de expertiză, pe documente scrise. Cu toate acestea, instanțele naționale care au examinat plângerea reclamantului împotriva acestei sancțiuni nu au făcut nicio mențiune despre aceste documente în deciziile lor.

Reclamantul a informat instanțele care au pronunțat în al doilea set de proceduri despre existența hotărârii care ajunsese la o concluzie diferită cu privire la validitatea probelor. Deși Tribunalul Suceava se referă la aceasta în hotărârea sa, aceasta nu oferă suficiente motive pentru a explica de ce a preferat să adopte o poziție contrară cu privire la temeinicia acelorași probe. Având în vedere rolul decisiv al acestor probe, Curtea consideră că s-a cerut un răspuns specific și explicit la acest argument din partea instanțelor. În lipsa acestuia, este imposibil de știut dacă aceste instanțe pur și simplu l-au neglijat sau dacă au dorit să o respingă și, în acest din urmă caz, din ce motive.

41. Curtea consideră că, în speță, reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil, cu încălcarea articolului 6 § 1 din Convenție.[1]

Reglementarea aspectelor legate de administrarea probelor, precum cel referitor la precizarea/enumerarea mijloacelor de probă în materie penală, intră în sfera de competență a legiuitorului. Astfel, în principiu, legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de probă, includerea sau excluderea anumitor elemente din această categorie.

Includerea unui element în categoria mijloacelor de probă trebuie însoțită de garanțiile necesare respectării drepturilor și libertăților fundamentale. În materia analizată, reglementarea garanțiilor specifice se circumscrie, printre altele, legiferării unei proceduri clare și efective care să permită analiza legalității mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările. Lipsa unei astfel de proceduri determină, în fapt, lipsa garanțiilor specifice și, implicit, neconstituționalitatea includerii anumitor elemente în categoria mijloacelor de probă. Conferirea calității de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalității acestora.

În cuprinsul Deciziei nr. 55 din 4 februarie 2020, Curtea a distins între cele două teze prevăzute la art. 139 alin. (3) C. pr. pen., arătând că, din interpretarea gramaticală a acestora, rezultă că înregistrările efectuate potrivit mandatelor de securitate emise conform dispozițiilor Legii nr. 51/1991 ar putea fi încadrate la art. 139 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală. Prin Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, M. Of. nr. 348 din 20 aprilie 2018, § 35, a reținut că dispozițiile Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, mai exact art. 11 lit. d), nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor și informațiilor rezultate din activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, autorizate potrivit acestei legi, și că doar dispozițiile art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activități specifice culegerii de informații, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Problema de constituționalitate analizată nu ține de modul de reglementare a dispozițiilor art. 11 lit. d) din Legea nr. 51/1991, ci de modul de reglementare a prevederilor procesual penale, eventual coroborate cu dispozițiile Legii nr. 51/1991.

Încadrarea înregistrărilor efectuate potrivit dispozițiilor Legii nr. 51/1991 la art. 139 alin. (3) teza a doua C. pr. pen. încalcă exigențele constituționale referitoare la claritatea și previzibilitatea legii, câtă vreme reglementarea posibilității de a conferi calitatea de mijloc de probă acestor înregistrări nu este însoțită de un cadru juridic adecvat, care să confere posibilitatea contestării legalității acestora.(Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020)

Pe lângă faptul că a exclus din sfera constituționalității prevederilor art. 139 alin. (3) teza a doua C. pr. pen. Curtea a statuat, totodată, că înregistrările efectuate de Serviciul Român de Informații, conform dispozițiilor Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, fac parte din categoria înregistrărilor avute în vedere de legiuitor în teza a doua a art. 139 alin. (3) C. pr. pen., astfel că acestea nu ar putea fi încadrate în categoria înregistrărilor efectuate de alte persoane, prevăzute la art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen.. În sfera sintagmei “înregistrări efectuate de părți sau de alte persoane” nu pot fi incluse înregistrări efectuate de Serviciul Român de Informații, conform dispozițiilor Legii nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, întrucât sensul acestei sintagme rezultă din interpretarea gramaticală a dispozițiilor art. 139 alin. (3) C. pr. pen., acesta având în vedere alte persoane fizice sau juridice decât cele care au calitatea de părți ale procesului penal la data efectuării înregistrărilor. Prin urmare, contrar susținerilor autorului excepției, dispozițiile art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen. nu au în vedere și înregistrările realizate, potrivit prevederilor Legii nr. 51/1991, de către Serviciul Român de Informații. Așadar, dispozițiile menționate sunt clare, precise și previzibile, acestea respectând exigențele de calitate a legii prevăzute la art. 1 alin. (5) din Constituție.

Dispozițiile art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen. constituie o excepție de la regula prevăzută la art. 139 alin. (1) din același cod, conform căreia supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți, cu îndeplinirea cumulativă a condițiilor prevăzute la art. 139 alin. (1) lit. a) – c) C. pr. pen., și este pusă în executare de către procuror, de organele de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției, conform art. 142 alin. (1) C. pr. pen.. Pentru aceste motive, legiuitorul a reglementat, în privința efectuării înregistrărilor prevăzute la art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen., garanții suplimentare, de natură a proteja dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare al părților din cauzele penale în care astfel de înregistrări constituie mijloace de probă.

Textul criticat prevede că înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane constituie mijloace de probă doar atunci când privesc propriile convorbiri sau comunicări cu terții. Or, având în vedere doar propriile convorbiri, înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane nu restrâng exercițiul drepturilor fundamentale ale altor persoane într-o manieră similară restrângerilor determinate de supravegherea tehnică efectuată în condițiile art. 139 alin. (1) C. pr. pen..

Dispozițiile art. 139 alin. (3) teza întâi prevăd, în mod expres, că sunt avute în vedere înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane, care privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Astfel, sunt avute în vedere convorbirile sau comunicările personale ale părții în cauză, neputând fi înregistrate și prezentate ca mijloc de probă convorbirile unor terți, în acest caz fiind incidente dispozițiile art. 226 din Codul penal referitoare la violarea vieții private. Referindu-se la înregistrările personale efectuate de părți sau de alte persoane, dispoziția de lege include și persoana inculpatului, care se poate prevala de acestea în scopul dovedirii netemeiniciei acuzațiilor aduse. (Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 293 din 25 aprilie 2017, § 27). Fiind chemată să se pronunțe asupra constituționalității unor dispoziții prin care era modificat art. 91⁶ din Codul de procedură penală din 1968, în sensul eliminării posibilității de a se folosi ca mijloace de probă înregistrările realizate de părți sau de alte persoane fără încălcarea vreunei dispoziții legale, Neconstituționalitatea dispozițiilor modificatoare. Modificarea propusă prin care se elimină, de exemplu, posibilitatea de a se utiliza ca mijloace de probă înregistrările realizate de părți sau de alte persoane fără încălcarea vreunei dispoziții legale este neconstituțională, întrucât face imprevizibilă utilizarea ca mijloace de probă a imaginilor înregistrate de camerele de supraveghere video din incinta unei bănci pentru identificarea autorilor unui jaf, înregistrările efectuate de victima unei agresiuni în propriul domiciliu, înregistrările efectuate de persoane particulare cu ocazia unui grav accident de circulație în urma căruia au rezultat victime, iar autorul accidentului a părăsit locul faptei etc. Cu referire la prevederile art. 91⁶ alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, că rațiunea reglementării este aceea ca oricine care are o probă ce poate servi aflării adevărului să o poată prezenta, dispozițiile respective fiind aplicabile în cazul surprinderii în mod spontan a unor fapte sau întâmplări ce sunt înregistrate prin mijloace audio sau video. Folosirea unor astfel de înregistrări ca mijloc de probă într-un proces penal este în concordanță cu prevederile art. 53 din Constituție, care recunosc legitimitatea unor restrângeri ale exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, inclusiv ale exercițiului dreptului la respectarea și ocrotirea de către autoritățile publice a vieții intime, familiale și private – invocat în motivarea excepției -, dacă acestea se fac prin lege și în vederea apărării unor valori sociale importante, precum desfășurarea instrucției penale sau prevenirea faptelor penale.

Legislația procesual penală anterioară prevedea suficiente garanții în vederea înlăturării eventualele abuzuri, dispozițiile art. 91⁶ alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 aplicându-se numai în cazul săvârșirii unei infracțiuni, când, în vederea aflării adevărului, înregistrările pot fi supuse expertizei tehnice (art. 91⁶ alin. 1), părțile având posibilitatea contestării lor potrivit prevederilor art. 64, 67 și 68 din Codul de procedură penală din 1968. În ceea ce privește noua reglementare, cuprinsă în art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală, Și în acest caz dispozițiile criticate se aplică numai în situația săvârșirii unei infracțiuni, în vederea aflării adevărului, înregistrările putând fi supuse expertizei tehnice, potrivit dispozițiilor art. 172-181 C. pr. pen..

Totodată, înregistrările efectuate de părți sau de alte persoane, potrivit art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen., sunt însoțite de garanțiile reținute în jurisprudența Curții Constituționale, spre exemplu, prin Decizia nr. 767 din 28 noiembrie 2019, M. Of. nr. 312 din 14 aprilie 2020, în sensul că acestea constituie mijloace de probă care însă sunt suspuse controlului judecătorului de cameră preliminară sub aspectul legalității administrării lor. În acest sens, judecătorul de cameră preliminară va acționa, potrivit regulilor prevăzute la art. 342 și urm. C. pr. pen., analizând atât legalitatea mijlocului de probă, cât și legalitatea procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările, raportându-se la condițiile prevăzute de Codul de procedură penală. Totodată, în cadrul procedurii de cameră preliminară pot fi formulate în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar, în măsura în care sunt formulate cereri și excepții referitoare la nelegalitatea probelor obținute prin înregistrările efectuate de către părți sau de către alte persoane, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei va putea verifica îndeplinirea condițiilor legale referitoare la efectuarea acestora.

Unele procedee probatorii din categoria metodelor de supraveghere tehnică pot fi efectuate, iar probele rezultate pot fi aduse în cadrul procesului penal fără a fi necesară autorizarea judecătorului de drepturi și libertăți. S-a reținut că înregistrările făcute de părți pot constitui mijloace de probă fără să fi fost autorizată efectuarea lor. Cu toate că acestea nu necesită autorizare, așa cum este cazul metodelor speciale de supraveghere, s-a arătat că ele vor fi supuse unui control de admisibilitate, pentru a răspunde unui minim de cerințe prevăzute la art. 139 alin. (3) C. pr. pen., respectiv: înregistrările să fie făcute de către părți sau de către alte persoane și înregistrările să privească propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au făcut cu terții. În ceea ce privește prima condiție, s-a arătat că, din economia textului, rezultă că legiuitorul a admis posibilitatea ca înregistrările să fie făcute chiar de una dintre părți sau de o altă persoană. Referitor la cea de-a doua condiție anterior menționată, s-a arătat că materialul trebuie să privească propriile convorbiri sau comunicări, astfel încât să nu existe, din perspectiva autorității statului, o încălcare a dreptului la viața intimă, familială și privată. S-a arătat, totodată, că partea care efectuează înregistrarea este partea activă a conversației, nefiind un simplu observator, precum și faptul că, pentru ca înregistrarea astfel efectuată să fie în acord cu prevederile art. 8 din Convenție, este necesar ca persoana care o realizează să nu fie asistată de reprezentanți ai autorităților publice.

În privința înregistrărilor efectuate conform prevederilor art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen., legiuitorul a prevăzut suficiente garanții, în vederea asigurării dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 21 alin. (3) și la art. 24 din Constituție, precum și la art. 6 § 1 din C.E.D.H. . Astfel cum Curtea a reținut prin Decizia nr. 756 din 13 decembrie 2016, textul criticat constituie o garanție a drepturilor fundamentale menționate. Decizia nr. 813 din 9 decembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală

OBȚINEREA DATELOR PRIVIND TRANZACȚIILE FINANCIARE

Se susține că textul criticat încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5) privind statul român, art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului, art. 21 cu privire la accesul liber la justiție, art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și dispozițiile art. 6 și art. 8 din C.E.D.H., cu privire la dreptul la un proces echitabil și, respectiv, la dreptul la respectarea vieții private și de familie.

Dispozițiile art. 138 alin. (1) lit. a)-j) din Codul de procedură penală arată, printr-o enumerare limitativă, care sunt metodele speciale de supraveghere sau cercetare. Dintre acestea, constituie metode speciale de supraveghere tehnică cele prevăzute la lit. a)-e) ale acestui articol, respectiv: interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice; obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane. Prin interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță se înțelege, conform art. 138 alin. (2) C. pr. pen., interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic sau prin orice alt mijloc de comunicare. Prin accesul la un sistem informatic se înțelege pătrunderea într-un sistem informatic sau într-un mijloc de stocare a datelor informatice, fie direct, fie de la distanță, conform prevederilor art. 138 alin. (3)-(5) C. pr. pen. Supravegherea video, audio sau prin fotografiere presupune, potrivit art. 138 alin. (6) C. pr. pen., fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversațiilor, mișcărilor ori a altor activități ale acestora. Localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice constă, conform art. 138 alin. (7) C. pr. pen., în folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt atașate. În fine, obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane semnifică, potrivit art. 138 alin. (9) C. pr. pen., realizarea unui set de operațiuni prin care este asigurată cunoașterea conținutului tranzacțiilor financiare și al altor operațiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituții de credit ori al altei entități financiare, precum și obținerea de la o instituție de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri sau informații referitoare la tranzacțiile sau operațiunile efectuate de către o anumită persoană.

Articolul 139 alin. (1) C. pr. pen. prevede că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi și libertăți, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la alin. (2) al art. 139; măsura este proporțională cu restrângerea drepturilor și libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii; probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.

Conform alin. (2) al art. 139 C. pr. pen., infracțiunile pentru care poate fi dispusă supravegherea tehnică sunt cele contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, infracțiunile de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, infracțiunile de corupție și alte infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, infracțiunile care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicații electronice ori în alte infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.

Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică este prevăzută la art. 140 C. pr. pen.. Conform alin. (1) al art. 140, aceasta poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea. Acestea se completează cu dispozițiile art. 141 alin. (1) din același cod, care prevăd că procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când există urgență, iar obținerea mandatului de supraveghere tehnică în condițiile art. 140 C. pr. pen. ar conduce la o întârziere substanțială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranța persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora și sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 139 alin. (1) și (2) C. pr. pen.

Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică se face, conform art. 142 alin. (1) C. pr. pen., de către procuror, care poate dispune și ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializați din cadrul poliției ori de alte organe specializate ale statului. Complementar, potrivit alin. (2) al art. 142, furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare sunt obligați să colaboreze cu organele de urmărire penală, respectiv cu autoritățile prevăzute la alin. (1) al art. 142, în limitele competențelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.

Spre deosebire de actuala reglementare, dispozițiile art. 91² alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau că procurorul procedează personal la interceptări și înregistrări sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Astfel, organele care puteau lua parte la activitatea de supraveghere erau doar procurorul și organele de cercetare penală. În expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, inițiatorul se limitează la a arăta că aceasta are ca scop respectarea dreptului la viață privată și la secretul corespondenței și totodată respectarea cerințelor de accesibilitate, previzibilitate și proporționalitate ale legii penale. Este subliniată, în acest sens, necesitatea respectării principiului subsidiarității, prin reglementarea ca excepție a acestei ingerințe în viața privată a persoanei, și a principiului proporționalității măsurii supravegherii tehnice cu restrângerea dreptului la viață privată, prin raportare la particularitățile cauzei, la importanța informațiilor sau a probelor ce urmează a fi obținute ori la gravitatea infracțiunii. Cu privire la aspectele juridice criticate în prezenta cauză, expunerea de motive nu conține însă explicații referitoare la introducerea în actuala reglementare procesual penală, pe lângă procuror și organele de cercetare penală, a lucrătorilor specializați din cadrul poliției și a altor organe specializate ale statului și, cu atât mai puțin, o explicație referitoare la organele avute în vedere de legiuitor cu ocazia reglementării acestei din urmă sintagme.

Conform art. 143 alin. (1) C. pr. pen., consemnarea activităților de supraveghere tehnică se face de către procuror sau de către organul de cercetare penală, întocmindu-se un proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică. În cuprinsul acestui proces-verbal sunt consemnate, potrivit aceleiași dispoziții legale, rezultatele activităților efectuate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, datele de identificare ale suportului care conține rezultatul activităților de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă, dacă sunt cunoscute, sau alte date de identificare, precum și, după caz, data și ora la care a început activitatea de supraveghere și data și ora la care aceasta s-a încheiat. De asemenea, conform art. 143 alin. (4) C. pr. pen., convorbirile, comunicările sau conversațiile interceptate și înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, sunt redate de către procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-verbal în care se menționează mandatul emis pentru efectuarea acestora, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice ori ale punctelor de acces, numele persoanelor ce au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, data și ora fiecărei convorbiri sau comunicări. Potrivit tezei finale a aceluiași alin. (4), procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procuror.

În continuare, este necesar să stabilească ce reprezintă, din punct de vedere al dreptului procesual penal, punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică și procesul-verbal de consemnare a activităților de supraveghere tehnică.

Acest demers începe prin definirea noțiunilor de “probă”, “mijloc de probă” și “procedeu probatoriu”. Conform art. 97 alin. (1) C. pr. pen., proba este definită ca fiind orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Potrivit alin. (2) al acestui articol, mijloacele de probă în procesul penal constau în declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile persoanei vătămate, declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor, înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă, precum și orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege. În fine, conform alineatului final al art. 97 C. pr. pen., prin procedeu probatoriu se înțelege modalitatea legală de obținere a mijlocului de probă.

Legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noțiuni: probă, mijloc de probă și procedeu probatoriu. (Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, M. Of. nr. 535 din 17 iulie 2015 § 20) Cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noțiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât și mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noțiuni au conținuturi și sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalități legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. A fost subliniată, de asemenea, diferența dintre mijloacele de probă și procedeele probatorii, noțiuni aflate într-o relație etiologică. Spre exemplu, declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile persoanei vătămate, ale părții civile sau ale părții responsabile civilmente, declarațiile martorilor și declarațiile experților sunt mijloace de probă obținute prin audierea acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare, cum sunt confruntarea sau videoconferința; înscrisurile și mijloacele materiale de probă, ca mijloace de probă, pot fi obținute prin procedee probatorii ca percheziția, ridicarea de obiecte și înscrisuri, cercetarea locului faptei, reconstituirea sau reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale; rapoartele de expertiză, ca mijloace de probă, sunt obținute prin expertize, ca procedee probatorii; iar procesele-verbale, ca mijloace de probă, sunt obținute prin procedee probatorii precum identificarea persoanelor și a obiectelor, metode speciale de supraveghere sau cercetare, amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane sau utilizarea investigatorilor sub acoperire, a celor cu identitate reală sau a colaboratorilor; iar fotografia, ca mijloc de probă, se obține prin procedeul probatoriu al fotografierii. O probă nu poate fi obținută nelegal decât dacă mijlocul de probă și/sau procedeul probatoriu prin care este obținută sunt/este nelegale/nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei, și că nelegalitatea acestora este sancționată de prevederile art. 102 alin. (3) C. pr. pen., prin aplicarea regimului nulității absolute sau relative. Art. 102 alin. (2) C. pr. pen. trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obținute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) C. pr. pen. nu pot fi folosite în procesul penal în condițiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă (§ 22).

Procesul-verbal întocmit de procuror sau de organul de cercetare penală, conform art. 143 C. pr. pen., în care sunt consemnate rezultatele activităților de supraveghere tehnică efectuate constituie un mijloc de probă. Nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului atrage sancțiunea nulității absolute sau relative, potrivit distincțiilor prevăzute la art. 281 și 282 C. pr. pen..( Decizia nr. 383 din 27 mai 2015 § 21),) Așa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condițiilor legale prevăzute la art. 138-146 C. pr. pen., inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obținute și, în consecință, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) C. pr. pen.

Activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică prevăzută la art. 142 alin. (1) C. pr. pen. este realizată prin acte procesuale/procedurale. Cu alte cuvinte, art. 142 alin. (1) C. pr. pen. nu vizează activitățile tehnice, acestea fiind prevăzute la art. 142 alin. (2) C. pr. pen., care face referire la persoanele obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv la furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare.

Actele îndeplinite de organele prevăzute la art. 142 alin. (1) teza a doua C. pr. pen. reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activității de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală. Acestea din urmă sunt cele enumerate la art. 55 alin. (1) C. pr. pen., respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală speciale.

Referitor la asigurarea suportului tehnic, persoanele prevăzute la art. 142 alin. (2) C. pr. pen. sunt obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală, la punerea în executare a mandatului de supraveghere, , iar acestea sunt specificate în mod clar și neechivoc în cuprinsul dispoziției legale, “furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare”.

În multe state ale Uniunii Europene, dispozițiile codurilor de procedură penală, atunci când reglementează activitatea de supraveghere tehnică și de punere în executare a acesteia, o fac prin norme clare și previzibile și vizează doar organele judiciare. În acest sens, codurile naționale de procedură penală prevăd, în mod expres, că activitatea de supraveghere tehnică este înfăptuită de către judecătorul de instrucție, de organele de urmărire penală și organe ale poliției și că, din punct de vedere tehnic, la realizarea acesteia sunt obligate să colaboreze, la nevoie, persoane juridice din domeniul furnizării de servicii de telecomunicații sau din alte domenii expres și limitativ prevăzute de legea procesual penală. Sunt relevante, în acest sens, dispozițiile art. 172 alin. (1) C. pr. pen. al Bulgariei; art. 86-88 C. pr. pen. al Republicii Cehe; art. 335 alin. (1)-(5) C. pr. pen. al Croației; art. 126¹-126² C. pr. pen. al Estoniei; art. 100 b și 110 j C. pr. pen. al Germaniei; art. 251 C. pr. pen. al Greciei; Secțiunea 3 din Legea supravegherii în procesele penale din 2009 din Irlanda; art. 267-268 C. pr. pen. al Italiei; art. 4813, art. 48-15 și art. 48-17 C. pr. pen. din Luxemburg; art. 187 alin. (1), art. 188, art. 189 C. pr. pen. al Portugaliei coroborate cu prevederile Secțiunii 1 alin. (2) și ale Secțiunii 3 din Legea nr. 101 din 25 august 2001 privind reglementarea operațiunilor sub acoperire desfășurate în scopul prevenirii infracțiunilor și investigației penale din Portugalia; Secțiunea 88 C. pr. pen. al Slovaciei; art. 149a, art. 149b alin. (3), art. 150, art. 151, art. 152, art. 155 și art. 156 C. pr. pen. al Sloveniei; art. 588 bis b și art. 588ter e alin. (1) C. pr. pen. al Spaniei; Capitolul 23 și Capitolul 27 C. pr. pen. al Suediei.

Legiuitorul a inclus, în cuprinsul art. 142 alin. (1) C. pr. pen., pe lângă procuror, organul de cercetare penală și lucrătorii specializați din cadrul poliției și al altor organe specializate ale statului. Aceste organe specializate ale statului nu sunt definite nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală. De asemenea, norma criticată nu prevede nici domeniul de activitate specific acestora, în condițiile în care, în România, activează, potrivit unor reglementări speciale, numeroase organe specializate în diverse domenii. Astfel, în afara Serviciului Român de Informații, la care fac referire autorii excepției, care, potrivit art. 1 și art. 2 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, M. Of. nr. 33 din 3 martie 1992, și art. 6 și art. 8 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României, M. Of. nr. 190 din 18 martie 2014, are atribuții exclusiv în domeniul siguranței naționale, neavând atribuții de cercetare penală, conform art. 13 din Legea nr. 14/1992, există și alte servicii cu atribuții în domeniul securității naționale, precum și o multitudine de organe specializate ale statului cu atribuții în varii domenii, cum sunt, cu titlu exemplificativ, Garda Națională de Mediu, Gărzile Forestiere, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, Inspectoratul de Stat în Construcții, Consiliul Concurenței sau Autoritatea de Supraveghere Financiară, niciuna dintre acestea neavând atribuții de cercetare penală.

Sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” apare ca fiind lipsită de claritate, precizie și previzibilitate, nepermițând subiecților să înțeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viața privată a persoanelor.

În contextul normativ al măsurii arestului preventiv, aceste cerințe influențează, în mod direct și nemijlocit, dreptul persoanei la un proces echitabil, privit ca o garanție, în acest caz, a libertății individuale ( Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015, § 23). Standardul constituțional de protecție a libertății individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituționale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis și previzibil, aceste cazuri.

Legiuitorul trebuie să indice în mod clar și neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta să poată fi identificat cu ușurință prin trimiterea la un alt act normativ cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenței/inexistenței infracțiunii. (Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 495 din 6 iulie 2015, §§24 și 25 și Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015 §23), Dacă legiuitorul își respectă numai din punct de vedere formal competența constituțională de a legifera, fără ca prin conținutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate și precizie obiectul material al infracțiunii, aceasta poate determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text. Prevederile criticate nu respectă exigențele constituționale referitoare la calitatea legii respectiv nu întrunesc condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate, fiind contrare dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție.

Sintagma “raporturi comerciale” din cuprinsul dispozițiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal imprimă un caracter lipsit de claritate, precizie și previzibilitate obiectului juridic al infracțiunii de conflict de interese. Or, în aceste condiții, destinatarul normei nu își poate ordona conduita în raport cu o normă de incriminare care nu respectă condițiile de calitate ale legii. Dispozițiile art. 301 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile art. 1 alin. (5) și art. 23 din Constituție, referitoare la calitatea legii și, respectiv, la libertatea individuală.( Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, M. Of. nr. 845 din 13 noiembrie 2015,)

Cu privire la aceleași cerințe de calitate a legii, garanție a principiului legalității, CEDO, prin hotărârile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 și 24 mai 2007, pronunțate în cauzele Beyeler împotriva Italiei (§ 109), Rotaru împotriva României (§ 52), Sissanis împotriva României (§ 66), și Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României (§ 34) a reținut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanție a principiului legalității, prevăzut la art. 7 C. E. D. H. . Astfel, prin Hotărârea Cauza Sissanis împotriva României (§ 66), instanța europeană a reținut că sintagma “prevăzută de lege” impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului. Nu se poate considera drept “lege” decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.

Expresia „prevăzută de lege“ impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale (Rotaru împotriva României [MC], hotărârea din data de 4 mai 2000, nr. 28.341/95, § 52, CEDO 2000-V). Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului [v Olsson împotriva Suediei (nr. 1), hotărârea din data de 24 martie 1988, seria A nr. 130, § 61]. În plus, nu putem considera drept „lege“ decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite cetățeanului să își controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.

Exprimarea vagă din art. 27 din Legea nr. 25/1969, în temeiul căruia a fost luată măsura preventivă. Acest articol se limitează la a stipula că străinul, învinuit sau inculpat într-un proces penal, nu poate părăsi țara decât după încetarea urmăririi penale sau după achitarea sa ori, în caz de condamnare, după executarea pedepsei.

În primul rând, nu există nicio mențiune cu privire la autoritatea abilitată să dispună o asemenea măsură. Este adevărat că Guvernul a prezentat Instrucțiunile Ministerului de Interne nr. 555/1996, care completează Legea nr. 25/1969, dar acestea indicau numai persoanele abilitate să execute astfel de măsuri și pe cele care trebuiau să le aprobe. Or, se pare că aceste instrucțiuni interne erau prevăzute cu mențiunea „secret“ și nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României.

Deși art. 27 din lege abilitează autoritățile competente să autorizeze o ingerință în libertatea de circulație a străinilor, motivul unei asemenea ingerințe nu este definit cu suficientă precizie (Rotaru, § 58).

. De asemenea, Curtea trebuie să se asigure că există garanții adecvate și suficiente împotriva abuzurilor autorităților. Aceasta reamintește că, în cauzele referitoare la sistemele de supraveghere secretă, analizate din perspectiva art. 8 din Convenție, s-a decis că asemenea sisteme trebuie să cuprindă garanții stabilite prin lege, care sunt aplicabile controlului activităților serviciilor interesate. Procedurile de control trebuie să respecte, cât mai fidel posibil, valorile unei societăți democratice, în special supremația dreptului, la care se referă în mod expres preambulul Convenției. Aceasta implică, printre altele, ca o ingerință a organelor executivului în drepturile persoanei să fie supusă unui control eficient, care trebuie să implice în mod normal, cel puțin în ultimă instanță, puterea judiciară, deoarece aceasta oferă cele mai bune garanții de independență, imparțialitate și procedură conformă cu legea (Klass și alții împotriva Germaniei, hotărârea din data de 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, p. 25-26, § 55). Acest raționament ar putea fi aplicat, mutadis mutandis, în cazul art. 2 din Protocolul nr. 4, având în vedere strânsa legătură dintre acest ultim articol și art. 8 din Convenție (v în acest sens İletmiș împotriva Turciei, 6 decembrie 2005, nr. 29.871/96, § 50).

Procedura de aplicare a măsurii preventive de obligare de a nu părăsi țara nu oferă astfel de garanții, Legea nr. 25/1969 neprevăzând nicio procedură de control, nici în momentul luării măsurii, nici ulterior. De altfel, toate demersurile reclamantului care vizau revocarea măsurii preventive (cereri introduse la Ministerul de Interne, contestații în fața instanțelor penale sau în contencios administrativ) au fost respinse, deoarece reclamantul s-a aflat în imposibilitatea de a face dovada că urmărirea penală îndreptată împotriva să se încheiase sau că fusese achitat. În realitate, este vorba de o măsură automată, aplicată pentru o perioadă nedeterminată, ceea ce încalcă drepturile persoanei (v Riener împotriva Bulgariei, 23 mai 2006, nr. 46.343/99, § 121, Luordo împotriva Italiei, 17 iulie 2003, nr. 32.190/96, § 96, și İletmiș, , § 47).

Curtea apreciază că dreptul intern nu reglementează suficient de clar întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv.

La toate acestea se adaugă faptul că art. 27 din Legea nr. 25/1969 a fost declarat neconstituțional printr-o decizie a Curții Constituționale din data de 11 aprilie 2001 și modificat ulterior prin Legea nr. 123/2001, pentru a se asigura conformitatea cu Constituția. În acest sens, s-a prevăzut că orice măsură preventivă de obligare de a nu părăsi țara trebuie luată de un magistrat (art. 29 din Legea nr. 123/2001).

Având în vedere faptul că măsura preventivă a fost dispusă de organele de poliție, reiese că, cel puțin începând cu data de 11 aprilie 2001, aceasta nu era în conformitate cu legislația națională în vigoare, inclusiv cu Constituția.

Este în primul rând de datoria autorităților naționale și mai ales de cea a instanțelor să interpreteze și să aplice dreptul intern (Kopp împotriva Elveției, hotărârea din 25 martie 1998, Culegere 1998-II, p. 541, § 59).

Prin sentința rămasă definitivă din data de 29 martie 2004, Tribunalul Județean Neamț a revocat măsura preventivă a obligării de a nu părăsi țara luată împotriva reclamantului. Instanța a constatat că reclamantul nu se afla sub incidența niciunei măsuri preventive restrictive de libertate luate de un magistrat. Totuși, tribunalul nu a acordat nicio reparație pentru prejudiciul suferit de persoana interesată ca urmare a prelungirii nelegale a măsurii preventive. Mai mult, Guvernul nu a susținut deloc faptul că reclamantul ar fi putut folosi o altă cale de atac internă pentru a fi despăgubit (Vito Sante Santoro împotriva Italiei, § 45, CEDO 2004-VI).

În perioada 2 septembrie 1998-10 iunie 2004, dată la care autoritățile au revocat măsura preventivă, atingerea adusă libertății de circulație a reclamantului nu era „prevăzută de lege“.

79. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenție.[2]

De asemenea, prin Hotărârea Cauza Rotaru împotriva României (§ 52), “prevăzut de lege” înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, ci și calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei și previzibilă. Totodată, în Hotărârea Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României (§ 34), Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea “drept” folosită la art. 7 din Convenție corespunde noțiunii de “lege” ce apare în alte articole din Convenție; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât și jurisprudențială și implică condiții calitative, printre altele, pe cele ale accesibilității și previzibilității.

În ceea ce privește materia interceptărilor, CEDO, în Decizia de admisibilitate din 29 iunie 2006, Cauza Weber și Saravia împotriva Germaniei, §§ 93-95, a generalizat jurisprudența sa vizavi de cerința legală a “previzibilității” legii în acest domeniu, statuând că reglementarea unor măsuri speciale secrete de urmărire, cum ar fi interceptarea comunicărilor, trebuie să se realizeze în mod esențial prin norme clare, detaliate, din moment ce tehnologia disponibilă pentru efectuarea lor devine constant din ce în ce mai sofisticată [ v Hotărârea din 25 martie 1998, Cauza Kopp împotriva Elveției, (§ 72) și Hotărârea din 30 iulie 1998, Cauza Valenzuela Contreras împotriva Spaniei (§ 46)]. Legislația internă trebuie să fie suficient de clară în terminologia sa pentru a oferi cetățenilor indicii adecvate cu privire la împrejurările și condițiile în care autoritățile publice sunt împuternicite să recurgă la oricare din aceste măsuri. Cu privire la măsurile secrete de urmărire, Curtea a dezvoltat garanțiile minime care ar trebui să fie prevăzute în legislația statului, pentru evitarea abuzurilor de putere: natura infracțiunilor care determină necesitatea de interceptare; stabilirea categoriilor de persoane pasibile de înregistrarea convorbirilor telefonice; o limitare a duratei de înregistrare a convorbirilor telefonice; procedura obligatorie pentru examinarea, utilizarea și stocarea datelor obținute; măsurile de precauție care trebuie luate în cazul informării altor părți; împrejurările în care înregistrările pot sau urmează să fie șterse ori distruse (v, inter alia, Hotărârea din 24 aprilie 1990, Cauza Huvig împotriva Franței, §34)].

Cu privire la procedura obligatorie de accesare, utilizare și stocare a datelor obținute din interceptări ale comunicațiilor, în jurisprudența CEDO s-a făcut distincție între două etape ale interceptării convorbirilor telefonice: autorizarea supravegherii și efectuarea propriu-zisă a supravegherii. Distincția a fost făcută de CEDO încă din 2007, prin Hotărârea din 28 iunie 2007, Cauza Association for European Integration and Human Rights și Ekimdzhiev împotriva Bulgariei, § 84, prin care s-a reținut că pe parcursul primei etape, cea de autorizare a supravegherii, conceptul de “securitate națională”, dincolo de înțelesul său obișnuit, trebuie să ofere garanții substanțiale împotriva supravegherii arbitrare și discriminatorii. De asemenea, Curtea a constatat că trebuie să examineze și dacă astfel de garanții există pe parcursul celei de-a doua etape, când supravegherea este realizată efectiv sau a fost deja încheiată. Cu privire la acest aspect au fost reținute că nu este prevăzută nicio verificare a implementării măsurilor de supraveghere tehnică secretă de către un organism sau o entitate oficială, externă serviciilor care desfășoară măsurile de supraveghere, sau cel puțin căreia să îi fie impusă îndeplinirea unor condiții care să îi asigure independența și conformitatea cu principiile statului de drept, dar că nicio altă instituție, în afara celor care dispun măsurile speciale de supraveghere, nu poate să verifice dacă măsurile luate îndeplinesc condițiile prevăzute în mandatul de supraveghere sau dacă datele originale sunt reproduse cu exactitate în documentele scrise. De asemenea, a fost menționată aparenta lipsă a unor dispoziții legale care să prevadă cu suficient grad de precizie maniera în care datele sunt obținute prin supravegherea tehnică, procedura pentru protejarea integrității și confidențialității acestora și procedura pentru distrugerea lor (§ 86). Mai mult, a fost reținut faptul că controlul activității de supraveghere tehnică îi revine în mod exclusiv Ministrului Afacerilor Interne, iar dacă datele obținute depășesc scopul în care a fost aplicată măsura supravegherii tehnice, doar Ministrul Afacerilor Interne poate decide, în mod discreționar și fără un control independent, ce trebuie făcut cu aceste date. S-a arătat că, spre deosebire de procedura existentă în Bulgaria, legea germană, modificată ca urmare a unei decizii a Curții Constituționale a Germaniei, obligă la transmiterea înregistrărilor în condiții foarte stricte și încredințează responsabilitatea verificării îndeplinirii condițiilor legale unui oficial care are dreptul să exercite funcții judiciare (§ 89).

Prin Hotărârea din 10 februarie 2009, Cauza Iordachi și alții împotriva Moldovei, CEDO a statuat cu privire la etapa a doua a procedurii interceptărilor convorbirilor telefonice, că în cauza dedusă judecății, aparent, judecătorul de instrucție joacă un rol foarte limitat. Conform prevederilor art. 41 C. pr. pen., rolul judecătorului este de autorizare a interceptărilor. Potrivit articolului 136 din același cod, judecătorul de instrucție are dreptul de a păstra “casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoțite de reproducerea integrală în scris a înregistrării […] în locuri speciale, într-un plic sigilat” și de a emite “încheiere cu privire la distrugerea înregistrărilor care nu sunt importante pentru urmărirea penală“. Cu toate acestea, deși judecătorul are competența de a autoriza interceptarea convorbirilor, Codul de procedură penală nu prevede informarea acestuia cu privire la rezultatele interceptării și nu-i impune să verifice dacă prevederile legislative au fost respectate (§ 47). Alt punct de vedere necesar de a fi menționat în acest sens este lipsa aparentă a reglementărilor cu un înalt grad de precizie și care ar orândui maniera în care se face filtrarea datelor secrete obținute prin aceste măsuri operative de investigații sau procedurile prin care s-ar păstra integritatea și confidențialitatea acestora, fie reguli de distrugere a acestora (§ 48). În concluzie, reținând încălcarea în cauză a dispozițiilor art. 8 din Convenție referitoare la dreptul la respectarea vieții private și de familie, Curtea a statuat că interceptarea convorbirilor telefonice este o ingerință foarte gravă în drepturile unei persoane și că o chestiune care merită a fi menționată este lipsa aparentă a reglementărilor care să specifice, cu un grad corespunzător de precizie, modalitatea de examinare a informației obținute ca rezultat al supravegherii sau procedurile de păstrare a integrității și confidențialității acesteia, precum și procedurile de distrugere a ei.

Curtea Constituțională pune, în mod esențial, accentul pe respectarea exigențelor de calitate a legislației interne, legislație care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenței dreptului, trebuie să îndeplinească cerințele de accesibilitate (normele care guvernează materia interceptării comunicațiilor trebuie reglementate la nivel de lege), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă și inteligibilă, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie), precizie și previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar și precis, astfel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanță de specialitate – să își corecteze conduita și să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea dintr-un act determinat). Aceste exigențe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care dă dreptul autorităților publice de a interveni în viața intimă, familială și privată, precum și dreptul de a accesa corespondența persoanelor.

Nicio reglementare din legislația națională în vigoare, cu excepția dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. pr. pen., nu conține vreo normă care să consacre expres competența unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică. Or, pornind de la datele concrete din speța dedusă controlului de constituționalitate, reglementarea nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislație infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate (v, în acest sens și Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, §§ 67 și 94).

Având în vedere și caracterul intruziv al măsurilor de supraveghere tehnică, este obligatoriu ca aceasta să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis și previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât și pentru organele de urmărire penală și pentru instanțele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a unora dintre drepturile fundamentale esențiale într-un stat de drept: viața intimă, familială și privată și secretul corespondenței. Este îndeobște admis că drepturile prevăzute la art. 26 și art. 28 din Constituție nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor și noțiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura drepturilor fundamentale limitate. Așadar, standardul constituțional de protecție a vieții intime, familiale și private și a secretului corespondenței impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis și previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operațiunile care constituie ingerințe în sfera protejată a drepturilor.

Este justificată opțiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror și de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 C. pr. pen., precum și de către lucrătorii specializați din cadrul poliției, în condițiile în care aceștia pot deține avizul de ofițeri de poliție judiciară, în condițiile art. 55 alin. (5) C. pr. pen.. Această opțiune nu se justifică, însă, în privința includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) C. pr. pen., a sintagmei “alte organe specializate ale statului“, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale.

Dispozițiile criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetățenilor și în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalității.

Referitor la invocarea în susținerea prezentei excepții a dispozițiilor art. 20, art. 21 și art. 53 din Constituție, având în vedere constatarea de către instanța de contencios constituțional, prin prezenta decizie, a neconstituționalității sintagmei “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. pr. pen., în raport cu dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5) din Legea fundamentală, verificarea conformității textului criticat cu normele constituționale nu mai este necesară.

Cu privire la efectele prezentei decizii, Curtea reamintește caracterul erga omnes și pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituție. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumția de constituționalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privința cauzelor definitiv soluționate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată (v Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 § 28). În ceea ce privește hotărârile definitive, această decizie poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. , în această cauză, precum și în cauzele în care au fost ridicate excepții de neconstituționalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I (v Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 843 din 19 noiembrie 2014 § 26, Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014, M. Of. nr. 921 din 18 decembrie 2014 (§ 14), și Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014, M. Of. nr. 129 din 19 februarie 2015 § 14). Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală

[1] Cauza S.C. IMH Suceava – S.R.L. împotriva României, Hotărârea din 29 octombrie 2013, definitivă la 29 ianuarie 2014, https://hudoc.echr.coe.int

[2] Cauza Sissanis împotriva României, Hotărârea din 25 ianuarie 2007, M. Of. nr. 784 din 24 noiembrie 2008

ÎNCEPEREA URMĂRIRII PENALE. PRELUCRAREA AUTOMATĂ A DATELOR

Autorul excepției, precum și instanța de judecată au avut în vedere etapa procedurală, care nu este caracterizată de specificul secret al măsurii supravegherii tehnice și care intervine odată cu informarea persoanei supravegheate. În ceea ce privește inculpatul, posibilitatea acestuia de a contesta legalitatea măsurilor de supraveghere tehnică este circumscrisă etapei procedurale ce intervine odată cu informarea acestuia, în cazul plângerii împotriva soluției de clasare (după începerea acțiunii penale) sau în procedura de cameră preliminară (după întocmirea rechizitoriului și trimiterea în judecată).

Intenția autorului excepției a fost de a critica lipsa accesului liber la justiție în etapa procedurală ce intervine odată cu informarea persoanei supravegheate, obiectul excepției trebuind circumscris acestei etape procedurale. În realitate, autorul excepției este nemulțumit de soluția legislativă a art. 145 C. pr. pen. , care, în opinia sa, lipsește persoanele interesate de posibilitatea accederii în fața unei instanțe judecătorești.

Dispozițiile ce sunt supuse controlului de constituționalitate sunt cele ce determină respingerea, ca inadmisibilă, a contestației formulate.

O excepție de neconstituționalitate ridicată într-o acțiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condițiile în care nu sunt contestate chiar dispozițiile legale care determină o atare soluție în privința cauzei în care a fost ridicată excepția. Aceasta deoarece, indiferent de soluția pronunțată de Curtea Constituțională referitor la excepția de neconstituționalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză. Rezultă că excepția de neconstituționalitate nu are legătură cu soluționarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992; astfel, întrucât excepția de neconstituționalitate nu îndeplinește o condiție de admisibilitate, aceasta, în temeiul art. 29 alin. (1) și (5) din Legea nr. 47/1992, urmează să fie respinsă ca inadmisibilă. (Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, M. Of. nr. 324 din 14 mai 2012, sau Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 86 din 31 ianuarie 2017) Însă, în măsura în care sunt contestate chiar dispozițiile legale care determină soluția de inadmisibilitate în privința cauzei în care a fost ridicată excepția, aceasta are legătură cu soluționarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanța de contencios constituțional își poate exercita controlul de constituționalitate.

Legătura cu soluționarea cauzei a excepției de neconstituționalitate este circumstanțiată de incidența dispozițiilor criticate în pronunțarea soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii în justiție. Cu alte cuvinte, atât timp cât dispoziția criticată este temeiul respingerii, ca inadmisibile, a cererii formulate de petent în fața instanțelor de drept comun, excepția de neconstituționalitate este admisibilă, aceste dispoziții având legătură cu soluționarea cauzei. Această concluzie este susținută și de faptul că singurul efect al unei decizii de admitere pronunțate într-o astfel de speță este acela al creării posibilității accederii în fața unui judecător care va analiza pe fond cererea respectivă, fără însă ca decizia de admitere să aibă vreo influență asupra soluției dispuse de judecător, din perspectiva temeiniciei cererii.

Raportat la elementele ce configurează speța dedusă controlului de constituționalitate în prezenta cauză, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 C. pr. pen. are legătură cu soluționarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanța de contencios constituțional își poate exercita controlul de constituționalitate (v , în același sens, Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, §§ 14, 15).

Metodele speciale de supraveghere tehnică, precum și procedura ce trebuie urmată în cazul folosirii acestora sunt reglementate de dispozițiile art. 138 – art. 146 C. pr. pen. ., potrivit art. 140 alin. (1) C. pr. pen. , supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale. Dispozițiile art. 305 alin. (1) C. pr. pen. prevăd că, atunci când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârșită ori a cărei săvârșire se pregătește, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut.

Noua reglementare nu mai permite începerea urmăririi penale direct față de o anumită persoană, instituind obligația începerii, în toate cazurile, a urmăririi penale în rem. Această dispoziție are caracter imperativ și este aplicabilă chiar și în ipoteza în care în cuprinsul actului de sesizare este indicată o anumită persoană ca fiind cea care a săvârșit infracțiunea ce face obiectul sesizării ori când starea de fapt descrisă permite identificarea sa.( Decizia nr. 260 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 599 din 5 august 2016, § 23,)

Ulterior urmăririi penale in rem, potrivit art. 305 alin. (3) C. pr. pen. , atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală și nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din același act normativ, organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta – urmărirea penală in personam.

Tot în cadrul urmăririi penale, ulterior dispunerii urmăririi penale in personam, potrivit art. 309 alin. (1) C. pr. pen. , se poate pune în mișcare acțiunea penală, când procurorul constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) din același act normativ.

Sintagma “în cursul urmăririi penale“, utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 140 alin. (1) C. pr. pen. , se referă la orice moment ulterior începerii urmăririi penale cu privire la faptă – urmărirea penală in rem. Supravegherea tehnică se poate dispune în cursul urmăririi penale, indiferent de etapa acesteia.

În funcție de etapa urmăririi penale în care se dispune măsura de supraveghere tehnică, calitatea persoanei vizate de această măsură diferă. Astfel, în cadrul urmăririi penale în rem, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică nu are nicio calitate în dosarul penal, nefiind formulată nicio acuzație împotriva sa. În cadrul urmăririi penale in personam, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică poate avea calitatea de suspect în dosarul penal, potrivit art. 305 alin. (3) C. pr. pen. În cazul în care s-a pus în mișcare acțiunea penală, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică poate avea calitate de inculpat în procesul penal, potrivit art. 82 C. pr. pen. .

Atât în cazul urmăririi penale in personam, cât și în cazul în care s-a pus în mișcare acțiunea penală, dispunerea măsurii supravegherii tehnice nu este condiționată de calitatea deținută în dosarul penal. Pot fi supuse măsurii supravegherii tehnice inclusiv persoane care nu au calitatea de suspect sau inculpat în dosarul penal.

Potrivit art. 327 C. pr. pen. , atunci când constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate, procurorul: emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată a inculpatului sau emite ordonanță prin care clasează sau renunță la urmărire.

Potrivit art. 329 alin. (1) și art. 327 lit. a) C. pr. pen. , acesta constituie actul de sesizare a instanței de judecată prin care procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului. Totodată, Curtea observă că, potrivit art. 342 C. pr. pen. , obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

În cadrul procedurii de cameră preliminară, se pot formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Potrivit art. 344 alin. (2) C. pr. pen. , formularea de cereri și excepții este posibilă numai în ceea ce privește persoana inculpatului, a celorlalte părți și a persoanei vătămate, iar nu și în ceea ce privește alte persoane care nu au calitatea de parte sau persoană vătămată în cadrul procesului penal. În cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care persoanele prevăzute de art. 344 alin. (2) C. pr. pen. formulează cereri și excepții referitoare la nelegalitatea probelor obținute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condițiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice.

Potrivit art. 327 lit. b) C. pr. pen. , atunci când constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și că există probele necesare și legal administrate, procurorul emite ordonanță prin care clasează sau renunță la urmărire, potrivit dispozițiilor legale. Totodată, potrivit art. 314 C. pr. pen. , după examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare potrivit dispozițiilor art. 285 din același act normativ, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, soluționează cauza prin ordonanță, dispunând: clasarea, când nu exercită acțiunea penală ori, după caz, stinge acțiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. pr. pen. ; renunțarea la urmărirea penală, când nu există interes public pentru continuarea urmăririi penale.

Clasarea se dispune, potrivit art. 315 alin. (1) C. pr. pen. , când: nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condițiile de fond și formă esențiale ale sesizării; există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. pr. pen. . De asemenea, potrivit art. 339 alin. (1) și (4) C. pr. pen. , împotriva soluțiilor de clasare se poate face, în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluția, plângere, care se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Totodată, potrivit art. 340 alin. (1) din același act normativ, persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Potrivit alin. (2) al art. 341 C. pr. pen. , petentul și intimații pot formula cereri și ridica excepții și cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dacă în cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală.

Eventualele critici referitoare la legalitatea măsurilor de supraveghere tehnică pot fi formulate numai de către inculpat (calitate obținută după punerea în mișcare a acțiunii penale), celelalte persoane vizate de măsura supravegherii tehnice fiind excluse de la acest drept.

Potrivit art. 318 alin. (1) și (5) C. pr. pen. , în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunța la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei, cu excepția infracțiunilor care au avut ca urmare moartea victimei. Totodată, conform art. 318 alin. (12) C. pr. pen. , ordonanța prin care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală, verificată potrivit alin. (10) al aceluiași articol din același act normativ, se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părților, suspectului, persoanei vătămate și altor persoane interesate și se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanelor prevăzute la art. 318 alin. (12), precum și cu participarea procurorului, asupra legalității și temeiniciei soluției de renunțare la urmărirea penală.

Potrivit art. 318 alin. (15) și (16) C. pr. pen. , judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia soluției de renunțare la urmărirea penală pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a înscrisurilor noi prezentate și, prin încheiere definitivă, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluției de renunțare la urmărirea penală, o nouă renunțare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat.

Indiferent de soluția pronunțată de judecătorul de cameră preliminară în cadrul procedurii verificării legalității și temeiniciei soluției de renunțare la urmărirea penală, dispoziția procedural penală nu permite acestuia să se pronunțe asupra legalității măsurii supravegherii tehnice.

Potrivit art. 138 alin. (1) lit. a)-d) și alin. (13) C. pr. pen. , constituie metode speciale de supraveghere tehnică: interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanță; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice.

Potrivit art. 138 alin. (2) C. pr. pen., prin interceptarea comunicațiilor ori a oricărui tip de comunicare se înțelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare. Instanța de la Strasbourg a reținut că sunt cuprinse în noțiunile de “viață privată” și “corespondență”, în sensul art. 8 § 1 din Convenție, convorbirile telefonice, interceptarea acestora, memorarea datelor astfel obținute și eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanșate împotriva unei persoane, interpretându-se ca fiind o “ingerință a unei autorități publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (Hotărârea din 21 aprilie 2009, Cauza Răducu împotriva României, § 91).

Convorbirile telefonice care sunt cuprinse în noțiunile de „viață privată” și „corespondență”, în sensul art. 8 § 1 citat anterior, interceptarea acestora, memorarea datelor astfel obținute și eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanșate împotriva reclamantului se interpretează ca fiind o „ingerință a unei autorități publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (v , printre multe altele, Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64 ). Acest punct nu a condus, de altfel, la o dispută în speță.

Pentru a fi conformă cu art. 8 din convenție, o astfel de ingerință trebuie să fie prevăzută de lege. Expresia „prevăzută de lege” impune nu numai respectarea dreptului intern, ci se referă, de asemenea, la calitatea legii, care trebuie să fie compatibilă cu principiul supremației dreptului (Khan împotriva Regatului Unit, nr. 35394/97, § 26, CEDO 2000-V). În contextul supravegherii secrete exercitate de autoritățile publice, dreptul intern trebuie să ofere protecție împotriva ingerinței arbitrare în exercitarea dreptului unei persoane protejat de art. 8 (Malone, § 67 și Klass și alții împotriva Germaniei, hotărâre din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, § 59).

În speță, părțile convin asupra faptului că temeiul legal al ingerinței îl constituie art. 91¹-91⁴ C. pr. pen. Curtea reamintește că a examinat deja aceste dispoziții legale, aplicabile în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în România înainte de modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, într-o cauză în care a constatat că examinarea minuțioasă a acestora arăta deficiențe incompatibile cu gradul minim de protecție impus de supremația dreptului într-o societate democratică (Calmanovici §§ 121-126). Guvernul nu a oferit niciun element care să conducă la o concluzie diferită în prezenta cauză.

Noul cadru legislativ impus de Legea nr. 281/2003 care prevede numeroase garanții în materie de interceptare și de transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor relevante și de distrugere a celor care nu sunt relevante (Dumitru Popescu, § 45-46 și 82), ulterior faptelor în cauză, nu poate influența concluzia Curții în prezenta cauză.

Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din convenție.[1]

Totodată, CEDO a reținut că toate comunicațiile telefonice, cele prin facsimil și cele prin e-mail intră în sfera de acoperire a noțiunilor de “viață privată” și “corespondență”, în sensul art. 8 § 1 din Convenție (Hotărârea din 1 iulie 2008, Cauza Liberty și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, § 56).

Potrivit art. 138 alin. (4) C. pr. pen., prin sistem informatic se înțelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relație funcțională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic. Prin Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, a inclus această noțiune în conceptul de viață privată.

Potrivit art. 138 alin. (6) C. pr. pen. , prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înțelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversațiilor, mișcărilor ori a altor activități ale acestora. Instanța europeană a statuat că înregistrările video intră în sfera noțiunii de viață privată (Hotărârea din 17 iulie 2003, Cauza Perry împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, § 43). De asemenea, intră în sfera noțiunii de viață privată înregistrările audiovideo (Hotărârea din 5 noiembrie 2002, Cauza Allan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, §§ 35-36; Hotărârea din 12 mai 2000, Cauza Khan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, § 25).

Potrivit art. 138 alin. (7) C. pr. pen. , prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice se înțelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt atașate. Instanța europeană a constatat că localizarea și supravegherea prin intermediul GPS constituie o ingerință în viața privată (Hotărârea din 2 septembrie 2010, Cauza Uzun împotriva Germaniei, § 52).

Noțiunea de viață privată include elementele la care art. 138 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală face referire, acestea putând face obiectul unor metode speciale de supraveghere. Din această perspectivă, Curtea constată că, atât în jurisprudența sa, cât și în jurisprudența CEDO, s-a reținut că, nefiind un drept absolut, exercițiul dreptului la respectarea vieții private poate fi supus unor restrângeri. Astfel, § 2 al art. 8 din C.E.D.H. și alin. 2 al art. 53 din Constituție prevăd condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea exercițiului acestui drept să fie conformă dispozițiilor constituționale și convenționale.

Potrivit jurisprudenței CEDO, o ingerință în dreptul la viața privată și de familie nu contravine prevederilor art. 8 doar dacă “este prevăzută de lege”, urmărește unul sau mai multe scopuri legitime prevăzute în § 2 al articolului și dacă este “necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acelui scop (Hotărârea din 24 august 1998, Cauza Lambert împotriva Franței, § 22). Totodată, Curtea observă că, potrivit jurisprudenței sale, pentru ca restrângerea unui drept să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art. 53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenței dreptului sau a libertății (Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010).

În formularea criticilor de neconstituționalitate, autorul excepției are în vedere imposibilitatea persoanei supuse măsurii supravegherii tehnice de a beneficia de o cale de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți dispune măsura de supraveghere tehnică. Pornind de la premisa că, prin însăși dispunerea măsurilor de supraveghere tehnică, persoana supravegheată suferă o ingerință în sfera dreptului său la viață privată, Curtea urmează să analizeze în ce măsură inexistența unui control a posteriori al legalității dispunerii măsurii supravegherii tehnice respectă condițiile prevăzute de Constituție și Convenție referitoare la restrângerea exercițiului dreptului de acces la o instanță în scopul protejării dreptului unei persoanei la viață privată.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, iar, potrivit art. 13 din C.E.D.H., orice persoană ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta Convenție au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.

Întrucât textul constituțional nu distinge, rezultă că accesul liber la justiție consacrat de art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală nu se referă exclusiv la acțiunea introductivă la prima instanță de judecată, ci și la sesizarea oricăror altor instanțe care, potrivit legii, au competența de a soluționa fazele ulterioare ale procesului, așadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, și posibilitatea acționării împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. De asemenea, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul trebuie să aibă în vedere și respectarea celorlalte principii și texte constituționale de referință (Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, §§ 19, 20).

Analizând relația, precum și modul de interpretare coroborat dintre prevederile constituționale ale art. 129 și cele ale art. 21, s-a statuat că, potrivit prevederilor art. 129 din Constituție, “împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. Această normă constituțională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părți a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum și dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condițiile legii. Prima teză exprimă, de fapt, în alți termeni dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituție, privind accesul liber la justiție; această teză conține, așadar, o reglementare substanțială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanței dreptului conferit prin cea dintâi teză. Așa fiind, Curtea a constatat că, în privința condițiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie să fie făcută declarația, conținutul său, instanța la care se depune, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate și altele de același gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia “competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Cu toate acestea, deși art. 129 din Constituție asigură folosirea căilor de atac “în condițiile legii”, această dispoziție constituțională nu are însă semnificația că “legea” ar putea înlătura exercițiul altor drepturi sau libertăți expres consacrate prin Constituție (Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, § 22).

Cele constatate sunt cu atât mai pertinente în situația în care salvgardarea interesului legitim într-o anumită cauză se confundă, în fapt, cu ocrotirea exercițiului unui drept sau al unei libertăți fundamentale.

Din punctul de vedere al naturii sale juridice, dreptul de “recurs” instituit de art. 13 este un drept subiectiv de natură procedurală: el garantează, în privința drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție, un drept de acces în fața judecătorului intern sau în fața oricărei alte autorități competente ce poate dispune “redresarea” situației litigioase, adică înlăturarea încălcării denunțate și a consecințelor sale pentru titularul dreptului încălcat.

În ceea ce privește art. 13 din Convenție, instanța europeană a statuat că aceste prevederi impun ca în fiecare stat membru să existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în plan național a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenție. Această dispoziție statuează cu privire la existența unei căi interne de atac în fața unei “autorități naționale competente” care să examineze orice cerere întemeiată pe dispozițiile Convenției, dar care să ofere și reparația adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor impuse de această dispoziție. Calea de atac trebuie să fie “efectivă” atât din punctul de vedere al reglementării, cât și din cel al rezultatului practic. “Autoritatea” la care se referă art. 13 nu trebuie să fie neapărat o instanță de judecată. Totuși, atribuțiile și garanțiile procesuale oferite de o astfel de autoritate prezintă o deosebită importanță pentru a determina caracterul efectiv al căii de atac oferite (Hotărârea din 4 mai 2000, Cauza Rotaru împotriva României, §§ 67, 69).

Potrivit dispozițiilor procesual penale, măsura supravegherii tehnice este dispusă de un judecător de drepturi și libertăți, acesta exercitându-și controlul în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 139 C. pr. pen. . Cu toate acestea, instanța europeană a respins deja raționamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune și supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea și conformitatea acestora cu art. 8 din Convenție, un astfel de raționament făcând inoperant orice recurs formulat de părțile interesate. Pentru a fi necesară într-o societate democratică, ingerința în dreptul la viață privată al unei persoane trebuie să se bucure de garanții adecvate și eficiente împotriva abuzurilor, concretizate în proceduri destinate controlului adoptării și aplicării măsurii restrictive cu scopul de a limita ingerința care rezultă din legislația incriminată la ceea ce este necesar într-o societate democratică (Hotărârea din 3 februarie 2015, Cauza Pruteanu împotriva României, §§ 48 și 50).

Jurisprudența CEDO în materia remediului procesual împotriva măsurilor de supraveghere tehnică în România a cunoscut o evoluție de-a lungul timpului. Dacă inițial instanța europeană a observat că, potrivit dreptului intern românesc, o persoană căreia îi este adusă atingere prin efectuarea unei interceptări poate solicita instanțelor, printr-o acțiune separată împotriva autorităților, cel puțin ulterior datei de 1 ianuarie 2004 (după modificările Codului de procedură penală din 1968), să declare interceptarea nelegală și să îi acorde despăgubiri (Hotărârea din 16 iulie 2013, Cauza Bălteanu împotriva României, § 34; Decizia din 17 ianuarie 2012, Cauza Patriciu împotriva României, § 86)[2], ulterior, CEDO a constatat că statul român nu a oferit niciun exemplu de jurisprudență a instanțelor interne care să demonstreze eficiența acestei căi de atac.

De regulă, perioada de șase luni începe de la data pronunțării hotărârii definitive în procedura de epuizare a căilor de atac interne. Totuși, în cazurile în care este evident de la început că, pentru reclamant, nu există nicio cale de atac efectivă, perioada începe de la data actelor sau a măsurilor denunțate sau de la data luării la cunoștință despre actul în cauză sau efectul său asupra reclamantului ori prejudiciul adus acestuia. În plus, art. 35 § 1 nu poate fi interpretat într-o manieră care ar impune unui reclamant să sesizeze Curtea cu plângerea sa înainte ca poziția sa legată de cauză să fi fost stabilită definitiv la nivel intern [v Varnava și alții împotriva Turciei (MC), nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 și 16073/90, § 157, CEDO 2009].

În conformitate cu dreptul intern al statului pârât, interceptările pot fi supuse unei expertize în cadrul procesului împotriva persoanei în cauză. Prin urmare, Curtea nu identifică niciun motiv pentru a exclude posibilitatea ca instanțele interne să declare o interceptare ca fiind nelegală. În acest caz, persoana interesată ar putea solicita despăgubiri în temeiul dispozițiilor dreptului general al răspunderii civile delictuale, și anume art. 998-999 din vechiul Cod civil. În plus, după 1 ianuarie 2004, Codul de procedură penală a reglementat stocarea informațiilor obținute prin intermediul interceptării convorbirilor telefonice și a conferit instanțelor competența de a dispune distrugerea informațiilor interceptate care nu erau folosite ca probe în dosar. De asemenea, le impunea persoanelor implicate în interceptare și înregistrare obligația de a nu divulga detaliile operațiunii.

În plus, instanțele interne ale statului pârât au posibilitatea de a aplica direct dispozițiile Convenției și de a constata, într-o anumită situație, că o anumită dispoziție legală națională contravine art. 8 din Convenție (v Dumitru Popescu, §§ 101-103).

O persoană căreia îi este adusă atingere de interceptare poate solicita instanțelor, printr-o acțiune separată împotriva autorităților, cel puțin ulterior datei de 1 ianuarie 2004, să declare interceptarea nelegală și să îi acorde despăgubiri [v Patriciu împotriva României (dec.), nr. 43750/05, § 86, 17 ianuarie 2012, și, mutatis mutandis, Tokarczyk împotriva Poloniei (dec.), nr. 51792/99, 31 ianuarie 2002].

În lipsa unor argumente specifice prezentate de Guvern, toate mijloacele de acțiune menționate anterior ar trebuie să fie considerate valabile și în cazul unei persoane care contestă legalitatea unei interceptări. În aceste circumstanțe, alegerea metodelor utilizate aparține în totalitate unui reclamant căruia, dacă a epuizat o cale de atac aparent efectivă și suficientă, nu i se poate reproșa că nu a încercat să facă uz și de alte căi pe care le avea la dispoziție, dar care probabil că nu aveau șanse mai mari de reușită [v Aquilina împotriva Maltei (MC), nr. 25642/94, § 39, CEDO 1999‑III].

Reclamantul a contestat legalitatea înregistrărilor și acuratețea transcrierilor pe tot parcursul procedurilor interne. În plus, atunci când, la 1 ianuarie 2004, au intrat în vigoare schimbări legislative care au sporit competențele instanțelor privind interceptarea, cauza reclamantului era pendinte în fața curții de apel, care avea competența deplină de a examina fondul plângerii sale .

În această privință, prezenta cauză diferă în mod esențial de Begu împotriva României (nr. 20448/02, 15 martie 2011), în care Curtea a concluzionat că reclamantul, care fusese condamnat printr-o hotărâre definitivă din 22 decembrie 2003, adică înainte de intrarea în vigoare a noilor prevederi ale Codului de procedură penală, nu avea la dispoziție nicio cale de atac efectivă pentru a se plânge de interceptarea care îi adusese atingere (v Begu, § 147).

Rezultă că alegerea făcută de reclamant în prezenta cauză, de a contesta legalitatea interceptării și a înregistrării secrete a convorbirilor în cursul procesului împotriva sa, constituia o cale de atac efectivă, în circumstanțele specifice cauzei. Prin urmare, era logic ca acesta să aștepte rezultatul procedurilor interne, înainte de a depune la Curte plângerea sa în temeiul art. 8.

Excepția preliminară a Guvernului privind nerespectarea termenului de șase luni va fi, așadar, respinsă.

În primul rând, că interceptarea și înregistrarea conversațiilor reclamantului cu R.J. și M.D. intră în sfera noțiunilor de „viață privată” și „corespondență” în sensul art. 8 [v , printre alte hotărâri, Craxi împotriva Italiei (nr. 2), nr. 25337/94, § 57, 17 iulie 2003; Bykov împotriva Rusiei (MC), nr. 4378/02, § 72, 10 martie 2009; și Drakšas împotriva Lituaniei, nr. 36662/04, § 52, 31 iulie 2012)]. Aceasta observă și că, în prezenta cauză, conversațiile respective au fost înregistrate la 20 ianuarie 2003, pe baza unei autorizații emise de un procuror.

Curtea a constatat deja că sistemul de autorizare a interceptării comunicațiilor, existent la momentul faptelor din prezenta cauză, nu oferea garanții corespunzătoare și, prin urmare, nu respecta cerințele prevăzute la art. 8, în măsura în care procurorul care autoriza orice supraveghere nu era independent de executiv (v Dumitru Popescu, § 71); decizia unui procuror de a intercepta comunicațiile nu era supusă aprobării unui judecător înainte de a fi executată (idem, § 72); o persoană aflată sub supraveghere nu putea contesta în fața unei instanțe fondul interceptării (idem, § 74); și nu exista nicio mențiune în legislație privind circumstanțele în care ar trebui să fie distruse transcrierile . Deși interceptările din cauzele Dumitru Popescu și Calmanovici, ambele citate anterior, au fost dispuse din motive de securitate națională, motiv ce nu a fost invocat în prezenta cauză, modul în care au fost efectuate era același în ambele situații. Prin urmare, Curtea consideră că, atunci când a fost inițiată în prezenta cauză, procedura de autorizare a interceptării conversațiilor a fost lipsită de garanțiile corespunzătoare, prevăzute la art. 8.

Curtea reiterează că modificările Codului de procedură penală au intrat în vigoare în cursul procedurilor de apel din prezenta cauză și, astfel, permiteau supravegherea mai atentă de către instanțe a interceptărilor conversațiilor telefonice (v și Dumitru Popescu, § 82-83). Sistemul existent stabilea o procedură mai riguroasă, cu garanții suplimentare pentru persoanele implicate. Prin urmare, Curtea va evalua doar modul în care aceste garanții au fost aplicate de autoritățile naționale în situația particulară a reclamantului (v Klass și alții împotriva Germaniei, 6 septembrie 1978, § 33, seria A nr. 28).

În acest sens, observă că instanțele interne nu au oferit un răspuns complet la obiecțiile repetate ale reclamantului privind legalitatea autorizației și acuratețea transcrierilor. Acestea pur și simplu au remarcat că raportul întocmit de procuror privind înregistrările a fost anexat la dosar, împreună cu casetele. Au acceptat refuzul procurorului de a prezenta autorizația, fără să îl conteste .

Procedând astfel, instanța internă a lipsit garanțiile prevăzute de noua legislație a statului pârât de orice semnificație. În plus, deoarece instanțele nu au examinat legalitatea înregistrărilor sau acuratețea transcrierilor, reclamantul nu s-a putut prevala de posibilitatea de a solicita distrugerea acestora, în temeiul dispozițiilor Codului de procedură penală care a intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2004, sau de a solicita despăgubiri pentru interceptare nelegală, în temeiul dreptului general al răspunderii civile delictuale.

46. Pentru aceste motive, Curtea consideră că, în prezenta cauză, a fost încălcat art. 8 din Convenție.[3]

Acțiune în despăgubiri împotriva statului pentru interceptarea ilegală a convorbirilor telefonice ale reclamantului

În perioada 2003-2005, convorbirile telefonice ale reclamantului au fost interceptate și înregistrate de către Serviciul Român de Informații . Aceste înregistrări au fost adăugate ca probe pentru urmărirea penală în dosarul penal deschis reclamantului.

La 7 aprilie 2006, reclamantul și societatea SC Rompetrol SA au introdus o acțiune delictuală împotriva S. R. I. la Tribunalul București. Reclamantul a solicitat despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a înregistrării ilegale a convorbirilor sale telefonice în perioada 2003-2005.

Într-o hotărâre din 11 mai 2007, făcând trimitere la jurisprudența Curții în materie, instanța județeană a admis parțial acțiunea reclamantului, a constatat că înregistrările telefonice sunt ilegale și a obligat SRI să îi plătească 50 000 lei (RON) pentru prejudiciu moral.

Contestațiile reclamantului și ale S. R. I. împotriva acestei hotărâri au fost respinse de Curtea de Apel București printr-o hotărâre din 9 februarie 2009. Apelurile părților împotriva acestei ultime hotărâri au fost respinse printr-o hotărâre definitivă din 18 februarie 2011 a Înaltei instanță care a confirmat corectitudinea hotărârii pronunțate în primă instanță.

1. Rapoarte internaționale privind condițiile de detenție

Raportul din 2 aprilie 2004 al Comitetului european pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane și degradante (C. P. T. ) întocmește un inventar detaliat al situației din diferitele depozite și instituții penale ale poliției române pe care le-a vizitat din 16 septembrie. până la 25.2002 și de la 9.11.2003, inclusiv I. G. P . din București. În ceea ce privește I. G. P. , C. P. T . a remarcat că anumite celule oferă prizonierilor doar un spațiu de locuit limitat (de exemplu, trei persoane în 10 m2 sau patru în 14 m²) și că ar fi fost foarte supraaglomerate dacă ar fi fost ocupate la maximum. a calității lor oficiale; a mai remarcat că unitățile sanitare din celule erau insuficient compartimentate.

Reclamantul a susținut că interceptarea convorbirilor sale telefonice a încălcat dreptul său la respectarea vieții sale private, încălcând articolul 8 din Convenție, care prevede următoarele: „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a locuinței și a corespondenței sale. 2. Poate exista ingerință a unei autorități publice în exercitarea acestui drept numai în măsura în care o astfel de ingerință este prevăzută de lege și constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea siguranței naționale, siguranța publică, bunăstarea economică. -ființa de țară, menținerea ordinii și prevenirea infracțiunilor, ocrotirea sănătății sau a moralei, sau apărarea drepturilor și libertăților altora. »

În primul rând, Curtea reamintește că este de competența autorităților naționale, în primul rând, să remedieze o presupusă încălcare a Convenției. În această privință, reafirmă că întrebarea dacă un reclamant poate pretinde că este victima presupusei încălcări se pune în toate etapele procedurii (Sediri împotriva Franței (dec.), nr. 44310/05, 10 aprilie 2007) . De asemenea, reamintește că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului este în principiu suficientă pentru retragerea statutului de victimă numai dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în fond, apoi au remediat în mod adecvat și suficient încălcarea Convenției (Mathew v. Țările de Jos, nr.24919/03, § 149, CEDO 2005-IV, și Scordino împotriva Italiei (nr. 1) [GC], nr.36813/97, §§ 179-180 și 193, CEDO 2006-V) .

În speță, în urma acțiunii în despăgubire introdusă împotriva Serviciului Român de Informații, reclamantul a obținut recunoașterea nelegalității înregistrărilor convorbirilor sale telefonice și compensarea prejudiciului său moral. Mai mult, suma acordată cu titlu de prejudiciu moral pare a fi mai mare decât cea acordată în general de Curte în cauze similare referitoare la România (v, Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), nr. 71525/01, § 116, 26. aprilie 2007 și, mutatis mutandis, Viorel Burzo, § 175).

În consecință, Curtea consideră că, prin procedura de despăgubire, autoritățile naționale au recunoscut încălcarea articolului 8 din Convenție și că au reparat în mod adecvat și suficient prejudiciul suferit de reclamant. Rezultă că reclamantul nu mai este victima pretinsei încălcări, că această plângere este incompatibilă ratione personae cu dispozițiile Convenției în sensul art. 35 § 3 și că trebuie respinsă în temeiul articolului 35 § 4.[4]

Dispozițiile relevante din C. pr. pen. privind arestarea preventivă și prelungirea acestei măsuri, astfel cum erau redactate la momentul faptelor, precum și esențialul practicii interne privind noțiunea de „pericol pentru ordinea publică“ prevăzută la art. 148 lit. h) din C. pr. pen. sunt descrise în Decizia Mujea împotriva României [(decizie), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002] și în Hotărârea Calmanovici împotriva României (nr. 42.250/02, § 40-42, 1 iulie 2008).

B. Dispozițiile legale relevante în materia competenței instanțelor militare

La data faptelor, organizarea și funcționarea Poliției Române erau reglementate prin Legea nr. 26/1994, în temeiul căreia polițiștii aveau statut de cadre militare active. Urmărirea penală și judecarea cadrelor de poliție care au comis fapte prevăzute de legea penală erau, în temeiul statutului lor de militari activi, de competența parchetelor și instanțelor militare. Legea respectivă a fost abrogată prin Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române și prin Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, în temeiul cărora Ministerul de Interne s-a demilitarizat, polițiștii având din acel moment statut de funcționari publici. În urma modificărilor aduse C. pr. pen. prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, urmărirea penală și judecarea polițiștilor sunt de competența parchetelor și instanțelor de drept comun.

Dispozițiile referitoare la statutul procurorilor și instanțelor militare în vigoare la data faptelor, respectiv articolele relevante din Constituție, din Legea nr. 54/1993 privind organizarea instanțelor și parchetelor militare („Legea nr. 54/1993“) și din C. pr. pen. sunt descrise în Hotărârea Maszni împotriva României (nr. 59.892/00, § 24 și 25, 21 septembrie 2006). Art. 5 din Legea nr. 54/1993 este de asemenea relevant în prezenta cauză; la data faptelor, acesta prevedea următoarele:

– Art. 5: „Când inculpatul este militar activ, președintele completului de judecată, precum și procurorul care participă la judecarea cauzei trebuie să fie cel puțin egali în grad cu acesta.“

C. Dispozițiile relevante în materie de ascultare a convorbirilor telefonice

Prevederile C. pr. pen. relevante în materie, așa cum erau redactate la vremea comiterii faptelor, înainte de modificarea lor prin Legea nr. 281/2003, precum și după această modificare, sunt descrise în Hotărârea Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (nr. 71.525/01, § 44-46, 26 aprilie 2007).

D. Dispozițiile relevante în materie de percheziție corporală și domiciliară

Articolele relevante din C. pr. pen. relevante în materie, respectiv art. 101-109, sunt prezentate, astfel cum erau formulate la data faptelor, în Hotărârea Varga împotriva României (nr. 73.957/01, § 21-25, 1 aprilie 2008).

Secțiunea relevantă a art. 109 din C. pr. pen. era formulată astfel la vremea faptelor:

„Până la soluționarea definitivă a cauzei, mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanța de judecată la care se găsește dosarul.

Obiectele și înscrisurile predate sau ridicate în urma percheziției și care nu au legătură cu cauza se restituie personal persoanei căreia îi aparțin. Obiectele supuse confiscării nu se restituie.

Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, pot fi restituite persoanei căreia îi aparțin, chiar înainte de soluționarea definitivă a procesului, afară de cazul când prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au fost restituite obiectele, că este obligată să le păstreze până la soluționarea definitivă a cauzei.”

E. Dispoziția relevantă privind dreptul de a fi asistat de un avocat

Art. 171 din C. pr. pen. privind dreptul învinuitului și inculpatului să fie asistat de un apărător prevedea următoarele la data comiterii faptelor, în secțiunea relevantă:

„ Învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cuprinsul urmării penale și al judecății, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoștință acest drept […]

În cursul judecății asistența juridică este obligatorie și în cazurile în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani sau când instanța apreciază că inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea.”

În drept

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 2 din Convenție

Articolul 5 § 2 din Convenție enunță o garanție fundamentală: orice persoană arestată trebuie să știe de ce a fost privată de libertate. Această garanție impune obligația de a comunica unei asemenea persoane, într-un limbaj simplu și accesibil, motivele de drept și de fapt ale privării sale de libertate, astfel încât să poată discuta cu privire la legalitatea acesteia în fața unei instanțe în temeiul §ui 4. Persoana în cauză trebuie să beneficieze de aceste informații „în termenul cel mai scurt“, dar polițistul care o arestează poate să nu i le ofere în întregime la fața locului. Pentru a stabili dacă aceasta a primit destule informații și suficient de repede, se ține seama de particularitățile cauzei (Čonka împotriva Belgiei, nr. 51.564/99, § 50, CEDO 2002-I).

În prezenta cauză, persoana în cauză a fost audiată la 2 iulie 2001 în legătură cu faptul că i-ar fi cerut lui B.E. suma de 600 USD, plătită de aceasta din urmă la 1 iulie 2001, pentru a nu fi reținută de poliție. Având în vedere aceste elemente și statutul său de polițist, persoana în cauză ar fi trebuit să își dea seama, încă din acest stadiu, că era bănuit de implicare în activități interzise precum luarea de mită [Rupa împotriva României (nr. 1), (decizie), 14 decembrie 2004]. De asemenea, în orele care au urmat interogatoriului său și în momentul arestării sale, a fost informat de procurorul militar asupra acuzațiilor aduse împotriva sa, care justificau măsura arestării preventive dispuse asupra sa (supra, § 23).

Informațiile astfel oferite reclamantului cu privire la motivele arestării sale îndeplineau cerințele art. 5 § 2 din Convenție. Rezultă că acest capăt de cerere este vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.

Reclamantul a fost arestat preventiv în baza deciziei procurorului la 2 iulie 2001 și că legalitatea arestării sale a fost examinată pentru prima dată de către tribunalul militar la 10 iulie 2001. În măsura în care reclamantul nu dispunea de nicio cale de atac pentru a contesta arestarea sa preventivă dispusă de procuror și primul control al unei instanțe asupra arestării a avut loc la 10 iulie 2001, Curtea consideră că reclamantul ar fi trebuit să sesizeze acest capăt de cerere Curții în termen de 6 luni de la încetarea situației incriminate [Agaoğlu împotriva Turciei (decizie), 28 august 2001]. În cazul de față, cererea a fost introdusă la 15 aprilie 2002, adică la mai mult de 6 luni de la data la care temeinicia măsurii arestării preventive dispuse împotriva reclamantului de către un procuror a fost examinată pentru prima dată de o instanță. Rezultă că acest capăt de cerere este tardiv și trebuie respins în temeiul art. 35 § 1 și 4 din Convenție.

B. Cu privire la dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau pus în libertate pe durata procedurii

1. Cu privire la admisibilitate

Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. În plus, aceasta subliniază că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar așadar să fie declarat admisibil.

2. Cu privire la fond

a) Perioada care trebuie luată în considerare

Pentru început, Curtea evidențiază că, în prezenta cauză, perioada prevăzută la art. 5 § 3 din Convenție a început la 2 iulie 2001, data arestării preventive a reclamantului. Perioada a încetat la 7 iunie 2002, data condamnării acestuia în primă instanță, condamnarea constituind încheierea perioadei care trebuie luată în considerare în sensul art. 5 § 3 [Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30.210/96, § 104, CEDO 2000-XI]. Perioada a fost așadar de 11 luni și 5 zile.

b) Justificarea arestării preventive

Pentru a examina acest capăt de cerere, Curtea face trimitere la jurisprudența sa consacrată în materie [Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26.772/95, § 152-153, CEDO 2000-IV, și Lavents împotriva Letoniei, nr. 58.442/00, § 70-71, 28 noiembrie 2002]. Aceasta a hotărât deja că art. 5 § 3 din Convenție impune cerința ca orice perioadă de arestare preventivă, oricât de scurtă, să fie motivată în mod convingător de autorități (Shishkov împotriva Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-I; Belchev împotriva Bulgariei, nr. 39.270/98, § 82, 8 aprilie 2004, și Sarban împotriva Moldovei, nr. 3.456/05, § 97, 4 octombrie 2005). O decizie motivată asigură părțile că argumentele lor au fost ascultate (Sarban, § 98).

În jurisprudența sa Curtea a expus 4 motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane suspectate de săvârșirea unei infracțiuni: pericolul ca acuzatul să fugă (Stögmuller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, § 15, seria A, nr. 9); riscul ca acuzatul, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiției (Wemhoff împotriva Germaniei, 27 iunie 1968, § 14, seria A, nr. 7), să săvârșească noi infracțiuni (Matznetter împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, § 9, seria A, nr. 10) sau să tulbure ordinea publică [Letellier împotriva Franței, Hotărârea din 26 iunie 1991, § 51, seria A, nr. 207, și Hendriks împotriva Olandei (decizie), nr. 43.701/04, 5 iulie 2007].

Prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea lor, anumite infracțiuni pot genera tulburări sociale care să justifice arestarea preventivă, cel puțin o anumită perioadă de timp. Totuși, aceasta ia act de faptul că un astfel de pericol scade în mod necesar în timp și că, prin urmare, autoritățile judiciare trebuie să prezinte motive mai specifice care să justifice persistența motivelor detenției (mutatis mutandis, I.A. împotriva Franței, 23 septembrie 1998, § 104-105, Culegere 1998-VII). Continuarea detenției nu se justifică așadar într-o anumită speță decât dacă indicii concrete demonstrează o cerință reală de interes public care prevalează, în ciuda prezumției de nevinovăție, asupra regulii respectării libertății individuale [Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46.133/99 și 48.183/99, § 61, CEDO 2003-IX (fragmente)].

În speță, reclamantul a fost arestat preventiv la 2 iulie 2001 pe motiv că existau bănuieli plauzibile conform cărora acesta săvârșise infracțiunea de luare de mită. La prelungirea arestării sale preventive, la 27 iulie și 21 august 2001, instanțele naționale și-au motivat hotărârile prin statutul de polițist al persoanei în cauză și prin posibilitatea ca, odată pus în libertate, acesta să încerce să influențeze martorii, printre care se numărau colegi de serviciu . Curtea admite că, în contextul cauzei, motivele erau relevante și suficiente pentru a justifica prelungirea măsurii arestării preventive a reclamantului la începutul cercetării.

Cu toate acestea, se impune constatarea că, din 14 septembrie 2001, instanțele naționale nu au mai oferit motive concrete pentru a justifica necesitatea prelungirii măsurii arestării preventive a reclamantului. Însă nu se poate face o evaluare abstractă a caracterului rezonabil al duratei unei detenții (Patsouria împotriva Georgiei, nr. 30.779/04, 6 noiembrie 2007, § 62). Ulterior datei menționate, instanțele naționale au justificat arestarea preventivă a reclamantului prin menținerea temeiurilor inițiale, faptul că pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 2 ani de închisoare, gravitatea faptelor, statutul de polițist al acuzaților și necesitatea continuării cercetării penale. Cu toate acestea, instanțele nu au oferit nicio explicație pentru a justifica în mod concret, de-a lungul timpului, felul în care punerea în libertate a reclamantului ar avea un impact negativ asupra societății civile sau ar împiedica ancheta. Mai mult, justificarea arestării nu se raporta la situația concretă a persoanei în cauză, vizând în mod general persoanele anchetate în cadrul procedurii (Calmanovici, § 100, și Mihuță împotriva României, nr. 13.275/03, 31 martie 2009, § 29).

Articolul 5 § 3 din Convenție impune instanțelor naționale, atunci când acestea se confruntă cu necesitatea prelungirii unei măsuri de arestare preventivă, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislația națională (Jabłoński împotriva Poloniei, nr. 33.492/96, 21 decembrie 2000, § 83, și Patsouria, § 75-76). În prezenta cauză, deși le fusese adresată o cerere de punere în libertate pe cauțiune, instanțele naționale au declarat-o inadmisibilă, fără să o fi examinat cu celeritate .

Autoritățile nu au mai oferit motive „relevante și suficiente“ începând din 14 septembrie 2001 pentru a justifica necesitatea menținerii reclamantului în arest preventiv. În aceste circumstanțe, nu este necesar să se mai verifice dacă autoritățile naționale competente au contribuit cu o „diligență deosebită“ la continuarea procedurii (Dolgova împotriva Rusiei, 2 martie 2006, § 50 in fine).

Rezultă că a fost încălcat art. 5 § 3 din Convenție în ceea ce privește arestarea preventivă a reclamantului, prelungită după Hotărârea din 14 septembrie 2001.

III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 4 din Convenție

A. Cu privire la recursurile reclamantului împotriva deciziilor din 7 iunie, 19 iulie și 10 septembrie 2002 de prelungire a arestării preventive

Conform jurisprudenței constante a Curții, o persoană condamnată de prima instanță se află în cazul prevăzut la art. 5 § 1 lit. a) din Convenție, care permite privarea de libertate a persoanelor după condamnare, întrucât aceste ultime cuvinte nu pot fi interpretate ca limitându-se la ipoteza unei condamnări definitive (Wemhoff, § 9, și B. împotriva Austriei, Hotărârea din 28 martie 1990, seria A, nr. 175, § 36). În cazul unei pedepse cu închisoarea cu o durată determinată, pronunțată de o instanță națională, pentru sancționarea unei infracțiuni, controlul vizat la art. 5 § 4 din Convenție este inclus în hotărâre (De Wilde, Ooms și Versyp împotriva Belgiei, 18 iunie 1971, seria A, nr. 12, § 76).

În speță, prin cele 3 hotărâri menționate de reclamant s-a dispus prelungirea arestării sale preventive, așa cum prevedea dreptul intern, după ce a fost condamnat în primă instanță prin Hotărârea tribunalului militar din 7 iunie 2002. Prin urmare, controlul legalității arestării preventive, vizat la art. 5 § 4 din Convenție, este inclus instantaneu în hotărârea pronunțată la terminarea procesului în primă instanță și declarația de vinovăție consecutivă stabilirii legale a infracțiunii era suficientă pentru a justifica menținerea reclamantului în stare de arest preventiv [Negoescu împotriva României (decizie), nr. 55.450/00, 17 martie 2005]. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.

B. Cu privire la numirea unui avocat din oficiu pentru a-l reprezenta pe reclamant la audierea din 13 februarie 2002

Dispozițiile art. 35 din Convenție prevăd epuizarea de către reclamanți a căilor de atac interne referitoare la încălcările incriminate, disponibile și adecvate acestor încălcări (Dalia împotriva Franței, 19 februarie 1998, § 38, Culegere 1998-I). Fără să mai considere necesar să examineze calitatea apărării asigurate reclamantului de către avocatul din oficiu, Curtea reține, ca și Guvernul, că în decursul procedurii de recurs privind prelungirea arestării preventive, reclamantul, care era asistat de avocatul său ales, nu a sesizat instanțele naționale cu acest capăt de cerere. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, în conformitate cu art. 35 § 1 și 4 din Convenție.

IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenție

A. Independența și imparțialitatea instanțelor militare

Cu titlu introductiv, Curtea observă că reclamantul, în formularul de cerere și în observațiile sale, a intenționat să conteste în fața sa lipsa de independență și imparțialitate a instanțelor militare, nu faptul că instanța de apel nu era „instituită de lege“. De altfel, acesta nu a sesizat acest capăt de cerere instanțelor naționale. Prin urmare, Curtea va examina afirmațiile reclamantului așa cum au fost calificate de acesta.

Prezenta cauză privește o procedură penală în desfășurare în fața unei instanțe militare, în care inculpatul era ofițer de poliție, cu statut de militar, pentru săvârșirea unei infracțiuni în exercițiul funcțiunii [a contrario, Altay împotriva Turciei, nr. 22.279/93, 22 mai 2001, § 74, Ergin împotriva Turciei (nr. 6), nr. 47.533/99, § 40, CEDO 2006-VI (fragmente), și Maszni, § 53]. Pe de altă parte, aceasta constată că circumstanțele deosebite ale cauzei diferă, de asemenea, de cele din hotărârile Findlay împotriva Regatului Unit (Hotărârea din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I) și Grieves împotriva Regatului Unit (MC), nr. 57.067/00, CEDO 2003-XII (fragmente), care au determinat Curtea să constate încălcarea art. 6 § 1, având în vedere caracterul specific al organizării instanțelor militare în cauză.

În Convenție nu se interzice instanțelor militare să statueze asupra unor acuzații în materie penală împotriva unor membri ai personalului cu statut de militar, cu condiția să se respecte garanțiile de independență și imparțialitate prevăzute la art. 6 § 1 [Morris împotriva Regatului Unit, nr. 38.784/97, § 59, CEDO 2002-I, Cooper împotriva Regatului Unit (MC), nr. 48.843/99, § 106, CEDO 2003-XII, și Ergin, § 40]. Pentru a stabili dacă o instanță poate fi considerată „independentă“ – în special în raport cu executivul și părțile -, Curtea a ținut seama de modalitatea de numire și durata mandatului membrilor, precum și de existența unor garanții împotriva unor presiuni externe (Le Compte, Van Leuven și De Meyere împotriva Belgiei, 23 iunie 1981, seria A, nr. 43, § 55, și Campbell și Fell împotriva Regatului Unit, 28 iunie 1984, seria A, nr. 80, § 78).

În speță, în perioada faptelor incriminate, modalitatea de numire și durata mandatului membrilor instanțelor militare erau reglementate de dispozițiile Legii nr. 54/1993 pentru organizarea instanțelor și parchetelor militare. Astfel, judecătorii militari aveau aceeași formare profesională ca omologii lor civili și beneficiau de garanții constituționale identice cu cele de care beneficiau judecătorii civili, în măsura în care erau numiți de Președintele Republicii, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, erau inamovibili și se bucurau de stabilitate. Aceștia nu trebuiau să răspundă pentru deciziile lor în fața executivului [Yavuz împotriva Turciei (decizie), 25 mai 2000]. Președintele completului de judecată și procurorul care a instrumentat cazul trebuiau să aibă cel puțin același grad militar ca acuzatul, pentru a evita presiunile care ar putea fi exercitate asupra magistraților .

Mai mult, procedura urmată de aceste instanțe era cea prevăzută de C. pr. pen. și prevedea dreptul acuzatului de a recuza orice membru din cadrul instanței militare, precum și confidențialitatea deliberărilor. Bănuielile reclamantului privind o eventuală participare a procurorului la deliberări în primă instanță nu sunt susținute și acesta nu a invocat acest aspect în fața instanțelor naționale.

În urma modificării legislative survenite în decursul procedurii, competența pentru soluționarea cauzei a revenit instanțelor de drept comun. Astfel, cauza reclamantului a fost soluționată în ultimă instanță de Înalta Curte de Casație și Justiție, instanță de drept comun.

Curtea consideră că dreptul reclamantului de a fi judecat de o instanță independentă și parțială a fost respectat în speță. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.

B. Respectarea principiului egalității armelor

Orice proces penal, inclusiv în aspectele lui procedurale, trebuie să prezinte un caracter contradictoriu și să garanteze egalitatea armelor între acuzare și apărare: acesta este unul dintre aspectele fundamentale ale dreptului la un proces echitabil. Dreptul la un proces penal în contradictoriu implică, pentru acuzare ca și pentru apărare, facultatea de a lua cunoștință de observațiile sau mijloacele de probă prezentate de cealaltă parte. În plus, art. 6 § 1 impune organelor de urmărire penală să comunice apărării toate probele relevante de care dispun, fie incriminatorii, fie discriminatorii. Acestea fiind zise, dreptul la divulgarea probelor relevante nu este absolut [Cornelis împotriva Olandei (decizie) nr. 994/03, 25 mai 2004].

În primul rând că reclamantul nu a prezentat nicio probă referitoare la caracterul real al afirmațiilor judecătorului militar sau la existența unui „dosar secret“. În plus, în procesul-verbal întocmit în urma ședinței din 26 aprilie 2002, nici inculpații și nici avocații lor prezenți nu au formulat obiecții privind pretinsele afirmații ale judecătorului referitoare la existența unui „dosar secret“. Chiar și presupunând că judecătorul militar s-ar fi referit, cum presupune reclamantul în observațiile sale, la documente emise de organele de urmărire pentru a autoriza și transcrie înregistrarea conversației sale din 1 iulie 2001, Curtea consideră că respectivele documente nu pot fi considerate, ca atare, probe „relevante“ . Reiese că aceste documente vizau numai procedura de interceptare, a cărei legalitate a fost confirmată de instanțele naționale.

În speță, instanțele naționale au pronunțat decizii în baza probelor care au fost depuse la dosarul cauzei și care au fost aduse la cunoștința reclamantului și a avocatului său. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.

C. Caracterul public al ședințelor din 26 aprilie 2002 și 27 noiembrie 2002

Natura publică a dezbaterilor constituie un principiu fundamental consacrat de art. 6 § 1, în măsura în care aceasta protejează justițiabilii împotriva unei justiții secrete care scapă controlului public, și constituie totodată unul dintre mijloacele necesare pentru a păstra încrederea în instanțele judecătorești. Prin transparența pe care o conferă administrării justiției, aceasta contribuie la realizarea scopului art. 6 § 1: procesul echitabil, a cărui garanție se numără printre principiile fundamentale ale oricărei societăți democratice (Ernst și alții împotriva Belgiei, nr. 33.400/96, § 65, 15 iulie 2003, și Axen împotriva Germaniei, 8 decembrie 1983, seria A, nr. 72, § 25). În cazul în care nu a avut loc nicio ședință publică în primă instanță, această lacună poate fi reparată la nivelul unei instanțe superioare, cu condiția ca instanța superioară să poată examina faptele și să dispună de jurisdicție deplină (Diennet împotriva Franței, Hotărârea din 26 septembrie 1995, seria A, nr. 325-A, 16, § 34).

În speță, Curtea nu consideră necesar să se pronunțe asupra faptului dacă ședințele contestate de reclamant erau „ședințe“ în sensul art. 6 § 1 din Convenție. Astfel, Curtea subliniază că toate celelalte ședințe în fața curții militare de apel și a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au desfășurat în mod public. Aceste instanțe dispuneau de jurisdicție deplină pentru a soluționa chestiunea temeiniciei acuzației penale aduse împotriva reclamantului. Reiese că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.

D. Motivarea deciziilor

Art. 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze deciziile, însă această obligație nu poate fi înțeleasă ca impunând un răspuns detaliat la fiecare argument [Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, § 26, CEDO 1999-I]. De asemenea, instanțelor le revine sarcina de a răspunde la motivele esențiale ale apărării, cunoscut fiind faptul că sfera de aplicare a acestei obligații poate varia în funcție de natura deciziei și trebuie analizată așadar în lumina circumstanțelor speței (Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-B, § 27, și Menet împotriva Franței, nr. 39.553/02, 14 iunie 2005, § 35].

În ceea ce privește faptul că instanțele naționale nu au examinat separat cererea reclamantului de a i se restitui bunurile puse sub sigiliu în timpul percheziției domiciliare, Curtea consideră că nu este vorba despre un argument juridic care ar avea incidență asupra încadrării juridice a faptelor de natură penală de care acesta era acuzat [mutatis mutandis, Jahnke și Lenoble împotriva Franței (decizie), nr. 40.490/98, CEDO 2000-IX]. În orice caz, Curtea va lua în considerare acest aspect la examinarea capătului de cerere al reclamantului întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Referitor la celelalte 4 capete de cerere invocate de reclamant, Curtea observă că acestea privesc modul în care autoritățile naționale au analizat probele depuse la dosar. În speță, analiza instanțelor s-a axat pe circumstanțele factuale în ansamblu pentru a stabili dacă reclamantul îi ceruse sau nu lui B.E. suma în cauză. Instanțele au analizat implicit motivele reclamantului, în acest sens axându-se pe principalele elemente constitutive ale infracțiunii. Curtea acordă importanță în special faptului că, în speță, reclamantul a fost audiat și a putut să conteste probele strânse împotriva sa și să adreseze întrebări martorilor. În speță, reclamantul se limitează la a contesta aprecierea faptelor și a probelor făcută de instanțe [mutatis mutandis, E.S. împotriva Franței (decizie), nr. 49.714/06, 10 februarie 2009] și consideră, prin urmare, că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.

V. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 2 din Convenție

Încălcarea dreptului la prezumția de nevinovăție poate proveni nu numai de la o instanță, ci și de la alte autorități publice (Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42.095/98, § 41-42, CEDO 2000-X, și Allenet de Ribemont împotriva Franței, 10 februarie 1995, § 35-36, seria A, nr. 308). În această privință, trebuie subliniată importanța alegerii expresiilor de către agenții statului în declarațiile pe care le formulează înainte ca o persoană să fie judecată și găsită vinovată de săvârșirea unei infracțiuni. Astfel, aceasta consideră că ceea ce contează în vederea aplicării dispoziției sus-menționate este sensul real al declarațiilor în cauză, nu forma ad litteram a acestora (Lavents, § 126).

Articolul 6 § 2 nu poate împiedica, în raport cu art. 10 din Convenție, ca autoritățile să informeze publicul despre anchetele penale în desfășurare, dar impune ca acestea să o facă astfel cu toată discreția și toate rezerva pe care o implică respectarea prezumției de nevinovăție (Allenet de Ribemont, § 38). Aceasta reamintește totodată că o campanie de presă virulentă este, în unele cazuri, susceptibilă să prejudicieze caracterul echitabil al procesului, influențând opinia publică și, în consecință, instanțele care trebuie să se pronunțe asupra vinovăției acuzatului [Akay împotriva Turciei (decizie), nr. 34.501/97, 19 februarie 2002].

În ceea ce privește declarația prim-ministrului, Curtea notează pentru început că videoconferința a avut loc numai cu prefecții, într-un cadru profesional, fără să fie adresată publicului. În plus, chiar și în acest context restrâns, premierul nu a menționat numele reclamantului (a contrario, Vitan împotriva României, nr. 42.084/02, 25 martie 2008, § 9). Acesta s-a limitat la a preciza că 2 polițiști au fost prinși în flagrant delict, ceea ce corespunde mai degrabă unei informații privind desfășurarea unei anchete și nu echivalează cu o afirmație privind vinovăția. Ținând seama de contextul în care au fost făcute afirmațiile în litigiu, respectiv în cadrul unei prezentări a preocupărilor autorităților față de probitatea persoanelor care lucrează în instituțiile de poliție, Curtea admite că afirmațiile prim-ministrului pot fi înțelese ca o simplă modalitate de a ilustra problema identificată (Butkevicius împotriva Lituaniei, nr. 48.297/99, § 52, 26 martie 2002). Prin urmare, în legătură cu caracterul general al termenilor folosiți, nu se poate admite că s-a făcut o declarație oficială privind vinovăția reclamantului, care de altfel nu fusese vizat nominal.

În ceea ce privește pretinsa campanie de presă, reclamantul nu a demonstrat că a existat împotriva sa o campanie mediatică de o virulență de natură să influențeze sau în măsură să influențeze formarea opiniei judecătorilor și rezultatul deliberării. Articolele incriminate de reclamant au fost publicate în zilele ulterioare declarației prim-ministrului, fără ca reclamantul să invoce un comunicat de presă oficial ca stând la baza surselor jurnaliștilor. Prin urmare, nu s-a stabilit că autoritățile au contribuit la alimentarea unei campanii de presă împotriva reclamantului [Kiratli împotriva Turciei (decizie), nr. 6.497/04, 2 septembrie 2008]. Din moment ce articolul publicat în ziarul „Cotidianul“, invocat de reclamant nu a încercat să nuanțeze afirmațiile referitoare la faptele reținute împotriva reclamantului, autoritățile naționale nu pot fi considerate răspunzătoare pentru acțiuni singulare ale presei (mutatis mutandis, Y.B. și alții împotriva Turciei, 28 octombrie 2004, § 48).

În plus, articolele referitoare la reclamant au apărut în iulie 2001, la data arestării sale, în vreme ce a fost condamnat de tribunalul militar la 7 iunie 2002. Prin urmare, s-a scurs un interval de timp important între apariția articolelor incriminate și momentul condamnării sale [Wloch împotriva Poloniei (decizie), 30 martie 2000, și Mircea împotriva României, 29 martie 2007, § 74]. De asemenea, trebuie remarcat că instanțele sesizate să judece cauza erau compuse integral din judecători de profesie, care au de regulă o experiență și o formare în măsură să le permită să respingă orice sugestie exterioară procesului [Craxi împotriva Italiei (nr. 2), 17 iulie 2003, § 104, și Mircea, § 75]. Interesul ziarelor pentru cauză și importanța acesteia pentru opinia publică rezultau din poziția ocupată de reclamant, ofițer de poliție, în contextul combaterii corupției, motiv de îngrijorare atât pentru autoritățile naționale, cât și pentru public (Viorel Burzo împotriva României, 30 iunie 2009, § 160, și Söylemez împotriva Turciei, 21 septembrie 2006, § 141).

Curtea nu poate constata, în speță, nicio atingere adusă prezumției de nevinovăție. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.

VI. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 3 lit. c) din Convenție

Deși art. 6 are ca scop principal, în materie penală, să asigure un proces echitabil în fața unei „instanțe“ competente să dispună cu privire la „temeinicia acuzației penale“, nu rezultă de aici că nu se preocupă de etapele care se desfășoară anterior procedurii de judecată. Astfel, art. 6 – în special § 3 – poate juca un rol anterior sesizării instanței de fond în cazul și în măsura în care nerespectarea inițială a acestuia riscă să compromită grav caracterul echitabil al procesului [Salduz împotriva Turciei (MC), 27 noiembrie 2008, § 50]. Astfel cum s-a consacrat în jurisprudența Curții, dreptul formulat la art. 6 § 3 lit. c) constituie unul dintre elementele noțiunii de proces echitabil în materie penală prevăzute la § 1 (Imbrioscia împotriva Elveției, 24 noiembrie 1993, § 37, seria A, nr. 275, și Brennan împotriva Regatului Unit, nr. 39.846/98, § 45, CEDO 2001-X).

Articolul 6 § 3 lit. c) recunoaște oricărui acuzat dreptul „să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător […]“, dar nu precizează și condițiile de exercitare a acestuia. Astfel, acesta lasă statelor contractante alegerea mijloacelor potrivite să permită propriului sistem juridic garantarea acestuia, sarcina Curții constând în a cerceta dacă modalitatea pe care au folosit-o corespunde cerințelor unui proces echitabil [Quaranta împotriva Elveției, 24 mai 1991, § 30, seria A, nr. 205, și Sakhnovski împotriva Rusiei (MC), nr. 21.272/03, 2 noiembrie 2010, § 95]. În această privință, nu trebuie uitat faptul că obiectivul Convenției este de a „apăra drepturi nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective“ și că numirea unui apărător nu asigură, de sine stătătoare, eficiența apărării pe care o poate procura acuzatului (Artico împotriva Italiei, 13 mai 1980, § 33, seria A, nr. 37).

A. Aplicabilitatea art. 6 din Convenție în procedura de anchetă având ca obiect percheziția corporală a reclamantului

Curtea trebuie să stabilească, în primul rând, dacă art. 6 din Convenție cuprinde această etapă procedurală, dat fiind că, în temeiul dreptului intern, nu fusese formulată nicio acuzație penală față de persoana în cauză, acesta nefiind la momentul percheziției corporale nici învinuit, nici cercetat pentru săvârșirea vreunei infracțiuni.

În această privință, trebuie reamintit că, în temeiul jurisprudenței Curții în materie penală, „acuzația“ ar putea fi definită, în sensul art. 6 din Convenție, ca o notificare oficială, emisă de autoritatea competentă, a imputației săvârșirii unei infracțiuni sau ca existența unor „repercusiuni importante asupra situației“ suspectului (Deweer împotriva Belgiei, 27 februarie 1980, § 46, seria A, nr. 35). În speță, înainte de a proceda la percheziția corporală a reclamantului, procurorul l-a informat de anumite fapte de care era acuzat, reclamantul putând deduce că era bănuit de comiterea infracțiunii de luare de mită. Prin urmare, această informație primită de reclamant chiar înainte de percheziția sa corporală în procedura penală care a urmat a avut „repercusiuni importante“ asupra situației sale, astfel încât acesta era „acuzat“ de infracțiunea de luare de mită în sensul autonom al acestui termen în cadrul art. 6 din Convenție [O’Halloran și Francis împotriva Regatului Unit (MC), § 35, CEDO 2007 VIII]. În consecință, art. 6 este aplicabil în speță.

B. Cu privire la necesitatea de a fi asistat de un avocat ales în timpul percheziției corporale

În Cauza Salduz, § 55 Curtea a subliniat importanța stadiului anchetei pentru pregătirea procesului și necesitatea de a fi asistat de un avocat încă de la primul interogatoriu efectuat de poliție, cu excepția cazului în care se demonstrează față de împrejurările fiecărui caz că este necesară restrângerea acestui drept. Sarcina avocatului constă în special în a face în așa fel încât să se respecte dreptul oricărui acuzat de a nu se autoincrimina. Acest drept presupune ca, într-o cauză penală, acuzarea să încerce să își conceapă argumentația fără să recurgă la mijloace de probă obținute prin constrângere sau presiuni contrar voinței acuzatului [Jalloh împotriva Germaniei (MC), § 100, CEDO 2006…, și Kolu împotriva Turciei, 2 august 2005, § 51].

În speță, reclamantul s-a prezentat la sediul poliției din motive personale, așa cum a precizat în procesul-verbal întocmit cu această ocazie. Percheziția corporală a acestuia s-a efectuat în prezența martorilor, iar circumstanțele cauzei nu par să indice o limitare a libertății de acțiune a reclamantului dincolo de ceea ce impune o percheziție corporală (mutatis mutandis, Aleksandr Zaichenko împotriva Rusiei, nr. 39.660/02, 18 februarie 2010, § 48).

De asemenea, Curtea acordă importanță faptului că, în timpul percheziției reclamantului, organele de cercetare au strâns numai probe „materiale“, axându-se numai pe prelevarea urmelor de substanță fluorescentă găsite pe diferite obiecte aparținând reclamantului și pe întocmirea unui proces-verbal. În această privință, trebuie reamintit că dreptul de a nu se autoincrimina, în sine, nu se răsfrânge asupra informațiilor care pot fi obținute de la acuzat prin recurgerea la puteri coercitive, dar care există independent de voința suspectului, de exemplu, în prezenta speță, urme de substanță fluorescentă (Saunders împotriva Regatului Unit, 17 decembrie 1996, § 69, Culegere 1996-VI). Pe de altă parte, reclamantul a avut ocazia să formuleze obiecții în procesul-verbal și să ofere explicații pentru prezența sa la sediul poliției. De altfel, acesta a negat orice implicare în fapte. În plus, examinarea probelor materiale astfel strânse a fost înregistrată de autorități; aceste aspecte au fost prezentate reclamantului, au fost dezbătute de către părți și examinate de tribunalul militar în cadrul procedurii pe fond.

Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat și trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 și 4 din Convenție.

VII. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenție

În conformitate cu art. 35 § 1 din Convenție, nu poate fi sesizată decât în termen de 6 luni începând cu data hotărârii definitive pronunțate în cadrul normal al epuizării căilor de atac interne în măsură să ofere un mijloc eficace și suficient pentru a redresa încălcările care constituie obiectul cererii. În lipsa unei căi de atac interne eficiente, termenul de 6 luni prevăzut la art. 35 § 1 curge de la data actului sau a hotărârii incriminate, iar în caz de situație continuă, acesta curge de la încetarea acesteia [Mujea, și Florica împotriva României (decizie) , 10 iunie 2003].

Curtea observă că a examinat deja dispozițiile legale în materie de interceptare a convorbirilor existente în România anterior modificării C. pr. pen. prin Legea nr. 281/2003, într-o cauză în care a constatat că examinarea detaliată a cerințelor legislației românești aplicabile și a obstacolelor de fapt potențial întâmpinate de o persoană care se consideră lezată de o măsură de interceptare a comunicărilor sale denotă deficiențe incompatibile cu nivelul minim de protecție vizat de preeminența dreptului într-o societate democratică (Dumitru Popescu, , § 69 in fine și urm.). Curtea a constatat ulterior absența, la vremea respectivă, a unui control a priori al autorizației acordate unui procuror de către un judecător sau o altă autoritate independentă, precum și a unui control a posteriori al temeiniciei autorizației în cauză (Dumitru Popescu, § 72-76). Prin urmare, la momentul respectiv, nu exista cale de atac efectivă pentru a contesta la nivel național amestecul în dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private prin interceptarea discuției sale cu B.E. În consecință, reclamantul ar fi trebuit să sesizeze Curții acest capăt de cerere în termen de 6 luni de la încetarea situației incriminate.

Cu toate acestea, Curtea nu se poate alinia poziției Guvernului, potrivit căreia termenul de 6 luni începe să curgă de la data efectuării înregistrării în litigiu. În opinia Curții, trebuie luat în considerare faptul că, în principiu, înregistrarea discuțiilor se face fără știința persoanelor implicate și că acestea din urmă nu sunt avertizate de existența înregistrărilor decât odată cu comunicarea existenței unei urmăriri penale începute împotriva lor. Prin urmare, Curtea consideră că termenul de 6 luni începe să curgă din momentul în care persoana respectivă a aflat de existența înregistrărilor în cauză, moment care trebuie stabilit în funcție de circumstanțele fiecărei cauze.

În speță, reclamantul nu a indicat momentul în care a luat cunoștință de înregistrarea discuțiilor sale cu B.E. Cu toate acestea, din dosar reiese că, la 9 august 2001, procurorul militar însărcinat cu cauza i-a prezentat reclamantului, în prezența avocatului său, dosarul de urmărire. În dosar existau informații privind existența înregistrării în litigiu. În plus, în rechizitoriul întocmit de parchet la 15 august 2001 existau referiri la existența înregistrării respective.

În consecință, în absența unui recurs efectiv la nivel național pentru a contesta prezumtiva atingere adusă dreptului său la respectarea vieții sale private prin interceptarea discuției sale cu B.E., reclamantul ar fi trebuit să sesizeze acest capăt de cerere Curții în termen de 6 luni de la data la care a aflat de existența înregistrării în litigiu, respectiv de la 9 august 2001, cu ocazia primei prezentări a dosarului de urmărire penală. Reclamantul a sesizat Curtea cu acest capăt de cerere la 15 aprilie 2002, adică la peste 6 luni de la încetarea situației în litigiu.

În consecință, este necesar să se admită excepția Guvernului și să se respingă acest capăt de cerere ca tardiv, în temeiul art. 35 § 1 și 4 din Convenție.

VIII. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

A. Cu privire la admisibilitate

În temeiul dispozițiilor art. 35 din Convenție, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne referitoare la încălcarea incriminată. Aceasta observă apoi că, potrivit dosarului, lucrurile puse sub sechestru de către anchetatori în timpul percheziției domiciliare nu au făcut obiectul unui sechestru printr-o hotărâre judecătorească pentru ca acea cale de atac invocată de Guvern să fie considerată un recurs efectiv în cazul reclamantului [a contrario, Rosengren împotriva României (decizie), 4 mai 2006]. Reclamantul a prezentat pretențiile sale autorităților naționale pe tot parcursul procedurii penale, solicitând restituirea lor, dat fiind că lucrurile respective nu erau relevante pentru cauză. Chiar dacă nu a menționat expres art. 109 din C. pr. pen., este evident că, dată fiind modalitatea de formulare a capătului său de cerere invocat în fața instanțelor naționale, acesta își întemeia cererea pe art. 109 din C. pr. pen., citat anterior. În aceste împrejurări, Curtea consideră că nu i se poate cere reclamantului epuizarea altor căi de atac (Borjonov împotriva României, 22 ianuarie 2009, § 54). Prin urmare, excepția de neepuizare invocată de Guvern nu poate fi reținută.

De altfel, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod evident nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenție. În plus, aceasta subliniază că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar așadar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

Reținerea sau punerea sub sechestru a obiectelor de către autoritățile judecătorești în cadrul unei proceduri penale se examinează din perspectiva dreptului statului de a reglementa folosința bunurilor conform interesului general, în sensul celui de al doilea paragraf de la art. 1 din Protocolul nr. 1 [Smirnov împotriva Rusiei, § 54 CEDO 2007-VII, Adamczyk împotriva Poloniei (decizie), 7 noiembrie 2006, precum și Borjonov, § 57]. Aceasta constată că, în speță, sechestrul urmărea nu să îl priveze pe reclamant de obiectele sale, ci doar să îl împiedice temporar să facă uz de acestea, până la încheierea procedurii penale.

Ridicarea obiectelor în litigiu avea temei legal, respectiv art. 108 C. pr. pen., care reglementează percheziția. În această privință, Curtea admite că ridicarea și confiscarea obiectelor care sunt mijloace de probă ale unei infracțiuni pot fi necesare în interesul bunei administrări a justiției, care constituie un scop legitim ce ține de „interesul general“ al comunității (mutatis mutandis, Smirnov, § 57).

Trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijlocul folosit și scopul urmărit prin măsurile eventual aplicate de stat, inclusiv cele destinate controlării folosirii proprietății individuale. Această cerință se exprimă în noțiunea de „echilibru just“ între imperativele interesului general al comunității, pe de o parte, și exigențele apărării drepturilor fundamentale ale omului, pe de altă parte (Smirnov, § 57). Pe de altă parte, în ciuda faptului că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu menționează nimic în materie de cerințe procedurale, procedurile aplicabile în speță trebuie, de asemenea, să ofere persoanei respective o ocazie adecvată pentru a-și expune cauza în fața autorităților competente pentru a contesta în mod efectiv măsurile care aduc atingere drepturilor garantate de această dispoziție. Pentru a se asigura de respectarea acestei condiții, procedurile aplicabile trebuie analizate din punct de vedere general (Zehentner împotriva Austriei, § 73, CEDO 2009-…).

Articolul 109 C. pr. pen. prevedea că obiectele predate sau ridicate în urma percheziției și care, în urma examinării, se dovedesc a nu avea legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparțin. În ceea ce privește obiectele reclamantului confiscate în urma percheziției domiciliare, tribunalul militar a notat, în Hotărârea din 7 iunie 2002, că acestea nu constituiau probe sau indicii în cauză . Deși reclamantul a solicitat în memoriile sale în apel și în recurs restituirea obiectelor respective, instanțele naționale nu au soluționat cererea sa. Fără a prejudeca orice decizie pe care instanțele naționale ar fi putut-o lua referitor la obiectele în cauză, este suficient pentru Curte să constate că, deși legea națională a instituit un mecanism care îi permite reclamantului să solicite restituirea acestora, în speță, acest mecanism nu a fost eficace.

Curtea constată că autoritățile naționale nu au menținut un „echilibru just“ între imperativele interesului general și exigențele apărării dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale. În consecință, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.[5]

În plus, CEDO a reținut că un recurs în fața unei instanțe civile pentru a solicita angajarea răspunderii statului, cu scopul obținerii de despăgubiri, nu este de natură să permită realizarea unui control al legalității înregistrărilor în litigiu și să conducă, dacă este cazul, la pronunțarea unei decizii prin care să se dispună distrugerea acestora – rezultat urmărit de reclamant -, astfel încât nu poate fi considerat un “control efectiv”, în sensul art. 8 din Convenție (Hotărârea din 3 februarie 2015, Cauza Pruteanu împotriva României, § 55).

Curtea nu contestă că inculpații ar putea ridica argumente referitoare la legalitatea înregistrărilor în cauză în cadrul unei proceduri penale deschise împotriva lor. Nu este mai puțin adevărat că reclamantul nu beneficia în mod direct de acest drept, el fiind condiționat de trimiterea în judecată a clienților săi și de interesele acestora din urmă în procedură. Curtea consideră că accesibilitatea acestei căi de atac era în mod necesar incertă (v, mutatis mutandis, Société Canal Plus și alții împotriva Franței, § 40, 21 decembrie 2010).

În ceea ce privește mijlocul indicat de Guvern, cel al unei acțiuni civile în despăgubiri, Curtea evidențiază că, de fapt, Convenția este direct aplicabilă în România și că prevalează asupra dispozițiilor de drept național care sunt contrare acesteia (v, mutatis mutandis, Abramiuc împotriva României, § 125, 24 februarie 2009). Cu toate acestea, în speță, Guvernul nu a oferit niciun exemplu de jurisprudență care să demonstreze eficiența acestei căi de atac (Rachevi împotriva Bulgariei, § 64, 23 septembrie 2004). În plus, un recurs în fața unei instanțe civile pentru a solicita angajarea răspunderii statului, cu scopul obținerii de despăgubiri, nu este de natură să permită realizarea unui control al legalității înregistrărilor în litigiu și să conducă, dacă este cazul, la pronunțarea unei decizii prin care să se dispună distrugerea acestora – rezultat urmărit de reclamant –, astfel încât nu poate fi considerat un „control efectiv”, în sensul art. 8 din Convenție (v, mutatis mutandis, Xavier Da Silveira, § 48).

În consecință, Curtea constată că ingerința în litigiu a fost, în speță, disproporționată cu scopul urmărit și că, prin urmare, persoana în cauză nu a beneficiat de un „control efectiv” impus de statul de drept și care să poată limita ingerința a ceea ce era „necesar într-o societate democratică”.

58. Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenție.[6]

Reclamantul (care avea calitatea de inculpat în procedura internă, fiind trimis în judecată), prin contestarea în cadrul procedurii penale inițiate împotriva sa a legalității interceptărilor și înregistrărilor telefonice la care a fost supus, a folosit, în circumstanțele cauzei sale, o cale de atac internă eficientă, în sensul art. 35 alin. (1) din Convenție (Decizia din 2 februarie 2016, Cauza Bîrsan împotriva României, § 55).

În temeiul articolului 35 § 1 din Convenție, acțiunea poate fi introdusă în fața sa numai după ce căile de atac interne au fost epuizate. Orice solicitant trebuie să fi dat instanțelor interne posibilitatea pe care această dispoziție este destinată să o ofere în principiu statelor contractante: să evite sau să îndrepte încălcările pretinse împotriva lor. Această regulă se bazează pe ipoteza, care face obiectul articolului 13 din Convenție – cu care are strânse afinități – că ordinea internă oferă o cale de atac efectivă în ceea ce privește pretinsa încălcare (v, de exemplu, McFarlane împotriva Irlandei [GC). § 107, 10 septembrie 2010).

De asemenea, Curtea reamintește că a reținut în cauza Bălteanu v. România (§ 37, 16 iulie 2013) că prin contestarea în contextul procesului penal împotriva sa a legalității interceptărilor și înregistrărilor telefonice la care a făcut obiectul, reclamanta, care s-a plâns în fața acesteia a unei încălcări a articolului 8 din Convenție din cauza ilegalității unor astfel de măsuri, a recurs, în împrejurările cauzei sale, la un recurs intern efectiv, în sensul articolului 35 § 1 din Convenție. A ajuns la această concluzie după ce a reținut că în cazul unei încheieri de nelegalitate de către instanța penală, justițiabilul avea posibilitatea de a solicita despăgubiri în temeiul dreptului comun al răspunderii civile (Bălteanu, § 32; v și Tender împotriva României). (dec.), §§ 21-23, 17 decembrie 2013).

Din prezenta hotărâre trebuie dedus că, într-o astfel de situație, în cazul în care instanța penală concluzionează că interceptările sunt ilegale și dacă persoana în cauză consideră că aceasta nu este suficientă pentru a răspunde încălcării articolului 8 al căruia se consideră pentru a fi victima acestei nelegalități, acesta trebuie, pentru a epuiza căile de atac interne, apoi să introducă o acțiune în răspundere civilă prin invocarea drepturilor garantate de această dispoziție.

Acest lucru se aplică perchezițiilor la domiciliu, precum și interceptărilor și înregistrărilor comunicațiilor.

În speță, Curtea reține că reclamanții au susținut mai presus de toate că perchezițiile și interceptările la care au fost supuși au încălcat articolul 8 din Convenție deoarece, hotărând în pofida imunității de care se bucurau în temeiul articolului 51 din Convenție, aceste măsuri nu au fost „prevăzute de lege” în sensul articolului 8 al doilea paragraf.

Curtea subliniază în această privință că, la 29 noiembrie 2011, în ședința sa plenară, a concluzionat că percheziția efectuată la 6 octombrie 2011 la domiciliul reclamanților a încălcat această imunitate față de cei doi reclamanți. Același lucru este, fără îndoială, valabil și pentru interceptările comunicărilor de care se plâng.

Potrivit Curții, se admite în aceste împrejurări că aceste măsuri nu au fost „prevăzute de lege”, în sensul articolului 8 din Convenție.

Apoi observă că instanțele interne au decis ulterior că această percheziție și aceste interceptări au fost ilegale, întrucât au fost efectuate fără a aduce atingere imunității prevăzute la articolul 51 din Convenție. Pe acest motiv, au anulat actul din 5 octombrie 2011 de deschidere a cercetării judecătorești, raportul de percheziție și avizul de percheziție de la Consiliul Superior al Magistraturii. De asemenea, printr-o sentință din 20 octombrie 2014 (confirmată la 17 noiembrie 2014 de Înalta Curte de Casație și Justiție), constatând încălcarea acestei imunități, judecătorul de cameră preliminară a anulat interceptarea telefonică, a concluzionat că, având deja anulat, procesul-verbal de percheziție a fost lipsit de orice valoare juridică și s-a declarat că elementele strânse prin intermediul interceptărilor și percheziției nu pot fi folosite ca probe. De asemenea, a constatat că interceptările conversațiilor reclamantului au fost efectuate în baza legii la imunitatea prevăzută de art. 51 din Convenție .

Curtea deduce din aceasta că instanțele interne au concluzionat, cel puțin în fond, că perchezițiile și interceptările în cauză nu au fost „conforme cu legea”, în sensul articolului 8 din Convenție. Aceștia s-au pronunțat astfel asupra esenței plângerii pe care reclamanții o trag din această dispoziție, întrucât constatarea că o ingerință în exercitarea dreptului pe care îl garantează nu a fost „conform legii” este suficientă pentru a caracteriza încălcarea acesteia, fără fiind necesar să se constate dacă celelalte cerințe pe care le prevede au fost ignorate (v, de exemplu, Huvig împotriva Franței, 24 aprilie 1990, § 36, Seria A nr. 176 B, Kruslin împotriva Franței, 24 aprilie 1990, § 37, Seria A nr. 176 A, Kopp împotriva Elveției, 25 martie 1998, § 76, Rapoartele hotărârilor și deciziilor 1998 II, Valenzuela Contreras împotriva Spaniei, 30 iulie 1998, § 62, Raportul hotărârilor și deciziilor 1998 V și Rotaru împotriva României [GC], § 62, CEDO 2000 V).

Potrivit Curții, presupunând că reclamanții ar putea în aceste împrejurări să pretindă că sunt victime ale încălcării articolului 8 din Convenție de care se plâng, ar trebui, pentru a epuiza căile de atac interne, să pună instanțele interne în o poziție nu numai pentru a o observa, ci și pentru a o îndrepta. Având în vedere, mutatis mutandis, hotărârea Bălteanu (v §§ 55-57; v și Tender împotriva României (dec.), § 21), consideră că, în temeiul deciziilor interne stabilind nelegalitatea perchezițiilor și interceptărilor, aceștia ar fi trebuit să introducă o acțiune în răspundere civilă în fața instanței civile și să-și ridice plângerea în temeiul articolului 8 în acest context.

În consecință, această parte a cererii este inadmisibilă pentru neepuizarea căilor de atac interne și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 §§ 1 și 4 din Convenție.[7]

Concluzia care se impune este aceea că, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerință în viața privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviințării și punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum și a modalităților de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispozițiile art. 142-144 C. pr. pen. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalității măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta.

Existența unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanție a dreptului la viață privată, care conturează și, în final, pe lângă celelalte elemente necesare și recunoscute la nivel constituțional și convențional, determină existența proporționalității între măsura dispusă și scopul urmărit de aceasta, precum și necesitatea acesteia într-o societate democratică.

Supravegherea tehnică poate fi dispusă, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 139 alin. (1) și (2) C. pr. pen. , față de orice persoană, independent de calitatea avută în cadrul urmăririi penale, în acest sens fiind suficientă dispunerea începerii urmăririi penale în rem.

În cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalității măsurii supravegherii tehnice este circumstanțiată de legiuitor numai în ceea ce privește persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum și în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluționează plângerea împotriva soluției de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mișcare acțiunea penală. Reglementarea expresă a modalității de contestare a legalității măsurii supravegherii tehnice determină excluderea celorlalte persoane, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanță de judecată care să poată analiza acest aspect. Așa fiind, Curtea observă că inclusiv petenții din dosarul în care a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate, neavând nicio calitate în dosarul penal în care au fost autorizate măsurile de supraveghere tehnică, nu s-au putut adresa instanței de judecată în cadrul unui recurs efectiv pentru a fi analizată legalitatea măsurii dispuse.

Dispozițiile constituționale și convenționale amintite, precum și jurisprudența instanței de contencios constituțional și a celei europene impun o obligație pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislației interne, a unui “recurs efectiv” care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor și libertăților fundamentale. Absența unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligații, deci a dispozițiilor constituționale ale art. 21 și a celor convenționale ale art. 13.

În ceea ce privește persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu și-a respectat obligația pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, a legalității acestei măsuri. Acest fapt determină încălcarea prevederilor art. 26 și art. 53 din Constituție, precum și a celor ale art. 8 și art. 13 din C.E.D.H..

Soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 145 din Codul de procedură penală care nu permite contestarea legalității măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituțională.

În analiza respectării garanțiilor dreptului la viață privată, prevăzute de art. 8 din Convenție, CEDO are în vedere, pe lângă aspecte referitoare la definirea categoriilor de persoane care pot fi supuse măsurilor de supraveghere tehnică, natura infracțiunilor (tipurile de infracțiuni), durata de executare a măsurii, procedura de autorizare a măsurii, condițiile de întocmire a procesului-verbal de sinteză a conversațiilor interceptate (procedeele de transcriere), măsurile de precauție pentru a comunica înregistrările intacte și complete pentru a putea fi supuse controlului judecătoresc și aspectele ce țin de circumstanțele în care aceste interceptări pot sau trebuie să fie distruse ( v în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 1990, Cauza Huvig împotriva Franței, § 34; Hotărârea din 18 februarie 2003, Cauza Prado Bugallo împotriva Spaniei, § 30; Hotărârea din 4 decembrie 2015, Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, § 231). Curtea constată că instanța europeană a reținut încălcarea prevederilor art. 8 din C.E.D.H. în măsura în care dispozițiile incidente nu conțineau reglementări relative la distrugerea datelor interceptate ( v în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2008, Cauza Liberty și alții împotriva Marii Britanii, § 69; Hotărârea din 4 decembrie 2015, Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, § 302).

Pe lângă obligația pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condițiilor și, implicit, a legalității măsurii supravegherii tehnice, legiuitorul are obligația de a reglementa și procedura aplicabilă conservării și/sau distrugerii datelor interceptate prin punerea în executare, a măsurii contestate.

Din examinarea coroborată a celor reținute de instanța europeană în Hotărârea din 16 iulie 2013, Cauza Bălteanu împotriva României, și Decizia din 17 ianuarie 2012, Cauza Patriciu împotriva României, rezultă că eficiența căii de atac exercitate împotriva măsurilor de supraveghere tehnică se analizează în funcție de posibilitatea petentului de a solicita, pe de o parte, declararea interceptării ca nelegală, iar, pe de altă parte, acordarea de despăgubiri pentru ingerința suferită.

În materia protecției dreptului constituțional la viață privată, legiuitorul are obligația de a reglementa o cale de atac efectivă, care să permită persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică să obțină repararea apropriată a urmărilor încălcării contestate. Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 din Codul de procedură penală

[1] Cauza Răducu împotriva României, Hotărârea din 21 aprilie 2009, https://hudoc.echr.coe.int/, (www.ier.ro).

[2] https://www.academiadepolitie.ro/root/studii/iosud/rezumate_teze/2016/ungureanu. În speță, în urma acțiunii de despăgubire formulate împotriva Serviciului Român de Informații, reclamantul a obținut recunoașterea înregistrării ilegale a convorbirilor sale telefonice și despăgubiri pentru prejudiciul său moral . În plus, suma acordată cu titlu de prejudiciu moral pare a fi mai mare decât cea acordată în general de Curte în cazuri similare referitoare la România v, Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), nr. 71525/01, § 116 , 26 aprilie 2007 și, mutatis mutandis, Viorel Burzo § 175). În consecință, Curtea consideră că, prin procedura de daune, autoritățile naționale au recunoscut încălcarea articolului 8 din Convenție și că au făcut reparații adecvate și suficiente pentru prejudiciul suferit de reclamant (§ 86).

[3] Cauza Bălteanu împotriva României, Hotărârea din 16 iulie 2013, www.ier.ro

[4] Patriciu împotriva României (dec.), Third Section , Decision (Partial) 17/01/2012 nr. 43750/05

[5] Cauza Begu împotriva României nr. 20448/02, hotărârea din 15 martie 2011, M. Of. nr. 278 din 26 aprilie 2012

[6] Cauza Pruteanu împotriva României, Hotărârea din 3 februarie 2015, definitivă la 5 mai 2015, www.ier.ro

[7] Cauza Bîrsan împotriva României, Decizia din 2 februarie 2016

RAPORTUL DE CONSTATARE

Dispozițiile art. 172 alin. (10) C. pr. pen. au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) și ale art. 21 alin. (3) din Constituție, invocate și în prezenta cauză, fiind însă criticată sintagma “specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare”, în principal, pe motiv că există o suspiciune rezonabilă cu privire la lipsa de imparțialitate a inspectorilor antifraudă din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală detașați în cadrul parchetelor pe posturi de specialiști, în condițiile în care aceștia din urmă efectuează, din dispoziția procurorului, constatări tehnico-științifice care vizează stabilirea prejudiciului suferit de Agenție prin săvârșirea unor infracțiuni economico-financiare, constituind mijloace de probă în procesul penal. Astfel, prin Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 192 din 17 martie 2017, Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 140 din 23 februarie 2017, Decizia nr. 437 din 28 iunie 2018, M. Of. nr. 953 din 12 noiembrie 2018, Decizia nr. 860 din 18 decembrie 2018, M. Of. nr. 156 din 27 februarie 2019, Decizia nr. 112 din 28 februarie 2019, M. Of. nr. 426 din 30 mai 2019, Decizia nr. 292 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 790 din 28 august 2020, Decizia nr. 461 din 25 iunie 2020, M. Of. nr. 900 din 5 octombrie 2020, Decizia nr. 623 din 22 septembrie 2020, M. Of. nr. 46 din 15 ianuarie 2021, și Decizia nr. 851 din 26 noiembrie 2020, M. Of. nr. 192 din 25 februarie 2021, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen.

Legea procesual penală în vigoare, în varianta inițială, reglementa numai cu privire la dispunerea efectuării expertizei în cadrul procesului penal, instituția constatării tehnico-științifice fiind introdusă ulterior, prin prevederile art. 102 § 116 din Legea nr. 255/2013. În prezent, dispozițiile art. 172 C. pr. pen. reglementează atât condițiile dispunerii efectuării expertizei, cât și pe cele cu privire la efectuarea constatării. Potrivit prevederilor art. 172 alin. (1) C. pr. pen. , efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia unui expert. Spre deosebire de expertiză, constatarea se dispune de către organul de urmărire penală, potrivit dispozițiilor art. 172 alin. (9) C. pr. pen., când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Expertiza poate fi efectuată de experți oficiali din laboratoare sau instituții de specialitate ori de experți independenți autorizați din țară sau din străinătate, pe când constatarea este efectuată de un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora. În cazul expertizei, spre deosebire de constatare, părțile și subiecții procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea acesteia să participe un expert recomandat de aceștia. Referitor la constatare, Curtea a observat că dispozițiile art. 181¹ C. pr. pen. reglementează obiectul constatării și conținutul raportului de constatare. Astfel, regula este aceea că, atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză, se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Ca atare, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepția, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală (Decizia nr. 87 din 13 februarie 2019, M. Of. nr. 498 din 19 iunie 2019, §§ 17-19, și Decizia nr. 461 din 25 iunie 2020, § 12).

Procedeul probatoriu numit “constatare” presupune examinarea unor situații de fapt, mijloace de probă sau persoane de către specialiști, medici legiști sau tehnicieni care funcționează în cadrul organului de urmărire penală ori în cadrul altor organe, când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Așadar, ceea ce este specific în cazul constatării, ca mijloc de probă, este urgența, consemnarea anumitor elemente care constituie probe în procesul penal înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acțiunea timpului sau prin acțiunea persoanelor implicate. Prin constatare se stabilește dacă elementele de la locul faptei constituie indicii sau pot conduce la suspiciunea rezonabilă că a fost săvârșită o faptă penală. Efectuarea unei constatări se poate dispune numai în cursul urmăririi penale, prin ordonanță, de organul de urmărire penală, constatarea având caracter facultativ. Aceasta se efectuează asupra persoanei, materialului și datelor puse la dispoziție sau indicate de către organul de urmărire penală. Potrivit prevederilor art. 181¹ C. pr. pen., obiectul constatării, întrebările la care trebuie să răspundă specialistul și termenul în care urmează să fie efectuată lucrarea sunt stabilite de organul de urmărire penală prin ordonanță, iar rezultatul activității desfășurate de specialist se consemnează într-un raport de constatare, care cuprinde descrierea operațiilor efectuate de specialist, a metodelor, a programelor și a echipamentelor utilizate, precum și concluziile constatării (Decizia nr. 461 din 25 iunie 2020, §§ 13 și 14).

Raportul de constatare este, potrivit prevederilor art. 97 alin. (2) lit. e) C. pr. pen., un mijloc de probă, în condițiile în care dispozițiile art. 5 alin. (2) din același cod prevăd că organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. La rândul său, judecata se desfășoară de către o instanță independentă și imparțială, în condiții de publicitate, oralitate și contradictorialitate, iar judecătorul verifică, evaluează și coroborează probele și își fundamentează soluția pe întregul probatoriu administrat în cauză, probele neavând valoare prestabilită. Așadar, constatările tehnico-științifice efectuate de către specialiști care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora constituie mijloc de probă, în sensul dispozițiilor art. 172 și urm. C. pr. pen., iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părțile interesate atât în cadrul procedurii de cameră preliminară, prin invocarea de excepții referitoare la legalitatea și temeinicia actelor de urmărire penală, cât și în faza de judecată, conform prevederilor procesual penale referitoare la administrarea probelor (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, §§ 22 și 26, și Decizia nr. 851 din 26 noiembrie 2020, § 28).

Deși, după introducerea în Codul de procedură penală a instituției constatării, legiuitorul a reglementat în dispozițiile art. 172 alin. (12) din cod obligația dispunerii efectuării unei expertize atunci când concluziile raportului de constatare erau contestate – această normă a fost modificată prin prevederile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016. Astfel, în prezent, nu mai subzistă obligația organului judiciar de a dispune efectuarea unei expertize când concluziile raportului de constatare sunt contestate, ci dispunerea efectuării expertizei rămâne la aprecierea organului judiciar (Decizia nr. 851 din 26 noiembrie 2020, § 30).

. Sub acest aspect, prin Decizia nr. 729 din 21 noiembrie 2017, M. Of. nr. 148 din 16 februarie 2018, Decizia nr. 262 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 587 din 11 iulie 2018, și Decizia nr. 531 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 965 din 29 noiembrie 2019, Curtea a observat că dispozițiile art. 172 alin. (12) C. pr. pen. nu refuză dreptul suspectului/inculpatului sau al oricărei alte persoane interesate de a contesta concluziile raportului de constatare, ci conferă organului judiciar competența de a aprecia asupra utilității efectuării unei expertize. Se poate dispune efectuarea unei expertize și atunci când, deși raportul de constatare nu este contestat, față de complexitatea cauzei, organul judiciar apreciază că este necesară întocmirea unui raport de expertiză. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată nu are obligația de a adopta concluziile raportului de constatare sau de expertiză, iar valoarea probantă a acestora nu este prestabilită de Codul de procedură penală, ele fiind supuse, potrivit dispozițiilor art. 103 alin. (1) din acest act normativ, liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Așadar, toate probele, inclusiv cele tehnico-științifice, trebuie raportate la ansamblul probator.

Sintagma “specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare” din cuprinsul dispozițiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen. vizează persoane cu o înaltă calificare în varii domenii de competență, și anume specialiști în domeniul prelucrării și valorificării informațiilor, economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, care sunt încadrați, în condițiile legii, în structura organelor judiciare în vederea clarificării unor aspecte tehnice sau de specialitate în activitatea de urmărire penală (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, §§ 24-26, și Decizia nr. 461 din 25 iunie 2020, § 18). Desfășurarea activității acestor specialiști sub directa conducere și supraveghere și sub controlul nemijlocit al procurorilor nu echivalează cu lipsa de obiectivitate sau de imparțialitate a specialiștilor respectivi. Mai mult, soluția legislativă este firească, de vreme ce procurorul supraveghează întreaga urmărire penală (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, § 21, și Decizia nr. 851 din 26 noiembrie 2020, § 36).

Nu poate fi reținută critica autorului excepției potrivit căreia sintagma “sau din afara acestora” din cuprinsul dispozițiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen. este lipsită de claritate și previzibilitate, pe motiv că legiuitorul nu precizează, în mod concret, care sunt specialiștii din afara organelor judiciare care pot să întocmească rapoarte de constatare tehnico-științifică, ce constituie mijloace de probă în procesul penal, fiind astfel încălcat dreptul inculpatului la un proces echitabil.

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. e) C. pr. pen., rapoartele de constatare sunt mijloace prin care se obține o probă care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Norma de procedură criticată nu permite însă o enumerare exhaustivă a tuturor specialiștilor din afara organelor judiciare care pot să întocmească rapoarte de constatare tehnico-științifică, interpretarea textului de lege revenind organelor judiciare. Principiul legalității, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, impune legiuitorului să legifereze prin texte suficient de clare și precise pentru a fi aplicate, în scopul asigurării posibilității persoanelor interesate de a se conforma prescripției legale, fără a pretinde însă recurgerea la liste exhaustive, întrucât tehnica de reglementare vizează, în principal, categorii și formule generale. Astfel, apreciem că textul de lege criticat nu încalcă cerințele de claritate și previzibilitate a legii impuse de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, dispozițiile art. 172 alin. (10) C. pr. pen. având o formulare clară și previzibilă, care nu aduce nicio atingere dreptului inculpatului la un proces echitabil, drept consacrat de prevederile art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală.

Sub acest aspect, prin Hotărârea din 2 iunie 2005, Cauza Cottin împotriva Belgiei, § 29, CEDO a reamintit că, potrivit prevederilor art. 6 § 1 din C.E.D.H. , unul dintre elementele procedurii echitabile este caracterul contradictoriu al acesteia, astfel că fiecare parte trebuie să aibă, în principiu, posibilitatea nu doar de a prezenta elementele necesare apărării sale și succesului pretențiilor sale, ci și de a lua cunoștință și de a discuta toate dovezile sau observațiile prezentate judecătorului în scopul de a influența Deciziei instanței (Hotărârea din 18 martie 1997, Cauza Mantovanelli împotriva Franței, § 33, Hotărârea din 20 februarie 1996, Cauza Lobo Machado împotriva Portugaliei, § 31, Hotărârea din 20 februarie 1996, Cauza Vermeulen împotriva Belgiei, § 33, și Hotărârea din 18 februarie 1997, Cauza Niderost-Huber împotriva Elveției, § 24). Tot prin Hotărârea din 2 iunie 2005, Cauza Cottin împotriva Belgiei, § 30, Curtea de la Strasbourg a subliniat că este de competența instanțelor naționale să evalueze dovezile pe care le-au obținut și pertinența celor pe care părțile doresc să le prezinte, de vreme ce Convenția nu reglementează regimul probelor ca atare. Sarcina CEDO este aceea de a stabili dacă procedura în ansamblu, inclusiv modul în care au fost obținute probele, a respectat caracterul echitabil impus de prevederile art. 6 § 1 din Convenție (Hotărârea din 12 iulie 1988, Cauza Schenk împotriva Elveției, § 46). Ca atare, Curtea de la Strasbourg a afirmat că principiul contradictorialității – ca și celelalte garanții procedurale prevăzute de dispozițiile art. 6 § 1 din Convenție – are ca scop derularea procedurii în fața unei instanțe, esențial fiind faptul ca părțile să poată participa într-o manieră adecvată la respectiva procedură în fața instanței (Hotărârea din 19 iulie 1995, Cauza Kerojarvi împotriva Finlandei, § 42).

Or, revenind la sintagma “sau din afara acestora” din cuprinsul dispozițiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen., remarcăm că, în faza de urmărire penală, suspectul/inculpatul are, printre altele, dreptul de a consulta dosarul, dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica excepții și de a pune concluzii, precum și dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei. De asemenea, în cursul procedurii de cameră preliminară, inculpatul poate formula cereri și excepții cu privire la verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar în faza de judecată, poate propune probe, caz în care trebuie să arate faptele și împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv în ceea ce privește martorii și experții, identitatea și adresa acestora. Inculpatul poate cere administrarea de probe noi și în cursul cercetării judecătorești, urmând ca, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente, să se procedeze la administrarea probelor încuviințate [art. 374 alin. (9) și art. 376 alin. (3) C. pr. pen.]. Potrivit prevederilor art. 100 alin. (2) C. pr. pen., în cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale, având în vedere că, după evaluarea tuturor probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [art. 103 alin. (2) fraza a doua C. pr. pen.]. Așadar, pe lângă faptul că, potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (2) C. pr. pen., orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor – consacrat de prevederile art. 103 alin. (1) C. pr. pen. – nu este unul absolut, fiind limitat de existența unor mijloace compensatorii care să asigure existența unui echilibru suficient între acuzare și apărare. Așa fiind, lăsarea de către legiuitor la aprecierea organelor judiciare a necesității efectuării unei constatări de către un specialist din afara organelor judiciare reprezintă o aplicare a rolului activ pe care acestea îl au în scopul aflării adevărului în cadrul procesului penal, astfel cum acest scop este reglementat de prevederile art. 5 C. pr. pen., iar nu o manieră de a încălca, prin sintagma criticată, cerințele cu privire la calitatea legii și dreptul la un proces echitabil.

Prin urmare, sintagma “sau din afara acestora” din cuprinsul dispozițiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală nu aduce atingere prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție, întrucât partea interesată beneficiază de garanțiile dreptului la un proces echitabil, eventualele dificultăți cauzate apărării în condițiile în care organele judiciare dispun efectuarea unei constatări fiind suficient contrabalansate de procedurile urmate de autoritățile judiciare, astfel că inculpatul poate susține în fața judecătorului de cameră preliminară și a instanței de judecată toate apărările necesare în condiții de contradictorialitate cu acuzarea. În procesul deliberării, judecătorul/instanța verifică și evaluează materialul probator și își fundamentează soluția pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatările tehnico-științifice întocmite de specialiștii vizați de textul de lege criticat, astfel că informațiile conținute în respectivele rapoarte de constatare nu pot crea, în mod concret, riscul unui abuz de procedură. Decizia nr. 504 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală

CLARITATEA ȘI PREVIZIBILITATEA SINTAGMELOR

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, ale art. 3 alin. (3) și (4) și ale art. 4 alin. (9), (11) și (13) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, M. Of. nr. 389 din 29 iunie 2013, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 144/2014, M. Of. nr. 777 din 24 octombrie 2014. Din notele scrise ale autorului excepției, depuse în motivarea criticii, reiese însă că aceasta nu privește întreg conținutul alin. (4) al art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013, ci numai prevederile de la lit. a) a acestui text de lege. Prin urmare, Curtea se va pronunța numai asupra dispozițiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen., ale art. 3 alin. (3) și alin. (4) lit. a) și ale art. 4 alin. (9), (11) și (13) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013. Dispozițiile art. 172 alin. (10) C. pr. pen. au fost introduse prin prevederile art. 102 § 116 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, M. Of. nr. 515 din 14 august 2013, iar dispozițiile art. 4 alin. (11) și (13) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 au fost modificate prin prevederile art. I § 4 și 6 din Legea nr. 144/2014. Ulterior sesizării Curții, dispozițiile art. 3 alin. (3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 au fost abrogate prin prevederile art. I § 1 din Legea nr. 199/2019 privind unele măsuri referitoare la inspectorii antifraudă din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală – Direcția de combatere a fraudelor, M. Of. nr. 903 din 8 noiembrie 2019. De asemenea, dispozițiile art. 4 alin. (11) și (13) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 au fost abrogate prin prevederile art. I § 3 din Legea nr. 199/2019. Dispozițiile art. 4 alin. (9) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 au fost modificate prin prevederile art. I § 2 din Legea nr. 199/2019, iar ulterior au fost abrogate prin prevederile art. II § 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2020 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, M. Of. nr. 107 din 12 februarie 2020. Având în vedere însă că dispozițiile art. 3 alin. (3) și alin. (4) lit. a) și ale art. 4 alin. (9), (11) și (13) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 au continuat să producă efecte juridice în cauza în care a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate și după ce au fost abrogate – în acord cu jurisprudența Curții Constituționale, potrivit căreia “sunt supuse controlului de constituționalitate și legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau din ordonanțe ale căror efecte juridice continuă să se producă și după ieșirea lor din vigoare” (Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011), Curtea urmează să se pronunțe asupra excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (3) și alin. (4) lit. a) și ale art. 4 alin. (9), (11) și (13) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013. La momentul ridicării excepției de neconstituționalitate, dispozițiile de lege criticate aveau următorul cuprins:

În ceea ce privește dispozițiile art. 2 lit. b) și e) și ale art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, precum și ale art. 1, ale art. 5 alin. (1) și ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, că acestea au mai făcut obiectul unei excepții de neconstituționalitate. Astfel, prin Decizia nr. 171 din 26 mai 2020, M. Of. nr. 705 din 6 august 2020, Curtea a respins excepția de neconstituționalitate, ca inadmisibilă, cu privire la dispozițiile art. 2 lit. b) și e) din Legea nr. 241/2005, precum și ale art. 1 și ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 și, respectiv, ca neîntemeiată, referitor la dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, precum și ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991.

Orice excepție de neconstituționalitate trebuie să aibă o anumită structură inerentă și intrinsecă ce va cuprinde trei elemente, și anume textul contestat din punctul de vedere al constituționalității, textul de referință pretins încălcat, precum și motivarea de către autorul excepției a relației de contrarietate existente între cele două texte, cu alte cuvinte, motivarea neconstituționalității textului criticat (Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, M. Of. nr. 12 din 6 ianuarie 2012). În condițiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepției, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Prin urmare, materialitatea motivării excepției nu este o condiție sine qua non a existenței acesteia. În situația în care textul de referință invocat este suficient de precis și clar, astfel încât instanța constituțională să poată reține în mod rezonabil existența unei minime critici de neconstituționalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepția de neconstituționalitate și să considere, deci, că autorul acesteia a respectat și a cuprins în excepția ridicată cele trei elemente menționate. Or, în cauză, indicarea temeiurilor constituționale nu este suficientă pentru determinarea, în mod rezonabil, a criticilor vizate de autor. În același sens a statuat Curtea și prin Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, M. Of. nr. 646 din 9 septembrie 2011, prin care a stabilit că simpla enumerare a unor dispoziții constituționale sau convenționale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituționalitate. Având în vedere caracterul general al textelor constituționale și convenționale invocate, precum și lipsa explicitării pretinsei relații de contrarietate a dispozițiilor de lege criticate față de acestea, nu se poate identifica în mod rezonabil nicio critică de neconstituționalitate, astfel încât excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 lit. b) și e) din Legea nr. 241/2005, precum și ale art. 1 și ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 este inadmisibilă.

Cu privire la dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, precum și ale art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991, prin Decizia nr. 171 din 26 mai 2020, §§ 16-19, prevederile art. 23 alin. (12) din Constituție impun garanția reglementării prin lege a incriminării faptelor și stabilirea sancțiunii corespunzătoare și, în mod implicit, obligația în sarcina legiuitorului de a adopta legi cu respectarea cerințelor de calitate a acestora, care se circumscriu principiului legalității prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituție. Având în vedere jurisprudența proprie și cea a CEDO , Curtea Constituțională a reținut că o lege îndeplinește condițiile calitative impuse atât de Constituție, cât și de Convenție numai dacă norma este enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă și să își corecteze conduita. Totodată, Curtea, având în vedere principiul generalității legilor, a reținut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii.

Curtea a analizat claritatea și previzibilitatea termenilor/sintagmelor conținuți/conținute de dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 și a constatat că, în ceea ce privește sintagma “în actele contabile ori în alte documente legale“, formulările speciale ce se regăsesc în materia contabilității și fiscalității impun contribuabililor obligații punctuale în ceea ce privește înregistrarea operațiunilor comerciale și a veniturilor obținute. De principiu, contribuabilul este obligat să își înregistreze toate aceste operațiuni în evidențele sale contabile, iar unele dintre acestea și în alte documente legale. De exemplu, vânzările, ca de altfel și cumpărările, se înregistrează atât în contabilitatea societății în ordine cronologică, potrivit prevederilor Legii contabilității nr. 82/1991, cât și în decontul de T.V.A., document special pentru stabilirea, calcularea și virarea sumelor datorate de contribuabil bugetului de stat și invers. Totodată, s-a constatat că aceste operațiuni se înregistrează atât în jurnalul de vânzări, cât și în jurnalul de cumpărări. Astfel, omisiunea evidențierii operațiunilor comerciale poate consta fie în neîntocmirea documentelor justificative pentru venitul realizat, fie în neînscrierea documentelor justificative întocmite în celelalte documente contabile sau în alte documente legale, fie în înregistrarea unor venituri mai mici decât cele realizate în realitate. S-a reținut, totodată, că necalcularea, neînregistrarea și neraportarea acestor operațiuni determină, în final, pagube la bugetul de stat prin neînregistrarea veniturilor încasate și neplata obligațiilor fiscale aferente acestora.

. De asemenea, referitor la sintagma “operațiune comercială” din cuprinsul art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, , prin Decizia nr. 634 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 100 din 1 februarie 2018, Curtea a constatat că, potrivit art. VII din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, M. Of. nr. 696 din 30 septembrie 2011, la data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009, republicată, sintagma “contract comercial” sau “contracte comerciale” se înlocuiește cu sintagma “contract civil” sau, după caz, “contracte civile”, iar sintagma “contracte sau acte de comerț”, cu termenul “contracte”. Prin urmare, de la data intrării în vigoare a dispozițiilor legale anterior menționate, prin “operațiuni comerciale efectuate” se înțelege acele operațiuni civile ce presupun înregistrarea în contabilitate a fluxurilor financiare de venituri și cheltuieli aferente, în vederea stabilirii obligațiilor fiscale ale titularului.

În continuare, prin Decizia nr. 171 din 26 mai 2020, §§ 23-25, Curtea a constatat ca fiind neîntemeiată și critica potrivit căreia termenul “persoane” din dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 82/1991 nu este clar și previzibil, întrucât legiuitorul nu indică sfera persoanelor la care se face referire, dacă acestea sunt persoane fizice sau juridice, de drept public sau de drept privat. Curtea a reținut că se poate observa, din chiar textul articolului criticat, că acesta vizează persoanele prevăzute de dispozițiile art. 1 alin. (1)-(4) din Legea nr. 82/1991, adică societățile comerciale, societățile/companiile naționale, regiile autonome, institutele naționale de cercetare-dezvoltare, societățile cooperatiste și celelalte persoane juridice, instituțiile publice, asociațiile și celelalte persoane juridice cu și fără scop patrimonial, subunitățile fără personalitate juridică, cu sediul în străinătate, care aparțin persoanelor prevăzute anterior, cu sediul în România, precum și subunitățile fără personalitate juridică din România care aparțin unor persoane juridice cu sediul în străinătate, organismele de plasament colectiv care nu sunt constituite prin act constitutiv, astfel cum sunt prevăzute în legislația pieței de capital, fondurile de pensii facultative, fondurile de pensii administrate privat și alte entități organizate pe baza Codului civil. Având în vedere aceste aspecte, dispozițiile criticate sunt clar definite de lege, întrunind condițiile de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate circumscrise principiului legalității consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, indivizii putându-și da seama din conținutul dispozițiilor de lege incidente care sunt actele sau omisiunile care angajează răspunderea penală a acestora.

În ceea ce privește critica formulată de autorul excepției referitor la sintagma “specialiști care funcționează în cadrul organelor judiciare“ din cuprinsul dispozițiilor art. 172 alin. (7) C. pr. pen. , prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 140 din 23 februarie 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, o critică similară care viza sintagma “specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare” din cuprinsul dispozițiilor art. 172 alin. (10) din același cod, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție și ale art. 6 § 1 din C.E.D.H. .

Prin §§ 18-22, Curtea a invocat cadrul legal în vigoare la momentul ridicării excepției de neconstituționalitate, și anume dispozițiile art. 3 alin. (3) și (4) și ale art. 4 alin. (10) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013 privind unele măsuri pentru îmbunătățirea și reorganizarea activității Agenției Naționale de Administrare Fiscală, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M. Of. nr. 389 din 29 iunie 2013, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 144/2014, M. Of. nr. 777 din 24 octombrie 2014) – abrogate prin prevederile art. I § 1 și 3 din Legea nr. 199/2019 privind unele măsuri referitoare la inspectorii antifraudă din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală – Direcția de combatere a fraudelor (M. Of. nr. 903 din 8 noiembrie 2019). Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013, inspectorii antifraudă din cadrul Direcției de combatere a fraudelor erau detașați în cadrul parchetelor, în condițiile legii, pe posturi de specialiști, în vederea acordării de suport tehnic de specialitate procurorului în efectuarea urmăririi penale în cauzele având ca obiect infracțiuni economico-financiare, în scopul efectuării cu celeritate și în mod temeinic a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor economico-financiare, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală. În exercitarea atribuțiilor de serviciu, inspectorii antifraudă din cadrul Direcției de combatere a fraudelor efectuau, din dispoziția procurorului, constatări tehnico-științifice, care constituie mijloace de probă, în condițiile legii, investigații financiare în vederea indisponibilizării de bunuri, orice alte verificări în materie fiscală dispuse de procuror [art. 3 alin. (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013]. Inspectorii antifraudă detașați în cadrul parchetelor își desfășurau activitatea sub autoritatea exclusivă a conducătorului parchetului în cadrul căruia funcționează [art. 4 alin. (10) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 74/2013].

Prin Decizia nr. 190 din 3 aprilie 2014, M. Of. nr. 385 din 23 mai 2014, a realizat un control de constituționalitate cu privire la dispozițiile art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție (M. Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, M. Of. nr. 523 din 18 iulie 2002, cu modificările și completările ulterioare), respingând, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate. Dispozițiile art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 stabileau că: “(1) În cadrul Direcției Naționale Anticorupție sunt numiți, prin ordin al procurorului șef al acestei direcții, cu avizul ministerelor de resort, specialiști cu înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală. (2) Specialiștii prevăzuți la alin. (1) au calitatea de funcționar public și își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control nemijlocit al procurorilor din Direcția Națională Anticorupție. Specialiștii au drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru funcționarii publici, cu excepțiile menționate în prezenta ordonanță de urgență. De asemenea, specialiștii beneficiază, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la art. 26 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea și alte drepturi ale magistraților, cu modificările și completările ulterioare. (3) Constatarea tehnico-științifică efectuată din dispoziția scrisă a procurorului de specialiștii prevăzuți la alin. (1) constituie mijloc de probă, în condițiile legii. (4) Constatările tehnico-științifice și expertizele pot fi efectuate și de alți specialiști sau experți din instituții publice sau private române sau străine, organizate potrivit legii, precum și de specialiști sau experți individuali autorizați sau recunoscuți, potrivit legii.” Dispozițiile art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 întrunesc exigențele impuse de un proces echitabil, inclusiv cea referitoare la necesitatea respectării principiului egalității armelor de care părțile pot dispune în cadrul unei proceduri judiciare. Astfel, în acord cu jurisprudența CEDO , Curtea a reținut că partea interesată are posibilitatea ca, odată cu prezentarea materialului de urmărire penală, în condițiile art. 250-254 din Codul de procedură penală (din 1968), să ia cunoștință de existența constatării tehnico-științifice ca mijloc de probă efectuat de specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție. Subsecvent, partea interesată poate să formuleze obiecțiuni la raportul de constatare sau poate să conteste acest mijloc de probă în fața instanței de judecată, în condiții de contradictorialitate. În procesul deliberării, judecătorul verifică și evaluează materialul probator și își fundamentează soluția pe întregul probatoriu administrat în cauză, prin coroborarea și aprecierea probelor, iar nu prin raportarea exclusivă la constatările tehnico-științifice întocmite de specialiștii prevăzuți de textele de lege criticate, astfel că informațiile conținute în constatările tehnico-științifice nu pot crea în mod concret riscul unui abuz de procedură. Cu privire la statutul specialiștilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, faptul că aceștia își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și sub controlul nemijlocit al procurorilor nu echivalează cu lipsa de obiectivitate sau de imparțialitate a acestora. Pe de altă parte, soluția legislativă este firească, de vreme ce procurorul supraveghează întreaga urmărire penală (Decizia nr. 133 din 7 martie 2013, M. Of. nr. 209 din 12 aprilie 2013, și Decizia nr. 242 din 21 mai 2013, M. Of. nr. 415 din 9 iulie 2013).

Simpla abrogare a alin. (3) și (4) ale art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 prin prevederile art. 58 § 1 din titlul II din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale (M. Of. nr. 515 din 14 august 2013) nu poate fi considerată în sine un argument de neconstituționalitate și un element de noutate în măsură să conducă la un reviriment jurisprudențial, mai ales că dispozițiile art. 172 alin. (7), (9) și (10) din noul Cod de procedură penală preiau soluția legislativă cuprinsă în prevederile art. 11 alin. (3) și (4) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, abrogarea acestora din urmă având ca scop eliminarea normelor redundante. Dispozițiile art. 172 din noul Cod de procedură penală prevăd că, în anumite cazuri, organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialiști care funcționează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Rapoartele de constatare întocmite de acești specialiști constituie, potrivit prevederilor art. 97 alin. (2) lit. e) din noul Cod de procedură penală, un mijloc de probă, în condițiile în care dispozițiile art. 5 alin. (2) din același cod prevăd că organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. În plus, activitatea de judecată se desfășoară de către o instanță independentă și imparțială, în condiții de publicitate, oralitate și contradictorialitate, iar judecătorul își fundamentează soluția pe întregul probatoriu administrat în cauză, verificând, evaluând și coroborând probele care nu au valoare prestabilită.

Prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, §§ 24-26, cu privire la susținerea autorului excepției referitoare la lipsa de claritate și previzibilitate a sintagmei “specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare” din cuprinsul dispozițiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen., Curtea a reținut – referitor la Direcția Națională Anticorupție – că această sintagmă vizează specialiștii cu înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, numiți în cadrul Direcției Naționale Anticorupție – în condițiile art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, prin ordin al procurorului șef al acestei direcții, cu avizul ministerelor de resort – pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală, specialiști care au calitatea de funcționar public și își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control nemijlocit al procurorilor din Direcția Națională Anticorupție. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 8 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M. Of. nr. 938 din 22 noiembrie 2016), în Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism se încadrează specialiști în domeniul prelucrării și valorificării informațiilor, economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice sau de specialitate în activitatea de urmărire penală, numiți prin ordin al procurorului-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, care au calitatea de funcționar public și își desfășoară activitatea sub directa conducere, supraveghere și control nemijlocit al procurorilor din Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism.

Prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, Curtea nu a reținut lipsa de claritate și previzibilitate a sintagmei “specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare” din cuprinsul dispozițiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen. , prin dispozițiile actelor normative , legiuitorul, conform atribuțiilor sale constituționale consacrate de prevederile art. 61 alin. (1) din Constituție și în marja de apreciere prevăzută de acestea, reglementând implicarea în activitatea Direcției Naționale Anticorupție și a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism a unor persoane cu o înaltă calificare în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii de competență ale acestor direcții, în vederea clarificării unor aspecte tehnice sau de specialitate în activitatea de urmărire penală. Deși norma procesual penală nu definește sintagma “specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare”, prin actele normative citate, legiuitorul a stabilit domeniile de competență ale specialiștilor ce urmează să își desfășoare activitatea în cadrul organelor judiciare menționate, condițiile de numire a acestora și statutul lor, astfel că nu se poate reține încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5). Pe de altă parte, constatările tehnico-științifice efectuate de către acești specialiști constituie mijloc de probă, în sensul dispozițiilor art. 172 și urm. C. pr. pen., iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părțile interesate, atât în cadrul procedurii de cameră preliminară, prin invocarea de excepții referitoare la legalitatea actelor de urmărire penală, cât și în faza de judecată, conform normelor procesual penale referitoare la administrarea probelor.

Soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curte prin Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, precum și considerentele care au fundamentat această soluție cu privire la sintagma “specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare” din cuprinsul dispozițiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen. își păstrează valabilitatea și în prezenta cauză referitor la sintagma “specialiști care funcționează în cadrul organelor judiciare” din cuprinsul dispozițiilor art. 172 alin. (7) din același cod. Decizia nr. 330 din 20 mai 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 lit. b) și c) și ale art. 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, ale art. 1, ale art. 5 alin. (1) și ale art. 10 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1991, precum și ale art. 172 alin. (7) din Codul de procedură penală

CARACTERUL AUTONOM AL NOȚIUNII DE “FUNCȚIONAR PUBLIC“

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, aceasta a mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, sens în care a pronunțat Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 216 din 23 martie 2016, și Decizia nr. 201 din 9 aprilie 2019, M. Of. nr. 626 din 27 iulie 2019, prin care excepția de neconstituționalitate a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, a stabilit că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcționar public în accepțiunea dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal. Pentru a ajunge la această interpretare, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a analizat, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, scopul utilizării de către legiuitor, în dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, a expresiei “funcție publică de orice natură”, iar nu “funcție publică”, și anume acela de a evita existența unei suprapuneri între noțiunea de “funcție publică” în sensul Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, M. Of. nr. 365 din 29 ianuarie 2007), cu modificările și completările ulterioare, și expresia utilizată în cuprinsul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, pentru a delimita sfera persoanelor care au calitatea de funcționar public în accepțiunea legii penale. Astfel, instanța supremă a reținut că sintagma “funcție publică de orice natură”, în sensul art. 175 alin. (1) lit. b) din Codul penal, definește o categorie mai largă decât funcția publică, așa cum este ea înțeleasă în dreptul administrativ, iar noțiunea de “funcționar public” este mai cuprinzătoare decât cea la care se referă art. 2 din Legea nr. 188/1999, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, a statuat – referitor la art. 147 din Codul penal din 1969, care lămurea înțelesul noțiunilor de “funcționar public” și “funcționar” – că reglementarea prin lege implică definirea de către însăși autoritatea legiuitoare a termenilor pe care îi folosește, cu condiția să nu fie vorba de termeni definiți prin Constituție, în acest caz legiuitorul având obligația să nu se abată de la sensul termenilor în cauză, stabilit prin Legea fundamentală. Libertatea legiuitorului de a defini noțiunile cu care operează în procesul de reglementare poate da naștere la diferențe în determinarea conținutului și a înțelesului acelorași termeni, în raport cu domeniul reglementat. Faptul poate genera dificultăți de interpretare cu ocazia aplicării dispozițiilor legale care conțin noțiuni omonime folosite cu sens diferit, dar – în măsura în care nu se abate de la Constituție – nu este neconstituțional (Decizia nr. 176 din 18 iunie 2002, M. Of. nr. 542 din 24 iulie 2002).

Semnificația noțiunii de “funcționar public” din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de “funcționar” din dreptul administrativ. Potrivit legii penale, noțiunile de “funcționar public” și de “funcționar” au un înțeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, atât datorită caracterului relațiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât și faptului că exigențele de apărare a avutului și de promovare a intereselor colectivității impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014).

Legiuitorul noului Cod penal, pe de o parte, a renunțat la definiția legală a noțiunii de “funcționar”, iar, pe de altă parte, a urmărit să dea o definiție mai detaliată a noțiunii de “funcționar public” față de cea prevăzută de art. 147 din Codul penal din 1969. Astfel, potrivit art. 175 alin. (1) din noul Cod penal, “funcționarul public” este “persoana care, cu titlu permanent sau temporar, cu sau fără o remunerație: a) exercită atribuții și responsabilități, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătorești; b) exercită o funcție de demnitate publică sau o funcție publică de orice natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuții legate de realizarea obiectului de activitate al acesteia“, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, “este considerată funcționar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autoritățile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public“.

Prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reținut, cu privire la caracterul liberal al profesiei de medic, că acesta nu poate justifica lipsa răspunderii penale pentru infracțiunea de luare de mită în cazurile în care medicul condiționează actul medical, la care este obligat profesional, moral și legal, de banii sau foloasele care nu i se cuvin și pe care, direct sau indirect, le pretinde, le primește ori le acceptă. În acest sens, prin Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, Curtea Constituțională a statuat – referindu-se la ambele reglementări, atât la Codul penal din 1969, cât și la noul Cod penal – că excluderea persoanelor care exercită profesii liberale din sfera de incidență a răspunderii penale în materia infracțiunilor de serviciu și de corupție nu constituie un criteriu obiectiv în funcție de care se poate justifica intervenția legiuitorului. Așa fiind, Curtea a apreciat, prin decizia că determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidența normei penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză și autoritățile publice, instituțiile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public.

În raport cu importanța serviciului public de sănătate, pacienții nu pot fi lăsați neprotejați de legea penală, astfel încât dispozițiile art. 381 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, republicată în M. Of. nr. 652 din 28 august 2015, potrivit cărora medicul nu este funcționar public și nu poate fi asimilat acestuia, nu pot conduce la excluderea acestuia din sfera funcționarilor publici reglementată de Codul penal, textul invocat referindu-se exclusiv la natura profesiei de medic și la obligațiile fundamentale ale medicului față de pacientul său. Astfel fiind, dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu încalcă prevederile constituționale ale art. 15 alin. (1), potrivit căruia “cetățenii beneficiază de drepturile și de libertățile consacrate prin Constituție și prin alte legi și au obligațiile prevăzute de acestea“.

Interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală sintagmei “funcție publică de orice natură” din cuprinsul dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal – în sensul că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcționar public – se grefează pe un proces natural de formare a unei jurisprudențe în urma intrării în vigoare a noului Cod penal, jurisprudență care vine în continuarea celei existente cu privire la art. 147 din Codul penal din 1969, potrivit căreia medicul era considerat funcționar public. Prin urmare, dispozițiile de lege criticate nu au o formulare ambiguă, neclară și imprevizibilă pentru un cetățean care nu dispune de o pregătire juridică temeinică și care trebuie să discearnă între interpretarea doctrinară specifică dreptului penal, cea folosită în dreptul administrativ și cea din dreptul civil, cum susține autorul excepției, astfel că nu încalcă cerințele de claritate, accesibilitate și previzibilitate a legii impuse de art. 7 § 1 din C.E.D.H. și nu conduc la o aplicare extensivă, prin analogie, a legii penale.

Potrivit jurisprudenței CEDO , art. 7 § 1 din Convenție, care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă, astfel, că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii linei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora. Totodată, Curtea de la Strasbourg a statuat că noțiunea de „drept“ folosită la art. 7 corespunde celei de „lege“ care apare în alte articole din Convenție și înglobează atât prevederile legale, cât și practica judiciară, presupunând cerințe calitative, îndeosebi cele ale accesibilității și previzibilității [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Cauza Cantoni împotriva Franței, § 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, Cauza Coeme și alții împotriva Belgiei, § 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, Cauza E.K. împotriva Turciei, § 51, Hotărârea din 29 martie 2006, Cauza Achour împotriva Franței, §§ 41 și 42, Hotărârea din 24 mai 2007, Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 33 și 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, § 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, Cauza Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, §§ 107 și 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), §§ 93, 94 și 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 78, 79 și 91]. CEDO a constatat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Cantoni, § 35, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, § 35, Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, § 109).

Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 § 1 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 și 37, Kafkaris, § 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 și 93).

Dispozițiile art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu aduc atingere nici prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) și (2). Așa cum a statuat Curtea în jurisprudența sa, art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, și Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015). Pe de altă parte, Curtea a precizat că decizia astfel pronunțată nu examinează statutul medicului din sistemul privat de sănătate.

În fine, Curtea a reținut că prevederile art. 21 alin. (3) din Constituție referitor la dreptul la un proces echitabil nu sunt aplicabile în cauza de față, care privește dispoziții de drept penal substanțial. De asemenea, nu sunt aplicabile nici prevederile constituționale ale art. 26 alin. (1) referitor la ocrotirea vieții intime, familiale și private și nici cele ale art. 45 privind libertatea economică. Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) și (3), ale art. 114 alin. (1) și ale art. 115 alin. (1) din Codul de procedură penală, precum și a dispozițiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală

DREPTUL LA TĂCERE

Autorul excepției invocă atât dispozițiile constituționale ale art. 20 privind tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3), potrivit cărora părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, ale art. 23 alin. (11) privind prezumția de nevinovăție, cât și prevederile art. 6 §§ 1 și 2 din C.E.D.H. și ale art. 6 și art. 14 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

Examinând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, Curtea reține, cu privire la admisibilitatea acesteia, că, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 246 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituționale în măsura în care prin sintagma “îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege “îndeplinește prin încălcarea legii“. Totodată, cu privire la abuzul în serviciu contra intereselor publice, incriminat în legea penală anterioară, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, M. Of. nr. 504 din 30 iunie 2017, prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 248 din Codul penal din 1969 sunt constituționale în măsura în care prin sintagma “îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege “îndeplinește prin încălcarea legii“. Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13² din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, constatând că acestea sunt constituționale în raport cu criticile formulate la acea dată. Ca urmare a pronunțării deciziilor menționate anterior, dispozițiile art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, precum și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal au rămas în vigoare și continuă să producă efecte juridice în interpretarea pe care Curtea a constatat-o ca fiind conformă Legii fundamentale.

Se susține, printre altele, că “în cadrul normelor criticate ca fiind neconstituționale, nu este prevăzut un criteriu clar și precis care să facă distincția între răspunderea penală și alte forme de răspundere juridică”. Susțin, totodată, că “un exemplu de criteriu ar putea fi pragul valoric minim, însă acesta nu exclude și reglementarea unor alte criterii, de orice natură, care să asigure această delimitare pe care legiuitorul este obligat să o și materializeze.”

După ce a constatat constituționalitatea dispozițiilor criticate în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul lor se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii“, stabilind incidența normei penale și, implicit, a răspunderii penale, numai cu privire la încălcări ale actelor de reglementare primară – a dezvoltat o serie de considerente în scopul delimitării răspunderii penale de alte forme de răspundere juridică în funcție de alte criterii decât cel al actului normativ încălcat. În aceste sens, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, § 53, Curtea a reținut că, încă din data de 8 iulie 2016, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curții Constituționale nr. 405 din 15 iunie 2016, în sarcina legiuitorului primar sau delegat s-a născut obligația de a reglementa valoarea pagubei și gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de “abuz în serviciu“, cu aplicarea principiului ultima ratio, astfel cum acesta a fost dezvoltat în doctrină și jurisprudență (inclusiv cea a Curții Constituționale). Delimitarea dintre diferitele forme de răspundere juridică și răspunderea penală nu poate avea drept unic criteriu tipul actului normativ încălcat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, respectiv un act de reglementare primară (lege sau ordonanță a Guvernului) sau un act normativ administrativ, ci, dimpotrivă, reținând posibilitatea ca în cazul săvârșirii unei fapte prin încălcarea unei legi sau ordonanțe a Guvernului să poată fi incidente atât răspunderea penală, cât și alte forme de răspundere extrapenală, cum este cea disciplinară, administrativă sau civilă, Curtea a reținut drept criteriu suplimentar gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale, respectiv necesitatea existenței unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite gravități a vătămării drepturilor sau intereselor legitime rezultate din comiterea faptei.

Nu este pentru prima dată când stabilește o astfel de legătură între gravitatea faptei și incidența răspunderii penale. Incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracțiuni ține de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile și exigențele constituționale. Prin reglementarea protecției penale doar a faptelor care produc anumite consecințe, legiuitorul trebuie să se plaseze în interiorul acestei marje, întrucât nicio dispoziție constituțională nu obligă explicit/implicit la stabilirea unui standard de referință care să determine în mod automat incriminarea penală a oricărei vătămări aduse unei valori consacrate constituțional sau legal. În acest sens, prin Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, M. Of. nr. 47 din 20 ianuarie 2015, cu privire la soluția legislativă care a instituit pragul de peste 90 de zile de spitalizare a victimei unui accident de circulație soldat cu vătămări corporale care atrage incidența legii penale, cu consecința dezincriminării faptelor care au generat vătămări care au necesitat îngrijiri medicale sub acest prag, Curtea a reținut că “legiuitorul are îndreptățirea de a plasa protecția constituțională a valorii care nu intră sub incidența penalului, în sfera răspunderii civile delictuale“, deci, implicit, Curtea a acceptat teza potrivit căreia incidența răspunderii penale este condiționată de o anumită gravitate a faptei sau de un anumit nivel de afectare a valorii protejate prin norma penală.

În ceea ce privește dispozițiile penale referitoare la fapta de „abuz în serviciu“, lipsa unor circumstanțieri cu privire la determinarea unui anumit cuantum al pagubei ori a unei anume gravități a vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice face dificilă și, uneori, imposibilă delimitarea răspunderii penale de celelalte forme de răspundere juridică, cu consecința deschiderii procedurilor de cercetare penală, trimitere în judecată și condamnare a persoanelor care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau a intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, indiferent de valoarea pagubei sau de intensitatea vătămării. Dispozițiile penale în vigoare sunt formulate în sens larg și în termeni vagi, ce determină un grad sporit de impredictibilitate, aspect problematic din perspectiva art. 7 din C.E.D.H. , precum și a altor cerințe fundamentale ale principiului statului de drept, această redactare constituind premisa unor interpretări și aplicări arbitrare/aleatorii. Curtea a constatat, astfel, că asemenea omisiune are relevanță constituțională în cauză

[v și Decizia nr. 503 din 20
aprilie 2010, M. Of. nr. 353 din 28 mai 2010, Decizia nr. 107 din 27
februarie 2014, M. Of. nr.
318 din 30 aprilie 2014, sau Decizia nr. 308 din 12
mai 2016,
M. Of. nr. 585 din 2 august 2016, § 41, prin care Curtea a statuat că "omisiunea și imprecizia legislativă sunt
cele care generează încălcarea dreptului fundamental pretins a fi încălcat"]

pentru că afectează drepturi și libertăți fundamentale ale persoanei împotriva căreia se formulează o astfel acuzație penală. În aceste condiții, Curtea, fiind ținută de obligația de a interpreta o dispoziție legală în sensul de a produce efecte și pentru a da, astfel, un sens constituțional acesteia (v în acest sens Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012), a considerat necesare instituirea unui prag al pagubei și circumstanțierea vătămării produse prin comiterea faptei, elemente în funcție de care să se aprecieze incidența sau nu a legii penale (Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, § 55).

Dată fiind natura omisiunii legislative relevate, însă, Curtea Constituțională a constatat că nu are competența de a complini acest viciu normativ, întrucât și-ar depăși atribuțiile legale, acționând în sfera exclusivă de competență a legiuitorului primar sau delegat. În consecință, ținând seama de dispozițiile constituționale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora “Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției“, și de cele ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora “în România, respectarea […] legilor este obligatorie“, Curtea a subliniat că legiuitorul are obligația de a reglementa pragul valoric al pagubei și intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracțiunea de abuz în serviciu, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariția unor situații de incoerență și instabilitate, contrare principiului securității raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii (Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, § 56).

Curtea, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal, în ceea ce privește critica referitoare la lipsa unui prag al pagubei și a circumstanțierii vătămării produse prin comiterea faptei de abuz în serviciu.

Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13² din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, prin deciziile nr. 405 din 15 iunie 2016 și nr. 392 din 6 iunie 2017, acestea constituie, astfel cum prevede și titlul secțiunii din care fac parte, o infracțiune asimilată celor de corupție, prin modul în care a fost incriminată constituind o formă specială a infracțiunii de abuz în serviciu. În legislația penală, în raport cu elementele componente, pot exista norme complete și norme incomplete, acestora din urmă lipsindu-le fie dispoziția, fie sancțiunea, fie elemente ale acestora, pe care le împrumută din conținutul altor norme. În legătură cu normele de trimitere, Curtea, prin Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995, M. Of. nr. 58 din 19 martie 1996, a statuat că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul aceluiași act normativ sau din alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripții normative. Efectul dispoziției de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conținutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conținutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripțiile celuilalt text. În lipsa unei atare operații, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimitere. Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012, “atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage și modificarea normei incomplete”.

Analiza întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 13² din Legea nr. 78/2000 trebuie să se raporteze la dispozițiile art. 246 și 248 din Codul penal din 1969 și ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, astfel cum acestea au fost reconfigurate prin deciziile nr. 405 din 15 iunie 2016 și nr. 392 din 6 iunie 2017, dispoziția criticată fiind o normă incompletă, de trimitere.

Normele procesual penale ale dispozițiilor art. 118 C. pr. pen au mai fost supuse examinării sale. Astfel, prin Decizia nr. 519 din 6 iulie 2017, M. Of. nr. 879 din 8 noiembrie 2017, a fost respinsă ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că dispozițiile art. 118 C. pr. pen. sunt constituționale în raport cu criticile formulate. Curtea a reținut, în §§ 13-18, că dispozițiile art. 118 C. pr. pen reglementează o instituție juridică nouă în cadrul legii procesual penale în vigoare, respectiv dreptul martorului de a nu se acuza; că legea procesual penală națională, prin norma criticată, nu reglementează un drept al martorului de a refuza să dea declarații, așadar, un drept efectiv al martorului de a nu se autoincrimina, pe de o parte, și niciun drept circumscris instituției excluderii probelor din procesul penal, pe de altă parte; că sensul normei este acela că declarația martorului – care, în aceeași cauză, anterior sau ulterior acestei declarații, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat – nu se exclude din dosarul cauzei, putând fi utilizată pentru stabilirea unor împrejurări de fapt care nu au legătură cu persoana acestuia, în acest sens fiind reglementată, în mod expres, în ultima teză a art. 118 C. pr. pen, obligația organului judiciar de a menționa calitatea procesuală anterioară a martorului, cu ocazia consemnării declarației; că dispozițiile art. 118 C. pr. pen constituie o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil al persoanei care depune mărturie și care, anterior sau ulterior acestei declarații, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, cu privire la o eventuală punere sub acuzare, neputând fi folosite împotriva sa propriile declarații; că declarațiile autoincriminante ale martorului sunt, în același timp, și declarații necesare soluționării cauzei, privitor la un alt acuzat, în condițiile în care un principiu fundamental al procesului penal este aflarea adevărului, pentru a se putea realiza scopul procesului penal, respectiv cunoașterea completă și exactă a faptelor în materialitatea lor, precum și a persoanei care le-a săvârșit, pentru ca aceasta din urmă să fie trasă la răspundere penală; că admiterea probelor autoincriminatoare în procesul penal în raport cu o persoană care depune mărturie și care, anterior sau ulterior acestei declarații, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, ca și excluderea declarațiilor autoincriminante ale martorului în raport cu un alt acuzat ar fi de natură să afecteze corectitudinea procesului penal și să discrediteze activitatea de înfăptuire a justiției.

Dreptul la neautoincriminare și dreptul la tăcere sunt o consecință directă a prezumției de nevinovăție și, totodată, aceste drepturi au o existență de sine stătătoare, izvorând din exigența echității procedurii la care face referire § 1 al art. 6 din C.E.D.H. (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, § 68; Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, § 40). Astfel, în Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, instanța europeană a considerat că dreptul la neautoincriminare este un element constitutiv al cerinței echității procesuale, înscrisă în § 1 al art. 6 din Convenție, arătându-se însă și faptul că, sub aspectul dreptului la neautoincriminare, care impune acuzării să își probeze susținerile fără a apela la probe obținute prin constrângere sau opresiune, acest drept este strâns legat de prezumția de nevinovăție (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, § 69). De asemenea, în Hotărârea din 25 ianuarie 1996, Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, § 41, instanța europeană a analizat susținerile petentului privind încălcarea dreptului la tăcere și la neautoincriminare atât din perspectiva § ui 1, cât și a § ui 2 ale art. 6 din Convenție, invocând o încălcare nu doar a echității generale a procesului, dar și a regulii potrivit căreia acuzarea trebuie să își dovedească susținerile fără sprijinul acuzatului, garanție specifică prezumției de nevinovăție.

Dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria incriminare sunt atât o consecință directă a prezumției de nevinovăție, cât și o garanție a echității procedurii, consacrate în §§ 1 și 2 ale art. 6 din C.E.D.H. , în condițiile în care § 1 cuprinde garanții ale “acuzatului” în materie penală, iar câmpul de aplicare ratione personae al § ui 2 al art. 6 din Convenție are o sferă mai largă, incluzând și martorul.

În ceea ce privește noțiunea de “martor”, instanța europeană a reținut că aceasta are un înțeles autonom în sistemul C.E.D.H., independent de calificarea sa în norma națională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, § 45). Astfel, din moment ce o depoziție, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanțial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanțiile prevăzute de art. 6 §§ 1 și 3 lit. d) din Convenție (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, § 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, Cauza Luca împotriva Italiei, § 41).

În ceea ce privește conceptul de „acuzație în materie penală” – art. 6 § 1 din Convenție, CEDO a reținut că acesta are o semnificație „autonomă“, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naționale ale statelor membre. Conceptul de „acuzație” trebuie înțeles în sensul Convenției. Prin urmare, acesta poate fi definit drept „notificarea oficială, din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale“, definiție care depinde, de asemenea, de existența sau absența unor „repercusiuni importante asupra situației (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980, Cauza Deweer împotriva Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, Cauza Eckle împotriva Germaniei, § 73). Totodată, Curtea Europeană a raportat definiția noțiunii de “materie penală” la trei criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate și cel al scopului și severității sancțiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976, Cauza Engel și alții împotriva Olandei, §§ 80-85).

Potrivit jurisprudenței instanței de contencios european al drepturilor omului, în anumite cazuri, o persoană care este audiată în calitate de martor în cadrul procesului penal poate fi considerată subiectul unei acuzații în materie penală, devenind astfel incidente drepturile persoanei audiate în calitate de martor de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria incriminare. Astfel, CEDO a arătat în Hotărârea din 20 octombrie 1997, Cauza Serves împotriva Franței, că atribuirea calității de martor unei persoane și audierea în această calitate, în contextul în care refuzul de a da declarații atrăgea consecințe sancționatorii, reprezintă o practică contrarie art. 6 § 1 din Convenție, un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii având dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor în această direcție. Relevante sunt și Hotărârea din 18 decembrie 2008, Cauza Loutsenko împotriva Ucrainei, § 50 și următoarele, respectiv Hotărârea din 19 februarie 2009, Cauza Shabelnik împotriva Ucrainei, § 57, în care CEDO a criticat poziția vulnerabilă a martorilor aflați în situația de a fi constrânși să declare tot ceea ce cunosc, chiar cu riscul de a se autoincrimina. Astfel, instanța europeană a reținut în Hotărârea din 19 februarie 2009, Cauza Shabelnik împotriva Ucrainei, că are calitatea de „acuzat“, beneficiind de toate garanțiile dreptului la un proces echitabil, inclusiv dreptul la tăcere și neautoincriminare, persoana deja acuzată într-o cauză și care a fost ascultată în calitate de martor, în baza solicitării sale de a aduce anumite fapte la cunoștința organelor judiciare, ocazie cu care s-a autodenunțat cu privire la comiterea unei infracțiuni de omor. Curtea nu a acceptat argumentul statului potrivit căruia calitatea de suspect se dobândea doar ulterior efectuării unor proceduri de verificare a autodenunțului, aceasta adoptând, încă o dată, o viziune substanțială asupra acestei noțiuni, iar nu una formală, impusă de dreptul intern. Mai mult, în Hotărârea din 18 decembrie 2008, Cauza Loutsenko împotriva Ucrainei, Curtea a considerat încălcat dreptul la un proces echitabil în situația folosirii procesuale, împotriva unui coacuzat, a declarațiilor luate de la un alt acuzat, cu ocazia ascultării inițiale a acestuia, în calitate de martor, în condițiile în care respectiva persoană își retractase la scurt timp declarațiile, arătând că fuseseră date sub constrângere, prin violență, iar în cauză nu existase posibilitatea interogării acelei persoane și de către petent. Curtea a subliniat vulnerabilitatea poziției procesuale a celui ascultat în calitate de martor în primele faze ale procesului penal, lipsit de orice garanții juridice fundamentale, recunoscute doar pentru suspect și acuzat. Spre deosebire de un suspect sau un acuzat, care se bucură, potrivit legii aplicabile, de dreptul de a păstra tăcerea, martorul are obligația să dezvăluie orice informație pe care o cunoștea, sub sancțiunea răspunderii penale. Mai mult, spre deosebire de un suspect sau un acuzat, martorul nu avea niciun drept legal de a consulta un avocat înainte de prima interogare. Mai mult, instanța de la Strasbourg a statuat în jurisprudența sa că o persoană dobândește calitatea de acuzat – care atrage aplicabilitatea garanțiilor stabilite de art. 6 din Convenție – nu la momentul în care îi este în mod oficial conferită această calitate, ci la momentul în care autoritățile naționale au motive plauzibile pentru a bănui implicarea persoanei respective în săvârșirea infracțiunii (Hotărârea din 14 octombrie 2010, Cauza Brusco împotriva Franței). Însă, atunci când se examinează problema de a ști dacă dreptul la tăcere – în manifestarea sa directă de a refuza îndeplinirea obligației de a da declarații – poate fi invocat de către martor, în jurisprudența CEDO se realizează, tangențial, o analiză prin raportare la situația concretă a persoanei, reținându-se că, dacă la momentul audierii, organele judiciare o suspectau pe respectiva persoană de săvârșirea infracțiunii, având în vedere celelalte mijloace de probă deja administrate în cauză, existând, așadar, niște suspiciuni, atunci toate drepturile prevăzute de art. 6 în materia acuzației în materie penală sunt incidente, inclusiv dreptul la tăcere, chiar dacă organele judiciare nu dispun efectuarea în continuare a urmăririi penale și audiază persoana în calitate de martor (Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Cauza Sergey Afanasyev împotriva Ucrainei, § 58). De asemenea CEDO a reținut, în Hotărârea din 13 septembrie 2016, Cauza Ibrahim și alții împotriva Regatului Unit, că a fost încălcat privilegiul contra autoincriminării în ceea ce privește declarația unui martor căruia nu i s-a adus la cunoștință dreptul de a nu se autoincrimina în momentul în care acest risc era unul cât se poate de evident.

În situația ascultării unei persoane în calitate de martor, sub prestare de jurământ și, mai ales, sub sancțiunea penală a săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări care l-ar putea incrimina – instanța de la Strasbourg a elaborat așa-zisa „teorie a celor trei alegeri dificile cu care se confruntă persoana“, conform căreia nu este natural să i se ceară presupusului făptuitor să aleagă între: (i) a fi sancționat pentru refuzul său de a coopera, (ii) să furnizeze autorităților informații incriminatoare sau (iii) să mintă și să riște să fie condamnat pentru aceasta (Hotărârea din 8 aprilie 2004, Cauza Weh împotriva Austriei). Pentru a constata dacă o procedură a anulat însăși esența dreptului martorului de a nu se autoincrimina, instanța europeană examinează, în special, următoare elemente: natura și gradul constrângerii; existența unor garanții adecvate în procedură; utilizarea dată probelor astfel obținute (Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh împotriva Germaniei, § 101; Hotărârea din 29 iunie 2007, pronunțată împotriva O’Halloran și Francis împotriva Regatului Unit, § 55; Hotărârea din 10 martie 2009, Cauza Bykov împotriva Rusiei, § 104). Aceeași instanță europeană a statuat și că dreptul martorului de a nu se autoincrimina se aplică procedurilor penale privind toate tipurile de infracțiuni, de la cea mai simplă la cea mai complexă (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, § 74).

De asemenea, deși are o strânsă legătură cu dreptul la apărare, dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare constituie o garanție distinctă de acesta, aspect reținut de CEDO în Hotărârea din 24 octombrie 2013, Cauza Navone și alții împotriva Monaco, § 74, potrivit căruia „faptul că persoana reținută beneficiază, pe de o parte, de dreptul de a nu contribui la propria incriminare și de a păstra tăcerea, și, pe de altă parte, de dreptul la asistența unui avocat pe toată durata interogatoriilor. Este vorba despre două drepturi distincte: prin urmare, o eventuală renunțare la unul dintre acestea nu antrenează renunțarea la celălalt“.

Dreptul împotriva autoincriminării și dreptul „acuzatului” de a păstra tăcerea, garanții implicite ale dreptului la un proces echitabil și ale prezumției de nevinovăție, au fost examinate în mai multe cauze aflate pe rolul CEDO , fiind constant relevate necesitatea interzicerii utilizării oricăror mijloace de constrângere în scopul obținerii de probe, împotriva voinței acuzatului, precum și faptul că, față de caracterul autonom al noțiunilor de „acuzație în materie penală” și „martor“, trebuie considerat că și martorul se bucură de acest drept în măsura în care prin declarația pe care o face s-ar putea autoincrimina (v în acest sens Hotărârea din 25 februarie 1993, Cauza Funke împotriva Franței; Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 8 februarie 1996, Cauza John Murray împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 20 octombrie 1997, Cauza Serves împotriva Franței; Hotărârea din 19 septembrie 2000, Cauza IJL, GMR și AKP împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei; Hotărârea din 3 mai 2001, Cauza J.B. împotriva Elveției; Hotărârea din 5 noiembrie 2002, Cauza Allan împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 27 aprilie 2004, Cauza Kansal împotriva Regatului Unit; Hotărârea din 8 aprilie 2004, Cauza Weh împotriva Austriei; Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh împotriva Germaniei; Hotărârea din 18 decembrie 2008, Cauza Loutsenko împotriva Ucrainei; Hotărârea din 19 februarie 2009, Cauza Shabelnik împotriva Ucrainei; Hotărârea din 14 octombrie 2010, Cauza Brusco împotriva Franței; Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Cauza Sergey Afanasyev împotriva Ucrainei; Hotărârea din 13 septembrie 2016, Cauza Ibrahim și alții împotriva Regatului Unit).

Dreptul la tăcere și neautoincriminare nu este absolut. În situații particulare, tăcerea acuzatului poate avea consecințe defavorabile asupra acestuia. Pentru a stabili însă dacă se încalcă art. 6 din Convenție prin faptul că tăcerea poate avea consecințe defavorabile inculpatului, trebuie să se ia în considerare toate circumstanțele, având în vedere în special ponderea pe care instanțele naționale le-a acordat-o, apreciind elementele de probă și gradul de constrângere inerente situației (Hotărârea din 8 februarie 1996, Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, §§ 47 și 49). Pe de o parte, o condamnare nu ar trebui să se bazeze exclusiv sau în principal pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul său de a răspunde la întrebări sau de a depune mărturie. Pe de altă parte, dreptul de a păstra tăcerea nu poate împiedica luarea în considerare a tăcerii persoanei în cauză, în situații care impun în mod clar o explicație din partea sa, în vederea aprecierii probelor aflate la dosar. Nu se poate susține așadar că decizia unui inculpat de a păstra tăcerea de-a lungul întregii proceduri penale trebuie să fie neapărat lipsită de implicații. În acest sens sunt și hotărârile din 6 iunie 2000 și din 20 martie 2001, pronunțate în cauzele Averill împotriva Regatului Unit, respectiv Telfner împotriva Austriei, în care s-a subliniat ideea că, în anumite circumstanțe, tăcerea acuzatului poate fi interpretată, în anumite limite, împotriva acestuia.

Instanța de la Strasbourg a reținut circumstanțele în care pasivitatea acuzatului se manifestă, iar nu natura și gravitatea infracțiunii ce face obiectul acuzației. Ponderea interesului public față de urmărirea penală a unei anumite infracțiuni și față de pedepsirea autorului poate fi luată în considerare și pusă în balanță cu interesul individului ca probele acuzării să fie obținute în mod legal. Cu toate acestea, “preocupările de interes public nu pot justifica măsuri care să anuleze însăși esența dreptului la apărare al unui reclamant, inclusiv a dreptului de a nu se autoincrimina. Așadar, cerințele generale privitoare la echitatea unei proceduri penale își păstrează aplicabilitatea indiferent de tipul infracțiunii ori interesul public invocat” (Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh împotriva Germaniei, § 97). Interesul public nu poate justifica utilizarea răspunsurilor obținute cu forța într-o anchetă nejudiciară pentru a-l incrimina pe inculpat în cursul procesului penal (Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney și McGuinness împotriva Irlandei, § 57). Pe de altă parte, în Hotărârea din 29 iunie 2007, Cauza O’Halloran și Francis împotriva Regatului Unit, instanța europeană a constatat că dreptul contra autoincriminării nu a fost încălcat, deși constrângerea a fost directă, în sensul că reclamanții au primit o notificare prin care le-a fost solicitat să informeze poliția cine a condus vehiculul care a fost detectat de aparatul radar ca depășind limita legală de viteză.

În concluzie, dreptul la tăcere și la neautoincriminare nu este un drept absolut, fiind un drept procedural, circumscris garanțiilor procesual penale instituite prin art. 6 din Convenție, având caracter relativ, în acest sens fiind permis titularului său să renunțe la acest drept, dar și organelor judiciare să aducă limitări justificate, în anumite circumstanțe și având în vedere diverși factori, cu respectarea unui just echilibru între restrângerea acestui drept și scopul urmărit.

La nivel european, în ceea ce privește dreptul de a păstra tăcerea și dreptul la neautoincriminare, a fost adoptată Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 65/1 din 11 martie 2016. Directiva (UE) 2016/343 reglementează dreptul de a păstra tăcerea și dreptul de a nu se autoincrimina în art. 7 alin. (1) și (2), potrivit căruia, “(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a păstra tăcerea în legătură cu infracțiunea de săvârșirea căreia sunt suspectate sau acuzate. (2) Statele membre se asigură că persoanele suspectate și acuzate au dreptul de a nu se autoincrimina”.

În preambulul Directivei se precizează următoarele: „Prezenta directivă ar trebui să se aplice persoanelor fizice care sunt suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale. Aceasta ar trebui să se aplice din momentul în care o persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracțiuni sau a unei presupuse infracțiuni și, prin urmare, chiar înainte ca persoana respectivă să fie informată de către autoritățile competente ale unui stat membru, prin notificare oficială sau în alt mod, cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată. Prezenta directivă ar trebui să se aplice în toate fazele procedurilor penale, până când hotărârea prin care se stabilește vinovăția sau nevinovăția persoanei suspectate sau acuzate de săvârșirea infracțiunii rămâne definitivă.[…]” (§ 12) – precizare care se regăsește și în art. 2 din Directivă – “Domeniul de aplicare”; Dreptul de a păstra tăcerea reprezintă un aspect important al prezumției de nevinovăție și ar trebui să funcționeze ca măsură de protecție împotriva autoincriminării (§ 24); Dreptul de a nu se autoincrimina reprezintă, de asemenea, un aspect important al prezumției de nevinovăție. Atunci când li se solicită să dea o declarație sau să răspundă la întrebări, persoanele suspectate și acuzate nu ar trebui să fie constrânse să furnizeze probe sau documente sau să comunice informații care ar putea să conducă la autoincriminare (§ 25); […] Pentru a se stabili dacă a fost încălcat dreptul de a nu se autoincrimina sau dreptul de a păstra tăcerea, ar trebui să se țină seama de interpretarea CEDO privind dreptul la un proces echitabil în temeiul C.E.D.H. (§ 27); Exercitarea dreptului de a păstra tăcerea sau a dreptului de a nu se autoincrimina nu ar trebui să fie utilizată împotriva persoanelor suspectate sau acuzate și nu ar trebui să fie considerată, prin ea însăși, ca dovadă că persoana respectivă a comis infracțiunea în cauză. Aceasta nu ar trebui să aducă atingere normelor naționale privind aprecierea probelor de către instanțe sau judecători, cu condiția respectării dreptului la apărare (§ 28); „Statele membre ar trebui să ia în considerare luarea unor măsuri pentru a se asigura că, atunci când persoanelor suspectate sau acuzate li se furnizează informații cu privire la drepturile lor, în temeiul articolului 3 din Directiva 2012/13/UE, li se furnizează și informații privind dreptul de a nu se autoincrimina, în forma în care se aplică în dreptul intern în conformitate cu prezenta directivă” (§ 31); Statele membre ar trebui să ia în considerare luarea unor măsuri pentru a se asigura că, atunci când persoanelor suspectate sau acuzate li se furnizează o notă privind drepturile în temeiul articolului 4 din Directiva 2012/13/UE, această notă conține și informații privind dreptul de a nu se autoincrimina, în forma în care se aplică în dreptul intern în conformitate cu prezenta directivă (§ 32); „Atunci când apreciază declarațiile persoanelor suspectate sau acuzate sau probe obținute cu încălcarea dreptului acestora de a păstra tăcerea sau de a nu se autoincrimina, instanțele și judecătorii ar trebui să respecte dreptul la apărare și caracterul echitabil al procedurilor.[…]” (§ 45). Totodată, Curtea observă că la § 45 din preambulul Directivei (UE) 2016/343, se specifică faptul că, „întrucât prezenta directivă instituie norme minime, statele membre ar trebui să poată extinde drepturile prevăzute în aceasta pentru a asigura un nivel de protecție mai ridicat. Nivelul de protecție stabilit de statele membre ar trebui să nu fie niciodată inferior standardelor prevăzute de cartă sau de C.E.D.H. , astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiție și de CEDO“. Acest deziderat, reiterat în preambulul a numeroase directive, își are originea în necesitatea creării unor standarde minimale de protecție a drepturilor omului și dezvoltării unui sistem comun de drepturi și libertăți fundamentale, prin reglementarea la nivel european a unui sistem de protecție a drepturilor omului, parte integrantă a principiilor generale de drept – ius communae european.

La nivel european, atât persoanele suspectate/acuzate de comiterea unor fapte prevăzute de legea penală (suspecții de jure), cât și martorii (suspecții de facto; persoanele suspectate anterior unei notificări oficiale, care ulterior dobândesc calitatea de suspect de jure) beneficiază de protecție identică în ceea ce privește dreptul la tăcere și dreptul la neautoincriminare.

Legislația procesual penală a multor state europene reglementează dreptul martorului la tăcere și neautoincriminare, inclusiv în situația în care acesta are calitatea de inculpat/coinculpat în cauză/într-un proces conex. Astfel, în Belgia, art. 471 alin. 1 § 1 C.pr. pen. stabilește că, înainte de audierea unei persoane care nu a fost acuzată de nicio infracțiune, acesteia i se aduce la cunoștință că nu poate fi constrânsă să se autoincrimineze. În Bulgaria, conform art. 118 alin. 1 § 1 C. pr. pen. , nu pot avea calitatea de martori persoanele care au participat în același proces penal în altă calitate procesuală, cu excepția inculpatului în privința căruia s-a dispus încetarea procesului penal sau a fost pronunțată o hotărâre definitivă. Art. 121 alin. 1 din același act normativ prevede că martorul nu va fi obligat să răspundă la întrebări dacă prin aceasta s-ar autoincrimina ori i-ar incrimina pe ascendenții, descendenții, frații, surorile, soțul/soția sau persoana cu care coabitează în fapt. Cehia stipulează în secțiunea 100 alin. 2 C. pr. pen. că martorul are dreptul să refuze să depună mărturie dacă astfel s-ar expune pericolului de a fi tras la răspundere penală ori dacă acest pericol ar privi rudele sale în linie directă, frații/surorile, părinții adoptivi, copiii adoptivi, soțul/soția, partenerul/partenera sau alte persoane cu care se află într-o relație de familie sau similară, a căror prejudiciere martorul ar percepe-o ca afectându-l pe el însuși. Totuși, alin. 3 precizează că mărturia nu poate fi refuzată dacă privește o infracțiune pe care martorul are datoria de a o denunța, potrivit Codului penal. Secțiunea 158 alin. 8 prevede că o persoană care dă explicații poliției (cu excepția suspectului) are obligația să spună adevărul și să nu ascundă nimic. Totuși, persoana poate refuza să dea explicații dacă astfel s-ar expune pericolului de a fi trasă la răspundere penală sau ar expune acestui risc persoanele enumerate la secțiunea 100 alin. 2. Persoana vizată de poliție trebuie să fie informată în avans asupra acestui fapt. Secțiunea 211 alin. 4 menționează că înscrisul care conține depoziția unui martor care și-a exercitat, în timpul procesului, dreptul de a refuza să depună mărturie instituit prin secțiunea 100 poate fi citit numai dacă martorul a fost informat cu privire la acest drept înainte de audiere și a declarat în mod neechivoc că renunță la el, cu condiția ca audierea să se desfășoare într-o manieră conformă cu prevederile acestui cod, iar acuzatul și avocatul său să aibă posibilitatea să asiste la această audiere. În Croația, art. 286 alin. 1 C. pr. pen. stipulează că un martor nu este obligat să răspundă la anumite întrebări dacă astfel ar putea atrage, pentru sine sau pentru o rudă apropiată, consecințe precum tragerea la răspundere penală, o dezonoare gravă sau o pagubă materială considerabilă. Martorul trebuie să fie informat cu privire la acest drept. Potrivit alin. 2, dacă refuzul de a depune mărturie se datorează temerii de răspunderea penală, procurorul poate declara că nu va declanșa procesul penal. Alin. 3 precizează că această declarație poate fi dată numai dacă răspunsurile la anumite întrebări sunt relevante pentru dovedirea comiterii de către altă persoană a unei infracțiuni mai grave, pasibilă de o pedeapsă de minimum 10 ani. Înainte de întocmirea acestei declarații de către procuror, martorul poate consulta un avocat. Alin. 4 menționează că declarația în cauză trebuie să fie scrisă și verificată de procurorul ierarhic superior. După ce declarația a fost înmânată martorului, acesta sau rudele sale apropiate nu mai pot răspunde penal pentru infracțiunea menționată în declarație, însă martorul poate fi tras la răspundere penală pentru mărturie mincinoasă. Art. 288 alin. 3 prevede că martorul trebuie informat că nu este obligat să răspundă întrebărilor menționate la art. 286 alin. 1, iar această informare trebuie consemnată în minuta de ședință. Art. 300 alin. 1 § 5 subliniază că, exceptând cazurile special prevăzute în acest cod, depoziția unui martor nu poate fi folosită ca probă în proces dacă nu a fost consemnată mențiunea reglementată prin art. 288 alin. 3. În Estonia, art. 71 alin. 2 C. pr. pen. prevede că martorul poate refuza să depună mărturie dacă a fost achitat sau condamnat pentru aceeași infracțiune, în calitate de coautor sau complice, ori dacă prin depoziție se poate învinui pe sine sau poate învinui una dintre persoanele enumerate la alin. 1 de comiterea unei infracțiuni sau contravenții. Potrivit art. 75 alin. 2, la începutul audierii, trebuie să i se explice suspectului că are dreptul de a refuza să dea declarații și că declarațiile date pot fi folosite împotriva sa. În Finlanda, secțiunea 8 alin. 1 din capitolul 7 al Legii nr. 805/2011 privind ancheta penală statuează că martorul trebuie să spună adevărul și să nu ascundă nimic din ceea ce știe cu privire la fapta investigată. Totuși, dacă acesta are dreptul de a refuza să depună mărturie, conform Codului de procedură judiciară, acest drept trebuie respectat și în cursul anchetei penale. Secțiunea 18 alin. 1 din capitolul 17 al Codului de procedură judiciară instituie regula conform căreia orice persoană poate refuza să depună mărturie, în măsura în care depoziția sa ar constitui un risc de punere sub acuzare sau anchetă penală pentru persoana în cauză sau pentru una dintre rudele enumerate la secțiunea 17 alin. 1. Potrivit secțiunii 23, dacă o persoană refuză să depună mărturie, trebuie să explice motivele refuzului. Totuși, dacă refuzul își are baza în secțiunea 18, trebuie acceptat fără explicații, atât timp cât nu este evident nefondat ori persoana în cauză nu se înșală asupra conținutului drepturilor și obligațiilor sale. Secțiunea 43 alin. 2 stabilește că, atunci când martorul are dreptul de a refuza să depună mărturie, președintele completului trebuie să îl informeze cu privire la acesta. Dacă martorul nu dorește să își exercite acest drept, trebuie să fie atenționat că are aceeași obligație de a spune adevărul ca și ceilalți martori. În Franța, conform art. 61-1 alin. 1 § 4 C. pr. pen. , persoana bănuită că a comis sau a încercat să comită o infracțiune nu poate fi audiată în legătură cu faptele sale decât după ce i s-a adus la cunoștință dreptul de a face declarații, de a răspunde la întrebări sau de a tăcea. Art. 113-4 alin. 1 stipulează că, la prima audiere a martorului asistat (suspectul, potrivit art. 113-2), judecătorul îl informează pe acesta că poate să facă o declarație, să răspundă la întrebări sau să tacă. Art. 335 § 8 prevede că nu pot fi primite declarațiile sub jurământ făcute de o persoană ce a fost acuzată, inculpată sau condamnată în calitate de coautor sau complice fie pentru aceeași infracțiune cu care a fost sesizată instanța, fie pentru o faptă ce are legătură cu infracțiunea. Totuși, art. 336 stabilește că audierea sub jurământ a persoanelor menționate în art. 335 nu este lovită de nulitate dacă nici Ministerul Public, nici vreuna dintre părți nu s-a opus depunerii jurământului. În cazul în care aceștia se opun, martorul poate fi audiat cu titlu de informare, în virtutea puterii discreționare a judecătorului. Germania reglementează în secțiunea 55 C. pr. pen. că orice martor poate refuza să răspundă la întrebări dacă aceste răspunsuri ar putea atrage răspunderea penală sau contravențională, pentru sine sau pentru una dintre rudele enumerate la secțiunea 52 alin. 1. Martorul trebuie informat că are acest drept. Secțiunea 56 adaugă că o afirmație sub jurământ este suficientă pentru a justifica refuzul de a depune mărturie în asemenea caz. Secțiunea 252 interzice citirea declarației martorului audiat înainte de ședința de judecată, care nu și-a exercitat dreptul de a refuza să depună mărturie decât în ședință. În Italia, conform art. 63 C. pr. pen. , în situația în care poliția sau autoritatea judiciară audiază o persoană care nu are calitatea de acuzat sau inculpat, iar persoana respectivă se autoincriminează, autoritatea în cauză întrerupe procedura, informând-o că declarațiile sale pot conduce la declanșarea unei anchete împotriva sa și o invită să își desemneze un avocat. Aceste declarații nu pot fi utilizate împotriva persoanei respective. Dacă persoana în cauză trebuia audiată de la început în calitate de acuzat sau inculpat, declarațiile sale nu pot fi utilizate. Art. 64 alin. 3 impune ca, înainte de începerea interogatoriului, persoana în cauză să fie informată că: a) declarațiile date pot fi folosite împotriva sa; b) are opțiunea de a nu răspunde la nicio întrebare, însă acest lucru nu va împiedica desfășurarea în continuare a procedurii împotriva sa; c) dacă va da declarații referitoare la fapte care atrag răspunderea altor persoane, își va asuma, cu privire la acele fapte, calitatea de martor, cu respectarea prevederilor art. 197 și art. 197¹. Alin. 3¹ precizează că nerespectarea dispozițiilor alin. 3 lit. a și lit. b face inutilizabile declarațiile persoanei interogate. În lipsa informării de la alin. 3 lit. c, persoana interogată nu își poate asuma calitatea de martor, iar declarațiile sale nu pot fi folosite împotriva altor persoane vinovate. Conform art. 197 alin. 1, nu pot depune mărturie împotriva inculpatului persoanele acuzate de aceeași infracțiune sau inculpate într-un proces conex. Art. 197¹ stipulează că aceste persoane pot fi audiate ca martori dacă s-a dat o hotărâre definitivă în privința lor. În aceste cazuri, ele trebuie asistate de un avocat. Acești martori nu pot fi obligați să depună mărturie cu privire la fapte aflate în legătură cu infracțiunile pentru care au fost condamnați, dacă și-au susținut nevinovăția sau nu au făcut nicio declarație în timpul procesului. Declarațiile făcute de către persoanele menționate nu pot fi folosite împotriva lor, nici în procesul în care sunt judecate, nici în căile de atac extraordinare, nici în alte procese civile sau administrative aflate în legătură cu infracțiunea judecată. Art. 192 alin. 3 se va aplica în privința declarațiilor menționate. Art. 192 alin. 3 prevede că declarațiile făcute de persoanele acuzate de aceeași infracțiune sau inculpate într-un proces conex trebuie să fie coroborate cu alte probe care să le confirme credibilitatea. Art. 198 alin. 2 consacră dreptul martorului de a nu fi obligat să depună mărturie cu privire la fapte care ar putea atrage propria răspundere penală. Art. 210 stabilește că, în cadrul ședinței de judecată, persoanele care au calitatea de inculpat într-un proces conex și sunt judecate separat, neputând avea calitatea de martori, sunt audiate la cererea părților sau din oficiu. Acestea au dreptul să fie apărate de un avocat. De asemenea, au dreptul să nu răspundă la întrebările adresate. În Letonia, secțiunea 602 din Legea de procedură penală stipulează că persoana care are dreptul la un avocat are și dreptul de a depune mărturie sau de a păstra tăcerea. Refuzul de a depune mărturie nu va fi considerat obstrucționare a justiției sau ascundere a adevărului. Secțiunea 110 alin. 3 § 2 statuează că martorul nu poate fi obligat să depună mărturie împotriva sa ori împotriva membrilor familiei. Totuși, conform secțiunii 131 alin. 3, dacă o persoană are dreptul de a refuza să depună mărturie și a fost informată cu privire la acest lucru, însă a ales să depună mărturie, atunci depoziția sa poate fi evaluată ca probă. Secțiunea 150 § 4 impune ca, la începutul primei audieri a persoanei care are dreptul la un avocat, acesteia să i se explice dreptul de a nu depune mărturie, precum și faptul că tot ce spune poate fi folosit împotriva sa. Luxemburg reglementează în art. 39 alin. 2 C. pr. pen. dreptul persoanei reținute de a face declarații, de a răspunde la întrebări sau de a tăcea, precum și dreptul de a nu se autoincrimina. Aceste drepturi trebuie să îi fie aduse la cunoștință imediat după reținere. Art. 46 alin. 3 lit. b repetă aceeași regulă în ceea ce privește persoana audiată, care poate fi suspectul din ancheta preliminară sau martorul care devine suspect pe parcursul audierii (alin. 2). Art. 73 precizează că, în faza preliminară a procesului, suspectul nu poate fi audiat în calitate de martor. Malta instituie în art. 355AD alin. 4 din Codul penal obligația generală a persoanelor de a oferi poliției informații sau documente relevante pentru urmărirea penală. Dreptul persoanei de a nu se autoincrimina constituie excepția de la această regulă. Art. 643 statuează că niciun martor nu poate fi obligat să răspundă la vreo întrebare care l-ar putea expune urmăririi penale. Potrivit art. 644, instanța este competentă să decidă, în fiecare caz, dacă un martor este sau nu obligat să răspundă la anumite întrebări, pe motiv că asemenea răspunsuri l-ar putea pune într-o situație umilitoare. În Olanda, secțiunea 219 C. pr. pen. stipulează că martorul poate refuza să răspundă la o întrebare dacă răspunsul la aceasta l-ar expune riscului de a fi pus sub urmărire penală ori dacă acest risc ar privi o rudă de sânge sau un afin pe linie directă sau pe linie colaterală până la gradul al doilea sau al treilea, soțul/soția (actual/ă sau fost/ă) ori actualii sau foștii parteneri civili. Polonia reglementează în art. 183 C. pr. pen. că un martor poate refuza să răspundă la o întrebare dacă răspunsul ar putea să atragă răspunderea penală sau contravențională pentru martor sau pentru o rudă a sa. Dacă mărturia prezintă riscul dezonoarei, martorul poate solicita să fie audiat în ședință închisă. Art. 391 alin. 1 prevede că, în situația în care un martor refuză, fără un motiv serios, să depună mărturie, își modifică depoziția dată anterior sau afirmă că nu își poate aminti anumite aspecte, instanța poate dispune să fie citită în ședința de judecată mărturia sa anterioară, depusă în acea cauză sau în alta, fie în faza preliminară a procesului, fie în fața instanței. Alin. 2 precizează că în asemenea cazuri pot fi citite în ședința de judecată și explicațiile oferite anterior de martorul care a fost ulterior audiat în calitate de acuzat. În Portugalia, conform art. 132 alin. 2 C. pr. pen. , niciun martor nu poate fi obligat să răspundă la vreo întrebare dacă răspunsul l-ar putea expune urmăririi penale. Potrivit art. 133 alin. 1 lit. a din același act normativ, nu poate avea calitatea de martor inculpatul sau coinculpatul în procesul în cauză sau într-un proces conex, atât timp cât își păstrează această calitate procesuală. În situația disjungerii cauzelor, alin. 2 precizează că inculpații cărora li se impută aceeași infracțiune sau o infracțiune aflată în legătură cu aceasta, chiar dacă au fost deja condamnați printr-o hotărâre definitivă, pot fi audiați în calitate de martori numai dacă își exprimă expres consimțământul în acest sens. În Slovacia, secțiunea 130 alin. 2 C. pr. pen. prevede că martorul are dreptul de a refuza să depună mărturie dacă depoziția sa l-ar expune pericolului de a fi tras la răspundere penală ori dacă acest pericol ar privi rudele sale în linie directă, frații/surorile, părinții adoptivi, copiii adoptivi, soțul/soția, partenerul/partenera sau alte persoane cu care se află într-o relație de familie sau similară, a căror prejudiciere martorul ar percepe-o ca afectându-l pe el însuși. El trebuie să fie informat cu privire la dreptul de a refuza să depună mărturie, în conformitate cu secțiunea 131 alin. 1. Potrivit secțiunii 201 alin. 4, în timpul urmăririi penale, refuzul de a depune mărturie nu poate fi folosit de poliție ca dovadă împotriva acuzatului. Slovenia stipulează în art. 238 din Legea de procedură penală că un martor nu este obligat să răspundă la anumite întrebări dacă acest fapt ar putea avea drept consecință, pentru sine sau pentru o rudă apropiată, tragerea la răspundere penală, dezonoarea sau o pagubă materială considerabilă. Martorul trebuie informat, conform art. 240 alin. 2, că nu este obligat să răspundă la întrebările menționate la art. 238, iar această notificare va fi înscrisă în minuta de ședință. În Spania, art. 118 alin. 1 C. pr. pen. prevede că orice persoană bănuită de o faptă penală trebuie informată, fără întârzieri nejustificate, cu privire la dreptul său de a păstra tăcerea, de a nu-și mărturisi vinovăția și de a nu răspunde la întrebări, dacă nu dorește. De asemenea, informarea trebuie să conțină și dreptul de a nu se autoincrimina. Art. 418 statuează că niciun martor nu poate fi obligat să răspundă la o întrebare al cărei răspuns ar putea aduce prejudicii directe și considerabile, de ordin material sau moral, fie persoanei în cauză, fie uneia dintre rudele enumerate la art. 416. Sunt exceptate de la această regulă mărturiile referitoare la infracțiunile grave care atentează la siguranța statului, ordinea publică ori persoana sacră a regelui sau a succesorului său. Suedia stipulează în secțiunea 1 din capitolul 36 al Codului de procedură judiciară că nu poate depune mărturie o persoană care a fost trasă la răspundere penală pentru participarea la infracțiunea la care se referă mărturia sau la altă infracțiune aflată în legătură directă cu aceasta. Regula menționată se aplică și în cazul suspecților, contravenienților și persoanelor cu privire la care s-a dispus neînceperea urmăririi penale. Potrivit secțiunii 6 din același capitol, un martor poate refuza să depună mărturie cu privire la un aspect care ar dezvălui că el sau una din rudele menționate la secțiunea 3 a comis o faptă penală sau dezonorantă. Secțiunea 2 din capitolul 38 precizează că privilegiul de mai sus este valabil și în cazul deținătorilor unor documente care îndeplinesc condițiile de la secțiunea 6 din capitolul 36. Regula în cauză se aplică și cu privire la obligația de predare a obiectelor, conform secțiunii 5 din capitolul 39. În fine, în Ungaria, art. 7 alin. 3 C. pr. pen. stabilește că nimeni nu poate fi obligat să depună mărturie sau să furnizeze dovezi împotriva propriei persoane.

Cât privește jurisprudența altor curți constituționale referitoare la dreptul la tăcere și dreptul la neautoincriminare, în dosarul II. US 79/07, soluționat în data de 19 iunie 2007, Curtea Constituțională a Cehiei a constatat o încălcare a dreptului la neautoincriminare. În speță, o femeie a fost suspectată că a furat o mașină de spălat de la domiciliul fostului ei soț. Autoritățile i-au solicitat să predea obiectul și au amendat-o când a refuzat. Ea a susținut că s-ar fi autoincriminat dacă s-ar fi conformat solicitării. Curtea Constituțională a Cehiei a statuat că nu există o diferență fundamentală între dreptul acuzatului de a refuza să dea declarații și dreptul unei persoane care nu a fost încă pusă sub urmărire penală de a nu fi obligată, prin sancțiuni, să predea dovezi care ar putea cauza tragerea sa la răspundere penală. În speță, autoritățile ar fi putut să dispună confiscarea obiectului în litigiu, măsură care nu ar fi implicat încălcarea dreptului reclamantei de a nu se autoincrimina. De asemenea, Curtea Constituțională a Portugaliei, prin Decizia nr. 108 din 12 februarie 2014, a examinat constituționalitatea prevederii conform căreia persoanele inculpate în legătură cu aceleași infracțiuni sau în legătură cu infracțiuni aflate în legătură cu acestea, în procese separate, nu pot fi audiate ca martori decât cu consimțământul lor expres, chiar dacă au fost deja condamnate definitiv. În speță, un minor care inițial fusese pus sub acuzare împreună cu un adult pentru furt a fost scos de sub urmărire penală când s-a descoperit că avea sub 16 ani la data comiterii infracțiunii. Împotriva lui au fost luate măsuri educative. El a fost chemat să depună mărturie împotriva adultului acuzat împreună cu el. Regula privind consimțământul a fost interpretată de instanță în sensul că nu se aplică minorilor. Curtea Constituțională a constatat că, deși măsurile educative luate cu privire la infractorii minori nu au scop punitiv, ele impun limitări ale libertății care implică necesitatea respectării dreptului la apărare în cadrul procesului, inclusiv dreptul persoanei de a nu se autoincrimina. Totuși, deoarece procedurile din speță nu au ambele caracter penal, absența cerinței consimțământului la depunerea mărturiei nu este neconstituțională. În cazurile în care o persoană este martoră într-un proces și acuzată de aceeași infracțiune sau de o infracțiune aflată în legătură cu aceasta în alt proces, persoana respectivă poate depune mărturie în primul proces doar dacă își exprimă expres consimțământul în acest sens. În asemenea cazuri, martorul beneficiază atât de protecția generală acordată martorilor (în sensul că poate refuza să răspundă la întrebări al căror răspuns l-ar putea incrimina), cât și de protecția acordată inculpaților (dreptul de a nu spune nimic). Însă această dublă protecție rămâne valabilă numai atât timp cât potențialul martor rămâne inculpat în procesul menționat. În litigiu, în privința minorului fuseseră deja impuse măsuri educative, iar procesul lui se încheiase. Nu mai exista vreo posibilitate ca procedura să se redeschidă și să i se mai impună și alte măsuri ca urmare a mărturiei sale. Așadar, decizia de constatare a constituționalității se limitează la situații precum cea din speță.

Legea națională procesual penală a reglementat dreptul la tăcere și la neautoincriminare relativ recent, neexistând o tradiție a acestei garanții procesual penale în sistemul de drept intern.

Dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria incriminare au fost reglementate, pentru prima oară, prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedură penală și a unor legi speciale, M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003, cu referire la procedura generală de ascultare a învinuitului și a inculpatului [art. 70 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968] și la condițiile de luare a măsurii preventive a reținerii, când procurorul sau organul de cercetare penală aduce la cunoștință învinuitului sau inculpatului că are dreptul să își angajeze apărător și să nu facă nicio declarație, atrăgându-i-se atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa [art. 143 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968]. O altă modificare a Codului de procedură penală din 1968 a fost operată prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea și completarea Codului de procedură penală, precum și pentru modificarea altor legi, M. Of. nr. 677 din 7 august 2006, art. 322 din Codul de procedură penală din 1968 stabilind că președintele „înștiințează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa […]”.

Codul de procedură penală reglementează dreptul la tăcere și neautoincriminare în raport cu diverse momente procesuale, iar, la nivel de principiu, prin reglementarea dreptului la apărare, în art. 10 alin. (4), potrivit căruia „Înainte de a fi ascultați, suspectului și inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declarație“. În prezent, dreptul la tăcere și la neautoincriminare sunt enumerate între drepturile procesuale ale suspectului și inculpatului, art. 83 lit. a) C. pr. pen prevăzând că inculpatul are dreptul de a refuza să dea declarație fără riscul de a suferi vreo consecință defavorabilă ca urmare a acestui refuz, art. 78 din același act normativ stabilind că suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel. Totodată, potrivit art. 99 alin. (2) C. pr. pen, suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind obligat să își dovedească nevinovăția, și „are dreptul de a nu contribui la propria acuzare“. De altfel, potrivit art. 109 alin. (3) C. pr. pen, „În cursul audierii, suspectul sau inculpatul își poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat“. În același mod, Curtea observă și alte norme procesual penale ce reglementează dreptul la tăcere, cum ar fi art. 209 alin. (6) referitor la măsura preventivă a reținerii, incident atât în materia controlului judiciar – potrivit art. 212 alin. (3), cât și în materia controlului judiciar pe cauțiune, raportat la art. 216 alin. (3); art. 225 alin. (8) la care face trimitere și art. 238 alin. (1) privind arestarea preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale, respectiv în procedura de cameră preliminară și în cursul judecății; art. 374 alin. (2) privind procedura de judecată – momentul procesual al explicațiilor preliminare, când, printre altele, președintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce și îl înștiințează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa. Acest din urmă text este incident și în materia apelului, potrivit art. 420 alin. (4), care stabilește că „Instanța de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond“. Normele procesual penale instituie obligația organelor judiciare de a avertiza suspectul sau inculpatul, în diferite momente procesuale, cu privire la dreptul la tăcere și neautoincriminare, încălcarea obligației menționate fiind sancționată în condițiile art. 282 alin. (1) C. pr. pen, cu consecința excluderii probei astfel obținute, conform art. 102 alin. (2) C. pr. pen.

Cât privește martorul, acesta este persoana fizică, alta decât suspectul, persoana vătămată și părțile în procesul penal, care are cunoștință despre fapte și împrejurări de fapt ce servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și aflarea adevărului în procesul penal. Declarațiile martorului constituie mijloace de probă, iar acestea constau în relatarea făcută de martor organului judiciar penal în cadrul procesului penal, prin care reproduce cunoștințele sale despre fapte sau împrejurări de fapt necesare pentru justa soluționare a cauzei. Sfera persoanelor care pot avea calitatea de martor în procesul penal este delimitată prin dispozițiile art. 114 și art. 115 C. pr. pen. Poate avea calitatea de martor «orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală» și care, în același timp, nu are calitatea procesuală de suspect, persoană vătămată, inculpat, parte civilă sau parte responsabilă civilmente. Așadar, în cazul persoanelor care au în cauză calitatea de parte ori subiect procesual principal există o prezumție relativă de parțialitate – nicio persoană neputând fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus in re sua) – fiind apreciat că acestea, având un interes substanțial în modul de soluționare a cauzei, nu pot fi considerate observatori imparțiali ai faptelor deduse judecății” (Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, M. Of. nr. 837 din 23 octombrie 2017, § 14).

Articolul 281 alin. 1 din secțiunea a III-a titlul “Mărturia mincinoasă și jurământul fals” din Codul penal Carol al II-lea prevedea că “Pentru infracțiunile prevăzute în art. 277, 278 și 279 nu se pedepsește: 1. acela care, dacă ar fi făcut afirmațiuni adevărate sau ar fi spus tot adevărul, s-ar fi acuzat de infracțiunile pe sine, sau ar fi acuzat pe o persoană din cele prevăzute în art. 130, sau și-ar fi cauzat lui sau acelei persoane un grav prejudiciu în ce privește onoarea sau libertatea; [...]”.

Codul de procedură penală din 1968 nu a reglementat privilegiul martorului împotriva propriei încriminări, întrucât s-a apreciat că aflarea adevărului trebuie să primeze în realizarea justiției față de interesele persoanei chemate să declare ca martor. Literatura de specialitate a reținut că, pe toată durata de existență a vechiului Cod de procedură penală, a lipsit un text care să reglementeze dreptul la neautoincriminare – îndeosebi cu privire la persoanele ascultate în calitate de martor. Acest fapt, coroborat cu existența, în procedura penală, a instituției actelor premergătoare începerii urmăririi penale, a permis nașterea unor situații în care persoane suspectate de săvârșirea unor infracțiuni erau chemate pentru a fi ascultate în calitate de martor de facto – chiar dacă, procesul penal nefiind încă început, ele nu aveau de jure această calitate juridică – pentru ca, după ascultarea lor, să le fie adusă la cunoștință începerea urmăririi penale și, implicit, dobândirea calității procesuale de învinuiți.

Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite – în examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la modul de aplicare a dispozițiilor art. 278¹ alin. 8 lit. c) C. pr. pen în cazul plângerii formulate împotriva rezoluției, ordonanței ori dispoziției din rechizitoriu de neîncepere sau de clasare a cauzei – a pronunțat Decizia nr. XLVIII (48) din 4 iunie 2007, M. Of. nr. 574 din 30 iulie 2008, în considerentele căreia s-a reținut că “existența și suficiența probelor la care se referă această soluție prevăzută de legiuitor nu pot fi însă apreciate decât după descoperirea și administrarea lor cu respectarea prevederilor legii, cerință ce nu este susceptibilă de a fi asigurată decât în cadrul urmăririi penale, așa cum se subliniază în definirea obiectului acesteia prin art. 200 C. pr. pen. Or, rezoluțiile de neîncepere a urmăririi penale, ca și ordonanțele sau, după caz, rezoluțiile de clasare, nu sunt precedate de efectuarea urmăririi penale în condițiile respectării procedurii specifice acestei faze procesuale, singura activitate desfășurată de organele de urmărire penală constând în realizarea actelor premergătoare, astfel cum sunt reglementate în art. 224 C. pr. pen Având rol premergător începerii urmăririi penale, aceste acte fundamentează luarea sau neluarea Deciziei de declanșare a urmăririi penale sau, din contră, pentru neînceperea urmăririi penale. Fără îndoială, în lipsa garanțiilor specifice fazei urmăririi penale, actele premergătoare își păstrează caracterul particular de investigații prealabile, neputând constitui probe în sensul prevederilor art. 63 C. pr. pen. Ca urmare, elementele stabilite și verificările făcute în cadrul actelor premergătoare, nefiind «probe» în sensul art. 63 și urm. C. pr. pen, nu îndeplinesc cerința cuprinsă în art. 278¹ alin. 8 lit. c) C. pr. pen, astfel încât soluția preconizată prin acest articol nu poate fi adoptată decât după parcurgerea fazei urmăririi penale, nefiind suficientă doar efectuarea unor acte premergătoare ei.”

Martorii pot refuza să dea declarație doar prin raportare la dispozițiile art. 117 C. pr. pen, care însă nu instituie un drept la tăcere și la neautoincriminare al martorilor, în general, ci un privilegiu al soțului, al ascendenților și al descendenților în linie directă, precum și al fraților și al surorilor suspectului ori inculpatului. Instanța de la Strasbourg a stabilit în hotărârile din 24 noiembrie 1986, § 30, respectiv 19 iulie 2012, § 41, pronunțate în cauzele Unterpertinger împotriva Austriei, respectiv Hummer împotriva Germaniei, că dispozițiile din legea națională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art. 6 § 1 și § 3 lit. d) din C.E.D.H. , deoarece țin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat și un martor din propria sa familie și sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală. Prin Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pr. pen, care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți, este neconstituțională. Rațiunea reglementării dreptului de a refuza să fie audiate în calitate de martori al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) și lit. b) C. pr. pen este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naște în ipoteza reglementării unei obligații a acestora de a da declarație sub jurământ și sub sancțiunea infracțiunii de mărturie mincinoasă. Temeiul pentru reglementarea dreptului de refuz al audierii se află în sfera de protecție a relațiilor de familie.

Aceeași lege procesual penală în vigoare prevede în art. 118, supus examinării în prezenta cauză, că „declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligația să menționeze, cu ocazia consemnării declarației, calitatea procesuală anterioară”.

În forma inițiatorului proiectului noului Cod de procedură penală, trimisă Parlamentului spre dezbatere și adoptare, dar și în forma adoptată de Senat, reglementarea dreptului martorului de a nu se acuza era cu totul diferită, art. 116, la acel moment, stabilind un drept de neautoincriminare al martorului, precum și obligația de avertizare a martorului cu privire la drepturile sale. Astfel, se prevedea că „(1) Martorul are dreptul de a nu face declarații cu privire la fapte și împrejurări prin care s-ar expune unei investigații penale. (2) Atunci când constată că prin declarația sa martorul s-ar expune unei investigații penale, organul judiciar are următoarele obligații: a) de a comunica martorului că în urma acestor declarații se pot declanșa investigații penale împotriva sa; b) de a aduce la cunoștință martorului dreptul de a nu da nicio declarație cu privire la aspectele care l-ar expune unei investigații penale, precum și dreptul de a fi asistat de un avocat. (3) Declarația martorului dată cu încălcarea dispozițiilor alin. (2) nu poate fi folosită împotriva sa.” Față de aceste reglementări, doctrina a reținut că “elaborarea proiectului noului Cod de procedură penală a avut în vedere așezarea procesului penal pe pilonii unor noi principii care, alături de cele clasice, să contribuie la o mai bună înfăptuire a justiției penale cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului; noile reguli au scopul de a asigura preeminența dreptului, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului […] astfel poate fi asigurată fiabilitatea procesului penal ce presupune […] un sistem de probe care să permită evitarea erorilor judiciare și respectarea demnității umane“. Ulterior, art. 118 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, în forma adoptată de Camera Deputaților, deși a păstrat denumirea marginală “Dreptul martorului de a nu se acuza”, a prevăzut doar că „Declarația martorului nu poate fi folosită în cursul unui proces penal desfășurat împotriva sa.“, art. 102 § 75 din titlul III al Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, M. Of. nr. 515 din 14 august 2013, stabilind, în final, forma actuală a normei.

În forma în vigoare, supusă examinării, art. 118 C. pr. pen reglementează „dreptul martorului de a nu se acuza” ca obligație procesuală negativă a organului judiciar, care nu poate folosi declarația dată în calitate de martor împotriva persoanei care a avut sau a dobândit, ulterior declarației, calitatea de suspect sau de inculpat în aceeași cauză. Astfel, textul criticat are în vedere două ipoteze, și anume: (i) ipoteza în care persoana este audiată în calitate de martor după momentul începerii urmăririi penale cu privire la faptă, iar, ulterior, dobândește calitatea de suspect și (ii) ipoteza în care persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat și, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar, în dosarul nou-format, persoana dobândește calitatea de martor.

Așadar, față de formularea actuală, art. 118 C. pr. pen. nu permite aplicarea dreptului la neautoincriminare similar suspectului sau inculpatului. Totodată, martorul nu are posibilitatea de a refuza să dea declarație, în temeiul art. 118 din legea procesual penală în vigoare. Martorul este obligat să declare tot ceea ce cunoaște, sub sancțiunea săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, chiar dacă prin declarația sa se autoincriminează. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, luând în examinare recursul în interesul legii referitor la fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmații mincinoase sau de a nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care a fost întrebată, a pronunțat Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019, M. Of. nr. 187 din 8 martie 2019, prin care a statuat că “Fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmații mincinoase sau de a nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care a fost întrebată întrunește numai elementele de tipicitate ale infracțiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal“.

O persoană citată în calitate de martor, care spune adevărul, se poate autoincrimina, iar dacă nu spune adevărul, evitând autoincriminarea, săvârșește infracțiunea de mărturie mincinoasă. Raportat la prima ipoteză prevăzută în art. 118 C. pr. pen (reținută în § 62 al prezentei decizii), în lipsa unei reglementări a dreptului martorului la tăcere și neautoincriminare, organele de cercetare penală nu sunt obligate să dea eficiență acestui drept în ceea ce îl privește pe suspectul de facto, care nu a dobândit încă calitatea de suspect de jure. Se ajunge, în acest mod, la punerea sub învinuire a persoanei audiate ca martor, chiar și în ipoteza în care, anterior audierii, organele de urmărire penală aveau date din care rezulta participarea acesteia la comiterea faptei ce a făcut obiectul audierii în calitate de martor, iar lipsa calității oficiale de suspect ar putea să derive din lipsa manifestării de voință a organelor judiciare, care nu emit ordonanța în condițiile art. 305 alin. (3) C. pr. pen Totodată, cât privește a doua ipoteză reglementată în art. 118 C. pr. pen, reținută, de asemenea, în § 62 – când persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat și, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar în dosarul nou-format persoana dobândește calitatea de martor -, disjungerea cauzei este doar o măsură procesuală, dispusă pentru buna soluționare a cauzei. În realitate, însă, ambele dosare – cel inițial și cel nou-format ca urmare a disjungerii – constituie o singură cauză. Chiar dacă legea procesual penală permite audierea unui participant la săvârșirea infracțiunii, în calitate de martor, în cauza disjunsă, acesta nu poate fi un martor veritabil. Martorul veritabil este acela care nu a participat în niciun fel la săvârșirea infracțiunii, ci doar are cunoștință despre aceasta, respectiv are cunoștință despre fapte sau împrejurări esențiale care determină soarta procesului. Participantul la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală are o strânsă legătură cu infracțiunea dedusă judecății, astfel încât, în cazul său, operează o prezumție de parțialitate – similar părților și subiecților procesuali principali. Or, martorul, de principiu, se situează în afara intereselor raportului juridic concret dedus judecății și, tocmai de aceea, se pretinde ca el să fie obiectiv și să contribuie la aflarea adevărului. Calitatea de martor presupune o participare corectă și loială la proces a celor care au informații ce pot conduce la dezlegarea pricinii ori constatării vinovăției sau nevinovăției unei persoane. Această calitate însă trebuie să se mențină pe toată durata procesului, pentru că doar atunci i se poate cere martorului să fie consecvent în relatarea adevărului.

Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în Dosarul nr. 17.643/4/2017 (3.018/2018), prin care s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „Poate fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă participantul la comiterea unei infracțiuni care a fost judecat separat de ceilalți participanți și audiat ulterior ca martor în cauza disjunsă cu privire la acești din urmă participanți?“, și a statuat, în Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019, M. Of. nr. 416 din 28 mai 2019, că „participantul la comiterea unei infracțiuni care a fost judecat separat de ceilalți participanți și audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 din Codul penal“. Instanța supremă a reținut că, din punct de vedere formal procesual, chiar și un participant sau un fost participant la săvârșirea unei infracțiuni poate fi audiat în calitate de martor. În acest caz însă martorul nu poate fi constrâns, sub sancțiunea răspunderii pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă, să declare adevărul, dacă această declarație sinceră ar putea duce la autoincriminare. Mărturia mincinoasă nu poate fi reținută nici atunci când declarația solicitată martorului ar putea duce la condamnarea sa, chiar și într-o altă procedură judiciară decât în cea în care este ascultat. Într-o cauză disjunsă, participantul condamnat definitiv va putea fi audiat ca martor în cauzele celorlalți participanți la aceeași faptă, însă noua sa declarație continuă să păstreze urmele “originale” ale unei declarații de suspect sau inculpat, chiar dacă, formal, persoana are în noul cadru procesual calitatea de martor.

Persoana ascultată în calitate de martor – sub prestare de jurământ și sub sancțiunea penală a săvârșirii infracțiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări de natură a o incrimina – se confruntă cu (cel puțin) două alegeri dificile, respectiv (i) să aleagă să furnizeze organelor judiciare informații incriminatoare sau (ii) să mintă și să riște să fie condamnată pentru infracțiunea de mărturie mincinoasă.

Față de statutul procesual pe care îl are, martorul este vulnerabil – din punct de vedere substanțial – și din perspectiva faptului că nu poate întruni calitatea de subiect pasiv secundar al infracțiunii de cercetare abuzivă, astfel cum este reglementată în art. 280 din Codul penal, protecția legii penale vizând doar persoanele urmărite penal sau aflate în cursul judecății. Aceeași situație vulnerabilă s-ar putea menține în măsura în care accesul la un avocat al unei persoane ascultate în calitate de martor este limitat – din motive financiare ori din cauza neînțelegerii situației în care se află, cauzată de lipsa de instruire. De altfel, art. 118 C. pr. pen nu reglementează un drept al martorului de a avea acces la avocat, respectiv obligația organului judiciar de a-l informa în acest sens, ori, în situații particulare, dreptul martorului de a i se desemna un avocat din oficiu. Din punct de vedere procedural se poate reține lipsa unor garanții adecvate pentru persoana ascultată în calitate de martor.

“Dreptul” martorului de a nu se acuza, proclamat în denumirea marginală a art. 118 C. pr. pen, reprezintă, de facto, o obligație pozitivă de a colabora cu organele judiciare, având corelativ obligația acestora din urmă de a nu utiliza declarația împotriva lui, martorul neavând un nivel de protecție similar cu cel de care beneficiază suspectul ori inculpatul. Cu alte cuvinte, protecția martorului, potrivit normelor procesual penale ale art. 118, presupune doar faptul că declarația nu poate fi folosită împotriva sa. Deși declarația în sine nu poate fi folosită împotriva martorului, în condițiile în care norma nu face vreo referire la efectele subsecvente acestei declarații, ea poate fi utilizată în vederea obținerii altor mijloace de probă, iar probele derivate/rezultate din aceasta, în lipsa unei prevederi contrare, pot fi folosite împotriva martorului și pot determina conduita procesuală ulterioară a organelor judiciare. Or, o atare conduită procesuală a organelor judiciare – raportat la obținerea unor probe derivate, în mod direct, în baza declarației martorului – nu ar putea fi sancționată în temeiul dispozițiilor art. 102 alin. (4) C. pr. pen, de vreme ce declarația de martor nu este inclusă în sfera noțiunii de probă obținută în mod nelegal, astfel ca textul să poată fi incident.

Normele procesual penale ale art. 118 nu instituie o protecție efectivă a martorului în raport cu o eventuală răspundere penală, nu reglementează garanții procedurale, respectiv substanțiale adecvate persoanei ascultate în calitate de martor și nu interzic folosirea împotriva martorului a elementelor probatorii obținute, indirect, pe baza declarației sale, singura probă față de care martorul este protejat fiind propria sa declarație.

Dreptul la tăcere și dreptul la neautoincriminare decurg direct din prezumția de nevinovăție, ce implică faptul că organele de urmărire penală sunt cele care trebuie să probeze vinovăția persoanei ce declară în calitate de martor (suspectului de facto), iar nu aceasta din urmă, așa încât constrângerea la autoincriminare, deși indirectă, are drept consecință ignorarea acestui principiu constituțional.

În ceea ce privește prezumția de nevinovăție, instanța de control constituțional a reținut în mod constant în jurisprudența sa că, potrivit art. 23 alin. (11) din Constituție, “Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată”, iar, potrivit art. 6 § 2 din C.E.D.H. , „orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită“. Din economia celor două texte rezultă că principiul prezumției de nevinovăție presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Astfel, principiul prezumției de nevinovăție tinde să protejeze o persoană învinuită de săvârșirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal, scopul esențial al prezumției fiind acela de a împiedica orice autoritate națională să emită unele opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii (Hotărârea din 10 februarie 1995, Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, § 35; Hotărârea din 4 martie 2008, Cauza Samoilă și Cionca împotriva României, § 91).

Principiul prezumției de nevinovăție consacrat de § 2 al art. 6 cere ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de o infracțiune mai înainte ca vinovăția sa să fie stabilită de o instanță (v, de exemplu, Allenet de Ribemont împotriva Franței, Hotărârea din 10 februarie 1995, seria A nr. 308, pag. 16, § 36).

O atingere adusă prezumției de nevinovăție poate fi adusă nu numai de un judecător sau de o instanță ci și de alte autorități publice, inclusiv polițiștii (§ 37) sau procurorii, mai ales atunci când aceștia din urmă îndeplinesc funcții cvasi-judiciare și controlează derularea anchetei (v , Daktaras împotriva Lituaniei, nr. 42095/98, § 42, CEDH 2000-X). Ea este atinsă de declarațiile sau acțiunile care reflectă sentimentul că persoana este vinovată și care incită publicul să creadă în vinovăția sa sau care prejudiciază aprecierea faptelor din partea judecătorului competent (v, Y.B. și alții împotriva Turciei, nr. 48173/99 și 48319/99, § 50, 28 octombrie 2004).

Informând ziariștii asupra motivelor arestării preventive a reclamanților procurorul I.M. a afirmat că au încercat să influențeze și au amenințat niște martori. În plus, I.M. a declarat că el însuși a făcut presiuni asupra unui martor ca să denunțe reclamanții. Or, Curtea constată că incitarea la mărturie mincinoasă era unul din motivele arestării, ce figura de asemenea printre capetele de acuzare pentru care reclamanții au fost trimiși în fața instanțelor.

Declarațiile incriminate au fost pronunțate într-un context independent de procesul penal în sine, și anume în cursul unui interviu difuzat la jurnalul televizat.

Subliniind încă o dată importanța alegerii termenilor folosiți de agenții statului, Curtea concluzionează că cuvintele procurorului I.M. indicau clar că reclamanții se făcuseră vinovați de instigare la mărturie mincinoasă, încurajau publicul să creadă în vinovăția lor, prejudiciind aprecierea faptelor de către judecătorii competenți (v , a contrario, Daktaras, § 44).

În ceea ce privește declarația comandantului poliției, Curtea observă că a făcut obiectul unei controverse între părți. Curtea constată totuși că autorul său pretins nu a revenit public asupra declarației sale și nu a cerut publicarea unei dezmințiri. Aceste elemente conduc Curtea la presupunerea că cuvintele în litigiu au fost cu adevărat rostite (v, mutatis mutandis, Pandy împotriva Belgiei, nr. 13583/02, § 44, 21 septembrie 2006).

Curtea nu poate fi de acord cu Guvernul atunci când susține că aceste cuvinte nu făceau referire decât la greșelile profesionale ale reclamanților. În această privință, ea amintește că ceea ce contează în înțelesul art. 6 alin. 2 din Convenție este sensul real al declarațiilor respective și nu forma lor textuală (Lavens împotriva Letoniei, § 126, 28 noiembrie 2002).

În cazul în speță, deși comandantul poliției a vorbit de “greșeli“, fără a preciza natura acestora, acestea nu puteau viza decât acțiunile calificate de Parchet drept fapte de corupție pentru care reclamanții au fost trimiși în fața Curții de Apel. Or, trebuie constatat că comandantul poliției a indicat reclamanții, fără niciun fel de rezervă, ca fiind vinovați de aceste fapte (v, mutatis mutandis, Allenat de Ribemont, §41 și Y.B. și alții împotriva Turciei, §49).

În fine, în privința prezentării reclamanților în fața Curții de Apel în costumul locului de detenție, Curtea relevă că, contrar afirmațiilor Guvernului, din refuz reiese clar că președintele Curții de Apel a argumentat în fața reclamanților la 27 octombrie 2003 că aceștia din urmă au fost prezentați în fața acestei instanțe în costumul locului de detenție specific persoanelor condamnate.

Această practică era contrară dispozițiilor Legii nr. 23/1969 și deciziei nr. 348/1994 a Curții Constituționale (v §§ 41-42 ). Nedemonstrând că reclamanții nu aveau haine adecvate, Curtea consideră că această practică era lipsită de orice justificare și că putea întări în rândul opiniei publice impresia de vinovăție a reclamanților.

Ansamblul acestor aprecieri face Curtea să concluzioneze că s-a încălcat principiul prezumției de nevinovăție, garantat de art. 6 alin. 2 din Convenție.[1]

Principiul aflării adevărului impune organelor judiciare obligația de a asigura, pe bază de probe administrate cu respectarea caracterului echitabil al procedurii, aflarea adevărului judiciar cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectată de săvârșirea unei infracțiuni. Este general admis că organele de urmărire penală au obligația de a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului/inculpatului. În vederea respectării efective a prezumției de nevinovăție, o persoană prezumată a fi nevinovată nu poate fi constrânsă, determinată să producă proba vinovăției sale, ci, dimpotrivă, are dreptul de a rămâne în pasivitate, acuzării revenindu-i sarcina de a face proba contrară, a vinovăției.

Însăși instanța europeană a statuat că dreptul la neautoincriminare are la bază tocmai raportul dintre stat și persoana care beneficiază de prezumția de nevinovăție și în care condamnarea trebuie obținută fără sprijinul acesteia din urmă (în acest sens, Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh împotriva Germaniei, § 100). De altfel, și în Cauza Saunders împotriva Marii Britanii, instanța de la Strasbourg a statuat la nivel de principiu că privilegiul contra autoincriminării se află într-o strânsă legătură cu prezumția de nevinovăție, motiv pentru care este necesar ca acuzarea să își construiască acuzația în materie penală fără a se folosi de probe obținute ca urmare a unor mijloace coercitive ori opresive. „Dreptul de a nu se autoincrimina presupune ca, într-o cauză penală, acuzarea să încerce să-și construiască argumentația fără să recurgă la elemente de probă obținute prin constrângere sau presiuni, contrar voinței acuzatului” (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, § 68; în același sens, Hotărârea din 10 martie 2009, Cauza Bykov împotriva Rusiei, § 92, și Hotărârea din 21 aprilie 2009, Cauza Marttinen împotriva Finlandei, § 60).

Obținerea unei declarații, în temeiul art. 118 C. pr. pen – sub sancțiunea reținerii infracțiunii de mărturie mincinoasă, în cazul în care martorul nu face declarații adevărate, și în condițiile în care martorul își asumă riscul ca aspectele declarate să poată fi folosite chiar împotriva sa -, constituie un mecanism coercitiv incompatibil cu dreptul la un proces echitabil.

Instanța de control constituțional a subliniat, în jurisprudența sa recentă, necesitatea extinderii exigențelor impuse de dreptul la un proces echitabil asupra fazelor inițiale ale procedurilor penale, justificat de efectele nocive pe care nerespectarea acestor exigențe o poate avea asupra echității de ansamblu a procedurii.

Deși faza prealabilă a procesului (anchetarea, instrumentarea cazului ori verificarea legalității soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată dispuse de procuror) reprezintă o parte a tuturor procedurilor penale considerate ca un întreg, anumite condiții impuse de art. 21 alin. (3) din Constituție, cum ar fi dreptul la apărare ca o consecință a exercitării dreptului la un proces echitabil, pot fi relevante în măsura în care echitatea procesului poate fi afectată prin nerespectarea inițială a acelor condiții.( Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, § 32) De aceea, în cursul anchetei preliminare, modul de impunere a garanțiilor specifice dreptului la un proces echitabil este indisolubil legat de caracteristicile procedurii specifice, de circumstanțele cauzei, precum și de posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru temeinicia unei acuzații în materie penală (aceleași considerente și în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, §§ 32-34). De altfel, CEDO a subliniat, în mod constant, că fazele incipiente ale procesului penal pot avea o influență decisivă asupra echității în ansamblul procesului penal și în ceea ce privește dreptul la tăcere și dreptul de a nu contribui la propria incriminare, în acest sens fiind Hotărârea din 23 aprilie 2013, Cauza Suzer împotriva Turciei, unde, în § 79, s-a subliniat importanța recunoașterii și respectării garanțiilor juridice din primele stadii ale cercetării penale, pentru a contrabalansa atmosfera intimidantă destinată să înfrângă voința unei persoane minore, pentru a o determina să facă mărturisiri. S-a reținut, în acest sens, că „privarea de aceste drepturi nu a putut decât să aibă efecte nefaste asupra drepturilor apărării, pe care articolul 6 le recunoaște petentului, aceasta cu atât mai mult cu cât declarațiile prin care s-a autoincriminat și procesele-verbale de confruntare au devenit, ulterior, elemente cheie ale actului de acuzare și rechizitoriului“. “Atunci când constrângerea la cooperare face obiectul unei investigații mai degrabă de natură penală decât administrativă, încălcarea privilegiului contra autoincriminării se realizează de la momentul obținerii declarației ca urmare a constrângerii, chiar dacă aceasta are loc în fazele incipiente ale procedurii” (Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney și McGuiness împotriva Irlandei).

Dreptul la neautoincriminare vizează și buna administrare a justiției și aflarea adevărului prin prevenirea erorilor judiciare, astfel că obținerea unei declarații, prin utilizarea unor mijloace coercitive, cu încălcarea dreptului menționat naște o îndoială legitimă referitor la fiabilitatea declarației, aspect incompatibil cu dreptul la un proces echitabil. „Protejând acuzatul împotriva unei constrângeri abuzive din partea autorităților, aceste imunități contribuie la evitarea erorilor judiciare și la garantarea rezultatului urmărit de art. 6″ (Hotărârea din 25 ianuarie 1996, Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, § 45; Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders împotriva Regatului Unit, § 68; Hotărârea din 3 mai 2001, Cauza J.B împotriva Elveției, § 17; Hotărârea din 5 noiembrie 2002, Cauza Allan împotriva Regatului Unit). De altfel, din întreaga jurisprudență, anterior citată, Curtea observă că instanța europeană instituie o dublă rațiune a dreptului la tăcere și la neautoincriminare. Pe de o parte, se are în vedere protejarea suspectului/acuzatului/martorului împotriva abuzului de putere al autorităților judiciare care, în lipsa acestor garanții, ar putea proceda la obținerea de probe autoincriminatoare, iar, pe de altă parte, se are în vedere justa soluționare a cauzelor, prin evitarea posibilelor erori judiciare care ar apărea ca urmare a constrângerii suspectului/acuzatului/martorului de a se autoincrimina.

Normele procesual penale ale art. 118 sunt contrare și dispozițiilor constituționale ale art. 24 alin. (1). Referitor la dreptul la apărare, instanța de control constituțional a statuat, în jurisprudența sa, că acesta este în serviciul efectivității realizării dreptului constituțional al cetățenilor de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, M. Of. nr. 177 din 12 iulie 1994). De asemenea, Curtea a calificat art. 24 din Constituție ca fiind o garanție a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, § 51, Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 373 din 16 mai 2016, § 23, și Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 494 din 19 iunie 2019, § 29).

Articolul 118 C. pr. pen nu instituie garanții suficiente pentru martor, de vreme ce acesta poate fi pus în situația să contribuie indirect la propria incriminare, în dezacord cu respectarea prezumției de nevinovăție, de care orice persoană beneficiază potrivit art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală și art. 6 § 2 din C.E.D.H. , și, totodată, impietează asupra justei soluționări a cauzei, contrar dreptului la un proces echitabil, consacrat constituțional în art. 21 alin. (3) și convențional în art. 6 § 1, inclusiv prin încălcarea dreptului la apărare al martorului.

În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 118 C. pr. pen, instanțele naționale de drept comun, inclusiv instanța supremă, au subliniat necesitatea reținerii dreptului la tăcere și neautoincriminare și în ceea ce îl privește pe martor. Astfel, s-a reținut că “Privilegiul împotriva autoincriminării înlătură posibilitatea ca persoana implicată într-o faptă penală, audiată inițial ca martor în cauză, să fie pusă în situația să aleagă între a coopera cu anchetatorii, a răspunde și a furniza acestora informații incriminatoare (martorul riscând astfel să fie tras la răspundere pentru activitățile infracționale în legătură cu care este întrebat și în care a fost implicat) și a refuza o astfel de cooperare, refuzând să furnizeze informații sau mințind (martorul riscând să fie astfel tras la răspundere pentru mărturie mincinoasă, datorită refuzului său de a coopera sau de a spune adevărul)” (din considerentele Deciziei penale nr. 22/2017 a Curții de Apel Oradea). De asemenea, prin Decizia penală nr. 231/A/9 iunie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală a menținut soluția de achitare a inculpatului acuzat de comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă, reținând că „(…) în doctrina și jurisprudența națională a fost constant susținută, cu valoare de principiu, opinia potrivit căreia dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârșirea unei infracțiuni, face afirmații neadevărate sau, cu intenție, trece sub tăcere anumite împrejurări esențiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârși infracțiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este «un martor», deoarece el nu mai poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal. Într-o asemenea situație, martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în același timp în care deasupra sa planează sancțiunea penală”. Tot instanța supremă a subliniat, în considerentele Deciziei penale nr. 397 din 21 noiembrie 2014, că „inițiativa de a pune în vedere martorului că are dreptul de a nu se autoincrimina trebuia să fie a organului judiciar deținător al unor date care ofereau suspiciuni privind implicarea martorului la comiterea unei fapte penale. Astfel, o persoană citată spre a fi audiată ca martor, calitate în care are obligația de a spune adevărul, dacă se autoincriminează ar putea fi pusă sub învinuire, iar în situația în care nu ar spune adevărul, evitând o autoincriminare, ar comite infracțiunea de mărturie mincinoasă. Mecanismul acesta duce întotdeauna, de fapt, la punerea sub învinuire a persoanei și este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau indicii care creau suspiciunea implicării acesteia în comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor. Dreptul martorului de a nu depune mărturie asupra faptelor care îl expun la urmări decurge din principiul general recunoscut care este de esența unui proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenție, și anume dreptul de a nu contribui la propria incriminare (nemo tenetur se ipsum acussare)”. Așadar, audierea făptuitorului în calitate de martor nu înlătură dreptul de a nu se autoincrimina. Deși s-ar putea susține că această practică are la bază respectarea prezumției de nevinovăție, nu se poate susține și că făptuitorul audiat în calitate de martor nu beneficiază de dreptul de a nu se autoincrimina. Dreptul la tăcere și dreptul de a nu se autoincrimina nu pot fi exercitate de o manieră reală în lipsa avertizării suspectului, anterior primei sale audieri, asupra dreptului de a păstra tăcerea și de a fi asistat de către un apărător, precum și a aducerii la cunoștință a posibilității folosirii declarației împotriva sa. Atribuirea calității de martor unei persoane și audierea ei în această calitate, în contextul în care refuzul de a da declarații atrage consecințe sancționatorii, contravine art. 6 C. E. D. H. . Un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii are dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor cu acest conținut. Dreptul de a nu se incrimina nu poate fi condiționat de voința discreționară a organelor judiciare, de a formula sau nu acuzații ori de a atribui o calitate procesuală formală de martor celui suspectat. C. E. D. H. (art. 6) protejează orice persoană împotriva căreia există suspiciuni de vinovăție în orice procedură care poate conduce la stabilirea răspunderii acestuia. […] Cu alte cuvinte, privilegiul împotriva autoincriminării este un principiu conform căruia statul nu poate obliga un suspect să coopereze cu acuzarea prin oferirea de probe ce l-ar putea incrimina. Dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârșirea unei infracțiuni, face afirmații neadevărate sau, cu intenție, trece sub tăcere anumite împrejurări esențiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârși infracțiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este un martor deoarece el nu poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal. Într-o asemenea situație, martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în același timp în care deasupra sa planează sancțiunea penală. […] Totodată, cu titlu de jurisprudență, este avută în vedere și Decizia nr. 42/A din 3 februarie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția penală, în cuprinsul căreia s-au reținut următoarele: «[…] Dreptul la un proces echitabil este înfrânt atunci când, deși acuzarea este în posesia unor suspiciuni rezonabile că o persoană este implicată într-o activitate infracțională, nu aduce la cunoștința persoanei aceste aspecte și “alege” modalități alternative de ascultare a sa, pentru ca ulterior să le considere probe și să valorifice aceste probe împotriva aceleiași persoane. […] Este dincolo de orice îndoială că audierea unei persoane în calitate de martor, deși se cunoaște că este implicată într-o activitate infracțională în legătură cu care este audiat, este contrară dispozițiilor legale și, pe cale de consecință, o asemenea declarație nu poate fi folosită împotriva sa, după convertirea calității de martor în cea de inculpat. […]» Altfel, o persoană citată spre a fi audiată ca martor, calitate în care are obligația de a spune adevărul, dacă se autoincriminează ar putea fi pusă sub învinuire, iar în situația în care nu ar spune adevărul, evitând o autoincriminare, ar comite infracțiunea de mărturie mincinoasă. Mecanismul acesta duce întotdeauna, de fapt, la punerea sub învinuire a persoanei și este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau indicii care creau suspiciunea implicării acesteia în comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor. Deși aflarea adevărului trebuie să primeze, procurorul nu poate atribui calitatea de martor unei persoane despre care știe că este implicată în comiterea unei fapte penale, doar pentru ca, folosind mecanismul descris, să ajungă la formularea unei acuzații penale” (Decizia nr. 40/A/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală).

Soluția legislativă cuprinsă în art. 118 C. pr. pen, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională, fiind contrară dispozițiilor art. 21 alin. (3), ale art. 23 alin. (11) și ale art. 24 alin. (1) din Legea fundamentală, precum și prevederilor art. 6 §§ 1 și 2 din C.E.D.H. .

Prin prezenta Decizie , Curtea a reconsiderat soluția Deciziei nr. 519 din 6 iulie 2017, și, în acest sens, a preluat doctrina dreptului viu, care produce efecte directe în privința determinării conținutului normativ al normei de referință, și anume Constituția, iar în această privință Curtea este unica autoritate jurisdicțională care are competența de a realiza o asemenea interpretare (ad similis, Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, M. Of. nr. 572 din 28 iulie 2016, § 19, respectiv Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 582 din 20 iulie 2017, § 19).

Spre exemplu, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011, și prin Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, M. Of. nr. 691 din 22 septembrie 2014, reținând că dreptul este viu, Curtea a impus ca și normele de referință în realizarea controlului de constituționalitate să prevadă o protecție juridică sporită subiectelor de drept. Evoluția ascendentă a acestei protecții este evidentă în jurisprudența Curții Constituționale, aspect care îi permite să stabilească noi exigențe în sarcina legiuitorului sau să adapteze exigențele constituționale deja existente în diverse domenii ale dreptului (v în acest sens Decizia nr. 308 din 12 mai 2016, M. Of. nr. 585 din 2 august 2016, § 31).

Până la adoptarea soluției legislative corespunzătoare, ca o consecință a prezentei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate, având în vedere și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, în vederea asigurării dreptului la tăcere și neautoincriminare al martorului, organele judiciare urmează să aplice în mod direct dispozițiile art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) și art. 23 alin. (11) din Constituție (v , cu privire la aplicarea directă a Constituției, Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998, Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, M. Of. nr. 213 din 16 mai 2000, Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, M. Of. nr. 8 din 6 ianuarie 2016, Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, M. Of. nr. 84 din 4 februarie 2016, Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, § 34, Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, § 37, Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, M. Of. nr. 580 din 20 iulie 2017, § 28).

Dispozițiile art. 114 alin. (2) C. pr. pen reglementează obligațiile ce incumbă oricărei persoane care este citată în calitate de martor în fața organelor judiciare, respectiv obligația de a se prezenta în fața organului judiciar care a citat-o la locul, ziua și ora arătate în citație, obligația de a depune jurământ sau declarație solemnă în fața instanței și obligația de a spune adevărul, în acord cu dispozițiile constituționale invocate de autori. O persoană citată în calitate de martor nu poate refuza să se prezinte în fața organelor judiciare ori să depună jurământul de martor, urmând ca, ulterior, organul judiciar să o informeze cu privire la dreptul său la tăcere și neautoincriminare. În aceste condiții, Curtea urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 114 alin. (2) C. pr. pen. Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 și art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) și ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum și ale art. 13² din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție

[1] Cauza Samoilă și Cionca împotriva României, Hotărârea din 4 martie 2008, https://hudoc.echr.coe.int

MĂSURILE ASIGURĂTORII

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 250 alin. (5¹) C. pr. pen, introduse prin prevederile art. II § 62 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016.

Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile care aparțin suspectului, inculpatului, persoanei responsabile civilmente sau altor persoane, prin instituirea unui sechestru asupra acestora în vederea asigurării confiscării speciale, confiscării extinse, garantării executării pedepsei amenzii (caz în care măsurile asigurătorii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului) sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune (în aceste ultime două cazuri, numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente).Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, plata amenzii, a cheltuielilor judiciare sau realizarea confiscării, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă. Măsurile asigurătorii se dispun de procuror în cursul urmăririi penale, din oficiu sau la cererea părții civile, prin ordonanță motivată, de judecătorul de cameră preliminară în procedura având aceeași denumire sau de instanță în cursul judecății, la sesizarea procurorului, a părții civile sau din oficiu, prin încheiere motivată, producându-și efectele de la momentul dispunerii până la momentul pronunțării hotărârii definitive în dosarul penal. Sechestrul este o măsură asiguratorie de drept penal, iar nu o sancțiune penală, care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecință a răspunderii penale, nedepinzând de gravitatea faptei săvârșite, neavând, așadar, caracter punitiv, ci eminamente preventiv (Decizia nr. 463 din 27 iunie 2017, M. Of. nr. 764 din 26 septembrie 2017, §§ 13 și 14, și Decizia nr. 512 din 30 iunie 2020, M. Of. nr. 815 din 4 septembrie 2020, § 24).

Măsurile asigurătorii luate de procuror – deși sunt plasate temporal în faza de urmărire penală – nu intră în categoria actelor de urmărire penală supuse cenzurii judecătorului de cameră preliminară în temeiul prevederilor art. 342 C. pr. pen, deoarece măsurile prevăzute de dispozițiile art. 249 din acest cod nu urmăresc să asigure efectuarea actelor procesuale/procedurale specifice urmăririi penale în vederea atingerii scopului legal al acestei faze, conform prevederilor art. 285 C. pr. pen, ci au un caracter adiacent față de activitatea principală, reprezentând măsuri procesuale cu caracter real, în principiu opționale, prin care se indisponibilizează bunuri în condițiile expres prevăzute de lege. Având, concomitent, și un caracter provizoriu și reversibil, similar altor măsuri procesuale, și măsurile asigurătorii sunt supuse unui control judiciar strict, în proceduri reglementate expres și distinct, atât sub aspectul termenului și condițiilor în care pot fi exercitate, cât și sub cel al organelor judiciare competente.

Spre deosebire însă de măsurile procesuale cu caracter personal, privative ori restrictive de libertate – în cazul cărora specificul și importanța drepturilor lezate impun un control periodic din partea judecătorului, realizat fie la cererea procurorului (în faza de urmărire penală), fie din oficiu (subsecvent sesizării instanței cu rechizitoriu), în cazul măsurilor asigurătorii, legiuitorul nu a instituit exigențe similare de verificare periodică din oficiu. Așadar, dacă în materia măsurilor preventive legiuitorul a normat explicit astfel de proceduri, în cazul măsurilor asigurătorii a optat, în schimb, pentru a nu impune un control din oficiu, periodic, asupra necesității menținerii lor, lăsând la latitudinea subiecților procesuali interesați alegerea momentului procesual oportun pentru a declanșa un control judiciar asupra acestei categorii de măsuri, prin formularea unor eventuale cereri de ridicare.

Controlul judiciar asupra dispoziției procurorului de luare a măsurii asigurătorii sau, după caz, asupra modului de aducere la îndeplinire a acesteia este asigurat în condițiile reglementate expres de dispozițiile art. 250 C. pr. pen, subiectul procesual interesat putând formula cerere de ridicare a măsurii. Astfel, cu privire la contestarea măsurilor asigurătorii, prevederile art. 250 alin. (1) C. pr. pen stabilesc că împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond.

Potrivit dispozițiilor art. 250 alin. (5¹) C. pr. pen – care fac obiectul prezentei excepții de neconstituționalitate -, în cazul în care, până la soluționarea contestației formulate împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, a fost sesizată instanța prin rechizitoriu, contestația se înaintează, spre competentă soluționare, judecătorului de cameră preliminară, dispozițiile art. 250 alin. (4) C. pr. pen – care reglementează soluționarea contestației de către judecătorul de drepturi și libertăți – aplicându-se în mod corespunzător.

Principiul separării funcțiilor judiciare este consacrat de art. 3 C. pr. pen, care în alin. (3) stabilește că, în desfășurarea aceluiași proces penal, exercitarea unei funcții judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcții judiciare, cu excepția celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcția de judecată, mai puțin când se dispune începerea judecății potrivit art. 341 alin. (7) § 2 lit. c). Funcțiile judiciare care se exercită în procesul penal sunt prevăzute de dispozițiile art. 3 alin. (1) C. pr. pen: a) funcția de urmărire penală; b) funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; c) funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată; d) funcția de judecată. Potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (5) C. pr. pen, asupra actelor și măsurilor din cadrul urmăririi penale, care restrâng drepturile și libertățile fundamentale ale persoanei, dispune judecătorul desemnat cu atribuții în acest sens, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.

Prevederile art. 53 C. pr. pen stabilesc că judecătorul de drepturi și libertăți este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia, soluționează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile sau orice alte sesizări privind: a) măsurile preventive; b) măsurile asigurătorii; c) măsurile de siguranță cu caracter provizoriu; d) actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege; e) încuviințarea perchezițiilor, a folosirii metodelor și tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii; f) procedura audierii anticipate; g) alte situații expres prevăzute de lege.

Referitor la competența judecătorului de cameră preliminară, dispozițiile art. 54 C. pr. pen prevăd că acesta este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit competenței acesteia: a) verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; b) verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; c) soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; d) soluționează alte situații expres prevăzute de lege.

Curtea nu poate reține critica autorului excepției, în sensul că dispozițiile art. 250 alin. (5¹) C. pr. pen încalcă principiile privind unicitatea, imparțialitatea și egalitatea justiției, independența judecătorilor și supunerea lor numai legii, precum și dreptul la un proces echitabil, principii consacrate de prevederile art. 124 alin. (2) și (3) din Constituție și, respectiv, de prevederile art. 6 din C.E.D.H. , pe motiv că permit judecătorului de cameră preliminară ca – în materia contestației împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia – să exercite și funcția specifică judecătorului de drepturi și libertăți, în cazul în care, până la soluționarea contestației, a fost sesizată instanța prin rechizitoriu.

Textul de lege criticat constituie o regulă de procedură pe care legiuitorul are libertatea să o adopte în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit cărora competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Mai mult, soluția legislativă prevăzută de dispozițiile art. 250 alin. (5¹) C. pr. pen își găsește pe deplin justificarea în concepția noului Cod de procedură penală cu privire la fazele procesului penal, concepție reflectată și de prevederile art. 3 alin. (1) lit. b) și alin. (5) coroborate cu cele ale art. 53 din acest cod, care limitează competențele judecătorului de drepturi și libertăți la funcția de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în cadrul fazei de urmărire penală, fără posibilitatea de a-și extinde competența ulterior momentului sesizării instanței prin rechizitoriu, act care declanșează o nouă fază a procesului penal, și anume aceea de cameră preliminară.

Curtea nu poate reține nici critica autorului excepției, potrivit căreia dispozițiile art. 250 alin. (5¹) C. pr. pen creează discriminare între subiecții procesuali care au șansa de a uza de dreptul la contestație în fața judecătorului de drepturi și libertăți și cei care nu mai au dreptul să le fie soluționată contestația de judecătorul de drepturi și libertăți, ci de judecătorul de cameră preliminară.

Principiul consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 207 din 31 martie 2003, și Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 200 din 27 martie 2003). Totodată, Curtea a statuat că prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, § 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, § 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 324 din 5 mai 2017, § 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 23, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 1.000 din 18 decembrie 2017, § 28).

Dispozițiile art. 250 alin. (5¹) C. pr. pen întrunesc cerințele cu privire la calitatea legii, având o formulare clară, precisă și previzibilă. Una dintre cerințele principiului respectării legilor, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, se referă la calitatea actelor normative. Orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se claritatea și previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar și precis pentru a putea fi aplicat (Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, M. Of. nr. 123 din 19 februarie 2014, § 225, Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016, § 13, Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016, § 46, și Decizia nr. 802 din 6 decembrie 2018, M. Of. nr. 218 din 20 martie 2019, § 80). De asemenea, Curtea a mai precizat că dispozițiile de lege criticate trebuie analizate în ansamblul normativ din care fac parte, pentru a decide asupra previzibilității acestora (Decizia nr. 92 din 3 martie 2015, M. Of. nr. 318 din 11 mai 2015, § 14, Decizia nr. 172 din 29 martie 2018, M. Of. nr. 657 din 29 iulie 2018, § 23, și Decizia nr. 342 din 22 mai 2018, M. Of. nr. 725 din 22 august 2018, § 17). Decizia nr. 33 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (5¹) din Codul de procedură penală

ADMISIBILITATEA CERERII DE CONTESTAȚIE ÎN ANULARE

Dispozițiile art. 250 alin. (4) și alin. (5¹), art. 426 lit. d) și art. 431 C. pr. pen. au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare, instanța de contencios constituțional pronunțând, în acest sens, Decizia nr. 696 din 7 noiembrie 2017, M. Of. nr. 163 din 21 februarie 2018, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 250 alin. (4) și alin. (5¹) și art. 431 C. pr. pen și, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. c)-h) C. pr. pen.

Prin Decizia nr. 696 din 7 noiembrie 2017, Curtea a constatat că prevederile art. 250 alin. (4) C. pr. pen au mai fost supuse controlului de constituționalitate, prin raportare la critici similare, fiind pronunțate, în acest sens, Decizia nr. 659 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 916 din 16 decembrie 2014, Decizia nr. 448 din 28 iunie 2016, M. Of. nr. 635 din 18 august 2016, și Decizia nr. 310 din 9 mai 2017, M. Of. nr. 634 din 3 august 2017, prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

Legea fundamentală nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești, stabilind, în art. 129, că acestea se exercită “în condițiile legii” (în acest sens este Decizia nr. 251 din 10 mai 2005, M. Of. nr. 622 din 18 iulie 2005). Împrejurarea că împotriva încheierii instanței, prin care s-a soluționat contestația împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de ducere la îndeplinire a acesteia, nu se poate promova nicio cale de atac nu este de natură să înfrângă dispozițiile constituționale referitoare la accesul liber la justiție, deoarece legiuitorul, în virtutea prerogativelor conferite de art. 126 alin. (2) din Constituție, poate stabili reguli de procedură diferite, adecvate fiecărei situații juridice, iar, pe de altă parte, prevederile constituționale nu garantează folosirea tuturor căilor de atac. Potrivit jurisprudenței CEDO , măsura sechestrului asigurător nu intră sub incidența prevederilor convenționale menționate. Aceasta vizează în principal garantarea executării unei eventuale creanțe ce va fi recunoscută în favoarea unor terți lezați prin infracțiunea ce face obiectul judecății. De asemenea, CEDO a statuat că dispunerea măsurii asigurătorii luate de sine stătător nu avea niciun impact asupra cazierului reclamantului. În aceste circumstanțe, instanța europeană a considerat că măsura nu poate fi privită ca o “acuzație în materie penală” adusă reclamantului în sensul art. 6 § 1 din Convenție (Decizia de admisibilitate din 18 septembrie 2006, Cauza Mohammad Yassin Dogmoch împotriva Germaniei). În ceea ce privește invocarea prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție, aceeași instanță europeană a reținut că acestea obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicție, doar în situația examinării vinovăției în materie penală. În aceste condiții, nefiind vorba despre o acuzație în materie penală, s-a apreciat că prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție nu sunt incidente în cauză.

Încălcarea, prin dispozițiile art. 250 alin. (4) C. pr. pen a prevederilor art. 16 din Constituție nu poate fi reținută, întrucât persoanele în privința cărora sunt dispuse măsuri asigurătorii se află într-o altă situație juridică decât cele în favoarea cărora legiuitorul a prevăzut dreptul de a formula căi de atac, dintre cele reglementate prin dispozițiile Codului de procedură penală, motiv pentru care nu se poate susține discriminarea celor dintâi sub aspectul lipsei dreptului de a contesta soluția pronunțată prin încheierea de soluționare a contestației promovate împotriva măsurilor asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acestora. Aceasta nu înseamnă uniformitate și că nu se interzice reglementarea unor reguli specifice în cazul diferenței de situații (v Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996, și Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, M. Of. nr. 406 din 15 iunie 2009).

Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 13 din Convenție, Curtea a constatat că nici aceasta nu poate fi reținută, deoarece, potrivit jurisprudenței CEDO , norma convențională anterior invocată presupune asigurarea unei căi de atac interne care să trateze fondul unei “plângeri admisibile”, conform Convenției, și să ofere o soluție adecvată (v Hotărârea din 16 iulie 2014, Cauza Alisic și alții împotriva Bosniei și Herțegovinei, Croației, Serbiei, Sloveniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei). Or, persoanele ale căror bunuri fac obiectul unor măsuri asigurătorii dispuse de procuror, prin ordonanță, pot formula contestație, conform prevederilor art. 250 alin. (1) C. pr. pen.

Reglementarea de către legiuitor, în ipoteza supusă analizei, a aplicabilității prevederilor art. 250 alin. (4) C. pr. pen denotă intenția acestuia de a supune încheierea pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, conform dispozițiilor art. 250 alin. (5¹) C. pr. pen, cu privire la contestația formulată împotriva măsurilor asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acestora, aceluiași regim juridic reglementat pentru situația soluționării aceleiași contestații de către judecătorul de drepturi și libertăți. Acest fapt este explicabil, având în vedere că, în realitate, trimiterea contestației formulate, conform art. 250 alin. (1) C. pr. pen, spre soluționare judecătorului de cameră preliminară are loc ca urmare a sesizării, prin rechizitoriu, a instanței, pe parcursul procedurii soluționării aceleiași cereri de către judecătorul de drepturi și libertăți. Per a contrario, soluția juridică ce constă în reglementarea intervenției unui alt regim juridic de soluționare a contestației analizate, survenit pe parcursul soluționării acesteia, schimbare ce este determinată de o cauză exterioară persoanei în privința căreia au fost dispuse măsuri asigurătorii și pe care aceasta nu o poate controla, este de natură a crea discriminare între titularii contestațiilor promovate, potrivit dispozițiilor art. 250 C. pr. pen a activitatea de urmărire penală și a emite rechizitoriul, interval de timp ce diferă de la o cauză la alta.

Regimul juridic astfel reglementat presupune atât soluționarea contestației analizate, în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestația și a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, cu participarea obligatorie a procurorului, cât și caracterul definitiv al încheierii pronunțate.

Considerentele reținute de Curte în privința art. 250 alin. (4) C. pr. pen sunt aplicabile mutatis mutandis și în privința art. 250 alin. (5¹) C. pr. pen. Cu privire la critica de neconstituționalitate referitoare la lipsa unei căi de atac împotriva hotărârilor de respingere a cererilor de contestație în anulare, cu prilejul analizei admisibilității în principiu a acestora, procedura admiterii în principiu a cererilor formulate, conform dispozițiilor art. 426 C. pr. pen, nu presupune o judecată asupra temeiniciei contestației în anulare, care să implice administrarea unui probatoriu în fața instanței sesizate, ci o verificare formală a îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru introducerea unei astfel de cereri. În acest sens, potrivit prevederilor art. 431 alin. (2) C. pr. pen, instanța sesizată va verifica dacă cererea de contestație în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, dacă motivul pe care se sprijină contestația este unul dintre cele prevăzute la art. 426 C. pr. pen și dacă în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar.

Conform dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. pr. pen – astfel cum acestea au fost modificate prin art. II § 111 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, ca urmare a pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 542 din 14 iulie 2015, M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015 -, procedura de examinare, în principiu, a admisibilității cererii de contestație în anulare are loc în camera de consiliu, cu citarea părților și cu participarea procurorului. Așa fiind, părțile au posibilitatea de a se prezenta în fața instanței de judecată, personal sau prin intermediul unui avocat, și de a-și expune propriile argumente cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (2) al art. 431 C. pr. pen, susținându-și, astfel, interesul procesual, în sensul admiterii sau respingerii cererii de contestație în anulare, în această fază procesuală, premergătoare soluționării fondului cauzei. Astfel, părțile care se prezintă cu ocazia examinării admisibilității în principiu a cererii de contestație în anulare au posibilitatea de a cunoaște susținerile procurorului și, la nevoie, de a formula argumente contrare acestora, întrucât, conform acelorași dispoziții legale anterior menționate, participarea procurorului la judecată este obligatorie. Având în vedere aceste aspecte, procedura examinării, în principiu, a cererii de contestație în anulare se desfășoară cu asigurarea garanțiilor procesuale specifice dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare.

Din interpretarea gramaticală și per a contrario a prevederilor art. 431 alin. (2) C. pr. pen, Curtea a reținut că procedura mai sus analizată se finalizează fie prin admiterea, de principiu, a cererii de contestație în anulare, condiții în care instanța dispune citarea părților interesate, în vederea soluționării pe fond a respectivei contestații, fie prin respingerea cererii, ca inadmisibilă. Hotărârea pronunțată cu ocazia examinării admisibilității, în principiu, a contestației în anulare, indiferent de soluția pronunțată, este, într-adevăr, definitivă, concluzie ce poate fi desprinsă din interpretarea sistematică a prevederilor art. 426-432 C. pr. pen. Acest aspect nu este, însă, de natură a încălca dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare al persoanelor interesate de admiterea în principiu a cererii de contestație în anulare, întrucâtprocedura analizată presupune verificarea de către instanța de judecată a unor aspecte strict formale (referitoare la termenul introducerii cererii, la motivele acesteia și la existența, la dosarul cauzei, a probelor invocate), ce nu vizează soluționarea fondului cererii. Această verificare se face cu citarea părților și în prezența procurorului, care pot participa și, respectiv, participă, în mod activ, la procedura examinării admisibilității în principiu a contestației în anulare, în condiții de oralitate și contradictorialitate.

Lipsa reglementării unei căi de atac împotriva hotărârii prin care este examinată admisibilitatea în principiu a cererii de contestație în anulare nu contravine drepturilor fundamentale invocate de autorul excepției.

Referitor la dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 21 alin. (3) din Constituție și la art. 6 din Convenție, acesta este pe deplin respectat ori de câte ori partea interesată, în vederea valorificării unui drept sau interes legitim, se poate adresa, cel puțin o dată, unei instanțe judecătorești, independente și imparțiale (v Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, și Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015). În ceea ce privește dreptul la apărare, astfel cum este prevăzut la art. 24 din Constituție și cum rezultă din prevederile art. 6 din Convenție, prin aceeași jurisprudență, s-a arătat că acesta este asigurat de fiecare dată când o persoană interesată are posibilitatea de a-și formula apărările pe care le consideră necesare, în fața unei instanțe, în cadrul unei proceduri caracterizate prin contradictorialitate și oralitate, personal sau prin intermediul unui avocat (v Decizia nr. 429 din 21 octombrie 2004, M. Of. nr. 1.220 din 20 decembrie 2004)..Decizia nr. 130 din 20 martie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (4) și alin. (5¹), art. 255 alin. (1) teza a doua, art. 426 lit. d) și art. 431 din Codul de procedură penală

NORMELE DE TEHNICĂ LEGISLATIVĂ

Este neîntemeiată susținerea potrivit căreia textele criticate nu îndeplinesc cerințele de accesibilitate, claritate și precizie ale unei legii, deoarece nu reglementează comportamente precise pe care agentul procedural trebuie să le adopte și nici nu sunt clarificate condițiile în care agentul poate realiza afișarea înștiințării. Astfel, Curtea a observat, de exemplu, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 495 din 6 iulie 2015, că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat (v, în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, M. Of. nr. 584 din 17 august 2010, sau Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012). În același sens, CEDO a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului (v Hotărârea din 4 mai 2000, Cauza Rotaru împotriva României, § 52, și Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Cauza Sissanis împotriva României, § 66). De aceea, o lege îndeplinește condițiile calitative impuse atât de Constituție, cât și de Convenție, numai dacă norma este enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă și să își corecteze conduita.

Curtea, având în vedere principiul generalității legilor, a reținut că poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală și o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii (v, în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 903 din 6 iulie 2010, M. Of. nr. 584 din 17 august 2010, și Decizia Curții Constituționale nr. 743 din 2 iunie 2011, M. Of. nr. 579 din 16 august 2011, precum și jurisprudența CEDO cu privire la care se rețin, spre exemplu, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Cauza Cantoni împotriva Franței, § 29, Hotărârea din 25 noiembrie 1996, Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, § 40, Hotărârea din 4 mai 2000, Cauza Rotaru împotriva României, § 55, Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Cauza Leempoel & S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, § 59).

Potrivit art. 8 alin. (4) teza întâi din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010, “textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent și inteligibil, fără dificultăți sintactice și pasaje obscure sau echivoce“, iar potrivit art. 36 alin. (1) din aceeași lege, “actele normative trebuie redactate într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie“. Dispozițiile art. 23 alin. (12) din Constituție impun garanția reglementării prin lege a incriminării faptelor și stabilirea sancțiunii corespunzătoare și, în mod implicit, obligația în sarcina legiuitorului de a adopta legi care să respecte cerințele de calitate ale acestora, care se circumscriu principiului legalității prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituție.

Atât elementele referitoare la comportamentul pe care agentul procedural trebuie să îl adopte, cât și cele referitoare la condițiile în care agentul poate realiza afișarea înștiințării sunt reglementate de dispozițiile procesual penale. Astfel, dispozițiile art. 260 alin. (1) C. pr. pen prevăd că citația se înmânează, oriunde este găsit, personal celui citat, care va semna dovada de primire. În cazul în care persoana citată refuză să primească citația, dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol dispun că persoana însărcinată să comunice citația va afișa pe ușa destinatarului o înștiințare, încheind un proces-verbal cu privire la împrejurările constatate. Același alineat prevede datele pe care înștiințarea trebuie să le cuprindă, în scopul realizării unei informări complete a persoanei citate, care are calitatea de suspect sau de inculpat, cu privire la cauza în care este citată, inclusiv condițiile în care citația se consideră comunicată. Totodată, dispozițiile art. 260 alin. (2¹) C. pr. pen reglementează obligația persoanei însărcinate să comunice citația de a încheia un proces-verbal în cazul în care persoana citată, primind citația, refuză sau nu poate să semneze dovada de primire. În cazul în care înmânarea citației nu poate fi realizată potrivit art. 260 C. pr. pen, legiuitorul a reglementat în art. 261 din același act normativ procedura înmânării citației altor persoane. Aceste persoane sunt expres prevăzute de alin. (1) și (2) ale articolului menționat, în doctrină apreciindu-se că aceste persoane sunt stabilite de lege într-o anumită ordine de preferință, pentru a preîntâmpina o apreciere eronată a agentului procedural asupra persoanei căreia să îi încredințeze actul de comunicat . De asemenea, art. 261 alin. (3) C. pr. pen. reglementează obligația agentului procedural de a certifica identitatea și semnătura persoanei care primește citația și de a încheia un proces-verbal. În continuare, dispozițiile procesual penale reglementează obligația agentului procedural de a afișa citația pe ușa locuinței, încheind un proces-verbal, în cazul în care se refuză sau nu se poate semna dovada de primire.

În lipsa persoanelor arătate la art. 261 alin. (1) și (2) C. pr. pen. , codul reglementează la alin. (4) al aceluiași articol obligația agentului procedural de a se interesa când poate găsi persoana citată pentru a-i înmâna citația, iar când aceasta nu poate fi găsită, agentul afișează pe ușa locuinței persoanei citate o înștiințare. Și în acest caz, elementele pe care înștiințarea trebuie să le cuprindă sunt expres prevăzute de lege, în scopul realizării unei informări cât mai complete a persoanei citate.

Articolul 261 alin. (5) C. pr. pen. reglementează că, în cazul în care persoana citată locuiește într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, dacă în citație nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuiește, agentul este obligat să facă investigații pentru a afla aceasta. Dacă investigațiile au rămas fără rezultat, agentul afișează citația pe ușa principală a clădirii, încheind proces-verbal și făcând mențiune despre împrejurările care au făcut imposibilă înmânarea citației. Așa fiind, textele criticate respectă cerințele de claritate, precizie și previzibilitate impuse de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție.

Din analiza sistematică a dispozițiilor art. 260 C. pr. pen., rezultă intenția legiuitorului de a reglementa, ca regulă, prevăzută la alin. (1) al art. 260 C. pr. pen., înmânarea citației, în mod personal, persoanei citate, oriunde este găsită, cu condiția semnării dovezii de primire. În continuare, potrivit art. 261 alin. (1) și (2) din același act normativ, dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citația soțului, unei rude sau oricărei persoane care locuiește cu ea ori care în mod obișnuit îi primește corespondența, iar dacă persoana citată locuiește într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, în lipsa acestor persoane, citația se predă administratorului, portarului ori celui care în mod obișnuit îl înlocuiește.

La art. 260 alin. (2) și art. 261 alin. (4) C. pr. pen. , ca excepție de la cele anterior menționate, în situația refuzului primirii citației de către persoana citată și în lipsa persoanelor arătate la art. 261 alin. (1) și (2) C. pr. pen., când în urma diligențelor depuse de către agentul procedural persoana citată nu poate fi găsită, au fost prevăzute afișarea pe ușa destinatarului a unei înștiințări de către persoana însărcinată să comunice citația și încheierea unui proces-verbal cu privire la împrejurările constatate. Potrivit art. 260 alin. (2) lit. f) și art. 261 alin. (4) lit. f) C. pr. pen., înștiințarea afișată pe ușa destinatarului trebuie să cuprindă, printre altele, mențiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citația în care destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citația. Așa fiind, procedurile judiciare reglementate prin art. 261 C. pr. pen. sunt de natură a asigura prezența în fața organelor judiciare a persoanelor citate, constituind, în acest fel, o garanție a dreptului de acces liber la justiție și a folosirii căilor de atac, și nu o încălcare a drepturilor fundamentale anterior menționate.

Prin Decizia nr. 558 din 19 septembrie 2017, M. Of. nr. 887 din 10 noiembrie 2017, prevederile art. 264C. pr. pen. dispun cu privire la comunicarea celorlalte acte de procedură, care se face potrivit dispozițiilor prevăzute în capitolul referitor la citare. „Norma nu îngrădește în niciun fel dreptul la apărare al persoanei interesate, ci, dimpotrivă, reprezintă expresia dreptului la un proces echitabil, legiuitorul stabilind, astfel, procedura de urmat în cazul comunicării celorlalte acte de procedură. Împrejurarea că un act […] se consideră comunicat de la data expirării termenului stabilit de organul judiciar nu este de natură a împiedica accesul liber la justiție și de a îngrădi dreptul la un proces echitabil, ci, dimpotrivă, este menită să asigure îndeplinirea condițiilor procedurale necesare pentru soluționarea litigiului dedus judecății”.

În această materie, ca de altfel în toate cazurile în care legiuitorul a condiționat valorificarea unui drept de exercitarea sa în interiorul unui anumit termen, nu s-a procedat în acest fel cu intenția de a restrânge accesul liber la justiție, de care, în mod evident, cel interesat beneficiază în cadrul termenului legal instituit, ci exclusiv pentru a instaura un climat de ordine indispensabil, în vederea exercitării dreptului constituțional prevăzut de art. 21, prevenind astfel abuzurile și asigurând protecția drepturilor și intereselor legitime ale celorlalte părți. Reglementarea de către legiuitor, în limitele competenței ce i-a fost conferită prin Constituție, a condițiilor de exercitare a unui drept, subiectiv sau procesual, inclusiv prin instituirea unor termene, nu constituie o restrângere a exercițiului acestuia, ci doar o modalitate eficientă de a preveni exercitarea sa abuzivă, în detrimentul altor titulari de drepturi, în egală măsură ocrotite. De altfel, art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia „Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenței și procedurii de judecată, inclusiv a condițiilor de exercitare a diferitelor drepturi procesuale. Prin urmare, termenele procedurale instituite de textul de lege criticat reprezintă expresia aplicării dispozițiilor constituționale invocate. Departe de a îngrădi drepturi consacrate constituțional, reglementarea prevăzută de art. 264 alin. (1) C. pr. pen. constituie o garanție a aplicării principiului prevăzut de art. 6 § 1 din C.E.D.H. , privind judecarea unei cauze în mod echitabil și într-un termen rezonabil, în scopul înlăturării oricăror abuzuri din partea părților, prin care s-ar tinde la tergiversarea nejustificată a soluționării unui proces. Pe de altă parte, potrivit principiului că nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea legii (nemo censetur ignorare legem), „titularul unui drept este prezumat că a avut cunoștință de reglementarea care prevede că valorificarea dreptului său se circumscrie unui anumit termen. Dacă acesta înțelege să nu îl respecte, nu are decât a-și imputa propriei lipse de diligență consecințele negative pe care este ținut să le suporte”.

În ceea ce privește invocarea nerespectării drepturilor persoanelor analfabete, Curtea observă că, potrivit art. 83 C. pr. pen., în cursul procesului penal, inculpatul are, printre alte drepturi, dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează unul, în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu. Dreptul de a fi asistat de un avocat ales este necondiționat, părțile și subiecții procesuali principali putând să beneficieze de acest drept conform propriei voințe și propriului interes procesual, pe tot parcursul oricărei proceduri judiciare. Totodată, dispozițiile art. 89 alin. (1) C. pr. pen. prevăd că suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de unul ori de mai mulți avocați în tot cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și al judecății, iar organele judiciare sunt obligate să îi aducă la cunoștință acest drept. Așa fiind, Curtea apreciază că dispozițiile criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil și accesul liber la justiție al acestor persoane. Decizia nr. 103 din 23 februarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 261 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 264, art. 407 și art. 410 din același act normativ

ACTIVITATEA DE CERCETARE PENALĂ A POLIȚIEI JUDICIARE

Făcând referire la jurisprudența constantă a CEDO (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele „Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§ 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Ciprului, § 29, și, respectiv, Bocancea și alții împotriva Moldovei, § 24), Curtea Constituțională a reținut în numeroase decizii că aplicarea unui tratament diferit unor cazuri egale este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin tratamentul inegal (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr. 420 din 12 iunie 2015, § 25, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 25, Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, M. Of. nr. 959 din 13 noiembrie 2018, § 30, și Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 1026 din 20 decembrie 2019, § 25).

Organul de cercetare penală care nu îndeplinește în mod nejustificat dispozițiile scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta, nu se află într-o situație identică și nici măcar similară cu situația procurorului care comite abateri disciplinare și nu este supus sancțiunii amenzii judiciare, având în vedere rolul constituțional al Ministerului Public – consacrat de prevederile art. 131 din Constituție -, potrivit căruia procurorii, constituiți în parchete, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală a poliției judiciare, astfel că, în exercitarea atribuției de a conduce și supraveghea activitatea organelor de cercetare penală, procurorul veghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispozițiilor legale, ia măsurile necesare sau dă dispoziții organelor de cercetare penală care iau aceste măsuri [art. 300 alin. (1) și (3) C. pr. pen.].

Una dintre cerințele principiului respectării legilor, consacrat de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, se referă la calitatea actelor normative. Orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se claritatea și previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar și precis pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate fi dificil să se redacteze legi de o precizie totală, iar o anumită suplețe poate chiar să se dovedească de dorit, suplețe care să nu afecteze însă previzibilitatea legii (Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2006, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, M. Of. nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, M. Of. nr. 579 din 16 august 2011, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Decizia nr. 26 din 18 ianuarie 2012, M. Of. nr. 116 din 15 februarie 2012, Decizia nr. 447 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, M. Of. nr. 123 din 19 februarie 2014, § 225, Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016, § 13, Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016, § 46 și Decizia nr. 802 din 6 decembrie 2018, M. Of. nr. 218 din 20 martie 2019, § 80).

Dispozițiile de lege criticate trebuie analizate în ansamblul normativ din care fac parte, pentru a decide asupra previzibilității acestora (Decizia nr. 92 din 3 martie 2015, M. Of. nr. 318 din 11 mai 2015, § 14, Decizia nr. 172 din 29 martie 2018, M. Of. nr. 657 din 29 iulie 2018, § 23 și Decizia nr. 342 din 22 mai 2018, M. Of. nr. 725 din 22 august 2018, § 17).

În ceea ce privește dispozițiile art. 283 alin. (4) lit. m) C. pr. pen., Curtea apreciază că destinatarul normei de procedură poate obține, printr-o analiză a ansamblului normativ din care face parte textul de lege criticat, suficiente elemente de determinare a conținutului acestuia din urmă, mai ales că este vorba de o persoană avizată, având calitatea de lucrător al poliției judiciare. Formularea dispozițiilor art. 283 alin. (4) lit. m) C. pr. pen. este clară și previzibilă, permițând destinatarului legii să își adapteze conduita, inclusiv prin recurgerea la consiliere de specialitate în materie. Așadar, destinatarul normei are posibilitatea să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta din fapta sa și să își corecteze conduita.

Prin urmare, dispozițiile art. 283 alin. (4) lit. m) C. pr. pen. nu aduc nicio atingere principiului legalității și principiului egalității cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, consacrate de prevederile art. 1 alin. (5) și ale art. 16 alin. (1) din Constituție .Decizia nr. 79 din 16 februarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 283 alin. (4) lit. m) din Codul de procedură penală

PLATA CHELTUIELILOR AVANSATE DE STAT

Prin Decizia nr. 87 din 23 februarie 2016, M. Of. nr. 311 din 22 aprilie 2016, făcând trimitere la jurisprudența în materie referitoare la dispozițiile din Codul de procedură penală din 1968, Curtea a statuat că nicio normă constituțională nu impune gratuitatea actului de justiție. Prin urmare, cheltuielile judiciare ocazionate în procesul penal, avansate de stat, trebuie suportate de partea vinovată pentru provocarea acelor cheltuieli. Mai mult, dispozițiile legale criticate reprezintă norme de procedură a căror reglementare este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, conform art. 126 alin. (2) din Constituție. Totodată, prevederile criticate nu aduc atingere liberului acces la justiție și nici dreptului la un proces echitabil.

De asemenea, prin Decizia nr. 117 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 365 din 7 mai 2020, verificând constituționalitatea dispozițiilor art. 274 C. pr. pen., referitoare la plata cheltuielilor avansate de stat în caz de renunțare la urmărirea penală, condamnare, amânarea aplicării pedepsei sau renunțarea la aplicarea pedepsei, Curtea a constatat că expresia “cheltuieli judiciare avansate de stat” semnifică toate sumele de bani cheltuite pe parcursul desfășurării procesului penal, din bugetul de stat, respectiv din sumele de bani alocate în acest scop, conform art. 272 alin. (2) C. pr. pen., din bugetul Ministerului Justiției, al Ministerului Public sau al altor ministere de resort, în scopul suportării unor cheltuieli prilejuite de procedurile desfășurate. Aceste cheltuieli sunt prevăzute în cuprinsul art. 272 și 273 C. pr. pen.. În acest sens, art. 272 alin. (1) C. pr. pen. reglementează ca făcând parte din categoria cheltuielilor judiciare sumele de bani necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaților, precum și orice alte cheltuieli ocazionate de desfășurarea procesului penal. La acestea se adaugă, conform prevederilor art. 273 alin. (1) C. pr. pen., sumele cuvenite martorului, expertului și interpretului, reprezentând restituirea cheltuielilor de transport, întreținere, locuință și a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor în fața organelor judiciare.

Potrivit art. 315 alin. (2) lit. f), art. 318 alin. (8) și art. 328 alin. (1) C. pr. pen., atât prin ordonanța de clasare, cât și prin ordonanța de renunțare la urmărire penală și prin rechizitoriu, procurorul trebuie să se pronunțe cu privire la cheltuielile judiciare. De asemenea, conform art. 398 și 422 C. pr. pen., instanța de judecată, atât în primă instanță, cât și în apel, se pronunță prin hotărârea prin care soluționează latura penală a cauzei și asupra cheltuielilor judiciare. În acest din urmă caz, regulile aplicabile în vederea stabilirii cheltuielilor judiciare sunt cele prevăzute la art. 272-276 C. pr. pen., iar, conform art. 404 alin. (4) lit. e) din același cod, cheltuielile judiciare trebuie arătate în dispozitivul hotărârii.

Instanța de judecată nu este ținută de cuantumul cheltuielilor judiciare și de modalitatea repartizării acestora dispuse prin rechizitoriu. Dimpotrivă, aceasta are libertatea ca, în aplicarea dispozițiilor art. 272-276 C. pr. pen. și, desigur, pe baza documentelor care atestă efectuarea respectivelor cheltuieli, să aprecieze cu privire la întinderea lor și la modul în care ele se impun a fi suportate de către părțile procesului penal. De altfel, spre deosebire de procuror, care, cu ocazia emiterii rechizitoriului se pronunță doar cu privire la cheltuielile judiciare efectuate în cursul urmăririi penale, instanța de judecată trebuie să aibă în vedere cheltuielile judiciare efectuate pe parcursul întregului proces penal, până la momentul pronunțării soluției. Mai mult, împotriva hotărârii pronunțate potrivit art. 396 C. pr. pen., oricare dintre persoanele prevăzute la art. 409 C. pr. pen., inclusiv inculpatul nemulțumit de cuantumul cheltuielilor judiciare avansate de către stat stabilite în sarcina sa, poate formula apel cu privire la aspectul analizat, astfel, cheltuielile judiciare dispuse conform art. 398 C. pr. pen. putând fi recalculate de către instanța de control judiciar.

Sumele aferente cheltuielilor judiciare avansate de stat reprezintă contravaloarea unui serviciu prestat de către instanțele judecătorești și care sunt suportate de părți ori de stat în condițiile Codului de procedură penală. Aceste sume se fac venit la bugetul de stat în condițiile art. 25 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, (…) iar destinația acestor cheltuieli judiciare le califică în mod evident ca fiind drepturi patrimoniale rezultate dintr-un raport de drept material fiscal ( Decizia nr. 73 din 2 februarie 2012, M. Of. nr. 140 din 1 martie 2012).

Potrivit art. 49 alin. (2) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013, „obligația de plată a cheltuielilor judiciare către stat constituie creanță fiscală. Dispozitivul hotărârii, cuprinzând obligația de plată către stat a sumelor avansate din bugetul statului, constituie titlu executoriu și se comunică de îndată organelor competente. Articolul 46 este aplicabil.”, iar, potrivit art. 46 din același act normativ, „sumele realizate din cheltuielile judiciare avansate de stat din bugetele aprobate Ministerului Justiției și Ministerului Public pentru desfășurarea proceselor penale, care sunt suportate de părți sau de alți participanți la proces, în condițiile prevăzute de Codul de procedură penală, precum și din amenzile judiciare se constituie venit la bugetul de stat și se virează într-un cont distinct de venituri al acestuia. Ministerul Finanțelor Publice comunică lunar Ministerului Justiției informațiile privind sumele virate în acest cont. Executarea silită a hotărârii se va efectua prin organele de executare din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală în a căror rază teritorială își are domiciliul fiscal debitorul, potrivit legislației privind executarea silită a creanțelor fiscale”.

Executarea silită a creanțelor ce rezultă din neplata cheltuielilor judiciare către stat stabilite prin dispoziția din hotărârea penală sau din ordonanța procurorului este guvernată de dispozițiile Codului de procedură fiscală. Or, potrivit art. 260 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, „persoanele interesate pot face contestație împotriva oricărui act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către organele de executare silită, precum și în cazul în care aceste organe refuză să îndeplinească un act de executare în condițiile legii”.

Trebuie realizată o distincție între posibilitatea contestării întinderii și modului în care trebuie suportate cheltuielile judiciare avansate de stat, pe de-o parte, și posibilitatea contestării actelor de executare efectuate în cazul executării silite a creanțelor ce rezultă din neplata cheltuielilor judiciare către stat stabilite prin dispoziția din hotărârea penală sau din ordonanța procurorului, pe de altă parte.

În cazul contestării întinderii și modului în care trebuie suportate cheltuielile judiciare avansate de stat sunt incidente prevederile Codului de procedură penală, pe când în situația contestării actelor de executare efectuate în cazul executării silite a acestor sume sunt aplicabile prevederile Codului de procedură fiscală. Accesul liber la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. Accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, dar aceasta nu înseamnă că el trebuie asigurat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac prevăzute de lege, deoarece căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor (v, în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). Nici reglementările internaționale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicție sau la toate căile de atac prevăzute de legislațiile naționale, art. 13 din C.E.D.H. consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în fața unei instanțe naționale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicție. În plus, CEDO a reținut că prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.H. obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicție doar în situația examinării vinovăției în materie penală. Decizia nr. 524 din 15 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 275 alin. (2) și ale art. 598 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală

SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAȚII

Soluțiile legislative care reglementau competența altor organe specializate ale statului de a pune în executare mandatul de supraveghere tehnică, respectiv care eliminau din categoria nulităților absolute nerespectarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală contraveneau dispozițiilor art. 1 alin. (3) privind statul de drept și alin. (5) în componenta sa privind calitatea legilor, respectiv ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept și alin. (5) privind principiul legalității și ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil.( deciziile nr. 51 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016, și nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017).

Sintagma „ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. pr. pen. este neconstituțională și a subliniat că organele care pot participa la realizarea procedeelor probatorii sunt numai organele de urmărire penală (§ 34). ( Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016) Este justificată opțiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror și de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 C. pr. pen., precum și de către lucrătorii specializați din cadrul poliției, în condițiile în care aceștia pot deține avizul de ofițeri de poliție judiciară, potrivit art. 55 alin. (5) C. pr. pen.. În acest context, prin art. IV § 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal, a fost modificat art. 13 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, stabilindu-se, în mod expres, că „Prin excepție, organele Serviciului Român de Informații pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale conform art. 55 alin. (5) și (6) C. pr. pen. pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, conform prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală C. pr. pen. “. Potrivit art. 57 alin. (2) C. pr. pen., de asemenea modificat prin art. I § 1 din ordonanța de urgență menționată, „Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condițiile art. 55 alin. (5) și (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari sau în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranța navei sau navigației ori a personalului“. De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute în titlul X din Codul penal și al infracțiunilor de terorism, din dispoziția procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.

Reglementarea competențelor organelor judiciare reprezintă un element esențial ce decurge din principiul legalității, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept, și că dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispozițiilor referitoare la competența după materie și după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica, a constatat că, prin eliminarea din categoria nulităților absolute a nerespectării dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu și-a îndeplinit obligația ce decurge din respectarea principiului legalității, contrar dispozițiilor art. 1 alin. (3) și (5) și ale art. 21 alin. (3) din Constituție ( Decizia nr. 302 din 4 mai 2017).

Ulterior, prin Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, M. Of. nr. 193 din 12 martie 2019, temeiul atribuției constituționale consacrate la art. 146 lit. e) din Constituție, Curtea a admis sesizarea și a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parlamentul României, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații a Protocolului nr. 00750 din 4 februarie 2009, precum și de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații; a admis sesizarea și a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parlamentul României, pe de o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații a Protocolului nr. 09472 din 8 decembrie 2016, doar cu privire la dispozițiile art. 6 alin. (1), ale art. 7 alin. (1) și ale art. 9, precum și de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații și a stabilit că Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, precum și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și unitățile subordonate vor verifica, în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală și vor dispune măsurile legale corespunzătoare.

Prin deciziile nr. 51 din 16 februarie 2016 și nr. 302 din 4 mai 2017, li s-au conferit instanțelor judecătorești suficiente mijloace de natură a remedia starea de neconstituționalitate creată în derularea urmăririi penale, astfel încât anacronismul creat de protocolul menționat – valorificat drept lege de organele de urmărire penală – putea fi eliminat de instanțele judecătorești pe măsura publicării acestor decizii ale Curții Constituționale. Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019 nu face decât să întărească cele rezultate din jurisprudența deja consolidată a Curții Constituționale și să puncteze din nou obligația instanțelor judecătorești de a respecta deciziile Curții Constituționale și legea în vigoare, după publicarea celor două decizii, ceea ce înseamnă că, ținând cont de art. 147 alin. (4) din Constituție referitor la aplicarea pentru viitor a prezentei decizii, au obligația de a verifica în cauzele pendinte în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală și să dispună măsurile legale corespunzătoare. Totodată, eadem ratio, aceeași obligație de ordin constituțional incumbă și Ministerului Public (§ 194). În urma publicării deciziilor Curții Constituționale nr. 51 din 16 februarie 2016 și nr. 302 din 4 mai 2017, au fost eliminate din fondul activ al legislației soluții legislative neconstituționale aflate într-o relație de continuitate chiar cu prevederile protocolului. În mod subsecvent, instanțele judecătorești au la dispoziție mecanismele legale prin care să corecteze consecințele negative rezultate din încheierea protocolului analizat și, în urma prezentei decizii, vor putea înțelege prevederile protocolului în contextul procedurii judiciare și vor stabili efectele și implicațiile plasării protocolului amintit în afara ordinii constituționale. Prin urmare, chiar până la pronunțarea Deciziei nr. 26 din 16 ianuarie 2019, în baza acestor decizii ale Curții Constituționale, erau/sunt incidente prevederile art. 102 C. pr. pen. – Excluderea probelor obținute în mod nelegal și ale art. 281 – Nulitățile absolute (§ 190).

Potrivit art. 102 alin. (3) C. pr. pen. , “Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei“. Aceste dispoziții legale reprezintă garanții procesuale ale dreptului la un proces echitabil, asigurat, în acest caz, prin reglementarea în sarcina organelor judiciare a interdicției de a utiliza în soluționarea cauzelor penale probe declarate nule (Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018, § 14). O probă nu poate fi obținută nelegal decât dacă mijlocul de probă și/sau procedeul probatoriu prin care este obținută sunt/este nelegale/nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei și că nelegalitatea acestora este sancționată de prevederile art. 102 alin. (3) C. pr. pen. , prin aplicarea regimului nulității absolute sau relative.

Articolul 102 alin. (2) C. pr. pen. trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obținute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) C. pr. pen. nu pot fi folosite în procesul penal în condițiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă (Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, § 17). Art. 102 alin. (2) și (3) C. pr. pen. nu reglementează instituții diferite, ci presupune întotdeauna aplicarea regimului nulităților în materia probațiunii, așa cum este acesta reglementat la art. 280-282 C. pr. pen., iar rezultatul nulității actelor, respectiv a mijloacelor de probă și a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces (Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, M. Of. nr. 120 din 16 februarie 2016, § 17).

Administrarea probelor de către alte organe decât cele judiciare încalcă competența materială a organelor de urmărire penală, ceea ce atrage aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., respectiv nulitatea absolută a actelor prin care s-a administrat aceasta. De asemenea, aceeași sancțiune se impune și în privința actelor prin care s-a administrat o probă de către organele de urmărire penală, fără a se ține cont de calitatea persoanei (Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, § 208).

Totodată, eliminarea fizică a mijloacelor de probă din dosarele penale, cu ocazia excluderii probelor aferente, prin declararea lor ca fiind nule, conform prevederilor art. 102 alin. (3) C. pr. pen., excludere ce presupune atribuirea unei duble dimensiuni sensului noțiunii de “excluderea probei” – respectiv dimensiunea juridică și cea a eliminării fizice -, este de natură a garanta, de o manieră efectivă, drepturile fundamentale invocate, asigurând, totodată, textului criticat un nivel sporit de claritate, precizie și previzibilitate. Prin urmare, doar în aceste condiții instituția excluderii probelor își poate atinge finalitatea, aceea de a proteja atât judecătorul, cât și părțile de formarea unor raționamente juridice și de pronunțarea unor soluții influențate, direct sau indirect, de potențiale informații sau concluzii survenite ca urmare a examinării sau reexaminării empirice, de către judecător, a probelor declarate nule (Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, § 27).

Având în vedere art. 197 alin. 2 și art. 281 C. pr. pen. , acest text coroborat cu Decizia Curții Constituționale nr. 302 din 4 mai 2017, prin care s-a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională, instanța de control constituțional a reținut, în Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, § 211, că revine Înaltei Curți de Casație și Justiție și celorlalte instanțe judecătorești, precum și Ministerului Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și unităților subordonate să verifice în cauzele pendinte în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală și să dispună măsurile legale corespunzătoare.

Parlamentul, ca organ de control al activității Serviciului Român de Informații, avea posibilitatea constituțională și pârghiile legale de a solicita reintrarea în legalitate. Prin urmare, conduita Parlamentului a fost la rândul ei necorespunzătoare, întrucât, prin modul superficial al controlului parlamentar realizat, nu a dat substanță atribuției sale constituționale de a controla activitatea serviciului de informații. În consecință, , prin exercitarea superficială a competențelor sale cu privire la controlul parlamentar și la examinarea rapoartelor de activitate ale Serviciului Român de Informații în raport cu încheierea, conținutul și executarea protocolului analizat, Parlamentul a acceptat, în mod implicit, un act ce contravenea ordinii constituționale, ceea ce determină concluzia că există un conflict juridic de natură constituțională, complex care a fost determinat de încheierea protocolului analizat și favorizat de controlul parlamentar exercitat în mod necorespunzător .

Motivele de neconstituționalitate formulate de autorul excepției privesc, mai degrabă, efectele deciziilor instanței de control constituțional prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță, în general, și, în mod particular, efectele deciziilor Curții Constituționale nr. 51 din 16 februarie 2016 și nr. 302 din 4 mai 2017 în cauzele penale pendinte, apreciindu-se, în esență, că normele procesual penale criticate sunt neconstituționale, în măsura în care legalitatea actelor de urmărire penală și legalitatea administrării probatoriului se raportează nu doar la legea procesual penală în vigoare la momentul efectuării acestora, ci și la condiții de valabilitate stabilite ulterior prin lege sau printr-o decizie a Curții Constituționale. Așadar, excepția de neconstituționalitate astfel formulată nu relevă un viciu de neconstituționalitate intrinsec al normelor criticate, ci se susține că acestea capătă valențe neconstituționale prin publicarea deciziilor instanței de control constituțional nr. 51 din 16 februarie 2016 și nr. 302 din 4 mai 2017.

Referitor la efectele deciziilor de admitere ale Curții Constituționale, prin Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, M. Of. nr. 151 din 12 aprilie 2000, instanța de control constituțional a statuat, de principiu, că, drept consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în baza art. 146 lit. d) din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de niciun subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-și de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art. 147 alin. (1) din Constituție. Fără îndoială că, în urma pronunțării unei decizii prin care Curtea Constituțională constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligația de a interveni în sensul modificării sau abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstituțional. Dar aceasta nu înseamnă că, în situația în care o asemenea intervenție nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curții Constituționale și-ar înceta efectele. Dimpotrivă, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremației Constituției. Caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe implică existența răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii. Sub acest aspect există echivalență cu situația în care nu este respectată o lege adoptată de Parlament ori o ordonanță emisă de Guvern. În termeni mai generali, este vorba despre problema identificării răspunderii juridice atunci când una dintre autoritățile statului refuză să pună în aplicare măsurile stabilite, în limitele competențelor atribuite prin Constituție, de către o altă autoritate a statului. Într-o asemenea situație identificarea răspunderii juridice decurge din caracterul imperativ al dispozițiilor art. 1 alin. (3) din Constituție, potrivit cărora “România este stat de drept (…) “. Altfel s-ar ajunge la înlăturarea de către una dintre puterile statului a acestui principiu constituțional fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, în lumina dispozițiilor art. 11 și art. 20 din Constituție, răspunderea juridică pentru nerespectarea unei decizii a Curții Constituționale poate consta, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Convenție, în pronunțarea unei hotărâri a CEDO împotriva statului român.

Deciziile pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte inter partes, așadar, numai față de părțile din litigiul aflat pe rolul instanțelor de judecată, ci ele au efecte erga omnes, față de toate subiectele de drept, iar aceasta rezultă chiar din esența controlului de constituționalitate, astfel că, după ce a constatat neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege ori ordonanță, nicio autoritate publică și niciun alt subiect de drept nu mai pot aplica textul de lege, acesta fiind lipsit de eficiență normativă (Decizia nr. 98 din 5 aprilie 2001, M. Of. nr. 256 din 18 mai 2001). Dispozițiile art. 147 alin. (1) și (4) referitoare la efectele deciziilor Curții Constituționale nu disting nici în funcție de tipurile de decizii pe care Curtea Constituțională le pronunță, nici în funcție de conținutul acestor decizii, ceea ce conduce la concluzia că toate deciziile instanței de control constituțional, în întregul lor, sunt general obligatorii. Curtea Constituțională s-a pronunțat în acest sens, de exemplu, prin Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, M. Of. nr. 605 din 14 august 2008, și Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2016, § 16, prin care a reținut că decizia de constatare a neconstituționalității face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituțională încetându-și aplicarea pentru viitor.

O decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care respectivele dispoziții sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepției până la publicarea deciziei de admitere, întrucât ceea ce are relevanță în privința aplicării deciziei Curții este ca raportul juridic guvernat de dispozițiile legii declarate neconstituțională să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele deciziei de admitere a instanței de contencios constituțional se produc erga omnes. În privința cauzelor care nu se află pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării deciziei de admitere a Curții, fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, partea nu mai poate solicita aplicarea deciziei de admitere, întrucât decizia de admitere a Curții nu poate constitui temei legal pentru o acțiune în justiție, în caz contrar consecința fiind extinderea efectelor deciziei Curții pentru trecut. ( v Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016, § 25). În mod excepțional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează și cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a deciziei prin care se constată neconstituționalitatea acesteia au fost soluționate definitiv și irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curții Constituționale se va aplica acestor cauze. O decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate se aplică și în cauzele în care a fost invocată excepția de neconstituționalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunțată decizia Curții Constituționale, soluționate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire. (§ 26). Cu același prilej, Curtea, având în vedere efectele exercitării căilor extraordinare de atac asupra hotărârilor judecătorești care reprezintă actul final și de dispoziție al instanței prin care se soluționează cu autoritate de lucru judecat cauza, a reținut că opțiunea legiuitorului în reglementarea unei căi de atac ce urmărește reformarea unei hotărâri judecătorești trebuie să se realizeze în limite constituționale (§ 30).

În considerentele Deciziei nr. 26 din 16 ianuarie 2019, că aceasta nu aduce niciun element de noutate față de cadrul normativ primar existent la data pronunțării ei, întrucât, în baza deciziilor Curții Constituționale nr. 51 din 16 februarie 2016 și nr. 302 din 4 mai 2017, decizii care, pe măsura publicării, fac parte din ordinea normativă națională, în cauzele pendinte, erau/sunt incidente prevederile art. 102 – Excluderea probelor obținute în mod nelegal și ale art. 281 – Nulitățile absolute.

Autoritatea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta (în acest sens au fost citate și Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, M. Of. nr. 504 din 30 iunie 2017, § 52), atât considerentele, cât și dispozitivul deciziilor Curții fiind general obligatorii și impunându-se cu aceeași forță tuturor subiectelor de drept. În consecință, atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează, în aplicarea legii criticate, să respecte cele stabilite de Curtea Constituțională în considerentele și dispozitivul prezentei decizii (Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009). Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție, deciziile instanței de control constituțional se publică în Monitorul Oficial al României și, de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, având aceleași efecte pentru toate autoritățile publice și toate subiectele individuale de drept (în acest sens a fost citată Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, § 51).

Neconstituționalitatea unei dispoziții legale nu are numai o funcție de prevenție, ci și una de reparație, întrucât ea vizează, în primul rând, situația concretă a cetățeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, § 30). În consecință, este în spiritul dreptului la un proces echitabil ca părțile să poată beneficia de efectele deciziilor Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță, astfel că, în consecință, Curtea respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) și ale art. 282 alin. (1) C. pr. pen. . Decizia nr. 100 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) și ale art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală

EXERCITAREA FUNCȚIEI DE URMĂRIRE PENALĂ

Autorul excepției a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de conducere a unui vehicul fără permis de conducere și refuz sau sustragere de la prelevarea de mostre biologice. Potrivit susținerilor autorului, agentul de poliție din cadrul Biroului rutier al Poliției Municipiului Satu Mare care a întocmit procesul-verbal de constatare a dispus, ulterior, începerea urmăririi penale, efectuarea în continuare a urmăririi penale, audierea inculpatului, reținerea acestuia și întocmirea referatului de terminare a urmăririi penale. În aceste condiții, criticile de neconstituționalitate relevă faptul că organul de constatare a efectuat acte de urmărire penală în cauză, deși, potrivit normelor procesual penale ale art. 114 alin. (4), singura calitate a acestui organ este aceea de martor. În consecință, autorul apreciază că, într-o atare ipoteză, se impune “constatarea intervenției nulității absolute, iar nu a unei nulități relative ce generează obligația justițiabilului de a face dovada unei vătămări, într-o anumită perioadă de timp”.

Potrivit art. 61 alin. (1) lit. c) C. pr. pen. , “(1) Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate: […] c) organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării atribuțiilor prevăzute de lege.” În ceea ce privește organele de ordine publică, identificarea acestora se poate realiza plecând de la atribuțiile și competențele în materie de ordine publică ce sunt conferite, prin lege, anumitor instituții/organe (Decizia nr. 463 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 930 din 5 noiembrie 2018, § 24).

Potrivit alin. (5) al art. 61 C. pr. pen., procesul-verbal încheiat în conformitate cu prevederile alin. (1) al aceluiași articol constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală și nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ, alin. (4) stabilind că “Actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală.” Totodată, potrivit dispozițiilor art. 198 alin. (2) și ale art. 288 alin. (1) C. pr. pen., “procesele-verbale întocmite de organele prevăzute la art. 61 alin. (1) lit. a)-c) constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală și nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal“, respectiv “organul de urmărire penală este sesizat […] prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege […]”.

Procesul-verbal întocmit potrivit art. 61 alin. (1) lit. c) C. pr. pen. de către organele de ordine publică constituie un act de sesizare a organului de urmărire penală. Obligația instituită în sarcina organelor de ordine publică reprezintă, în fapt, o reglementare particulară a obligației de a încunoștința organele judiciare competente atunci când se constată săvârșirea unor infracțiuni, obligație ce incumbă unui număr mare de persoane/organe. De pildă, art. 291 C. pr. pen. reglementează obligația oricărei persoane cu funcție de conducere în cadrul unei autorități a administrației publice sau în cadrul altor autorități publice, instituții publice ori al altor persoane juridice de drept public, precum și a oricărei persoane cu atribuții de control, care, în exercitarea atribuțiilor lor, au luat cunoștință de săvârșirea unei infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu, de a sesiza de îndată organul de urmărire penală și de a lua măsuri pentru ca urmele infracțiunii, corpurile delicte și orice alte mijloace de probă să nu dispară (în acest sens, v Decizia nr. 725 din 5 noiembrie 2019, M. Of. nr. 236 din 23 martie 2020).

Totodată, având în vedere dispozițiile art. 114 alin. (1) C. pr. pen., potrivit cărora poate fi audiată în calitate de martor orice persoană ce are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală, alin. (4) al aceluiași articol stabilind că pot fi audiate în calitate de martori și persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 și 62 C. pr. pen., Procesul-verbal reprezintă un înscris cu caracter oficial prin care se consemnează anumite fapte sau acte juridice. Organele prevăzute de art. 61 alin. (1) lit. a)-c) C. pr. pen., întocmind procesul-verbal, consemnează în mod detaliat faptele, cu enumerarea elementelor pe care se întemeiază (constatări personale, declarații, documente etc.). Astfel, aplicând jurisprudența de principiu în materie a instanței de la Strasbourg, Curtea Constituțională apreciază că procesul-verbal întocmit în condițiile prevăzute de art. 61 C. pr. pen. poate constitui «mărturie în acuzare», organele enumerate în cuprinsul normei căpătând calitatea de «martori» în sensul Convenției. Posibilitatea conferită de textul criticat, de a fi audiate în calitate de martori și persoanele care au întocmit procese-verbale în temeiul art. 61 C. pr. pen., se constituie într-o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil, iar nu într-o încălcare a acestuia.

Având în vedere că organele de ordine publică au, ex lege, atribuții și competențe în materie de ordine publică, iar procesul-verbal întocmit potrivit art. 61 alin. (1) lit. c) C. pr. pen. de către acestea constituie un act de sesizare a organului de urmărire penală, având și natura juridică a unei “mărturii în acuzare” – motivele de neconstituționalitate formulate în prezenta cauză relevă modul defectuos de aplicare a legii, în condițiile în care organele de ordine publică (organele de poliție) au exercitat acte procesuale contrar dispozițiilor C. pr. pen. .

. Dispozițiile Codului de procedură penală realizează o delimitare clară a funcțiilor judiciare, prin reglementarea, în mod distinct, a etapelor procesului penal și a competenței organelor implicate în realizarea lor. Potrivit art. 3 alin. (4) C. pr. pen., în exercitarea funcției de urmărire penală, procurorul și organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată. Totodată, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 55 și ale art. 56 C. pr. pen., care detaliază categoria organelor de urmărire penală și competența acestora, în timp ce art. 285 alin. (1) din același act normativ prevede că urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.

Procurorul are competența funcțională de a efectua urmărirea penală în cauzele prevăzute de lege și de a conduce și controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege; în exercitarea funcției de urmărire penală și de supraveghere a cercetărilor penale, procurorul și organele de cercetare penală, pe care le supraveghează, au ca atribuție strângerea probelor care au ca rol și scop să servească drept temei de trimitere sau netrimitere în judecată; procurorul sesizează judecătorul de drepturi și libertăți și instanța de judecată; exercită acțiunea penală; exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; încheie acordul de recunoaștere a vinovăției, în condițiile legii; formulează și exercită contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești; îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 43).

Reglementarea competenței organelor judiciare reprezintă un element esențial ce decurge din principiul legalității, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esențială a statului de drept este aceea că atribuțiile/competențele autorităților sunt definite prin lege. Principiul legalității presupune, în principal, că organele judiciare acționează în baza competenței pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispozițiile de drept substanțial, cât și pe cele de drept procedural incidente, inclusiv normele de competență. În acest sens, dispozițiile art. 58 C. pr. pen. reglementează instituția verificării competenței de către organul de urmărire penală, care este dator să își verifice competența imediat după sesizare, iar dacă constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, fie dispune de îndată, prin ordonanță, declinarea de competență, fie trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent (§ 55 din Decizia nr. 302 din 4 mai 2017). Pe de altă parte, în ceea ce privește legiuitorul, principiul legalității – componentă a statului de drept – îl obligă pe acesta să reglementeze în mod clar competența organelor judiciare. Legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrariului. Legiuitorului îi incumbă obligația de a adopta prevederi care să determine respectarea în practică a competenței în materie penală, prin reglementarea unor sancțiuni adecvate aplicabile în caz contrar (§ 56 din Decizia nr. 302 din 4 mai 2017).

Prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, Curtea – reținând că, prin eliminarea din categoria nulităților absolute a nerespectării dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu și-a îndeplinit obligația ce decurge din respectarea principiului legalității, aspect ce contravine art. 1 alin. (3) și (5) și art. 21 alin. (3) din Constituție – a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională.

Încălcarea competenței materiale și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală se sancționează cu nulitatea absolută, susținerile autorului fiind nefondate, așa încât excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. Decizia nr. 95 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală

NEREGULARITATEA RECHIZITORIULUI

Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate și constată că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b), care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională.(Decizia 302/2017 )

Autorul excepției apreciază că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) C. pr. pen., care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la sesizarea instanței, este neconstituțională prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (5) și ale art. 21 alin. (3) din Constituție, precum și la art. 6 § 1 și 3 lit. a) și art. 2 din Protocolul nr. 7 din Convenție.

Prin Decizia nr. 749 din 20 octombrie 2020, M. Of. nr. 72 din 22 ianuarie 2021, §§ 32-39, a reținut că rechizitoriul este reglementat la art. 327 lit. a), coroborat cu art. 329 C. pr. pen. , ca act de sesizare a instanței, emis de procuror, prin care acesta dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal (v, în acest sens, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, § 28).

Natura rechizitoriului trebuie analizată în corelație cu etapa procesuală a camerei preliminare, imediat următoare etapei urmăririi penale, în cadrul căreia acesta este supus controlului judecătorului de cameră preliminară. Curtea, făcând referire la Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018, §§ 14-16, a reținut că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Prin urmare, acesta se circumscrie unor aspecte referitoare la competență și la legalitatea fie a sesizării, fie a administrării probelor care fundamentează acuzația în materie penală. Obiectivul acestei proceduri este de a stabili dacă urmărirea penală și rechizitoriul sunt apte să declanșeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecății, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta și pe care părțile și ceilalți participanți își vor putea întemeia susținerile ori pe care trebuie să le combată. În aceste condiții, legiuitorul a limitat la o fază distinctă de parcurs a procesului penal posibilitatea invocării excepțiilor referitoare la competența instanței, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabilește vinovăția sau nevinovăția inculpatului. Consecința acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecății, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluționării cu celeritate a cauzelor penale. Astfel, faza procesuală a camerei preliminare are principala menire de a pregăti cauza în vederea exercitării funcției de judecată, astfel încât instanței de judecată îi rămâne să dezlege doar aspectele de fond ale acuzației, examenul de legalitate a rechizitoriului și a materialului de urmărire penală realizându-se de către judecătorul de cameră preliminară.

Cazurile de nulitate absolută sunt reglementate, în mod expres, la art. 281 alin. (1) lit. a)-f) C. pr. pen., articol care prevede, la alin. (2), posibilitatea invocării nulității absolute, în ipotezele prevăzute la alin. (1) lit. a)-d), prin urmare în majoritatea acestor cazuri, în orice stare a procesului. Această manieră de reglementare, constând în dreptul invocării nulității absolute în orice etapă a unui proces, este de esența acestei categorii de nulități, prevederea în cuprinsul art. 281 C. pr. pen. a unor excepții de la regula anterior arătată fiind determinată de introducerea în cuprinsul procesului penal a etapei camerei preliminare, coroborată cu necesitatea soluționării cauzei într-un termen rezonabil, aspect reținut de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, M. Of. nr. 499 din 20 iunie 2019, § 45.

Dispozițiile art. 346 alin. (3) C. pr. pen. prevăd că judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet în următoarele situații: dacă rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) C. pr. pen., dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății; a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; procurorul solicită restituirea cauzei, în condițiile art. 345 alin. (3) C. pr. pen., ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleași dispoziții. Ipotezele anterior enumerate obligă procurorul la realizarea unor noi acte de urmărire penală, care să permită refacerea sau completarea rechizitoriului restituit, potrivit cerințelor judecătorului de cameră preliminară. Complinirea neregularităților astfel constatate va avea ca efect pronunțarea de către judecătorul de cameră preliminară a uneia dintre soluțiile prevăzute la art. 346 alin. (1), (2) sau (4) C. pr. pen., soluții care prevăd începerea judecății.

Reglementarea cazurilor de neregularitate a rechizitoriului drept caz de nulitate absolută ar determina prevederea de către legiuitor a unei proceduri care să permită restituirea cauzei la procuror în orice etapă a procesului penal, inclusiv în căile extraordinare de atac. Or, aceasta presupune realizarea unei noi structuri a etapelor procesuale, în contradicție cu politica penală exprimată de legiuitor prin introducerea procedurii camerei preliminare al cărei scop a fost tocmai evitarea posibilității restituirii cauzei la procuror ulterior acestei etape procesuale, în vederea asigurării celerității procesului penal, scop arătat în mod expres și în expunerea de motive la Proiectul de lege privind Codul de procedură penală (v PL-x nr. 412/2009).

Prin urmare, având în vedere că printr-o jurisprudență constantă s-a reținut constituționalitatea dispozițiilor ce reglementează camera preliminară, Curtea a constatat că prevederea nulității rechizitoriului drept caz de nulitate absolută, cu posibilitatea invocării acesteia, chiar și până la un moment determinat al procesului penal, dar ulterior camerei preliminare, reprezintă o soluție juridică contradictorie reglementării etapelor procesului penal prin Codul de procedură penală în vigoare, soluție ce nu are fundament constituțional.

Prin Decizia nr. 24 din 3 februarie 2015, M. Of. nr. 236 din 7 aprilie 2015, Curtea s-a mai pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013,. Reglementarea în Codul de procedură penală a procedurii camerei preliminare are ca scop soluționarea cu celeritate a cauzelor penale, având în vedere că, potrivit Codului de procedură penală din 1968, începerea cercetării judecătorești era tergiversată de cererile și excepțiile formulate de părți, care aveau ca efect restituirea cauzelor la procuror, de multe ori după perioade lungi de timp de la data sesizării instanței. De aceea, art. 281 alin. (4) lit. a) și art. 282 alin. (4) lit. a) C. pr. pen. prevăd că nulitatea absolută reglementată la art. 281 alin. (1) lit. e) și f) și cea relativă prevăzută la art. 282 alin. (1), vizând încălcări ale drepturilor părților în faza de urmărire penală, pot fi invocate până la încheierea procedurii de cameră preliminară.

Spre deosebire de actuala reglementare, potrivit art. 197 alin. 4 din Codul de procedură penală din 1968, nulitatea relativă a actului putea interveni numai dacă încălcările dispozițiilor legale erau invocate în cursul efectuării actului, când partea este prezentă, sau la primul termen de judecată cu procedura completă, când partea lipsea la efectuarea actului, iar instanța lua în considerare din oficiu încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului era necesară pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei.

Normele procesual penale sunt guvernate de principiul aplicării imediate, acestea vizând atât cauzele în curs de urmărire penală, cât și cele aflate în etapa judecății. De altfel, acest aspect a fost statuat și de către CEDO, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), § 110, prin care instanța europeană a arătat că dispozițiile art. 7 – Nicio pedeapsă fără lege din C.E.D.H. sunt aplicabile doar în privința normelor penale de incriminare și a celor care prevăd pedepse, în domeniul procesual fiind aplicabil principiul tempus regit actum.

În exercitarea legitimării sale constituționale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul a înțeles să reconfigureze modalitatea de reglementare a exercitării căilor de atac, instituind doar posibilitatea atacării cu apel a hotărârii primei instanțe. Totodată, legiuitorul, prin dispozițiile de lege tranzitorii, a prevăzut aplicarea acestei noi viziuni și asupra proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală aflate în faza judecății în primă instanță sau în apel. În această împrejurare, Stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Acesta este sensul art. 129 din Constituție, text care face referire la “condițiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, ca, de altfel, și al art. 126 alin. (2) din Constituție, care, referindu-se la competența instanțelor judecătorești și la procedura de judecată, stabilește că acestea „sunt prevăzute numai de lege” (v, în acest sens, Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, M. Of. nr. 1.153 din 7 decembrie 2004).

Aplicarea în cadrul proceselor în curs a normei procesuale criticate reprezintă o concretizare a principiului aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia legea nouă se aplică de îndată tuturor situațiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum și efectelor viitoare ale unor situații juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi.

Referitor la dispozițiile art. 7 din Legea nr. 255/2013, Curtea constată că, prin Decizia nr. 773 din 28 noiembrie 2017, M. Of. nr. 147 din 15 februarie 2018, și Decizia nr. 215 din 17 aprilie 2018, M. Of. nr. 689 din 8 august 2018, a reținut că, potrivit art. 1 din Legea nr. 255/2013, prin dispozițiile acestui act normativ sunt reglementate situațiile tranzitorii ce rezultă ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală. În ceea ce privește aplicarea legii procesual penale în timp, Curtea a reținut că aceasta este guvernată de principiul activității, ceea ce înseamnă că legea se aplică din momentul intrării în vigoare și până la momentul ieșirii sale din vigoare. Astfel, la aplicarea legii procesual penale nu se ia în considerare data săvârșirii infracțiunii, ci data la care se efectuează actul procesual sau procedural, chiar dacă procesul a fost început anterior intrării în vigoare a legii. Totodată, în situațiile tranzitorii, legea procesual penală veche poate avea efect ultraactiv, ceea ce înseamnă că dispozițiile ei pot rămâne aplicabile acțiunilor procesuale începute sub imperiul legii vechi, dar care se continuă sub imperiul legii noi.

În acest sens, în ceea ce privește cauzele aflate în curs de judecată în primă instanță, Legea nr. 255/2013 distinge în funcție de momentul procesual în care acestea se aflau la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală. Astfel, în cazul în care, la data intrării în vigoare a legii noi, nu se începuse cercetarea judecătorească, cauzele aflate în curs de judecată în primă instanță au fost trimise, potrivit art. 6 din același act normativ, judecătorului de cameră preliminară, fiind soluționate de către instanța competentă potrivit legii noi, în acord cu regulile prevăzute de această lege. În ceea ce privește cauzele aflate în curs de judecată în primă instanță în care, la data intrării în vigoare a legii noi, se începuse cercetarea judecătorească, acestea rămân, potrivit art. 7 din Legea nr. 255/2013, în competența aceleiași instanțe, judecata urmând a se desfășura potrivit legii noi.

În exercitarea legitimării sale constituționale de a adopta norme de procedură, conferită de art. 126 alin. (2) din Constituție, legiuitorul, prin dispozițiile de lege tranzitorii, a prevăzut aplicarea acestei noi viziuni și asupra proceselor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală. În această împrejurare, se poate constata că instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și competența funcțională, după materie și după calitatea persoanei a instanțelor judecătorești, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reținut că acesta este sensul art. 126 alin. (2) din Constituție, care, referindu-se la competența instanțelor judecătorești și la procedura de judecată, stabilește că acestea “sunt prevăzute numai de lege”.

Odată începută cercetarea judecătorească, este firesc ca aceasta să rămână în competența instanței respective, iar împrejurarea că o astfel de cauză nu poate fi trimisă în procedura camerei preliminare nu are semnificația unei privări de drepturi a autorului câtă vreme aspectele ce țin de această procedură au fost deja dezlegate și câtă vreme, potrivit art. 346 alin. (7) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății exercită și funcția de judecată în cauză. Cercetarea judecătorească se circumscrie activității specifice desfășurate de instanța judecătorească, ce are ca scop stabilirea adevărului în cauza supusă judecății, motiv pentru care se administrează și se verifică toate probele existente la dosar, în așa fel încât să se ajungă la soluționarea legală și temeinică a cauzei respective. În doctrină s-a arătat că cercetarea judecătorească are ca obiect, în primul rând, readministrarea probelor care au fost strânse în cursul urmăririi penale, ca cerință a principiului nemijlocirii ședinței de judecată, în scopul perceperii directe, nemijlocite a probelor de către instanța de judecată. Nu este vorba însă de o simplă reproducere a probelor, ci de o administrare a lor în noi condiții de către instanța de judecată, cu participarea procurorului, a părților și a persoanei vătămate, sub controlul publicului asistent. Totodată, cercetarea judecătorească are ca obiect administrarea oricăror probe necesare în vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele. Atât administrarea probelor strânse în cursul urmăririi penale, cât și administrarea probelor noi se realizează prin mijloacele de probă legale, obținute prin procedeele probatorii corespunzătoare caracterului public, oral și contradictoriu al judecății.

În privința cauzelor aflate în curs de judecată în primă instanță, la care se referă dispozițiile art. 7 din Legea nr. 255/2013, la data intrării în vigoare a noii reglementări fusese depășit momentul citirii/prezentării succinte a actului de sesizare a instanței, cauza putându-se afla în oricare dintre momentele la care art. 323-342 din Codul de procedură penală din 1968 se referă. Or, CEDO a statuat că principiul nemijlocirii este o garanție importantă în procesul penal în cadrul căruia observațiile făcute de instanță cu privire la comportamentul și credibilitatea unui martor pot avea consecințe importante pentru inculpat. Prin urmare, o modificare adusă compunerii instanței de judecată ulterior audierii unui martor important ar trebui să determine în mod normal o nouă audiere a martorului respectiv (Hotărârea din 18 martie 2014, Cauza Beraru împotriva României, § 64).

Un aspect important al unui proces penal echitabil este posibilitatea pe care o are inculpatul de a fi confruntat cu martorii în prezenta judecătorului care, în cele din urmă, se pronunță asupra cauzei. Principiul nemijlocirii este o garanție importantă în procesul penal în cadrul căruia observațiile făcute de instanță cu privire la comportamentul și credibilitatea unui martor pot avea consecințe importante pentru inculpat. Prin urmare, o modificare adusă compunerii instanței de judecată ulterior audierii unui martor important ar trebui să determine în mod normal o nouă audiere a martorului respectiv [v P.K. împotriva Finlandei (dec.), nr. 37442/97, 9 iulie 2002].

Judecătorul unic îi audiase pe ceilalți coinculpați alături de reclamant și pe martori în februarie și în martie 2002. După numirea celui de-al doilea judecător, coinculpații și martorii audiați anterior nu au fost audiați din nou.

Curtea acceptă faptul că, deși cel de-al doilea judecător a fost numit în mai 2003, la cinci luni de la începerea procesului, primul judecător, care a administrat singur majoritatea probelor, a rămas același pe parcursul procesului. De asemenea, Curtea acceptă că cel de-al doilea judecător a avut la dispoziție stenogramele ședințelor de judecată în care au fost audiați martorii și coinculpații. Cu toate acestea, remarcând că reclamantul a fost condamnat exclusiv pe baza unor mărturii care nu au fost ascultate direct de către cel de-al doilea judecător, disponibilitatea stenogramelor respective nu poate compensa neîndeplinirea cerinței nemijlocirii în cadrul procesului.

Curtea conștientizează că există posibilitatea ca o instanță superioară sau instanța supremă să remedieze, în anumite circumstanțe, deficiențele procedurii în primă instanță (v De Cubber împotriva Belgiei, 26 octombrie 1984, § 33, seria A nr. 86). Instanța de ultim grad de jurisdicție nu numai că a menținut hotărârea instanței de prim grad, ci, în plus, și-a bazat propria decizie pe probele prezentate în primă instanță fără să le examineze direct.

Cu toate acestea, împrejurările legate de disputata modificare a compunerii completului de judecată din cadrul Curții de Apel București nu pare să fie de natură să-i pună la îndoială imparțialitatea. Pe de altă parte, modificarea respectivă trebuie examinată în raport cu posibilele consecințe asupra caracterului echitabil al procesului în ansamblu.

b) Accesul avocaților reclamantului la documente și probe

Articolul 6 § 3 lit. b) din Convenție asigură oricărei persoane acuzate de o infracțiune dreptul să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale. Mai mult, „înlesnirile” care trebuie asigurate oricărui acuzat includ posibilitatea de a fi informat, pentru pregătirea apărării sale, despre rezultatul cercetărilor efectuate pe parcursul procesului.

Accesul nerestricționat la dosarul cauzei și folosirea nerestricționată a notițelor, inclusiv, după caz, posibilitatea de a obține copii ale documentelor relevante, constituie garanții importante ale procesului echitabil. Neasigurarea acestui tip de acces a reprezentat, în motivarea Curții, unul dintre factorii care au determinat constatarea încălcării principiului egalității armelor (v Matyjek împotriva Poloniei, § 59 și 63, CEDO 2007‑V, și Luboch împotriva Poloniei, § 64 și 68, 15 ianuarie 2008).

Avocații reclamantului nu au putut obține acces direct la dosarul cauzei decât într-un stadiu târziu; inițial, nu li s-a furnizat nicio copie a rechizitoriului . Mai mult, aceștia nu au putut obține o copie a transcrierilor interceptărilor telefonice sau o copie înregistrată a convorbirilor telefonice interceptate folosite ca probe în dosar. În această privință, avocații reclamantului au adresat instanțelor interne numeroase cereri pentru încuviințarea accesului la dosar. Lipsa accesului la dosar, care a cauzat dificultăți pentru pregătirea apărării, a fost tocmai motivul invocat de avocații reclamantului pentru a cere renunțarea la mandatul de reprezentare a reclamantului.

(c) Administrarea și aprecierea probelor

În temeiul art. 19 din Convenție, are datoria de a asigura respectarea angajamentelor asumate de statele contractante ale Convenției. În special, aceasta nu are misiunea de a examina erori de fapt sau de drept prezumtiv comise de o instanță națională decât în cazul în care și în măsura în care este posibil ca acestea să fi încălcat drepturi și libertăți protejate prin Convenție. Deși art. 6 din Convenție garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu prevede nicio normă privind admisibilitatea probelor ca atare, aspect care trebuie să fie reglementat în principal prin legislația națională [v Brualla Gómez de la Torre împotriva Spaniei, 19 decembrie 1997, § 31, Culegere 1997‑VIII, și García Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30544/96, § 28, CEDO 1999‑I].

Curtea nu are rolul de a stabili, ca principiu, dacă anumite tipuri de mijloace de probă – de exemplu, probe obținute nelegal – pot fi admisibile. Curtea a constatat deja, în cadrul circumstanțelor specifice ale unei anumite cauze, că faptul că instanțele interne au utilizat ca mijloc de probă exclusiv transcrieri ale unor convorbiri telefonice obținute nelegal nu contravenea cerințelor de echitate consacrate la art. 6 din Convenție (v , între alte hotărâri, Khan împotriva Regatului Unit, § 34, CEDO 2000‑V; P.G. și J.H. împotriva Regatului Unit, § 76, CEDO 2001‑IX).

Prin urmare, întrebarea la care trebuie să se răspundă este dacă procesul în ansamblu, inclusiv modul în care au fost obținute probele, a fost echitabil [v Al-Khawaja și Tahery împotriva Regatului Unit (MC), § 144].

La stabilirea caracterului echitabil al procesului în ansamblu, trebuie să se țină seama dacă s-a respectat dreptul la apărare. Trebuie să se examineze în special dacă reclamantului i s-a acordat posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor și de a se opune utilizării lor. În plus, trebuie să se țină seama de calitatea probelor, inclusiv dacă circumstanțele în care au fost obținute pun la îndoială fiabilitatea sau exactitatea acestora [v Bykov împotriva Rusiei (MC), § 90, 10 martie 2009].

Curtea este conștientă că utilizarea casetelor audio poate să ridice, în primul rând, o problemă în temeiul art. 8 din Convenție. Cu toate acestea, reclamantul nu a formulat o astfel de cerere. Cu toate acestea, atunci când se efectuează o analiză în temeiul art. 6, trebuie să se țină seama de constatările Curții în temeiul art. 8, din hotărârea Dumitru Popescu (nr. 2), cu privire la fondul dispozițiilor românești relevante referitoare la supravegherea convorbirilor telefonice, în vigoare la momentul respectiv. La momentul procesului, dreptul aplicabil nu oferea suficiente garanții împotriva ingerinței arbitrare în viața privată a reclamantului . S-a stabilit, între altele, că autorizația prealabilă de supraveghere a convorbirilor telefonice a fost eliberată de un procuror și nu de o instanță independentă și imparțială.

Probele nu au valoare prestabilită în cadrul procedurii penale a statului pârât. Instanțele au libertatea de a interpreta probele în contextul cauzei și în lumina tuturor celorlalte mijloace de probă prezentate în fața acestora (v Dumitru Popescu, § 110).

Înregistrările au jucat un rol important în seria de probe apreciate de instanțe. Astfel, la începutul procedurii, instanța de prim grad a considerat că era absolut necesar un raport de expertiză tehnică privind înregistrările și a dispus întocmirea unui astfel de raport. Mai mult, instanța de prim grad și-a întemeiat raționamentul pe transcrierile înregistrărilor, concluzionând că acestea „nu lasă loc de prea multe îndoieli” în ceea ce privește vinovăția inculpatului, deși admitea totodată că declarațiile date de coinculpați nu erau pe deplin fiabile deoarece se putea „considera […] că au o […] doză de subiectivitate”

În ciuda importanței înregistrărilor în aprecierea probelor, instanța de prim grad și-a schimbat poziția inițială privind necesitatea întocmirii unui raport de expertiză tehnică pentru a se stabili autenticitatea înregistrărilor. La sfârșitul procesului, a considerat că raportul era inutil și și-a revizuit decizia privind propunerea acestei probe .

În plus, deși înainte de pronunțarea hotărârii I.N.E.C. a prezentat un raport de expertiză tehnică în care se preciza că existau îndoieli cu privire la autenticitatea înregistrărilor (v § 41), instanța de prim grad s-a bazat pe transcrieri în loc să redeschidă procedura pentru a le permite părților să prezinte observații cu privire la raport.

Instanțele interne nu numai că și-au întemeiat hotărârile pe înregistrări cu o autenticitate contestată, dar nici nu au răspuns la argumentele reclamantului conform cărora nu i-au fost prezentate transcrierile și, prin urmare, nu le cunoștea conținutul.

d) Concluzii

Niciuna dintre neregularitățile constatate în faza de urmărire penală și cea de judecată în primă instanță nu a fost remediată ulterior de către instanța de apel. Deși avea competență să verifice toate aspectele cauzei atât în fapt, cât și în drept, Înalta Curte de Casație și Justiție nu a efectuat o nouă cercetare judecătorească asupra probelor disponibile și a argumentelor de fapt și de drept formulate de părți. Atât Curtea de Apel București, cât și Înalta Curte de Casație și Justiție nu au făcut decât să reitereze constatările procurorului și nu au cercetat plângerile formulate în mod repetat de către pârâți în legătură cu neregularitățile din cursul procesului.

Procesul în litigiu, în ansamblu, nu a respectat cerințele unui proces echitabil.

Curtea consideră că a fost încălcat art. 6 § 1 coroborat cu art. 6 § 3 lit. b), c) și d) din Convenție.[1]

Potrivit principiului nemijlocirii, într-o cauză penală, decizia ar trebui să fie luată de judecătorii care au fost prezenți pe parcursul întregii proceduri și al administrării probelor. Cu toate acestea, nu se poate considera că acest lucru constituie o interzicere a oricărei modificări în componența unei instanțe judecătorești în cursul unei cauze. Este posibil să apară factori administrativi sau procedurali foarte clari care pot face imposibilă participarea continuă a unui judecător la un caz. Pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care continuă judecarea cauzei au o înțelegere adecvată a probelor și a argumentelor, de exemplu, prin punerea la dispoziție a transcrierilor, în cazul în care credibilitatea martorului în cauză nu este contestată, sau prin organizarea unei reluări a argumentelor relevante sau a unor martori importanți în fața instanței nou-compuse (Hotărârea din 2 decembrie 2014, Cauza Cutean împotriva României, § 61).

Un aspect important al procedurii penale echitabile este capacitatea acuzatului de a fi confruntat cu martorii în prezența judecătorului care decide în cele din urmă cauza. Principiul nemijlocirii este o garanție importantă în procesul penal în care observațiile făcute de instanță cu privire la comportamentul și credibilitatea unui martor pot avea consecințe importante pentru învinuit (v Beraru împotriva României, nr. 40107/04, § 64, 18 martie 2014). Având în vedere miza mare a procesului penal, considerentele menționate se aplică și în ceea ce privește audierea directă a învinuitului însuși de către judecătorul care decide în cele din urmă cauza.

În conformitate cu principiul nemijlocirii, într-o cauză penală, decizia ar trebui luată de judecătorii care au fost prezenți pe parcursul procedurii și al procesului de strângere a probelor (Mellors împotriva Regatului Unit (dec.), 30 ianuarie 2003). Cu toate acestea, aceasta nu poate fi considerată a constitui o interdicție a oricărei modificări în componența unei instanțe în cursul unei cauze (v P.K. împotriva Finlandei). Pot apărea factori administrativi sau procedurali foarte clari care fac imposibilă continuarea participării unui judecător la o cauză. Pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care continuă să examineze cauza au o înțelegere adecvată a probelor și argumentelor, de exemplu, prin punerea la dispoziție a stenogramelor, atunci când credibilitatea martorului în cauză nu este în discuție sau prin aranjarea unei reaudieri. a argumentelor relevante sau a martorilor importanți în fața instanței nou formate (v Mellors, și P.K. împotriva Finlandei).

Pe baza argumentelor și a concluziilor părților, că esența plângerii reclamantei se referă la modificarea, în cursul procedurii, în componența completului de judecată al primului – instanța de judecata care in cele din urma l-a condamnat fără a fi audiat pe el sau pe martorii din cauza. Constatarea acesteia este susținută de faptul că reclamantul nu a contestat faptul că, între 1 noiembrie 2006 și 26 septembrie 2007, Curtea de Casație l-a audiat pe acesta și pe toți martorii din cauză. În plus, el nu a negat faptul că instanța menționată a acționat în mod legal ca o instanță de primă instanță în privința cauzei sale, din cauza statutului reclamantului la momentul respectiv sau că ar fi fost competentă să-l audieze pe acesta sau pe martori. Mai mult, reclamantul recunoscuse că transferul cauzei de la Curtea de Casație la Judecătoria București a fost realizat prin elemente procesuale obiective și că această din urmă instanță a fost liberă să mențină actele și măsurile luate de prima instanță.

Este incontestabil faptul că completul inițial de judecată care a examinat cazul reclamantului s-a schimbat în cursul procedurii în fața instanței de primă instanță. În plus, judecătorul care l-a condamnat nu-l ascultase direct pe el sau pe martori. În plus, curțile de apel care au menținut condamnarea reclamantului nu l-au ascultat nici pe acesta, nici pe martori în mod direct.

Niciunul dintre judecătorii din completul inițial care au audiat reclamantul și martorii de la primul nivel de jurisdicție nu au rămas în continuare pentru a continua examinarea cauzei (contra P.K. c. Finlanda și Beraru, § 66).

În plus, deși condamnarea reclamantului nu s-a bazat doar pe mărturia martorilor sau pe propria sa declarație, Curtea notează că instanțele interne s-au bazat într-o oarecare măsură pe probele menționate pentru a justifica condamnarea sa. Mai mult, reclamantul a contestat credibilitatea depozițiilor a trei dintre martorii pe care s-a bazat prima instanță pentru a-l condamna și a solicitat, fără succes, ca aceștia să fie audiați din nou de instanța de a doua instanță (contra P.K. c. Finlanda). Deși din probele disponibile nu reiese că reclamantul și-a reiterat contestația împotriva celor trei martori în fața instanței de ultimă instanță sau că a încercat să conteste în vreun fel credibilitatea martorilor rămași în fața instanțelor de apel, Curtea nu este convinsă. că o contestație generală și repetată a reclamantului ar fi avut perspective mai bune de succes având în vedere motivele prezentate de instanța de a doua instanță pentru respingerea contestației sale împotriva celor trei martori.

Judecătorul de primă instanță care a condamnat în cele din urmă pe reclamant a fost însărcinat cu efectuarea unei evaluări a elementelor presupusei infracțiuni, inclusiv a elementului subiectiv, și anume intenția reclamantului de a o săvârși. În aceste împrejurări, audierea directă a reclamantului pare și mai relevantă, mai ales că nici instanțele de apel nu au ascultat direct reclamantul sau martorii.

Reclamantul nu s-a plâns în cursul procedurii ordinare cu privire la lipsa audierii de către al doilea complet al instanței de primă instanță. Cu toate acestea, el a formulat o plângere de această natură în cursul procedurilor extraordinare și a fost respinsă.

Reclamantul nu a contestat că judecătorul de primă instanță care a format completul al doilea al acelei instanțe a fost și judecătorul care a închis dezbaterile pe fondul cauzei și care l-a condamnat. În plus, același judecător a ascultat memoriile reclamantului în timpul dezbaterilor privind fondul cauzei și a examinat observațiile scrise depuse de reclamant în fața instanței de fond până la pronunțarea hotărârii. În plus, deși nu este clar din probele disponibile dacă reclamantului i s-a permis să se adreseze în mod direct instanței de primă instanță ultima, se pare că a putut să facă acest lucru în fața instanțelor de apel.

Deși dreptul unui acuzat de a se adresa ultimului instanță este cu siguranță important, nu poate fi echivalat cu dreptul său de a fi audiat în cursul procesului (v Constantinescu, § 58). , și Spînu împotriva României, § 58, 29 aprilie 2008). Aceleași considerente se aplică și în ceea ce privește memoriile din cadrul dezbaterilor cu privire la fondul cauzei și observațiile scrise depuse de reclamant în așteptarea pronunțării hotărârii.

La dosar nu există nicio dovadă care să sugereze că componența instanței de fond a fost modificată pentru a afecta soluționarea cauzei în detrimentul reclamantului ‒ sau pentru orice alte motive improprii ‒ sau că Tribunalul București judecătorul unic nu avea independență sau imparțialitate și constată, de asemenea, că judecătorul Judecătoriei a avut la dispoziție stenogramele audierilor la care au fost audiați martorii și reclamantul. Declarațiile reclamantului și ale martorilor au constituit probe relevante pentru condamnarea sa, care nu au fost audiate în mod direct de judecătorul unic al Judecătoriei. În consecință, disponibilitatea stenogramelor declarațiilor nu poate compensa lipsa de imediată a procedurii.

Curtea este conștientă de faptul că există posibilitatea ca o instanță superioară sau cea mai înaltă să poată, în anumite împrejurări, să repare deficiențele din procedura de primă instanță (v Beraru, § 67). În speță, Curtea reține că instanțele de ultimă instanță nu numai că au menținut hotărârea primei instanțe, ci și-au întemeiat hotărârile pe probele prezentate în fața instanței de fond fără a fi audiată direct.

Schimbarea completului de judecată al primei instanțe și omisiunea ulterioară a instanțelor de apel de a audia reclamantul și martorii a echivalat cu privarea reclamantului de un proces echitabil.

. Rezultă că a existat o încălcare a articolului 6 din Convenție[2].

Pronunțarea soluției într-o cauză penală trebuie realizată de judecătorii care au fost prezenți pe parcursul întregii proceduri și al administrării probelor, schimbarea acestora pe parcursul soluționării cauzei fiind necesar a fi însoțită de anumite garanții (de exemplu, reaudierea unor martori etc.).

Aplicarea legii procesuale noi în toate cauzele, indiferent de momentul procesual la care acestea se aflau, ar fi determinat o modificare completă a compunerii instanței de judecată, cu consecința necesității reluării cercetării judecătorești și a tergiversării soluționării acestora. Or, punând în balanță toate aceste elemente, legiuitorul, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituție, a optat pentru aplicarea legii procesuale noi doar pentru cauzele în care, la data intrării în vigoare a noii reglementări, nu fusese începută cercetarea judecătorească, pentru cele în care se începuse cercetarea judecătorească legiuitorul optând pentru o ultraactivitate a legii procesuale vechi. Aplicarea imediată a legii noi sau ultraactivitatea legii vechi, în temeiul art. 6 și art. 7 din Legea nr. 255/2013, are în vedere competența instanței de judecată și aplicarea sau nu a dispozițiilor referitoare la camera preliminară, judecata urmând să se desfășoare, în toate cazurile, potrivit legii noi. Or, indiferent de instanța competentă să judece cauza, inculpatul are la îndemână toate garanțiile procesuale prevăzute de Codul de procedură penală, care sunt aplicabile în egală măsură în fața tuturor instanțelor judecătorești. Decizia nr. 378 din 8 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, ale dispozițiilor art. 4 alin. (2) și ale art. 7 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale.

INTERPRETAREA UNITARĂ A NORMELOR JURIDICE

Prin Încheierea penală nr. 390 din 5 februarie 2019, Judecătoria Timișoara – Secția penală a reținut că, „raportat la dispozițiile art. 297 alin. (2) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară constată că acestea constituie o normă specială și completatoare față de dispozițiile art. 296 alin. (1) C. pr. pen. în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de 3 luni în care trebuie să fie introdusă plângerea prealabilă, în sensul că dacă într-o cauză s-au făcut acte de urmărire penală din oficiu și se constată că este necesară plângerea prealabilă, termenul de 3 luni în care trebuie să fie introdusă plângerea prealabilă curge din momentul în care organele de cercetare și-au îndeplinit obligația prevăzută de art. 297 alin. (2) C. pr. pen. de a chema persoana vătămată și de a o întreba dacă înțelege să facă plângere, iar nu din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei. Având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se reține că petentul a fost întrebat de organele de cercetare penală dacă înțelege să facă plângere, după cum prevăd imperativ dispozițiile art. 296 alin. (2) C. pr. pen., în cauză termenul prevăzut de art. 296 alin. (1) C. pr. pen. de formulare a plângerii prealabile nu a început să curgă, astfel că nu se poate reține că plângerea prealabilă din data de 8 decembrie 2017 a fost tardiv formulată. Având în vedere că plângerea prealabilă a fost formulată de persoana vătămată în termenul prevăzut de art. 296 alin. (1) C. pr. pen., raportat la art. 296 alin. (2) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară va admite, în temeiul art. 341 alin. (6) lit. b) C. pr. pen., plângerea formulată de către petent și va desființa dispoziția de clasare cuprinsă în Ordonanța din data de 26 aprilie 2018 din Dosarul nr. 6.566/P/2017 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara și va dispune trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale față de intimat, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de loviri sau alte violențe prevăzute de art. 193 alin. (2) din Codul penal“.

Interpretarea autentică, legală, poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicație corectă înțelesului, scopului și finalității acesteia, însă legiuitorul nu poate și nu trebuie să prevadă totul – în concret, orice normă juridică, ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, urmează a fi interpretată de instanțele judecătorești (interpretare judiciară) pentru a emite un act de aplicare legal.

Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, CEDO a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Hotărârea din 24 mai 2007, Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 și 37, Hotărârea din 21 octombrie 2013, Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 și 93).

Interpretarea normelor de lege este operațiunea de stabilire a conținutului și a sensului la care acestea se referă și este o etapă absolut necesară în vederea aplicării corecte a legii situației de fapt concrete din cauză, instanța de judecată fiind ținută să aplice în acest scop metodele de interpretare a normelor juridice. (Decizia nr. 122 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 432 din 22 mai 2020, § 33) . Interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii.

Soluționând plângerea împotriva ordonanței de clasare, Judecătoria Timișoara a interpretat norma de lege criticată în ansamblul reglementărilor aplicabile în materie, fără a fi subliniată vreo dificultate din perspectiva existenței unei lipse de claritate și previzibilitate a acesteia. Or, din această perspectivă, Curtea apreciază că, în realitate, autorul excepției ridică probleme ce țin de modul de interpretare și aplicare a legii.

Autorul excepției de neconstituționalitate nu invocă o practică a instanțelor judecătorești potrivit căreia dispozițiile criticate ar fi interpretate într-un sens contrar Legii fundamentale. Or, doar o astfel de interpretare acceptată la nivelul instanțelor judecătorești, a textului criticat, ar justifica realizarea de către Curte a unei analize a fondului excepției de neconstituționalitate invocate. În acest sens, prin Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie 2014, instanța de contencios constituțional a statuat că este competentă să procedeze la o astfel de analiză, atunci când “deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare și aplicare eronată a acestora de către instanțele judecătorești sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispozițiile de lege, poate determina neconstituționalitatea acelei reglementări“. De asemenea, prin Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, M. Of. nr. 572 din 28 iulie 2016, § 21, Curtea a reținut că “nu are competența de a elimina, pe calea controlului de constituționalitate, din conținutul normativ al textului, o anumită interpretare izolată și vădit eronată a acestuia, legislația în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. A accepta un punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenței instanțelor judecătorești, iar Curtea și-ar aroga competențe specifice acestora, transformându-se din instanță constituțională în una de control judiciar“. Decizia nr. 766 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (2) din Codul de procedură penală

INSTITUȚIA REDESCHIDERII URMĂRIRII PENALE

Prin Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017, M. Of. nr. 894 din 14 noiembrie 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate, reținând că procurorul, ca titular al dreptului de a exercita acțiunea penală, este cel care decide cu privire la rezultatul urmăririi penale, fie prin trimiterea în judecată a inculpatului, fie prin adoptarea unei soluții de neurmărire sau netrimitere în judecată (clasare, respectiv renunțare la urmărirea penală), tot o modalitate de finalizare a urmăririi penale fiind și încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, reglementată distinct, ca procedură specială. Terminarea urmăririi penale are însă un caracter relativ, întrucât există posibilitatea ca aceasta să fie reluată, actele emise de procuror nebucurându-se de autoritate de lucru judecat.

În ceea ce privește instituția redeschiderii urmăririi penale, prin decizia Curtea a reținut că aceasta constituie, potrivit dispozițiilor art. 332 alin. (1) lit. c) C. pr. pen., un caz de reluare a urmăririi penale. Sediul materiei îl reprezintă prevederile art. 335 C. pr. pen., potrivit cărora redeschiderea urmăririi penale vizează situațiile în care urmărirea penală a fost finalizată printr-o ordonanță de clasare sau printr-una de renunțare la urmărirea penală. Redeschiderea se dispune atât de către procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția, dacă ulterior constată că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, cât și de către însuși procurorul care a dispus soluția, dacă au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea ori dacă constată că suspectul sau inculpatul nu și-a îndeplinit cu rea-credință obligațiile stabilite conform dispozițiilor art. 318 alin. (6) C. pr. pen. De asemenea, potrivit prevederilor art. 335 alin. (5) din același cod, redeschiderea urmăririi penale are loc și atunci când judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea împotriva soluției de clasare și a trimis cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale, sens în care dispozițiile judecătorului de cameră preliminară sunt obligatorii pentru organul de urmărire penală.

Ca regulă generală, redeschiderea urmăririi penale este, sub sancțiunea nulității, supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile. O astfel de abordare a fost desprinsă din necesitatea punerii de acord a instituției cu exigențele art. 6 § 1 C. E. D. H. Astfel, prin hotărârile din 22 mai 1998, 3 iunie 2003 și 4 august 2005, pronunțate în cauzele Vasilescu împotriva României, § 41, Pantea împotriva României, § 236, și , respectiv, Stoianova și Nedelcu împotriva României, § 20, CEDO a reținut că procurorii români, care acționează în calitate de magistrați ai Ministerului Public, nu îndeplinesc condiția de independență față de executiv.

Curtea reține că ministerul public, care, în virtutea Legii nr.92 din 4 august 1992, a înlocuit fosta procuratură, este format din magistrați care își exercită toți funcțiile sub autoritatea procurorului. Ministrul Justiției exercită controlul asupra tuturor membrilor Parchetului, inclusiv asupra procurorului general.

Chiar și atunci când, ca și în speță, își exercită o competență de natură contencioasă, un procuror de departament acționează în calitate de procuror, subordonat mai întâi procurorului general, apoi ministrului justiției.

Singura denumire care merită aceea de„instanță” în sensul articolului 6 § 1 este un organism care se bucură de deplină jurisdicție și care îndeplinește o serie de cerințe precum independența față de puterea executivă ca părți implicate (v, printre alte autorități, hotărârea Beaumartin împotriva Franței din 24 noiembrie 1994, Seria A nr. 296-B, p. 63, § 38). Nu este cazul procurorului județean Argeș sau procurorului general.

Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 6 § 1.[3]

1. Cu privire la calitatea de magistrat a procurorului care a luat măsura arestării preventive

Controlul judiciar al actelor executivului, prin care se aduce atingere dreptului la libertate al persoanelor, constituie un element esențial al garanției oferite de articolul 5 § 3 (Aksoy împotriva Turciei, hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, p. 2282, §76). Pentru a se considera că un “magistrat” exercită “funcții judiciare“, în sensul acestei dispoziții, acesta trebuie să îndeplinească anumite condiții, ce reprezintă, pentru persoana arestată, garanții împotriva arbitrarului și a privării nejustificate de libertate (Schiesser împotriva Elveției, hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, §31). Astfel, “magistratul” trebuie să fie independent în raport de executiv și de părți (Schiesser, §31). În această privință, unele circumstanțe obiective, existente la momentul luării măsurii arestării preventive, pot fi relevante: dacă magistratul poate interveni în procedura penală ulterioară momentului luării măsurii, în calitate de organ de urmărire, independența și imparțialitatea sa poate fi pusă la îndoială (Huber c. Elveției, hotărârea din 23 octombrie 1990, seria A nr. 188, § 43 și Brincat împotriva Italiei, hotărârea din 26 noiembrie 1992, seria A nr. 249-A, p. 12, § 21).

Procurorul D.F. de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a intervenit inițial în stadiul de cercetare penală, analizând dacă există indicii temeinice că reclamantul a săvârșit o infracțiune, etapă finalizată prin dispunerea începerii urmăririi penale și prin luarea măsurii arestării preventive. Ulterior procurorul a instrumentat cauza, în calitate de organ de urmărire penală, etapă finalizată prin punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva reclamantului și trimiterea acestuia în judecată. Procurorul nu a reprezentat, în speță, Ministerul Public în procedura în fața instanței judecătorești, deși ar fi putut să o facă, căci nici o dispoziție legală în materia organizării judiciare nu o interzicea în mod expres. În consecință, este necesar a se examina dacă, în circumstanțele speței, procurorul oferea garanțiile de independență și imparțialitate pe care le presupune noțiunea de “magistrat”, în sensul articolului 5 alineat 3 din Convenție.

În cauza Vasilescu împotriva României (hotărârea din 22 mai 1998, Culegere 1998-III, p. 1075, §§ 40, 41) s-a statuat deja, pe terenul art. 0 6 § 1 din Convenție, că în România, procurorii, acționând în calitate de reprezentanți ai Ministerului Public, subordonați, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiției, nu îndeplinesc condiția de independență în raport cu puterea executivă. Curtea nu identifică nici un motiv care ar conduce la o concluzie diferită în speță, de această dată, pe terenul articolului 5 §3 din Convenție, din moment ce independența față de executiv este inclusă printre garanțiile pe care le presupune noțiunea de „magistrat“, în sensul art. 5 alineat 3 din Convenție (Schiesser, § 31).

Curtea concluzionează că procurorul care a dispus arestarea preventivă a reclamantului nu era un “magistrat”, în sensul articolului 5 § 3 din Convenție, în consecință, urmează a se verifica dacă legalitatea măsurii arestării preventive a fost supusă controlului judecătoresc și dacă acesta a intervenit “de îndată” (“aussitot“), în sensul aceleiași dispoziții din Convenție.[4]

Reclamanții pretind că durata procedurii îndreptate împotriva lor începând din data de 14 aprilie 1993 a încălcat principiul „termenului rezonabil”, așa cum este el prevăzut la art. 6 alin. 1 din Convenție, care prevede următoarele: „Orice persoană are dreptul la judecarea (…) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță (…) care va hotărî (…) asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa.”

Guvernul nu se opune acestei teze și lasă decizia la latitudinea Curții. Sprijinindu-se pe jurisprudența Curții, acesta susține totuși că perioada care poate fi luată în considerare a început să curgă la data de 12 mai 1999, data la care s-a redeschis urmărirea penală împotriva reclamanților, și că, prin urmare, a durat aproximativ 6 ani.

Urmărirea penală îndreptată împotriva reclamanților cuprinde două etape distincte. Prima a început la 14 aprilie 1993 cu arestarea și plasarea în detenție a reclamanților și s-a terminat la data de 11 noiembrie 1997, data la care procurorul N.O. a dat o ordonanță de scoatere de sub urmărire penală. Cea de-a doua a început la 12 mai 1999, data la care parchetul a dispus redeschiderea urmăririi penale, și s-a terminat la data de 21 aprilie 2005 cu încetarea urmăririi penale dispusă de parchet.

Curtea nu poate accepta argumentele Guvernului conform cărora prima etapă nu poate fi luată în considerare în sensul art. 6 alin. 1 din Convenție. Aceasta consideră că Ordonanța de scoatere de sub urmărire penală data de procurorul N.O. la data de 11 noiembrie 1997 nu poate fi considerată că punând capăt urmăririi penale împotriva reclamanților din moment ce ea nu constituia o decizie internă definitivă (v, a contrario, Löffler împotriva Austriei, nr. 30.546/96, § 19 primul alineat in fine, 3 octombrie 2000). În această privință trebuie constatat că parchetul avea, în baza art. 270 C. pr. pen. , competența de a anula o ordonanță de scoatere de sub urmărire penală și de a redeschide urmărirea penală, fără să fie ținut de vreun termen.

Or, pentru procuror nu era vorba de o simplă posibilitate teoretică de a redeschide procedura (v, a contrario, Withey împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 59.493/00, CEDO 2003-X). Parchetului îi era îngăduit să redeschidă urmărirea penală fără a fi obligat să solicite autorizația vreunei instanțe naționale, care să fie obligată să analizeze temeinicia cererii pentru a verifica, de exemplu, dacă redeschiderea cauzei nu era inechitabilă și dacă timpul scurs de la decizia de încetare a anchetei nu era excesiv (v, a contrario, Withey ). Curtea nu poate ignora, în acest sens, faptul că procurorii români, acționând în calitate de magistrați ai Ministerului Public, nu îndeplinesc condiția de independență față de executiv [Vasilescu împotriva României, Hotărârea din 22 mai 1998, Recueil des arrêts et décisions ( Culegere) 1998-III, p. 1075, §§ 40-41, și Pantea împotriva României, §§ 238-239, CEDO 2003-VI]. În plus, redeschiderea urmăririi penale a fost dispusă pe motiv că ancheta inițială nu fusese completă . Or, aceste carențe ale autorităților nu erau imputabile reclamanților și nu trebuie așadar să-i pună într-o situație defavorabilă.

În sfârșit, Guvernul nu a demonstrat că reluarea urmăririi penale încheiate printr-o ordonanță a procurorului are un caracter excepțional (v, a contrario, Withey).

Perioada pe care Curtea va trebui să o ia în considerare pentru a-i analiza compatibilitatea cu cerințele art. 6 alin. 1 din Convenție se întinde așadar de la 20 iunie 1994, data la care recunoașterea dreptului de recurs individual de către România a început să producă efecte, până la 11 noiembrie 1997, precum și de la 12 mai 1999 până la 21 aprilie 2005. Așadar, această perioadă a durat în total 9 ani și 4 luni.[5]

Totodată, prin Hotărârea Cauza Stoianova și Nedelcu împotriva României, § 20, Curtea de la Strasbourg a subliniat necesitatea ca posibilitatea acordată parchetului de a redeschide urmărirea penală să fie supusă autorizării unei instanțe naționale, care să fie obligată să examineze temeinicia unei astfel de cereri, în sensul aprecierii dacă redeschiderea cazului nu este inechitabilă sau perioada scursă de la încetarea anchetei nu este excesivă. De asemenea, CEDO a constatat că lipsurile care apar în realizarea anchetelor inițiale nu sunt imputabile reclamanților și nu trebuie să îi pună pe aceștia în situații defavorabile. Așadar, procedura confirmării de către judecătorul de cameră preliminară a ordonanței de redeschidere a urmăririi penale reprezintă un remediu împotriva puterii discreționare a procurorului de a reactiva procesul penal.( Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017). Redeschiderea urmăririi penale are ca efect reluarea urmăririi penale, conform prevederilor art. 285 și urm. C. pr. pen. În acest sens, dispozițiile art. 335 alin. (1) din același cod prevăd că, dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale, prevederile art. 317 C. pr. pen. urmând a fi aplicate în mod corespunzător. Astfel, redeschiderea urmăririi penale are ca finalitate dispunerea de către procuror a uneia dintre soluțiile prevăzute de dispozițiile art. 327 C. pr. pen., respectiv fie trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal, fie clasarea sau renunțarea la urmărire. Dacă ultimele două potențiale soluții nu schimbă situația juridică a persoanei în privința căreia se dispune redeschiderea urmăririi penale, soluția de trimitere în judecată, prin rechizitoriu, are ca efect supunerea acesteia cercetării judecătorești. Dar, în oricare dintre cele trei situații juridice analizate, împotriva persoanei referitor la care este confirmată soluția de redeschidere a urmăririi penale va fi formulată o acuzație în materie penală.

Procedura de confirmare de către judecătorul de cameră preliminară a redeschiderii urmăririi penale, astfel reglementată, constituie o garanție procesuală a caracterului echitabil al actului de redeschidere a urmăririi penale acordată participanților la procesul penal, conform prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție și celor ale art. 6 § 1 din Convenție. Ca urmare a instituirii acestor garanții, atât persoana în privința căreia este formulată o acuzație în materie penală, cât și ceilalți participanți la procesul penal au dreptul de a-și apăra interesele procesuale, în mod echitabil, în fața unei instanțe independente și imparțiale, instituite prin lege. Totodată, Curtea a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 335 alin. (6) C. pr. pen., legiuitorul a instituit o excepție de la regula potrivit căreia ordonanțele de redeschidere trebuie supuse confirmării judecătorului de cameră preliminară. Astfel, dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția infirmă soluția de netrimitere în judecată și dispune redeschiderea urmăririi penale, anterior comunicării ordonanței care cuprinde această soluție, redeschiderea urmăririi penale nu este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. O astfel de soluție își găsește justificare în prevederile constituționale ale art. 132 alin. (1) referitoare la principiile care guvernează activitatea procurorilor, conform cărora “Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic“. În acord cu dispozițiile art. 304 alin. (2) C. pr. pen. privind infirmarea actelor procesuale sau procedurale, procurorul ierarhic superior, când constată că un act sau o măsură procesuală a procurorului ierarhic inferior nu este dată cu respectarea dispozițiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate. De aceea, dacă procurorul ierarhic superior constată necesitatea infirmării soluției, pronunță o ordonanță al cărei efect imediat constă în necomunicarea ordonanței de clasare. Fiind infirmată și necomunicată, ordonanța de clasare nu există și, deci, nu produce niciun efect cu privire la drepturile procesuale ale persoanelor interesate și, cu precădere, cu privire la dreptul acestora de a se adresa cu plângere judecătorului de cameră preliminară. Un astfel de drept nu a fost însă suprimat, ci numai prorogat până la pronunțarea unei noi soluții în cauză, fie de clasare ori renunțare la urmărirea penală, fie de trimitere în judecată, situații în care persoana interesată se poate adresa judecătorului de cameră preliminară, după comunicare, în termenul stabilit prin prevederile art. 340 alin. (1) C. pr. pen., urmând ca, în situația emiterii unui rechizitoriu, toate aspectele relevate să fie supuse judecătorului de cameră preliminară în procedura de filtru prevăzută de dispozițiile art. 342 și urm. din același cod. În plus, este posibil ca, după infirmare, procurorul să pronunțe tot o soluție de clasare, care, ulterior, să fie din nou infirmată de către procurorul ierarhic superior. Dacă infirmarea intervine ca urmare a unei plângeri formulate după comunicarea soluției, atunci o asemenea ordonanță va fi supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. Dacă însă infirmarea intervine din oficiu, anterior comunicării soluției de clasare, vor fi aplicabile dispozițiile art. 335 alin. (6) C. pr. pen., care dau expresie principiului subordonării ierarhice, fără ca prin aceasta să fie afectat accesul liber la justiție. Astfel, Curtea a reținut că dispozițiile de lege anterior menționate nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil, ci, dimpotrivă, asigură exercitarea acestuia, prin aceea că au menirea de a garanta soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, prin eficientizarea activității de urmărire penală.

Curtea Constituțională nu a reținut critica potrivit căreia soluția legislativă care asigură posibilitatea exercitării controlului judiciar doar în cazul admiterii cererii de redeschidere a urmăririi penale, cu excluderea ordonanței prin care este respinsă o astfel de cerere, încalcă principiul legalității, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil. Ordonanța de respingere a unei cereri de redeschidere a urmăririi penale nu este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, întrucât – spre deosebire de ordonanța de redeschidere a urmăririi penale – o asemenea soluție nu presupune o acuzație în materie penală, astfel că nu schimbă cu nimic situația juridică a persoanelor care au avut calitatea de părți sau de subiecți procesuali principali în dosarul penal în care s-a dispus de către procuror o soluție de neurmărire sau netrimitere în judecată. Accesul la justiție al persoanelor interesate este asigurat, oricare ar fi soluția de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de către procuror – clasare, respectiv renunțare la urmărirea penală.

În ceea ce privește ordonanțele de clasare, persoana interesată are la dispoziție procedura plângerii la procurorul ierarhic superior, reglementată de dispozițiile art. 339 alin. (4) C. pr. pen., potrivit cărora, în cazul soluțiilor de clasare, plângerea se poate face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluția. Ținând cont de jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că actele prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal, fiind modalități de înfăptuire a justiției, trebuie să fie supuse cenzurii judecătorului (Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998), legiuitorul a reglementat, prin prevederile art. 340 și 341 C. pr. pen., procedura plângerii la judecătorul de cameră preliminară. În acest sens, chiar dispozițiile art. 340 alin. (1) C. pr. pen. – criticate în prezenta cauză – stabilesc că persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Dacă judecătorul de cameră preliminară – în temeiul dispozițiilor art. 341 alin. (6) lit. b) sau alin. (7) § 2 lit. b) C. pr. pen. – admite plângerea împotriva soluției de clasare și trimite cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale, atunci, potrivit prevederilor art. 335 alin. (5) C. pr. pen., devine incidentă instituția redeschiderii urmăririi penale.

Prin Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017 s-a constatat că dispozițiile art. 335 alin. (4) și ale art. 340 alin. (1) C. pr. pen. prevăd în mod clar și previzibil actele procurorului supuse controlului judiciar și asigură accesul la justiție al persoanelor interesate, fără a crea un tratament juridic diferit pentru situații similare. În același sens este și Decizia nr. 454 din 11 iulie 2019, M. Of. nr. 928 din 18 noiembrie 2019.

Dispozițiile art. 335 alin. (4) și ale art. 340 alin. (1) C. pr. pen. nu încalcă nici prevederile art. 126 alin. (1) din Constituție și nici dispozițiile art. 13 C. E. D. H. și ale art. 8 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Decizia nr. 25 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (4) și ale art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală

PLÂNGEREA ÎMPOTRIVA ACTELOR PROCURORULUI

Totodată, Curtea a constatat că prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, § 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, § 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 324 din 5 mai 2017, § 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 23, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017, § 28).

De asemenea, Curtea Constituțională – făcând referire la jurisprudența constantă a CEDO (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele “Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§ 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Ciprului, § 29, și, respectiv, Bocancea și alții împotriva Moldovei, § 24) – a reținut că aplicarea unui tratament diferit unor cazuri egale este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin tratamentul inegal (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr. 420 din 12 iunie 2015, § 25, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 25, Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, M. Of. nr. 959 din 13 noiembrie 2018, § 30, și Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 1.026 din 20 decembrie 2019, § 25).

Soluțiile de clasare nu pot genera situații similare cu cele determinate de emiterea de către procuror a unor ordonanțe având un alt obiect, astfel că lipsa instituirii unui termen în care poate fi formulată plângerea împotriva actelor procurorului, altele decât soluțiile de clasare, nu este de natură să conducă la o încălcare a principiului egalității cetățenilor în fața legii, fără privilegii și fără discriminări, principiu consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție.

Posibilitatea formulării la procurorul ierarhic superior – oricând în cursul urmăririi penale – a plângerii împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta constituie o garanție procesuală, iar lipsa instituirii unui termen – în care poate fi formulată plângerea împotriva actelor procurorului, altele decât soluțiile de clasare, termen care să suspende de drept efectuarea procedurii legale de sesizare a instanței prin rechizitoriu – are ca scop asigurarea celerității soluționării cauzelor penale, fără a reprezenta un impediment în calea accesului liber la justiție și fără a aduce vreo atingere dreptului la un proces echitabil, drept a cărui respectare se apreciază în contextul întregii proceduri judiciare. Decizia nr. 31 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339 din Codul de procedură penală

[1] Cauza Beraru împotriva României, Hotărârea din 18 martie 2014, https://hudoc.echr.coe.int , www.ier.ro

[2] Cauza Cutean împotriva României, Hotărârea din 2 decembrie 2014, https://hudoc.echr.coe.int/eng

[3] cauza Vasilescu împotriva României, hotărârea din 22 mai 1998, https://hudoc.echr.coe

[4] Pantea împotriva României, hotărârea din 3 iunie 2003, M. Of. nr. 1.150 din 6 decembrie 2004

[5] Cauza Stoianova și Nedelcu împotriva României, hotărârea din 4 august 2005, M. Of. nr. 562 din 16 august 2007

EXAMINAREA PE FOND A UNEI “PLÂNGERI ADMISIBILE”

În motivarea soluției sale, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, § 25, Curtea a reținut că încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute de dispozițiile art. 341 alin. (6) și alin. (7) § 1 și § 2 lit. a), b) și d) C. pr. pen. este definitivă, însă acest fapt nu este de natură a afecta constituționalitatea textului de lege criticat, deoarece stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, atât prevederile art. 129, cât și cele ale art. 126 alin. (2) din Constituție fac referire la “condițiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată urmând a fi prevăzute “numai prin lege”.( deciziile nr. 663 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015; nr. 58 din 24 februarie 2015, M. Of. nr. 257 din 17 aprilie 2015; nr. 139 din 12 martie 2015, M. Of. nr. 268 din 22 aprilie 2015; nr. 233 din 7 aprilie 2015, M. Of. nr. 416 din 11 iunie 2015; nr. 294 din 28 aprilie 2015, M. Of. nr. 432 din 17 iunie 2015; nr. 408 din 28 mai 2015, M. Of. nr. 521 din 13 iulie 2015; nr. 446 din 16 iunie 2015, M. Of. nr. 614 din 13 august 2015; nr. 384 din 7 iunie 2016, M. Of. nr. 534 din 15 iulie 2016; nr. 453 din 28 iunie 2016, M. Of. nr. 908 din 11 noiembrie 2016; nr. 755 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 95 din 2 februarie 2017; nr. 789 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 132 din 21 februarie 2017; nr. 434 din 22 iunie 2017, M. Of. nr. 865 din 2 noiembrie 2017; nr. 563 din 19 septembrie 2017, M. Of. nr. 961 din 5 decembrie 2017; nr. 801 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 151 din 16 februarie 2018; nr. 485 din 17 septembrie 2019, M. Of. nr. 976 din 4 decembrie 2019, și nr. 487 din 17 septembrie 2019, M. Of. nr. 931 din 19 noiembrie 2019 )

Dispozițiile art. 341 alin. (8) C. pr. pen. nu aduc atingere nici dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Legea fundamentală și nici accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil prevăzute de dispozițiile art. 21 din Constituție și ale art. 6 din C.E.D.H. , întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nicio prevedere a Legii fundamentale și a actelor normative internaționale invocate de autorii excepției nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, prevederile art. 129 din Constituție stipulează că părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condițiile legii.

Eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 340 și 341 C. pr. pen. . Astfel, legiuitorul a urmărit să asigure celeritatea procedurii și obținerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluția procurorului, având în vedere natura cauzelor vizate de dispozițiile art. 340 și 341 C. pr. pen. , cauze în care nu se judecă infracțiunea care a format obiectul cercetării sau al urmăririi penale, ci soluția de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror.( Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, § 26,)

Dreptul la un recurs efectiv, consacrat de dispozițiile art. 13 din Convenție, prin Decizia nr. 485 din 17 septembrie 2019, § 44, nu semnifică asigurarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești, ci impune existența în dreptul intern a unei căi procedurale care să permită prevalarea de drepturile și libertățile consacrate de Convenție. Astfel, potrivit jurisprudenței CEDO , dispozițiile art. 13 din Convenție garantează o cale legală internă care să ofere posibilitatea de a obține examinarea pe fond a unei “plângeri admisibile” întemeiate pe prevederile Convenției și să asigure un remediu adecvat (Hotărârea CEDO din 16 iulie 2014, Cauza Alisic și alții împotriva Bosniei și Herțegovinei, Croației, Serbiei, Sloveniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, § 131). Or, dispozițiile art. 341 C. pr. pen. – prin reglementarea procedurii plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată – sunt de natură a asigura îndeplinirea acestei exigențe convenționale, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 434 din 22 iunie 2017, § 30. Decizia nr. 492 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală

O INTERPRETARE IZOLATĂ ȘI VĂDIT ERONATĂ

Prin Încheierea penală nr. 390 din 5 februarie 2019, Judecătoria Timișoara – Secția penală a reținut că, “raportat la dispozițiile art. 297 alin. (2) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară constată că acestea constituie o normă specială și completatoare față de dispozițiile art. 296 alin. (1) C. pr. pen. în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de 3 luni în care trebuie să fie introdusă plângerea prealabilă, în sensul că dacă într-o cauză s-au făcut acte de urmărire penală din oficiu și se constată că este necesară plângerea prealabilă, termenul de 3 luni în care trebuie să fie introdusă plângerea prealabilă curge din momentul în care organele de cercetare și-au îndeplinit obligația prevăzută de art. 297 alin. (2) C. pr. pen. de a chema persoana vătămată și de a o întreba dacă înțelege să facă plângere, iar nu din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei. Având în vedere că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se reține că petentul a fost întrebat de organele de cercetare penală dacă înțelege să facă plângere, după cum prevăd imperativ dispozițiile art. 296 alin. (2) C. pr. pen., în cauză termenul prevăzut de art. 296 alin. (1) C. pr. pen. de formulare a plângerii prealabile nu a început să curgă, astfel că nu se poate reține că plângerea prealabilă din data de 8 decembrie 2017 a fost tardiv formulată. Având în vedere că plângerea prealabilă a fost formulată de persoana vătămată în termenul prevăzut de art. 296 alin. (1) C. pr. pen., raportat la art. 296 alin. (2) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară va admite, în temeiul art. 341 alin. (6) lit. b) C. pr. pen., plângerea formulată de către petent și va desființa dispoziția de clasare cuprinsă în Ordonanța Parchetului de pe lângă Judecătoria Timișoara și va dispune trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii urmăririi penale față de intimat, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de loviri sau alte violențe prevăzute de art. 193 alin. (2) din Codul penal”.

În ceea ce privește claritatea și previzibilitatea legii, în jurisprudența sa, de exemplu, Decizia nr. 464 din 5 iulie 2018, M. Of. nr. 901 din 26 octombrie 2018, a statuat că dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, iar dacă este lacunar, neclar, sistemul de drept recunoaște judecătorului competența de a tranșa ceea ce a scăpat atenției legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conținutului legii se face pe cale de interpretare – ca etapă a aplicării normei juridice la cazul concret -, în materie penală, cu respectarea principiului potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare. Interpretarea autentică, legală, poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicație corectă înțelesului, scopului și finalității acesteia, însă legiuitorul nu poate și nu trebuie să prevadă totul – în concret, orice normă juridică, ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, urmează a fi interpretată de instanțele judecătorești (interpretare judiciară) pentru a emite un act de aplicare legal.

Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, CEDO a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Hotărârea din 24 mai 2007, Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 și 37, Hotărârea din 21 octombrie 2013, Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 și 93).

Interpretarea normelor de lege este operațiunea de stabilire a conținutului și a sensului la care acestea se referă și este o etapă absolut necesară în vederea aplicării corecte a legii situației de fapt concrete din cauză, instanța de judecată fiind ținută să aplice în acest scop metodele de interpretare a normelor juridice (Decizia nr. 122 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 432 din 22 mai 2020, § 33). Interpretarea legilor este o operațiune rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanțele judecătorești interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluționării cauzelor cu care au fost învestite, interpretarea fiind faza indispensabilă procesului de aplicare a legii.

Soluționând plângerea împotriva ordonanței de clasare, Judecătoria Timișoara a interpretat norma de lege criticată în ansamblul reglementărilor aplicabile în materie, fără a fi subliniată vreo dificultate din perspectiva existenței unei lipse de claritate și previzibilitate a acesteia. În realitate, autorul excepției ridică probleme ce țin de modul de interpretare și aplicare a legii.

Autorul excepției de neconstituționalitate nu invocă o practică a instanțelor judecătorești potrivit căreia dispozițiile criticate ar fi interpretate într-un sens contrar Legii fundamentale. Or, doar o astfel de interpretare acceptată la nivelul instanțelor judecătorești, a textului criticat, ar justifica realizarea de către Curte a unei analize a fondului excepției de neconstituționalitate invocate. În acest sens, prin Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie 2014, instanța de contencios constituțional a statuat că este competentă să procedeze la o astfel de analiză, atunci când “deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare și aplicare eronată a acestora de către instanțele judecătorești sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispozițiile de lege, poate determina neconstituționalitatea acelei reglementări“. De asemenea, prin Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, M. Of. nr. 572 din 28 iulie 2016, § 21, Curtea a reținut că „nu are competența de a elimina, pe calea controlului de constituționalitate, din conținutul normativ al textului, o anumită interpretare izolată și vădit eronată a acestuia, legislația în vigoare oferind alte remedii procesuale ce au ca scop interpretarea unitară a normelor juridice. A accepta un punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenței instanțelor judecătorești, iar Curtea și-ar aroga competențe specifice acestora, transformându-se din instanță constituțională în una de control judiciar“. Decizia nr. 766 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (2) din Codul de procedură penală

NECESITATEA INFIRMĂRII SOLUȚIEI

În ceea ce privește instituția redeschiderii urmăririi penale, aceasta constituie, potrivit dispozițiilor art. 332 alin. (1) lit. c) C. pr. pen., un caz de reluare a urmăririi penale. Sediul materiei îl reprezintă prevederile art. 335 C. pr. pen., potrivit cărora redeschiderea urmăririi penale vizează situațiile în care urmărirea penală a fost finalizată printr-o ordonanță de clasare sau printr-una de renunțare la urmărirea penală. Redeschiderea se dispune atât de către procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția, dacă ulterior constată că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, cât și de către însuși procurorul care a dispus soluția, dacă au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea ori dacă constată că suspectul sau inculpatul nu și-a îndeplinit cu rea-credință obligațiile stabilite conform dispozițiilor art. 318 alin. (6) C. pr. pen. De asemenea, potrivit prevederilor art. 335 alin. (5) din același cod, redeschiderea urmăririi penale are loc și atunci când judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea împotriva soluției de clasare și a trimis cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale, sens în care dispozițiile judecătorului de cameră preliminară sunt obligatorii pentru organul de urmărire penală.

Ca regulă generală, redeschiderea urmăririi penale este, sub sancțiunea nulității, supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile. O astfel de abordare a fost desprinsă din necesitatea punerii de acord a instituției cu exigențele art. 6 § 1 C. E. D. H. Astfel, prin hotărârile din 22 mai 1998, 3 iunie 2003 și 4 august 2005, pronunțate în cauzele Vasilescu împotriva României, § 41, Pantea împotriva României, § 236, și Stoianova și Nedelcu împotriva României, § 20, CEDO a reținut că procurorii români, care acționează în calitate de magistrați ai Ministerului Public, nu îndeplinesc condiția de independență față de executiv. Totodată, prin Hotărârea Cauza Stoianova și Nedelcu împotriva României, § 20, Curtea de la Strasbourg a subliniat necesitatea ca posibilitatea acordată parchetului de a redeschide urmărirea penală să fie supusă autorizării unei instanțe naționale, care să fie obligată să examineze temeinicia unei astfel de cereri, în sensul aprecierii dacă redeschiderea cazului nu este inechitabilă sau perioada scursă de la încetarea anchetei nu este excesivă. De asemenea, CEDO a constatat că lipsurile care apar în realizarea anchetelor inițiale nu sunt imputabile reclamanților și nu trebuie să îi pună pe aceștia în situații defavorabile. Așadar, procedura confirmării de către judecătorul de cameră preliminară a ordonanței de redeschidere a urmăririi penale reprezintă un remediu împotriva puterii discreționare a procurorului de a reactiva procesul penal.( Decizia nr. 603 din 28 septembrie 2017)

Redeschiderea urmăririi penale are ca efect reluarea urmăririi penale, conform prevederilor art. 285 și urm. C. pr. pen. (Decizia nr. 122 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 432 din 22 mai 2020, § 33). În acest sens, dispozițiile art. 335 alin. (1) din același cod prevăd că, dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale, prevederile art. 317 C. pr. pen. urmând a fi aplicate în mod corespunzător. Astfel, redeschiderea urmăririi penale are ca finalitate dispunerea de către procuror a uneia dintre soluțiile prevăzute de dispozițiile art. 327 C. pr. pen., respectiv fie trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal, fie clasarea sau renunțarea la urmărire. Dacă ultimele două potențiale soluții nu schimbă situația juridică a persoanei în privința căreia se dispune redeschiderea urmăririi penale, soluția de trimitere în judecată, prin rechizitoriu, are ca efect supunerea acesteia cercetării judecătorești. Dar, în oricare dintre cele trei situații juridice analizate, împotriva persoanei referitor la care este confirmată soluția de redeschidere a urmăririi penale va fi formulată o acuzație în materie penală.

Procedura de confirmare de către judecătorul de cameră preliminară a redeschiderii urmăririi penale, astfel reglementată, constituie o garanție procesuală a caracterului echitabil al actului de redeschidere a urmăririi penale acordată participanților la procesul penal, conform prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituție și celor ale art. 6 § 1 din Convenție. Ca urmare a instituirii acestor garanții, atât persoana în privința căreia este formulată o acuzație în materie penală, cât și ceilalți participanți la procesul penal au dreptul de a-și apăra interesele procesuale, în mod echitabil, în fața unei instanțe independente și imparțiale, instituite prin lege. Potrivit dispozițiilor art. 335 alin. (6) C. pr. pen., legiuitorul a instituit o excepție de la regula potrivit căreia ordonanțele de redeschidere trebuie supuse confirmării judecătorului de cameră preliminară. Astfel, dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția infirmă soluția de netrimitere în judecată și dispune redeschiderea urmăririi penale, anterior comunicării ordonanței care cuprinde această soluție, redeschiderea urmăririi penale nu este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. O astfel de soluție își găsește justificare în prevederile constituționale ale art. 132 alin. (1) referitoare la principiile care guvernează activitatea procurorilor, conform cărora „Procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic“. În acord cu dispozițiile art. 304 alin. (2) C. pr. pen. privind infirmarea actelor procesuale sau procedurale, procurorul ierarhic superior, când constată că un act sau o măsură procesuală a procurorului ierarhic inferior nu este dată cu respectarea dispozițiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate. De aceea, dacă procurorul ierarhic superior constată necesitatea infirmării soluției, pronunță o ordonanță al cărei efect imediat constă în necomunicarea ordonanței de clasare. Fiind infirmată și necomunicată, ordonanța de clasare nu există și, deci, nu produce niciun efect cu privire la drepturile procesuale ale persoanelor interesate și, cu precădere, cu privire la dreptul acestora de a se adresa cu plângere judecătorului de cameră preliminară. Un astfel de drept nu a fost însă suprimat, ci numai prorogat până la pronunțarea unei noi soluții în cauză, fie de clasare ori renunțare la urmărirea penală, fie de trimitere în judecată, situații în care persoana interesată se poate adresa judecătorului de cameră preliminară, după comunicare, în termenul stabilit prin prevederile art. 340 alin. (1) C. pr. pen., urmând ca, în situația emiterii unui rechizitoriu, toate aspectele relevate să fie supuse judecătorului de cameră preliminară în procedura de filtru prevăzută de dispozițiile art. 342 și urm. din același cod. În plus, este posibil ca, după infirmare, procurorul să pronunțe tot o soluție de clasare, care, ulterior, să fie din nou infirmată de către procurorul ierarhic superior. Dacă infirmarea intervine ca urmare a unei plângeri formulate după comunicarea soluției, atunci o asemenea ordonanță va fi supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. Dacă însă infirmarea intervine din oficiu, anterior comunicării soluției de clasare, vor fi aplicabile dispozițiile art. 335 alin. (6) C. pr. pen., care dau expresie principiului subordonării ierarhice, fără ca prin aceasta să fie afectat accesul liber la justiție. Dispozițiile de lege anterior menționate nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil, ci, dimpotrivă, asigură exercitarea acestuia, prin aceea că au menirea de a garanta soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, prin eficientizarea activității de urmărire penală.

Curtea Constituțională nu a reținut critica potrivit căreia soluția legislativă care asigură posibilitatea exercitării controlului judiciar doar în cazul admiterii cererii de redeschidere a urmăririi penale, cu excluderea ordonanței prin care este respinsă o astfel de cerere, încalcă principiul legalității, egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil. Ordonanța de respingere a unei cereri de redeschidere a urmăririi penale nu este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, întrucât – spre deosebire de ordonanța de redeschidere a urmăririi penale – o asemenea soluție nu presupune o acuzație în materie penală, astfel că nu schimbă cu nimic situația juridică a persoanelor care au avut calitatea de părți sau de subiecți procesuali principali în dosarul penal în care s-a dispus de către procuror o soluție de neurmărire sau netrimitere în judecată. Totodată, așa cum reiese din analiza prevederilor Codului de procedură penală și a jurisprudenței recente a Curții Constituționale, accesul la justiție al persoanelor interesate este asigurat, oricare ar fi soluția de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de către procuror – clasare, respectiv renunțare la urmărirea penală.

Astfel, în ceea ce privește ordonanțele de clasare, persoana interesată are la dispoziție procedura plângerii la procurorul ierarhic superior, reglementată de dispozițiile art. 339 alin. (4) C. pr. pen., potrivit cărora, în cazul soluțiilor de clasare, plângerea se poate face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluția. Ținând cont de jurisprudența Curții Constituționale, care a statuat că actele prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal, fiind modalități de înfăptuire a justiției, trebuie să fie supuse cenzurii judecătorului (Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998), legiuitorul a reglementat, prin prevederile art. 340 și 341 C. pr. pen., procedura plângerii la judecătorul de cameră preliminară. În acest sens, chiar dispozițiile art. 340 alin. (1) C. pr. pen. – criticate în prezenta cauză – stabilesc că persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. Dacă judecătorul de cameră preliminară – în temeiul dispozițiilor art. 341 alin. (6) lit. b) sau alin. (7) § 2 lit. b) C. pr. pen. – admite plângerea împotriva soluției de clasare și trimite cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale, atunci, potrivit prevederilor art. 335 alin. (5) C. pr. pen., devine incidentă instituția redeschiderii urmăririi penale.

PLÂNGEREA ÎMPOTRIVA ACTELOR PROCURORULUI

Prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, § 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, § 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 324 din 5 mai 2017, § 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 23, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, M. Of. nr. 1000 din 18 decembrie 2017, § 28).

De asemenea, Curtea Constituțională – făcând referire la jurisprudența constantă a CEDO (hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele “Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§ 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Ciprului, § 29, și, respectiv, Bocancea și alții împotriva Moldovei, § 24) – a reținut că aplicarea unui tratament diferit unor cazuri egale este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin tratamentul inegal (Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr. 420 din 12 iunie 2015, § 25, Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 25, Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, M. Of. nr. 959 din 13 noiembrie 2018, § 30, și Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 1.026 din 20 decembrie 2019, § 25).

Posibilitatea formulării la procurorul ierarhic superior – oricând în cursul urmăririi penale – a plângerii împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta constituie o garanție procesuală, iar lipsa instituirii unui termen – în care poate fi formulată plângerea împotriva actelor procurorului, altele decât soluțiile de clasare, termen care să suspende de drept efectuarea procedurii legale de sesizare a instanței prin rechizitoriu – are ca scop asigurarea celerității soluționării cauzelor penale, fără a reprezenta un impediment în calea accesului liber la justiție și fără a aduce vreo atingere dreptului la un proces echitabil, drept a cărui respectare se apreciază în contextul întregii proceduri judiciare. Decizia nr. 31 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339 din Codul de procedură penală

DREPTUL LA UN RECURS EFECTIV

În motivarea soluției sale, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014,M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, § 25, Curtea a reținut că încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute de dispozițiile art. 341 alin. (6) și alin. (7) § 1 și § 2 lit. a), b) și d) C. pr. pen. este definitivă, însă acest fapt nu este de natură a afecta constituționalitatea textului de lege criticat, deoarece stabilirea competenței instanțelor judecătorești și instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, atât prevederile art. 129, cât și cele ale art. 126 alin. (2) din Constituție fac referire la “condițiile legii” atunci când reglementează exercitarea căilor de atac, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată urmând a fi prevăzute “numai prin lege“.( deciziile nr. 663 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015; nr. 58 din 24 februarie 2015, M. Of. nr. 257 din 17 aprilie 2015; nr. 139 din 12 martie 2015, M. Of. nr. 268 din 22 aprilie 2015; nr. 233 din 7 aprilie 2015, M. Of. nr. 416 din 11 iunie 2015; nr. 294 din 28 aprilie 2015, M. Of. nr. 432 din 17 iunie 2015; nr. 408 din 28 mai 2015, M. Of. nr. 521 din 13 iulie 2015; nr. 446 din 16 iunie 2015, M. Of. nr. 614 din 13 august 2015; nr. 384 din 7 iunie 2016, M. Of. nr. 534 din 15 iulie 2016; nr. 453 din 28 iunie 2016, M. Of. nr. 908 din 11 noiembrie 2016; nr. 755 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 95 din 2 februarie 2017; nr. 789 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 132 din 21 februarie 2017; nr. 434 din 22 iunie 2017, M. Of. nr. 865 din 2 noiembrie 2017; nr. 563 din 19 septembrie 2017, M. Of. nr. 961 din 5 decembrie 2017; nr. 801 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 151 din 16 februarie 2018; nr. 485 din 17 septembrie 2019, M. Of. nr. 976 din 4 decembrie 2019, și nr. 487 din 17 septembrie 2019, M. Of. nr. 931 din 19 noiembrie 2019 )

Dreptul la un recurs efectiv, consacrat de dispozițiile art. 13 din Convenție, prin Decizia nr. 485 din 17 septembrie 2019, § 44, nu semnifică asigurarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești, ci impune existența în dreptul intern a unei căi procedurale care să permită prevalarea de drepturile și libertățile consacrate de Convenție. Astfel, potrivit jurisprudenței CEDO , dispozițiile art. 13 din Convenție garantează o cale legală internă care să ofere posibilitatea de a obține examinarea pe fond a unei “plângeri admisibile” întemeiate pe prevederile Convenției și să asigure un remediu adecvat (Hotărârea CEDO din 16 iulie 2014, Cauza Alisic și alții împotriva Bosniei și Herțegovinei, Croației, Serbiei, Sloveniei și Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, § 131). Or, dispozițiile art. 341 C. pr. pen. – prin reglementarea procedurii plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată – sunt de natură a asigura îndeplinirea acestei exigențe convenționale, așa cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia nr. 434 din 22 iunie 2017, § 30. Decizia nr. 492 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) din Codul de procedură penală

COMPETENȚA JUDECĂTORULUI DE CAMERĂ PRELIMINARĂ

Prin prisma atribuțiilor procesuale încredințate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcțiilor judiciare acestuia îi revine funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată și că, în concepția legiuitorului, această nouă instituție procesuală nu aparține nici urmăririi penale, nici judecății, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Procedura camerei preliminare a fost încredințată, potrivit art. 54 C. pr. pen. , unui judecător – judecătorul de cameră preliminară -, a cărui activitate se circumscrie aceleiași competențe materiale, personale și teritoriale ale instanței din care face parte, conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicțional.

Totuși, din reglementarea atribuțiilor pe care funcția exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, activitatea acestuia nu privește fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând și nedispunând, în sens pozitiv sau negativ; cu privire la elementele esențiale ale raportului de conflict: faptă, persoană și vinovăție. Astfel, potrivit prevederilor art. 342 C. pr. pen. competența judecătorului de cameră preliminară constă în verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și legalității sesizării instanței, în verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, totodată, judecătorul de cameră preliminară, potrivit art. 342 C. pr. pen., își va exercita atribuțiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind actul de sesizare a instanței de judecată.

Din această perspectivă, Curtea apreciază că trebuie stabilit în ce măsură principiile invocate de autorii excepției sunt incidente în această fază procesuală.

În ceea ce privește prevederile art. 6 § 1 din C.E.D.H., CEDO a reținut că conceptul de “acuzație în materie penală” are o semnificație “autonomă“, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naționale ale statelor membre. Conceptul de „acuzație” trebuie înțeles în sensul Convenției. Prin urmare, acesta poate fi definit drept „notificarea oficială, din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiție care depinde, de asemenea, de existența sau absența unor „repercusiuni importante asupra situației (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980 Cauza Deweer împotriva Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982 Cauza Eckle împotriva Germaniei, § 73). Totodată, Curtea europeană a raportat definiția noțiunii de „materie penală” la 3 criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate și cel al scopului și severității sancțiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976 Cauza Engel și alții împotriva Olandei, §§ 80-85).

Potrivit criteriului calificării interne, textele supuse controlului de constituționalitate fac parte C. pr. pen. . Totodată, astfel cum s-a arătat, potrivit art. 342 C. pr. pen. , judecătorul de cameră preliminară își va exercita atribuțiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind, potrivit art. 329 din același act normativ, actul de sesizare a instanței de judecată. Astfel, pe lângă celelalte două modalități reglementate de art. 307 și art. 309 C. pr. pen. , și întocmirea rechizitoriului și trimiterea în judecată a inculpatului, reglementată de art. 327 lit. a) din același cod reprezintă „notificarea oficială, din partea autorității competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale” și, implicit, o acuzație în materie penală.

În ceea ce privește faza prealabilă a procesului (ancheta, instrumentarea cazului) – în cazul dedus judecății aceasta fiind reprezentată de procedura camerei preliminare, procedură prealabilă fazei de judecată -, instanța europeană consideră procedurile penale ca pe un întreg. Pe de altă parte, anumite condiții impuse de art. 6, precum termenul rezonabil sau dreptul la apărare, pot fi, de asemenea, relevante la acest stadiu al procedurii, în măsura în care echitatea procesului poate fi grav încălcată prin nerespectarea inițială a acestor condiții impuse (Hotărârea din 24 noiembrie 1993 Cauza Imbrioscia împotriva Elveției, § 36). Astfel, modul în care se aplică aceste garanții în cursul anchetei preliminare depinde de caracteristicile procedurii și de circumstanțele cauzei (Hotărârea din 8 februarie 1996 Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, § 62).

Instanța europeană a considerat prima cerere a reclamantului ca fiind admisibilă deoarece, potrivit celor susținute de către acesta, exista posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea probei să fie decisiv pentru stabilirea temeiniciei unei acuzații în materie penală în sensul art. 6 § 1 din Convenție (Hotărârea din 7 ianuarie 2003, Cauza Korellis împotriva Ciprului,). Totodată, în altă cauză, instanța europeană a decis că, deși judecătorul de instrucție nu trebuie să se pronunțe cu privire la temeinicia unei “acuzații în materie penală”, actele pe care le îndeplinește au o influență directă asupra desfășurării și echității procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Prin urmare, art. 6 § 1 poate fi considerat aplicabil procedurii de urmărire penală desfășurate de un judecător de instrucție, chiar dacă e posibil ca anumite garanții procedurale prevăzute de art. 6 § 1 să nu se aplice (Hotărârea din 6 ianuarie 2010 Cauza Vera Fernandez-Huidobro împotriva Spaniei, §§ 108 – 114).

Prevederile constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil nu sunt supuse distincțiilor ce se desprind din jurisprudența instanței europene în ceea ce privește aplicarea lor anumitor faze ale procedurilor penale. Soluția legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (5) C. pr. pen. , potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată „fără participarea petentului, a procurorului și a intimatului” este neconstituțională, încălcând dreptul la un proces echitabil din perspectiva contradictorialității și oralității (Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014) Prevederile art. 6 din Convenție trebuie respectate de legiuitor și atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu țin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv în ceea ce privește procedura desfășurată în camera preliminară.

Contradictorialitatea este definită în doctrină ca dreptul fiecărei părți de a participa la prezentarea, argumentarea și dovedirea pretențiilor sau apărărilor sale precum și dreptul de a discuta și combate susținerile și probele celeilalte părți. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoștința celeilalte părți a argumentelor de fapt și de drept, pe de-o parte, și posibilitatea celeilalte părți de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând posibilitatea reală de a dezbate în fața judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar și tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente.

Din perspectiva protejării drepturilor omului, principiul contradictorialității este un element al principiului egalității armelor și al dreptului la un proces echitabil. Astfel, CEDO a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părți să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă vis-à-vis de adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006 Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, § 95).

. Astfel, instanța europeană a statuat ca a existat o încălcare a prevederilor art. 6 § 1 din Convenție, în cazul îi care reclamantul a fost împiedicat să răspundă la observațiile făcute de avocatul-general în fața Curții de Casație și nu i s-a dat o copie a observațiilor acestuia. Inegalitatea a fost exacerbată de participarea avocatului-general, în calitate de consilier, la deliberările instanței (Hotărârea din 30 octombrie 1991 Cauza Borgers împotriva Belgiei, §§ 27-29).

Totodată, CEDO a statuat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce țin de procedură, ar trebui să se desfășoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare și apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului cât și inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații referitoare la toate probele prezentate sau la observațiile depuse de către cealaltă parte în vederea influențării Deciziei instanței (Hotărârea din 16 februarie 2000 Cauza Rowe și Davis împotriva Regatului Unit, § 60). Legislația națională poate îndeplini această exigență în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observațiilor și să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991 Cauza Brandstetter împotriva Austriei).

Probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului. Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. De asemenea, potrivit art. 346 alin. (5) C. pr. pen. , probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei.

În concepția inițiatorului, proiectul Codului de procedură penală “instituie competența judecătorului de cameră preliminară în verificarea conformității probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanțiile de echitate a procedurii. Sub acest aspect, legalitatea administrării probelor este strâns și exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal. (…) Așadar, prin conținutul dispozițiilor care reglementează camera preliminară, prin soluțiile care pot fi dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabilește dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond.” Procedura desfășurată în camera preliminară este deosebit de importantă, având o influență directă asupra desfășurării și echității procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis.

Potrivit art. 344 alin. (4) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară comunică cererile și excepțiile formulate de către inculpat ori excepțiile ridicate din oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare. Din economia textului, rezultă că procurorul are acces la cererile și excepțiile formulate de către inculpat ori excepțiile ridicate din oficiu, pe când inculpatului nu i se vor comunica nici excepțiile ridicate din oficiu de către instanță, nici răspunsul parchetului la acestea. De asemenea, cererile și excepțiile formulate de către inculpat, excepțiile ridicate din oficiu și răspunsul parchetului nu sunt comunicate părții civile sau părții responsabile civilmente, nefiind cunoscute de acestea din urmă și neputând fi combătute.

Inculpatul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar și la tot ceea ce este prezentat de acesta, fiind limitat doar la a depune cereri și excepții după consultarea rechizitoriului, iar în ceea ce privește partea civilă și partea responsabilă civilmente, acestea sunt excluse ab initio din procedura de cameră preliminară. Reglementând în acest mod, legiuitorul a restrâns în mod absolut posibilitatea părților de a avea cunoștință și de a dezbate excepțiile ridicate din oficiu și susținerile parchetului, plasându-le într-o situație dezavantajoasă față de procuror.

Astfel, din perspectiva contradictorialității, ca element definitoriu al egalității de arme și al dreptului la un proces echitabil, instanța constituțională apreciază că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părțile din procesul penal – inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente – a documentelor care sunt de natură să influențeze decizia judecătorului și să prevadă posibilitatea tuturor acestor părți de a discuta în mod efectiv observațiile depuse instanței. Or, normele ce reglementează procedura camerei preliminare se rezumă la a indica drept persoane participante în această fază procesuală doar pe procuror și pe inculpat.

În ceea ce privește partea civilă, potrivit art. 84 C. pr. pen. persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal și se numește parte civilă. Referitor la acest aspect, în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenții pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârșirii infracțiunii, aceasta cumulează două calități procesuale: calitatea de parte vătămată și calitatea de parte civilă.( Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.200 din 15 decembrie 2004) Aceste două părți ale procesului penal se află însă într-o situație identică, și anume în situația de persoană lezată în drepturile sale prin săvârșirea infracțiunii, ceea ce justifică existența “interesului legitim”, la care se refera art. 21 din Constituție.

De asemenea, în ceea ce privește partea responsabilă civilmente, , potrivit art. 86 C. pr. pen. , aceasta este persoana care, potrivit legii civile, are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să răspundă în proces. Deși nu se identifică, din reglementarea obligațiilor care îi incumbă părții responsabile civilmente, reiese că aceasta împreună cu inculpatul formează un grup procesual obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune. Astfel, partea responsabilă civilmente are interesul înlăturării condițiilor care ar atrage răspunderea sa civilă.

Potrivit art. 85 alin. (1) și art. 87 alin. (1) C. pr. pen. , atât partea civilă cât și partea responsabilă civilmente se bucură de drepturile prevăzute la art. 81 din același cod, dintre care dreptul acestora de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepții și de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale a cauzei și de a consulta dosarul, în condițiile legii.

Din această perspectivă, părții civile și celei civilmente responsabile nu le este străin interesul pentru soluționarea laturii penale a procesului, în condițiile în care de stabilirea existenței faptei penale și a vinovăției inculpatului judecat în cauză depinde și soluționarea laturii civile a procesului (Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004 ). Partea civilă, partea civilmente responsabilă și inculpatul au aceeași calitate, de părți și prin urmare se află în aceeași situație.

În ceea ce privește cauza dedusă controlului de constituționalitate, faptul că prevederile art. 6 din Convenție trebuie respectate de legiuitor și atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu țin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv și în ceea ce privește procedura camerei preliminare. Din perspectiva principiului contradictorialității, atât părții civile, cât și părții civilmente responsabile trebuie să li se ofere aceleași drepturi ca și inculpatului.

Potrivit art. 131 din Constituție, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, exercitându-și atribuțiile prin procurori constituiți în parchete.

Potrivit art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și controlului ierarhic, iar, potrivit art. 67 din aceeași lege, procurorul participă la ședințele de judecată, în condițiile legii, și are rol activ în aflarea adevărului. Astfel, în procesul penal din România procurorul acționează ca apărător al intereselor generale ale societății, dar și ale părții din proces, în spiritul legalității (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010). Totodată, în calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societății și de apărător al ordinii de drept, al drepturilor și libertăților cetățenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze și să aprecieze probele care servesc la constatarea existenței sau inexistenței infracțiunii, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea tuturor împrejurărilor, pentru justa soluționare a cauzei (Decizia nr. 1.503 din 18 noiembrie 2010, M. Of. nr. 8 din 5 ianuarie 2011).

În ceea ce privește rolul procurorului în procedura camerei preliminare, din dispozițiile de lege criticate, acesta nu are decât o participare limitată în această etapă procesuală. Plecând de la obiectul procedurii camerei preliminare, de la importanța probelor în procesul penal, precum și de la rolul pe care procurorul îl ocupă în procesul penal, și acesta din urmă trebuie să se bucure în egală măsură de dreptul la o procedură orală. Dispoziția art. 131 alin. (1) din Constituție se poate concretiza prin legi organice sau ordinare, dar această concretizare nu poate să ducă la restrângerea conținutului dispoziției constituționale (Decizia nr. 190 din 26 februarie 2008, M. Of. nr. 213 din 20 martie 2008).

Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepția de neconstituționalitate și să constate că dispozițiile art. 344 alin. (4) C. pr. pen. sunt neconstituționale.

Dreptul la o procedură orală și la o audiere publică este deosebit de important în contextul penal, caz în care o persoană acuzată de o infracțiune penală trebuie, în general, să aibă posibilitatea de a participa la o audiere în primă instanță (Hotărârea din 20 iulie 2000 Cauza Tierce și alții împotriva San Marino, § 94). În cazul în care este vorba despre un singur grad de jurisdicție și în cazul în care problemele nu sunt “extrem de tehnice” sau “pur legale”, trebuie să existe o procedură orală, procedurile scrise nefiind suficiente (Hotărârea din 10 decembrie 2009 Cauza Koottummel împotriva Austriei, §§ 18-21).

În schimb, folosirea procedurilor scrise în căile de atac este, în general, acceptată ca fiind compatibilă cu art. 6. O procedură orală poate să nu fie necesară în căile de atac atunci când nu există probleme cu credibilitatea martorilor, nu sunt contestate faptele, părților le sunt oferite posibilități adecvate de a-și prezenta cazurile lor în scris și de a contesta dovezile aduse împotriva lor (Hotărârea din 8 ianuarie 2009 Cauza Schlumpf împotriva Elveției, §§ 65-70; Hotărârea din 10 martie 2009 Cauza Igual Coll împotriva Spaniei, §§ 28-38).

Astfel, cum s-a arătat anterior, având în vedere că standardul de protecție oferit de dispozițiile Convenției și de jurisprudența instanței europene este unul minimal, Legea fundamentală sau jurisprudența Curții Constituționale putând oferi un standard mai ridicat de protecție a drepturilor, potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituție și art. 53 din Convenție, instanța de contencios constituțional a statuat că garanțiile prevăzute de art. 6 § 1 din Convenție și de art. 21 alin. (3) din Constituție se aplică, în materie penală, nu numai procedurii de fond a litigiului, ci și în procedura camerei preliminare, oferind o protecție sporită celei regăsite la nivelul Convenției.

În ceea ce privește dreptul la o procedură orală, numai în cadrul unor dezbateri desfășurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părți. Totodată, dreptul la o procedură orală conține și dreptul inculpatului, al părții civile și al părții responsabile civilmente de a fi prezente în fața instanței. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător și părți, făcând ca expunerea susținerilor formulate de părți să respecte o anumită ordine și facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor.

Potrivit art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 C. pr. pen. , procedura desfășurată în camera preliminară nu se realizează potrivit unei proceduri orale în care părțile din proces să-și poată expune susținerile, ci pe baza celor depuse în scris de către inculpat și a răspunsului parchetului.

Din perspectiva verificării legalității administrării probelor, pe de-o parte, probele, odată ce au fost excluse, nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei, iar pe de altă parte, judecătorul de cameră preliminară este suveran asupra stabilirii legalității administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire, fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente. Astfel, actele pe care acesta le îndeplinește au o influență directă asupra desfășurării și echității procesului propriu-zis. Odată începută judecata, judecătorul fondului nu mai poate aprecia asupra probelor excluse, dar nici asupra legalității administrării probelor ce au rămas câștigate procesului. După rămânerea definitivă a soluției dispuse de judecătorul de cameră preliminară, nu mai există niciun temei legal în baza căruia inculpatul să poată ridica cereri ori excepții referitoare la aspecte deja analizate în camera preliminară.

Din reglementarea instituției camerei preliminare, se desprinde ideea imposibilității pentru judecătorul din această fază de a administra probe pentru a stabili legalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală, nebeneficiind de contradictorialitate și oralitate, singura posibilitate pentru acesta fiind constatarea formală a legalității probelor sau necesitatea excluderii unora dintre acestea. Or, astfel cum s-a arătat anterior, organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului, astfel încât, în situația în care în cauza respectivă sunt mai mulți inculpați, proba care acționează în favoarea unuia poate acționa în defavoarea celuilalt.

În anumite circumstanțe aspectele de fapt ce au stat la baza obținerii anumitor probe au relevanță directă și implicită asupra legalității probelor; or, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum și lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situația de fapt, aspect ce se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept. Rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalității administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o Influență directă asupra desfășurării Judecății pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăției/nevinovăției Inculpatului. Or, reglementând în acest mod procedura camerei preliminare și având în vedere influența pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, legiuitorul a încălcat dreptul părților la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea și egalitatea armelor.

Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepția de neconstituționalitate și să constate că soluția legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) și în art. 346 alin. (1) C. pr. pen. , potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunță “fără participarea procurorului și a inculpatului”, este neconstituțională, întrucât nu permite participarea procurorului, a inculpatului, a părții civile și a părții responsabile civilmente în procedura desfășurată în camera de consiliu, în fața judecătorului de cameră preliminară., din perspectiva exigențelor dreptului la un proces echitabil, este suficient să li se asigure părților posibilitatea participării în această etapă procesuală, judecătorul putând decide asupra finalizării procedurii în camera preliminară și fără participarea părților atâta timp cât acestea au fost legal citate.

Potrivit art. 347 alin. (3) C. pr. pen. , dispozițiile art. 343-346 din același cod se aplică în mod corespunzător și în ceea ce privește contestația cu privire ia soluția pronunțată de judecătorul de cameră preliminară. Cele expuse anterior se aplică mutatis mutandis și în ceea ce privește procedura contestației împotriva soluției pronunțate de judecătorul de cameră preliminară. Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepția de neconstituționalitate și să constatate că dispozițiile art. 347 alin. (3) raportate la cele ale art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) și art. 346 alin. (1) C. pr. pen. sunt neconstituționale.

În ceea ce privește dispozițiile art. 345 alin. (2) și (3) C. pr. pen. , acestea reglementează procedura în camera preliminară referitoare la constatarea unor neregularități ale actului de sesizare, la sancționarea potrivit art. 280-282 a actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori excluderea unor probe administrate, precum și remedierea de către procuror a neregularităților actului de sesizare. Referitor la aceste dispoziții, acestea sunt criticate din perspectiva încălcării principiului contradictorialității și a dreptului la o procedură orală. Astfel, observând dispozițiile de lege criticate, precum și conținutul principiului contradictorialității și al dreptului la o procedură orală, nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate formulată. Astfel, având în vedere competențele procurorului în procesul penal, este firesc ca încheierea prin care se constată neregularități ale actului de sesizare, prin care s-au sancționat potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori prin care s-au exclus probe administrate, să fie comunicată procurorului, doar acesta din urmă putând fi în măsură să remedieze aceste neajunsuri. Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 din Codul de procedură penală

PUBLICITATEA PROCEDURILOR

Prin Decizia nr. 803 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 161 din 21 februarie 2018, analizând critici similare celor formulate în prezenta cauză cu privire la dispozițiile art. 345 alin. (1) și ale art. 346 alin. (1) și (4¹) C. pr. pen. , s-a statuat că nu poate reține criticile referitoare la lipsa publicității în această procedură, în condițiile în care judecătorul de cameră preliminară se pronunță “în camera de consiliu”. Publicitatea, ca principiu al ședinței de judecată, constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfășurarea judecății și este un mijloc de a prezerva încrederea opiniei publice în instanțele judecătorești. Consacrarea sa este asigurată de dispozițiile art. 6 § 1 din C.E.D.H. potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale de către o instanță care va hotărî, între altele, asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală.

CEDO a subliniat importanța acestui principiu procesual, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 § 1 are ca scop protejarea justițiabililor împotriva unei „justiții secrete” și vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului (Hotărârea din 26 septembrie 1995, Cauza Diennet împotriva Franței, § 33). Totodată, instanța europeană a reținut că procedurile ce pot fi derulate în apel, precum și procedurile ce implică doar aspecte de legalitate sunt în concordanță cu cerințele art. 6 din Convenție, deși apelantului nu i s-a dat posibilitatea de a fi ascultat personal de către instanța de apel (Hotărârea din 29 octombrie 1991, Cauza Jan Ake Andersson împotriva Suediei, § 27, și Hotărârea din 27 martie 1998, Cauza K.D.B. împotriva Olandei, § 39).

Împrejurarea că judecătorul de cameră preliminară soluționează cererile și excepțiile formulate ori excepțiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, în condițiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen. ori în condițiile art. 346 alin. (1) C. pr. pen. , dispune începerea judecății, de asemenea, în camera de consiliu, în situația în care nu s-au formulat cereri și excepții în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) și alin. (3) și nici nu sau ridicat din oficiu excepții, este în deplină concordanță cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora „Ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege“. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit argumentelor dezvoltate în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, Curtea Constituțională a cenzurat absența contradictorialității și oralității procedurii instituite în fața judecătorului de cameră preliminară.

Pronunțându-se cu privire la lipsa oralității și contradictorialității în procedura reglementată în art. 346 alin. (1) C. pr. pen. , Curtea a constatat, prin Decizia nr. 521 din 6 iulie 2017, M. Of. nr. 864 din 1 noiembrie 2017, §§ 14-23, că aceste dispoziții sunt constituționale, în condițiile în care legiuitorul a reglementat premisele în vederea exercitării de către inculpat, celelalte părți și persoana vătămată a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la contradictorialitate, în procedura de fond a camerei preliminare, prin aceasta fiind respectate drepturile și interesele legitime ale persoanelor implicate în această procedură, lipsa de diligență a acestora, atitudinea lor pasivă concretizată în neinvocarea vreunei excepții ori formularea vreunei cereri cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală neputând fi convertită într-un fine de neconstituționalitate a normei procesual penale criticate.

Prin Decizia nr. 803 din 5 decembrie 2017, §§ 18 și 19, cu trimitere la argumentele reținute în Decizia nr. 531 din 11 iulie 2017, M. Of. nr. 923 din 23 noiembrie 2017, Curtea a arătat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 345 alin. (3) și ale art. 346 alin. (1) C. pr. pen. se regăsea – anterior modificării art. 345 C. pr. pen. prin Legea nr. 75/2016 – într-o formă identică celei criticate, în art. 345 alin. (2) și alin. (3) C. pr. pen. Aceste din urmă norme procesual penale au mai constituit obiect al controlului de constituționalitate, fiind analizate critici similare, relevante în acest sens fiind considerentele deciziilor nr. 205 din 31 martie 2015, M. Of. nr. 387 din 3 iunie 2015, § 16; nr. 552 din 16 iulie 2015, M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015, § 29; nr. 631 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 831 din 6 noiembrie 2015, § 20; nr. 777 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 111 din 12 februarie 2016, § 30; nr. 784 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 104 din 10 februarie 2016, § 30, și nr. 40 din 9 februarie 2016, M. Of. nr. 214 din 23 martie 2016, § 29, potrivit cărora, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, § 64, s-a statuat că dispozițiile art. 345 alin. (2) și (3) C. pr. pen. reglementează procedura în camera preliminară referitoare la constatarea unor neregularități ale actului de sesizare, la sancționarea, potrivit art. 280-282, a actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori excluderea unor probe administrate, precum și remedierea de către procuror a neregularităților actului de sesizare. Din perspectiva încălcării principiului contradictorialității și a dreptului la o procedură orală, Curtea a constatat că nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate formulată, întrucât, având în vedere competențele procurorului în procesul penal, este firesc ca încheierea prin care se constată neregularități ale actului de sesizare, prin care s-au sancționat, potrivit art. 280-282 C. pr. pen. , actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori prin care s-au exclus probe administrate, să fie comunicată procurorului, doar acesta din urmă putând fi în măsură să remedieze aceste neajunsuri.

Prin Decizia nr. 803 din 5 decembrie 2017, § 20, Curtea a invocat Decizia nr. 358 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 432 din 17 iunie 2015, § 15, prin care a constatat că, admițând, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 345 alin. (1), art. 346 alin. (1) și art. 347 alin. (3) raportat la art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) și art. 346 alin. (1) C. pr. pen. , a statuat că pronunțarea judecătorului de cameră preliminară, atât pe fond, cât și în cadrul contestației, în absența contradictorialității și oralității, afectează dreptul la un proces echitabil. Judecătorul de cameră preliminară va putea pune în discuție, la cerere sau din oficiu, în condițiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen. , neregularități ale actului de sesizare, cu respectarea principiului contradictorialității și oralității. Prin urmare, elementele de noutate invocate de autor pot fi combătute înainte ca judecătorul de cameră preliminară să emită încheierea ce se va comunica parchetului în temeiul art. 345 alin. (2) din același cod, pentru că soluția legislativă „fără participarea procurorului și a inculpatului” a fost declarată ca fiind neconstituțională. De asemenea, după ce procurorul va remedia în termen de 5 zile neregularitățile actului de sesizare astfel dezbătute în contradictoriu în condițiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen. , noua formă a rechizitoriului circumscrisă aspectelor analizate poate fi cunoscută de inculpat în condițiile art. 346 alin. (1) C. pr. pen. [în prezent, art. 346 alin. (4¹) C. pr. pen. ], deoarece, și de această dată, judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere, cu respectarea dreptului părților la un proces echitabil, în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea și egalitatea armelor. Este firesc să fie așa, câtă vreme a fost regândită poziția instanței de judecată care, nemaiavând un rol activ, urmează modelul sistemului adversarial care consacră contradictorialitatea manifestă atât în raporturile dintre părți, persoana vătămată și procuror, cât și în cele ale acestora cu instanța.

În Decizia nr. 102 din 7 martie 2017, M. Of. nr. 404 din 30 mai 2017, § 23, referitor la critica autorului excepției cu privire la lipsa reglementării obligației de a-i fi comunicate inculpatului modificările aduse actului de sesizare a instanței, conform art. 345 alin. (3) C. pr. pen. , Curtea a constatat că, potrivit dispozițiilor art. 92 alin. (7) C. pr. pen. , inculpatul, prin apărătorul său, ales sau desemnat din oficiu, are dreptul să consulte actele dosarului, pe toată durata desfășurării procedurii de cameră preliminară și în cursul judecății, aspect ce constituie o altă garanție a drepturilor fundamentale prevăzute la art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituție și la art. 6 din C.E.D.H..

Considerentele anterior menționate sunt aplicabile mutatis mutandis și în ceea ce privește dispozițiile art. 345 alin. (2) C. pr. pen. criticate în prezenta cauză din perspectiva lipsei publicității, astfel că excepția de neconstituționalitate urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. Decizia nr. 93 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. d) și ale art. 345 alin. (2) C. pr. pen.

CAMERA PRELIMINARĂ

Momentul procesual, reglementat expres de normele în vigoare, în care, în cursul procesului penal, se verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală este cel al camerei preliminare (art. 342 C. pr. pen. ), judecătorul de cameră preliminară fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente (Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, § 59), actele pe care acesta le îndeplinește având o influență directă asupra desfășurării și echității procesului propriu-zis (Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, § 27). Cu toate acestea, probele pot fi viciate atât prin încălcarea prescripțiilor procedurale de administrare a lor, cât și prin obținerea probelor prin metode nelegale. Or, legea procesual penală în vigoare interzice în mod absolut administrarea probelor prin practici neloiale, prin dispozițiile art. 101 alin. (1)-(3), ca și folosirea procedeelor de obținere nelegală a probelor, legiuitorul excluzând în mod absolut astfel de practici/procedee din câmpul legalității. Acest aspect reiese foarte clar din modul de formulare a textelor menționate. Astfel, dacă, în mod obișnuit, nelegalitatea probelor este determinată de încălcarea unor reguli procedurale impuse de lege, în cazul principiului loialității administrării probelor legiuitorul folosește expresii prohibitive în mod absolut [„este oprit a se întrebuința (…)”, „nu pot fi folosite (…)”, „este interzis (…)”], similar ipotezei probelor obținute prin tortură, precum și probelor derivate din acestea [“nu pot fi folosite (…)”]. Cu alte cuvinte, mijloacele de constrângere enumerate în art. 101 alin. (1) C. pr. pen. , tehnicile de ascultare care afectează conștiința persoanei [art. 101 alin. (2) C. pr. pen. ], provocarea unei persoane să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe [art. 101 alin. (3) C. pr. pen. ], ca și folosirea torturii în obținerea probelor [art. 102 alin. (1) C. pr. pen. ] atrag nulitatea absolută a mijlocului de probă astfel obținut, consecința fiind excluderea necondiționată a probei. Așadar, analizând probatoriul administrat din perspectiva conformității acestuia cu principiul loialității administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară va sancționa cu excluderea probele obținute prin întrebuințarea de violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri; prin metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-și aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei, chiar dacă persoana ascultată își dă consimțământul pentru utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare; prin provocarea unei persoane să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe [art. 101 alin. (1)-(3) C. pr. pen. ]. În același mod, judecătorul de cameră preliminară va aplica sancțiunea excluderii și în ipoteza în care constată că, în cadrul probatoriului administrat în faza de urmărire penală, se află probe obținute prin tortură și probe derivate din acestea [art. 102 alin. (1) C. pr. pen. ]. În acest sens este și jurisprudența CEDO potrivit căreia folosirea în proces a declarațiilor obținute prin încălcarea art. 3 din C.E.D.H. – încălcare determinată de folosirea torturii sau a tratamentelor inumane și degradante – atrage nevalabilitatea întregii proceduri judiciare și încălcarea art. 6 din Convenție (Hotărârea din 25 septembrie 2012, Cauza El Haski împotriva Belgiei) (Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, § 28).

Nerespectarea interdicției absolute statuate în cuprinsul dispozițiilor art. 102 alin. (1) – potrivit cărora probele obținute prin tortură și probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal – și a prevederilor art. 101 alin. (1)-(3) C. pr. pen. privind interzicerea explicită a administrării probelor prin practici neloiale atrage nulitatea absolută a actelor procesuale și procedurale prin care probele au fost administrate și excluderea necondiționată a probei în faza camerei preliminare. Întrucât nerespectarea dispozițiilor cade sub incidența inadmisibilității procedurii prin care au fost obținute probele care produce efecte prin intermediul nulității absolute, o verificare a loialității/legalității administrării probelor, din această perspectivă, este admisă și în cursul judecății, aplicându-se, în acest mod, regula generală potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal. Așadar, interdicția categorică a legii de a se obține probe prin practici/procedee neloiale/nelegale justifică competența judecătorului de fond de a examina și în cursul judecății aceste aspecte. Altfel spus, probele menținute ca legale de judecătorul de cameră preliminară pot face obiectul unor noi verificări de legalitate în cursul judecății din perspectiva constatării inadmisibilității procedurii prin care au fost obținute și a aplicării nulității absolute asupra actelor procesuale și procedurale prin care probele au fost administrate. De altfel, potrivit art. 346 alin. (5) C. pr. pen. , doar probele excluse în camera preliminară nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei (Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, § 29).

Dispozițiile art. 282 alin. (1)-(3), alin. (4) lit. a) și alin. (5) lit. a) C. pr. pen. reglementează nulitatea relativă, care este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalității și din încălcarea dispozițiilor legale referitoare la desfășurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta poate fi invocată de procuror, de părți și de subiecții procesuali principali, atunci când au un interes procesual propriu în respectarea dispozițiilor legale încălcate. Prin urmare, nulitatea relativă se caracterizează prin faptul că intervine atunci când prin încălcarea dispozițiilor legale s-a produs o vătămare drepturilor participanților la procesul penal, anterior enumerați, că aceasta trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzute de lege, că aceasta se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu își exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege și prin faptul că subiecții procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum și un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale pretins încălcate. Așadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziții procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută (v Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 34).

Totodată, limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulitățile relative corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispozițiile art. 342-348 C. pr. pen. , a camerei preliminare. Astfel, limitarea momentului până la care pot fi invocate nulitățile relative, conform art. 282 alin. (4) lit. a) C. pr. pen. , respectiv până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, este astfel justificată, urmând ca invocarea nulităților relative privind încălcări ce au avut loc după această dată să fie făcută potrivit lit. b) și c) ale aceluiași alin. (4) (v Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, M. Of. nr. 120 din 16 februarie 2016, §§ 19-24, și Decizia nr. 309 din 9 mai 2017, M. Of. nr. 662 din 10 august 2017, §§ 17-20).

Impunerea, prin lege, a unor exigențe cum ar fi instituirea unor termene sau condiții procesuale, pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă constituie condiționări ale accesului liber la justiție, are o solidă și indiscutabilă justificare prin prisma finalității urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice și în restrângerea posibilităților de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât și a drepturilor și intereselor legitime ale celorlalți titulari, cărora statul este ținut, în egală măsură, să le acorde ocrotire (v Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011).

Legiuitorul a limitat la o fază distinctă a procesului penal, faza camerei preliminare, posibilitatea invocării excepțiilor referitoare la aspectele enumerate la art. 342 C. pr. pen. , fază în care nu se stabilește vinovăția sau nevinovăția inculpatului, ci se verifică competența și legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Consecința acestei limitări temporale este faptul că după începerea judecății nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluționării cu celeritate a cauzelor penale (Decizia nr. 307 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 1.161 din 1 decembrie 2020, § 22).

Totodată, potrivit art. 347 C. pr. pen. , împotriva încheierilor pronunțate de judecătorul de cameră preliminară conform art. 346 alin. (1)-(4²) din același cod, procurorul, părțile și persoana vătămată pot formula contestație, contestație care poate privi și modul de soluționare a cererilor și a excepțiilor. Aceasta se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară celei sesizate sau de către completul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție. Referitor la cele două etape ale camerei preliminare, prin Decizia nr. 135 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 327 din 22 aprilie 2020, §§ 16 și 17, Curtea a făcut distincție între momentul încheierii și momentul închiderii procedurii camerei preliminare, arătând că încheierea procedurii în camera preliminară se referă la finalizarea fazei procesuale a acestei camere, care presupune derularea mai multor etape cu o configurație proprie, în timp ce închiderea procedurii în camera preliminară are în vedere finalizarea unei etape în cadrul acestei proceduri.

Judecătorul de cameră preliminară poate să dispună începerea judecății, în următoarele situații: dacă nu s-au formulat cereri și excepții în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) și (3) C. pr. pen. și nici nu a ridicat din oficiu excepții, situație în care constată legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală [art. 346 alin. (1) C. pr. pen. ]; dacă respinge cererile și excepțiile invocate ori ridicate din oficiu, în condițiile art. 345 alin. (1) și (2) C. pr. pen. , și constată legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală [art. 346 alin. (2) C. pr. pen. ]; în ipoteza în care constată neregularități ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancționat, potrivit art. 280-282 C. pr. pen., actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii [art. 346 alin. (4) C. pr. pen. ]. Potrivit art. 346 alin. (3) C. pr. pen. , judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet, în următoarele cazuri: dacă constată că rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) C. pr. pen., dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecății; dacă a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; dacă procurorul solicită restituirea cauzei, în condițiile art. 345 alin. (3) C. pr. pen. , ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleași dispoziții.

În vederea eficientizării activității organelor judiciare și pentru asigurarea soluționării cu celeritate a cauzelor penale, legiuitorul a introdus, în structura procesului penal, între etapa urmăririi penale și cea a judecății, o etapă intermediară distinctă, ce are ca scop verificarea legalității administrării probelor și a efectuării actelor de procedură de către organele de urmărire penală, precum și verificarea competenței și a legalității sesizării instanței. Această nouă arhitectură a procesului penal are ca principal obiectiv excluderea ipotezelor în care, ulterior începerii judecății, dosarele penale să poată fi restituite procurorului pentru soluționarea unor chestiuni referitoare la actele realizate în cursul urmăririi penale. Pentru aceste motive, dispozițiile Codului de procedură penală nu prevăd posibilitatea, după momentul începerii judecății, a unei reformări a conținutului încheierii pronunțate de către judecătorul de cameră preliminară sau a restituirii cauzei la parchet pentru unul dintre motivele prevăzute la art. 346 alin. (3) C. pr. pen.

Curtea Constituțională asociază autoritatea de lucru judecat numai acelor hotărâri definitive care poartă asupra fondului cauzei. Per a contrario, Curtea Constituțională nu recunoaște efect de lucru judecat hotărârilor pronunțate în camera preliminară, în exercitarea atribuțiilor judecătorului de cameră preliminară, respectiv hotărârilor pronunțate în temeiul art. 346 și 347 din Codul de procedură penală. Tot jurisprudența Curții Constituționale consacră dreptul judecătorului de fond de a repune în discuție, în timpul procesului, aspecte de legalitate anterior stabilite, prin hotărârea camera preliminară, în temeiul art. 346 sau, după caz, al art. 347 C. pr. pen., în măsura în care sunt aplicabile dispozițiile legii procesuale din materia nulităților. O asemenea repunere în discuție poate purta fie asupra hotărârii pronunțate în camera preliminară, chiar de către judecătorul de fond, în exercitarea funcției de judecător de cameră preliminară, fie asupra hotărârii pronunțate de judecătorul de cameră preliminară de la instanța superioară (sau, după caz, completul competent de la Înalta Curte de Casație și Justiție) – întrucât prin hotărârile Curții Constituționale nu se operează nicio distincție, ci se precizează, în mod expres, că posibilitatea invocării nulităților absolute sau relative, , operează în tot cursul procesului.

Hotărârea procedura camerei preliminare, reglementată de art. 344-347 din Codul de procedură penală, nu are autoritate de lucru judecat decât în limitele stabilite de Curtea Constituțională, respectiv cât privește dispoziția de începere a judecății și imposibilitatea restituirii cauzei la procuror, adică legalitatea actului de sesizare (această din urmă interpretare a instanței constituționale este, de fapt, în acord cu dispozițiile art. 396 din Codul de procedură penală, în materia soluțiilor care pot fi pronunțate în faza de judecată și între care nu se regăsește restituirea cauzei la procuror).

Toate celelalte constatări ale judecătorului de cameră preliminară, care poartă asupra legalității administrării probelor și legalității efectuării actelor de urmărire penală, pot face obiectul rectificării în cadrul judecării în fond, în conformitate cu regulile aplicabile în materia nulităților, după distincțiile operate mai sus, și nu se bucură de autoritate de lucru judecat în fața instanței de fond sau de apel.

Incidența autorității de lucru judecat în cazul încheierilor pronunțate de judecătorul de cameră preliminară nu este de natură a încălca drepturile fundamentale invocate de autorul excepției, respectiv dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, astfel cum acestea sunt prevăzute la art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituție și la art. 6 § 3 din C.E.D.H. .

Caracterul definitiv al încheierii prin care se dispune începerea judecății sau restituirea cauzei la parchet nu contravine, ci, dimpotrivă, dă eficiență celor statuate prin deciziile Curții Constituționale pronunțate cu privire la instituția camerei preliminare, motiv pentru care acest caracter este în acord cu prevederile art. 147 din Constituție.

Pentru aceste motive, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 425¹ alin. (1) și (7) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.

În ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002, acestea au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, prin Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, M. Of. nr. 420 din 3 iunie 2016, și Decizia nr. 116 din 10 martie 2020, M. Of. nr. 564 din data de 29 iunie 2020, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiate, excepțiile de neconstituționalitate invocate.

Prin Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, în ceea ce privește critica referitoare la aspectul lipsei de claritate și previzibilitate, Curtea a reținut că dispozițiile art. 29 din Legea nr. 656/2002 stabilesc criterii obiective de apreciere a caracterului penal al operațiunilor săvârșite în legătură cu bunul sau sumele rezultate dintr-o anumită infracțiune. De altfel, instanța de contencios constituțional a reținut că, în jurisprudența sa, CEDO a statuat că norma legală trebuie să fie suficient de accesibilă și de previzibilă, astfel încât să permită cetățeanului să dispună de informații suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat și să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele care pot apărea. Astfel, în Hotărârea din 25 august 1998, Cauza Hertel împotriva Elveției, CEDO a reținut că previzibilitatea legii nu trebuie neapărat să fie însoțită de certitudini absolute. S-a arătat, totodată, că certitudinea, chiar dacă este de dorit, este dublată uneori de o rigiditate excesivă, or, dreptul trebuie să știe să se adapteze schimbărilor de situație. S-a reținut, de asemenea, că există multe legi care se servesc, prin forța lucrurilor, de formule mai mult sau mai puțin vagi, a căror interpretare depinde de practică, așa cum se întâmplă și în cazul judecătorului român. Și în Hotărârea din 25 noiembrie 1996, Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, CEDO a decis că legea internă pertinentă care înglobează atât dreptul scris, cât și pe cel nescris trebuie să fie formulată cu o precizie suficientă pentru a permite persoanelor interesate, care pot apela la nevoie la sfatul unui specialist, să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanțele speței, consecințele care pot rezulta dintr-un act determinat. Așa fiind, o lege care atribuie o putere de apreciere (cum este, în speță, cazul autorităților chemate să aplice legea) nu contravine, în principiu, acestei exigențe.

. Prin Decizia nr. 116 din 10 martie 2020, §§ 22-28, Curtea a reținut că, prin Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018, M. Of. nr. 625 din 19 iulie 2018, a constatat că dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii (§ 2 din dispozitiv), sunt neconstituționale. În soluția pronunțată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, atunci când a stabilit că subiectul activ al infracțiunii de spălare a banilor poate fi și subiect activ al infracțiunii din care provin bunurile, nu a distins între modalitățile normative alternative ale infracțiunii de spălare a banilor, prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. a), b) și, respectiv, c) din Legea nr. 656/2002. Instanța de contencios constituțional a făcut o distincție referitoare la varianta normativă reglementată la art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002, arătând că, în ipoteza săvârșirii faptelor de spălare a banilor și a infracțiunii din care aceștia provin de către același subiect activ, organele judiciare sunt chemate să aprecieze, în fiecare situație în parte, dacă infracțiunea de spălare a banilor este suficient de bine individualizată față de infracțiunea predicat și dacă se impune reținerea unui concurs de infracțiuni sau a unei infracțiuni unice.( Decizia nr. 418 din 19 iunie 2018, § 14). Prin aceeași decizie , analizând dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, s-a reținut că varianta normativă prevăzută la alin. (1) lit. a) constă în fapte de schimbare sau transfer de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni, în scopul ascunderii sau al disimulării originii ilicite a acestor bunuri ori în scopul ajutării persoanei care a săvârșit infracțiunea din care provin bunurile să se sustragă de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei; varianta normativă reglementată la alin. (1) lit. b) constă în ascunderea ori disimularea adevăratei naturi a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora, cunoscând că bunurile provin din săvârșirea de infracțiuni; iar varianta normativă prevăzută la alin. (1) lit. c) din aceeași lege constă în dobândirea, depunerea sau folosirea de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni. S-a stabilit că primele două modalități normative, reglementate la art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002, corespund scopului reglementării infracțiunilor de spălare a banilor, acela de combatere a acțiunilor de ascundere și disimulare a provenienței unor bunuri rezultate din săvârșirea de infracțiuni, în timp ce modalitatea normativă prevăzută la art. 29 lit. c) din Legea nr. 656/2002, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunțată de instanța supremă, privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, este neconstituțională în ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii.

Curtea a constatat, astfel cum s-a reținut atât în Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, cât și în Decizia Curții Constituționale nr. 418 din 19 iunie 2018, § 21, că prevederile art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 reglementează o modalitate faptică de săvârșire a infracțiunii de spălare a banilor, modalitate ce nu poate fi comisă de autorul infracțiunii din care provin bunurile, deoarece acesta nu se poate autofavoriza. Prin urmare, modalitatea normativă prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002, prin felul în care este reglementată, exclude, de plano, incriminarea “autospălării”, motiv pentru care nu încalcă principiul ne bis în idem. Dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 sunt clare, precise și previzibile sub aspectul acțiunilor care constituie elementul material al infracțiunii de spălare a banilor, potrivit acestora elementul material al infracțiunii constând în schimbarea sau transferul de bunuri, cunoscând că acestea provin din săvârșirea de infracțiuni. Prevederile art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 sunt în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 23 alin. (12) din Constituție și cu cele ale art. 7 din Convenție.

Dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 reglementează o modalitate de săvârșire a infracțiunii de spălare a banilor, al cărei element material constă în fapte de ascundere sau disimulare care, prin natura lor, nu pot fi decât subsecvente dobândirii bunurilor provenite din săvârșirea de infracțiuni și, totodată, diferite de acțiunile sau inacțiunile care formează elementul material al infracțiunii predicat. Prin urmare, tragerea la răspundere penală a aceleiași persoane pentru comiterea infracțiunii predicat, dar și pentru săvârșirea infracțiunii de spălare a banilor, în modalitatea prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, nu presupune o încălcare a principiului ne bis în idem, neimplicând judecarea și pedepsirea subiectului activ al infracțiunii de spălare a banilor de două ori pentru aceeași faptă, ci, dimpotrivă, sancționarea acestuia pentru fapte diferite, săvârșite la un anumit interval de timp, fapte care constituie elementul material al infracțiunii predicat și, respectiv, al celei de spălare a banilor. Interpretarea dată prevederilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a hotărât, printre altele, că subiectul activ al infracțiunii de spălare a banilor poate fi și subiect activ al infracțiunii din care provin bunurile, este în acord cu dispozițiile art. 23 alin. (12) din Constituție și cu cele ale art. 7 din Convenție.

Noțiunile de “ascundere” și “disimulare” folosite în cuprinsul textului criticat, precum și sintagma care arată obiectul faptelor de ascundere sau disimulare, respectiv adevărata natură “a provenienței, a situării, a dispoziției, a circulației sau a proprietății bunurilor ori a drepturilor asupra acestora”, sunt clare, precise și previzibile, norma de incriminare analizată fiind în acord cu exigențele ce rezultă din prevederile constituționale și convenționale referitoare la calitatea legii și la principiul legalității incriminării. Prin Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, § 20, a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002, constatând că textele criticate stabilesc criterii obiective de apreciere a caracterului penal al operațiunilor săvârșite în legătură cu bunul sau sumele rezultate dintr-o anumită infracțiune. . Decizia nr. 812 din 9 decembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (1), (2) și (4¹), ale art. 347 alin. (3) teza finală și ale art. 425¹ alin. (1) și (7) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului

COMUNICAREA ACTULUI DE SESIZARE

Potrivit art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, copia certificată a rechizitoriului și, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deținere ori, după caz, la adresa unde locuiește sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură. Inculpatului, celorlalte părți și persoanei vătămate li se aduc la cunoștință obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-și angaja un apărător și termenul în care, de la data comunicării, pot formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară în funcție de complexitatea și particularitățile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile. Totodată, alin. (3) al art. 344 din Codul de procedură penală stabilește că, în cazurile prevăzute la art. 90 din cod, referitoare la asistența juridică obligatorie a suspectului sau inculpatului, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu și stabilește, în funcție de complexitatea și particularitățile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile.

Drept urmare a comunicării actului de sesizare, așadar având posibilitatea de a analiza acest act și, eventual, studiind dosarul de urmărire la arhiva instanței, inculpatul, celelalte părți și persoana vătămată pot verifica regularitatea sesizării instanței, competența acesteia, legalitatea probelor și a actelor de urmărire penală. Toate acestea constituie premise ale conduitei procesuale pe care inculpatul, celelalte părți și persoana vătămată o vor manifesta în etapa măsurilor premergătoare din cadrul procedurii de cameră preliminară și în funcție de care se va declanșa ori nu etapa soluționării cererilor și excepțiilor invocate, așadar „procedura în camera preliminară“, reglementată de art. 345 C. pr. pen., care la alin. (1) prevede că “La termenul stabilit conform art. 344 alin. (4), judecătorul de cameră preliminară soluționează cererile și excepțiile formulate ori excepțiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror înscrisuri noi prezentate, ascultând concluziile părților și ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum și ale procurorului”. Legiuitorul a reglementat premisele în vederea exercitării de către inculpat, celelalte părți și persoana vătămată a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la contradictorialitate, în procedura de fond a camerei preliminare, prin aceasta fiind respectate drepturile și interesele legitime ale persoanelor implicate în această procedură, lipsa de diligență a acestora, atitudinea lor pasivă concretizată în neinvocarea vreunei excepții ori formularea vreunei cereri cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală neputând fi convertită într-un fine de neconstituționalitate a normei procesual penale criticate.

Un element al principiului egalității armelor și al dreptului la un proces echitabil îl reprezintă contradictorialitatea. CEDO a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, ce presupune ca fiecărei părți să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă în raport cu adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006, Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, § 95). Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât și inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații referitoare la toate probele prezentate sau la observațiile depuse de către cealaltă parte în vederea influențării Deciziei instanței (Hotărârea din 16 februarie 2000, Cauza Rowe și Davis împotriva Regatului Unit, § 60). Legislația națională poate îndeplini această exigență în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observațiilor și să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, Cauza Brandstetter împotriva Austriei).

În condițiile în care părților și persoanei vătămate li se comunică actul de sesizare a instanței, acestea având posibilitatea reală de a formula cereri și de a invoca excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar, în măsura în care acestea sunt formulate, de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar, în cadrul unor dezbateri desfășurate oral, în procedura de fond a camerei preliminare, în condițiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală – norma procesual penală criticată nu contravine dispozițiilor constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil. De asemenea, Curtea nu a putut reține vreo restrângere a exercițiului dreptului la apărare prin prevederile legale supuse controlului de constituționalitate. Dreptul la apărare, reglementat la art. 24 din Constituție, conferă oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepțiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror alte drepturi procesual penale și posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.

Soluționarea de către judecătorul de cameră preliminară a cererilor și excepțiilor formulate ori a excepțiilor ridicate din oficiu, în camera de consiliu, în condițiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen. , ori dispunerea începerii judecății, în condițiile art. 346 alin. (1) C. pr. pen., de asemenea, în camera de consiliu, în situația în care nu s-au formulat cereri și excepții în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) și (3) din același act normativ și nici nu s-au ridicat din oficiu excepții, este în deplină concordanță cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora “Ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”, și nu aduce atingere, în niciun mod, dispozițiilor constituționale invocate. Aceasta cu atât mai mult cu cât, potrivit argumentelor dezvoltate în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, Curtea Constituțională a cenzurat absența contradictorialității și oralității procedurii instituite în fața judecătorului de cameră preliminară. Totodată, pronunțându-se cu privire la lipsa oralității și contradictorialității în procedura reglementată în art. 346 alin. (1) C. pr. pen., Prin Decizia nr. 521 din 6 iulie 2017, M. Of. nr. 864 din 1 noiembrie 2017, §§ 14-23, aceste dispoziții sunt constituționale, în condițiile în care legiuitorul a reglementat premisele în vederea exercitării de către inculpat, celelalte părți și persoana vătămată a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la contradictorialitate, în procedura de fond a camerei preliminare, prin aceasta fiind respectate drepturile și interesele legitime ale persoanelor implicate în această procedură, lipsa de diligență a acestora, atitudinea lor pasivă concretizată în neinvocarea vreunei excepții ori formularea vreunei cereri cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală neputând fi convertită într-un fine de neconstituționalitate a normei procesual penale criticate. Decizia nr. 489 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală

CAMERA DE CONSILIU

Drept urmare a comunicării actului de sesizare, așadar având posibilitatea de a analiza acest act și, eventual, studiind dosarul de urmărire la arhiva instanței, inculpatul, celelalte părți și persoana vătămată pot verifica regularitatea sesizării instanței, competența acesteia, legalitatea probelor și a actelor de urmărire penală. Toate acestea constituie premise ale conduitei procesuale pe care inculpatul, celelalte părți și persoana vătămată o vor manifesta în etapa măsurilor premergătoare din cadrul procedurii de cameră preliminară și în funcție de care se va declanșa ori nu etapa soluționării cererilor și excepțiilor invocate, așadar “procedura în camera preliminară”, reglementată de art. 345 C. pr. pen., care la alin. (1) prevede că “La termenul stabilit conform art. 344 alin. (4), judecătorul de cameră preliminară soluționează cererile și excepțiile formulate ori excepțiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul de urmărire penală și a oricăror înscrisuri noi prezentate, ascultând concluziile părților și ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum și ale procurorului“. Legiuitorul a reglementat premisele în vederea exercitării de către inculpat, celelalte părți și persoana vătămată a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la contradictorialitate, în procedura de fond a camerei preliminare, prin aceasta fiind respectate drepturile și interesele legitime ale persoanelor implicate în această procedură, lipsa de diligență a acestora, atitudinea lor pasivă concretizată în neinvocarea vreunei excepții ori formularea vreunei cereri cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală neputând fi convertite într-un fine de neconstituționalitate a normei procesual penale criticate.( Decizia nr. 673 din 29 octombrie 2019)

Cu privire la contradictorialitate, Curtea a reținut că aceasta reprezintă un element al principiului egalității armelor și al dreptului la un proces echitabil. De asemenea, CEDO a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, ce presupune ca fiecărei părți să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă în raport cu adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006, Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, § 95). Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, în materie penală, că atât procurorului, cât și inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații cu privire la toate probele prezentate de către cealaltă parte în vederea influențării Deciziei instanței (Hotărârea din 16 februarie 2000, Cauza Rowe și Davis împotriva Regatului Unit, § 60). Legislația națională poate îndeplini această exigență în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observațiilor și să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, Cauza Brandstetter împotriva Austriei).

În condițiile în care părților și persoanei vătămate li se comunică actul de sesizare a instanței, acestea având posibilitatea reală de a formula cereri și de a invoca excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, iar, în măsura în care acestea sunt formulate, de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar, în cadrul unor dezbateri desfășurate oral, în procedura de fond a camerei preliminare, în condițiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen. – norma procesual penală criticată nu contravine dispozițiilor constituționale referitoare la dreptul la un proces echitabil.( Decizia nr. 673 din 29 octombrie 2019) . Curtea nu a putut reține vreo restrângere a exercițiului dreptului la apărare prin prevederile legale supuse controlului de constituționalitate. Dreptul la apărare, reglementat de prevederile art. 24 din Constituție, conferă oricărei părți implicate într-un proces, potrivit intereselor sale și indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la ședințele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepțiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale și posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător.

Soluționarea de către judecătorul de cameră preliminară a cererilor și a excepțiilor formulate ori a excepțiilor ridicate din oficiu, în camera de consiliu, în condițiile art. 345 alin. (1) C. pr. pen., ori dispunerea începerii judecății, în condițiile art. 346 alin. (1) din cod, de asemenea, în camera de consiliu, în situația în care nu s-au formulat cereri și excepții în termenele prevăzute de art. 344 alin. (2) și (3) din același act normativ și nici nu s-au ridicat din oficiu excepții, este în deplină concordanță cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora „Ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege“, și nu aduce atingere, în niciun mod, dispozițiilor constituționale invocate. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, potrivit argumentelor dezvoltate în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, Curtea Constituțională a cenzurat absența contradictorialității și a oralității procedurii instituite în fața judecătorului de cameră preliminară. Totodată, pronunțându-se cu privire la lipsa oralității și a contradictorialității în procedura reglementată în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 521 din 6 iulie 2017, M. Of. nr. 864 din 1 noiembrie 2017, §§ 14-23, aceste dispoziții sunt constituționale, în condițiile în care legiuitorul a reglementat premisele în vederea exercitării de către inculpat, celelalte părți și persoana vătămată a dreptului la un proces echitabil, în componenta sa referitoare la contradictorialitate, în procedura de fond a camerei preliminare, prin aceasta fiind respectate drepturile și interesele legitime ale persoanelor implicate în această procedură, lipsa de diligență a acestora, atitudinea lor pasivă concretizată în neinvocarea vreunei excepții ori formularea vreunei cereri cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală neputând fi convertite într-un fine de neconstituționalitate a normei procesual penale criticate.

. În același sens sunt și Decizia nr. 691 din 7 noiembrie 2017, M. Of. nr. 166 din 22 februarie 2018, și Decizia nr. 803 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 161 din 21 februarie 2018. Decizia nr. 332 din 20 mai 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală

PRINCIPIUL CONTINUITĂȚII COMPLETULUI DE JUDECATĂ

„Instanța judecă în complet de judecată, a cărui compunere este cea prevăzută de lege, încălcarea dispozițiilor privind compunerea completului de judecată fiind sancționată cu nulitatea absolută, în condițiile art. 281 C. pr. pen. Instanța nu este compusă potrivit legii în cazul în care sunt încălcate prevederile din legea privind organizarea judiciară sau din legile speciale referitoare la compunerea completului de judecată dintr-un judecător, din 2 judecători sau din 3 judecători” (Decizia nr. 718 din 6 octombrie 2020, M. Of. nr. 5 din 5 ianuarie 2021, § 75). „Pentru ca organizarea puterii judecătorești să nu devină în sine aleatorie și pentru a nu permite apariția unor elemente de arbitrariu, legiuitorul constituant a stabilit că procedura de judecată se stabilește prin lege, iar cu privire specială asupra Înaltei Curți de Casație și Justiție a consacrat faptul că atât compunerea sa, cât și regulile de funcționare se stabilesc prin lege organică. Astfel, atunci când legiuitorul constituțional se referă la compunerea instanței supreme – noțiune autonomă folosită de Constituție – nu are în vedere numărul total de judecători al acesteia, ci organizarea și compunerea secțiilor, secțiilor unite, completurilor de judecată care realizează funcția sa jurisdicțională. Astfel, se constată că legiuitorul constituțional a dat o mare importanță ordonării acțiunii puterii judecătorești atât la nivelul instanței supreme, cât și la nivelul celorlalte instanțe inferioare. Această construcție constituțională a dus la calificarea la nivel legal a aspectelor referitoare la compunerea instanței judecătorești, ca fiind norme de procedură de ordine publică. De aceea, încălcarea prevederilor legii referitoare la compunerea completului de judecată exprimă o exigență de ordine publică, a cărei încălcare atrage nulitatea absolută a actelor pronunțate de acesta. O astfel de viziune asigură coerență acțiunii puterii judecătorești, garantând, în același timp, independența și imparțialitatea judecătorului […]. Normele cu caracter organic privitoare la compunerea tribunalului sunt menite să asigure încrederea publicului în actul de justiție.” (Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, M. Of. nr. 1.021 din 29 noiembrie 2018, §§ 177, 178 și 187).

Drept efect al principiului nemijlocirii, se menține regula unicității completului de judecată, care trebuie să rămână același în tot cursul judecării cauzei. Continuitatea completului de judecată este prevăzută și de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. De asemenea, jurisprudența CEDO obligă la luarea în considerare a principiului continuității completului de judecată, prin prisma exigențelor regulii nemijlocirii ce decurge din art. 6 § 1 din Convenție (v Hotărârea din 2 decembrie 2014, Cauza Cutean împotriva României, §§ 60 și 61, sau Hotărârea din 7 martie 2017, Cauza Cerovsek și Bozicnik împotrivaSloveniei, § 43). În Hotărârea din 2 decembrie 2014, Cauza Cutean împotriva României, instanța de la Strasbourg a reamintit că, potrivit principiului nemijlocirii, într-un proces penal hotărârea trebuie luată de judecătorii care au fost prezenți la procedură și la procesul de administrare a probelor. Totuși, nu se poate considera că aceasta constituie o interdicție a schimbării compunerii completului de judecată în timpul unui proces. Pot apărea factori administrativi sau procedurali foarte evidenți care să facă imposibilă participarea în continuare a unui judecător într-un proces. De asemenea, pot fi luate măsuri pentru a se asigura că judecătorii care continuă să judece cauza au înțeles în mod corespunzător probele și argumentele, de pildă, prin asigurarea disponibilității în formă scrisă a declarațiilor, în cazul în care credibilitatea martorilor în chestiune nu este pusă la îndoială, sau prin noi ascultări ale argumentelor relevante sau ale martorilor importanți înaintea completului nou-format (Decizia nr. 718 din 6 octombrie 2020, § 81). În vederea respectării dreptului la un proces echitabil și a continuității completului de judecată este necesar ca hotărârea judecătorească, actul final și de dispoziție al instanței prin care se soluționează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părți, să fie rezultatul activității de deliberare la care să participe judecătorii care au calitatea de membri ai completului în fața căruia a avut loc dezbaterea (Decizia nr. 718 din 6 octombrie 2020, § 83).

Mai mult, prin Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, M. Of. nr. 146 din 15 februarie 2018, controlul de constituționalitate a priori cu privire la dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Curtea a admis obiecția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. I § 61 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară sunt neconstituționale, fiind contrare dispozițiilor art. 21 alin. (3), art. 124 și art. 126 alin. (1) din Constituție. Art. I § 61 din legea supusă controlului de constituționalitate prevedea că “După articolul 134¹ se introduce un nou articol, art. 134², cu următorul cuprins: (1) Președintele curții de apel poate dispune ca, la instanțele cu volum mare de activitate din circumscripția curții de apel, să fie încadrate persoane, foști judecători care și-au încetat activitatea din motive neimputabile, pentru redactarea proiectelor de hotărâri judecătorești. (2) Dispoziția prevăzută la alin. (1) poate fi luată pe baza procedurii stabilite de Consiliul Superior al Magistraturii, care va cuprinde inclusiv criteriile pentru identificarea situațiilor în care este necesară colaborarea cu foștii judecători.“

Soluționarea unei cauze se realizează ca urmare a deliberării judecătorului sau judecătorilor care compun completul de judecată și a pronunțării hotărârii judecătorești, după finalizarea cercetării judecătorești, ulterior închiderii dezbaterilor în cauză. La deliberare iau parte numai membrii completului în fața cărora a avut loc dezbaterea. Deliberarea se realizează în secret și este actul procesual prin care completul de judecată verifică și evaluează materialul probator și procedural al cauzei, în vederea adoptării soluției ce urmează să rezolve conflictul de drept. Obiectul deliberării îl constituie chestiunile de fapt și chestiunile de drept deduse judecății.( Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, §§ 163, 166-169, 176-178,)

Potrivit art. 393 alin. (2) și (3) C. pr. pen., deliberarea poartă asupra existenței faptei și vinovăției inculpatului, asupra stabilirii pedepsei, asupra stabilirii măsurii educative ori a măsurii de siguranță, dacă este cazul să fie luată, precum și asupra deducerii duratei măsurilor preventive privative de libertate și a internării medicale, respectiv asupra reparării pagubei produse prin infracțiune, asupra măsurilor preventive și asigurătorii, a mijloacelor materiale de probă, a cheltuielilor judiciare, precum și asupra oricărei alte probleme privind justa soluționare a cauzei.

Redactarea hotărârii judecătorești, actul final și de dispoziție al instanței prin care se soluționează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părți, este rezultatul activității de deliberare, desfășurată în secret, la care participă doar judecătorii care au calitatea de membri ai completului în fața căruia a avut loc dezbaterea. Doar aceștia se pot pronunța asupra chestiunilor de fapt și de drept deduse judecății, soluționându-le. Prin urmare, legea prevede expres că hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluționarea cauzei. Mai mult, redactarea unei hotărâri judecătorești este inerent legată de motivarea ei, acest din urmă aspect constituind o obligație a judecătorului cauzei ce decurge din prevederile art. 6 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Toate aceste aspecte constituie garanții ale dreptului părților la un proces echitabil, judecat de o instanță independentă și imparțială, care se supune numai legii.

Or, în situația în care nu judecătorul care a participat la dezbateri și la deliberări este acela care redactează/motivează hotărârea judecătorească, garanțiile pe care Constituția și legea le consacră pentru protejarea dreptului la un proces echitabil, pentru asigurarea unei justiții imparțiale, înfăptuite în numele legii, rămân instrumente declarative, lipsite de efectivitate, inutile. Cu alte cuvinte, întreaga reglementare referitoare la independența justiției, la regulile de procedură penală sau civilă referitoare la soluționarea cauzelor, la necesitatea săvârșirii unui act de justiție motivat este lipsită de efecte juridice dacă hotărârea judecătorească prin care “se spune dreptul” este întocmită de o persoană care nu îndeplinește calitatea de judecător al cauzei, deci care este străină procedurii jurisdicționale, actului deliberativ care a condus la soluția adoptată și, implicit, actului de justiție în sine.

Motivarea hotărârii judecătorești este un act inerent funcției judecătorului cauzei, constituie expresia independenței sale și nu poate fi transferată către o terță persoană. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înțelegeri a hotărârii, dar și garanția acceptării sale de către justițiabil, care se va supune actului de justiție, având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Or, în condițiile în care hotărârea judecătorească ar fi redactată/motivată de o altă persoană decât judecătorul cauzei, justițiabilul este lipsit tocmai de aceste garanții.

Sensul art. 124 alin. (1) din Constituție este acela că instanțele judecătorești care înfăptuiesc justiția, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituție, trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care guvernează toate raporturile sociale deduse judecății. Dispoziția constituțională consacră principiul legalității actului de justiție și trebuie corelată cu prevederea art. 16 alin. (2) din Constituție, care prevede că “Nimeni nu este mai presus de lege”, și cu cea a art. 124 alin. (3) din Constituție, care prevede alte două principii constituționale: independența judecătorului și supunerea lui numai legii. Aceste dispoziții fundamentează activitatea instanțelor judecătorești, pe de o parte, și fixează poziția lor față de lege, pe de altă parte. Atribuțiile judecătorului implică identificarea normei incidente, analiza conținutului său și o necesară aplicare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit. Astfel, în activitatea sa de înfăptuire a justiției, judecătorul interpretează legea, realizând un echilibru între spiritul și litera ei, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor, și o aplică raportului conflictual dedus judecății, soluționându-l printr-o hotărâre judecătorească, întemeiată pe un raționament juridic, care stabilește soluția judicioasă aplicabilă situației de fapt care a generat conflictul.

Totodată, instanța de control constituțional a făcut referire la considerentele Hotărârii din 7 martie 2017, Cauza Cerovsek și Bozicnik împotriva Sloveniei, prin care Curtea europeană a statuat că judecătorii care nu au participat la proces nu pot motiva și semna hotărârea judecătorească pentru că nu pot oferi garanția că s-a realizat o bună administrare a actului de justiție.

Unul dintre motivele de apel formulate de autorul excepției privește motivarea sentinței apelate, care, în opinia acestuia, a fost realizată de un judecător care nu a participat la dezbateri, în condițiile în care judecătorul care a participat la dezbateri (în complet de judecător unic) și care a pronunțat hotărârea a fost eliberat din funcție prin pensionare, iar pe sentința penală există mențiunea tehnoredactării de către o altă persoană și la o dată ulterioară pronunțării, aceasta fiind semnată de președintele Tribunalului Ilfov.

Curtea observă totodată că, potrivit susținerilor reprezentantului Ministerului Public din cauza penală, în cauză, “magistratul judecător a administrat în mod nemijlocit întregul material probator, a pronunțat minuta, a redactat hotărârea, doar tehnoredactarea și semnarea acestei hotărâri au fost făcute de alte persoane, tehnoredactarea s-a efectuat de o altă persoană, iar judecătorul la momentul respectiv nu mai avea calitatea de magistrat, motiv pentru care nu a mai semnat hotărârea și, potrivit dispozițiilor legale art. 406 din Codul de procedură penală, hotărârea a fost semnată de președintele instanței“.

Potrivit art. 406 alin. (2) C. pr. pen., “hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluționarea cauzei, în cel mult 30 de zile de la pronunțare, și se semnează de toți membrii completului și de grefier“. Așadar, norma procesual penală criticată prevede, în mod expres, responsabilitatea judecătorului care a soluționat procesul de a redacta hotărârea. Totodată, potrivit normei criticate, etapa redactării și semnării hotărârii succedă pronunțării acesteia, sens în care art. 406 din Codul de procedură civilă prevede că atât redactarea, cât și semnarea hotărârii sunt operațiuni ce trebuie îndeplinite într-un anumit termen, care curge de la pronunțare. Hotărârea se redactează de către judecător (în ipoteza completului cu judecător unic) sau, în cazul completului colegial, de unul dintre membrii completului, conform desemnării președintelui. La Înalta Curte de Casație și Justiție, magistratul-asistent care participă la ședințele de judecată redactează hotărârea, conform repartizării făcute de președinte, așa cum rezultă din prevederile art. 71 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare. După redactare, hotărârea este semnată de judecător ori de membrii completului colegial, precum și de către grefier, iar la Înalta Curte de Casație și Justiție, și de magistratul-asistent.

Cu toate acestea, pot exista situații în care vreunul dintre judecători este împiedicat să semneze hotărârea, din diverse motive, iar asemenea situații includ, fără a se limita la ele, concediul în diversele lui forme, suspendarea, demisia, pensionarea, decesul. Pentru astfel de ipoteze, dispozițiile art. 406 alin. (4) C. pr. pen. prevăd că “În caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de judecată de a semna, hotărârea se semnează în locul acestuia de președintele completului. Dacă și președintele completului este împiedicat a semna, hotărârea se semnează de președintele instanței. […]”. Norma procesual penală astfel reglementată înlătură ipoteza unei neregularități derivate din nesemnarea hotărârii de către judecătorii aflați într-o asemenea imposibilitate, stabilind în sarcina președintelui completului sau, dacă și acesta se află într-o situație similară, a președintelui instanței obligația de a semna hotărârea. De altfel, cauza care determină împiedicarea trebuie menționată în hotărâre.

Având în vedere că art. 406 alin. (2) C. pr. pen. reglementează, în mod expres, ca redactarea hotărârii să se realizeze de către judecătorul care a soluționat procesul, care a luat parte la dezbateri și la deliberare, iar nu de către cel care semnează pentru cel/cei împiedicat/împiedicați să semneze, în condițiile art. 406 alin. (4) din același act normativ, Curtea nu poate reține că norma procesual penală criticată este contrară dispozițiilor constituționale invocate. Premisa legii procesual penale în vigoare este că hotărârea se redactează de unul dintre judecătorii care au soluționat procesul, spre deosebire de hotărârea Cauza Cerovsek și Bozicnik împotriva Sloveniei, în care instanța de contencios european a fost chemată să determine dacă reclamanții au avut parte de un proces echitabil, în condițiile în care motivarea Deciziei de condamnare pronunțate de instanța națională nu a fost a judecătorului care a pronunțat-o, ci a altui judecător, care nu a participat la proces.

Semnarea hotărârii în condițiile art. 406 alin. (4) C. pr. pen. poate crea părților impresia că hotărârea a fost redactată de un judecător care nu a participat la dezbateri, însă cei interesați au posibilitatea de a identifica persoana redactorului, atât timp cât art. 131 alin. (5) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015, cu modificările și completările ulterioare, impune ca mențiunea privind inițialele acestuia să fie trecută pe ultima pagină a hotărârii judecătorești tehnoredactate. În acest sens, se prevede că “(5) Hotărârile tehnoredactate vor purta, pe ultima pagină, următoarele mențiuni: data tehnoredactării, inițialele redactorului și ale tehnoredactorului (judecători, magistrați-asistenți sau asistenți judiciari) și numărul exemplarelor, iar la instanțele de control judiciar se va trece numele judecătorilor care au pronunțat hotărârile supuse controlului. […]”.

Susținerea autorului excepției potrivit căreia în situația în care hotărârea este tehnoredactată de o altă persoană și este semnată de președintele instanței există posibilitatea ca motivarea să nu fie redactată de către judecătorul care a participat la dezbateri și la deliberări este contrazisă de conținutul normei procesual penale a art. 406 alin. (2) și, de altfel, constituie o chestiune de ordin procesual. De altfel, prin Hotărârea din 9 decembrie 1994, Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, § 29, instanța europeană a arătat că “problema de a ști dacă o instanță și-a încălcat obligația de a motiva ce decurge din art. 6 din Convenție nu se poate analiza decât în lumina circumstanțelor speței”. Cu alte cuvinte, motivele de neconstituționalitate privesc și o chestiune de ordin procesual care, în opinia autorului, determină incidența sancțiunii absolute a hotărârii instanței de fond, prin raportare la o situație particulară existentă în cauza penală, generată de pensionarea judecătorului fondului, ulterior pronunțării soluției și motivării hotărârii. Or, cu privire la susținerile ce vizează analiza legalității hotărârii judecătorești pronunțate de prima instanță, Curtea Constituțională nu este competentă să se pronunțe, acest aspect intrând în competența instanței judecătorești ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege. Decizia nr. 129 din 2 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 354 alin. (3) și ale art. 406 alin. (2) raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală

LIPSA APARENȚEI DE IMPARȚIALITATE

Potrivit art. 124 alin. (2) din Constituție, “Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți“, ceea ce presupune, pe de o parte, ca activitatea de judecată să se înfăptuiască în mod obiectiv, “în numele legii”, după cum prevede art. 124 alin. (1) din Legea fundamentală, ținându-se seama totodată de dispozițiile art. 16 alin. (2) din Constituție, potrivit cărora “Nimeni nu este mai presus de lege“. Așadar, principiul imparțialității justiției constituie un corolar al principiului legalității, ce caracterizează statul de drept. Pe de altă parte, principiul imparțialității presupune ca autoritățile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiția să fie neutre. De altfel, instanța de contencios constituțional a subliniat în jurisprudența sa că neutralitatea este de esența justiției (Decizia nr. 410 din 12 octombrie 2004, M. Of. nr. 1.049 din 12 noiembrie 2004).

În acord cu jurisprudența instanței de la Strasbourg (în acest sens, v hotărârile pronunțate în cauzele CEDO: Procola împotriva Luxemburgului; Le Compte, van Leuven, de Meyer împotriva Belgiei; Thorgeir Thorgeirson împotriva Islandei; Hauschildt împotriva Danemarcei; Kleyn împotriva Olandei; Piersack împotriva Belgiei; De Cubber împotriva Belgiei; Grieves împotriva Regatului Unit; Kyprianou împotriva Ciprului; Wettstein împotriva Elveției; Padovani împotriva Italiei; Rudnichenko împotriva Ucrainei; Castillo Algar împotriva Spaniei; Micallef împotriva Maltei), că imparțialitatea magistratului, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă. Imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită; în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate; așadar, se poate aplica testul obiectiv pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanții pentru a exclude orice bănuială legitimă în privința sa (Hotărârea din 1 octombrie 1982, Cauza Piersack împotriva Belgiei, § 30). În aplicarea acestui test, opinia părții cu privire la imparțialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esențial este ca bănuielile referitoare la imparțialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluționarea cauzei (Hotărârea din 11 iulie 2013, Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 113, Hotărârea din 15 octombrie 2009, Cauza Micallef împotriva Maltei, § 98). De asemenea, CEDO admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv și cel subiectiv și că, pentru a statua asupra imparțialității judecătorului, același act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât și a celui obiectiv (Hotărârea din 5 februarie 2009, Cauza Olujic împotriva Croației, §§ 57 și următoarele, Hotărârea din 11 iulie 2013, Cauza Rudnichenko împotriva Ucrainei, § 114).

Valorificarea acestor principii în dreptul procesual penal român se realizează prin reglementarea, în cuprinsul dispozițiilor art. 64 C. pr. pen., a cazurilor de incompatibilitate ale judecătorului.

Situația vizată își are sediul materiei în dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., ce reglementează un caz de incompatibilitate cu o sferă largă de incidență, de natură să acopere “aparența de incompatibilitate” (lipsa aparenței de imparțialitate), consacrată jurisprudențial de CEDO. Potrivit art. 64 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., “Judecătorul este incompatibil dacă: […] f) există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată“. Curtea constată astfel că, în cazul recuzării pentru cazul de incompatibilitate reglementat la art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, criteriul general acceptat pentru excludere este percepția rezonabilă de subiectivism, modalitățile de a stabili dacă există percepția de subiectivism evoluând, în jurisprudența instanței europene, de la o “probabilitate mare” de subiectivism până la o “probabilitate reală”, o “posibilitate substanțială” și o “suspiciune rezonabilă” de subiectivism. Percepția de subiectivism se măsoară prin standardul obiectiv al observatorului rezonabil, așadar, aspectul decisiv este dacă temerile că un anumit judecător ar fi lipsit de imparțialitate pot fi considerate ca justificate, în mod obiectiv, de către un observator rezonabil care reprezintă societatea. Cu alte cuvinte, în cazurile în care se solicită recuzarea unui judecător, cercetarea trebuie să stabilească nu dacă a existat în fapt subiectivism conștient sau inconștient din partea acestuia, ci dacă o persoană rezonabilă și bine informată ar percepe existența unui atare subiectivism (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 743 din 23 septembrie 2016, § 20).

Standardul de evaluare a imparțialității judecătorului care se pronunță în cauze între care există conexitate sau indivizibilitate, în ipoteza judecății în cazul recunoașterii vinovăției, a fost de principiu stabilit de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 17 din 12 noiembrie 2012, M. Of. nr. 820 din 6 decembrie 2012, prin care a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a decis că „Judecătorul care a soluționat cauza conform procedurii prevăzute de art. 320¹ C. pr. pen. cu privire la unii dintre inculpați nu devine incompatibil să judece acțiunea penală și civilă cu privire la ceilalți inculpați, în ipoteza în care trimiterea în judecată a tuturor inculpaților s-a făcut prin același rechizitoriu, pentru infracțiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate. Judecătorul devine incompatibil doar dacă în considerentele hotărârii pronunțate conform art. 320¹ C. pr. pen. și-a exprimat părerea cu privire la soluția ce ar putea fi dată în cauza disjunsă”. În acest sens, instanța supremă a reținut că procedura simplificată presupune o analiză a condițiilor în care recunoașterea vinovăției proprii produce efectele prevăzute de lege, astfel că probele administrate în faza de urmărire penală față de persoana care solicită aplicarea acestei proceduri sunt suficiente pentru a permite stabilirea unei pedepse pentru fapta proprie, ceea ce înlătură posibilitatea ca instanța de judecată să se refere la vinovăția persoanelor față de care cercetarea judecătorească va continua în cauza disjunsă. În situația trimiterii în judecată a mai multor inculpați, instanța are de evaluat vinovăția fiecăruia dintre ei, ceea ce exclude de jure antepronunțarea judecătorului cu privire la vinovăția unui inculpat în evaluarea vinovăției altuia. Chiar dacă acțiunea penală este indivizibilă, extinzându-se asupra tuturor celor care au participat la comiterea infracțiunii, caracterul personal al acțiunii penale subzistă, ca o consecință a caracterului personal al răspunderii penale. În consecință, în faza de urmărire penală, acțiunea penală, ca modalitate juridică prin care conflictul de drept născut din săvârșirea unei infracțiuni este adus în fața organelor judiciare, presupune o evaluare în raport cu fiecare persoană a temeiului de angajare a răspunderii penale. La rândul său, cercetarea judecătorească presupune o evaluare individuală a vinovăției fiecărei persoane trimise în judecată, instanța pronunțându-se prin sentință asupra învinuirii aduse inculpatului. Chiar în caz de indivizibilitate sau conexitate între infracțiunile pentru care sunt trimiși în judecată mai mulți inculpați, dintre care doar unul solicită soluționarea cauzei potrivit procedurii simplificate, în motivarea hotărârii față de acesta instanța nu are temei pentru a face referiri cu privire la vinovăția inculpaților pentru care cauza a fost disjunsă, având în vedere lipsa cercetării judecătorești de natură a clarifica existența vinovăției.

Soluționarea cauzei cu privire la unul dintre inculpați conform procedurii simplificate oferă suficiente garanții de imparțialitate, din punctul de vedere al legii, pentru ca același judecător să poată da o soluție în cauza disjunsă: inculpați diferiți, caracterul personal al răspunderii penale, existența unei cercetări judecătorești noi în care vor fi evaluate faptele, fără referire la sentința anterioară, evaluarea conținutului fiecărei infracțiuni, fără referire la sentința anterioară, probele referitoare la vinovăția fiecărui inculpat, inclusiv administrarea recunoașterii aceluia care a beneficiat de procedura simplificată în fața persoanei acuzate în cauza disjunsă pentru ca aceasta să poată pune întrebări martorului. De altfel, criteriul determinant pentru evaluarea existenței incompatibilității prin antepronunțare, în judecarea unor inculpați diferiți, în cauze disjunse, decurge din considerentele hotărârii de condamnare, și nu din soluția de condamnare. Așa încât, instanța supremă a stabilit că judecătorul devine incompatibil doar în măsura în care hotărârile anterioare pronunțate de acesta cuprind referiri la vinovăția persoanelor din cauza pendinte sau motivarea unei soluții conține date care presupun o antepronunțare cu privire la vinovăția persoanelor pentru faptele de care sunt acuzate.

Având în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, Curtea constată că rațiunile care au justificat pronunțarea Deciziei nr. 17 din 12 noiembrie 2012, se mențin și în prezent și, totodată, în raport cu criticile formulate în cauză, considerentele acesteia sunt aplicabile în ceea ce privește analiza imparțialității judecătorului în cazul recunoașterii învinuirii, reglementată de noua lege procesual penală. Normele procesual penale criticate sunt în acord cu dispozițiile constituționale și convenționale referitoare la dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) raportat la art. 375 din Codul de procedură penală urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.

Aceeași soluție a fost pronunțată prin Decizia nr. 217 din 2 iunie 2020, M. Of. nr. 599 din 8 iulie 2020, cât privește analiza imparțialității judecătorului în ipoteza încheierii în cauză a unui acord de recunoaștere a vinovăției numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpați. Decizia nr. 122 din 15 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) raportat la art. 375 din Codul de procedură penală

OBLIGATIVITATEA PUNERII ÎN DISCUȚIE DE CĂTRE INSTANȚĂ A ORICĂREI SCHIMBĂRI DE ÎNCADRARE JURIDICĂ

Curtea a pronunțat Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 500 din 20 iunie 2019, prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 377 alin. (4) teza întâi și ale art. 386 alin. (1) C. pr. pen. sunt constituționale în măsura în care instanța de judecată se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească ce nu soluționează fondul cauzei.

Necesitatea recalificării în drept a faptelor reținute în sarcina inculpatului poate să reiasă din cercetarea judecătorească, având în vedere materialul probator administrat în faza de urmărire penală și în cursul cercetării judecătorești, prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei (§ 28), și că, potrivit practicii instanțelor de judecată, de regulă, cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare, instanța de judecată se pronunță la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentință sau decizie, în funcție de stadiul procesual, cu respectarea obligațiilor de a pune în discuția părților noua încadrare și de a informa inculpatul că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea (§ 37).

Punerea în discuția părților a noii încadrări juridice și informarea inculpatului referitor la dreptul de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea, astfel cum prevede art. 386 alin. (1) C. pr. pen., are semnificația unei “simple menționări a posibilității teoretice ca instanța să ajungă la o concluzie diferită de cea a parchetului în ceea ce privește încadrarea infracțiunii” (potrivit jurisprudenței instanței CEDO), insuficientă pentru exercitarea în mod efectiv a dreptului la apărare și pentru menținerea caracterului echitabil al procedurii. Formularea cu caracter general și imperativ a normei procesuale referitoare la obligativitatea punerii în discuție de către instanță a oricărei schimbări de încadrare juridică, precum și modalitatea specifică în care este reglementată desfășurarea unei atare proceduri în fața instanței constituie o garanție ca părțile să nu fie surprinse de o altă încadrare juridică a faptelor și ca ele să nu fie lipsite de posibilitatea de a pune concluzii cu privire la această nouă eventualitate. Respectarea de către instanța de judecată a obligațiilor reglementate în art. 386 alin. (1) C. pr. pen., în condițiile în care aceasta se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentință sau decizie, nu este în măsură să mențină caracterul echitabil al procesului penal și exercitarea în mod efectiv de către inculpat a dreptului la apărare în procesul penal (§ 40).

Pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal și în vederea exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare de către inculpat, singura interpretare care asigură textului criticat – art. 386 alin. (1) C. pr. pen. – conformitatea cu dispozițiile din Constituție și C.E.D.H. este aceea care impune ca schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare să se realizeze de către instanța de judecată prin hotărâre care nu soluționează fondul cauzei, ulterior punerii în discuția părților a noii încadrări juridice a faptei, însă anterior soluționării fondului cauzei (§ 46).Decizia nr. 110 din 15 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală

RECALIFICAREA ÎN DREPT A FAPTELOR

Curtea reține că, analizând critici similare celor formulate în prezenta cauză, a pronunțat Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 500 din 20 iunie 2019, prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 377 alin. (4) teza întâi și ale art. 386 alin. (1) C. pr. pen. sunt constituționale în măsura în care instanța de judecată se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească ce nu soluționează fondul cauzei.

Punerea în discuția părților a noii încadrări juridice și informarea inculpatului referitor la dreptul de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea, astfel cum prevede art. 386 alin. (1) C. pr. pen., are semnificația unei “simple menționări a posibilității teoretice ca instanța să ajungă la o concluzie diferită de cea a parchetului în ceea ce privește încadrarea infracțiunii” (potrivit jurisprudenței instanței CEDO), insuficientă pentru exercitarea în mod efectiv a dreptului la apărare și pentru menținerea caracterului echitabil al procedurii. Formularea cu caracter general și imperativ a normei procesuale referitoare la obligativitatea punerii în discuție de către instanță a oricărei schimbări de încadrare juridică, precum și modalitatea specifică în care este reglementată desfășurarea unei atare proceduri în fața instanței constituie o garanție ca părțile să nu fie surprinse de o altă încadrare juridică a faptelor și ca ele să nu fie lipsite de posibilitatea de a pune concluzii cu privire la această nouă eventualitate. Respectarea de către instanța de judecată a obligațiilor reglementate în art. 386 alin. (1) C. pr. pen., în condițiile în care aceasta se pronunță cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentință sau decizie, nu este în măsură să mențină caracterul echitabil al procesului penal și exercitarea în mod efectiv de către inculpat a dreptului la apărare în procesul penal (§ 40).

Având în vedere că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, “nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale” și că Decizia nr. 250 din 16 aprilie 2019, este publicată ulterior sesizării instanței de contencios constituțional în prezenta cauză, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) C. pr. pen. a devenit inadmisibilă. Decizia nr. 103 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală

STANDARDUL PROBEI

Totodată, prin Decizia nr. 215 din 12 aprilie 2016, M. Of. nr. 420 din 3 iunie 2016, § 20, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002, constatând că textele criticate stabilesc criterii obiective de apreciere a caracterului penal al operațiunilor săvârșite în legătură cu bunul sau sumele rezultate dintr-o anumită infracțiune.

Argumentele reținute sunt valabile și în ceea ce privește dispozițiile art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002, forma anterioară republicării, care reglementează o soluție legislativă identică prevederilor art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, M. Of. nr. 702 din 12 octombrie 2012.

Cât privește dispozițiile art. 396 alin. (2), (3) și (4) C. pr. pen., cu referire la sintagma “îndoială rezonabilă“, Curtea reține că, prin deciziile nr. 217 din 4 aprilie 2017, M. Of. nr. 617 din 31 iulie 2017, și nr. 778 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 111 din 12 februarie 2016, a constatat că aceasta este de sorginte jurisprudențial-europeană, înțelesul fiind regăsit, de exemplu, în Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova, § 104, potrivit căreia standardul de probă “dincolo de un dubiu rezonabil” permite deducerea sa și din coexistența unor concluzii suficient de întemeiate, clare și concordate sau a unor prezumții de fapt similare și incontestabile.

Acest aspect a fost reținut și în expunerea de motive a Codului de procedură penală, care subliniază că “proiectul noului Cod de procedură penală își păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ“. Așadar, judecătorul trebuie convins “dincolo de orice dubiu rezonabil” de către procuror sau de către părți, el neavând sarcina de a administra probe pentru aflarea adevărului, așa cum se întâmpla sub imperiul vechiului cod, decât în mod subsidiar pentru formarea convingerii sale, astfel cum rezultă din prevederile art. 100 alin. (2) C. pr. pen.

Preluarea în sistemul continental a standardului probei dincolo de orice îndoială rezonabilă, specific sistemelor adversariale, este rezultatul tendinței de obiectivizare a standardului convingerii intime a judecătorului care, în esența sa, presupune un grad apreciabil de subiectivitate. Acest standard poate fi pe deplin înțeles doar prin raportare la standardul în dubio pro reo, care, la rândul său, constituie o garanție a prezumției de nevinovăție și reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat la art. 5 C. pr. pen., este aplicat în materia probațiunii. El se referă la aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului, în legătură cu fapta imputată, instanțele judecătorești nu își pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să îl achite.

Această modificare de viziune a fost pusă de legiuitor în acord cu modificarea textului privind sarcina probei, care prevede că aceasta aparține, în special, procurorului, iar, în acțiunea civilă, părții civile sau, după caz, procurorului, care exercită acțiunea civilă, în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă, potrivit art. 99 alin. (1) C. pr. pen.. Așa fiind, standardul probei dincolo de orice îndoială rezonabilă din cuprinsul dispozițiilor art. 396 alin. (2) C. pr. pen. constituie o garanție procesuală a aflării adevărului și, implicit, a dreptului la un proces echitabil. De asemenea, acest standard asigură respectarea prezumției de nevinovăție până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăția inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunțarea hotărârii judecătorești de condamnare.

În ceea ce privește dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016, precum și ale art. 11 și ale art. 63 lit. a) din Legea nr. 304/2004, Curtea reține că, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, M. Of. nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, analizând critici similare celor formulate în prezenta cauză cu privire la dispozițiile art. I § 5 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora “La articolul 8 se introduce un nou alineat, alin. (2), cu următorul cuprins: «(2) Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, la judecarea cauzei de un judecător imparțial și independent. Repartizarea tuturor cauzelor către judecători sau procurori se face aleatoriu».”, a admis obiecția și a constatat că acestea sunt neconstituționale în ceea ce privește sintagma “sau procurori” din conținutul tezei a doua a acestei norme. Critica autorilor a constat, între altele, în aceea că introducerea repartizării aleatorii a cauzelor, inclusiv în privința procurorilor, ignoră specializarea acestora și constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, precum și a principiului controlului ierarhic.

Repartizarea aleatorie a dosarelor constituie una dintre garanțiile legale ale imparțialității justiției.

Analizând statutul judecătorului, acesta este reglementat la nivel constituțional în secțiunea 1 – Instanțele judecătorești a capitolului VI – Autoritatea judecătorească din titlul III – Autoritățile publice. În art. 126 alin. (1) se prevede că “Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și de celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”, iar art. 124 – Înfăptuirea justiției, la alin. (3), prevede că “judecătorii sunt independenți și se supun numai legii“. Din coroborarea normelor constituționale, rezultă că independența justiției, principiu fundamental consacrat de Constituție, care, potrivit art. 152 alin. (1), constituie una dintre limitele materiale ale revizuirii Legii fundamentale, are două componente: componenta instituțională, care se referă la autoritatea care înfăptuiește justiția – instanța judecătorească, și componenta individuală, care se referă la persoana care este învestită cu puterea de a spune dreptul, jurisdictio, respectiv judecătorul. Ambele componente implică existența unor numeroase aspecte, cum ar fi: lipsa imixtiunii celorlalte puteri în activitatea de judecată, faptul că niciun alt organ, în afară de instanțe, nu poate decide asupra competențelor lor specifice prevăzute prin lege, existența unei proceduri prevăzute de lege referitoare la căile de atac ale hotărârilor judecătorești, existența unor fonduri bănești suficiente pentru desfășurarea și administrarea activității de judecată, procedura de numire și promovare în funcție a magistraților și, eventual, perioada pentru care sunt numiți, condiții de muncă adecvate, existența unui număr suficient de magistrați ai instanței respective pentru a evita un volum de muncă excesiv și pentru a permite finalizarea proceselor într-un termen rezonabil, remunerarea proporțională cu natura activității, repartizarea imparțială a dosarelor, posibilitatea de a forma asociații ce au ca principal obiect protejarea independenței și a intereselor magistraților etc. (în același sens, v Decizia nr. 873 din 25 iunie 2010, M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010, sau Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, M. Of. nr. 146 din 15 februarie 2018, § 95).

Repartizarea aleatorie a cauzelor este o chestiune care ține de organizarea judiciară, însă principalul său scop – garantarea dreptului părților la un proces echitabil – justifică opțiunea legiuitorului de a îngloba această garanție în cuprinsul principiilor Codului de procedură penală.

Statutul procurorului este determinat de dispozițiile art. 132 din Constituție, care, în alin. (1), stabilesc că procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției. Din acest text constituțional rezultă, fără dubiu, o legătură a Ministerului Public cu puterea executivă, care este determinată de faptul că aceasta din urmă reprezintă interesele societății în mod permanent și continuu, iar Ministerul Public, potrivit art. 131 alin. (1) din Constituție, reprezintă și el în activitatea judiciară interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. “Este adevărat că Ministerul Public face parte, potrivit Constituției, din «autoritatea judecătorească». Totuși, el reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplinește atribuții de natură jurisdicțională. În sensul prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea «sub autoritatea ministrului justiției», organ esențialmente executiv, fiind, pe cale de consecință, ei înșiși agenți ai autorității executive” (Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, M. Of. nr. 255 din 22 octombrie 1996, sau Decizia nr. 259 din 24 septembrie 2002, M. Of. nr. 770 din 23 octombrie 2002).

CEDO a subliniat că, pe terenul art. 6 § 1 din C.E.D.H. , în România, procurorii, acționând în calitate de reprezentanți ai Ministerului Public, subordonați, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiției, nu îndeplinesc condiția de independență în raport cu puterea executivă; or, independența față de executiv este inclusă printre garanțiile pe care le presupune noțiunea de “magistrat”, în sensul art. 5 § 3 din Convenție (Hotărârea din 22 mai 1998, Cauza Vasilescu împotriva României, §§ 40 și 41, sau Hotărârea din 3 iunie 2003, Cauza Pantea împotriva României, § 238); mai mult, această jurisprudență a CEDO a fost reflectată și în jurisprudența Curții Constituționale (v, în acest sens, Decizia nr. 629 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 868 din 20 noiembrie 2015, § 17). În consecință, Curtea a constatat că procurorii nu pot invoca o poziție de independență, asemenea judecătorilor, cu privire la care art. 124 alin. (3) prevede expres că “Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”, din moment ce activitatea acestora se desfășoară sub control ierarhic și sub autoritatea ministrului justiției.

În temeiul Constituției și al Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările și completările ulterioare, procurorii din fiecare parchet sunt subordonați conducătorului parchetului respectiv, iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeași circumscripție (art. 65 din lege). Potrivit prevederilor art. 64 alin. (1), (3) și (4) din Legea nr. 304/2004, dispozițiile procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine; soluțiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice, iar lucrările repartizate unui procuror pot fi trecute altui procuror (i) în cazul suspendării sau încetării calității de procuror; (ii) în absența sa, dacă există cauze obiective care justifică urgența și care împiedică rechemarea sa; (iii) când lasă cauza în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile. În temeiul art. 64 alin. (5) din lege, procurorul poate contesta la Secția pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, în cadrul procedurii de verificare a conduitei procurorilor, măsura dispusă de procurorul ierarhic superior.

Procurorii nu pot invoca o poziție de independență, asemenea judecătorilor, din moment ce activitatea acestora se desfășoară sub control ierarhic și sub autoritatea ministrului justiției (Decizia nr. 358 din 30 mai 2018, M. Of. nr. 473 din 7 iunie 2018, § 89). Prin urmare, având în vedere că procurorul nu este independent în structura Ministerului Public, ci subordonat ierarhic, nu se pot reglementa garanții aferente imparțialității obiective care ar afecta în substanța sa conceptul constituțional de control ierarhic.

Repartizarea aleatorie a cauzelor transgresează autonomia funcțională de care beneficiază procurorul și afectează însăși esența controlului ierarhic. Curtea nu a exclus însă posibilitatea ca legiuitorul să reglementeze măsuri care să crească gradul de imparțialitate obiectivă a procurorului, însă, în structurarea acestora, privite global, să nu afecteze substanța controlului ierarhic, fiind necesar să se mențină un just echilibru între garanțiile legale de imparțialitate obiectivă astfel reglementate și esența controlului ierarhic. Totodată, Curtea a subliniat că tensiunea normativă dintre un concept constituțional și cel legal nu poate să ducă la denaturarea normei constituționale, astfel încât normele legale trebuie să se modeleze în funcție de exigențele constituționale.

Soluția legislativă privind repartizarea aleatorie a cauzelor în ceea ce îi privește pe procurori contravine principiului constituțional al subordonării ierarhice, statuat la art. 132 alin. (1) din Constituție, care îndrituiește procurorul ierarhic superior să dispună cu privire la modul în care sunt administrate cauzele la nivelul parchetului pe care îl conduce, inclusiv sub aspectul repartizării lor, în funcție de numărul de cauze aflate în cercetare pe rolul parchetului, de complexitatea lor, precum și de specializarea procurorilor din subordine. Prin urmare, Curtea a constatat că dispozițiile art. I § 5 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu privire la art. 8 alin. (2) C. pr. pen., sunt neconstituționale în ceea ce privește sintagma “sau procurori” din conținutul tezei a doua a acestei norme. Cele constatate în Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018 sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză.

În baza studiului de drept comparat realizat în cauză, că repartizarea dosarelor penale și a altor lucrări se realizează de către procurorul ierarhic superior, având în vedere diverse criterii obiective ce privesc specializarea procurorilor, respectiv aptitudinile, experiența acestora, numărul de dosare aflate în lucru, gradul lor de complexitate, specificul fiecărui caz în parte etc.

Astfel, în Croația, art. 35 alin. 3 din Legea Parchetului statuează că procurorii adjuncți lucrează la cauzele care le-au fost repartizate într-o manieră obiectivă și independentă. Distribuirea dosarelor este reglementată prin Regulamentul Parchetului. Potrivit art. 115 din aceeași lege, însărcinările Parchetului sunt distribuite la începutul fiecărui an calendaristic, în funcție de tipul de cazuri, ținând cont de diviziunea proporțională a muncii. În Finlanda, secțiunea 5 alin. 1 din Legea nr. 32/2019 privind Parchetul General menționează că dosarele penale pot fi repartizate către parchetele locale într-o manieră care deviază de la împărțirea pe districte, dacă acest lucru este necesar pentru a echilibra volumul de muncă, pentru a facilita o soluționare mai rapidă a cauzelor, pentru a valorifica specializarea procurorilor ori din alte motive speciale. Secțiunea 20 din aceeași lege statuează că dosarele penale trebuie distribuite între procurori într-un mod care să garanteze dreptul părților de a li se analiza cauza într-o manieră independentă, imparțială și promptă. Procurorul general poate stabili ca mai mulți procurori să lucreze la același caz, determinând și diviziunea sarcinilor între aceștia. La fel, și procurorul-șef poate stabili ca mai mulți procurori din subordinea sa să lucreze la același caz. Secțiunea 7 alin. 1 din Decretul Guvernului nr. 798/2019 privind Parchetul General stabilește că dosarele penale trebuie distribuite între procurorii stagiari ținând cont de stadiul pregătirii lor și de gradul de dificultate al speței. În Letonia, conform definiției din secțiunea 30 alin. 1 din Legea de procedură penală, un membru al unui organ de cercetare penală este un procuror sau un agent al unui organ de cercetare penală autorizat să efectueze urmărirea penală care a fost inclus în cadrul unui organ de cercetare penală printr-o Decizia a unui agent competent al unui astfel de organ sau a unui procuror ierarhic superior. Secțiunea 31 alin. 1 stipulează că supraveghetorul direct al unui agent de cercetare penală este șeful organului de cercetare penală sau al unei secții a acestuia ori adjunctul șefului, care a fost desemnat, în conformitate cu regulile de distribuire a îndatoririlor sau printr-un ordin individual, să controleze desfășurarea urmăririi penale. Potrivit alin. 3 § 2 din aceeași secțiune, supraveghetorul direct are îndatorirea de a lua decizii organizatorice importante, cum ar fi să determine criteriile de repartizare a însărcinărilor, să transfere aceste sarcini către alte persoane care coordonează procedura și să conducă urmărirea penală. Secțiunea 37 alin. 1 stabilește că procurorul care supraveghează ancheta este cel căruia i-a fost repartizată investigația în conformitate cu regulile parchetului privind distribuirea îndatoririlor sau printr-un ordin dat într-o anumită anchetă penală. Secțiunea 46 alin. 2 § 2 precizează că procurorul ierarhic superior are dreptul de a desemna un procuror care să supravegheze ancheta, dacă este necesar să se devieze de la principiile de distribuire a dosarelor care au fost aprobate anterior. În Lituania, conform raportului din septembrie 2011 al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, conducerea Departamentului pentru investigarea crimei organizate și a corupției desemnează procurori să desfășoare ancheta preliminară în cadrul organelor specializate de cercetare penală. Asemenea ordine pot fi date și de procurorul general, precum și de adjunctul său. Aceștia pot încredința sarcina de a investiga o cauză unui procuror din cadrul Departamentului pentru investigarea crimei organizate și a corupției. Totuși, pentru a asigura o distribuire echilibrată a dosarelor între procurorii departamentului, organizarea anchetei preliminare este de obicei încredințată procurorului-șef al departamentului. Criteriile de repartizare a dosarelor între procurorii departamentului includ, printre altele, CV-ul procurorului, volumul de muncă al acestuia, experiența sa, precum și complexitatea și volumul dosarului în cauză. În Luxemburg, art. 130 din Legea organizării judiciare prevede că procurorul împarte sarcinile de serviciu între el și adjuncții săi. El poate schimba oricând această repartizare și poate îndeplini, atunci când consideră necesar, însărcinările pe care le-a delegat în mod special unui adjunct. În Olanda, secțiunea 132 alin. 1 din Legea privind structura judiciară și organizarea sistemului de justiție prevede că Biroul procurorilor-șefi trebuie să repartizeze îndatoririle între procurorii-șefi. Secțiunea 41 alin. 2 din Legea privind statutul magistraților stabilește că șeful parchetului distribuie munca între magistrații care lucrează în parchetul său. Secțiunea 46 definește noțiunea de “muncă adecvată” ca fiind orice sarcină care este încredințată magistraților ținând seamă de abilitățile și cunoștințele acestora, cu excepția cazului în care magistratului nu i se poate cere să accepte însărcinarea din motive de natură fizică, mintală sau socială. În Polonia, art. 37 alin. 2 din Legea Parchetului stipulează că procurorul care conduce un parchet hotărăște în detaliu distribuirea sarcinilor de serviciu din cadrul acelui parchet, luând în considerare necesitatea de a asigura o repartizare echilibrată a responsabilităților, precum și experiența profesională a procurorilor în abordarea fiecărei categorii specifice de cauze. Conform raportului din septembrie 2011 al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, ținând cont de natura specifică a dosarelor privind corupția, acestea sunt distribuite de către șefii parchetelor numai procurorilor cu un nivel garantat de competență. Sunt luate în considerare experiența dobândită în soluționarea acestui tip de spețe, pregătirea profesională anterioară, seriozitatea și experiența în ceea ce privește cooperarea cu alte organe competente în domeniul anticorupție. În Portugalia, art. 57 alin. 1 din Legea nr. 68/2019 privind Statutul Ministerului Public definește Departamentul central de investigații și acțiuni penale ca fiind un organ care coordonează și dirijează ancheta și prevenirea infracțiunilor violente, economico-financiare, extrem de organizate sau deosebit de complexe. Art. 58 alin. 1 enumeră competențele de investigare ale departamentului, menționând la lit. h infracțiunile de corupție pasibile de pedeapsă cu închisoarea mai mare de 2 ani. Art. 59 alin. 1 stipulează că departamentul este condus de un procuror general adjunct, care, printre altele, este responsabil și de distribuirea sarcinilor de serviciu în conformitate cu reglementările departamentului (lit. b). Art. 68 alin. 1 lit. m stabilește că procurorul general regional distribuie sarcinile de serviciu între procurorii generali adjuncți din cadrul parchetului său, fără a aduce atingere prevederilor legii procesuale. Lit. g precizează că procurorul general regional poate să transfere un dosar, prin ordonanță motivată, de la un magistrat la altul, atunci când această măsură este justificată prin motive semnificative de specializare, complexitate procesuală sau repercusiuni sociale. Art. 75 alin. 1 prevede că procurorul-șef coordonează activitatea parchetului din district, adoptând ordine și instrucțiuni. Conform lit. f, acesta distribuie sarcinile de serviciu între procurori, în conformitate cu reglementările parchetului din district și fără a aduce atingere prevederilor legii. La lit. m se precizează că procurorul-șef poate propune procurorului general regional, prin ordin motivat, să transfere un dosar de la un magistrat la altul, atunci când această măsură este justificată prin motive semnificative de specializare, complexitate procesuală sau repercusiuni sociale. Art. 76 stipulează că metodele de gestionare a activității procesuale trebuie să vizeze o distribuire echilibrată a volumului de muncă, să îmbunătățească funcționarea serviciilor, să fie adaptate specificului acestor servicii și să respecte principiul specializării. Printre aceste metode se numără și repartizarea dosarelor. Consiliul Superior al Magistraturii adoptă și publică criteriile generale pe care trebuie să se bazeze aceste decizii, având în vedere principiul proporționalității, regulile de echilibru în distribuirea volumului de muncă și posibilele daune grave pe care aceste măsuri le-ar cauza vieții personale și familiei magistratului. Potrivit art. 78, dosarele pot fi redistribuite altui magistrat, în mod aleatoriu sau prin repartizare, în condițiile care urmează să fie reglementate de Consiliul Superior al Ministerului Public. Art. 90 prevede că distribuirea dosarelor se face cu respectarea condițiilor statutului menționat, ale legilor de procedură, ale legilor ce reglementează organizarea sistemului judiciar și ale normelor ce reglementează organizarea parchetului. Magistratul căruia îi este repartizat dosarul poate fi asistat de alți procurori, din aceleași unități sau din unități diferite, prin Decizia a superiorului ierarhic comun, atunci când această măsură este justificată prin motive procedurale sau complexitate procesuală. În Slovenia, art. 144 din Legea procurorilor stabilește că distribuirea dosarelor este reglementată prin Regulamentul procurorilor. De regulă, dosarele se repartizează în ordinea sosirii lor, ținând seama de organizarea muncii, specializarea procurorilor și diviziunea proporțională a muncii. În conformitate cu Regulamentul procurorilor, programul anual poate specifica regulile de repartizare a cauzelor. În caz de concediere, absență prelungită, detașare sau demisie a unui procuror, dosarele acestuia pot fi repartizate altui procuror, prin ordin motivat al procurorului-șef. În funcție de natura și complexitatea cauzei individuale, procurorul-șef poate numi alți procurori care să coopereze cu titularul dosarului, determinând și modul de cooperare. Regulile concrete de repartizare a dosarelor sunt detaliate în Regulamentul procurorilor din 2012. Conform art. 50 din acesta, la distribuirea dosarelor între procurorii din cadrul Parchetului Specializat se iau în considerare specializarea, cunoștințele, calificările și experiența fiecărui procuror, nevoia de muncă în echipă, distanța locală și sarcinile deja existente ale procurorului. Art. 53 prevede că șeful Centrului de informații pentru experți pregătește un proiect anual de plan de lucru al procurorilor. Înainte de a atribui o sarcină vreunui procuror, șeful Centrului de informații pentru experți trebuie să se consulte cu șeful parchetului în care lucrează acesta. Dacă șeful parchetului se opune în scris atribuirii sarcinii din cauza altor obligații urgente ale procurorului în cauză, procurorul general trebuie să decidă în această privință. Potrivit art. 67, în cazul în care procurorul este repartizat în mai multe departamente sau lucrează cu fracțiune de normă, programul anual trebuie să determine cota aproximativă a cazurilor soluționate în cadrul unui anumit departament. Dacă în programul anual este stabilită și specializarea, trebuie indicată și ponderea aproximativă a cazurilor din domeniile respective. Dacă în cursul anului se observă că nu există suficiente dosare într-un anumit domeniu de specializare, procurorul specializat este desemnat să soluționeze alte cazuri. Programul anual stabilește tipurile de cauze, redistribuirea dosarelor, metodele de repartizare, însă programul mai detaliat va fi stabilit de șeful parchetului. Conform art. 68, șeful parchetului decide cu privire la distribuirea dosarelor, în conformitate cu programul anual de lucru. Șeful parchetului îl poate autoriza pe adjunctul său ori pe unul dintre șefii de departamente sau de alte unități organizatorice interne să decidă cu privire la repartizarea dosarelor către departamente sau alte unități organizatorice interne. Volumul de muncă uniform al procurorilor se asigură ținând seama de timpul estimat necesar pentru soluționarea cauzei, în conformitate cu criteriile privind calitatea muncii procurorilor și succesul urmăririi penale, precum și de programul de lucru și cauzele preconizate ale procurorului. Șefii de parchet, adjuncții acestora, șefii de departamente sau de alte unități organizatorice interne pot primi doar dosare care sunt de competența unității pe care o conduc, în conformitate cu graficul anual. De regulă, un caz în care s-au efectuat investigații în timpul serviciului de gardă va fi atribuit procurorului care a efectuat actele respective. Totuși, pentru a asigura o repartizare uniformă a sarcinilor de serviciu, o parte proporțională din aceste cazuri este distribuită și procurorilor care nu sunt de serviciu. La soluționarea unui dosar pot coopera și alți procurori. Art. 70 stabilește că, atunci când se anticipează că un procuror va fi supraîncărcat din cauza repartizării unui dosar complex și dificil, distribuirea cauzelor poate fi suspendată pentru o anumită perioadă de timp. În acest caz, dosarele vor fi atribuite altor procurori, dintr-un alt departament sau din altă unitate organizatorică internă. Dacă dosarul menționat necesită o analiză mai îndelungată și concentrată, șeful parchetului poate dispune să li se distribuie altor procurori un număr adecvat de dosare deja repartizate procurorului în cauză. Redistribuirile de dosare, indiferent de motive, trebuie efectuate în conformitate cu programul de lucru, cu principiul egalității volumului de muncă al procurorilor, precum și cu natura și semnificația cauzei. În toate cazurile de redistribuire, ordinele prin care se efectuează acestea trebuie să fie înregistrate în jurnal sau în dosar, indicând data, motivul și persoana care a dispus redistribuirea. În Suedia, conform Raportului de evaluare adoptat de GRECO la data de 18 octombrie 2013, procurorul-șef care conduce parchetul distribuie dosarele penale. Criteriile de repartizare pot fi competența specială sau specializarea, dar se ține cont și de volumul de muncă al fiecărui procuror. În Ungaria, în raportul din septembrie 2011 al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică se menționează că dosarele care ajung la Parchetul Național pentru Investigații sunt distribuite de șeful parchetului. În principiu, toți procurorii au rang egal, dar în practică șeful parchetului ține cont de experiența, specializarea și abilitățile fiecărui procuror în parte. În general, activitățile nu se împart; procurorul căruia i-a fost repartizată cauza este responsabil de aceasta de la început până la sfârșit.

În mod similar legislației statelor europene menționate anterior, la art. 7 lit. b) din Regulamentul de ordine interioară al Direcției Naționale Anticorupție, aprobat prin Ordinul ministrului justiției nr. 1.643/C din 15 mai 2015, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 21 mai 2015, cu modificările și completările ulterioare, se prevede că “Procurorul șef al Direcției Naționale Anticorupție îndeplinește următoarele atribuții: […] b) urmărește repartizarea cauzelor sau, după caz, repartizează cauze, în raport cu criterii obiective, precum: specializarea și pregătirea procurorului, volumul de activitate, complexitatea și operativitatea soluționării cauzelor, conflictele de interese sau incompatibilitățile în exercitarea funcției; […]”, iar, potrivit art. 8 lit. e), “Procurorii șefi adjuncți ai Direcției Naționale Anticorupție au următoarele atribuții: […] e) ori de câte ori se impune, efectuează repartizarea cauzelor către procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, nivel central;”, art. 30 lit. b) din același regulament prevăzând că “Procurorul șef secție are următoarele atribuții: […] b) urmărește și răspunde de repartizarea cauzelor, pe criterii obiective, potrivit legii și prezentului regulament; […]”.

În aceste condiții, având în vedere și jurisprudența instanței de control constituțional potrivit căreia procurorii nu pot invoca o poziție de independență, asemenea judecătorilor, întrucât activitatea acestora se desfășoară sub control ierarhic și sub autoritatea ministrului justiției, astfel că legiuitorul nu poate reglementa cu privire la activitatea procurorului garanții aferente imparțialității obiective care ar afecta în substanța sa conceptul constituțional de control ierarhic, motivele de neconstituționalitate formulate de autori sunt neîntemeiate, excepția urmând a fi respinsă ca neîntemeiată. Decizia nr. 695 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 396 alin. (2), (3) și (4) din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma “dincolo de orice îndoială rezonabilă”, ale art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului, în interpretarea dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, ale art. 23 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, forma anterioară republicării, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul Ministerului Public a Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, ale art. 2 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, precum și ale art. 11 și ale art. 63 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară

EXERCITAREA PROFESIEI DE AVOCAT

Prin Decizia nr. 15 din 21 septembrie 2015, M. Of. nr. 816 din 3 noiembrie 2015 – referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 348 din Codul penal (corespondent al art. 281 din Codul penal din 1969), în ipoteza exercitării activităților specifice profesiei de avocat de către persoane care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr. 51/1995 -, Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat modul în care au fost reglementate organizarea și exercitarea profesiei de avocat în România. Cu acest prilej, instanța supremă a reținut că din succesiunea în timp a actelor normative rezultă că formele de organizare la nivel teritorial a profesiei de avocat, indiferent de denumirea acestora (“barouri”, “colegii”), nu au fost niciodată desființate în România, operațiunea juridică utilizată de legiuitor fiind aceea a transformării persoanei juridice, în sensul că prin același act normativ s-a prevăzut desființarea persoanelor juridice existente, concomitent cu înființarea în locul acestora a unor alte persoane juridice, ca succesoare în drepturi și obligații ale celor dintâi. Aceeași este situația și în privința formelor de organizare la nivel național (“Uniunea Avocaților din România”, “Uniunea Barourilor din România”, “Uniunea Colegiilor de Avocați din România”, “Consiliul Central al Colegiilor de Avocați”, “Uniunea Națională a Barourilor din România”), cu singura mențiune că pentru o scurtă perioadă de timp (între 14 februarie 1950 și 21 iulie 1954) profesia de avocat a rămas fără o structură organizatorică la nivel național. Din această perspectivă, în România a existat o continuitate a organizării și exercitării profesiei de avocat, iar înființarea persoanelor juridice succesoare s-a făcut direct în temeiul legii, fără nicio altă formalitate ulterioară. S-a subliniat, totodată, faptul că Legea nr. 51/1995, republicată, cu modificările ulterioare, reglementează forme unice și exclusive de organizare profesională a avocaților în România, în sensul că această profesie poate fi exercitată numai de avocați înscriși în barou (existând și funcționând câte un singur barou în fiecare județ), care face parte din Uniunea Națională a Barourilor din România, ca unică structură națională a ordinului profesional al avocaților din România. Așa fiind, prin Decizia nr. 15 din 21 septembrie 2015, instanța supremă a statuat că persoanele care exercită activități specifice profesiei de avocat în cadrul unor barouri paralele cu cele care ființează în temeiul legii, indiferent dacă acestea au fost/vor fi (fost) constituite după intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2004 ori au existat și anterior, dar și-au continuat activitatea ulterior acestei date, au reprezentarea subiectivă a faptului că acționează dincolo de cadrul legal în vigoare, căci acesta are suficientă precizie și claritate pentru a permite destinatarilor ei să îl înțeleagă și să își conformeze conduita dispozițiilor sale, fiind astfel exclusă posibilitatea invocării erorii ca o cauză de neimputabilitate prevăzută de art. 30 din Codul penal. Cu alte cuvinte, latura subiectivă a infracțiunii analizate (respectiv infracțiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activități) se află în strânsă legătură cu latura ei obiectivă, mai precis cu cerința esențială a exercitării “fără drept” a activităților specifice profesiei de avocat, a cărei îndeplinire conduce la concluzia că o persoană aflată într-o asemenea situație acționează cu intenția de a leza valorile sociale ocrotite prin norma juridică incriminatoare, urmând ca organele judiciare să analizeze in concreto vinovăția fiecărei persoane cercetate pentru săvârșirea acestei infracțiuni.

Problema referitoare la modul de exercitare a profesiei de avocat în România a format și obiectul analizei CEDO care, prin Decizia din 12 octombrie 2004 cu privire la admisibilitatea Cererii nr. 24.057/03, formulată de Pompiliu Bota împotriva României, a declarat ca inadmisibilă cererea cu privire la încălcarea libertății de asociere, consacrată de prevederile art. 11 din Convenție.

Deciziile luate de instanțele inferioare nu par a fi arbitrare, toate acuzațiile împotriva reclamantului fiind examinate prin prisma elementelor de probă administrate în cauză.

În mod concret, procurorul își fondase rechizitoriul de trimitere în judecată a reclamantului pe dispozițiile art. 12 și 13 din Legea nr. 87/1994, iar instanțele au examinat faptele în lumina acestor texte. Parchetul nu a invocat vreo eroare cu privire la încadrarea juridică a faptelor, în apelurile sale formulate în fața instanțelor ordinare. De fapt, abia în cadrul recursului în „anulare“ a fost menționată pentru prima oară această neregularitate. Procurorul trebuia să solicite rectificarea acestor pretinse erori înainte și nu după pronunțarea hotărârii definitive (v mutatis mutandis, Nikitine, § 58).

Parcursul ales de autorități pentru a casa hotărârea definitivă nu era deschis părților în mod direct, acest recurs fiind accesibil numai procurorului general. Or, acesta era ierarhic superior procurorilor care au participat la proces în fața instanțelor ordinare. Intervenția sa ridică astfel probleme în ceea ce privește respectarea principiului egalității armelor.

Contrar poziției Guvernului, Curtea consideră de altfel că limitarea la o perioadă de un an a posibilității de a introduce un recurs în anulare nu schimbă cu nimic situația în speță și nici cu privire la insuficiențele acestei căi extraordinare de atac, astfel cum au fost identificate mai sus (Radchikov, § 46, și mutatis mutandis, Societatea Comercială Mașinexportimport Industrial Group – S.A. împotriva României, nr. 2.268/03, § 36, 1 decembrie 2005, și Cornif împotriva României, nr. 4.287/02, § 28, 11 ianuarie 2007).

Faptul că o singură parte din hotărârea definitivă fusese desființată nu prezintă importanță în cauză, în măsura în care situația reclamantului, achitat prin hotărâre definitivă și condamnat ca urmare a recursului extraordinar, s-a înrăutățit după respectivul recurs.

În circumstanțele cauzei, casarea deciziei definitive nu este justificată, iar promovarea recursului în anulare nu reprezintă decât un apel deghizat, care nu a menținut justul echilibru între interesele aflate în joc (Radchikov, §§ 48 și 52, Savinski, § 25, și Bujnița, § 23). Desființarea Hotărârii definitive din 25 mai 2000 a încălcat dreptul reclamantului la un proces echitabil.

În consecință, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție asupra acestui aspect.

(ii) Anularea deciziei civile

Curtea a soluționat – în mai multe rânduri – cauze ce ridicau chestiuni similare și a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenție din cauza rejudecării unei hotărâri definitive, ca urmare a unui recurs în anulare introdus de procurorul general (v, printre altele, Brumărescu, § 61, Societatea Comercială Mașiniexportimport Industrial Group – S.A., § 32, Piața Bazar Dorobanți – S.R.L. împotriva României, nr. 37.513/03, §§ 23-24, 4 octombrie 2007, și Societatea Comercială Plastik ABC – S.A. împotriva României, nr. 32.299/2003, § 17, 7 februarie 2008).

Guvernul nu a furnizat niciun fapt ori argument convingător susceptibil de a conduce la o concluzie diferită. În particular, aceasta relevă că, în cauză, Hotărârea din 28 noiembrie 2001, prin care Curtea Supremă de Justiție statuase, în ultimă instanță, asupra unui litigiu civil ce îl opunea pe reclamant administrației, a fost anulată ca urmare a intervenției procurorului general, care nu era parte în procedura civilă. Curtea nu poate specula asupra concluziei la care s-ar fi ajuns dacă debitorul însuși ar fi optat mai degrabă pentru calea procedurii „revizuirii“ hotărârii definitive, care este deschisă părților în situații identice cu cele ale speței (art. 322 § 5 din Codul de procedură civilă) și este supusă altor termene și reguli de competență de jurisdicție decât recursul în anulare.

Anularea de către Curtea Supremă de Justiție a Hotărârii definitive din 28 noiembrie 2001 a încălcat principiul securității raporturilor juridice, aducând atingere dreptului reclamantului la un proces echitabil.

În consecință, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenție, în această privință.

II. Asupra pretinsei încălcări a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție

Reclamantul se mai plânge de atingerea adusă dreptului său vizând respectarea bunurilor sale, ca urmare a anulării Hotărârii din 28 noiembrie 2001, prin care i se acordau despăgubiri pentru perioada de detenție. Acesta invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.

Guvernul argumentează faptul că procurorul general a introdus în mod îndreptățit acest al doilea recurs în anulare și că instanța supremă l-a admis, ținând seama de condamnarea reclamantului prin Hotărârea din 21 ianuarie 2003, consecință a primului recurs în anulare care îl priva de dreptul de a primi despăgubiri pentru detenție. Acesta mai precizează că ingerința suferită de reclamant era prevăzută de lege și avea un scop legitim, față de care se afla în raport de proporționalitate.

La rândul său, reclamantul consideră că prin anularea Hotărârii din 28 noiembrie 2001 a pierdut dreptul de a primi suma de 500.000.000 lei ce i se acordase, ceea ce a adus atingere dreptului său de proprietate.

Curtea observă că acest capăt de cerere este legat de cel examinat prin prisma art. 6 § 1 din Convenție și deci trebui declarat admisibil .

Curtea a judecat în mai multe rânduri cauze ce ridicau probleme similare și a constatat violarea art. 1 din Protocolul nr. 1 ca urmare a repunerii pe rol – pe calea recursului în anulare introdus de procurorul general – a unei soluții definitive date unui litigiu, inclusiv în ceea ce privește privarea de „bunul“ pe care reclamantul îl dobândise prin acea hotărâre definitivă (v , printre altele, Brumărescu, §§ 67, 77 și 80, Societatea Comercială Mașiniexportimport Industrial Group – S.A., §§ 46-47, Piața Bazar Dorobanți – S.R.L., §§ 33-34; și Societatea Comercială Plastik ABC – S.A., § 17).

Guvernul nu a furnizat niciun fapt ori argument convingător de natură să conducă la o concluzie diferită. În particular, aceasta relevă că, în cauză, prin Hotărârea din 28 noiembrie 2001, reclamantului i-a fost acordată o sumă cu titlu de despăgubire, care nu i-a fost plătită, și că 2 ani mai târziu, în urma intervenției procurorului general, pe calea recursului în anulare, el a pierdut posibilitatea de a primi această sumă.

Desființarea de către Curtea Supremă de Justiție a Hotărârii definitive din 28 noiembrie 2001 a încălcat dreptul reclamantului cu privire la respectarea bunurilor sale.

În consecință, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. III. Asupra pretinsei încălcări a prevederilor art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție

Reclamantul se mai plânge că a fost condamnat de două ori pentru aceleași fapte: prima oară la data de 12 februarie 1997, când a fost sancționat prin aplicarea unei amenzi administrative, și a doua oară când i s-a aplicat o pedeapsă penală, prin Hotărârea din 21 ianuarie 2003. Prin Decizia sa de admisibilitate din 13 septembrie 2007, Curtea a stabilit să examineze acest capăt de cerere în lumina art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Reclamantul mai estimează că redeschiderea procesului penal după recursul în anulare a adus atingere principiului non bis in idem, garantat de același art. 4.

Acest capăt de cerere are două aspecte distincte, primul privind dubla condamnare a reclamantului în sensul primului paragraf al art. 4 și cel de-al doilea, care se referă la redeschiderea procesului penal după recursul în anulare, situație reglementată de § al doilea din acest articol.

Guvernul invocă neepuizarea căilor de atac interne, în măsura în care reclamantul nu a contestat procesul-verbal de contravenție, nici în nume propriu și nici ca reprezentant al societății. Acesta mai invocă lipsa calității de victimă a reclamantului, dat fiind că amenda a fost aplicată societății și nu acestuia în mod direct. Acesta mai pune apoi în discuție aplicabilitatea art. 4, estimând că amenda aplicată societății nu constituie „condamnare penală“ în sensul jurisprudenței Curții.

Curtea apreciază totuși că răspunsul dat acestor chestiuni și, implicit, excepțiile ridicate de Guvern sunt strâns legate de substanța capetelor de cerere enunțate de reclamant în temeiul art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenție [v, în special, Ankarcrona împotriva Suediei (dec.) nr. 35.178/97, CEDO 2000-IV, Nosov împotriva Rusiei (dec.) nr. 30.877/2002, 20 octombrie 2005, Groppera Radio AG și alții împotriva Elveției, 28 martie 1990, § 49, seria A nr. 173, precum și Anghel împotriva României, nr. 28.183/03, 4 octombrie 2007]. Este deci cazul să se unească excepțiile cu fondul.

Totuși, văzând constatarea referitoare la art. 6 § 1 din Convenție, Curtea estimează că, deși acest capăt de cerere trebuie considerat admisibil, nu este necesar să fie examinat dacă în cauză a avut loc încălcarea acestei dispoziții (v, printre altele, Laino împotriva Italiei [MC], nr. 33.158/96, § 25, CEDO 1999-I, Zanghi împotriva Italiei, 19 februarie 1991, § 23, seria A nr. 194-C, Biserica catolică de la La Canée împotriva Greciei, 16 decembrie 1997, § 50, Culegere 1997-VIII, Glod împotriva României nr. 41.134/98, § 46, 16 septembrie 2003, precum și Albina împotriva României nr. 57.808/00, § 42, 28 aprilie 2005). Într-adevăr, Curtea reține că atât dubla condamnare, cât și redeschiderea procesului penal, invocate de către reclamant, sunt consecințele anulării Hotărârii definitive din 25 mai 2000 și sunt, prin urmare, strict legate de încălcarea art. 6 § 1 din Convenție, constatată de către Curte în cadrul §§ 41-42.[1]

Curtea de la Strasbourg a reținut că printre obiectivele statutare ale asociației al cărei președinte este reclamantul figura crearea de barouri, ceea ce contravenea dispozițiilor Legii nr. 51/1995, care interzice crearea de barouri și exercitarea profesiei de avocat în afara Uniunii Avocaților din România, aceasta din urmă neputând fi analizată ca o asociație în sensul prevederilor art. 11 din Convenție, întrucât ordinele profesiilor liberale sunt instituții de drept public, reglementate de lege și care urmăresc scopuri de interes general.

Aceste considerente pot fi reținute ca având valoare de principiu pentru cauza de față, unde se critică aceleași soluții legislative, invocându-se incidența principiului separației și echilibrului puterilor în stat și al neretroactivității legii cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

În raport cu art. 15 alin. (2) din Constituție critica formulată este motivată, în esență, cu referire la o serie de hotărâri ale Curții de Apel Galați, ale Curții de Apel Craiova și ale Curții de Apel București, la prevederile art. 199 alin. (1) din Codul civil, precum și ale art. 18 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. Se arată că în Legea nr. 51/1995 sunt cuprinse dispoziții speciale în materia supusă analizei în ceea ce privește organele de conducere ale profesiei de avocat, astfel încât, prin eliminare, se ajunge la concluzia că restul situațiilor sunt avute în vedere de legiuitor în redactarea noului Cod civil. Se apreciază că este lesne de înțeles că între regula generală, pe de o parte, și regula specială instituită de Legea nr. 51/1995 în cazul organizării și exercitării profesiei de avocat, pe de altă parte, există un raport care cade sub incidența regulii generalia specialibus non derogant și, respectiv, specialia generalibus derogant. Prin urmare, această regulă specială trebuie aplicată cu prioritate pentru ipoteza pentru care a fost instituită, chiar dacă art. 196 din Codul civil prevede că poate fi dispusă nulitatea persoanei juridice. În ceea ce privește lipsa de previzibilitate și calitate a textului criticat, autorul excepției se referă la o serie de acte ale Parchetului și hotărâri judecătorești. Autorul precizează că aceste acte jurisdicționale se referă la “fondul lacunelor legislative neacoperite nici prin dispozițiile Legii nr. 255/2004 care a modificat Legea nr. 51/1995“.

Toate aceste critici privesc însă probleme de interpretare și aplicare a legii de către instanțele de judecată, precum și coroborarea mai multor dispoziții legale considerate de autorul excepției ca având incidență în cauză, fiind realizate în acest sens ample considerații în privința interpretării normelor ce fac obiectul excepției cu raportare la alte dispoziții legale.

“A răspunde criticilor autorului excepției în această situație ar însemna o ingerință a Curții Constituționale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituție, potrivit cărora justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.” (v , de exemplu, Decizia nr. 1.402 din 2 noiembrie 2010, M. Of. nr. 823 din 9 decembrie 2010, Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, M. Of. nr. 406 din 9 iunie 2011, Decizia nr. 785 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 79 din 3 februarie 2016, § 17, Decizia nr. 145 din 17 martie 2016, M. Of. nr. 437 din 10 iunie 2016, § 19, Decizia nr. 698 din 29 noiembrie 2016, M. Of. nr. 163 din 6 martie 2017, § 23, Decizia nr. 149 din 14 martie 2017, M. Of. nr. 586 din 21 iulie 2017, § 14, și Decizia nr. 332 din 11 mai 2017, M. Of. nr. 667 din 16 august 2017, § 14, Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, M. Of. nr. 822 din 9 octombrie 2019, Decizia nr. 62 din 28 ianuarie 2021, M. Of. nr. 240 din 9 martie 2021).

. În ceea ce privește art. 396 alin. (8) C. pr. pen., autorul excepției susține că încalcă prezumția de nevinovăție prevăzută în art. 23 alin. (11) din Constituția României și art. 6 § 2 din C.E.D.H. , în măsura în care, deși instanța nu poate pronunța o soluție de condamnare din pricina prescripției răspunderii penale, pronunță o soluție de încetare a procesului penal, însă în motivarea acesteia prezintă argumentele pentru care nu poate adopta o soluție de achitare, aspect ce echivalează cu o apreciere asupra vinovăției sale. Se afirmă că s-ar încălca și prevederile art. 16 din Constituție, întrucât ar fi discriminări între persoane aflate în situații juridice identice sau similare: “învinuitul (sau inculpatul în faza de urmărire penală) poate fi exonerat de răspunderea penală prin soluția de clasare conform art. 18 C. pr. pen., raportat la art. 16 C. pr. pen. (autoritate de lucru judecat), dar inculpatul trimis în judecată nu poate fi achitat în temeiul art. 396 alin. (1), (6) raportat la art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală (pe motiv de autoritate de lucru judecat), deoarece judecătorul este obligat să pronunțe o soluție de încetare a procesului penal, conform textului criticat – art. 396 alin. (8) C. pr. pen. ” (v încheierea de sesizare a Curții Constituționale).

În mod contrar susținerilor autorului sesizării, instanța constituțională a statuat în jurisprudența sa faptul că procedura reglementată de dispozițiile art. 18 C. pr. pen. – Continuarea procesului penal la cererea suspectului sau a inculpatului are ca finalitate tocmai asigurarea posibilității demonstrării nevinovăției acestor persoane, în privința cărora a intervenit prescripția răspunderii penale. Prin urmare, legiuitorul a dat posibilitatea persoanelor care au fost urmărite pentru săvârșirea unor infracțiuni – și care se consideră nevinovate – de a-și demonstra nevinovăția (Decizia nr. 212 din 2 iunie 2020, M. Of. nr. 589 din 6 iulie 2020, § 15).

. Rezolvarea acțiunii penale în acest caz se realizează potrivit regulilor stabilite de dispozițiile art. 396 C. pr. pen.. Cât privește soluția de achitare, alin. (5) al art. 396 C. pr. pen. stabilește, cu caracter general, că “Achitarea inculpatului se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) “, și anume: “a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate“. De asemenea, alin. (6) al art. 396 C. pr. pen. prevede că “Încetarea procesului penal se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) “, și anume: “e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii”.

Se observă că dispozițiile legale criticate, care se referă la soluția instanței în cazul în care inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18, prevăd exact aceleași cazuri de achitare, prin trimiterea la dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen.. De altfel, alin. (7) al art. 396 C. pr. pen. prevede expres că “Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 și se constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanța de judecată pronunță achitarea“. În celelalte cazuri, soluția este de încetare a procesului penal, ceea ce înseamnă aplicarea în mod corespunzător a art. 396 alin. (6) C. pr. pen.

Prin urmare, nu se poate reține existența unei discriminări sub acest aspect în privința inculpatului care a cerut continuarea procesului penal, acesta având posibilitatea să obțină o soluție de achitare, dacă sunt incidente cazurile de achitare prevăzute de lege. Tot astfel, nu se poate reține nici încălcarea prezumției de nevinovăție, câtă vreme chiar ratio legis în cauză este asigurarea posibilității valorificării plenare a prezumției de nevinovăție, tocmai pentru a nu mai plana nicio suspiciune în privința persoanei aflate în ipoteza art. 18 C. pr. pen. Decizia nr. 301 din 11 mai 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (2) raportat la art. 107 alin. (1) și (2) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, precum și ale art. 396 alin. (8) din Codul de procedură penală

[1] Pompiliu Bota împotriva României, horărârea din 4 noiembrie 2008, M. Of. nr. 337 din 20 mai 2009

O JUSTIȚIE ÎNTÂRZIATĂ

Articolul 1 alin. (3) din Constituție stabilește că “România este stat de drept, democratic și social, în care demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera dezvoltare a personalității umane, dreptatea și pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român și idealurilor Revoluției din decembrie 1989, și sunt garantate“, ceea ce a dus la calificarea acestui text constituțional ca fiind o reglementare de principiu care constituie cadrul pe care se grefează toate celelalte norme ale Constituției (Decizia nr. 350 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 504 din 8 iulie 2015, § 18).

Din formularea textului constituțional rezultă că acesta operează cu noțiuni/sintagme distincte, dar interdependente, și anume: “demnitatea omului”, “drepturile și libertățile cetățenilor”, “libera dezvoltare a personalității umane” și “dreptatea”. Dreptatea și demnitatea omului – valori supreme în statul de drept – constituie repere pentru interpretarea și aplicarea celorlalte norme constituționale.

„Orice încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale numite reprezintă o încălcare a demnității umane, dat fiind că este temeiul acestora, ceea ce se constituie într-o încălcare mijlocită a demnității umane” (Decizia nr. 465 din 18 iulie 2019, M. Of. nr. 645 din 5 august 2019, § 48). De asemenea, CEDO a statuat că însăși esența C.E.D.H. este respectul pentru demnitatea umană și libertatea umană (Hotărârea din 29 aprilie 2002, Cauza Pretty împotriva Regatului Unit, § 65). Orice atingere adusă demnității umane afectează esența Convenției (Hotărârea din 2 iulie 2019, Cauza R.S. împotriva Ungariei, § 34).

. Având în vedere, pe de o parte, art. 1 alin. (3) din Constituție, care califică demnitatea umană și dreptatea drept valori supreme ale statului român, și, pe de altă parte, jurisprudența CEDO coroborată cu art. 20 alin. (1) din Constituție, plasat în titlul II al Constituției – Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale, demnitatea umană și dreptatea sunt însăși sursa, temeiul și esența drepturilor și libertăților fundamentale. În accepțiunea demnității umane, omul trebuie să fie scop și subiect al acțiunii statului, și nu mijloc sau obiect al acesteia, astfel că statul nu poate aplica omului un tratament care să nege calitatea și statutul său juridic de subiect de drept, întrucât se ajunge la nesocotirea obligației de respectare a esenței umane a individului.

Totodată, toate acțiunile statului, îndeosebi înfăptuirea justiției, au o dimensiune valorică, raportată în special la valorile constituționale – dreptatea și demnitatea omului. Dreptatea, valoare supremă în statul de drept, deși nu se regăsește ca atare în legislația infraconstituțională, este un element intrinsec al oricărei acțiuni a statului. Statul, prin autoritățile sale, are sarcina de a impune și valoriza dreptatea în societate. Așadar, deși nu poate fi normativizată, dreptatea este percepută rațional și obiectiv ca o necesitate, o exigență rezonabilă pretinsă de societate și impusă de autoritățile statului.

Pornind de la aceste premise, justiția are rolul de a restabili dreptatea în societate. În mod particular, în domeniul justiției penale, dreptatea constituie un imperativ suprem, în condițiile în care procesul penal se poate finaliza cu o hotărâre de condamnare, ce constituie o exprimare extremă a exercitării forței coercitive a statului. Or, pentru ca societatea și, în mod special, persoana condamnată să accepte această formă de exercitare a forței coercitive a statului, hotărârea judecătorească penală – actul final și de dispoziție al instanței, prin care se soluționează cu autoritate de lucru judecat litigiul dintre părți – trebuie să aibă o legitimitate deplină.

Dintre multiplele sale forme, în această materie dreptatea relevă ideea de echitate, constituie o exigență a echității procedurii judiciare. Ca exigență a echității procedurii judiciare, dreptatea însoțește actul de justiție în fiecare fază și etapă procesuală. Or, o “justiție întârziată/amânată” prin lipsa motivării în fapt și în drept a hotărârii judecătorești la data pronunțării este contrară dreptului la un proces echitabil și încalcă, implicit, dreptatea – valoare supremă în statul de drept. În aceste condiții, doar pronunțarea unei hotărâri judecătorești motivate în fapt și în drept asigură realizarea justiției în spiritul dreptății, ca valoare supremă în statul de drept.

Totodată, punerea în executare a hotărârii judecătorești definitive la data pronunțării minutei (dispozitivului) cu motivarea în fapt post factum a soluției, la o dată care, în practică, se plasează la un interval mare de timp față de momentul pronunțării condamnării, este contrară demnității umane. Un asemenea tratament juridic plasează persoana condamnată într-o situație de inferioritate și are ca rezultat desconsiderarea arbitrară a demnității sale umane.

Potrivit art. 23 alin. (11) din Constituție, “Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana este considerată nevinovată“, iar, potrivit art. 6 § 2 din C.E.D.H. , “orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită”.

Prezumția de nevinovăție este o garanție constituțională și reprezintă, în mod cumulat, atât un principiu de drept substanțial (garanție a libertății individuale), care consacră nevinovăția persoanei pe durata desfășurării unei proceduri judiciare penale, cât și un principiu de drept procedural (garanție a dreptului la un proces echitabil), întrucât presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana învinuită de săvârșirea unei fapte penale este protejată împotriva oricărui act al organelor judiciare care i-ar stabili culpabilitatea înainte ca persoana să fie condamnată potrivit legii (cu privire la aspectul procedural, v Hotărârea din 10 februarie 1995, Cauza Allenet de Ribemont împotriva Franței, § 35, și Hotărârea din 4 martie 2008, Cauza Samoilă și Cionca împotriva României, § 91).

Sub aspect substanțial, prezumția de nevinovăție presupune dihotomia nevinovat/vinovat, vizând, astfel, un element constitutiv al infracțiunii: persoana este considerată nevinovată până când acuzația penală este dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă; odată pronunțată hotărârea definitivă de condamnare, se stabilește vinovăția inculpatului, astfel că prezumția de nevinovăție este înlăturată. Sub aspect procedural, respectarea prezumției de nevinovăție conferă procedurii caracterul echitabil, deoarece, pe de o parte, potrivit art. 4 alin. (2) C. pr. pen., orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului, iar, pe de altă parte, desfășurarea procesului penal trebuie să asigure dreptul acuzatului la apărare, deci dreptul de a-și proba nevinovăția, precum și dreptul de a beneficia de toate garanțiile prevăzute de lege în materia procedurilor penale. încălcarea normelor procedurale referitoare la aceste drepturi de către organele judiciare determină încălcarea prezumției de nevinovăție a inculpatului/suspectului.

Din perspectiva relevanței în prezenta cauză, sunt incidente considerentele legate de principiul substanțial al prezumției de nevinovăție. Standardul probei “dincolo de orice îndoială rezonabilă” din cuprinsul dispozițiilor art. 396 alin. (2) C. pr. pen. – Rezolvarea acțiunii penale constituie o garanție procesuală a libertății individuale, a aflării adevărului și, implicit, a dreptului la un proces echitabil. Prin Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, M. Of. nr. 323 din 27 aprilie 2016, Curtea a stabilit că “acest standard asigură respectarea prezumției de nevinovăție până la momentul asumării de către judecător a convingerii cu privire la vinovăția inculpatului, dincolo de orice îndoială rezonabilă, asumare concretizată prin pronunțarea hotărârii judecătorești de condamnare”. Or, atât timp cât formarea convingerii privind vinovăția inculpatului nu se poate realiza decât pe baza probatoriului administrat, deci pentru motive care exclud o îndoială rezonabilă, este evident că numai o hotărâre definitivă de condamnare care este motivată, deci care prezintă temeiurile de fapt și de drept ale condamnării, poate înlătura prezumția de nevinovăție. O interpretare contrară eludează însăși norma constituțională cuprinsă în art. 23 alin. (11) care face referire expresă la “hotărârea judecătorească de condamnare”, hotărâre prin care instanța penală soluționează fondul cauzei și care, potrivit dispozițiilor art. 401 C. pr. pen., “trebuie să conțină o parte introductivă, o expunere și dispozitivul”. Or, dispozițiile art. 400 alin. (1) teza întâi C. pr. pen., care prevăd că “Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care trebuie să aibă conținutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii”, și dispozițiile art. 405 alin. (3) din același act normativ, care stabilesc că “Președintele completului pronunță minuta hotărârii”, consacră posibilitatea judecătorului de a pronunța o hotărâre de condamnare nemotivată (în fapt) în momentul dobândirii caracterului definitiv, întrucât normele criticate reglementează obligația judecătorului de a redacta doar dispozitivul hotărârii judecătorești de condamnare. O atare împrejurare nu poate asigura garanția constituțională privind prezumția de nevinovăție, întrucât doar motivarea, în fapt și în drept, constituie premisa unei bune înțelegeri a hotărârii și garanția acceptării sale de către justițiabil, care se va supune actului de justiție având încrederea că nu este un act arbitrar.

Răsturnarea prezumției de nevinovăție la data pronunțării minutei, în lipsa motivării atât în fapt, cât și în drept a soluției, conduce la neconstituționalitatea dispozițiilor art. 400 alin. (1) și ale art. 405 alin. (3) C. pr. pen., prin raportare la art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală.

Atunci când se soluționează un conflict de drept penal, se stabilesc, implicit, și o situație de fapt și un raport juridic, astfel că soluționarea definitivă a conflictului implică recunoașterea definitivă a conținutului acestui conflict. Autoritatea de lucru judecat conduce la recunoașterea a două efecte de natură diferită: un prim efect pozitiv, în sensul că hotărârea care a dobândit autoritatea de lucru judecat poate fi pusă în executare; un efect negativ, în sensul că hotărârea judecătorească, având autoritate de lucru judecat, constituie un obstacol pentru repunerea în discuție, în fața instanței, a conflictului judecat definitiv și irevocabil. Cel mai important efect al hotărârii definitive penale, care capătă autoritate de lucru judecat, este cel executoriu. Pentru ca hotărârea penală să fie pusă în executare nu este necesar ca titularul acțiunii penale să ceară acest lucru; autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești penale dă naștere obligației organului competent de a pune de îndată în executare dispozițiile cuprinse în hotărârea definitivă.

Ca regulă generală, hotărârile penale devin executorii la data la care rămân definitive și dobândesc autoritate de lucru judecat. Codul de procedură penală reglementează, la art. 551-552, noțiunea de rămânere definitivă a hotărârii penale pronunțate în primă instanță, în apel și contestație. Hotărârile primei instanțe rămân definitive (i) la data pronunțării, când hotărârea nu este supusă contestației sau apelului; (ii) la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestației: a) când nu s-a declarat apel sau contestație în termen; b) când apelul sau, după caz, contestația declarată a fost retrasă înăuntrul termenului; (iii) la data retragerii apelului sau, după caz, a contestației, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel sau de introducere a contestației; (iv) la data pronunțării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestația. Hotărârile pronunțate în primă instanță pot fi atacate, de regulă, cu apel sau contestație, iar efectul suspensiv al căii ordinare de atac împiedică punerea în executare a hotărârii cu privire la fondul cauzei. Hotărârea instanței de apel și cea calea de atac a contestației rămân definitive la data pronunțării, atunci când apelul, respectiv contestația au fost admise și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel sau a organului judiciar competent să soluționeze contestația. Spre deosebire de hotărârea instanței de fond, care devine definitivă la momente diferite, în funcție de situații concrete apărute în practică și a cărei executare poate fi suspendată prin formularea căii de atac ordinare a apelului – hotărârea instanței de apel sau cea care se pronunță în contestație, în ipoteza admiterii, când procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel sau a organului judiciar competent să soluționeze contestația, devine definitivă și dobândește autoritate de lucru judecat la data pronunțării.

Spre deosebire de hotărârile pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii și pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care sunt obligatorii pentru instanțe, potrivit prevederilor art. 474 alin. (4) și ale art. 477 alin. (3) C. pr. pen., de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, și, spre deosebire de deciziile pronunțate de Curtea Constituțională în exercitarea controlului de constituționalitate, care sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituție, de asemenea de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar nu de la data înscrierii deliberării în minută, hotărârile judecătorești prin care instanța se pronunță asupra apelului sunt executorii de la data pronunțării minutei conform art. 405 alin. (3) C. pr. pen..

De principiu, executarea eficientă a unei hotărâri judecătorești definitive este un element fundamental al statului de drept, al supremației legii. În materie penală, executarea hotărârilor judecătorești are impact direct asupra drepturilor individuale, deopotrivă ale persoanei condamnate și ale persoanei vătămate.

Din perspectiva persoanei vătămate, o justiție veritabilă și eficientă implică o executare efectivă a soluțiilor judiciare cu caracter definitiv, în concordanță cu așteptările victimelor, în caz contrar, neexecutarea generând aspecte negative, cum ar fi neîncrederea societății în actul de justiție și ineficiența hotărârilor judecătorești, nerespectarea demnității persoanelor vătămate și lipsa unei satisfacții echitabile pentru acestea. Totodată, pronunțarea unei hotărâri judecătorești penale definitive, care nu dispune executarea pedepsei în privința persoanelor condamnate pentru comiterea infracțiunilor, generează riscul ca aceste persoane să săvârșească alte infracțiuni, să părăsească teritoriul țării, să atragă cheltuieli suplimentare pentru căutarea, reținerea sau o eventuală extrădare a lor. Toate aceste aspecte, menționate anterior, aduc și un impact negativ asupra scopului pedepsei penale, fac imposibilă restabilirea echității sociale, iar aplicarea legii penale ar avea doar un efect iluzoriu. Așadar, , în cazul în care sancțiunea dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă nu este pusă în executare imediat, persoana condamnată se poate eschiva de la executarea acesteia, iar persoanele vătămate nu au siguranța protecției de către stat a drepturilor lor fundamentale.

Cu privire la acest aspect, Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) a subliniat în Opinia nr. 13 (2010) privind rolul judecătorilor în executarea hotărârilor judecătorești că executarea trebuie să fie echitabilă, eficientă și proporțională, toate procedurile de executare fiind necesar să fie implementate în acord cu drepturile recunoscute de C.E.D.H. (articolele 3, 5, 6, 8, 10, 11 din Convenție, protecția datelor etc.) și alte instrumente internaționale (§ 8).

Cât privește dreptul la libertate, proclamat în § 1 al art. 5 din C.E.D.H. , acesta are în vedere libertatea individuală în sensul clasic, adică libertatea fizică a persoanei. Scopul acestui drept este de a asigura că nimeni nu este privat de libertate în mod arbitrar (Hotărârea din 8 iunie 1976, Cauza Engel și alții împotriva Olandei, § 58), art. 5 § 1 din Convenție conținând o listă exhaustivă de situații care permit privarea de libertate. Art. 5 § 1 lit. a) din Convenție stipulează că “Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent; […]”. Prin termenul de “condamnare” trebuie să se înțeleagă atât declararea vinovăției, în urma stabilirii legale a existenței unei infracțiuni (Hotărârea din 6 noiembrie 1980, Cauza Guzzardi împotriva Italiei, § 100), cât și aplicarea unei pedepse sau a oricărei altei măsuri privative de libertate (Hotărârea din 24 iunie 1982, Cauza Van Droogenbroeck împotriva Belgiei, § 35). Fiecare privare de libertate trebuie să fie justificată în mod corespunzător.

Articolul 5 din C.E.D.H. reglementează o garanție generală împotriva arbitrarului atunci când este vorba despre privarea de libertate. Având în vedere că dreptul la libertate este foarte important într-o societate democratică, instanța de la Strasbourg a subliniat în numeroase rânduri că excepțiile de la exercitarea acestui drept trebuie să fie îngăduite doar în anumite situații limitate, în conformitate cu dreptul național și cu standardele stricte stabilite în Convenție. Pentru a stabili dacă o astfel de restrângere este în conformitate cu dreptul garantat de art. 5 din Convenție, statul trebuie să precizeze motivele care au impus măsura, pe de o parte, și, pe de altă parte, motivul pentru care măsura a fost cea mai potrivită luând în considerare scopul urmărit.

Astfel, în jurisprudența sa, CEDO recunoaște că art. 5 din Convenție presupune și un anumit control, în sensul că fiecare privare de libertate trebuie să fie conformă cu dreptul național, care prevede de cele mai multe ori obligația de a preciza motivele care stau la baza actelor autorităților. Mai mult, statul ar trebui să ia în considerare că, chiar dacă privarea de libertate este în conformitate cu dreptul național, acesta trebuie să fie în sine compatibil cu Convenția. Nu se permite existența niciunei lacune legislative atunci când se dispune privarea de libertate a unor persoane și niciun interes public nu poate justifica o privare de libertate care nu este bazată pe lege.

Aspectul motivării hotărârilor judecătorești, fundamentat pe art. 5 din C.E.D.H. , a devenit vizibil în jurisprudența Curții de la Strasbourg atunci când aceasta a statuat că, în ciuda faptului că legea a respectat standardele convenționale, autoritățile naționale au obligația de a oferi motive solide atunci când dispun privarea de libertate. În acest sens, instanța de la Strasbourg a stabilit că, deși o perioadă de detenție este în principiu legală dacă se bazează pe o hotărâre judecătorească valabilă, absența oricărui motiv oferit de autoritățile judiciare în hotărârile lor care autorizează luarea măsurii (în cauză, arestul preventiv) pentru o perioadă mare de timp poate fi incompatibilă cu principiul protecției împotriva arbitrarului prevăzut de art. 5 § 1 (Hotărârea din 21 februarie 2002, Cauza Stasaitis împotriva Lituaniei, § 67).

Instanța europeană a avut în mod constant aceeași poziție în cazul motivării ex post facto a lipsirii de libertate, incompatibilă cu dreptul la siguranță al persoanei, întrucât în aceste cazuri hotărârea este în mod obligatoriu viciată de arbitrar. A permite unei persoane să petreacă o perioadă mai mare de timp de la luarea măsurii (în cauză, arestul preventiv) fără o hotărâre judiciară bazată pe motive concrete a fost considerată că depășește limitele art. 5 din Convenție, prevedere care reglementează privarea de libertate ca o măsură excepțională de la dreptul la libertate și care este permisă doar în cazurile exhaustiv enumerate și strict definite de Convenție (Hotărârea din 19 februarie 2013, Cauza Zuyev împotriva Rusiei, § 73). Curtea a reținut, totodată, că instanțele naționale dispun de o marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, ca efect al principiului subsidiarității, fundamental pentru funcționarea sistemului european. Cu toate acestea, instanțele sunt obligate să își justifice activitățile pe care le întreprind prin motivarea hotărârilor pronunțate. Justificarea pentru orice perioadă de detenție, indiferent cât de scurtă, trebuie să fie demonstrată în mod convingător de către autorități (Hotărârea din 4 octombrie 2005, Cauza Sarban împotriva Moldovei, §§ 95 și 97, și Hotărârea din 13 martie 2007, Cauza Castravet împotriva Moldovei, §§ 32 și 33). Deși standardul pentru analiza instanței naționale este similar celui din art. 6 din C.E.D.H. , s-a subliniat că această condiție este îndeplinită doar dacă există o motivare corespunzătoare a hotărârii judecătorești.

Curtea reține, ca un aspect esențial al analizei pe care o realizează, că instanța europeană a statuat că § 2 al art. 5 din Convenție, precum și § 4 al aceluiași articol, sunt aplicabile atât persoanelor private de libertate prin arestare, cât și celor private de libertate prin detenție (Hotărârea din 12 aprilie 2005, Cauza Shamayev și alții împotriva Georgiei și Rusiei, § 414).

În aceste condiții jurisprudențiale și având în vedere dispunerea cronologică în reglementarea procesual penală națională a actului procesual al pronunțării soluției [art. 405 C. pr. pen.] și al redactării hotărârii judecătorești – motivării în fapt și în drept [art. 406 C. pr. pen.], în ipoteza stabilirii existenței vinovăției printr-o hotărâre judecătorească de condamnare, raportul dintre condamnare și privarea de libertate nu este doar o problemă de succesiune în timp. nu este suficient ca privarea de libertate să succeadă condamnării, ea trebuie să aibă o bază legală și o motivare în fapt și în drept corespunzătoare în hotărârea judecătorească de condamnare, anterior punerii sale în executare. Potrivit legii procesual penale în vigoare, hotărârea instanței de apel, atunci când apelul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței de apel, devine definitivă și dobândește autoritate de lucru judecat la data pronunțării. La aceeași dată ea devine executorie. Or, în condițiile în care executarea are loc în baza minutei (soluției) pronunțate potrivit art. 424 coroborat cu art. 405 C. pr. pen., care are conținutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii, iar nu în baza hotărârii judecătorești motivate în fapt și în drept, normele procesual penale ale art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) sunt contrare dispozițiilor art. 5 § 1 lit. a) din C.E.D.H. .

În cauza penală în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate, autorul excepției a fost achitat în primă instanță pentru infracțiunea de abuz în serviciu și condamnat la pedeapsa cu închisoarea cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pentru infracțiunea de cumpărare de influență, iar instanța de control judiciar a admis apelurile, a desființat în parte hotărârea primei instanțe și a dispus condamnarea autorului excepției la o pedeapsă cu închisoarea în regim de detenție pentru infracțiunile săvârșite. Autorul excepției a fost încarcerat în temeiul minutei (dispozitivului hotărârii judecătorești) pronunțate de instanța de apel și a luat cunoștință despre motivele pentru care a fost condamnat la o dată ulterioară punerii în executare a hotărârii instanței de apel, când a avut loc redactarea hotărârii judecătorești (motivarea în fapt și în drept a soluției).

. Prin urmare, având în vedere jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, anterior citată, punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive în materie penală, anterior motivării în fapt și în drept a soluției de condamnare, este de natură să aducă atingere dreptului la libertate și siguranță a persoanei condamnate, consacrat de art. 5 § 1 lit. a) din Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale.

Dreptul la o hotărâre judecătorească motivată, chiar dacă este examinat de instanța europeană din perspectiva “echitabilității” procedurilor (Hotărârea din 27 septembrie 2001, Cauza Hirvisaari împotriva Finlandei, §§ 30-33), “intră structural în cadrul conceptului de a avea dreptul la o instanță, deoarece necesită, de asemenea, stabilirea aspectelor factuale și de drept relevante invocate de către reclamant într-un anumit caz” (Hotărârea din 13 februarie 2003, Cauza Chevrol împotriva Franței, §§ 76-84). Cu alte cuvinte, deși dreptul la o Decizia motivată este examinat în jurisprudența instanței de la Strasbourg din perspectiva respectării dreptului la un proces echitabil, el se încadrează în conceptul de acces la instanță. Pentru a pune în aplicare prevederile art. 6 din Convenție și pentru a proteja drepturile care trebuie să fie practice și efective, iar nu teoretice și iluzorii, Curtea de la Strasbourg a elaborat elementele structurale, părți integrante ale “dreptului la o instanță”: accesul la o instanță, finalitatea hotărârilor judecătorești, executarea la timp a hotărârilor judecătorești. Dreptul de acces la o instanță este un drept calificat (Hotărârea din 28 mai 1985, Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit al Marii Britanii) și ia forme destul de diferite în sferele civilă și penală. Din această perspectivă, CEDO a reținut că instanțele naționale trebuie să indice suficient de clar motivele pe care se întemeiază o hotărâre judecătorească, astfel încât justițiabilul să își poată exercita în mod util dreptul de recurs de care dispune (Hotărârea din 16 decembrie 1992, Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei, și Hotărârea din 15 februarie 2007, Cauza Boldea împotriva României).

Totodată, potrivit art. 21 alin. (1) din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

Accesul liber la justiție nu vizează numai acțiunea introductivă la prima instanță de judecată, ci și sesizarea oricăror altor instanțe care, potrivit legii, au competența de a soluționa fazele anterioare sau ulterioare ale procesului, deoarece apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, și posibilitatea acționării împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului părților de a exercita căile legale de atac constituie o limitare a accesului liber la justiție (Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.200 din 15 decembrie 2004).

Jurisprudența instanțelor naționale reține că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrar judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar (Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, Decizia nr. 3.338 din 11 aprilie 2011).

Din această perspectivă, , potrivit art. 410 alin. (1) C. pr. pen., pentru procuror, persoana vătămată și părți, termenul de declarare a apelului este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, și curge de la comunicarea copiei minutei, art. 407 alin. (1) prima și a doua frază din același act normativ stabilind că o copie a minutei hotărârii se comunică procurorului, părților, persoanei vătămate și, în cazul în care inculpatul este arestat, administrației locului de deținere, în vederea exercitării căii de atac. Momentul inițial (dies a quo) de la care începe să curgă termenul pentru declararea apelului este “comunicarea copiei minutei”, fiind același pentru procuror, persoana vătămată și părți, indiferent dacă au fost prezente sau nu la dezbateri sau la pronunțare. În vederea exercitării dreptului de a formula calea de atac ordinară, legea procesual penală stabilește obligația comunicării unei copii a dispozitivului, respectiv a unei copii a minutei, iar nu comunicarea hotărârii motivate a primei instanțe. Cu privire la acest aspect, Curtea a constatat că apelul se declară, în principal, împotriva dispozitivului hotărârii și, alăturat acestuia, împotriva motivelor acesteia (Decizia nr. 96 din 25 februarie 2020, M. Of. nr. 396 din 15 mai 2020, § 14). Cu toate acestea, instanța de control constituțional a reținut că motivarea/considerentele hotărârii, care reprezintă explicitarea soluției din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul și intră deopotrivă în autoritatea de lucru judecat, raportat la părțile din dosar și obiectul cauzei (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, § 171).

În aceste condiții, motivarea în fapt și în drept a soluției pronunțate de instanța de judecată este cea care oferă părților din proces posibilitatea să își formeze convingerea cu privire la legalitatea și temeinicia soluției adoptate, pe de o parte, respectiv cu privire la oportunitatea promovării căii de atac, pe de altă parte. Curtea de la Strasbourg a statuat, de altfel, că “este perfect acceptabil ca o instanță să enunțe motivele Deciziei sale după o perioadă de timp de la adoptarea sa, atât timp cât acest lucru nu neagă dreptul reclamantului de a-și exercita în mod eficient dreptul său de a depune un recurs” (Hotărârea din 16 decembrie 1992, Cauza Hadjianastassiou împotriva Greciei). Așadar, motivarea hotărârii judecătorești este fundamentul echității procesului penal, pe de o parte, prin dreptul justițiabilului de a fi convins că justiția a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale și procedurale propuse de participanți, iar, pe de altă parte, dă expresie posibilității acestuia de a dispune cu privire la un drept procesual propriu, respectiv promovarea căii de atac.

Lipsa motivării în fapt și în drept care stă la baza hotărârii judecătorești prin care a fost soluționat fondul cauzei, care să fie adusă la cunoștința părților după deliberare, la data pronunțării hotărârii judecătorești, încalcă accesul la o instanță, afectând exercitarea efectivă a dreptului de a formula apel, deoarece părțile, inclusiv inculpatul, nu pot decide cu privire la oportunitatea declarării căii de atac și, în cererea de apel, nu se pot raporta la motivele reținute în fapt și în drept de instanța de fond. Or, tocmai pentru a se putea declara în mod efectiv/util calea de atac ordinară a apelului cu privire la hotărârea prin care a fost soluționat fondul cauzei, instanța de judecată trebuie să redacteze motivele (esențiale) în fapt și în drept ale hotărârii sale la data pronunțării. Așadar, în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (1) și ale art. 129, este necesar ca legea procesual penală să pună la dispoziția părților, la data pronunțării hotărârii judecătorești, motivele în fapt și în drept care justifică soluția și care permit acestora exercitarea efectivă a căii de atac a apelului.

Cât privește dreptul inculpatului de a formula căile extraordinare de atac cu privire la decizia apel, potrivit Codului de procedură penală, “Contestația în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) și c) – h) poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării Deciziei instanței de apel” [art. 428 alin. (1) ], și, totodată, “Recursul în casație poate fi introdus de către părți sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării Deciziei instanței de apel” [art. 435]. Sintagma “comunicarea Deciziei instanței de apel” are în vedere comunicarea hotărârii în întregul său, în condițiile în care art. 424 alin. (5) C. pr. pen. face precizarea că “Decizia instanței de apel se comunică procurorului, părților, persoanei vătămate și administrației locului de deținere“, iar nu doar dispozitivul care cuprinde soluția pronunțată de instanța de apel.

Or, în condițiile în care redactarea (motivarea în fapt și în drept) Deciziei instanței de apel are loc “în cel mult 30 de zile de la pronunțare” ori la o altă dată neprecizată, după epuizarea termenului de recomandare menționat, și care, uneori, în practică, se plasează în timp după curgerea unei perioade foarte mari (luni/ani de zile) de la data pronunțării soluției, dispozițiile criticate constituie premisa unei amânări sine die a exercitării dreptului de a promova căile extraordinare de atac cu privire la o hotărâre judecătorească definitivă și executorie, contrar dispozițiilor art. 21 alin. (1) și ale art. 129 din Constituție, interpretate potrivit art. 20 din Constituție și prin prisma art. 6 din C.E.D.H. . Așadar, , deși motivarea hotărârii judecătorești constituie o veritabilă garanție a procesului echitabil și înfăptuirii justiției, reglementarea redactării sale ulterior pronunțării soluției “în cel mult 30 de zile de la pronunțare” (termen considerat a fi de recomandare) ori la o altă dată neprecizată transformă acest act procesual într-o sancțiune pentru inculpat, care, într-o atare situație, este obligat să aștepte un termen nedeterminat pentru redactarea și comunicarea hotărârii (Deciziei ) motivate pentru a-și exercita dreptul la formularea căilor de atac extraordinare. Mai mult, dreptul la formularea căilor de atac extraordinare devine iluzoriu în condițiile în care, în intervalul scurs între momentul pronunțării hotărârii și data motivării și comunicării acesteia, există posibilitatea ca persoana condamnată să execute o mare parte din pedeapsă sau chiar pedeapsa, în integralitatea ei.

Totodată, în condițiile în care, potrivit art. 430 C. pr. pen., “Până la soluționarea contestației în anulare, instanța sesizată, luând concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere“, iar, potrivit art. 441 din același act normativ, “Instanța care admite în principiu cererea de recurs în casație sau completul care judecă recursul în casație poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligațiile prevăzute la art. 215 alin. (1) și (2) “, imposibilitatea exercitării căilor extraordinare de atac menționate, cauzată de întârzierea redactării (motivării) Deciziei instanței de apel, lipsește inculpatul de posibilitatea de a formula cerere de suspendare a executării hotărârii judecătorești definitive.

Prevederile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) C. pr. pen. sunt neconstituționale, fiind contrare dispozițiilor constituționale ale art. 21 alin. (1) și ale art. 129, astfel cum acestea sunt interpretate, potrivit art. 20 din Constituție, și prin prisma art. 6 din C.E.D.H. .

În concluzie, motivarea hotărârilor judecătorești îndeplinește câteva funcții importante: reprezintă un mecanism de control al instanței, care trebuie să demonstreze că hotărârea sa este legală, dreaptă și corectă, în fapt și în drept; reprezintă o înscriere oficială a argumentelor în favoarea soluției; inspiră un sentiment de încredere socială și constituie un control democratic al administrării justiției; întărește principiul autorității de lucru judecat și al prezumției de nevinovăție; reprezintă temeiul executării hotărârii judecătorești, precum și al contestării acesteia la o instanță superioară. Cu alte cuvinte, motivarea în fapt și în drept a hotărârii judecătorești este relevantă în sensul că permite inculpatului să își exercite în mod util dreptul de a formula o cale de atac și, de asemenea, este importantă într-un sens mai general, în măsura în care ea asigură buna administrare a justiției și previne cazurile de arbitrar. Obligația de motivare contribuie, de asemenea, la obținerea încrederii publicului și a inculpatului în decizia la care s-a ajuns și permite identificarea unei posibile părtiniri din partea judecătorului și remedierea acesteia (în același sens Hotărârea din 7 martie 2017, Cauza Cerovsek și Bozicnik împotriva Sloveniei).

Redactarea hotărârii judecătorești prin care cauza este soluționată de prima instanță de judecată, respectiv a hotărârii judecătorești prin care instanța se pronunță asupra apelului (motivarea în fapt și în drept) ulterior pronunțării minutei (soluției) dispuse în cauză, “în cel mult 30 de zile de la pronunțare” sau după un interval de timp ce poate depăși cu mult termenul menționat, este aptă să lipsească persoana condamnată de garanțiile înfăptuirii actului de justiție, aduce atingere dreptului de acces la instanță și dreptului la un proces echitabil. Punerea în executare a unei hotărâri judecătorești definitive anterior motivării în fapt și în drept a acesteia este contrară dispozițiilor constituționale și convenționale referitoare la libertatea individuală și siguranța persoanei și celor care consacră demnitatea umană și dreptatea, ca valori supreme în statul de drept.

Dispozițiile art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) C. pr. pen. sunt neconstituționale, fiind contrare atât dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (3), ale art. 21 alin. (1) și (3), astfel cum se interpretează potrivit art. 20 din Constituție și prin prisma art. 6 din C.E.D.H. , ale art. 124 alin. (1) și ale art. 129 din Constituție, cât și prevederilor art. 5 § 1 lit. a) din C.E.D.H. . În plus, dispozițiile art. 400 alin. (1) și ale art. 405 alin. (3) C. pr. pen. aduc atingere prevederilor art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală.

În privința efectelor deciziilor instanței de control constituțional, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituție, “Dispozițiile din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea Deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept.”

Până la adoptarea soluției legislative corespunzătoare, ca o consecință a prezentei decizii de admitere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) C. pr. pen., având în vedere și dispozițiile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, Curtea reține că instanțele de judecată urmează să aplice în mod direct atât dispozițiile art. 1 alin. (3), ale art. 21 alin. (1)-(3), ale art. 23 alin. (11) și ale art. 124 alin. (1) din Constituție, cât și prevederile art. 5 § 1 lit. a) și ale art. 6 din C.E.D.H. (v , cu privire la aplicarea directă a Constituției, Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998, Decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, M. Of. nr. 213 din 16 mai 2000, Decizia nr. 774 din 10 noiembrie 2015, M. Of. nr. 8 din 6 ianuarie 2016, Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, M. Of. nr. 84 din 4 februarie 2016, Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, § 34, Decizia nr. 794 din 15 decembrie 2016, M. Of. nr. 1.029 din 21 decembrie 2016, § 37, Decizia nr. 321 din 9 mai 2017, M. Of. nr. 580 din 20 iulie 2017, § 28).

Totodată, soluția de admitere a excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) C. pr. pen. are efecte cu privire la hotărârile judecătorești prin care cauza este soluționată de prima instanță de judecată și hotărârile judecătorești prin care instanța se pronunță asupra apelului, pronunțate după publicarea prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 147 alin. (4) din Constituție.

Cât privește critica referitoare la lipsa citării inculpatului la pronunțarea hotărârii judecătorești, formulată cu privire la dispozițiile art. 405 alin. (2) C. pr. pen., Curtea constată că este neîntemeiată și se impune a fi respinsă pentru considerentele ce urmează.

Publicitatea, ca principiu al ședinței de judecată, constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfășurarea judecății, constituind deopotrivă un mijloc de a prezerva încrederea opiniei publice în instanțele judecătorești (Decizia nr. 702 din 27 noiembrie 2014, M. Of. nr. 38 din 16 ianuarie 2015, §§ 19 și 20). Acest principiu este consacrat în dispozițiile art. 6 § 1 din C.E.D.H. , potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale de către o instanță care va hotărî, între altele, asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală. CEDO a subliniat importanța acestui principiu procesual, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 § 1 are ca scop protejarea justițiabililor împotriva unei “justiții secrete” și vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului (Hotărârea din 26 septembrie 1995, Cauza Diennet împotriva Franței, § 33).

Cu toate acestea, dreptul la o ședință publică nu este absolut, motiv pentru care nu s-ar putea susține că și după judecarea în fond, instanța de apel învestită cu plenitudinea de jurisdicție ar fi ținută întotdeauna de o audiență publică, independent de natura problemelor asupra cărora ea ar statua (Hotărârea din 29 octombrie 1991, Cauza Jan-Ake Andersson împotriva Suediei, § 27, și Hotărârea din 27 martie 1998, Cauza K.D.B. împotriva Olandei, § 39). Totodată, în Hotărârea din 3 martie 2009, Cauza Băcanu și SC “R” împotriva României, instanța europeană a statuat că publicitatea pronunțării poate fi realizată și în alte modalități decât în ședința publică, spre exemplu, prin depunerea la grefă a textului integral al hotărârii, astfel încât să fie accesibilă publicului. În respectiva cauză, reclamanții au susținut mai multe încălcări ale dreptului la un proces echitabil; aceștia au considerat că practica instanțelor românești de a nu pronunța hotărârile în mod public, ci de a retranscrie dispozitivul acestora într-un registru al grefei este contrară garanțiilor prevăzute de art. 6 § 1 din C.E.D.H.

Admisibilitatea probelor ţine în primul rând de regulile de drept intern şi că, în principiu, le revine instanţelor naţionale obligaţia să aprecieze probele administrate. Misiunea conferită Curţii prin Convenţie constă în a cerceta dacă procedura privită în ansamblul ei, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a îmbrăcat un caracter echitabil (Van Mechelen şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din 23 aprilie 1997, § 50, Culegere 1997-III, şi De Lorenzo împotriva Italiei (dec.), nr. 69.264/01, 12 februarie 2004).

Articolul 6 § 3 d) din Convenţie lasă în sarcina instanţelor interne, tot ca principiu, să judece utilitatea unei probe cu martori propuse. Acest articol nu impune convocarea şi interogarea oricărui martor al apărării: după cum arată şi sintagma „în aceleaşi condiţii“, obiectivul său esenţial este egalitatea deplină a armelor în materie. Totuşi, noţiunea de „egalitate a armelor“ nu epuizează conţinutul § 3 d) din art. 6, şi nici al § 1, acesta reprezentând una din multele sale aplicaţii. Într-adevăr, nu este suficient să se demonstreze că „acuzatul“ nu a putut să interogheze un anumit martor al apărării; trebuie ca partea interesată să arate că audierea martorului respectiv era necesară pentru aflarea adevărului şi că refuzul de a-l interoga a cauzat un prejudiciu dreptului la apărare (Vaturi împotriva Franţei, nr. 75.699/01, § 51, 13 aprilie 2006).

În speţă, Curtea observă că a avut loc o confruntare directă, în şedinţă publică, între partea vătămată şi reclamanţi. Ea arată că, dacă anumite întrebări au fost respinse de judecători, altele au fost permise. Or, din încheierea de şedinţă nu reiese că respingerea întrebărilor a fost arbitrară sau că ar fi limitat interogatoriul în aşa măsură încât dreptul la apărare să fi fost încălcat.

Cu toate că acest aspect al capătului de cerere, luat izolat, nu este susceptibil să constituie o încălcare a Convenţiei, în aprecierea Curţii, analiza ansamblului actelor îndeplinite în cadrul procedurii dezvăluie, în speţă, un dezechilibru ce a adus atingere exercitării dreptului la apărare al reclamanţilor (v, mutatis mutandis, Vaturi, § 57).

Într-adevăr, Curtea observă că reclamanţii nu au putut în niciun stadiu al procedurii să interogheze sau să obţină interogarea anumitor martori, şi aceasta în ciuda complexităţii cauzei ce ţinea de circumstanţele controversate ale înfiinţării şi funcţionării unei bănci conduse de un important om politic. Curtea mai observă că toate celelalte cereri în probaţiune ale reclamanţilor au fost respinse de instanţe.

În acest sens, Curtea este surprinsă nu numai de numărul cererilor în probaţiune respinse, ci mai ales de argumentele lapidare şi stereotipice pe care instanţele le-au oferit pentru a motiva acest refuz, deşi de fiecare dată reclamanţii au avut grijă să detalieze motivele cererilor şi utilitatea acestor probe.

Având în vedere cele de mai sus, trebuie constatat că întreg ansamblul probatoriu avut în vedere de reclamanţi, care se baza în principal pe audierea martorilor în contradictoriu şi în şedinţă publică, a fost compromis (v, mutatis mutandis, Vaturi, § 58).

În aceste condiţii, Curtea consideră că nu ar trebui să speculeze cu privire la caracterul fundamental sau nu al audierilor sau al celorlalte cereri în probaţiune formulate de reclamanţi, din moment ce apreciază că, în orice caz, ele ar fi putut contribui, în circumstanţele speţei, la echilibrul şi la egalitatea ce trebuie să existe pe toată durata procesului între acuzare şi apărare. Astfel, economia generală a procesului impunea să le fie acordat reclamanţilor dreptul de a interoga sau de a obţine interogarea unuia sau mai multor martori, la alegerea lor (v, mutatis mutandis, Kostovski împotriva Olandei, 20 noiembrie 1989, § 42, seria A nr. 166, şi Destrehem împotriva Franţei, nr. 56.651/00, § 45, 18 mai 2004).

În concluzie, având în vedere importanţa respectării drepturilor la apărare în procesul penal, Curtea apreciază, ţinând cont de circumstanţele deosebite ale speţei, că aceste drepturi au suferit asemenea limitări încât reclamanţii nu au avut parte de un proces echitabil. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 §§ 1 şi 3 d) din Convenţie.

Curtea observă că nu s-a contestat faptul că hotărârile de condamnare constituiau „o ingerinţă a unei autorităţi publice“ în dreptul reclamanţilor la libertatea de exprimare, că ele erau „prevăzute de lege“ şi că urmăreau un scop legitim, „protecţia reputaţiei altora“. Aşadar, rămâne de analizat dacă ingerinţa era „necesară într-o societate democratică“.

În acest sens, Curtea înţelege să reamintească principiile fundamentale care se desprind din jurisprudenţa sa referitoare la libertatea de exprimare (v, printre multe altele, Sabou şi Pircalab împotriva României, §§ 33-36, 28 septembrie 2004, şi Cumpănă şi Mazăre împotriva României [MC], §§ 88-91, CEDO 2004-XI).

Curtea constată încă de la început că articolele incriminate se refereau la subiecte de interes general şi deosebit de actuale pentru societatea românească, şi anume pretinsa corupţie în rândul înalţilor responsabili politici.

Dacă uneori se dovedeşte a fi necesară protejarea oamenilor politici de atacurile grave şi lipsite de orice fundament, este la fel de adevărat că limitele criticii admisibile sunt mai largi în privinţa lor decât în cazul unui simplu particular. Spre deosebire de acesta, omul politic se expune inevitabil şi în mod conştient unui control atent al faptelor şi gesturilor sale, atât de către ziarişti, cât şi de către cetăţeni şi, prin urmare, trebuie să dea dovadă de o mai mare toleranţă (v, printre multe altele, Lingens împotriva Austriei, 8 iulie 1986, seria A nr. 103, p. 26, § 42).

Prin divulgarea faptelor capabile să intereseze publicul şi prin exprimarea unor opinii referitoare la acestea, reclamanţii au exercitat rolul de „câine de pază“ ce îi revine presei într-o societate democratică, contribuind astfel la transparenţa activităţilor autorităţilor publice (mutatis mutandis, Vides Aizsardzības Klubs împotriva Letoniei, § 42, 27 mai 2004).

Protecţia oferită ziariştilor de art. 10 din Convenţie este subordonată condiţiei ca părţile interesate să acţioneze de bună-credinţă astfel încât să ofere informaţii demne de crezare, cu respectarea deontologiei jurnalistice (Radio France şi alţii împotriva Franţei, § 37, Culegere 2004-II).

În ceea ce priveşte buna-credinţă, Curtea observă că articolele incriminate nu se refereau deloc la aspecte ale vieţii private ale lui N.V., ci la comportamentele şi atitudinile sale în calitate de înalt responsabil politic (mutatis mutandis, Dalban împotriva României [MC], § 50, CEDO 1999-VI). În plus, ea observă că reclamanţii au avut grijă să îşi susţină afirmaţiile şi că, ulterior, au dat dovadă de interes pentru procesele lor în toate stadiile procedurii (v, a contrario, Cumpănă şi Mazăre, precitată, § 104, Stângu şi Scutelnicu împotriva României, Hotărârea din 31 ianuarie 2006, nr. 53.899/00, § 51, şi Ivanciuc împotriva României (dec.), nr. 18.624/03, 8 septembrie 2005). Prin urmare, Curtea apreciază că nu există motive valabile care să permită a se pune la îndoială buna lor credinţă.

Desigur, afirmaţiile lor erau grave în măsura în care ele îl acuzau pe senatorul N.V. de corupţie. Cu toate acestea, indiferent dacă ele reprezintă imputări de fapte sau judecăţi de valoare, Curtea constată că ele aveau un temei faptic, şi anume rolul jucat de N.V. la înfiinţarea băncii, materializat prin contractul din 24 mai 1999, şi plata unor importante sume de bani în contul său, deşi el susţinea că ar fi rupt orice legătură cu banca respectivă [a contrario, Stângu împotriva României (dec.), nr. 57.551/00, 9 noiembrie 2004; Ivanciuc, şi Tudor (nr. 2) împotriva României (dec.), nr. 6.929/04, 15 iunie 2006].

În acest context, cuvintele dure folosite cu privire la senatorul N.V. nu pot trece în ochii Curţii ca afirmaţii în mod deliberat calomnioase, ci drept echivalentul unei libertăţi jurnalistice ce include şi eventuala recurgere la o anumită doză de exagerare, chiar de provocare (mutatis mutandis, Dalban, § 50 şi Vides Aizsardzības Klubs împotriva Letoniei, nr. 57.829/00, § 46, 27 mai 2004).

Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii ca să statueze că soluţia de condamnare a reclamanţilor era disproporţionată faţă de scopul legitim urmărit şi că autorităţile naţionale nu au oferit motive pertinente şi suficiente pentru a o justifica.Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 10.

Din perspectiva art. 6 din Convenţie, reclamanţii susţin mai multe încălcări ale dreptului la un proces echitabil.

Aceştia consideră că practica instanţelor româneşti de a nu pronunţa hotărârile în mod public, ci de a retranscrie dispozitivul acestora într-un registru al grefei este contrară garanţiilor prevăzute de art. 6 § 1 din Convenţie.

Curtea constată că numeroase state membre din Consiliul Europei cunosc de multă vreme, pe lângă citirea în şedinţă publică, şi alte mijloace de a face publice hotărârile instanţelor lor, de exemplu prin depunerea la grefă spre a fi accesibile publicului.

În speţă, presupunând că hotărârile litigioase nu au fost pronunţate în şedinţă publică, Curtea reaminteşte că ea a statuat deja că scopul urmărit de art. 6 § 1, şi anume asigurarea controlului puterii judiciare de către public, nu era realizat într-o mai mică măsură printr-o depunere la grefă decât prin citirea în şedinţă publică a unei hotărâri ( v, Pretto şi alţii împotriva Italiei, Hotărârea din 8 decembrie 1983, seria A nr. 71, § 27; Axen împotriva Germaniei, Hotărârea din 8 decembrie 1983, seria A nr. 72, § 30 şi Ernst şi alţii împotriva Belgiei, nr. 33.400/96, § 69, 15 iulie 2003). Aceeaşi concluzie se impune în cauza de faţă.

Reclamanţii susţin că din cauza subordonării judecătorilor ministrului justiţiei, care este un om politic, aceştia sunt lipsiţi de independenţă şi de imparţialitate.

Curtea observă că reclamanţii nu oferă niciun indiciu concret capabil să pună la îndoială independenţa şi imparţialitatea judecătorilor. În ceea ce priveşte pretinsa lor subordonare, Curtea constată că legea organizării judiciare şi Constituţia oferă garanţii de independenţă şi imparţialitate a judecătorilor, în special în ceea ce priveşte modalitatea de numire, inamovibilitatea şi stabilitatea.

În final, primul reclamant consideră că citându-l să se prezinte ca „inculpat“ autorităţile interne i-au încălcat prezumţia de nevinovăţie.

Curtea constată că citarea ca „inculpat“ nu are legătură cu temeinicia acuzaţiei în discuţie, ci indică pur şi simplu că împotriva persoanei în cauză este în curs de desfăşurare o procedură judiciară.

Rezultă că aceste capete de cerere sunt vădit neîntemeiate şi trebuie respinse în aplicarea art. 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.[1]

Scopul urmărit de art. 6 § 1 din Convenție, și anume asigurarea controlului asupra puterii judiciare de către public, nu era realizat într-o mai mică măsură prin depunerea la grefă decât prin citirea în ședință publică a unei hotărâri (în acest sens și Hotărârea din 8 decembrie 1983, Cauza Pretto și alții împotriva Italiei; Hotărârea din 8 decembrie 1983, Cauza Axen împotriva Germaniei și Hotărârea din 15 iulie 2003, Cauza Ernst și alții împotriva Belgiei).

Potrivit art. 352 C. pr. pen., “Ședința de judecată este publică, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.” Cât privește ședința de pronunțare, legea procesual penală prevede expres, în art. 405 alin. (1), că hotărârea se pronunță în ședință publică de către președintele completului de judecată, asistat de grefier. Totodată, art. 405 alin. (2) C. pr. pen., criticat în cauză, prevede că “La pronunțarea hotărârii părțile nu se citează.” Ca regulă, deliberarea și pronunțarea hotărârii se fac în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor [art. 391 alin. (1) C. pr. pen.]. Curgerea acestui termen începe în ziua în care au avut loc dezbaterile, fiind un termen procedural, de recomandare, care se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2) și (3) C. pr. pen.. În situații excepționale, când, raportat la complexitatea cauzei, deliberarea și pronunțarea nu pot avea loc în termenul menționat anterior, instanța poate amâna pronunțarea o singură dată pentru cel mult 15 zile [art. 391 alin. (2) C. pr. pen.]. Curtea reține însă că, în cazul în care pronunțarea nu are loc la data dezbaterilor, președintele completului are obligația de a informa părțile prezente asupra datei la care se va pronunța hotărârea.

Prevederile criticate nu contravin dispozițiilor constituționale ale art. 127 și nici dreptului la un proces echitabil, în condițiile în care ședința de pronunțare este publică, potrivit art. 405 alin. (1) C. pr. pen., iar, în cazul în care pronunțarea este amânată, președintele completului face demersuri, la închiderea dezbaterilor, în vederea informării părților prezente asupra datei la care se va pronunța hotărârea. De altfel, de lege ferenda, legiuitorul național ar putea avea în vedere și alte modalități care să asigure publicitatea ședinței de pronunțare și a hotărârii judecătorești, adaptate metodelor moderne de informare eficientă a părților și publicului. Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (2) și (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală

MOTIVAREA HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI

Motivarea hotărârilor judecătorești justifică echitatea procesului penal prin dreptul justițiabilului de a fi convins că justiția a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale și procedurale propuse de acesta. În jurisprudența instanței europene de contencios al drepturilor omului, s-a statuat că o motivare și o analiză clare sunt cerințe fundamentale ale hotărârilor judecătorești și aspecte importante ale dreptului la un proces echitabil. Art. 6 din convenție dispune, printre altele, obligația statelor de a institui instanțe independente și imparțiale și de a promova instaurarea procedurilor eficiente. Îndeplinirea acestor obligații capătă sens când are ca rezultat împuternicirea judecătorilor de a administra în mod just și corect justiția, atât în drept, cât și în fapt, în avantajul strict al cetățenilor. Scopul motivării hotărârii judecătorești este de a demonstra părților că au fost ascultate, contribuind astfel la o mai bună acceptare de către acestea a Deciziei . În plus, îl obligă pe judecător să-și întemeieze motivarea pe argumente obiective și să prezerve drepturile apărării. Cu toate acestea, întinderea obligației de motivare poate varia în funcție de natura hotărârii și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței (Hotărârea din 9 decembrie 1994, Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, § 29). Altfel spus, art. 6 din convenție implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența (Hotărârea din 12 februarie 2004, Cauza Perez împotriva Franței, § 80, și Hotărârea din 19 aprilie 1994, Cauza Van der Hurk împotriva Olandei, § 59). Întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanță, precum și de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare și de practicile diferite privind prezentarea și redactarea sentințelor și hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerințelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidențieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esențiale ce i-au fost prezentate (Hotărârea din 15 februarie 2007, Cauza Boldea împotriva României, § 29, și Hotărârea din 19 februarie 1997, Cauza Helle împotriva Finlandei, § 60). Potrivit jurisprudenței constante a instanței europene, care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiției, hotărârile judecătorești trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază (Hotărârea din 25 iulie 2002, Cauza Papon împotriva Franței). Dreptul la o Decizia motivată își are originile într-un principiu mai general încorporat în convenție, care protejează un individ împotriva arbitrarului; Deciziei internă ar trebui să conțină motivele care sunt suficiente pentru a face față aspectelor esențiale de fapt și de drept în cazul părților litigante – argumentul de fond sau de procedură (Hotărârea din 9 decembrie 1994, Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, §§ 29 și 30).

Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituție și a art. 6 § 1 din convenție (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, M. Of. nr. 146 din 15 februarie 2018, § 173). Motivarea hotărârii judecătorești este un act inerent funcției judecătorului cauzei și constituie expresia independenței sale. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înțelegeri a hotărârii, ci și garanția acceptării sale de către justițiabil, care se va supune actului de justiție având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esențial al hotărârii judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Hotărârea instanței trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echitabil al procedurii judiciare și a respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părților (§ 171). Atât în propria jurisprudență, cât și în jurisprudența instanței europene de contencios al drepturilor omului s-a statuat, în mod unanim, că motivarea permite nu numai o mai bună înțelegere și acceptare a hotărârii judecătorești de către justițiabil, ci constituie, mai ales, o garanție împotriva arbitrariului. Pe de o parte, ea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părților și să precizeze elementele care îi justifică decizia și o fac să fie conformă legii și, pe de altă parte, permite o înțelegere a funcționării justiției de către societate. (Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021, M. Of. nr. 508 din 17 mai 2021, §§ 36, 38-41).

Instanța europeană a constatat că stabilirea caracterului echitabil al unei proceduri penale desfășurate împotriva unui inculpat se va realiza prin luarea în considerare a întregii proceduri, în ansamblul ei. Trebuie să se țină seama de ansamblul procedurii desfășurate în ordinea juridică internă și de rolul instanțelor de apel sau de recurs în cadrul acesteia (Hotărârea din 2 martie 1987, Cauza Monnell și Morris împotriva Regatului Unit, § 56). Acest aspect conduce la concluzia că o carență constatată într-un stadiu incipient al procedurii poate fi îndreptată într-un stadiu ulterior, cu condiția ca instanța de control judiciar să aibă competența necesară ștergerii viciului invocat (Hotărârea din 30 noiembrie 1987, Cauza H. împotriva Belgiei). Așa fiind, CEDO a apreciat că, atunci când apare o problemă cu privire la lipsa oricărui temei factual și/sau juridic în hotărârea instanței de fond, este important ca instanța superioară să ofere propriile motive întemeiate referitoare la aceste aspecte (Hotărârea din 22 februarie 2007, Cauza Tatishvili împotriva Rusiei).

Curțile de apel, respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, în calitate de instanțe de apel, învestite cu judecarea laturii penale și civile a cauzei, au competența legală, conform art. 421 § 2 lit. a) C. pr. pen., de a șterge viciul invocat, nefiind necesar să se dispună casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei de către instanța care a judecat fondul în alte ipoteze decât cele expres prevăzute de art. 421 § 2 lit. b) din același act normativ. Această concluzie se desprinde în mod explicit din prevederile art. 417 C. pr. pen..

Textul de lege criticat constituie însăși expresia principiului dublului grad de jurisdicție în materie penală, reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la convenție, legislația procesual penală oferind o reglementare completă ce acoperă toate aspectele. Așa fiind, dispozițiile criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil în componenta sa referitoare la necesitatea motivării hotărârilor judecătorești. Curtea apreciază că nu se încalcă nici principiul legalității. Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 § 2 lit. b) din Codul de procedură penală

INSTANȚA DE APEL

Dispozițiile art. 421 § 2 lit. a) fraza a doua teza întâi C. pr. pen. au mai fost supuse controlului de constituționalitate prin raportare la aceleași prevederi din Constituție și din Convenție invocate și în prezenta cauză și față de critici identice. Astfel, prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, M. Of. nr. 324 din 24 aprilie 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate, reținând că apelul este singura cale de atac ordinară de reformare, în care se efectuează o nouă judecată în fond a cauzei. Potrivit dispozițiilor art. 408 alin. (1) C. pr. pen., sentințele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. Așadar, expresie a principiului dublului grad de jurisdicție, toate sentințele prin care cauza este rezolvată în fond în urma judecății în primă instanță sunt supuse apelului. Este vorba despre hotărârile judecătorești penale prin care instanța hotărăște asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, în condițiile art. 396 C. pr. pen.. instanța, judecând apelul, poate pronunța, potrivit prevederilor art. 421 C. pr. pen., fie o soluție de respingere a apelului și de menținere a hotărârii atacate [art. 421 § 1], fie o soluție de admitere a apelului și de desființare a sentinței primei instanțe [art. 421 § 2]. Pronunțând soluția de admitere a apelului și de desființare a hotărârii atacate, instanța de apel fie soluționează ea însăși cauza, pronunțând o nouă hotărâre [art. 421 § 2 lit. a) ], fie dispune rejudecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată [art. 421 § 2 lit. b) ]. Dispozițiile art. 421 § 2 lit. a) fraza a doua teza întâi C. pr. pen. reglementează obligația instanței de apel de a readministra declarațiile pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare. Soluția legislativă criticată a fost introdusă prin prevederile art. II § 107 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, fără a se preciza în nota de fundamentare motivul modificării legislative.

Instanța de la Strasbourg, analizând respectarea dreptului la un proces echitabil în cauzele în care instanțele au pronunțat o soluție de condamnare după desființarea unei hotărâri de achitare a inculpatului, a statuat cu valoare de principiu că, atunci când o instanță de control judiciar este sesizată să soluționeze o cauză în fapt și în drept și să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăției sau a nevinovăției, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declarațiilor date în persoană de acuzatul care susține că nu a comis actul de care este învinuit, respectiv de martorii care au dat declarații în timpul procedurii (Hotărârea din 27 iunie 2000, Cauza Constantinescu împotriva României, §§ 55 și 59, și Hotărârea din 15 septembrie 2015, Cauza Moinescu împotriva României, §§ 39 și 40).

Aplicarea art. 6 într-o cale de atac ordinară diferă în funcție de specificul procedurii în discuție; se vor avea în vedere astfel întreaga procedură internă și rolul pe care îl are instanța de control judiciar în sistemul național de drept. Dacă a avut loc o dezbatere publică în primă instanța, lipsa acesteia într-o cale de atac poate fi justificată prin particularitățile procedurii în cauză, avându-se în vedere natura sistemului intern de atac, limitele competențelor atribuite instanței de control judiciar, modul în care drepturile reclamantului au fost expuse și apărate efectiv și în special natura chestiunilor care trebuie soluționate (Hotărârea Botten împotriva Norvegiei din 19 februarie 1996, Culegere 1996-I, nr. 2, pag. 141, alin. 39).

În fața unei instanțe de control judiciar care se bucură de plenitudine de jurisdicție art. 6 nu garantează neapărat dreptul la o ședință publică, iar în cazul în care o astfel de ședința publică a avut loc, nici dreptul de a participa personal la dezbateri (v, de exemplu, Hotărârea Fejde împotriva Suediei din 29 octombrie 1991, Seria A, nr. 212-C, pag. 69, alin. 33).

Atunci când o instanță de control judiciar este competentă să analizeze atât situația de fapt, cât și chestiunile de drept și să studieze în ansamblu problemă vinovăției, ea nu poate, din motive ce țin de echitatea procedurii, să tranșeze asupra chestiunilor respective fără o apreciere nemijlocită a declarațiilor persoanei care susține că nu a comis actul considerat ca infracțiune (Hotărârea Ekbatani împotriva Suediei din 26 mai 1988, Seria A, nr. 134, pag. 14, alin. 32).

Prin urmare, pentru a stabili dacă a existat o încălcare a art. 6 în speța Curtea va examina competențele Tribunalului București și natura problemelor asupra cărora acesta trebuia să se pronunțe.

Curtea reamintește că în speța competențele Tribunalului București, că instanța de recurs, sunt stabilite prin art. 38515 și 38516 din Codul de procedură penală. Conform art. 38515 , tribunalul, că instanța de recurs, nu era obligat să pronunțe o nouă hotărâre pe fond, dar avea această posibilitate. La 10 octombrie 1994 Tribunalul București a casat hotărârea din 18 martie 1994 și a pronunțat o nouă hotărâre pe fond. Față de dispozițiile legale citate procedura desfășurată la Tribunalul București a fost o procedură complexă, asemănătoare unei proceduri de fond, instanța analizând atât situația de fapt, cât și problemele de drept. Tribunalul putea fie să confirme achitarea reclamantului, fie sa îl condamne, după o examinare completă a problemei vinovăției sau a nevinovăției, administrând la nevoie noi mijloace de probă .

Curtea constată că în cauză, după ce a casat hotărârea prin care s-a dispus achitarea, Tribunalul București s-a pronunțat cu privire la temeinicia acuzației, constatând că inculpatul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de calomnie, fără sa îl audieze nemijlocit. Curtea nu poate acceptă punctul de vedere al Guvernului, conform căruia este suficient faptul că inculpatului i s-a acordat ultimul cuvânt. Pe de altă parte Curtea subliniază că există diferențe între susținerile reclamantului și ale Guvernului referitoare la faptul acordării cuvântului. Se mai reține că dreptul acuzatului de a avea ultimul cuvânt are o importanță semnificativă, dar acest drept nu poate fi confundat cu dreptul de a fi audiat în timpul dezbaterilor de către o instanță.

Prin urmare, Curtea constată că Tribunalul București s-a pronunțat cu privire la temeinicia acuzației și l-a condamnat pe reclamant pentru săvârșirea infracțiunii de calomnie fără că acesta să fi fost audiat și fără a i se permite să aducă probe în aparare. Tribunalul trebuia să îl audieze pe reclamant având în vedere mai ales faptul că a dispus pentru primă data condamnarea.

Această cerința nu a fost satisfăcută, motiv pentru care Curtea constată că a existat o încălcare a art. 6 alin. 1[2].

În acest context, prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, Curtea Constituțională a constatat că soluția legislativă criticată constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigențelor impuse de jurisprudența CEDO , asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. Astfel, având competența de a aprecia diferitele elemente de probă, instanța de apel nu ar putea pronunța o hotărâre de condamnare decât după readministrarea obligatorie a declarațiilor pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare și care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanțe să se îndoiască de temeinicia acuzației și să motiveze achitarea inculpatului. Dispoziția criticată nu reglementează imposibilitatea readministrării probatoriilor sau administrării de noi probe în cazul în care prima instanță a pronunțat o soluție de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei sau de încetare a procesului penal. Potrivit prevederilor art. 420 alin. (4) și (5) C. pr. pen., instanța de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, în acord cu regulile de la judecata în fond, poate readministra probele administrate la prima instanță și poate administra probe noi, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 100 din același act normativ. Totodată, în temeiul prevederilor art. 420 alin. (8) C. pr. pen., instanța verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a oricăror probe administrate în fața instanței de apel, iar, potrivit dispozițiilor art. 420 alin. (9) din același cod, în vederea soluționării apelului, instanța, motivat, poate da o nouă apreciere probelor.

Dispozițiile art. 420 alin. (5) C. pr. pen. nu refuză dreptul inculpatului sau al oricărui participant în procesul penal de a propune readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, ci conferă instanței de apel competența de a aprecia asupra utilității administrării/readministrării unor probe. Totodată, în acord cu prevederile art. 100 alin. (3) C. pr. pen. – la care fac trimitere dispozițiile art. 420 alin. (5) din același cod – cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul judecății se admite ori se respinge, motivat, de către instanță, o astfel de cerere putând fi respinsă numai atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu, când proba este imposibil de obținut, când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită sau atunci când administrarea probei este contrară legii [art. 100 alin. (4) C. pr. pen.]. Așa fiind, instanța de apel nu are obligația de a-și însuși aprecierea probelor dată de instanța de fond, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 420 alin. (9) C. pr. pen., instanța de control judiciar, “motivat, poate da o nouă apreciere probelor”, iar, conform prevederilor art. 103 alin. (1) din același cod, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

Instanța de apel nu se pronunță în mod discreționar asupra necesității readministrării unor probe sau administrării altora noi, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu dispozițiile art. 103 alin. (2) C. pr. pen., instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, condamnarea putând fi dispusă doar atunci când acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece – pe lângă faptul că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) C. pr. pen., orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului – principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existența unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare și apărare. În acord cu dispozițiile art. 374 alin. (5) și (6) C. pr. pen., în faza de judecată, președintele întreabă procurorul, părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe trebuie să se arate faptele și împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce privește martorii și experții, identitatea și adresa acestora. Totodată, procurorul, persoana vătămată și părțile pot cere administrarea de probe noi și în cursul cercetării judecătorești [art. 374 alin. (9) C. pr. pen.], iar probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți sau de către persoana vătămată pot fi administrate din oficiu de către instanță, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, instanța putând, totodată, să dispună din oficiu și administrarea de probe noi, justificat de același deziderat al aflării adevărului și al unei juste soluționări a cauzei [art. 374 alin. (8) și (10) C. pr. pen.]. De asemenea, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente se procedează la administrarea probelor încuviințate [art. 376 alin. (3) C. pr. pen.]. Aceasta întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din același cod, “în cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale”, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [art. 103 alin. (2) ].

Prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, Curtea Constituțională a concluzionat că instanța de apel, deși nu este obligată să dispună readministrarea probelor ori administrarea altora noi, are însă obligația să se pronunțe motivat cu privire la astfel de cereri. Toate acestea au ca scop, pe de o parte, asigurarea dreptului la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, soluționarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluționării acesteia printr-o simplă cerere de readministrare/administrare a unor probe, cu toate că acestea nu sunt utile cauzei (Decizia nr. 157 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 514 din 22 iunie 2018).

În același sens sunt și Decizia nr. 273 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 829 din 11 octombrie 2019, și Decizia nr. 274 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 750 din 16 septembrie 2019. Decizia nr. 80 din 16 februarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 § 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală

READMINISTRAREA UNOR PROBE

Instanța, judecând apelul, poate pronunța, potrivit art. 421 C. pr. pen., fie o soluție de respingere a apelului și menținere a hotărârii atacate (art. 421 § 1), fie o soluție de admitere a apelului și desființare a sentinței primei instanțe (art. 421 § 2). Pronunțând soluția de admitere a apelului și desființare a hotărârii atacate, instanța de apel fie soluționează ea însăși cauza, pronunțând o nouă hotărâre [art. 421 § 2 lit. a)], fie dispune rejudecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată [art. 421 § 2 lit. b)].

Dispoziția art. 421 § 2 lit. a) teza finală C. pr. pen. reglementează obligația instanței de apel de a readministra declarațiile pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare. Curtea a constatat că soluția legislativă constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigențelor impuse de jurisprudența CEDO , asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. Astfel, având competența de a aprecia diferitele elemente de probă, în vederea stabilirii vinovăției inculpatului, instanța de apel nu poate pronunța hotărârea de condamnare decât după readministrarea obligatorie a declarațiilor pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare și care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanțe să se îndoiască de temeinicia acuzației și să motiveze achitarea acestuia.

Autoarea excepției apreciază că dispozițiile criticate sunt neconstituționale, deoarece nu au în vedere situația în care instanța de fond a pronunțat o hotărâre de achitare, întrucât nu există probe că persoana a săvârșit infracțiunea pentru care a fost trimisă în judecată. Din această perspectivă, Instanța de apel readministrează declarațiile pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare, dispozițiile art. 374 alin. (7)-(10) C. pr. pen. și ale art. 383 alin. (3) și (4) din același act normativ aplicându-se în mod corespunzător. Totodată, potrivit art. 396 alin. (5) C. pr. pen., achitarea inculpatului se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din același act normativ, adică atunci când fapta nu există, fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege, nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea sau există o cauză justificativă sau de neimputabilitate.

Deși prevederile criticate nu fac trimitere expresă la celelalte dispoziții ale actului normativ, respectiv la art. 16 alin. (1) lit. a)-d) și art. 396 alin. (5) C. pr. pen., determinarea și evaluarea înțelesului normei interpretate nu se pot realiza decât în cadrul ansamblului legislativ reprezentat de dispozițiile actului normativ din care aceasta face parte. Cu alte cuvinte, noțiunea “hotărâre de achitare” se referă la acele hotărâri pronunțate de instanța judecătorească în temeiul art. 396 alin. (5) C. pr. pen. coroborat cu art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din același act normativ.

Pe de altă parte, dispozițiile criticate nu fac distincție din perspectiva motivelor reținute de instanța judecătorească atunci când pronunță soluția de achitare. Or, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, atunci când legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge. Așa fiind, rezultă că obligația instanței de apel de a readministra declarațiile pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare subzistă indiferent de cazul de achitare reținut de către aceasta din urmă, adică și când instanța de fond a pronunțat achitarea având în vedere că nu există probe că persoana a săvârșit infracțiunea pentru care a fost trimisă în judecată.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia textul este neconstituțional, deoarece legiuitorul a reglementat doar setul de măsuri ce trebuie adoptate de instanța ce judecă apelul declarat împotriva unei hotărâri de achitare întemeiată pe declarații, Curtea apreciază că nici aceasta nu este întemeiată. Astfel, Curtea consideră că art. 421 § 2 lit. a) teza finală C. pr. pen. nu reglementează imposibilitatea readministrării probatoriilor sau administrării de noi probe, altele decât declarațiile.

Astfel, potrivit art. 420 alin. (4) și (5) C. pr. pen., instanța de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond, poate readministra probele administrate la prima instanță și poate administra probe noi, în condițiile art. 100 din același act normativ. Totodată, potrivit art. 420 alin. (8) C. pr. pen., instanța verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a oricăror probe administrate în fața instanței de apel, iar, potrivit art. 420 alin. (9) din același act normativ, în vederea soluționării apelului, instanța, motivat, poate da o nouă apreciere probelor.

Dispozițiile art. 420 alin. (5) C. pr. pen. nu refuză dreptul inculpatului sau al oricărui participant în procesul penal de a propune readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, ci conferă instanței de apel competența de a aprecia asupra utilității administrării/readministrării unor probe. (Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018). Totodată, în acord cu art. 100 alin. (3) C. pr. pen. – la care face trimitere art. 420 alin. (5) din același cod – “cererea privitoare la administrarea unor probe formulată […] în cursul judecății se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare”, sens în care respingerea sa se poate dispune numai atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu, când proba este imposibil de obținut, când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită și atunci când administrarea probei este contrară legii [art. 100 alin. (4) C. pr. pen.].

Așa fiind, instanța de apel nu are obligația de a-și însuși aprecierea probelor dată de instanța de fond, întrucât, potrivit art. 420 alin. (9) C. pr. pen., aceasta, “motivat, poate da o nouă apreciere probelor”, iar conform art. 103 alin. (1) din același cod, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

Instanța de apel nu se pronunță în mod discreționar asupra necesității readministrării unor probe sau administrării altora noi, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu art. 103 alin. (2) C. pr. pen., instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, dispunerea condamnării putându-se realiza doar atunci când acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece, pe lângă faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) C. pr. pen., orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existența unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare și apărare.

În acord cu art. 374 alin. (5) și alin. (6) C. pr. pen., în faza de judecată, președintele întreabă procurorul, părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele și împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce privește martorii și experții, identitatea și adresa acestora. Totodată, procurorul, persoana vătămată și părțile pot cere administrarea de probe noi și în cursul cercetării judecătorești – v art. 374 alin. (9) C. pr. pen. -, iar probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți sau de către persoana vătămată pot fi administrate din oficiu de către instanță dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, instanța putând, totodată, să dispună din oficiu și administrarea de probe noi, justificat de același deziderat al aflării adevărului și justei soluționări a cauzei – v art. 374 alin. (8) și alin. (10) C. pr. pen.. De asemenea, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente se procedează la administrarea probelor încuviințate [v art. 376 alin. (3) C. pr. pen.]. Aceasta, întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din același cod, “în cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale”, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [v și art. 103 alin. (2) din același cod].

În acord cu art. 420 alin. (11) C. pr. pen., la judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond, sens în care instanța competentă să soluționeze apelul îl va judeca, conform art. 417 C. pr. pen., cu privire la persoana care l-a declarat și la persoana la care se referă declarația de apel și în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces, fiind, totodată, obligată ca, în afară de temeiurile invocate și cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt și de drept. Totodată, instanța de apel va proceda la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond și va verifica hotărârea atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a oricăror probe administrate în fața instanței de apel, putând da, așa cum s-a arătat anterior, o nouă apreciere probelor.

În concluzie, instanța de apel, deși nu este obligată să dispună readministrarea probelor ori administrarea altora noi, are însă obligația să se pronunțe motivat cu privire la astfel de cereri. Toate acestea au ca scop, pe de o parte, asigurarea dreptului la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, soluționarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluționării acesteia printr-o simplă cerere de readministrare/administrare a probelor, cu toate că dispunerea lor nu este utilă cauzei (în același sens, Decizia nr. 157 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 514 din 22 iunie 2018).Decizia nr. 879 din 15 decembrie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 § 2 lit. a) teza finală din Codul de procedură penală

VERIFICAREA HOTĂRÂRII ATACATE PE BAZA LUCRĂRILOR ȘI A MATERIALULUI DIN DOSARUL CAUZEI

Prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, M. Of. nr. 324 din 24 aprilie 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate, reținând că apelul este singura cale de atac ordinară de reformare, în care se efectuează o nouă judecată în fond a cauzei. Potrivit dispozițiilor art. 408 alin. (1) C. pr. pen. , sentințele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. Așadar, expresie a principiului dublului grad de jurisdicție, toate sentințele prin care cauza este rezolvată în fond în urma judecății în primă instanță sunt supuse apelului. Este vorba despre hotărârile judecătorești penale prin care instanța hotărăște asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunțând, după caz, condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, în condițiile art. 396 C. pr. pen. Instanța, judecând apelul, poate pronunța, potrivit prevederilor art. C. pr. pen. , fie o soluție de respingere a apelului și de menținere a hotărârii atacate (art. 421 § 1), fie o soluție de admitere a apelului și de desființare a sentinței primei instanțe (art. 421 § 2). Pronunțând soluția de admitere a apelului și de desființare a hotărârii atacate, instanța de apel fie soluționează ea însăși cauza, pronunțând o nouă hotărâre [art. 421 § 2 lit. a) ], fie dispune rejudecarea cauzei de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată [art. 421 § 2 lit. b) ]. Dispozițiile art. 421 § 2 lit. a) fraza a doua teza întâi C. pr. pen. reglementează obligația instanței de apel de a readministra declarațiile pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare. Soluția legislativă criticată a fost introdusă prin prevederile art. II § 107 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016, fără a se preciza în nota de fundamentare motivul modificării legislative.

Soluția legislativă criticată constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigențelor impuse de jurisprudența CEDO , asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. ( Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018 ) Astfel, având competența de a aprecia diferitele elemente de probă, instanța de apel nu ar putea pronunța o hotărâre de condamnare decât după readministrarea obligatorie a declarațiilor pe care prima instanță și-a întemeiat soluția de achitare și care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanțe să se îndoiască de temeinicia acuzației și să motiveze achitarea inculpatului. Dispoziția criticată nu reglementează imposibilitatea readministrării probatoriilor sau administrării de noi probe în cazul în care prima instanță a pronunțat o soluție de condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei sau de încetare a procesului penal. Potrivit prevederilor art. 420 alin. (4) și (5) C. pr. pen. , instanța de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, în acord cu regulile de la judecata în fond, poate readministra probele administrate la prima instanță și poate administra probe noi, în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 100 din același act normativ. Totodată, în temeiul prevederilor art. 420 alin. (8) C. pr. pen. , instanța verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a oricăror probe administrate în fața instanței de apel, iar, potrivit dispozițiilor art. 420 alin. (9) din același cod, în vederea soluționării apelului, instanța, motivat, poate da o nouă apreciere probelor.

Dispozițiile art. 420 alin. (5) C. pr. pen. nu refuză dreptul inculpatului sau al oricărui participant în procesul penal de a propune readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, ci conferă instanței de apel competența de a aprecia asupra utilității administrării/readministrării unor probe. Totodată, în acord cu prevederile art. 100 alin. (3) C. pr. pen. – la care fac trimitere dispozițiile art. 420 alin. (5) din același cod – cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul judecății se admite ori se respinge, motivat, de către instanță, o astfel de cerere putând fi respinsă numai atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu, când proba este imposibil de obținut, când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită sau atunci când administrarea probei este contrară legii [art. 100 alin. (4) C. pr. pen. ]. Așa fiind, instanța de apel nu are obligația de a-și însuși aprecierea probelor dată de instanța de fond, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 420 alin. (9) C. pr. pen. , instanța de control judiciar, “motivat, poate da o nouă apreciere probelor“, iar conform prevederilor art. 103 alin. (1) din același cod, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

Prin urmare, instanța de apel nu se pronunță în mod discreționar asupra necesității readministrării unor probe sau administrării altora noi, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu dispozițiile art. 103 alin. (2) C. pr. pen., instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, condamnarea putând fi dispusă doar atunci când acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece – pe lângă faptul că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) C. pr. pen. , orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului – principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existența unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare și apărare. În acord cu dispozițiile art. 374 alin. (5) și (6) C. pr. pen. , în faza de judecată, președintele întreabă procurorul, părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe trebuie să se arate faptele și împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce privește martorii și experții, identitatea și adresa acestora. Totodată, procurorul, persoana vătămată și părțile pot cere administrarea de probe noi și în cursul cercetării judecătorești [art. 374 alin. (9) C. pr. pen. ], iar probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți sau de către persoana vătămată pot fi administrate din oficiu de către instanță, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului și justa soluționare a cauzei, instanța putând, totodată, să dispună din oficiu și administrarea de probe noi, justificat de același deziderat al aflării adevărului și al unei juste soluționări a cauzei [art. 374 alin. (8) și (10) C. pr. pen. ]. De asemenea, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente se procedează la administrarea probelor încuviințate [art. 376 alin. (3) C. pr. pen. ]. Aceasta întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din același cod, “în cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale“, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [art. 103 alin. (2) din același cod].

Prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, Curtea Constituțională a concluzionat că instanța de apel, deși nu este obligată să dispună readministrarea probelor ori administrarea altora noi, are însă obligația să se pronunțe motivat cu privire la astfel de cereri. Toate acestea au ca scop, pe de o parte, asigurarea dreptului la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, soluționarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluționării acesteia printr-o simplă cerere de readministrare/administrare a unor probe, cu toate că acestea nu sunt utile cauzei (Decizia nr. 157 din 27 martie 2018, M. Of. nr. 514 din 22 iunie 2018).

. În același sens sunt și Decizia nr. 273 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 829 din 11 octombrie 2019, și Decizia nr. 274 din 23 aprilie 2019, M. Of. nr. 750 din 16 septembrie 2019. Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 § 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală

[1] Cauza Băcanu și SC “R” împotriva României, Hotărârea din 3 martie 2009, M. Of. 484 din 13 IULIE 2009

[2] Cauza Constantinescu împotriva României, Hotărârea din 27 iunie 2000, M. Of. nr. 279 din 30 mai 2001

CONTESTAȚIA ÎN ANULARE

Cu privire la normele procesual penale ce reglementează contestația în anulare atât prin Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 154 din 19 februarie 2018, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 426 din partea introductivă a Codului de procedură penală – potrivit cărora “Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: […]” – sunt constituționale în raport cu criticile formulate, cât și prin Decizia nr. 623 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 858 din 18 noiembrie 2015, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată și a constatat că dispozițiile art. 427 alin. (1) C. pr. pen. sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Această cale extraordinară de atac poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 și în termenul prevăzut de art. 428 C. pr. pen. , la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre, pentru cazul în care se invocă autoritatea de lucru judecat. Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, având drept scop îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea. De asemenea, această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătorești definitive și se promovează în condiții procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac (cât privește titularii, termenul de introducere, cazurile de contestație în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susținerea lor), tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituție juridică, datorat aspectului că prin aceasta se tinde la înlăturarea autorității de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă și care produce efecte (în același sens sunt Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, M. Of. nr. 870 din 20 noiembrie 2015, și Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 86 din 31 ianuarie 2017). Totodată, în Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 733 din 21 septembrie 2016, § 18, , indiferent de motivul invocat, contestația în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei.

În ceea ce privește principiul respectării autorității de lucru judecat, acesta este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și la nivelul CEDO , dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe fiind necesar să se interpreteze în lumina preambulului la C.E.D.H. , care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, Cauza Brumărescu împotriva României, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa.

Dreptul la un proces echitabil în fața unui instanțe care este garantat de articolul 6 § 1din Convenție trebuie să fie interpretat în lumina preambulului Convenției careenunță preeminența dreptului ca patrimoniul comun al Statelor contractante. Unul dinelementele fundamentale ale preeminenței dreptului este principiul securitățiirapoartelor juridice care estimează printre altele, că soluția atribuită de către instanța judecătorească în mod difinitiv oricărui litigiu să nu fie mai mult pusă în cauză.

Atunci când are loc acțiunea, procurorul general alRomâniei, care nu a făcut parte din procedură, dispunea, în virtutea articolului 330 din Codul de procedură civilă, de puterea de a ataca hotărârea definitivă pe cale de recurs în anulare. Curtea este de părere, că în exercițiul puterii sale procurorul general nu era obligat să respecte nici un termen, în așa fel hotărârile puteau fi întotdeauna repuse în cauză

Primind recursul în anulare introdus, Curtea supremă de justiție a lichidat ansamblul unei proceduri judiciare care ajunsese, conform termenilor Curții supreme de justiție, la o decizie judiciară .irevocabilă., căpătând astfel autoritatea lucrului judecat și, mai mult decât atât, fiind executată. Curtea supremă de justiție a aplicat în așa fel dispozițiile articolului 330, și a încălcat principiul securității rapoartelor juridice. În speță, dreptul reclamantului la un proces echitabil prevăzut de articolul 6 § 1 din Convenție nu a fost respectat.

Deopotrivă, în ceea ce privește alegarea reclamantului conform căreia el a fost privat de dreptul ca cazul său să fie ascultat de către o instanță judecătorească, Curtea constatează că în hotărârea din 1 martie 1995 Curtea supremă de justiție a considerat că revendicarea persoanei interesate era de a ataca un act legislativ, decretul de naționalizare nr. 92/1950. Prin urmare, ea estimează că cazul a ieșit din competența jurisdicțiilor și că numai Parlamentul putea să se pronunțe asupra legalității naționalizării în cauză.

Totuși, în hotărârea sa, Curtea supremă de justiție afirmă că reclamantul nu era proprietarul bunului în litigiu. Curtea nu a încercat să fie de acord cu hotărârea din 1 martie 1995 așa cum prevede dreptul intern, nici să examineze dacă Curtea supremă de justiție putea sau nu să decidă ea însăși asupra litigiului în fond, ținând cont de competența pe care o avea articolul 330 din Codul de procedură civilă.

Hotărârea din 1 martie 1995 a fost motivată prin incompetența absolută a jurisdicțiilor de a decide asupra litigiilor civile precum acțiunea de revendicare în cazul speței. O astfel de excludere este prin esența sa contrară dreptului de a avea acces la o instanță garantat de articolul 6 § 1 din Convenție (v, mutatis mutandis, hotărârea Vasilescu împotriva României din 22 mai 1998, Culegere 1998-III, nr. 73, pp.1075-1076, §§ 39-41). Totuși, a fost încălcat articolul 6 § 1 în ceea ce privește acest punct[1].

Instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză. Totodată, acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, Cauza Stanca Popescu împotriva României, § 99, și Hotărârea din 24 iulie 2003, Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, § 52).

Intenția legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestației în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situațiile excepționale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului și doar în condițiile reglementate expres în art. 426-432 C. pr. pen. , stabilind, totodată, în § 21 al Deciziei nr. 623 din 8 octombrie 2015 și în § 17 al Deciziei nr. 804 din 5 decembrie 2017, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părților, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.

Formularea contestației în anulare cu privire la încheierile pronunțate de judecătorul de cameră preliminară prin care nu s-a soluționat fondul cauzei, indiferent de motivul invocat, este inadmisibilă. Curtea a reținut, în acest sens, că art. 21 alin. (3) din Constituție garantează dreptul părților la acces liber la justiție, precum și dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, constituind valorificarea explicită a prevederilor art. 6 din C.E.D.H. (Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2017) . Dreptul de acces liber la justiție presupune dreptul oricărei persoane de a se adresa instanțelor de judecată pentru apărarea drepturilor și a intereselor sale legitime. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituție, “împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii”. Această normă constituțională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părți a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum și dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condițiile legii. Prima teză exprimă, în alți termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituție privind liberul acces la justiție, conținând așadar o reglementare substanțială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanței dreptului conferit prin cea dintâi teză decât în condițiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituție. Așa fiind, în privința condițiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declarația, conținutul său, instanța la care se depune, competența și modul de judecare, soluțiile ce pot fi adoptate și altele de același gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia “Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“.

Dispozițiile constituționale ale art. 21 alin. (3), coroborate cu cele ale art. 129, nu presupun însă accesul la toate căile de atac și la toate categoriile de instanțe, indiferent de obiectul cauzei ce se cere a fi soluționată. Dreptul la un proces echitabil, invocat în susținerea excepției, reprezintă un standard constituțional a cărui îndeplinire este apreciată în funcție de ansamblul procesului și ținând cont de specificul normelor procedurale aplicabile. Totodată, dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor principii fundamentale, precum contradictorialitatea și egalitatea armelor, care presupun ca fiecare dintre părți să dispună de posibilități suficiente, echivalente și adecvate de a-și susține apărările, fără ca vreuna dintre ele să fie defavorizată în raport cu cealaltă. La rândul său, art. 6 din Convenție, referitor la dreptul la un proces echitabil, obligă statele membre la asigurarea, prin legislația națională, a unor garanții procesuale, precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunțate, publicitatea procesului, soluționarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumția de nevinovăție și asigurarea dreptului la apărare. În completare, art. 13 din Convenție prevede dreptul la un recurs efectiv, drept cu caracter subsidiar, ce presupune epuizarea tuturor căilor interne de atac, conform art. 35 § 1 din Convenție.

Așadar, având în vedere caracterul contestației în anulare de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiții procedurale stricte și ținând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituțional consacrat de art. 126 alin. (2) și art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată și modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiția respectării normelor și principiilor privind drepturile și libertățile fundamentale și a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Curtea Constituțională fiind competentă să cenzureze norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, excepția de neconstituționalitate a fost respinsă ca neîntemeiată. În același sens este și Decizia nr. 114 din 25 februarie 2020, M. Of. nr. 394 din 14 mai 2020. Decizia nr. 705 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. e) din Codul de procedură penală

PRINCIPIUL RESPECTĂRII AUTORITĂȚII DE LUCRU JUDECAT

Dispozițiile legale criticate au mai făcut obiectul controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională pronunțând, în acest sens, Decizia nr. 804 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 154 din 19 februarie 2018, și Decizia nr. 114 din 25 februarie 2020, M. Of. nr. 394 din 14 mai 2020, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac care poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 și în termenul prevăzut de art. 428 C. pr. pen. , la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanța la care a rămas definitivă ultima hotărâre, pentru cazul în care se invocă autoritatea de lucru judecat. (Decizia nr. 114 din 25 februarie 2020 § 13). Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, având drept scop îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea. De asemenea, această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătorești definitive și se promovează în condiții procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac (cât privește titularii, termenul de introducere, cazurile de contestație în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susținerea lor), tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituție juridică, datorat aspectului că prin aceasta se tinde la înlăturarea autorității de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă și care produce efecte (în același sens sunt Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, M. Of. nr. 870 din 20 noiembrie 2015, și Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 86 din 31 ianuarie 2017). Indiferent de motivul invocat, contestația în anulare poate fi exercitată numai împotriva hotărârilor definitive prin care s-a soluționat fondul cauzei (Decizia nr. 501 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 733 din 21 septembrie 2016, § 18).

Principiul respectării autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și la nivelul CEDO , dreptul de acces la justiție și dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe fiind necesar să fie interpretate în lumina preambulului la C.E.D.H. , care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, Cauza Brumărescu împotriva României, § 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa. Instanțele superioare nu trebuie să își folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept și erorile judiciare, și nu pentru a proceda la o nouă analiză. Totodată, acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanțiale și imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, Cauza Stanca Popescu împotriva României, § 99, și Hotărârea din 24 iulie 2003, Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, § 52).

Intenția legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestației în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situațiile excepționale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului și doar în condițiile reglementate expres în art. 426-432 C. pr. pen. , stabilind, totodată, în § 21 al Deciziei nr. 623 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 858 din 18 noiembrie 2015, și în § 17 al Deciziei nr. 804 din 5 decembrie 2017, că legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părților, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.

Distinct, în Decizia nr. 227 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 577 din 15 iulie 2019, §§ 24-29, Curtea a reținut că motivul de contestație în anulare, reglementat în art. 426 lit. d) C. pr. pen. , este nou-introdus în această materie, fiind corespunzător unora dintre motivele de recurs reglementate în art. 385⁹ alin. 1 § 3 din Codul de procedură penală din 1968. În forma inițială, la data intrării în vigoare a noii legi procesual penale, art. 426 lit. d) C. pr. pen. avea următoarea formulare: “Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: […] d) când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; […]”. Încă de la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală prevederile art. 426 lit. d) C. pr. pen. sunt aplicabile în ipoteza în care a existat un caz de incompatibilitate dintre cele prevăzute de dispozițiile art. 64 din același act normativ, referitoare la incompatibilitatea judecătorului. Deși textul de lege vorbește generic de incompatibilitate, aceasta trebuie limitată doar la judecătorii care fac parte din complet, fiind inadmisibilă contestația prin care se invocă incompatibilitatea procurorului, organului de cercetare penală, grefierului, magistratului-asistent, expertului, invocarea unui caz de incompatibilitate a judecătorului, dintre cele prevăzute de art. 64 C. pr. pen. , prin calea de atac extraordinară a contestației în anulare, având drept scop garantarea imparțialității instanței și respectarea dreptului la un proces echitabil. În formularea inițială a textului de lege criticat, incompatibilitatea judecătorului viza judecata în primă instanță, dacă hotărârea a rămas definitivă prin neapelare, sau judecata în apel. Însă, în condițiile în care nerespectarea exigenței de imparțialitate era invocată ca motiv de apel, iar instanța de apel nu admitea apelul sub acest aspect, partea nu mai putea reitera această neregularitate pe calea contestației în anulare.

Ulterior, art. 426 C. pr. pen. a fost modificat prin art. II § 109 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016, în sensul adăugării la lit. c)-h) ale art. 426 a unei condiții specifice, referitoare la faza apelului, ceea ce exclude din domeniul de aplicare a contestației în anulare hotărârile rămase definitive prin neapelare, cu excepția cazurilor de la lit. b) și i) ale art. 426 C. pr. pen. (Decizia nr. 227 din 16 aprilie 2019, § 25). Așadar, este inadmisibilă contestația în anulare formulată cu privire la o hotărâre penală împotriva căreia se poate formula apel ori care poate fi supusă căii de atac ordinare a contestației. Excluderea din domeniul de aplicare a contestației în anulare a acestor din urmă hotărâri judecătorești își găsește justificarea în dispozițiile art. 432 alin. (1) și (4) C. pr. pen. , potrivit cărora “(1) La termenul fixat pentru judecarea contestației în anulare, instanța, ascultând părțile și concluziile procurorului, dacă găsește contestația întemeiată, desființează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere și procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desființare. […] Sentința dată în contestația în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.” Modificarea – prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 18/2016 – a art. 426 lit. a) și lit. c)-h) C. pr. pen. , prin adăugarea condiției specifice referitoare la faza apelului, a pus capăt controversei din doctrină și jurisprudență cu privire la admisibilitatea contestației în anulare și în privința unor hotărâri pentru care legea nu reglementa nicio cale de atac sau reglementa calea de atac ordinară a contestației. Așa fiind, Curtea a constatat că în aceste condiții este înfăptuită justiția, sens în care nu se poate admite ideea înfrângerii principiului constituțional consacrat de art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală (Decizia nr. 227 din 16 aprilie 2019, § 26). Decizia nr. 482 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. d) teza întâi din Codul de procedură penală

UN RAPORT REZONABIL DE PROPORȚIONALITATE ÎNTRE MIJLOACELE FOLOSITE ȘI OBIECTIVUL AVUT ÎN VEDERE

Legiuitorul este ținut de respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii. Astfel, instituirea unor reguli speciale în ceea ce privește căile de atac nu este contrară acestui principiu, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 207 din 31 martie 2003, și Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 200 din 27 martie 2003). Totodată, Curtea a statuat că prevederile art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, § 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, § 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, § 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, § 23, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, § 28).

O deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv și rezonabil, aceasta însemnând că nu urmărește un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și obiectivul avut în vedere (CEDO , hotărârile din 23 iulie 1968, 13 iunie 1979, 28 noiembrie 1984, 28 mai 1985, 16 septembrie 1996, 18 februarie 1999 și, respectiv, 6 iulie 2004, pronunțate în cauzele “Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene” împotriva Belgiei, § 10, Marckx împotriva Belgiei, § 33, Rasmussen împotriva Danemarcei, §§ 35, 38 și 40, Abdulaziz, Cabales și Balkandali împotriva Regatului Unit, § 72, Gaygusuz împotriva Austriei, § 42, Larkos împotriva Cipru, § 29, și, respectiv, Bocancea și alții împotriva Moldovei, § 24, CCR, Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr. 420 din 12 iunie 2015, § 25, și Decizia nr. 368 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, § 25).

Hotărârile penale definitive pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate – ca și hotărârile definitive care privesc infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu – dezleagă fondul cauzei și statuează asupra existenței faptei penale și asupra vinovăției inculpatului, rezolvând acțiunea penală. Cu toate acestea, soluțiile pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate au, sub aspectul posibilității de a fi atacate cu recurs în casație, un regim juridic diferit de cel al hotărârilor penale definitive pronunțate pentru restul infracțiunilor, în sensul că primele nu pot fi atacate cu recurs în casație, în timp ce împotriva celor din urmă poate fi exercitată această cale extraordinară de atac. Astfel, dispozițiile de lege criticate creează, sub aspectul posibilității de a formula recurs în casație, un tratament juridic diferit pentru părțile procesului penal, în funcție de modalitatea de punere în mișcare a acțiunii penale – la plângerea prealabilă a persoanei vătămate sau din oficiu -, în condițiile în care recursul în casație reprezintă mijlocul procedural prin care se repară nelegalitățile, având ca obiect verificarea conformității hotărârilor penale definitive – care soluționează fondul cauzelor – cu regulile de drept aplicabile, în scopul respectării legilor și al uniformizării jurisprudenței. Instanța de casare judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, prin instituirea căii extraordinare de atac a recursului în casație acordându-se prioritate principiului legalității în raport cu principiul autorității de lucru judecat.

Din perspectiva interesului de a cere și de a obține îndreptarea erorilor de drept comise la soluționarea cauzei, persoane care se află în situații similare, și anume părțile din cauze în care judecata a fost finalizată cu soluții definitive date cu încălcarea legii, au parte de un tratament juridic diferit în ceea ce privește posibilitatea de a formula recurs în casație, în funcție de modalitatea de punere în mișcare a acțiunii penale, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă.

Dacă instanța schimbă încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare dintr-o infracțiune pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în una pentru care acțiunea penală se pune în mișcare (și) din oficiu sau dacă inculpatul este judecat pentru ambele categorii de infracțiuni – hotărârea definitivă cauză poate fi atacată cu recurs în casație. Totodată, există cazuri – în procesul penal – în care principiul oficialității se substituie principiului disponibilității, cazuri consacrate de prevederile art. 157 alin. (4) și (5) și ale art. 199 alin. (2) din Codul penal, precum și de cele ale art. 289 alin. (8) fraza a treia C. pr. pen. .

Dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. e) C. pr. pen. creează, cu privire la persoane aflate în situații similare, o vădită inegalitate de tratament sub aspectul recunoașterii liberului acces la justiție, în componenta sa referitoare la dreptul la un proces echitabil, această inegalitate nefiind justificată în mod obiectiv și rezonabil, astfel că dispozițiile de lege criticate aduc atingere prevederilor constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi și ale art. 21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil.

Liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește. Este adevărat că regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești sunt de competența exclusivă a legiuitorului, așa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție – potrivit cărora “Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” – și din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, conform cărora “Împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“. Astfel, principiul liberului acces la justiție presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și în modalitățile instituite de lege, însă cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiție, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie și niciun grup social (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, § 22, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, § 24, și Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, § 24, decizii citate anterior).

Din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului în casație, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea acestei căi de atac, chiar dacă este una extraordinară (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, § 28, și Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, § 33, decizii citate anterior). Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea recursului în casație, reglementând anumite situații în care nu se poate formula această cale de atac, însă tratamentul diferențiat nu poate fi expresia unei aprecieri exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv și rezonabil, în respectul principiului egalității în drepturi.

Potrivit prevederilor art. 131 din Constituție, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, exercitându-și atribuțiile prin procurori constituiți în parchete. Astfel, în temeiul dispozițiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (republicată în M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din același act normativ, procurorul participă la ședințele de judecată, în condițiile legii. În acest sens, dispozițiile art. 55 alin. (3) lit. f) C. pr. pen. prevăd atribuția procurorului de a formula și exercita, în cadrul procesului penal, contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești. Așadar, pornind de la scopul reglementării instituției recursului în casație, și anume îndreptarea erorilor de drept survenite prin hotărâri penale definitive care rezolvă fondul cauzei – prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege -, precum și de la rolul procurorului, care, așa cum a reținut instanța de contencios constituțional în jurisprudența sa, acționează ca apărător al intereselor generale ale societății, dar și ale părților din proces, în spiritul legalității (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, § 51, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, § 25, și Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, § 25), exigențele prevederilor art. 131 din Constituție impun legiuitorului să asigure posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului în casație de către procuror, inclusiv în ceea ce privește hotărârile penale definitive pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Dispozițiile art. 434 alin. (2) lit. e) C. pr. pen. , care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casație a soluțiilor pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, încalcă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil, precum și ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât, pe de o parte, creează pentru părți o vădită inegalitate de tratament prin împiedicarea accesului la justiție în situația soluționării cauzei prin pronunțarea unei hotărâri definitive nelegale, iar, pe de altă parte, lipsesc procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul fazei de judecată a procesului penal. Astfel, în cazul în care normele de procedură penală și/sau de drept penal substanțial – avute în vedere de dispozițiile art. 438 alin. (1) C. pr. pen. cu privire la reglementarea cazurilor de casare – sunt încălcate, trebuie să se asigure atât părții interesate, cât și procurorului posibilitatea de a cere și de a obține restabilirea legalității, prin casarea hotărârii definitive nelegale pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Decizia nr. 208 din 7 aprilie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală

RECURS ÎN CASAȚIE

Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, formulând opinia în Dosarul Curții nr. 227D/2019, apreciază că, raportat la jurisprudența constantă și neechivocă a Curții Constituționale în domeniul egalității în fața legii, al accesului la justiție, al dreptului la un proces echitabil, precum și al dreptului la un recurs efectiv, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. pr. pen. și ale art. 102 § 267 din Legea nr. 255/2013 este neîntemeiată. Invocă, în acest sens, considerente ale deciziilor Curții Constituționale nr. 699 din 29 noiembrie 2016 și nr. 424 din 9 iunie 2015, referitoare la natura juridică și limitarea sferei motivelor recursului în casație, reținând că, dacă scopul degrevării instanței supreme nu poate constitui un argument hotărâtor pentru limitarea sferei cazurilor de recurs în casație, specificul acestei căi extraordinare de atac constituie o justificare obiectivă și decisivă în acest sens. Subliniază, totodată, că neprevederea, ca motiv de recurs în casație, a simplei omisiuni a unei instanțe de apel de a examina integral criticile apelanților nu trebuie privită disociat de ansamblul reglementărilor pertinente în această materie, în mod particular în privința contestației în anulare. Acest ultim remediu procesual permite persoanei interesate să invoce neregularități procedurale asupra cărora instanța de apel a omis a se pronunța, reglementarea sa completând-o pe cea a recursului în casație și conturând împreună cadrul remediilor extraordinare menite să asigure legalitatea hotărârii penale definitive. A admite că orice omisiune a instanței de apel de a se pronunța asupra unei critici ar justifica, în mod obiectiv, limitarea securității juridice și rejudecarea cauzei definitiv soluționate echivalează cu a admite, în mod inevitabil, că însuși conceptul de securitate juridică este unul iluzoriu, iar principiul res judicata, unul pur teoretic. Or, o atare concluzie contravine tocmai dreptului garantat de art. 6 § 1 din C.E.D.H., în componenta sa privind securitatea juridică. Reține, de asemenea, că sfera redusă a cazurilor de recurs în casație, limitată la chestiuni care vizează erori de drept, nu împiedică părțile interesate să apeleze la instanțele judecătorești, să promoveze căile de atac prevăzute de lege și să se prevaleze de garanțiile procesuale ale unui proces echitabil, posibilitatea promovării căii extraordinare de atac a recursului în casație constituind o garanție în plus a conformității hotărârilor judecătorești cu regulile de drept aplicabile. Sub același aspect, reține că, deși este de netăgăduit faptul că, prin natura și finalitatea sa, recursul în casație – în materie penală și recursul – în materie civilă constituie, ambele, căi extraordinare de atac menite să asigure conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, diferențele de reglementare a sferei cazurilor în care ele pot fi exercitate sunt determinate, în mod hotărâtor, de specificul fiecărei proceduri judiciare în parte; ele nu pot constitui, prin urmare, în mod obiectiv, criterii de evaluare comparativă a standardului de protecție a dreptului la acces la justiție. Pe de altă parte, reține că sfera redusă a cazurilor de recurs în casație nu afectează efectivitatea căii extraordinare de atac în materie penală, întrucât dreptul la un recurs efectiv garantat de Convenție nu este absolut, potrivit jurisprudenței CEDO, acesta putând fi supus unor restricții legitime. Apreciază că soluția normativă care prevede cazurile în care poate fi exercitat recursul în casație, restrângând sfera acestora, nu încalcă nici principiul egalității și nediscriminării prevăzut de Legea fundamentală și convențiile internaționale, întrucât neconstituționalitatea unui text de lege pentru considerente ce țin de încălcarea egalității între cetățeni ar presupune să se constate că, în raport cu persoanele aflate în aceeași situație, se prevăd condiții diferite de declarare și examinare a căii de atac, ceea ce nu este cazul dispozițiilor aplicabile recursului în casație. În fine, apreciază că formularea unor critici de neconstituționalitate a actualei reglementări a recursului în casație prin invocarea statuărilor Curții Constituționale în Decizia nr. 783 din 12 mai 2009 nu se raportează pertinent la natura juridică actuală a căii de atac extraordinare analizate, considerentele expuse de autoritatea constituțională în decizia evocată raportându-se la natura și finalitatea unei căi ordinare de atac – recursul, ceea ce nu mai este cazul recursului în casație, în actuala legislație procesual penală.

Utilizarea termenilor “citare”, respectiv “participare” constituie expresia poziției procesuale a participanților la procedură (procuror și părți) și a mijloacelor procedurale specifice prin care se asigură prezența lor în fața instanței; folosirea acestor noțiuni nu este de natură să conducă, eo ipso, la concluzia autorului excepției, interpretarea gramaticală dată textului sub acest aspect fiind una speculativă. Invocă, totodată, considerente ale Deciziei Curții Constituționale nr. 591 din 1 octombrie 2015. Reține că art. 6 § 1 din Convenție nu se aplică cererilor de redeschidere a unei proceduri încheiate definitiv, întrucât persoana care introduce o astfel de cerere este condamnată definitiv, iar nu acuzată penal, cerințele ce decurg din art. 6 devenind relevante numai subsecvent parcurgerii fazei admisibilității, în caz de rejudecare propriu-zisă a procesului. Cât privește critica autorului potrivit căreia judecătorul este abilitat să examineze concordanța dintre motivele alegate și cazul de recurs în casație invocat, pronunțându-se astfel asupra unei chestiuni care ține de fondul cererii, apreciază că, prin maniera în care este formulată, critica invocată ridică, în realitate, doar o problemă de interpretare și aplicare a legii în cazuri de speță, iar nu una de constituționalitate a textului criticat, conform dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. Totodată, arată că examinarea, din punct de vedere formal, a existenței motivării cererii de recurs în casație și a unei concordanțe aparente cu unul din motivele expres prevăzute de lege nu echivalează, în sine, cu o statuare asupra aplicabilității acelui motiv de recurs în speță. De asemenea, apreciază că pronunțarea soluției asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație doar de către unul dintre cei trei membri ai completului colegial ce urmează să judece pe fond calea extraordinară de atac nu este de natură a împiedica, prin ea însăși, justițiabilii în demersurile de sesizare a instanțelor judecătorești în cazul în care consideră că drepturile, libertățile sau interesele lor legitime au fost încălcate. Deopotrivă, apreciază că examinarea admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație doar de către judecătorul de filtru nu poate aduce atingere independenței celorlalți doi membri ai completului de judecată, fie în componenta obiectivă a acestei noțiuni (care se referă la independența judecătorilor față de alte autorități, în special față de executiv), fie sub aspectul independenței interioare a judecătorilor, care presupune ca ei să fie liberi de orice influențe sau presiuni din partea colegilor sau a judecătorilor care au atribuții administrative. Întrucât efectuează un examen esențialmente formal al cererii de recurs în casație, demersul judecătorului de filtru de a admite în principiu recursul în casație nu este susceptibil, prin el însuși, a limita în vreun fel independența celorlalți doi membri ai completului chemați să decidă asupra fondului căii extraordinare de atac. Recursul în casație intră în competența exclusivă a instanței supreme și este grefat pe erori de drept substanțial, spre deosebire de celelalte remedii procesuale menționate de autor. Or, poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție în ierarhia sistemului judiciar și rolul său constituțional în asigurarea unei interpretări și aplicări unitare a legii, corelate cu numărul redus al situațiilor ce constituie motive de recurs în casație și caracterul pur formal al analizei de admisibilitate efectuată în etapa filtru, justifică în mod obiectiv opțiunea legiuitorului, căruia îi revine, de altfel, competența exclusivă de a norma procedura de judecată și regulile aplicabile recursului în casație.

Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția penală, formulând opinia în dosarele Curții nr. 1.479D/2019 și nr. 2.575D/2019, apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. În acest sens, reține că, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, recursul în casație a devenit o cale extraordinară de atac, ce are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive, finalitatea sa fiind aceea de a înlătura erorile de drept cuprinse în hotărârile definitive ale instanțelor de apel, raportat strict la cazurile de casare prevăzute expres și limitativ de lege. Față de specificul și finalitatea acestei căi extraordinare de atac, motivele de recurs în casație au fost restrânse și circumscrise unor situații vizând exclusiv legalitatea hotărârii, iar nu chestiuni de fapt. Reține că, prin dispozițiile criticate au fost restrânse cazurile de casare numai la anumite motive de nelegalitate și au fost eliminate cele formale și fără impact major asupra legalității. În aceste condiții, apreciază că dispozițiile art. 102 § 267 din Legea nr. 255/2013 nu contravin dispozițiilor constituționale invocate, atât timp cât recursul în casație reprezintă o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată doar împotriva hotărârilor penale definitive prevăzute de lege și doar în cazuri strict determinate, de încălcare a legii, ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii. Observă că, potrivit expunerii de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casație prevăzute de art. 438 alin. (1) C. pr. pen., legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea instanței supreme, iar, pe de altă parte, respectarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop, au fost eliminate din sfera instituției analizate motivele ce vizau aspecte procedurale, care au fost transformate în motive ale contestației în anulare, potrivit naturii acestei din urmă căi de atac. Consideră că dispozițiile criticate nu generează discriminare între diferiții titulari ai dreptului de a promova recurs în casație, întrucât aceștia au posibilitatea de a uza de calea de atac în condiții asemănătoare, în concordanță însă cu poziția lor procesuală și cu specificul interesului procesual urmărit. În egală măsură, apreciază că prevederile criticate nu limitează nici dreptul părților civile de acces la justiție ori pe cel la un proces echitabil și nici dreptul la apărare, de vreme ce această categorie de părți are posibilitatea de a promova calea de atac, în condiții și pentru motive similare celor recunoscute celorlalți participanți la proces. Efectele distincte ale motivelor de casare incidente asupra soluției dispuse în latura penală a cauzei, comparativ cu cea dispusă în acțiunea civilă, derivă din particularitățile celor două categorii de acțiuni și din specificul poziției părților, fără a contraveni exigențelor constituționale invocate. Invocă jurisprudența instanței de control constituțional în materie, respectiv deciziile nr. 424 din 9 iunie 2015, § 15; nr. 699 din 29 noiembrie 2016, § 23; nr. 743 din 13 decembrie 2016, §§ 27 și 28; nr. 490 din 30 iunie 2016, §§ 23 și 24; nr. 517 din 6 iulie 2017, § 22, și nr. 215 din 9 aprilie 2019, § 16.

Potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casație, ce are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive. Soluționarea recursului în casație este de competența Înaltei Curți de Casație și Justiție. Spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, finalitatea recursului în casație este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres și limitativ prevăzute de lege. Potrivit dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. pr. pen., motivele de recurs în casație sunt limitate. De asemenea, conform prevederilor art. 438 alin. (2) C. pr. pen., situațiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătorești pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestației. Potrivit dispozițiilor art. 436 alin. (1) C. pr. pen., titularii dreptului de a promova calea extraordinară de atac analizată sunt: procurorul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă; inculpatul, în ceea ce privește latura penală și latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal; partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influențat soluția în latura civilă.

Restrângerea de către legiuitor a sferei hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute de dispozițiile art. 438 alin. (1) C. pr. pen., așa cum acestea au fost modificate prin prevederile art. 102 § 267 din Legea nr. 255/2013, este justificată de finalitatea instituției analizate – aceea de verificare a conformității hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile – și de natura acesteia – de cale extraordinară de atac. Așa cum reiese și din expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casație – prevăzute la art. 438 alin. (1) C. pr. pen. -, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului căii extraordinare de atac a recursului în casație, astfel că mai multe dintre motivele de recurs din reglementarea anterioară au fost introduse de legea nouă drept cazuri de contestație în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.

Spre deosebire de situația analizată prin Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, M. Of. nr. 404 din 15 iunie 2009, care a vizat recursul drept cale ordinară de atac -, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casație, ce are ca scop controlul legalității hotărârilor judecătorești definitive, soluționarea recursului în casație fiind dată în competența exclusivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Codul de procedură penală a revenit astfel la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicție, constând în fond și apel, ceea ce înseamnă că în recurs nu se rejudecă fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea dată corespunde sau nu legii ( în acest sens, deciziile nr. 100 din 25 februarie 2020, M. Of. nr. 382 din 12 mai 2020, și nr. 215 din 9 aprilie 2019, M. Of. nr. 503 din 21 iunie 2019).

În ceea ce privește dispozițiile art. 440 alin. (1) C. pr. pen., anterior modificării acestora prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. nr. 334 din 29 aprilie 2016, a pronunțat Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015, M. Of. nr. 861 din 19 noiembrie 2015, prin care a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală și a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, constatând că sintagma “dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul acestora este neconstituțională.

Dispozițiile procesual penale ce reglementează soluționarea recursului în casație nu prevăd în mod expres neparticiparea procurorului la procedura de examinare a admisibilității în principiu a cererii. Așa fiind, având în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015, M. Of. nr. 150 din 2 martie 2015, participarea procurorului la procedura reglementată prin art. 440 din Codul de procedură penală apare ca fiind obligatorie, fiind aplicabilă în acest caz norma generală, respectiv art. 363 alin. (1) C. pr. pen. Procedura de examinare a admisibilității cererii de recurs în casație, reglementată la art. 440 C. pr. pen. , nu prevede în mod expres că aceasta se realizează fără citarea părților. Curtea a reținut că prevederile art. 353 C. pr. pen. reglementează citarea la judecată, prevăzând la alin. (1) teza întâi că judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată și părțile sunt legal citate și procedura este îndeplinită; conform dispozițiilor aceleiași norme, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente și, după caz, reprezentanții legali ai acestora se citează din oficiu de către instanță, care poate dispune și citarea altor subiecți procesuali, atunci când prezența acestora este necesară pentru soluționarea cauzei. Analizând sistematic prevederile art. 353 și art. 363 C. pr. pen., Curtea a constatat că acestea sunt norme cu caracter general aplicabile oricărei proceduri de judecată, în lipsa unor dispoziții speciale contrare. În procedura admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație ar urma să fie aplicabile dispozițiile generale în materia citării, adică prevederile art. 353 alin. (1) teza a doua C. pr. pen., potrivit cărora inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente și, după caz, reprezentanții legali ai acestora se citează din oficiu de către instanță. Concluzionând, examinarea admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație trebuie realizată cu citarea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a părților, conform art. 353 alin. (1) C. pr. pen., și cu participarea procurorului, potrivit art. 363 alin. (1) C. pr. pen. Aceasta în condițiile în care, dacă intenția legiuitorului ar fi fost aceea de a exclude participarea procurorului și citarea părților de la examinarea admisibilității în principiu a recursului în casație, acest lucru ar fi fost reglementat în mod expres în cuprinsul Codului de procedură penală, ca excepție de la dispozițiile art. 353 alin. (1) și ale art. 363 alin. (1).

Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție relevă un aspect diferit de cel reținut de instanța de control constituțional, în sensul că, în toate cazurile, cererile de recurs în casație sunt examinate din perspectiva admisibilității în principiu a acestora fără participarea procurorului și fără citarea părților, conform procedurii prevăzute la art. 440 din Codul de procedură penală. Așa încât, lipsa aplicării dispozițiilor art. 353 alin. (1) și ale art. 363 alin. (1) C. pr. pen. de către Înalta Curte de Casație și Justiție și, prin urmare, examinarea admisibilității în principiu a recursului în casație fără citarea părților și fără participarea procurorului ridică doar o problemă de interpretare și aplicare a legii, și nu una de constituționalitate a textului criticat, conform dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, din moment ce este asigurată egalitatea procesuală între părți, pe de o parte, și procuror, pe de altă parte. În aceste condiții, având în vedere prevederile art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit cărora “Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată“, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 440 alin. (1) C. pr. pen. Ulterior modificării dispozițiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală prin Legea nr. 75/2016, Curtea a pronunțat Decizia nr. 432 din 21 iunie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, prin care a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (4¹) teza întâi și art. 440 alin. (2) cu referire la mențiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituționale. Totodată, prin aceeași decizie, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Prin Legea nr. 75/2016 legiuitorul a prevăzut în mod expres că admisibilitatea cererii de recurs în casație se examinează fără citarea părților și fără participarea procurorului. Dispozițiile art. 440 alin. (1) C. pr. pen. reglementează etapa admiterii în principiu a recursului în casație, procedură în care examinarea admisibilității cererii se realizează în camera de consiliu de un complet format dintr-un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent și atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită. În urma acestei examinări, instanța pronunță, prin încheiere, o soluție de admitere în principiu sau de respingere a cererii de recurs în casație.

În cadrul procedurii admiterii în principiu nu are loc o judecată asupra temeiniciei recursului în casație, ci o judecată asupra îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru introducerea cererii, examinându-se numai admisibilitatea în principiu a recursului, iar nu și temeinicia acestuia. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că dispozițiile art. 440 alin. (1) C. pr. pen. nu încalcă accesul liber la justiție și nici dreptul la apărare reglementate de prevederile art. 21 și art. 24 din Legea fundamentală. (Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015)

Pronunțarea soluției asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație doar de către unul dintre cei trei membri ai completului colegial ce urmează a judeca pe fond calea extraordinară de atac nu este de natură a aduce atingere dispozițiilor constituționale și convenționale invocate. Decizia nr. 91 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) și ale art. 440 alin. (1) și (2) din Codul de procedură penală, precum și ale art. 102 § 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale

FĂRĂ CITAREA PĂRȚILOR

Cât privește dispozițiile art. 459 alin. (2) C. pr. pen., potrivit cărora admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanță, “în camera de consiliu, fără citarea părților“, autorul excepției susține că acestea aduc atingere dreptului la un proces echitabil, dreptului la apărare și dispozițiilor constituționale privind caracterul public al ședințelor de judecată.

Critica de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 459 alin. (2) C. pr. pen. referitoare la caracterul nepublic al ședințelor de judecată în procedura examinării admisibilității în principiu a cererii de revizuire urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. În acest sens, publicitatea, ca principiu al ședinței de judecată, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil. Consacrarea sa este asigurată de dispozițiile art. 6 § 1 din C.E.D.H., potrivit căruia orice persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale de către o instanță care va hotărî, între altele, asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală. CEDO a subliniat importanța acestui principiu procesual, statuând că publicitatea procedurilor organelor judiciare la care se referă art. 6 § 1 are ca scop protejarea justițiabililor împotriva unei justiții secrete” și vizează dezbaterile propriu-zise ale procesului (Hotărârea din 26 septembrie 1995, Cauza Diennet împotriva Franței, § 33), însă, cu toate acestea, dreptul la o ședință publică nu este absolut (Hotărârea din 29 octombrie 1991, Cauza Jan Lke Andersson împotriva Suediei, § 27, și Hotărârea din 27 martie 1998, Cauza K.D.B. împotriva Olandei, § 39).

Pe de altă parte, publicitatea constă în posibilitatea pe care o are orice persoană de a asista la desfășurarea judecății, constituind deopotrivă un mijloc de a prezerva încrederea opiniei publice în instanțele judecătorești.

Față de jurisprudența CEDO Curtea reamintește că, prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, §§ 13-14, M. Of. nr. 539 din 20 iulie 2015, a statuat că procedura reglementată de normele procesual penale ale art. 459 alin. (2) privește examinarea admisibilității exercitării unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării acelui drept, deci nu vizează însăși soluționarea căii extraordinare de atac a revizuirii, instanța neimplicându-se în niciun fel în judecata pe fond a unei acuzații în materie penală. Totodată, în aceeași decizie, Curtea a făcut referire la jurisprudența instanței de la Strasbourg, amintind, printre altele, Decizia din 6 mai 2003, Cauza Franz Fischer împotriva Austriei, Cererea nr. 27.569/02, potrivit căreia art. 6 din Convenție nu se aplică unei proceduri care urmărește redeschiderea unei proceduri penale, întrucât persoana a cărei condamnare a intrat în puterea lucrului judecat și care solicită o asemenea redeschidere nu este “acuzată de o infracțiune”, în sensul art. 6 din Convenție, ceea ce înseamnă că nu face obiectul unei “acuzații în materie penală”. În examinarea admisibilității în principiu a cererii de revizuire nu poate fi pusă în discuție existența unei acuzații în materie penală, întrucât instanța verifică cererea de revizuire doar sub aspectul regularității sale, respectiv al îndeplinirii condițiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii și termenul de introducere.

Curtea constată că. deși toate aceste verificări, prevăzute de art. 459 alin. (3) C. pr. pen., se realizează în camera de consiliu, acest fapt este însă în deplină concordanță cu prevederile art. 127 din Legea fundamentală, potrivit cărora “Ședințele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege“. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în considerentele dezvoltate în Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, Curtea Constituțională a cenzurat absența contradictorialității și oralității procedurii de examinare a admisibilității în principiu a cererii de revizuire. În măsura în care părțile și procurorul beneficiază de dreptul de a fi prezenți în fața instanței și de a-și susține oral interesele, absența publicului din sala de judecată nu este de natură a afecta dreptul la un proces echitabil.

Prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, s-a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 459 alin. (2) C. pr. pen., cât privește soluția legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanță “fără citarea părților”, în motivarea soluției sale reținând că, atâta vreme cât admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se soluționează cu participarea procurorului, din perspectiva contradictorialității, ca element definitoriu al egalității de arme și al dreptului la un proces echitabil, norma legală trebuie să permită citarea părților. Prin urmare, ținând cont de dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit cărora “Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale și de faptul că decizia menționată este ulterioară sesizării instanței constituționale în prezenta cauză, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 459 alin. (2) C. pr. pen., cât privește soluția legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanță “fără citarea părților”, urmează a fi respinsă ca devenită inadmisibilă.

În temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (1) lit. f) C. pr. pen., cu unanimitate de voturi, în ceea ce privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), ale art. 452 alin. (1), precum și ale art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală

DREPTUL DE ACCES LA JUSTIȚIE

Violarea principiului egalității și nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferențiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă și rezonabilă, sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite (Decizia nr. 148 din 8 mai 2001 și în Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012). Or, diferența de tratament juridic instituită prin dispozițiile art. 453 alin. (3) teza întâi C. pr. pen. între situațiile în care motivul de revizuire stabilit la alin. (1) lit. a) al aceluiași articol poate fi invocat în favoarea, respectiv în defavoarea condamnatului – de observat că soluția de achitare nu se regăsește în enumerarea limitativă prevăzută de alin. (3) – este justificată de existența unor cazuri diferite, având în vedere că situația părților civile care solicită constatarea netemeiniciei soluției de achitare nu poate fi asimilată situației persoanei condamnate definitiv care solicită întoarcerea unei soluții defavorabile. De altfel, acest tratament diferențiat, pentru situații diferite în esență, are ca scop principal protejarea securității raporturilor juridice, mai ales în situația unei persoane cercetate penal și achitate definitiv. De asemenea, instanța de judecată apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere liberului acces la justiție și dreptului la un proces echitabil. Articolul 21 din Constituție permite accesul la justiție al oricărei persoane fizice sau juridice pentru apărarea oricărui drept și a oricărui interes legitim, în mod concret și efectiv, în sensul ca justițiabilul să beneficieze de posibilitatea clară și concretă de a contesta un act care aduce o atingere drepturilor sale și fără ca vreo lege să poată îngrădi acest drept. Aceasta nu înseamnă însă că accesul liber la justiție este un drept absolut, ci, așa cum a statuat CEDO în jurisprudența sa (cauzele Golder împotriva Regatului Unit – 1975 și Ashingdane împotriva Regatului Unit – 1985), dreptul de acces la justiție poate face obiectul unor limitări. Aceste limitări sunt implicit permise, deoarece dreptul de acces la justiție necesită, prin însăși natura sa, o reglementare din partea statelor, care poate să varieze în timp și spațiu, în funcție de nevoile și resursele de care dispune comunitatea. Gradul de acces permis de legislația națională trebuie să fie însă suficient pentru a asigura accesul individual la instanță, în lumina principiului supremației dreptului într-o societate democratică. Dreptul de acces la justiție nu este un drept absolut, orice restricție fiind admisă atât timp cât nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal în substanța sa, statul dispunând în acest sens de o marjă de apreciere (Decizia nr. 894 din 5 decembrie 2006). Accesul liber la justiție nu înseamnă că acesta trebuie asigurat la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac, deoarece competența și căile de atac sunt stabilite exclusiv de legiuitor, care poate institui reguli deosebite, în considerarea unor situații diferite. Prin urmare, instanța apreciază că instituirea de reguli deosebite pentru invocarea unor motive diferite de revizuire, după cum sunt în favoarea sau în defavoarea persoanei condamnate, nu încalcă dreptul fundamental de liber acces la instanță, prevăzut de art. 21 din Constituție în final, instanța apreciază că textul de lege criticat nu aduce atingere nici dreptului la apărare, consacrat de dispozițiile art. 24 din Constituție, de vreme ce posibilitatea formulării unei căi extraordinare de atac, în condițiile expres prevăzute de lege, nu reprezintă o expresie sau o consecință a dreptului de apărare, ci, de fapt, acest drept nu poate avea o existență de sine stătătoare în afara unei căi de atac prevăzute de lege. A echivala dreptul de a formula o cale extraordinară de atac cu dreptul la apărare pare excesiv în raport cu scopurile urmărite prin chiar reglementarea dreptului de apărare, cu toate garanțiile sale.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul consideră că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, iar în subsidiar, neîntemeiată. Arată că autorul excepției nu critică dispozițiile art. 453 alin. (3) teza întâi C. pr. pen. pentru ceea ce conțin acestea, ci pentru ceea ce nu conțin, motiv pentru care nu este vorba despre o veritabilă excepție de neconstituționalitate. Astfel, excepția apare ca fiind inadmisibilă, sens în care invocă Decizia Curții Constituționale nr. 99 din 13 februarie 2007. În subsidiar, consideră că excepția este neîntemeiată, întrucât situația inculpatului și cea a părții civile în procesul penal nu sunt identice, ci, dimpotrivă, sunt diferite. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994). Având în vedere autoritatea de lucru judecat care este atașată unei hotărâri judecătorești definitive și necesitatea asigurării securității raporturilor juridice, precum și principiul consacrat de art. 126 alin. (2) din Constituție, potrivit căruia competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute prin lege, consideră că dispozițiile art. 453 alin. (3) teza întâi C. pr. pen., care se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza normei juridice, fără privilegii și fără discriminări, sunt conforme cu prevederile constituționale ale art. 16. Referitor la critica privind pretinsa nerespectare a art. 24 din Constituție, apreciază că dispozițiile de lege criticate – care se coroborează cu cele ale art. 88-96 C. pr. pen. privind asistența juridică și reprezentarea – nu restrâng în niciun fel dreptul la apărare al părții civile, aceasta putând fi asistată de un avocat în tot cursul judecății, avocat care are dreptul să consulte actele dosarului, să pună întrebări inculpatului, să exercite drepturile procesuale ale părții pe care o asistă, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepții și obiecțiuni. Opinează că dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 21 din Constituție, nu este încălcat în niciun fel prin aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (3) teza întâi C. pr. pen., întrucât acestea nu afectează dreptul părții civile de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil.

Avocatul Poporului consideră că dispozițiile art. 453 alin. (3) teza întâi C. pr. pen. sunt constituționale, iar excepția de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă. Referitor la critica de neconstituționalitate raportată la art. 16 din Constituție, arată că prevederile constituționale invocate vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic cu privire la aplicarea unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, ci și necesitatea lui (Decizia Curții Constituționale nr. 238 din 10 mai 2005). Astfel, egalitatea în fața legii și a autorităților publice, consacrată de art. 16 alin. (1) din Constituție, își găsește aplicare doar atunci când părțile din proces se găsesc în situații identice sau egale, care impun și justifică același tratament juridic și, prin urmare, instituirea aceluiași regim juridic. Per a contrarie, când părțile se află în situații diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit. Or, în speța de față, soluția legislativă este determinată de natura juridică a revizuirii, aceea de garanție a atingerii scopului procesului penal, și anume aflarea adevărului de către instanțele judecătorești, astfel încât acestea să fie în măsură să soluționeze în mod just cauza și orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit vinovăției sale, respectiv nicio persoană nevinovată să nu sufere o pedeapsă. Referitor la critica de neconstituționalitate raportată la art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituție, arată că textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului părților la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil și nici dreptului la apărare. În plus, motivele invocate de autorii excepției nu reprezintă veritabile argumente de neconstituționalitate, ci acestea tind la modificarea dispozițiilor de lege criticate în sensul reglementării posibilității ca partea civilă să poată solicita revizuirea unei hotărâri de achitare pentru motivul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Activitatea desfășurată în ciclul ordinar al procesului penal – dacă a fost legală și temeinică – trebuie să se finalizeze cu pronunțarea unei hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat, în care faptele reținute exprimă adevărul, iar legea penală și cea civilă au fost aplicate corect. Practica a învederat însă și cazuri de hotărâri definitive care au soluționat cauzele penale cu grave erori de fapt și de drept. Legiuitorul a avut în vedere o asemenea ipoteză, rațiune pentru care a instituit căile de atac extraordinare ca mijloace procesual penale de desființare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat care nu corespund legii și adevărului. Având în vedere faptul că instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorității de lucru judecat, așadar stabilității hotărârilor judecătorești definitive, care este menită a da încredere în activitatea justiției, cazurile și condițiile de exercitare a căilor extraordinare de atac trebuie să fie strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii de drept. În egală măsură, opțiunea legiuitorului în reglementarea căilor extraordinare de atac trebuie să se realizeze în limite constituționale.

Calea extraordinară de atac care permite instanței penale să revină asupra propriei sale hotărâri este revizuirea, aceasta având caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate și înlăturate erorile de judecată intervenite în rezolvarea cauzelor penale. Cererea de revizuire se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei, fiind descoperite ulterior, care fac dovada că hotărârea definitivă se întemeiază pe o eroare judiciară. Potrivit art. 455 C. pr. pen., titularii acestei căi extraordinare de atac de retractare sunt: “părțile din proces, în limitele calității lor procesuale“, “un membru de familie al condamnatului, chiar și după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului” și procurorul, care poate cere din oficiu revizuirea laturii penale a hotărârii. În ceea ce privește obiectul căii de atac, revizuirea poate fi exercitată – în cazurile limitativ prevăzute de art. 453 C. pr. pen. – numai împotriva hotărârilor penale definitive prin care s-a rezolvat fondul cauzei, deoarece, așa cum s-a arătat în doctrină, finalitatea revizuirii constă în înlăturarea erorii judiciare, iar funcția procesuală a instituției se concentrează în înlesnirea descoperirii, adunarea și deducerea în fața justiției a unui material probator cu totul inedit sau cel puțin necunoscut instanței, care să permită constatarea erorii judiciare și înlăturarea ei.

Motivul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. privește situația în care s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate. Cu privire la înțelesul expresiei “fapte sau împrejurări”, în literatura de specialitate, ca și în practica judiciară, s-a considerat că aceasta se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, și anume orice întâmplare, situație sau stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii. Dispozițiile art. 453 alin. (4) teza întâi C. pr. pen. consacră menținerea sistemului revizuirii totale cu privire la motivul prevăzut la alin. (1) lit. a) din același articol, limitând incidența acestui caz de revizuire la situațiile în care pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal. Aceasta înseamnă că faptele sau împrejurările noi trebuie să conducă la o soluție opusă celei pronunțate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. Dacă prin faptele sau împrejurările noi nu se tinde la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, ci numai la dovedirea anumitor elemente care implică însă menținerea respectivei soluții, faptele sau împrejurările noi nu constituie motiv de revizuire.

Potrivit actualei reglementări, spre deosebire de cea cuprinsă în codurile de procedură penală din 1936 și 1968, cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. nu este incident în situația netemeiniciei hotărârii de achitare a inculpatului. Acest aspect rezultă atât din enumerarea cuprinsă în alin. (4) teza întâi al art. 453 C. pr. pen., cât și din condiția prevăzută de alin. (3) al aceluiași articol, condiție potrivit căreia cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei.

Soluția legislativă potrivit căreia cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei față de care s-a dispus renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, cu excluderea posibilității revizuirii hotărârii de achitare, este de natură să înfrângă egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea dreptului fundamental de acces liber la justiție. Excluderea posibilității invocării în defavoarea persoanei achitate a motivului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. – constând în descoperirea de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză – creează un tratament discriminatoriu pentru partea civilă din respectiva cauză față de părțile civile din alte cauze soluționate tot prin hotărâri definitive de achitare, dar cu privire la care sunt incidente motivele de revizuire prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. b)-d) C. pr. pen., și anume: hotărârea s-a întemeiat pe declarația unui martor, opinia unui expert sau pe situațiile învederate de un interpret, care a săvârșit infracțiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influențând astfel soluția pronunțată; ori un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecății sau după pronunțarea hotărârii, împrejurare care a influențat soluția pronunțată; sau un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracțiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influențat soluția pronunțată. Cu privire la cele două categorii de părți civile menționate. deși se găsesc în situații similare, acestea beneficiază – din perspectiva posibilității de a formula calea extraordinară de atac a revizuirii – de un tratament juridic diferit, ceea ce este de natură a contraveni prevederilor art. 16 din Constituție, în condițiile în care tratamentul discriminatoriu nu-și găsește nicio justificare obiectivă și rezonabilă.

În instituirea regulilor de acces al justițiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ținut de respectarea principiului egalității cetățenilor în fața legii. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce privește căile de atac nu este contrară acestui principiu, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetățenilor în utilizarea lor. Principiul egalității în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluții diferite pentru situații diferite. În consecință, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994).

Articolul 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, § 19, și Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2018, § 21). Or, din perspectiva interesului de a cere și obține îndreptarea erorilor judiciare, părțile civile din cauzele în care s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare – a cărei netemeinicie ar putea fi dovedită pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, în condițiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. – se află, sub aspectul recunoașterii liberului acces la justiție, într-o situație similară cu părțile civile din cauzele soluționate prin hotărâri definitive de achitare cu privire la care sunt incidente motivele de revizuire prevăzute de lit. b)-d) ale alin. (1) din art. 453 C. pr. pen.

Liberul acces la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiția se înfăptuiește. Este adevărat că regulile de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești sunt de competența exclusivă a legiuitorului, așa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție – text potrivit căruia “Competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“- și din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care “împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii“. Astfel, principiul liberului acces la justiție presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a utiliza aceste proceduri în formele și în modalitățile instituite de lege, însă numai cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituție, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiție, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exercițiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994 și Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, § 22).

În ceea ce privește rolul procurorului în cadrul procesului penal. Curtea observă că, potrivit prevederilor art. 131 din Constituție, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, exercitându-și atribuțiile prin procurori constituiți în parchete. Astfel, în temeiul dispozițiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiilor legalității, imparțialității și controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din același act normativ, procurorul participă la ședințele de judecată, în condițiile legii, și are rol activ în aflarea adevărului. În acest sens, dispozițiile art. 55 alin. (3) lit. f) C. pr. pen. prevăd atribuția procurorului de a formula și exercita, în cadrul procesului penal, contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești. Așadar, pornind de la scopul instituirii căii extraordinare de atac a revizuirii – acela de a asigura posibilitatea îndreptării hotărârilor penale definitive care se întemeiază pe erori judiciare, prin raportare la cazurile de revizuire expres și limitativ prevăzute de lege – și de la rolul procurorului, care, așa cum a reținut instanța de contencios constituțional în jurisprudența sa, acționează ca apărător al intereselor generale ale societății, dar și ale părților din proces, în spiritul legalității (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010, și Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, § 51), Curtea apreciază că exigențele art. 131 din Constituție impun legiuitorului să asigure posibilitatea revizuirii – inclusiv la inițiativa procurorului, în calitatea sa de titular al acestei căi extraordinare de atac – a hotărârilor de achitare a căror netemeinicie poate fi dovedită pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, în condițiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală.

Dispozițiile art. 453 alin. (3) C. pr. pen. cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum și soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 453 alin. (4) teza întâi din același cod, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), încalcă prevederile constituționale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiție și ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât lipsesc partea civilă de posibilitatea apărării drepturilor și a intereselor sale legitime, respectiv procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal. în situația în care se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluționarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii de achitare, trebuie să se asigure atât părții civile, cât și procurorului posibilitatea de a cere și obține restabilirea adevărului judiciar prin retractarea hotărârii pronunțate în cauză.

În temeiul art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, care prevede că, “în caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare”, este necesară extinderea controlului de constituționalitate asupra dispozițiilor art. 457 alin. (2) C. pr. pen., având în vedere că acest text de lege – care reglementează termenul de introducere a cererii de revizuire – nu poate fi disociat, sub aspectul posibilității revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a) din cod, de normele procesual penale constatate ca fiind neconstituționale. Dispozițiile art. 457 alin. (2) lit. a) C. pr. pen. au următorul cuprins: “(2) Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui față de care s-a încetat procesul penal se poate face în termen de 3 luni, care curge: a) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), când nu sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea sau de la data când aceasta a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora; b) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale; c) în cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. e), de la data când hotărârile ce nu se conciliază au fost cunoscute de persoana care face cererea.”

Drept consecință a constatării neconstituționalității dispozițiilor art. 453 alin. (3) C. pr. pen. cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum și a soluției legislative cuprinse în art. 453 alin. (4) teza întâi din cod, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 457 alin. (2) C. pr. pen., care exclude cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a) din cod, este de natură a aduce atingere, pe de o parte, egalității în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea dreptului fundamental de acces liber la justiție, principii consacrate de prevederile art. 16 și ale art. 21 din Constituție, iar, pe de altă parte, rolului Ministerului Public, stabilit de art. 131 din Legea fundamentală.

Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate ridicată constată că dispozițiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituționale cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a). Admite excepția de neconstituționalitate ridicată constată că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 453 alin. (4) teza întâi C. pr. pen., care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), este neconstituțională. Admite excepția de neconstituționalitate și constată că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 457 alin. (2) C. pr. pen., care exclude cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a), este neconstituțională. Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (3) și (4) teza întâi și ale art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală

CAZ DE REVIZUIRE

Spre deosebire de reglementarea anterioară [art. 394 alin. 1 lit. b)-d) din Codul de procedură penală din 1968], legea nouă nu mai prevede posibilitatea dovedirii acestor cazuri de revizuire prin ordonanța procurorului. Pe de altă parte, dispozițiile art. 454 alin. (2) din noul Cod de procedură penală – ca, de altfel, și prevederile art. 395 alin. 2 din vechiul cod – stabilesc că în cazurile în care dovada nu poate fi făcută prin hotărâre judecătorească, dată fiind existența unei cauze care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, proba cazurilor de revizuire prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d) se poate face în procedura de revizuire, prin orice mijloc de probă.

În temeiul prevederilor art. 454 alin. (1) C. pr. pen., criticate în cauza de față, cazurile de revizuire prevăzute de dispozițiile art. 453 alin. (1) lit. b)-d) C. pr. pen. se dovedesc, în primul rând, prin hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei pentru mărturie mincinoasă, fals în înscrisuri sau o infracțiune comisă de organul judiciar în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere. De asemenea, cazurile de revizuire menționate pot fi dovedite și prin hotărârea de achitare sau de încetare a procesului penal. Astfel, situația care constituie caz de revizuire se poate dovedi prin hotărârea de achitare atunci când, de exemplu, achitarea s-a dispus pentru că fapta nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege [art. 16 alin. (1) lit. b) teza a doua C. pr. pen.] sau pentru că există o cauză justificativă ori de neimputabilitate [art. 16 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală]. În fine, cazurile de revizuire menționate pot fi dovedite prin hotărârea de încetare a procesului penal atunci când instanța a stabilit că fapta există și că a fost comisă cu vinovăție, dar a dispus încetarea procesului penal, constatând că a intervenit o lege de amnistie sau prescripția răspunderii penale [art. 16 alin. (1) lit. f) C. pr. pen.]. În schimb, dacă, de exemplu, prin hotărâre s-a dispus achitarea pentru că fapta nu există [art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.] ori nu este prevăzută de legea penală [art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi C. pr. pen.] sau pentru că nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea [art. 16 alin. (1) lit. c) C. pr. pen.] sau încetarea procesului penal în cazul infracțiunii de mărturie mincinoasă pentru că există cauza de nepedepsire prevăzută în art. 273 alin. (3) din Codul penal [art. 16 alin. (1) lit. h) C. pr. pen.], cererea de revizuire va fi respinsă, nefiind admisă dovedirea existenței faptei ori a inexistenței cauzei de nepedepsire prin alte mijloace de probă.

Dispozițiile art. 454 alin. (1) C. pr. pen. nu încalcă nici prevederile art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.H. , care instituie ca excepție de la principiul ne bis in idem (dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori) redeschiderea procesului penal în cazul în care fapte noi ori recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunțată. Prevederile art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7 reprezintă o limitare a aplicării principiului securității juridice în materie penală, având în vedere că cerința de securitate juridică nu este absolută. Potrivit jurisprudenței CEDO , noțiunea “viciu fundamental”, în sensul art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7, desemnează o încălcare gravă a unei norme de procedură, care aduce o atingere importantă integrității procedurii precedente, astfel că simpla reevaluare a actelor dosarului de către procuror sau de către instanța de grad superior nu poate îndeplini acest criteriu (Hotărârea din 8 iulie 2019, Cauza Mihalache împotriva României, §§ 129 și 133). Or, dispozițiile art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală se înscriu în reglementarea instituției revizuirii, prin care Codul de procedură penală instituie un astfel de mecanism de redeschidere a procesului penal în cazul apariției unor fapte noi sau al descoperirii unor fapte necunoscute ori a unui viciu fundamental în cadrul procedurii anterioare, fără a aduce vreo atingere prevederilor art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7 la Convenție. Decizia nr. 650 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 lit. c) și ale art. 454 alin. (1) din Codul de procedură penală

SOLUȚIONAREA CAUZELOR ÎN FAȚA UNOR INSTANȚE INDEPENDENTE ȘI IMPARȚIALE, OBȚINEREA PROBELOR ÎN MOD LEGAL, EGALITATEA ARMELOR, DREPTUL LA APĂRARE, ASIGURAREA CARACTERULUI CONTRADICTORIU AL PROCEDURILOR

Sintagma “bunuri sau alte valori” cuprinsă în art. 82 lit. j) din Legea nr. 254/2013 este criticată, în esență, cu motivarea că ar lăsa loc de interpretare și, din această perspectivă, de abuzuri în aplicare. Potrivit jurisprudenței CEDO (constant invocată de Curtea Constituțională în contextul examinării respectării standardelor de calitate a legii), tocmai având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută (v Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014).

Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forța lucrurilor, formule mai mult sau mai puțin vagi, ale căror interpretare și aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deși certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre (hotărârile pronunțate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, § 36, Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 și 37, Kafkaris împotriva Ciprului, § 141, Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 și 93).

Aceasta este și situația sintagmei criticate, care utilizează într-adevăr noțiuni generale, dar într-un context care face ușor de interpretat și aplicat aceste noțiuni. Astfel, este evident că enumerarea obiectelor ale căror introducere, procurare, confecționare, deținere, schimb, primire, utilizare sau transmitere în penitenciar sunt interzise, în condițiile art. 82 lit. j) din Legea nr. 254/2013, nu poate fi una exhaustivă, precum și faptul că legiuitorul a vrut să excludă orice alt bun sau valoare decât cele expres enumerate, de natură a încălca regimul juridic specific din penitenciar, sens în care legiuitorul utilizează sintagma “în alte condiții decât cele admise”. Prin urmare, textul art. 82 lit. j) din Legea nr. 254/2013 cuprinde suficiente repere de natură să permită interpretarea și aplicarea sa corespunzătoare, astfel încât criticile autoarei excepției sunt neîntemeiate. Decizia nr. 595 din 30 septembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 475 din Codul de procedură penală și a sintagmei “bunuri sau alte valori” cuprinse în art. 82 lit. j) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

CONFISCAREA EXTINSĂ

Procedura de instituire a măsurii asigurătorii în vederea confiscării speciale sau extinse se circumscrie condițiilor astfel stabilite în normele de drept substanțial consacrate de dispozițiile art. 112 și art. 112¹ din Codul penal. Astfel, prevederile art. 112 din Codul penal statuează că sunt supuse confiscării speciale bunurile produse prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, bunurile care au fost folosite în orice mod sau destinate a fi folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, bunurile folosite, imediat după săvârșirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori a produsului obținut, dacă sunt ale făptuitorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, bunurile care au fost date pentru a determina săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau pentru a-l răsplăti pe făptuitor, bunurile dobândite prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate și în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, și bunurile a căror deținere este interzisă de legea penală.

Așa fiind, în cazul instituirii măsurii asigurătorii în vederea confiscării speciale, singura situație posibilă a luării unei astfel de măsuri pentru bunuri aparținând altei persoane are în vedere bunurile folosite la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală sau folosite pentru a asigura scăparea făptuitorului ori păstrarea folosului ori produsului obținut, cu condiția ca acele persoane să fi cunoscut scopul folosirii lor. Mai mult, potrivit dispozițiilor art. 112 alin. (2) din Codul penal, în aceste cazuri, dacă valoarea bunurilor supuse confiscării este vădit disproporționată față de natura și gravitatea faptei, se dispune confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ținând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce și de contribuția bunului la aceasta. Totodată, potrivit art. 112 alin. (3) și (5) din Codul penal, în situația în care persoana căreia îi aparțin bunurile nu a cunoscut scopul folosirii lor, atunci se va confisca echivalentul bănesc al acestora, iar dacă bunurile nu se vor găsi în locul lor se confiscă sume de bani până la concurența valorii acestora. Așa fiind, confiscarea unor astfel de bunuri funcționează în interesul general ca un factor de descurajare pentru cei care urmăresc implicarea în activități infracționale și, în același timp, garantează că astfel de activități nu aduc venituri ( v Hotărârea din 15 ianuarie 2015, pronunțată de CEDO în CauzaRummi împotriva Estoniei, § 103).

Dispozițiile penale referitoare la confiscarea extinsă vizează alte bunuri decât cele menționate anterior, cu condiția ca persoana condamnată să fi săvârșit una dintre infracțiunile limitativ enumerate în art. 112¹ din Codul penal, pentru care pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 4 ani sau mai mare, și dacă fapta a fost susceptibilă să îi procure un folos material. În aceste situații, măsura confiscării extinse este condiționată de îndeplinirea cumulativă a două condiții prevăzute în art. 112¹ alin. (2) din Codul penal, și anume valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit și instanța are convingerea că bunurile provin din activități infracționale de natura celor prevăzute în art. 112¹ alin. (1) din Codul penal. Cât privește bunurile ce pot fi supuse confiscării extinse și care se află în proprietatea altor persoane, Curtea a constatat că, potrivit art. 112¹ alin. (3) din Codul penal, la stabilirea valorii bunurilor dobândite de persoana condamnată în ultimii 5 ani se va ține seama și de valoarea bunurilor transferate de către persoana condamnată unui membru de familie sau unei persoane juridice asupra căreia persoana condamnată deține controlul. Prin urmare, în cazul confiscării extinse, terțul poate fi un membru de familie al persoanei condamnate sau o persoană juridică asupra căreia persoana condamnată deține controlul. O astfel de posibilitate este în acord cu jurisprudența Curții de la Strasbourg, care a statuat că măsura confiscării locuinței unui cuplu, în condițiile în care s-a probat faptul că stilul lor de viață nu corespunde veniturilor declarate, iar sursele de venit provin din activitatea infracțională a fiului acestora (condamnat pentru trafic de droguri), nu reprezintă o ingerință disproporționată în dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor, ci este o consecință a marjei largi de apreciere de care dispun statele în controlul folosinței bunurilor, precum și a obiectivului de interes general urmărit ( v Hotărârea din 4 noiembrie 2014, Cauza Aboufadda împotriva Franței, §§ 21-34).

Ținând seama de condițiile în care poate fi dispusă o măsură asiguratorie în vederea confiscării speciale sau extinse și de exigențele penale arătate, măsurile asigurătorii dispuse în vederea confiscării speciale sau extinse nu afectează dreptul de proprietate privată, deoarece acestea au caracter temporar și sunt justificate de dinamica urmăririi penale, în așa fel încât, așa cum însăși Constituția dispune în art. 44 alin. (9), la finele procesului, să se asigure confiscarea, în condițiile legii, a acelor bunuri destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni. Măsurile asigurătorii, indiferent de organul judiciar care le instituie, trebuie motivate, fiind necesar să se arate, în cuprinsul actului prin care se dispun (ordonanță sau încheiere), îndeplinirea condițiilor legale privind necesitatea dispunerii măsurilor și, de asemenea, întinderea prejudiciului sau a valorii necesare pentru care se solicită sechestrul și valoarea care urmează a fi garantată în acest fel (deciziile nr. 181 din 29 martie 2018, M. Of. nr. 537 din 28 iunie 2018, și nr. 548 din 26 septembrie 2019, M. Of. nr. 62 din 29 ianuarie 2020).

Având în vedere rațiunea dispunerii măsurilor asigurătorii asupra bunurilor altor persoane în proprietatea sau posesia cărora acestea se află și care își găsesc temei în confiscarea specială sau extinsă, în vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a acestora, și faptul că, potrivit jurisprudenței menționate, aceste măsuri nu afectează dreptul de proprietate privată, întrucât au caracter temporar și sunt justificate de dinamica urmăririi penale; ținând cont că luarea măsurilor asigurătorii de către procuror este cenzurată, în acord cu prevederile art. 250 alin. (1) C. pr. pen., de către judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza pe fond, iar, în cazul în care aceste măsuri sunt luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, atunci ele vor putea fi contestate, potrivit soluției legislative cuprinse în art. 250 alin. (6) C. pr. pen., astfel cum a fost cenzurată de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, , argumentele și soluția Deciziei nr. 510 din 17 iulie 2018, își păstrează valabilitatea și în cauza de față. Decizia nr. 109 din 15 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488¹ alin. (2) din Codul de procedură penală

[1] Hotărârea din 28 octombrie 1999, Cauza Brumărescu împotriva României, https://hudoc.echr.coe.int/

DURATA PROCESULUI PENAL

Astfel reglementată, contestația privind durata procesului penal presupune, așa cum rezultă și din denumirea instituției analizate, existența unui proces penal început. Și cum prima etapă a procesului penal, conform dispozițiilor procesual penale, este cea a urmăririi penale, întrucât Codul de procedură penală nu reglementează, ca etapă distinctă a procesului penal, anterioară urmăririi penale, realizarea actelor de cercetare penală premergătoare începerii urmăririi penale, titularii contestației reglementate la art. 488¹-488⁶ C. pr. pen. sunt suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente; în cursul judecății, contestația privind durata procesului penal poate fi formulată și de către procuror.

Persoana față de care sunt realizate acte de cercetare penală, în cursul urmăririi penale începute în rem – sau chiar în cursul urmăririi penale începute in personam, dar în cadrul căreia persoana în cauză nu are calitatea de parte -, nu are dreptul de a promova contestația privind durata procesului penal. Prin urmare, în situația în care, deși sesizat cu o plângere, procurorul nu dispune nicio măsură și nu efectuează niciun act, pasivitatea organelor judiciare nu poate fi sancționată prin utilizarea procedurii speciale analizate.

Prin “făptuitor” se înțelege persoana care nu are calitatea de suspect, dar în legătură cu care sunt realizate acte de cercetare penală (Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 780 din 3 octombrie 2017, §§ 23-25,)

Procesul etapizat de formulare și demonstrare a unei acuzații în materie penală presupune, printre altele, crearea, pentru participanții la procesul penal, a unei stări de incertitudine juridică, ce evoluează odată cu etapele procesului penal, incertitudine de natură a afecta existența acestora și de a influența conținutul raporturilor juridice pe care ei le încheie cu alți subiecți de drept, motiv pentru care se impune a fi limitată în timp, pentru a nu afecta în mod ireversibil existența persoanelor în cauză. Această problemă nu poate fi invocată însă în privința făptuitorului sau a altor persoane chemate, în cursul urmăririi penale, pentru a fi audiate cu privire la diferite fapte reținute în dosarele penale și care nu au calitatea de părți ale procesului penal, fiind invocată jurisprudența CEDO , respectiv Hotărârea din 27 septembrie 2007, Cauza Reiner și alții împotriva României, §§ 48 și 54.

Aceeași soluție juridică rezultă și din rațiunea reglementării instituției prescripției răspunderii penale. Aceasta, pe de o parte, limitează în timp starea de incertitudine a persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală și care nu mai pot fi trase la răspundere după împlinirea termenelor de prescripție a răspunderii penale pentru faptele comise, termene ce sunt calculate conform art. 154 din Codul penal și, respectiv, art. 155 alin. (4) din același cod, iar, pe de altă parte, asigură dreptul organelor judiciare ca, până la împlinirea termenelor anterior menționate sau chiar în scopul întreruperii curgerii acestora, să efectueze toate actele de urmărire penală pe care le consideră necesare, în vederea aflării adevărului. Astfel, în interiorul termenelor de prescripție a răspunderii penale, organele judiciare au dreptul de a efectua toate actele procedurale pe care le consideră necesare, în vederea soluționării cauzelor, cu respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor implicate.

Excluderea persoanelor față de care au fost realizate acte de urmărire penală, dar care nu au calitatea de părți ale procesului penal din categoria titularilor dreptului de a formula contestație privind durata procesului penal este firească, nefiind de natură a încălca accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil al acestora. Cu privire la drepturile fundamentale anterior menționate, a fost invocată Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, § 78, și Decizia nr. 307 din 23 martie 2010, M. Of. nr. 287 din 3 mai 2010.

Referitor la pretinsa încălcare prin textele criticate a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, persoanele care au calitatea de părți ale procesului penal, aflate în etapele procesuale la care fac referire prevederile art. 488¹ alin. (1) C. pr. pen. , respectiv în cursul urmăririi penale, al judecății sau în căile ordinare sau extraordinare de atac, sunt în situații diferite sub aspectul nevoii de a limita starea de incertitudine ce rezultă din calitatea procesuală și etapa procesuală în care se regăsesc, prin formularea unei contestații privind durata procesului penal. Acest aspect justifică reglementarea de către legiuitor a unor termene diferite după a căror împlinire persoanele în cauză pot promova calea de atac astfel reglementată, fără ca, în acest fel, să fie încălcat principiul constituțional al egalității în drepturi. În acest sens, a fost invocată Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996, și Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, M. Of. nr. 406 din 15 iunie 2009.

Nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate conform căreia dispozițiile art. 488¹ alin. (2) C. pr. pen. plasează făptuitorul pe o poziție de inferioritate față de persoana vătămată, încălcându-i în acest fel dreptul la un proces echitabil, prin faptul că acesta nu este prevăzut printre persoanele care au dreptul de a formula contestație cu privire la durata procesului penal. Potrivit art. 488¹ alin. (3) lit. a) C. pr. pen., contestația analizată poate fi promovată, în cursul urmăririi penale, după trecerea a cel puțin un an de la momentul începerii etapei procesuale anterior menționate. Or, în aceste condiții, prevederea făptuitorului în ipoteza normei criticate ar fi fost lipsită de rațiune juridică. Decizia nr. 102 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488¹ alin. (2) din Codul de procedură penală

PASIVITATEA ORGANELOR JUDICIARE

Contestația privind durata procesului penal presupune, așa cum rezultă și din denumirea instituției analizate, existența unui proces penal început. Și, cum prima etapă a procesului penal, conform dispozițiilor procesual penale, este cea a urmăririi penale, întrucât Codul de procedură penală nu reglementează, ca etapă distinctă a procesului penal, anterioară urmăririi penale, realizarea actelor de cercetare penală premergătoare începerii urmăririi penale, titularii contestației reglementate la art. 488¹-488⁶ C. pr. pen. sunt suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente; în cursul judecății, contestația privind durata procesului penal poate fi formulată și de către procuror.

Această soluție juridică apare ca fiind rezonabilă, fiind justificată prin lipsa formulării, cu privire la o persoană în legătură cu care sunt efectuate doar acte de cercetare penală, dar care nu are calitatea de suspect sau de inculpat, a unei suspiciuni referitoare la săvârșirea de către aceasta a unei infracțiuni. Prin “făptuitor” se înțelege persoana care nu are calitatea de suspect, dar în legătură cu care sunt realizate acte de cercetare penală (Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, M. Of. nr. 780 din 3 octombrie 2017, §§ 23-25).

Această problemă nu poate fi invocată, însă, în privința făptuitorului sau a altor persoane chemate, în cursul urmăririi penale, pentru a fi audiate cu privire la diferite fapte reținute în dosarele penale și care nu au calitatea de părți ale procesului penal, fiind invocată jurisprudența CEDO , respectiv, Hotărârea din 27 septembrie 2007, §§ 48 și 54, Cauza Reiner și alții împotriva României.

În materie penală, „termenul rezonabil“ din art. 6 alin. 1 din Convenţie începe din momentul în care o persoană este „acuzată“; poate fi vorba de o dată anterioară sesizării instanţei de judecată, în special cea a arestării, a inculpării şi a începerii urmăririi penale. „Acuzarea“, în sensul art. 6 alin. 1, poate fi definită „ca notificarea oficială, emanând de la autoritatea competentă, a imputării săvârşirii unei infracţiuni“, idee ce corespunde şi noţiunii de „repercusiuni importante asupra situaţiei“ suspectului [v Reinhardt şi Slimane-Käid împotriva Franţei, Hotărârea din 31 martie 1998, Culegere 1998-II, p. 660, § 93, şi Pantea împotriva României, § 275, CEDO 2003-VI (extrase)].

Aplicând aceste principii în situaţia faptelor în cauză, Curtea observă că pentru domnii Paisz şi Hejja, procedura penală a început în anul 1991, când au fost arestaţi preventiv. În ceea ce îl priveşte pe domnul Konrad, aşa cum reiese din declaraţia tatălui său dată la data de 31 iulie 1991, el a avut cunoştinţă încă din anul 1991 de acuzaţiile aduse împotriva sa şi de urmărirea penală în desfăşurare .

În ceea ce îl priveşte pe domnul Reiner, Curtea constată că, deşi a fost audiat în anul 1991 de poliţie, el nu avea niciun motiv să presupună că este vizat personal şi nimic nu indică faptul că în acest stadiu era el însuşi bănuit de săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Deşi este adevărat că martorul F.G. l-a menţionat printre agresorii lui A.A., nu a fost luată nicio măsură care ar fi putut avea urmări importante asupra situaţiei sale. În plus, din 1991 până în 1997, el nu a fost citat pentru a depune mărturie şi nicio altă măsură nu a fost luată împotriva lui. Deşi numărul dosarului penal indică faptul că a fost constituit în anul 1990, nu e mai puţin adevărat faptul că era vorba de o urmărire penală in rem şi că era posibil ca ancheta împotriva reclamantului să înceapă mai târziu. De altfel, reclamantul însuşi a precizat în formularul său de cerere trimis Curţii că a fost citat pentru a fi audiat în anul 1997. Abia la data de 13 noiembrie 1997 Parchetul l-a audiat şi l-a informat oficial că era bănuit de săvârşirea unei infracţiuni. Prin urmare, Curtea apreciază că abia la această dată a început procedura penală în ceea ce îl priveşte.

În fine, Curtea observă că perioada ce trebuie luată în considerare nu a început în anul 1990, când a început urmărirea penală in rem, ci la data de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a recunoaşterii dreptului de recurs individual de către România. Pe de altă parte, nimeni nu contestă faptul că procedura s-a încheiat la data de 26 martie 2001, data respingerii recursului reclamanţilor prin decizia definitivă a Curţii Supreme .

Natura rezonabilă a duratei unei proceduri se apreciază în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente [v, printre multe altele, Pélissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), § 67, CEDO 1999-II]. În materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are tocmai scopul de a evita „ca o persoană inculpată să rămână prea mult în incertitudine privind soarta sa“ (Stögmüller împotriva Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr.9, p. 40, § 5).[1]

Aceeași soluție juridică rezultă și din rațiunea reglementării instituției prescripției răspunderii penale. Aceasta, pe de o parte, limitează în timp starea de incertitudine a persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală și care nu mai pot fi trase la răspundere după împlinirea termenelor de prescripție a răspunderii penale pentru faptele comise, termene ce sunt calculate conform art. 154 din Codul penal și, respectiv, art. 155 alin. (4) din același cod, iar, pe de altă parte, asigură dreptul organelor judiciare ca, până la împlinirea termenelor anterior menționate, sau chiar în scopul întreruperii curgerii acestora, să efectueze toate actele de urmărire penală pe care le consideră necesare, în vederea aflării adevărului. Astfel, în interiorul termenelor de prescripție a răspunderii penale, organele judiciare au dreptul de a efectua toate actele procedurale pe care le consideră necesare, în vederea soluționării cauzelor, cu respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor implicate.

Referitor la pretinsa încălcare prin textele criticate a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție, persoanele care au calitatea de părți ale procesului penal, aflate în etapele procesuale la care fac referire prevederile art. 488¹ alin. (1) C. pr. pen. , respectiv în cursul urmăririi penale, al judecății sau în căile ordinare sau extraordinare de atac, sunt în situații diferite sub aspectul nevoii de a limita starea de incertitudine ce rezultă din calitatea procesuală și etapa procesuală în care se regăsesc, prin formularea unei contestații privind durata procesului penal. Acest aspect justifică reglementarea de către legiuitor a unor termene diferite după a căror împlinire persoanele în cauză pot promova calea de atac astfel reglementată, fără ca, în acest fel, să fie încălcat principiul constituțional al egalității în drepturi. În acest sens, a fost invocată Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996, și Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, M. Of. nr. 406 din 15 iunie 2009.

Nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate conform căreia dispozițiile art. 488¹ alin. (2) C. pr. pen. plasează făptuitorul pe o poziție de inferioritate față de persoana vătămată, încălcându-i în acest fel dreptul la un proces echitabil, prin faptul că acesta nu este enumerat printre persoanele care au dreptul de a formula contestație cu privire la durata procesului penal. Potrivit art. 488¹ alin. (3) lit. a) C. pr. pen. , contestația analizată poate fi promovată, în cursul urmăririi penale, după trecerea a cel puțin un an de la momentul începerii etapei procesuale anterior menționate. Or, în aceste condiții, prevederea făptuitorului în ipoteza normei criticate ar fi fost lipsită de rațiune juridică. Decizia nr. 26 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488¹ alin. (2) din Codul de procedură penală

PRESCRIPȚIA RĂSPUNDERII PENALE

Făptuitorul nu este reglementat în Codul de procedură penală, ca participant la procesul penal, această noțiune fiind utilizată în cuprinsul acestui cod, în lipsa unei definiții legale, spre exemplu, la art. 44 referitor la competența în caz de reunire a cauzelor, art. 48 cu privire la competența în caz de schimbare a calității inculpatului, art. 61 referitor la actele încheiate de unele organe de constatare, art. 62 privind actele încheiate de comandanții de nave și aeronave, art. 146¹ cu privire la obținerea datelor privind tranzacțiile financiare ale unei persoane, art. 147 referitor la reținerea, predarea și percheziționarea trimiterilor poștale și art. 148 cu privire la utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală și a colaboratorilor. Având în vedere aspectele anterior menționate, Prin “făptuitor” se înțelege persoana care nu are calitatea de suspect, dar în legătură cu care sunt realizate acte de cercetare penală. Astfel, pot avea calitatea de făptuitor persoanele împotriva cărora a fost înregistrată o plângere penală sau persoanele avute în vedere în desfășurarea urmăririi penale în rem, dar în privința cărora nu este atins standardul de probațiune necesar pentru a putea fi încadrate în categoria suspecților sau a inculpaților. Prin urmare, în privința acestor persoane, probatoriul administrat furnizează indicii care să sugereze o eventuală formă de vinovăție în săvârșirea faptelor ce fac obiectul urmăririi penale. Din această perspectivă, procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin nivele diferite ale probării vinovăției persoanelor care săvârșesc fapte de natură penală. Această evoluție graduală debutează cu existența unor bănuieli rezonabile că persoana în cauză a săvârșit o infracțiune, bănuieli a căror constatare îi conferă respectivei persoane calitatea de suspect, continuă cu formarea, pe baza probelor administrate, a unei presupuneri rezonabile că persoana avută în vedere a săvârșit o infracțiune, etapă ce determină punerea în mișcare a acțiunii penale, conform art. 15 C. pr. pen. , și dobândirea calității de inculpat, și se finalizează cu demonstrarea vinovăției acesteia, dincolo de orice îndoială rezonabilă, fapt ce transformă inculpatul în persoană condamnată (v, în acest sens, Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, M. Of. nr. 515 din 4 iulie 2017).

Procesul etapizat de formulare și demonstrare a unei acuzații în materie penală presupune, printre altele, crearea, pentru participanții la procesul penal, a unei stări de incertitudine juridică, ce evoluează odată cu etapele procesului penal, incertitudine de natură a afecta existența acestora și de a influența conținutul raporturilor juridice pe care ei le încheie cu alți subiecți de drept, motiv pentru care se impune a fi limitată în timp, pentru a nu afecta în mod ireversibil existența persoanelor în cauză.

Prin Hotărârea din 27 septembrie 2007, §§ 48 și 54, Cauza Reiner și alții împotriva României, CEDO a statuat, în privința reclamantului, că “deși a fost audiat în anul 1991 de poliție, el nu avea niciun motiv să presupună că este vizat personal și nimic nu indică faptul că în acest stadiu era el însuși bănuit de săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Deși este adevărat că martorul l-a menționat printre agresorii lui A., nu a fost luată nicio măsură care ar fi putut avea urmări importante asupra situației sale. În plus, din 1991 până în 1997, el nu a fost citat pentru a depune mărturie și nicio altă măsură nu a fost luată împotriva lui. Deși numărul dosarului penal indică faptul că a fost constituit în anul 1990, nu este mai puțin adevărat faptul că era vorba de o urmărire penală în rem și că era posibil ca ancheta împotriva reclamantului să înceapă mai târziu. De altfel, reclamantul însuși a precizat în formularul său de cerere trimis Curții că a fost citat pentru a fi audiat în anul 1997. Abia la data de 13 noiembrie 1997 Parchetul l-a audiat și l-a informat oficial că era bănuit de săvârșirea unei infracțiuni. Prin urmare, Curtea a apreciat că abia la această dată a început procedura penală în ceea ce îl privește.” Prin aceeași hotărâre, instanța europeană a reamintit că, în materie penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are tocmai scopul de a evita “ca o persoană inculpată să rămână prea mult în incertitudine privind soarta sa (Hotărârea din 10 noiembrie 1969, Cauza Stogmuller împotriva Austriei, § 5)”.

Aceeași soluție juridică rezultă și din rațiunea reglementării instituției prescripției răspunderii penale. Aceasta, pe de o parte, limitează în timp starea de incertitudine a persoanelor care au săvârșit fapte prevăzute de legea penală și care nu mai pot fi trase la răspundere după împlinirea termenelor de prescripție a răspunderii penale pentru faptele comise, termene ce sunt calculate conform art. 154 din Codul penal și, respectiv, art. 155 alin. (4) din același cod, iar, pe de altă parte, asigură dreptul organelor judiciare ca, până la împlinirea termenelor anterior menționate, sau chiar în scopul întreruperii curgerii acestora, să efectueze toate actele de urmărire penală pe care le consideră necesare, în vederea aflării adevărului. Astfel, în interiorul termenelor de prescripție a răspunderii penale, organele judiciare au dreptul de a efectua toate actele procedurale pe care le consideră necesare, în vederea soluționării cauzelor, cu respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor implicate.

Excluderea persoanelor față de care au fost realizate acte de urmărire penală, dar care nu au calitatea de părți ale procesului penal, din categoria titularilor dreptului de a formula contestație privind durata procesului penal este firească, nefiind de natură a încălca accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil al acestora. Cu privire la drepturile fundamentale anterior menționate, accesul liber la justiție este asigurat atunci când persoana interesată are dreptul de a se adresa cel puțin unei instanțe naționale independente, în vederea valorificării drepturilor sau intereselor sale legitime (v Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, § 78), iar dreptul la un proces echitabil presupune asigurarea unor garanții precum egalitatea armelor între acuzare și apărare, dreptul de a formula apărările necesare și dreptul de a beneficia de soluționarea cauzelor în cadrul unor proceduri caracterizate prin contradictorialitate (v Decizia nr. 307 din 23 martie 2010, M. Of. nr. 287 din 3 mai 2010). Or, persoanelor aflate în ipoteza invocată de autorul excepției le sunt asigurate aceste garanții procesuale, în forme corespunzătoare etapei procesuale, anterioare urmăririi penale, în care se află.

Persoanele care au calitatea de părți ale procesului penal, aflate în etapele procesuale la care fac referire prevederile art. 488¹ alin. (1) C. pr. pen. , respectiv în cursul urmăririi penale, al judecății sau în căile ordinare sau extraordinare de atac, sunt în situații diferite sub aspectul nevoii de a limita starea de incertitudine ce rezultă din calitatea procesuală și etapa procesuală în care se regăsesc, prin formularea unei contestații privind durata procesului penal. Acest aspect justifică reglementarea de către legiuitor a unor termene diferite după a căror împlinire persoanele în cauză pot promova calea de atac astfel reglementată, fără ca, în acest fel, să fie încălcat principiul constituțional al egalității în drepturi. Egalitatea nu înseamnă uniformitate și acest principiu nu interzice reglementarea unor reguli specifice în cazul diferenței de situații (v Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996, și Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, M. Of. nr. 406 din 15 iunie 2009).

Distinct de cele reținute prin jurisprudența anterior menționată, nu poate fi reținută critica de neconstituționalitate conform căreia dispozițiile art. 488¹ alin. (2) C. pr. pen. plasează făptuitorul pe o poziție de inferioritate față de persoana vătămată, încălcându-i, în acest fel, dreptul la un proces echitabil, prin faptul că acesta nu este enumerat printre persoanele care au dreptul de a formula contestație cu privire la durata procesului penal. Astfel cum s-a arătat și în motivarea excepției de neconstituționalitate, dispozițiile art. 488¹ alin. (2) C. pr. pen. nu pot fi aplicate decât în coroborare cu cele ale alin. (3) lit. a) din același articol, potrivit cărora contestația analizată poate fi promovată, în cursul urmăririi penale, după trecerea a cel puțin un an de la momentul începerii etapei procesuale anterior menționate. Or, în aceste condiții, prevederea făptuitorului în ipoteza normei criticate ar fi fost lipsită de rațiune juridică. Decizia nr. 131 din 20 martie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488¹ alin. (2) și alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală

ACȚIUNE ÎN REPARAREA PAGUBEI

Recunoașterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecință a art. 5 § 5 din Convenție, ci a art. 1 alin. (3), a art. 23 alin. (1) și a art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. Aceste texte constituționale oferă libertății individuale un standard mai înalt de protecție decât cel stabilit de Convenție, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privința privării nelegale de libertate, cât și a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. , sau achitare. Odată oferit acest standard, și în privința acestuia devin aplicabile garanțiile rezultate din jurisprudența CEDO referitoare la art. 5 § 5 din Convenție.

Dreptul persoanei la despăgubire nu este condiționat de temeiul achitării – art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. : a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate – tocmai pentru că, în caz contrar, ar fi afectată prezumția de nevinovăție a persoanei prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituție. Este de principiu că o hotărâre judecătorească definitivă de achitare se bucură de autoritate de lucru judecat și are drept rezultat menținerea/prezervarea prezumției de nevinovăție. Or, a face distincție între temeiurile achitării pentru a determina dacă persoana în cauză beneficiază sau nu de dreptul la despăgubire ar însemna să se mențină o umbră de îndoială cu privire la prezumția de nevinovăție. Aceasta este unică și produce aceleași efecte, indiferent de temeiul achitării. Nici anterior achitării și nici ulterior acesteia nu se pot crea diverse grade de comparație ale nevinovăției.

În schimb, atunci când procesul penal este soluționat prin aplicarea uneia dintre cauzele de încetare [art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. pr. pen. ], care în sine împiedică instanța să soluționeze fondul cauzei, dreptul la repararea pagubei nu subzistă pentru că acuzația penală nu a fost soluționată pe fond, procesul penal încetând din motive procedurale sau substanțiale care au împiedicat soluționarea sa. În aceste cazuri, persoana poate solicita continuarea procesului penal, conform art. 18 C. pr. pen. , pentru a obține o soluție de achitare, care dă dreptul la despăgubiri. Însă dreptul la repararea pagubei este și rămâne garantat în situația în care privarea de libertate a fost dispusă cu încălcarea legii într-o cauză soluționată prin aplicarea motivelor de încetare a procesului penal sau prin condamnarea persoanei.

În ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. , sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei ordonanța de clasare sau hotărârea judecătorească de achitare.

Având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, “nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o Decizia anterioară a Curții Constituționale” și ținând cont de faptul că Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, a fost pronunțată ulterior sesizării instanței de contencios constituțional, Curtea va respinge, ca devenită inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 539 alin. (2) C. pr. pen. .

Cât privește excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 538 alin. (1) C. pr. pen. , analizând contextul în care aceasta a fost invocată și motivele de neconstituționalitate formulate, în speță este incidentă una dintre cauzele de inadmisibilitate a excepțiilor de neconstituționalitate expres consacrate de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, respectiv lipsa legăturii excepției de neconstituționalitate cu cauza în care a fost ridicată.

Interpretând dispozițiile alin. (1) și (5) ale art. 29 din Legea 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, excepția de neconstituționalitate a unor dispoziții legale incidente într-o anumită fază procesuală trebuie să aibă legătură cu soluționarea cererii în cadrul căreia a fost invocată această excepție (Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, M. Of. nr. 92 din 4 februarie 2015; Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, M. Of. nr. 906 din 8 decembrie 2015). Legătura cu soluționarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M. Of. nr. 600 din 12 august 2014, § 15). Incidența textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, M. Of. nr. 788 din 29 octombrie 2014).

Eventualele critici referitoare la o interpretare într-un sens neconstituțional a dispozițiilor art. 538 alin. (1) C. pr. pen. sunt susceptibile de analiză pe fond numai în cauze în care acestea sunt aplicabile/aplicate de către instanță. Câtă vreme în cauză nu subzistă o astfel de ipoteză – întrucât acțiunea civilă a autorului excepției a fost formulată în temeiul art. 539 alin. (2) C. pr. pen. -, excepția de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată și motivată, exclusiv cu privire la înțelesul și aplicarea art. 538 alin. (1) C. pr. pen. , nu are legătură cu cauza în care a fost ridicată și este inadmisibilă în raport cu art. 29 alin. (1) și (5) din Legea nr. 47/1992. Ca urmare, Curtea nu poate proceda la analiza fondului excepției de neconstituționalitate față de inadmisibilitatea reținută și va respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 538 alin. (1) C. pr. pen.

Cu privire la dispozițiile art. 541 alin. (2) C. pr. pen. , Curtea a pronunțat Decizia nr. 788 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 143 din 24 februarie 2016, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate.

Dispozițiile constituționale invocate de autorul excepției sau alte norme cuprinse în Constituție, în pacte ori tratate internaționale la care România este parte nu prevăd imprescriptibilitatea dreptului persoanelor prejudiciate prin erori judiciare de a porni acțiune în repararea pagubei sau vreun termen-limită în care acest drept poate fi exercitat. Art. 52 alin. (3) teza a doua din Constituție, prin expresia “condițiile legii”, lasă la opțiunea legiuitorului stabilirea condițiilor procedurale în care dreptul la reparații poate fi exercitat, aceeași idee regăsindu-se și în dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la C.E.D.H. , potrivit cărora “Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori potrivit practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte”.

Termenul de 6 luni prevăzut la art. 541 alin. (2) C. pr. pen. este un termen de prescripție a dreptului la acțiune rezonabil, care asigură celui prejudiciat condițiile optime pentru a exercita acțiune în justiție în scopul obținerii reparațiilor legale. Curtea a subliniat, de altfel, că exercițiul niciunui drept fundamental recunoscut de Constituție sau de tratatele internaționale privind drepturile omului nu trebuie absolutizat, motiv pentru care instituirea prin lege a unor condiții procesuale de valorificare a respectivului drept, cum este, în speță, instituirea unui termen de 6 luni pentru introducerea acțiunii pentru repararea pagubei, nu este incompatibilă cu exigențele constituționale care se circumscriu principiului liberului acces la justiție.

Curtea nu poate reține nici instituirea, prin normele procesual penale criticate, a unui regim discriminatoriu, astfel cum susține autorul, în raport cu materia răspunderii civile delictuale. Reglementarea termenului de prescripție de 3 ani (art. 2.517 din Codul civil) și începerea curgerii acestuia de la nașterea dreptului la acțiune, iar nu de la nașterea dreptului subiectiv material [art. 2.528 alin. (1) din Codul civil] în situația acțiunii în răspundere civilă delictuală au în vedere specificul acțiunilor în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită. Or, această diferență de regim juridic nu este de natură a încălca principiul egalității în drepturi, prevăzut la art. 16 din Constituție, întrucât discriminarea poate fi constatată doar în situația reglementării unor soluții juridice diferite pentru persoane aflate în situații similare, aspect ce nu poate fi reținut în prezenta cauză. Principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, dar că acesta nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferențe de situații (v Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, și Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996). Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 538 alin. (1), ale art. 539 alin. (2) și ale art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală

EROARE JUDICIARĂ

Statul este obligat să recunoască și să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferențiere sub acest aspect nu este decât una artificială, care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncții de orice natură a sistemului judiciar. Evident, această răspundere poate fi limitată doar în cazul în care prin faptele sale persoana supusă măsurii a împiedicat/stânjenit ori a încercat să împiedice/stânjenească aflarea adevărului, îngreunând/distorsionând activitatea organelor judiciare, sau a avut o conduită reprobabilă în contextul desfășurării procesului penal. Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acțiune sau inacțiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârșit-o să compenseze dauna, funcționează nu numai dacă acțiunea sau inacțiunea încalcă o anumită dispoziție legală expresă, ci și dacă aceasta încalcă o reglementare constituțională care vizează un drept/o libertate fundamental(ă).

Articolul 1 alin. (3)- care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului – și art. 23 alin. (1) din Constituție trebuie privite în mod coroborat, fiind intrinsec legate între ele. Aceste dispoziții constituționale reprezintă temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate. Totodată, având în vedere obligația statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilității libertății individuale în ipoteza normei examinate constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție.

Recunoașterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecință a art. 5 § 5 din Convenție, ci a art. 1 alin. (3), a art. 23 alin. (1) și a art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. Aceste texte constituționale oferă un standard mai înalt de protecție libertății individuale decât cel stabilit de Convenție, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privința privării nelegale de libertate, cât și a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. , sau achitare. Odată oferit acest standard, și în privința acestuia devin aplicabile garanțiile rezultate din jurisprudența CEDO referitoare la art. 5 § 5 din Convenție.

Dreptul persoanei la despăgubire nu este condiționat de temeiul achitării – art. 16 alin. (1) lit. a)-d) prevede că acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate – tocmai pentru că, în caz contrar, ar fi afectată prezumția de nevinovăție a persoanei prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituție. Este de principiu că o hotărâre judecătorească definitivă de achitare se bucură de autoritate de lucru judecat și are drept rezultat menținerea/prezervarea prezumției de nevinovăție. Or, a face distincție între temeiurile achitării pentru a determina dacă persoana în cauză beneficiază sau nu de dreptul la despăgubire ar însemna să se mențină o umbră de îndoială cu privire la prezumția de nevinovăție. Aceasta este unică și produce aceleași efecte, indiferent de temeiul achitării. Nici anterior achitării și nici ulterior acesteia nu se pot crea diverse grade de comparație ale nevinovăției.

Având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, “nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o Decizia anterioară a Curții Constituționale” și ținând cont de faptul că Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, a fost pronunțată ulterior sesizării instanței de contencios constituțional, se constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 539 C. pr. pen. a devenit inadmisibilă.

Totodată, în acord cu jurisprudența constantă a Curții Constituționale, în temeiul Deciziei anterior menționate, prin care s-a admis excepția, prezenta Decizia poate constitui motiv al unei cereri de revizuire (Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2020, M. Of. nr. 440 din 26 mai 2020, § 34). Decizia nr. 640 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 539 din Codul de procedură penală

RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII

Recursul în interesul legii, instituit și reglementat în prevederile art. 514-518 din Codul de procedură civilă, reprezintă, de asemenea, o consacrare la nivel infraconstituțional, realizată de legiuitorul ordinar, a normei constituționale cuprinse în art. 126 alin. (3), potrivit căreia “Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale”. Cu privire la această atribuție a instanței supreme, în Decizia nr. 1.338 din 11 octombrie 2011, M. Of. nr. 895 din 16 decembrie 2011, și în Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, M. Of. nr. 139 din 24 februarie 2011, Curtea a reținut că instituirea caracterului obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate pe calea recursului în interesul legii nu face decât să dea eficiență rolului constituțional al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu referire la situațiile pe care legiuitorul ordinar le vizează și ale căror efecte urmărește să le limiteze, prin reglementarea instituției recursului în interesul legii, Curtea a statuat că divergențele profunde de jurisprudență sunt susceptibile de a crea un climat general de incertitudine și insecuritate juridică (v, în acest sens, Decizia nr. 600 din 14 aprilie 2009, M. Of. nr. 395 din 11 iunie 2009).

În Hotărârea din 1 decembrie 2005, Cauza Păduraru împotriva României, CEDO a precizat că divergențele profunde de jurisprudență care persistă în timp și care privesc un domeniu ce prezintă un mare interes social sunt de natură să genereze o incertitudine permanentă și să facă să scadă încrederea publicului în sistemul judiciar, care este una dintre componentele fundamentale ale statului de drept (în acest sens, v și jurisprudența Curții Constituționale, de pildă Decizia nr. 296 din 1 martie 2011, M. Of. nr. 497 din 12 iulie 2011, Decizia nr. 1.193 din 20 septembrie 2011, M. Of. nr. 28 din 13 ianuarie 2012, Decizia nr. 1.064 din 11 decembrie 2012, M. Of. nr. 70 din 1 februarie 2013, sau Decizia nr. 54 din 5 februarie 2014, M. Of. nr. 301 din 24 aprilie 2014).

Articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, care tinde în principal să protejeze individul împotriva oricărei atingeri a dreptului sau de proprietate de către stat, poate să implice și obligații pozitive care să impună unui stat adoptarea unor anumite măsuri necesare pentru a proteja dreptul de proprietate (Broniowski, § 143; Oneryildiz, § 134, și Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, § 96, CEDO 2002-VII).

Convenția nu impune statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte că ele să fi ratificat Convenția. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat că restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenția (Kopeckÿ, § 35). Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea bunurilor confiscate sau despăgubirea persoanelor victime ale unor astfel de confiscări necesită o vastă analiza a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic și economic. Considerând un lucru normal că legiuitorul să dispună de o mare marjă de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele „utilității publice”, cu excepția cazului în care aprecierea să se dovedește complet lipsită de o bază rezonabilă (James și alții, § 46, și Fostul rege al Greciei și alții, § 87). Acest lucru este valabil cu atât mai mult pentru modificările atât de fundamentale ale sistemului unei țări, cum ar fi tranziția de la un regim totalitar la o formă democratică de guvernare și reforma structurii politice, juridice și economice a statului, fenomene care duc inevitabil la adoptarea unor legi economice și sociale la scară mare (Broniowski, § 149).

Acest lucru nu înseamnă că atitudinea autorităților naționale într-un anumit caz nu poate prezenta probleme în ceea ce privește art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, atunci când ele nu-și respectă obligațiile ce decurg din Convenție.

Pentru a putea aprecia conformitatea conduitei statului cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, Curtea trebuie să facă o analiză globală a diferitelor interese aflate în joc, acordând atenție faptului că Convenția are drept scop apărarea drepturilor „concrete și efective”. Ea trebuie să meargă dincolo de aparențe și să analizeze realitatea situației litigioase.

Astfel, dacă dispun de o mare marjă în aprecierea existenței unei probleme de interes public ce justifica anumite măsuri și în alegerea politicilor lor economice și sociale (Kopeckÿ, § 37), atunci când se afla în joc o chestiune de interes general, autoritățile publice trebuie să reacționeze în timp util, într-o manieră corectă și cu cea mai mare coerența (v Beyeler, §§ 110 in fine, 114 și 120 in fine, Broniowski, § 151, Sovtransavto Holding, §§ 97- 98, Novoseietskiy împotriva Ucrainei] nr. 47.148/99, § 102, 22 februarie 2005, Blücher împotriva Republicii Cehe, § 57,11 ianuarie 2005, și O.B. Heller, A.S, împotriva Republicii Cehe (dec), 9 noiembrie 2004).

Dacă Convenția nu impune statelor obligația de a restitui bunurile confiscate și cu atât mai puțin de a dispune de ele conform atributelor dreptului lor de proprietate, odată ce a fost adoptată o soluție de către stat ea trebuie implementată cu o claritate și o coerența rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluții.

În această privință trebuie subliniat faptul că incertitudinea – fie ea legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorități – este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia conduita statului (Broniowsid, § 151).

Este de datoria oricărui stat contractant să se doteze cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor pozitive ce îi revin. Singura sarcina a Curții este să analizeze dacă în speța măsurile adoptate de autoritățile române au fost adecvate și suficiente (vezi Ruianu împotriva României, § 66, 17 iunie 2003, Piven împotriva Ucrainei, § 37, 29 iunie 2004, și Zhovner împotriva Ucrainei, § 35, 29 iunie 2004).

(iii)Respectarea obligației pozitive de către stat

α)Incertitudinea juridică generală generată de lipsa de claritate și de coerența a legislației aplicabile și consecințele sale pentru reclamant

Pentru a defini situația în care se afla reclamantul, în dreptul român par esențiale mai multe noțiuni, și anume „titlul” statului, „vânzarea lucrului altuia”, „buna-credință” a cumpărătorului, „acțiunea în revendicare” și „aparența în drept”. În afara noțiunii de „titlu” al statului, definită în mod diferit în diversele acte normative succesive, și a celei de „bună-credință”, definită de Codul civil, însă interpretată și aplicată diferit în practică, celelalte trei noțiuni citate mai sus nu sunt definite de o lege, ci au fost elaborate în doctrină și sunt aplicate printr-o jurisprudență ce nu este întotdeauna constanta .

În ceea ce privește „titlul” statului, Curtea observă că practica instanțelor naționale nu este constanta atunci când trebuie să decidă, de exemplu, dacă Decretul nr. 92/1950 sau Decretul nr. 223/1974 era sau nu conform cu constituțiile în vigoare la momentul aplicării lui și putea să constituie așadar un „titlu” al statului .

Aceasta lipsa de coerența se referă nu numai la posibilitatea instanțelor de a analiza titlul statului și interpretările diferite și chiar contradictorii pe care acestea le-au dat în aceasta chestiune de drept, ci și la modalitatea în care Guvernul a definit aceasta noțiune: dacă inițial „titlul” a fost înțeles într-un sens foarte larg, el a fost interpretat tot mai restrictiv prin modificările succesive ale legislației. Or, Curtea observă că aceasta evoluție normativă a avut loc nu înainte de vânzarea imobilelor foștilor proprietari, așa cum ar fi fost de dorit, ci în timpul derulării sale . Acest lucru era susceptibil să ducă, de exemplu, la ideea că imobilele vândute deoarece erau considerate că „naționalizate cu titlu” în momentul vânzării lor să fie, de fapt, preluate „fără titlu”, conform interpretărilor ulterioare date de Guvern, ceea ce a constituit, fără îndoială, sursa situațiilor conflictuale atunci când două persoane diferite aveau interese legitime concurente asupra aceluiași imobil: pe de o parte, foștilor chiriași li s-a acordat prin lege dreptul de a dobândi proprietatea asupra bunurilor pe care le ocupau și, pe de altă parte, foștii proprietari cărora li s-au restituit bunurile în urma acțiunilor în revendicare imobiliară admise de instanțele naționale prin hotărâri ce se bucură de autoritate de lucru judecat, ce au fost ulterior imposibil de executat.

Este de netăgăduit faptul că numeroase proceduri judiciare, fie în revendicare, fie în anulare a contractelor de vânzare-cumpărare, cum sunt și cele introduse de reclamant în speța de față, își au originea în aceasta incertitudine și că instanțele au fost chemate să soluționeze astfel de litigii, deși nu dispuneau de un cadru legislativ destul de previzibil și de coerent. În această privință trebuie constatat, pe de o parte, că erau posibile multiple interpretări juridice ale noțiunii de „titlu” al statului și, pe de altă parte, că noțiunile de „buna-credință” a cumpărătorului, de „aparența în drept”, precum și legăturile acestora cu acțiunea în revendicare nu erau clar reglementate, ceea ce a condus la diferite concluzii juridice asupra aceleiași chestiuni de drept prezentate în fața diferitelor instanțe naționale .

În ceea ce privește acțiunea în revendicare, înainte de adoptarea Legii nr. 10/2001 jurisprudența stabilise că în caz de vânzare a bunului altuia, acțiunea în revendicare introdusă de adevăratul proprietar împotriva terțului subdobânditor de buna-credința era admisibilă, exceptându-se circumstanțele excepționale, în urma unei comparări a titlurilor concurente asupra bunului aflat în litigiu. Aparența în drept, nici ea reglementată și, conform Guvernului, contestată de majoritatea autorilor, era interpretată și subordonată nu numai bunei-credințe a cumpărătorului, ci și existenței unei erori comune și invincibile .

Or, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, excepțiile par să fi devenit regulă, iar Curtea Supremă de Justiție a respins acțiunile în revendicare fie reținând doar buna-credința a dobânditorilor, fie considerând că legiuitorul se prevalase de buna-credința a cumpărătorului prin Legea nr. 10/2001, fie apreciind că aplicabilă aparența în drept interpretată într-un sens larg, fără a face o distincție clară între eroarea comună și invincibilă și buna-credința . În plus, în mai multe rânduri Curtea Supremă de Justiție a refuzat să procedeze la compararea titlurilor, considerând că o confirmare pe cale juridică a valabilității vânzării bunului altuia ar fi consolidat ipso jure transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului în patrimoniul cumpărătorului, efect care nu ar putea fi anulat de compararea titlurilor .

Divergențele de jurisprudența constituie, prin natura lor, consecința inerentă oricărui sistem judiciar ce se sprijină pe un ansamblu de instanțe de fond cu autoritate asupra circumscripției lor teritoriale și că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudența (Zielinski și Pradal & Gonzalez și alții împotriva Franței, nr. 24.846/94, § 59, CEDO 1999-VII). Totuși, în speță, trebuie menționat că nici măcar Curtea Supremă de Justiție nu avea o jurisprudență unitară asupra chestiunilor de drept aflate în discuție.

În lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergente profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente (mutatis mutandis, Sovtransavto Holding, § 97) și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept.

În concluzie, Curtea consideră că lipsa de coerența pe plan legislativ și divergențele de Jurisprudența din domeniul naționalizării imobilelor erau susceptibile să creeze un climat general de incertitudine și nesiguranță juridică.

β)Consecințele incertitudinii juridice generale asupra reclamantului

Mecanismul cererilor individuale prevăzut la art. 34 (fostul articol 25) din Convenție exclude cererile introduse pe calea actio popularis. Cererile trebuie așadar să fie introduse de persoane care se pretind victime ale unei încălcări a uneia sau mai multor dispoziții ale Convenției ori în numele lor. Asemenea persoane trebuie să poată demonstra că au fost direct afectate de măsura incriminată ( v, de exemplu, Hotărârea Open Door și Dublin Well Woman împotriva Irlandei din 29 octombrie 1992, seria A nr. 246-A, p. 22, § 44, și Ilhan împotriva Turciei [MC], nr. 22.277/93, § 52, CEDO 2000-VII).

. . . Curtea subscrie opiniei Guvernului conform căreia, în momentul respingerii acțiunii în anulare a contractelor, dreptul intern oferea reclamantului posibilitatea de a i se restitui imobilul în natură prin introducerea unei acțiuni în revendicare împotriva cumpărătorilor. Rezultă că nu i se poate reproșa celui interesat că nu a introdus imediat o a treia acțiune în revendicare împotriva cumpărătorilor, având în vedere efortul uman și financiar pe care îl reprezentau cele două proceduri pe care le introdusese deja în fața instanțelor naționale și care constituie și ele căi de recurs adecvate și susceptibile de a remedia direct plângerea sa .

Trebuie constatat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, reclamantul s-a văzut în imposibilitatea de a redobândi posesia asupra părților nerestituite ale imobilului sau, legea acordându-i exclusiv posibilitatea unei restituiri prin echivalent prin jocul combinat al art. 18 lit. d) și art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 . În plus, nu îi mai era îngăduit să introducă împotriva dobânditorilor o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun . Chiar dacă s-ar presupune că ar fi putut introduce o asemenea acțiune, șansele sale de succes ar fi fost nesigure, data fiind jurisprudența constantă a Curții Supreme de Justiție, care respingea acțiunile în revendicare dacă constata buna-credința a cumpărătorilor .

Această schimbare imprevizibilă de jurisprudența a avut că efect privarea reclamantului de orice posibilitate rezonabilă de a redobândi posesia asupra apartamentelor vândute foștilor chiriași, așa cum ar fi putut spera în mod legitim înainte, în virtutea Hotărârii definitive din 10 aprilie 1997. Or, aceasta schimbare pare să fi fost facilitată de lipsa unui cadru legislativ potrivit și a unei practici administrative și judiciare adecvate asupra chestiunilor de drept legate de vânzarea bunului altuia, de aparența în drept și de regulile aplicabile în materie, ceea ce l-a împiedicat definitiv pe reclamant să concretizeze speranța legitimă ce decurge din Sentința din 10 aprilie 1997 de a i se restitui în natură întregul sau bun.

y)Concluzie

Statul nu și-a îndeplinit obligația sa pozitivă de a reacționa în timp util și cu coerența în fața chestiunii de interes general pe care o constituie restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în virtutea decretelor de naționalizare. Incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a-și recupera întregul bun atunci când dispunea de o hotărâre definitivă ce obliga statul sa i-l restituie. Prin urmare, statul nu și-a îndeplinit obligația de a asigura reclamantului exercitarea efectivă a dreptului sau de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, încălcând astfel „justul echilibru” ce trebuie să existe între cerințele interesului public și imperativele protejării dreptului celui interesat la respectarea bunurilor sale (mutatis mutandis, Sovtransavto Holding, § 96).

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.[2]

Valorile constituționale pe care legiuitorul ordinar le ocrotește prin instituirea mecanismului recursului în interesul legii au fost de asemenea indicate de instanța de contencios constituțional prin Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, M. Of. nr. 816 din 29 noiembrie 2007, în care a reținut că, pronunțându-se asupra unui recurs în interesul legii, instanța supremă contribuie la asigurarea supremației Constituției și a legilor, prin interpretarea și aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul țării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 din Constituție, privind egalitatea în drepturi a cetățenilor. De aceea, este inadmisibil ca persoane aflate în situații juridice egale să fie supuse unor reglementări legale diferite.

Textul art. 126 alin. (3) din Constituție conține, în realitate, mai multe norme. Mai întâi, instanțelor judecătorești, care compun puterea judecătorească, menționată, alături de cea executivă și cea legislativă, în art. 1 alin. (4) din Constituție, le revine îndatorirea de a interpreta și aplica legea. În al doilea rând, sarcina de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii îi revine Înaltei Curți de Casație și Justiție. În sfârșit, norma constituțională prevede că Înalta Curte de Casație și Justiție va exercita această atribuție potrivit competenței sale. Se observă deci că puterea constituantă a stabilit, în mod expres, 3 veritabile obligații instituționale. Astfel, instanțele judecătorești trebuie să interpreteze și să aplice legea. Apoi, instanțele judecătorești trebuie să interpreteze și să aplice legea în mod unitar. În sfârșit, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să asigure dezideratul interpretării și aplicării unitare a legii.

Legiuitorul constituant îi impune, în mod explicit și nemijlocit, Înaltei Curți de Casație și Justiție sarcina de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii. Prin urmare, demersul legiuitorului ordinar de a adopta reglementarea referitoare la recursul în interesul legii și, în mod specific, instituirea caracterului obligatoriu, pentru instanțele judecătorești, al dezlegărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție problemelor de drept judecate reprezintă o consecință inevitabilă a instituirii de către puterea constituantă a competenței instanței supreme de a asigura aplicarea și interpretarea unitară a legii.

Toate criticile de neconstituționalitate formulate în cauză trebuie evaluate prin prisma celor anterior precizate. Astfel, susținerea acesteia, potrivit căreia, din cauza caracterului obligatoriu al dezlegărilor problemelor de drept date de Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, judecătorii instanței supreme “se amestecă nemotivat și nedorit în activitatea legislativului” trebuie respinsă. Rolul și funcțiile puterii judecătorești în democrația constituțională din România sunt desemnate prin expresiile “înfăptuirea justiției” – art. 124 alin. (1) – și “realizarea justiției” – art. 126 alin. (1). Deopotrivă însă Constituția introduce un corectiv esențial cu privire la conținutul acestor noțiuni, respectiv acela că justiția se înfăptuiește în numele legii. Astfel, așa cum a statuat deja Curtea în Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, M. Of. nr. 461 din 3 iulie 2009, sensul art. 124 alin. (1) din Constituție este acela că instanțele judecătorești trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care determină comportamentul persoanelor fizice și juridice în circuitul civil și în sfera publică. S-a reținut, totodată, că interpretarea este o fază indispensabilă a procesului aplicării legii. Interpretarea legilor poate fi definită ca reprezentând operațiunea rațională, utilizată de orice subiect de drept, în vederea aplicării și respectării legii, având ca scop clarificarea înțelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare (v deciziile nr. 427 din 24 octombrie 2013, M. Of. nr. 766 din 9 decembrie 2013, nr. 2 din 11 ianuarie 2012, M. Of. nr. 131 din 23 februarie 2012, nr. 1.338 din 11 octombrie 2011, M. Of. nr. 895 din 16 decembrie 2011, nr. 1.027 din 14 iulie 2011, M. Of. nr. 703 din 5 octombrie 2011, nr. 360 din 25 martie 2010, M. Of. nr. 317 din 14 mai 2010, nr. 600 din 14 aprilie 2009, M. Of. nr. 395 din 11 iunie 2009). În plus, Curtea reamintește § 34 al Hotărârii din 22 noiembrie 1995 a CEDO , Cauza C.R. împotriva Regatului Unit, potrivit căruia “Oricât de clar ar fi textul unei dispoziții legale – în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară […]”.

Susținerea autoarei excepției de neconstituționalitate, potrivit căreia, prin faptul că dezlegările date de către Înalta Curte de Casație și Justiție unor probleme de drept sunt obligatorii, judecătorii instanței supreme se amestecă, nedorit, în activitatea de legiferare, trebuie respinsă. De altfel, în Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, precum și în Decizia nr. 928 din 16 septembrie 2008, M. Of. nr. 706 din 17 octombrie 2008, Curtea a reținut că, având ca obiect promovarea unei corecte interpretări a normelor juridice în vigoare, iar nu elaborarea unor noi norme, nu se poate considera că deciziile pronunțate de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în asemenea recursuri ar reprezenta o atribuție care vizează domeniul legiferării, situație în care textul de lege amintit ar contraveni prevederilor art. 61, art. 67 și ale art. 73 alin. (1) din Constituție. De asemenea, în Decizia nr. 1.014 din 8 noiembrie 2007, Curtea a reținut că legiuitorul, având în vedere poziția Înaltei Curți de Casație și Justiție în sistemul instanțelor judecătorești, precum și rolul său prevăzut în art. 329 din Codul de procedură civilă din 1865 (recursul în interesul legii era reglementat în art. 329 și 3305-3307, în vreme ce, în Codul de procedură civilă actual, este reglementat în art. 514-517), a instituit obligativitatea interpretării date de aceasta, în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești a unui text de lege, fără ca astfel instanța supremă să se substituie Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat.

Nu se susține afirmația potrivit căreia prevederile legale criticate aduc atingere principiului independenței judecătorului. Independența judecătorului trebuie, într-adevăr, să subziste și în interiorul sistemului judiciar din care face parte. Astfel, CEDO a stabilit în Hotărârea din 22 decembrie 2009, Cauza Parlov-Tkaleic împotriva Croației, § 86, că absența unor garanții suficiente care să asigure independența judecătorilor în interiorul sistemului judiciar și, în particular, față de superiorii lor poate să conducă instanța de contencios constituțional la concluzia că îndoielile cu referire la imparțialitatea și independența unei curți sunt în mod obiectiv justificate. O asemenea situație este însă cu totul distinctă de cea în care legiuitorul ordinar, în concretizarea unei norme constituționale explicite, obligă, printr-o dispoziție, precum aceea criticată în prezenta cauză, instanțele judecătorești să respecte dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție unor probleme de drept care au fost soluționate în mod contradictoriu. Decizia nr. 162 din 4 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală și ale art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă

HOTĂRÂREA PENALĂ DEFINITIVĂ DE ACHITARE

Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni [art. 202 alin. (1) C. pr. pen.]. Noul Cod de procedură penală prevede cinci măsuri preventive – reglementate expres și limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reținerea, arestul la domiciliu și arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune). Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate, în cazul reținerii, al arestării preventive și al arestului la domiciliu (clasificate astfel ca fiind măsuri preventive privative de libertate), fie alte drepturi sau libertăți fundamentale, în cazul controlului judiciar și în cel al controlului judiciar pe cauțiune (clasificate ca fiind măsuri preventive neprivative de libertate). Deși atât reținerea, arestul la domiciliu, arestul preventiv, cât și controlul judiciar fac parte din categoria măsurilor preventive, măsura controlului judiciar este, spre deosebire de primele, o măsură restrictivă de libertate, iar nu una privativă de libertate (v Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014 referitoare la natura arestului la domiciliu).

Reținerea se dispune de organul de cercetare penală sau procuror în condițiile stabilite de art. 209 C. pr. pen.. Măsura arestului la domiciliu (art. 222) și a arestului preventiv (art. 223) se iau pentru prevenirea unor situații care ar putea periclita buna desfășurare a procesului penal [art. 223 alin. (1) lit. a)-c) ] sau a unor stări de pericol pentru ordinea publică [art. 223 alin. (1) lit. d) și alin. (2) ]. Luarea acestor măsuri preventive privative de libertate se realizează de judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța judecătorească în fața căreia se află cauza, iar procedura corespunzătoare este reglementată de art. 218-240 C. pr. pen..

Potrivit jurisprudenței CEDO , o arestare sau detenție în sensul art. 5 § 1 lit. c) din Convenție trebuie să îndeplinească trei condiții, și anume să se bazeze pe o suspiciune rezonabilă, să fie luată de autoritatea competentă și să fie legală și în conformitate cu procedura prevăzută de lege (Hotărârea din 28 noiembrie 2017, Cauza Merabishvili împotriva Georgiei, §§ 183-186). În Hotărârea din 16 iunie 2005, Cauza Storck împotriva Germaniei, § 122, Curtea a reiterat că art. 5 § 5 din Convenție creează un drept direct la reparații, cu condiția ca instanțele naționale sau cea europeană să constate că solicitantul a fost privat de libertatea sa, contrar art. 5 §§ 1-4 din Convenție (Hotărârea din 29 noiembrie 1988, Cauza Brogan și alții împotriva Regatului Unit, § 67, sau Hotărârea din 14 ianuarie 2014, Cauza Sâncrăian împotriva României, § 91).

În aceste coordonate, problema de drept pe care Curtea Constituțională trebuie să o examineze vizează existența unei măsuri preventive privative de libertate care îndeplinește cerințele de legalitate cuprinse în Codul de procedură penală și art. 5 § 1 lit. c) din Convenție, fiind, așadar, dispusă potrivit legii, dar care devine nedreaptă ca urmare a unei soluții de respingere pe fond a acuzației în materie penală formulate.

Spre deosebire de probele care stau la baza unei condamnări, care trebuie să fie de necombătut și din care trebuie să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, concluzia săvârșirii de către inculpat a infracțiunii pentru care este judecat, standardul de probațiune necesar dispunerii măsurilor preventive este cel al capacității de a determina formarea unei bănuieli sau a unei “suspiciuni“. Aceasta din urmă trebuie să fie însă “rezonabilă”. Cum noțiunea de “rezonabil” nu beneficiază de o definiție specifică dreptului penal sau celui procesual penal, legiuitorul a avut în vedere sensul comun, propriu al termenului. Prin urmare, sintagma “suspiciune rezonabilă” semnifică existența unor probe pe baza cărora, recurgând la un raționament echilibrat, firesc, lipsit de exagerări, să poată fi desprinsă concluzia plauzibilă că suspectul sau inculpatul a săvârșit o infracțiune (Decizia nr. 185 din 21 martie 2017, M. Of. nr. 521 din 5 iulie 2017, § 19).

Faptele care dau naștere unor bănuieli de natură să justifice arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de același nivel cu acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar a formulării unei anumite acuzații, care urmează să fie probată în etapele ulterioare ale urmăririi penale. Absența inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că scopul privării de libertate nu ar fi conform dispozițiilor art. 5 § 1 lit. c); existența acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul nu impune ca autoritatea care dispune deținerea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzație completă la momentul arestării sau al reținerii provizorii (Hotărârea din 29 noiembrie 1988, Cauza Brogan și alții împotriva Regatului Unit, § 53, Hotărârea din 28 octombrie 1994, Cauza Murray împotriva Regatului Unit, §§ 55 și 67, sau Hotărârea din 16 octombrie 2001, Cauza O’Hara împotriva Regatului Unit, § 36).

Prin Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, M. Of. nr. 946 din 29 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii a stabilit că hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăși, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că hotărârea penală definitivă de achitare nu poate conferi, implicit, caracter nelegal măsurii privative de libertate (§ 43). Standardul probatoriului pentru luarea unei măsuri preventive privative de libertate este mult mai scăzut decât cel necesar pentru pronunțarea unei hotărâri de condamnare, situație în care din probatoriul administrat trebuie să rezulte dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, este infracțiune și a fost săvârșită de condamnat (§ 49). “De altfel, CEDO, în jurisprudența sa, interpretând dispozițiile art. 5 § 1 din Convenție, a stabilit că faptele care dau naștere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de același nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzație; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reținute. Absența inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existența unor bănuieli legitime de săvârșire a unei infracțiuni nu ar fi conformă scopului dispozițiilor art. 5 § 1 lit. c); existența acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliția sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzație completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reținerii provizorii, care este limitată în timp (Murray contra Regatului Unit, 28.10.1994) ” -(§ 50). “Caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate nu poate fi dedus din soluția soluționarea conflictului de drept penal de către instanța învestită cu soluționarea în fond a cauzei, ci trebuie constatat de organele competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie“. Totodată, prin Decizia nr. 11 din 17 aprilie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, M. Of. nr. 613 din 24 iulie 2019, s-a stabilit că nelegalitatea măsurii trebuie demonstrată și trebuie să rezulte din încălcări determinate ale legii, adică nerespectarea condițiilor legale de luare, prelungire ori menținere a măsurii preventive (ad similis, v și Decizia nr. 15 din 18 septembrie 2017, § 52).

Prin urmare, rezultă că soluția de clasare dată conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. sau de achitare nu califică, în mod explicit sau implicit, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal ca fiind nelegală, ceea ce înseamnă că prevederile art. 539 C. pr. pen. exclud dreptul persoanei la repararea pagubei în considerarea acestei ipoteze.

Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate, prevăzut la art. 539 C. pr. pen., constituie o preluare, prin normele procesual penale naționale, a dispozițiilor art. 5 § 5 din Convenție, al cărui standard de protecție este unul minim, statele membre fiind îndreptățite să ofere, prin legislația internă, o protecție juridică sporită libertății individuale, prin reglementarea dreptului la reparații și în alte situații decât cele expres rezultate din norma de la art. 5 § 5 din Convenție (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, § 17).

Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de privare nelegală de libertate este o procedură specială, fiind cuprinsă în Codul de procedură penală. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanță din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1.349 și art. 1.357-1.380 din noul Cod civil. Așadar, procedura reglementată de art. 539 C. pr. pen. este o procedură specială care derogă de la dreptul comun în temeiul principiului specialia generalibus derogant. De asemenea, procedura specială, reglementată în art. 539 C. pr. pen., vizează exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum dispozițiile art. 252 și 253 din Codul civil sau ale art. 8 din C.E.D.H. , care reglementează consecințele încălcării unor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viață privată (v Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, § 22, sau Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, § 20).

Articolul 539 alin. (2) C. pr. pen. în interpretarea Deciziei nr. 15 din 18 septembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, §§ 34 și 35, permite, de principiu, constatarea caracterului nelegal al privării de libertate din cursul procesului penal numai de către instanța penală, ceea ce înseamnă că instanței civile îi rămâne competența de a judeca acțiunea pentru repararea pagubei pe baza constatărilor instanței penale, fără a putea, însă, valorifica, sub acest aspect, o hotărâre de achitare din moment ce privarea de libertate nu este considerată nelegală prin însăși hotărârea pronunțată.

Legea procesual penală reglementează o procedură specială în privința reparării pagubei materiale sau a daunei morale rezultate dintr-o privare nelegală de libertate dispusă în cursul procesului penal, fără a ține seama în vreun fel sau altul de rezultatul procesului judiciar, ceea ce înseamnă că o măsură privativă de libertate dispusă potrivit legii în cursul procesului penal nu poate da naștere în niciun caz la un drept la despăgubire pe motiv că persoana în cauză a fost achitată/nu a fost trimisă în judecată conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală. Modul restrictiv în care este redactat art. 539 C. pr. pen. exclude angajarea acestei răspunderi, ceea ce înseamnă că încălcarea inviolabilității libertății individuale nu este considerat prin lege o faptă ilicită care să angajeze răspunderea delictuală a statului și să poată fi valorificată în fața instanței civile, tocmai pentru că sistemul normativ actual nu califică ipoteza enunțată ca fiind o faptă ilicită. În consecință, deși libertatea individuală a persoanei a fost limitată în cursul procesului penal, limitare care s-a dovedit în final a fi injustă/nedreaptă, persoana în cauză este exclusă de la procedură, prejudiciul suferit rămânând nereparat. De aceea, revine Curții Constituționale competența să stabilească dacă un asemenea caz de excludere a răspunderii statului corespunde exigențelor art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție.

Curtea a stabilit o diferență netă între drepturile absolute (de exemplu, dreptul la viață și la integritate fizică și psihică) și cele relative, care pot fi limitate cu respectarea unor anumite condiții (Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, M. Of. nr. 691 din 22 septembrie 2014, § 33). Prevederile art. 23 alin. (1) din Constituție consacră inviolabilitatea libertății individuale și a siguranței persoanei. Cât privește libertatea individuală, prevederile constituționale au în vedere libertatea fizică a persoanei, dreptul său de a se putea mișca liber, de a avea conduita dorită și, totodată, de a nu fi lipsită de libertate decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege. Prin urmare, întrucât libertatea individuală nu are un caracter absolut, textul constituțional consacră siguranța persoanei, noțiune ce exprimă ansamblul garanțiilor care protejează persoana aflată în situațiile în care autoritățile statului dispun măsuri privative de libertate, astfel încât limitarea acestei libertăți să se facă numai atunci când este necesar, cu respectarea strictă a condițiilor prevăzute de lege (Decizia nr. 458 din 25 iunie 2020, M. Of. nr. 581 din 2 iulie 2020, § 48; v , în același sens, și Decizia nr. 499 din 17 septembrie 2019, M. Of. nr. 931 din 19 noiembrie 2019, § 27, sau Decizia nr. 847 din 12 decembrie 2019, M. Of. nr. 223 din 19 martie 2020, § 15).

Limitele libertății individuale sunt menționate expres chiar în textul Constituției, respectiv prin dispozițiile art. 23 alin. (2)-(12). Privarea de libertate reprezintă măsura și limita libertății individuale, reglementarea sa fiind inerentă exercitării prerogativelor statului în materie legislativă, în sensul că un stat de drept trebuie să dispună de un mecanism normativ apt să definească atât aspectul pozitiv, prin indicarea a ceea ce este circumscris conținutului său, cât și pe cel negativ al dreptului, prin indicarea limitelor/condiționărilor care se impun.

Măsurile preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal reprezintă o limitare severă/majoră a libertății individuale a persoanei. Chiar dacă textul constituțional permite limitarea libertății individuale în scopul bunei desfășurări a procesului penal, nu înseamnă că, indiferent de rezultatul acestui proces, atingerea adusă acestei libertăți nu ar trebui reparată. Cu alte cuvinte, deznodământul procesului judiciar trebuie considerat ca fiind un criteriu esențial pentru compensarea nedreptății suferite de persoana în cauză. Statul a apelat la o excepție de la principiul inviolabilității libertății individuale în cursul procesului penal pentru a-și realiza una dintre funcțiile sale principale, respectiv apărarea ordinii publice, însă, odată ce a apelat la acest mecanism de excepție, și-a asumat în mod direct răspunderea pentru aplicarea acestuia. Prin urmare, în cazul în care se dovedește, printr-o ordonanță de clasare/hotărâre judecătorească definitivă, că acuzația în materie penală adusă persoanei este neîntemeiată, limitările severe aduse libertății individuale a acesteia trebuie să fie compensate. Altfel, inviolabilitatea ar deveni un concept iluzoriu, care ar putea fi nesocotit fără niciun drept la despăgubire ori de câte ori autoritățile statale ar dori acest lucru. Prin urmare, dreptul la despăgubiri nu constituie un instrument juridic de garantare a libertății individuale (circumscris cazurilor și condițiilor prevăzute de lege), ci de reparare a încălcării acesteia.

Dacă pentru o măsură preventivă privativă de libertate luată în condiții nelegale statul datorează despăgubiri, indiferent de rezultatul procesului penal, tocmai pentru că și-a încălcat propriul său sistem normativ, tot astfel și privarea de libertate a unei persoane față de care, analizând fondul acuzației, statul nu reușește să răstoarne prezumția de nevinovăție reclamă un necesar drept la despăgubire. Fiind privată de libertate în considerarea acuzației aduse, constatarea caracterului neîntemeiat/neconcordant cu realitatea al acuzației are ca efect reținerea caracterului injust/nedrept al măsurilor privative de libertate luate împotriva persoanei în cauză, în cursul procesului penal. Situația relevată indică același grad de severitate a intruziunii în libertatea individuală a persoanei precum ipoteza unei arestări nelegale, neconformă cu normele procedurale, astfel că, în acest caz, dreptul la despăgubiri nu poate fi negat. Nerespectarea unor proceduri legale în luarea măsurii preventive privative de libertate, respectiv netemeinicia acuzației în materie penală, acuzație care a determinat luarea măsurii preventive privative de libertate, sunt motive care justifică în aceeași măsură un drept la despăgubire pentru afectarea libertății individuale, chiar dacă temeiurile sunt diferite (nelegalitatea măsurii, respectiv netemeinicia acuzației). Faptul că privarea de libertate se dovedește a fi injustă și nedreaptă de abia la sfârșitul procesului penal nu înseamnă că nu a fost injustă și nedreaptă chiar la momentul dispunerii ei și că, prin urmare, persoana supusă măsurii nu ar fi fost nedreptățită.

Rațiunea și finalitatea existenței statului se fundamentează pe valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituție, iar printre acestea se numără și dreptatea, care asigură nu doar buna funcționare a statului, dar și încrederea societății în acțiunea acestuia, în speță, în actul de justiție. Raportul juridic dintre stat și cetățean în cadrul unui proces penal este un raport de putere publică, oferind autorităților abilitate competența de a folosi în mod legitim forța de constrângere a statului. Aceasta trebuie realizată în limitele prevederilor constituționale și legale, astfel încât să fie respectate atât procedurile normate prin lege, cât și drepturile și libertățile fundamentale, principiile de drept și valorile supreme prevăzute în Constituție. Orice acțiune a statului, chiar legală fiind, dacă prin finalitatea ei devine injustă/nedreaptă pentru cetățean, trebuie însoțită de un remediu normativ corespunzător în vederea restabilirii stării de dreptate atât în privința persoanei în cauză, cât și pentru societate. Prin urmare, evaluarea acțiunii statului strict dintr-o perspectivă legalistă – subsumată în mod mecanic respectării procedurilor legale – poate duce la o concluzie falacioasă în analiza constituționalității normei juridice. De aceea, ea trebuie realizată și din perspectiva fundamentelor care stau la baza existenței statului. Întrucât valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituție reprezintă garanții juridice fundamentale pentru asigurarea supremației Constituției, rezultă că acestea sunt standarde de referință primordiale în cadrul controlului de constituționalitate a normei juridice și, în consecință, trebuie valorizate în mod corespunzător.

Dreptatea este un concept constituțional care, având în vedere natura sa moral-filosofică, nu poate cunoaște în sine o normativizare, dar reprezintă cadrul și măsura acțiunii statului. Societatea, în mod rezonabil, pretinde dreptatea, iar statul, prin autoritățile sale, are sarcina de a o impune și valoriza. Dreptatea este un element intrinsec și inseparabil al fiecărei acțiuni etatice care se reflectă asupra drepturilor și libertăților fundamentale. Prin urmare, orice limitare a acestora trebuie însoțită de un set de garanții care să asigure societatea, pe de o parte, că măsura etatică nu numai că nu este arbitrară, ci și justă, iar, pe de altă parte, că, în cazul unor erori de apreciere ale statului, remediul existent este unul apt să corecteze nedreptatea săvârșită. De aceea, raportat la libertatea individuală, devine axiomatic faptul că, dacă s-a făcut dreptate pe fondul acuzației în materie penală, fiind constatată netemeinicia sa, efectele actului de dreptate în mod inevitabil se repercutează și asupra măsurilor preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal, ceea ce implică necesitatea existenței unui remediu judiciar de natură a corecta suferința expiată.

În consecință, din moment ce statul a aplicat unul dintre mecanismele care justifică o derogare permisă de la inviolabilitatea libertății individuale și ulterior s-a dovedit că acuzația în materie penală adusă nu a fost aptă să răstoarne prezumția de nevinovăție, acțiunea inițială a statului nu poate fi calificată decât ca o faptă nejustificată și, în consecință, ilicită, care angajează răspunderea sa delictuală în temeiul art. 1.349 din Codul civil, astfel că ea trebuie valorizată în procedura specială reglementată de art. 539 C. pr. pen. Soluția dată/pronunțată pe fondul acuzației în materie penală, favorabilă persoanei acuzate, nu o privează de statutul de persoană prejudiciată și nu compensează daunele aduse persoanei sale prin privarea sa de libertate dispusă în cursul procesului penal, întrucât această soluție nu are natura juridică a unei despăgubiri, ci, din contră, generează un drept la despăgubire. Totodată, statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedește că fiecare dintre prepușii săi a acționat legal. Astfel, este angajată o răspundere obiectivă a statului la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză, având ca temei obligația statului de a garanta buna funcționare a serviciului public al justiției.

De aceea, statul este obligat să recunoască și să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferențiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncții de orice natură a sistemului judiciar. Evident, această răspundere poate fi limitată doar în cazul în care prin faptele sale persoana supusă măsurii a împiedicat/stânjenit ori a încercat să împiedice/stânjenească aflarea adevărului, îngreunând/distorsionând activitatea organelor judiciare, sau a avut o conduită reprobabilă în contextul desfășurării procesului penal.

Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acțiune sau inacțiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârșit-o să compenseze dauna, funcționează nu numai dacă acțiunea sau inacțiunea încalcă o anumită dispoziție legală expresă, ci și dacă aceasta încalcă o reglementare constituțională care vizează un drept/libertate fundamentală. De altfel, Curtea, în jurisprudența sa, a stabilit că drepturile fundamentale consacrate prin Constituție nu au o existență abstractă, ele exercitându-se în corelare și coroborare cu celelalte prevederi constituționale. Această interdependență funcțională determină atât cadrul în care aceste drepturi se exercită, cât și conținutul material concret al acestora (Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, M. Of. nr. 905 din 20 decembrie 2011). De aceea, având în vedere soluția de achitare pronunțată, art. 1 alin. (3)- care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului – și art. 23 alin. (1) din Constituție trebuie privite în mod coroborat, fiind intrinsec legate între ele. Aceste dispoziții constituționale reprezintă temeiul pentru justificarea răspunderii delictuale a statului pentru prejudiciul cauzat persoanei supuse unei măsuri preventive privative de libertate.

Prin urmare, având în vedere obligația statului de a valoriza dreptatea, încălcarea inviolabilității libertății individuale în cazul analizat constituie o eroare judiciară în sensul art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, dar nu din perspectiva aprecierii judecătorului cauzei care s-a bazat pe materialul probator existent în cauză, ci din perspectiva soluției procesului. Astfel, este inadmisibil ca o persoană achitată să continue să suporte stigmatul privării de libertate la care a fost supusă, fără a i se face o necesară reparație atât materială, cât și morală. De aceea, condiționarea dreptului la despăgubiri strict de caracterul nelegal al măsurii privative de libertate este de natură să limiteze sfera de aplicare a dispozițiilor art. 52 alin. (3) teza întâi coroborat cu art. 23 alin. (1) și art. 1 alin. (3) din Constituție în condițiile în care, în temeiul acestor dispoziții constituționale, și soluția de achitare/clasare dată pe fondul acuzației în materie penală angajează răspunderea statului pentru privarea de libertate.

Prin prisma art. 1 alin. (3) și art. 23 alin. (1) din Constituție, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal soluționat prin aplicarea art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. generează un prejudiciu persoanei supuse acestei măsuri, ceea ce atrage aplicabilitatea art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. Prin urmare, nu există o relație de congruență între textele constituționale și viziunea restrictivă a Codului de procedură penală, care leagă dreptul la despăgubiri asociat privării nelegale de libertate de încălcarea unei norme legale în luarea/prelungirea/menținerea măsurii preventive. Întrucât un text de lege nu poate restrânge sfera de aplicabilitate a unor prevederi constituționale și nu poate avea prevalență în raport cu o normă de rang constituțional, unei soluții de achitare/clasare date într-un proces penal pentru motivele antereferite trebuie să i se confere aceeași finalitate reparatorie din moment ce ea dovedește încălcarea aceleiași valori constituționale – inviolabilitatea libertății individuale a persoanei – precum în cazul nerespectării normelor legale privind luarea/prelungirea/menținerea măsurii preventive privative de libertate. Este adevărat că situația analizată nu reprezintă un caz de privare nelegală de libertate, însă, având în vedere că ambele ipoteze sunt menite să apere aceleași valori constituționale (dreptatea, libertatea individuală, legalitatea), înseamnă că persoanei căreia i s-a încălcat inviolabilitatea libertății individuale trebuie să i se recunoască și să beneficieze de aceeași protecție. De aceea, situația analizată reprezintă un caz de privare nedreaptă de libertate, ipoteză în care dreptul la despăgubiri al persoanei nu poate fi anihilat. Prin urmare, juxtapunerea celor două ipoteze antereferite în conținutul art. 539 C. pr. pen. reflectă dimensiunea plenară și corectă a prevederilor art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție, tratamentul lor juridic sub aspectul felului și întinderii reparației, precum și al acțiunii pentru repararea pagubei fiind, astfel, identic.

În sensul că sistemele naționale de drept pot oferi o protecție superioară libertății individuale afectate prin derularea unui proces încheiat cu o soluție de respingere a acuzației în materie penală, se reține Hotărârea din 22 octombrie 2020, Cauza Norik Poghosyan împotriva Armeniei, §§ 33-34, în care CEDO a atras atenția asupra particularității sistemului juridic intern armean, care oferă unei persoane achitate dreptul la despăgubire ca urmare a privării sale ilegale de libertate. Aceste dispoziții au fost interpretate de Curtea de Casație din Armenia, în decizia sa din 1 iulie 2011, ca îndreptățind o persoană achitată la o despăgubire integrală pentru prejudiciul material suferit “ca urmare a privării sale ilegale de libertate”. În consecință, normele relevante operează în sensul că orice detenție a unei persoane care a fost ulterior achitată este considerată ilegală în virtutea legii. Curtea a observat că, în cazul în care legislația internă prevede că acuzatul are dreptul, în situația unei achitări definitive, să primească despăgubiri pentru detenția sa din cadrul procedurilor precedente, un astfel de drept “automat” la despăgubire nu poate fi în sine considerat ca implicând faptul că detenția în cauză trebuie caracterizată drept “ilegală”. Mai mult, deși nu se poate afirma că art. 5 § 5 din Convenție impune un astfel de drept “automat” la despăgubire numai pe motiv că procedura penală a fost încheiată cu achitarea persoanei, alegerea unor soluții legale care să respecte cerințele acestei norme rămâne o alegere de politică ce urmează să fie stabilită de legislația internă. În acest sens, CEDO a reținut că, în conformitate cu legislația armeană, reclamantul nu numai că avea dreptul la despăgubiri ca urmare a achitării sale, dar și detenția sa era considerată “ilegală” în sensul dreptului intern.

Recunoașterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte de libertate nu este o consecință a art. 5 § 5 din Convenție, ci al art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție. Aceste texte constituționale oferă un standard mai înalt de protecție libertății individuale decât cel stabilit de Convenție, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privința privării nelegale de libertate, cât și a celei nedrepte dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., sau achitare. Odată oferit acest standard, și în privința acestuia devin aplicabile garanțiile rezultate din jurisprudența CEDO referitoare la art. 5 § 5 din Convenție.

Curtea mai reține că dreptul persoanei la despăgubire nu este condiționat de temeiul achitării – art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen.: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate – tocmai pentru că, în caz contrar, ar fi afectată prezumția de nevinovăție a persoanei prevăzută de art. 23 alin. (11) din Constituție. Este de principiu că o hotărâre judecătorească definitivă de achitare se bucură de autoritate de lucru judecat și are drept rezultat menținerea/prezervarea prezumției de nevinovăție. Or, a face distincție între temeiurile achitării pentru a determina dacă persoana în cauză beneficiază sau nu de dreptul la despăgubire ar însemna să se mențină o umbră de îndoială cu privire la prezumția de nevinovăție. Aceasta este unică și produce aceleași efecte, indiferent de temeiul achitării. Nici anterior achitării și nici ulterior acesteia nu se pot crea diverse grade de comparație ale nevinovăției.

În urma unei achitări definitive, nici exprimarea suspiciunilor cu privire la nevinovăția unui acuzat nu mai este admisibilă. Astfel, CEDO consideră că, odată ce achitarea a devenit definitivă – fie și o achitare care oferă învinuitului beneficiul îndoielii în conformitate cu art. 6 § 2 – exprimarea oricărei suspiciuni de vinovăție, inclusiv cele exprimate în motivele de achitare, este incompatibilă cu prezumția de nevinovăție (Hotărârea din 21 martie 2000, Cauza Asan Rushiti împotriva Austriei, § 31; v și Hotărârea din 25 august 1993, Cauza Sekanina împotriva Austriei, § 30). Dispozitivul hotărârii de achitare trebuie respectat de orice autoritate care se referă direct sau indirect la responsabilitatea penală a părții în cauză (Hotărârea din 27 septembrie 2007, Cauza Vassilios Stavropoulos împotriva Greciei, § 39). Prezumția de nevinovăție înseamnă că, în cazul în care a existat o acuzație penală și procedurile penale s-au încheiat printr-o achitare, persoana care a fost subiectul procedurilor penale este nevinovată în fața legii și trebuie să fie tratată într-o manieră compatibilă cu această stare de nevinovăție. În acest sens, prin urmare, prezumția de nevinovăție va subzista după încheierea procedurilor penale, pentru a se asigura că, în ceea ce privește orice acuzație care nu a fost dovedită, nevinovăția persoanei în cauză este respectată (Hotărârea din 12 iulie 2013, Cauza Allen împotriva Regatului Unit, § 103).

Chiar dacă nici articolul 6 § 2 și nici orice altă dispoziție a Convenției nu conferă unei persoane “acuzate de o infracțiune” dreptul la rambursarea costurilor sale sau dreptul la despăgubire pentru detenția legală preventivă în cazul în care procedurile împotriva sa încetează (Hotărârea din 13 ianuarie 2005, Cauza Capeau împotriva Belgiei, § 23), o reglementare națională care a stabilit un drept la despăgubire în caz de achitare, nu o poate condiționa de un anumit temei al achitării. În acest sens, prin Hotărârea din 25 aprilie 2006, Cauza Puig Panella împotriva Spaniei, CEDO a statuat că exprimarea unei suspiciuni asupra nevinovăției unui acuzat este acceptată atât timp cât încetarea procesului penal nu are ca rezultat o Decizia pe fondul acuzației, dar astfel de suspiciuni nu pot fi menținute după o achitare care a devenit definitivă (v și Hotărârea din 13 iulie 2010, Cauza Tendam împotriva Spaniei). Prin urmare, Cauza Puig Panella împotriva Spaniei are în vedere dreptul persoanelor achitate la despăgubire, stabilind că aceste persoane nu pot fi exceptate de la dreptul la despăgubire, pe motiv că nu s-a stabilit că au săvârșit sau nu fapta cu vinovăția cerută de lege, pentru că, în caz contrar, s-ar încălca însăși prezumția lor de nevinovăție. Astfel, chiar dacă această cauză a vizat o anumită categorie de hotărâri de achitare, ceea ce se desprinde, ca principiu, din aceasta este că, indiferent de motivul achitării, prezumția de nevinovăție este menținută, iar aceste persoane trebuie să beneficieze de același tratament juridic sub aspectul dreptului la despăgubire. Ulterior, prin Hotărârea nr. 8 din 19 ianuarie 2017, Curtea Constituțională a Spaniei a decis că o interpretare care permite o astfel de despăgubire numai în cazurile de inexistență a faptei penale încalcă dreptul la prezumția de nevinovăție, prevăzută de art. 24.2 din Constituția spaniolă. Conform acestei hotărâri, pentru a stabili dacă administrarea justiției este sau nu responsabilă pentru un arest preventiv, nu pot fi folosite argumente care afectează direct sau indirect prezumția de nevinovăție. Astfel, tratamentul juridic al cazurilor de achitare trebuie să fie identic sub aspectul dreptului la despăgubiri al persoanei arestate și, ulterior, achitate.

În același sens se reține și Decizia nr. U-III-1839/2006 din 7 mai 2009, pronunțată de Curtea Constituțională a Croației, prin care s-a subliniat că, “în examinarea unei cereri de despăgubire pentru privare nejustificată de libertate în temeiul articolului 480.1.1 C. pr. pen., este irelevantă evaluarea motivelor pentru care a fost dispusă detenția, legalitatea acesteia sau motivele pentru care s-a renunțat la urmărirea penală. În aplicarea dispoziției citate, ceea ce este relevant este rezultatul procedurii (faptul că nu a fost inițiată urmărirea penală împotriva persoanei care a fost deținută sau că s-a renunțat la urmărirea penală prin hotărâre definitivă sau că persoana a fost achitată definitiv sau acuzațiile împotriva sa au fost respinse) “.

În schimb, atunci când procesul penal este soluționat prin aplicarea uneia dintre cauzele de încetare [art. 16 alin. (1) lit. e)-j) C. pr. pen.], care în sine împiedică instanța să soluționeze fondul cauzei, dreptul la repararea pagubei nu subzistă pentru că acuzația penală nu a fost soluționată pe fond, procesul penal încetând din motive procedurale sau substanțiale care au împiedicat soluționarea sa. În aceste cazuri, persoana poate solicita continuarea procesului penal, conform art. 18 C. pr. pen., pentru a obține o soluție de achitare, care dă dreptul la despăgubiri. Desigur, dreptul la repararea pagubei este și rămâne garantat în situația în care privarea de libertate a fost dispusă cu încălcarea legii într-o cauză soluționată prin aplicarea motivelor de încetare a procesului penal sau prin condamnarea persoanei.

Soluția legislativă din cuprinsul art. 539 C. pr. pen., care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., sau achitare încalcă art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) și art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituție.

Referitor la autoritatea competentă să constate privarea nelegală de libertate care dă dreptul la repararea pagubei, Curtea, în jurisprudența sa, a reținut că art. 539 alin. (2) C. pr. pen. condiționează repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate de stabilirea acesteia prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestite cu judecarea cauzei, după caz. Această condiționare instituie, în sarcina organelor judiciare anterior referite, o obligație de a se pronunța prin încheieri definitive, conform textului criticat, cu privire la caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal, inclusiv în etapele anterioare celei în care se pronunță hotărârea definitivă și care au făcut obiectul controlului pe calea contestației, sau care ar fi putut fi contestate, conform prevederilor art. 204-206 C. pr. pen.. De asemenea, aceasta presupune obligația instanței de judecată care se pronunță prin hotărâre definitivă asupra cauzei de a stabili caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, § 12). Curtea a constatat că obligația organelor judiciare, prevăzute la art. 539 alin. (2) C. pr. pen., de a se pronunța, prin hotărârile definitive pe care le pronunță, cu privire la legalitatea măsurilor preventive privative de libertate dispuse pe parcursul procesului penal este în acord cu standardul de protecție prevăzut la art. 5 din Convenție (§ 17). Modalitatea în care organele judiciare enumerate în cuprinsul dispozițiilor art. 539 alin. (2) C. pr. pen. își îndeplinesc această obligație nu constituie o problemă de constituționalitate a textului criticat, ci reprezintă un aspect ce vizează interpretarea și aplicarea legii (Decizia nr. 48 din 16 februarie 2016, § 18; în același sens, v și Decizia nr. 179 din 29 martie 2016, § 20, Decizia nr. 271 din 10 mai 2016, § 21, și Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, § 19). Prin urmare, în ipoteza privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluționat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen., sau achitare, valorificarea dreptului la repararea pagubei în fața instanței civile va avea ca temei respectiva ordonanță de clasare sau hotărâre judecătorească de achitare.

Toate statele membre ale Consiliului Europei care au răspuns solicitării Curții Constituționale a României (Austria, Azerbaidjan, Bulgaria, Cehia, Croația, Germania, Letonia, Liechtenstein, Republica Moldova, Polonia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Turcia și Țările de Jos), la care se adaugă și Armenia, au reglementat în legislația lor națională dreptul la repararea pagubei cauzată de o măsură preventivă privativă de libertate luată în mod “legal”, urmată însă de o netrimitere în judecată/achitare, ca o măsura asimilată/particulară privării nelegale de libertate. Acest drept la despăgubiri în situația dată nu reprezintă o exigență a C.E.D.H., reglementarea acestuia, astfel cum s-a arătat și în prezenta Decizia , intrând în marja de apreciere a statelor. Aceste state au reglementat în legislația lor internă și cazuri în care nu se acordă această despăgubire, respectiv în situația în care persoana în cauză a stânjenit, a indus în eroare sau a provocat ea însăși luarea măsurii preventive. Aceasta este, însă, o situație de excepție, regula reprezentând-o dreptul la despăgubire. Totodată, de principiu, indiferent de temeiurile achitării, regula este aceea a afirmării dreptului la despăgubire. Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 din Codul de procedură penală

MATERIA LIBERĂRII CONDIȚIONATE

Curtea observă că, în esență, instanța judecătorească apreciază că sintagma “curge de la rămânerea definitivă a hotărârii” este neclară, deoarece nu se poate determina momentul de la care rămâne definitivă hotărârea judecătorească prin care se constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea liberării condiționate. În acest context, în ceea ce privește cerințele de claritate și previzibilitate a legii, , prin Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, M. Of. nr. 332 din 2 mai 2019, § 51, a stabilit că normele legale care privesc procesul penal trebuie să fie clare, precise și previzibile, ceea ce presupune, printre altele, și obligația legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze și să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care se constituie în sediul general al materiei și cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia.

Previzibilitatea unui act normativ impune ca acesta să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat. În același sens, CEDO a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justițiabilului și previzibilă în ceea ce privește efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerința de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului. De aceea, o lege îndeplinește condițiile calitative impuse atât de Constituție, cât și de Convenție numai dacă norma este enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățeanului să își adapteze conduita în funcție de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, față de circumstanțele speței, consecințele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă și să își corecteze conduita.

Există mai multe metode interpretative, și anume literală, extensivă, restrictivă, gramaticală, sistematică, istorică, teleologică sau logică.( Decizia nr. 238 din 3 iunie 2020, M. Of. nr. 666 din 28 iulie 2020) Or, sensul normei poate fi înțeles/dedus prin metodele interpretative. Dacă în urma parcurgerii metodelor interpretative, se ajunge la concluzia că textul legal este neclar/imprecis/imprevizibil, atunci se poate constata încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție. Astfel, determinarea și evaluarea înțelesului normei interpretate nu se pot realiza decât în cadrul ansamblului legislativ reprezentat de dispozițiile legii din care aceasta face parte, aceasta reprezentând interpretarea sistematică a normei (Decizia nr. 626 din 22 septembrie 2020, M. Of. nr. 115 din 3 februarie 2021, §§ 32-34).

Dispozițiile criticate fac parte integrantă C. pr. pen., astfel că acestea nu pot fi interpretate strict gramatical și izolat de ansamblul actului normativ din care fac parte, sensul prevederilor legale analizate avut în vedere de legiuitor fiind cel care decurge din interpretarea lor sistematică, prin coroborarea acestora cu restul normelor din cuprinsul actului normativ menționat (mutatis mutandis, Decizia nr. 509 din 30 iunie 2020, M. Of. nr. 1077 din 13 noiembrie 2020, § 20).

Dispozițiile art. 587 alin. (2) C. pr. pen. prevăd că, dacă instanța constată că nu sunt îndeplinite condițiile pentru acordarea liberării condiționate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită, termen care nu poate fi mai mare de un an și curge de la rămânerea definitivă a hotărârii. Alineatul (3) al aceluiași articol prevede că hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu contestație la tribunalul în a cărei circumscripție se află locul de deținere, în termen de 3 zile de la comunicare.

Aceste dispoziții trebuie coroborate cu prevederile art. 551 C. pr. pen., care stabilesc momentul de la care hotărârea primei instanțe rămâne definitivă. Astfel, inclusiv hotărârile pronunțate în materia liberării condiționate, în primă instanță, rămân definitive la data expirării termenului de introducere a contestației când nu s-a declarat contestație în termen sau când contestația declarată a fost retrasă înăuntrul termenului. Totodată, aceste hotărâri rămân definitive la data retragerii contestației, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de introducere a contestației sau la data pronunțării hotărârii prin care s-a respins contestația.

Durata termenului, după expirarea căruia propunerea sau cererea de liberare condiționată va putea fi reînnoită, nu trebuie să fie în toate cazurile de un an, ci acesta este lăsat la aprecierea instanței, care îl va stabili în funcție de natura condițiilor neîndeplinite și de timpul necesar pentru îndeplinirea lor. În acest sens, Curtea, prin Decizia nr. 67 din 29 ianuarie 2019, M. Of. nr. 388 din 17 mai 2019, § 19, a reținut că termenul fixat de instanța de judecată, după a cărui expirare cererea sau propunerea de liberare condiționată poate fi reînnoită și care poate fi de cel mult un an, este lăsat la aprecierea instanței, aspect ce se încadrează în logica mecanismului dispunerii liberării condiționate, care include o apreciere proprie a instanței cu privire la îndreptarea persoanei condamnate și la capacitatea acesteia de a se integra în societate. Această apreciere are la bază datele și informațiile din procesul-verbal, întocmit de comisia pentru liberare condiționată cu prilejul formulării propunerii de liberare condiționată, documentele care atestă mențiunile cuprinse în procesul-verbal anterior precizat, precum și orice alte informații furnizate de administrația penitenciarului, ce relevă conduita persoanei condamnate în perioada executării fracției obligatorii de pedeapsă. Prin urmare, în acord cu particularitățile fiecărei situații concrete, instanța învestită cu soluționarea cererii de liberare condiționată, în condițiile în care constată că persoana condamnată nu îndeplinește condițiile legale pentru dispunerea acestei forme de executare a pedepsei, stabilește un interval de timp, care va curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de respingere a cererii de liberare condiționată, timp pe care îl consideră necesar pentru ca persoana în cauză să își îndeplinească condițiile a căror neîndeplinire a fost constatată prin hotărârea judecătorească de respingere a cererii de liberare condiționată, termen a cărui lungime va fi stabilită în funcție de natura condițiilor neîndeplinite și de timpul necesar pentru îndeplinirea lor. Cum legea nu prevede o lungime minimă a termenului astfel reglementat, ci doar durata lui maximă – de un an, acesta va putea fi un termen extrem de redus, instanța de judecată învestită conform art. 587 alin. (1) C. pr. pen. fiind singura în măsură să aprecieze nevoia de timp pentru îndeplinirea tuturor condițiilor legale specifice instituției liberării condiționate. Decizia nr. 293 din 6 mai 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 587 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală, cu referire la sintagma “curge de la rămânerea definitivă a hotărârii”

AMÂNAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI

Soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală, care exclude bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an de la posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață, este neconstituțională.( Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, M. Of. nr. 1026 din 20 decembrie 2019) Autoarea excepției de neconstituționalitate invocă încălcarea prin textul criticat a dispozițiilor art. 1 alin. (5), ale art. 16 alin. (2), ale art. 49 alin. (2) și ale art. 126 din Constituție, în ipoteza în care o condamnată are un copil mai mare de un an care are nevoie de îngrijiri medicale.

Termenul de un an reglementat prin dispozițiile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală a fost prevăzut de legiuitor drept cauză de amânare și, respectiv, de întrerupere a executării pedepsei, în vederea asigurării depășirii de către minor și de către mama acestuia a urmărilor sarcinii și ale nașterii, timpul de un an fiind termenul considerat adecvat pentru atingerea scopului anterior menționat. În același sens a decis și CEDO, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, Cauza Alexandru Enache împotriva României, § 68[3], prin care s-a afirmat că posibilitatea de a obține amânarea executării pedepsei există până la împlinirea de către copil a vârstei de un an, trecând, așadar, dincolo de urmările sarcinii mamei și ale nașterii.

În ceea ce privește cazul minorului care a împlinit vârsta de un an, soluționarea criticii de neconstituționalitate formulate în prezenta cauză presupune analiza de către instanța de contencios constituțional a două ipoteze distincte: 1. ipoteza în care tatăl minorului mai mare de un an este cunoscut și are capacitatea fizică și juridică necesară pentru a se îngriji de creșterea și educarea minorului; 2. ipoteza în care tatăl minorului în cauză nu este cunoscut, a decedat sau se află în imposibilitatea fizică sau juridică de a asigura creșterea și educarea minorului.

Referitor la cea dintâi ipoteză anterior menționată, prin Decizia nr. 535 din 24 septembrie 2019, §§ 26, 28 și 29, Curtea a constatat că, din perspectiva dreptului de a îngriji copilul – componentă fundamentală a dreptului la respectarea vieții de familie consacrat de prevederile art. 26 alin. (1) din Constituție -, bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an se află într-o situație similară cu cea a unei femei condamnate care are un copil de aceeași vârstă, iar diferența de tratament între cele două categorii de persoane condamnate, sub aspectul recunoașterii posibilității amânării executării pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă. În materia concediului pentru creșterea copilului și a indemnizației de concediu parental, bărbații se află într-o situație similară cu cea a femeilor (v Hotărârea din 27 martie 1998, Cauza Petrovic împotriva Austriei, § 36) și că dincolo de diferențele care pot exista între tată și mamă în relația lor cu copilul, în ceea ce privește îngrijirea copilului pe durata concediului parental, bărbații și femeile se află în situații analoage [v Hotărârea din 22 martie 2012, Cauza Konstantin Markin împotriva Rusiei (Marea Cameră), § 132]. Totodată, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, Cauza Alexandru Enache împotriva României, CEDO a constatat că, deși instituția amânării executării unei pedepse privative de libertate, fiind de natură penală, este în mod esențial diferită de concediul parental, care este o măsură de dreptul muncii, totuși, în problema de a ști dacă, în timpul primului an de viață al copilului, un tată condamnat se găsește într-o situație similară celei a unei mame condamnate, considerentele reținute în cauzele Petrovic împotriva Austriei și Konstantin Markin împotriva Rusiei, sunt pe deplin aplicabile în speță. Curtea Constituțională a mai reținut că, într-adevăr, instituția amânării executării unei pedepse privative de libertate vizează, în primul rând, interesul superior al copilului, cu scopul de a se asigura că el primește atenția și îngrijirile corespunzătoare în primul său an de viață. Or, chiar dacă pot exista diferențe în relația lor cu copilul, atât mama, cât și tatăl pot acorda această atenție și aceste îngrijiri.

Cu atât mai mult, tatăl minorului ce a împlinit vârsta de un an, care este în libertate și care nu se află în imposibilitatea fizică sau juridică de a crește și de a educa minorul, va fi cel căruia îi va reveni obligația de a se ocupa de îngrijirea acestuia, inclusiv în situația invocată de autoarea excepției, în care minorul are nevoie de îngrijiri medicale. De altfel, soluția juridică anterior enunțată constituie o aplicare directă a principiului interesului superior al copilului, având în vedere nevoia acestuia de a fi crescut, educat, îngrijit etc. de unul dintre părinții săi naturali și de a se afla în preajma acestuia. În acest sens, Curtea menționează că principiul interesului superior al copilului este reglementat la art. 2 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, M. Of. nr. 159 din 5 martie 2014, care prevede, la alin. (2) și (3), că interesul superior al copilului se circumscrie dreptului copilului la o dezvoltare fizică și morală normală, la echilibru socioafectiv și la viața de familie și că acest principiu este impus inclusiv în legătură cu drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. Același act normativ prevede, la art. 4 lit. a), definiția noțiunii de “copil”, prin care se înțelege “persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, potrivit legii“.

Referitor la cea de-a două ipoteză enunțată, în care tatăl minorului nu este cunoscut, a decedat sau se află în imposibilitatea fizică sau juridică de a asigura creșterea și educarea minorului, în privința acestuia din urmă se instituie tutela, având ca temei legal fie dispozițiile art. 511 din Codul civil – care prevăd că “în cazul în care, după decăderea din exercițiul drepturilor părintești, copilul se află în situația de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinți, se instituie tutela” -, fie pe cele ale art. 110 din Codul civil – potrivit cărora “tutela minorului se instituie atunci când ambii părinți sunt, după caz, decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați judecătorește morți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotărăște că este în interesul minorului instituirea unei tutele -, fie dispozițiile art. 44 din Legea nr. 272/2004, care prevăd la alin. (1) că “orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinților săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la protecție alternativă“, iar la alin. (2), că “protecția prevăzută la alin. (1) include instituirea tutelei, măsurile de protecție specială prevăzute de prezenta lege, adopția” și că “în alegerea uneia dintre aceste soluții autoritatea competentă va ține seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei anumite continuități în educarea copilului, precum și de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică“.

. Instituția tutelei este, conform art. 106 alin. (1) din Codul civil, o formă de ocrotire a minorului, alături de ocrotirea asigurată de părinți, de darea în plasament și de alte măsuri de protecție specială anume prevăzute de lege. Aceasta se instituie, potrivit art. 107 alin. (1) din Codul civil, de către instanța de tutelă și de familie stabilită potrivit legii, denumită în cuprinsul Codului civil “instanța de tutelă”. Conform art. 45 din Legea nr. 272/2004, instanța de tutelă este instanța judecătorească în a cărei circumscripție teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul. Instituirea tutelei are loc potrivit unei proceduri prin care, potrivit alin. (2) al aceluiași art. 107 din Codul civil, cererile de instituire a tutelei se soluționează de îndată. De asemenea, art. 108 din Codul civil prevede două mijloace juridice de ocrotire a minorului, arătând că ocrotirea persoanei fizice prin tutelă se realizează de către tutore, desemnat sau numit, în condițiile prevăzute de dispozițiile Codului civil, precum și de către consiliul de familie, ca organ consultativ. Așadar, pe lângă instituția tutelei și în scopul completării ocrotirii asigurate prin aceasta, instanța de tutelă poate constitui și consiliul de familie, procedură care are loc, conform art. 108 alin. (2) din Codul civil, la cererea persoanei interesate. În situația în care nu se constituie consiliul de familie, alin. (3) al articolului anterior menționat prevede că atribuțiile acestuia vor fi exercitate de către instanța de tutelă.

Mai mult, Legea nr. 272/2004 prevede, la capitolul II, intitulat “Drepturile copilului”, dispoziții referitoare la drepturi și libertăți civile ale copilului, la mediul familial și îngrijirea alternativă, la sănătatea și bunăstarea copilului, la educație și la activități recreative și culturale, iar la capitolul III, intitulat “Protecția specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi”, dispoziții comune cu caracter general ce au în vedere inclusiv categoria de copii analizată în prezenta cauză, dispoziții referitoare la plasament și la plasamentul în regim de urgență, precum și prevederi referitoare la supravegherea specializată și la monitorizarea aplicării măsurilor de protecție specială în privința copiilor. Astfel, Legea nr. 272/2004 reglementează, la art. 54, noțiunea de “protecție specială a copilului”, ca reprezentând “ansamblul măsurilor, prestațiilor și serviciilor destinate îngrijirii și dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora“, iar la art. 55 alin. (1), faptul că beneficiază copilul de protecția specială prevăzută de prezenta lege până la dobândirea capacității depline de exercițiu. Totodată, art. 56 coroborat cu art. 119 din aceeași lege reglementează serviciile de protecție specială a copilului. În acest sens, potrivit art. 119 din Legea nr. 272/2004, pentru prevenirea separării copilului de părinții săi, precum și pentru realizarea protecției speciale a copilului separat, temporar sau definitiv, de părinții săi, se organizează și funcționează următoarele tipuri de servicii: a) servicii de zi; b) servicii de tip familial; c) servicii de tip rezidențial. Serviciile de protecție specială anterior enumerate sunt definite și reglementate, în mod distinct, la art. 120, 121 și 123 din Legea nr. 272/2004. Totodată, art. 125 din Legea nr. 272/2004 prevede că pentru asigurarea protecției speciale a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi, consiliul județean și, respectiv, consiliul local al sectorului municipiului București au obligația să organizeze, în mod autonom sau prin asociere, servicii de tip familial și de tip rezidențial, potrivit nevoilor identificate la nivelul unității lor administrativ-teritoriale, precum și că, în funcție de nevoile evaluate ale copiilor plasați, consiliul județean poate organiza și dezvolta și servicii de zi. Nu în ultimul rând, art. 126 din Legea nr. 272/2004 prevede că persoanele juridice de drept privat fără scop patrimonial, constituite și acreditate în condițiile legii, pot desfășura activități în domeniul protecției drepturilor copilului și al protecției speciale a acestuia.

Legislația în vigoare asigură, în privința minorului mai mare de un an aflat în ipoteza invocată de autoarea excepției, numeroase mijloace juridice de protecție a drepturilor și intereselor acestuia, protecție care acoperă, în mod implicit, și nevoile de asistență medicală ale minorului.

Atât amânarea executării pedepsei, cât și întreruperea executării pedepsei reprezintă excepții de la regula executării de îndată și în mod continuu a pedepselor privative de libertate. Aceste excepții au ca fundament faptul că persoana condamnată se găsește în situații în care executarea pedepsei cu închisoarea sau detențiunea pe viață ar afecta grav existența acesteia sau a membrilor familiei. Prin urmare, întrucât reprezintă excepții de la regula executării pedepsei cu închisoarea sau cu detențiunea pe viață, Ipotezele de întrerupere a executării pedepsei sunt rezultatul aprecierii legiuitorului cu privire la situațiile care, prin natura lor, impun incidența unui asemenea regim juridic. (Decizia nr. 146 din 12 martie 2020, M. Of. nr. 561 din 29 iunie 2020, §§ 17 și 21). Așa fiind, aceste excepții sunt reglementate potrivit politicii penale a statului, conform dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, având în vedere necesitatea menținerii unei corecte proporționalități între interesul individual al persoanei condamnate și interesul public privind executarea pedepselor, astfel cum acestea au fost dispuse prin hotărârile judecătorești definitive de condamnare.

Amânarea și întreruperea executării pedepsei cu închisoarea reprezintă excepții de la regula executării de îndată și în mod continuu a hotărârilor penale definitive și, totodată, de la regula executării pedepsei cu închisoarea în spațiile de detenție. Aceste excepții sunt reglementate de legiuitor pentru cazurile expres și limitativ prevăzute la art. 589 alin. (1) C. pr. pen.. Acestea din urmă au în vedere starea de sănătate a persoanei condamnate [art. 589 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.] și faptul că persoana condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an [art. 589 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.], fiind situații considerate de legiuitor ca având o semnificație deosebită pentru viața și existența persoanei condamnate, care pot justifica și, respectiv, justifică lăsarea acesteia în libertate pentru o perioadă de timp determinată sau determinabilă.( Decizia nr. 299 din 9 iunie 2020, M. Of. nr. 1019 din 2 noiembrie 2020, § 16)

Dispozițiile legale criticate nu sunt de natură a încălca prevederile constituționale ale art. 49 alin. (2) referitoare la protecția copiilor și a tinerilor, nevoia de îngrijire (inclusiv de îngrijire medicală) a copilului care a împlinit vârsta de un an, în situația în care mama acestuia execută o pedeapsă penală privativă de libertate, fiind asigurată prin dispozițiile legale analizate.

Mai mult, având în vedere caracterul excepțional al instituțiilor amânării și întreruperii executării pedepsei, vârsta de un an prevăzută în cuprinsul art. 589 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. a fost apreciată de legiuitor ca fiind de natură a realiza un just echilibru între interesul privat al mamei condamnate aflate în executarea unei pedepse privative de libertate și cel al copilului acesteia de a depăși urmele lăsate de naștere și, respectiv, perioada imediat următoare acesteia și nevoia statului de asigurare a ordinii publice, prin punerea în executare a hotărârilor judecătorești penale definitive. Așa fiind, criteriul anterior menționat este unul obiectiv și rezonabil, acesta justificând tratamentul juridic diferit reglementat în privința amânării și întreruperii executării pedepsei pentru mama care are un copil mai mic de un an și cea care, aflându-se în aceeași situație juridică reglementată prin ipoteza normei procesual penale analizate, are un copil care a împlinit vârsta anterior menționată. Pentru aceste motive, nu poate fi reținută încălcarea, prin prevederile art. 589 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., a principiului egalității în drepturi reglementat la art. 16 alin. (1) din Constituție. Referitor la acesta, Discriminarea este rezultatul unui tratament juridic diferit aplicabil aceleiași categorii de subiecte de drept sau unor situații care nu se deosebesc în mod obiectiv și rezonabil (v, în acest sens, Decizia nr. 263 din 24 februarie 2009, M. Of. nr. 170 din 18 martie 2009).

În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 1 alin. (5) și ale art. 126 din Constituție, aceasta nu poate fi reținută, întrucât judecătorul învestit cu soluționarea cererii de amânare sau de întrerupere a executării pedepsei va proceda la pronunțarea unei soluții în acord cu limitele stabilite prin art. 589 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. , iar acestea au fost reglementate de legiuitor conform politicii sale penale, în acord cu dispozițiile art. 61 alin. (1) din Constituție și în marja de apreciere prevăzută de acestea. Decizia nr. 484 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 592 alin. (1) raportate la cele ale art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală

[1] Cauza Reiner și alții împotriva României, Hotărârea din 27 septembrie 2007, M. Of. nr. 630 din 29 august 2008

[2] Cauza Păduraru împotriva României, Hotărârea din 1 decembrie 2005, M. Of. nr. 514 din 14 iunie 2006

[3] Curtea a mai constatat încălcarea articolului 3 în privința condițiilor de detenție ale reclamantului. https://hudoc.echr.coe.int

HOTĂRÂRE CONSIDERATĂ DEFINITIVĂ

În cauza Lenskaya împotriva Rusiei (nr. 13151/04, § 18, 31 iulie 2008, hotărârea definitivă pronunțată în favoarea reclamantului a fost casată printr-o metodă de control și reformare, în baza faptului că primele instanțe „nu au stabilit ce a reprezentat fapta prevăzută de legea penală în cadrul specific al principalei acuzații în materie penală, indiferent dacă a avut într-adevăr loc sau dacă a fost comisă” de inculpat în acea cauză. Decizia de a casa acea hotărâre definitivă se baza totodată pe motivul că instanțele inferioare au presupus, în lipsa probelor concludente, că rănile reclamantului au fost cauzate de inculpatul din cauză, fără să-i dovedească vinovăția și încălcând, astfel, principiul prezumției de nevinovăție. Concluzionând că nu a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție, Curtea a declarat (§ 36 și urm.) că procesul a fost redeschis cu scopul corectării unei erori judiciare fundamentale care nu putea fi neutralizată sau corectată în niciun alt fel decât prin casarea hotărârii definitive care îi aducea un prejudiciu major persoanei condamnate. Curtea a decis, de asemenea, că toate garanțiile procedurale cuprinse în art. 6 i-au fost disponibile reclamantului în decursul procedurii de control și reformare.

43. În condițiile în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a păstrat echilibrul corect între interesele concurente dintre finalitate și justiție. Prin urmare, constată că casarea hotărârii definitive din 14 ianuarie 2002, confirmată la 1 aprilie 2002, nu a dus la încălcarea art. 6 § 1 din Convenție. Prin urmare, nu s-a produs o încălcare a acelui articol.[1]

Referindu-se la principiul răspunderii statului cu privire la încălcarea normelor Uniunii Europene prin hotărâri judecătorești, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că persoanele particulare trebuie să aibă posibilitatea de a obține în fața unei instanțe naționale repararea prejudiciului cauzat prin încălcarea drepturilor lor în urma unei hotărâri, cu condiția ca aceasta să fie fața unei instanțe de ultim grad de jurisdicție, iar încălcarea să fie suficient de gravă. Această din urmă condiție se apreciază în funcție de nivelul de claritate și precizie al normei, de caracterul intenționat al încălcării și de împrejurarea că eroarea nu poate fi scuzabilă (v Hotărârea din 30 septembrie 2003, Cauza C-224/01 – Kobler împotriva Austriei, §§ 36, 51, 53 și 55). În condițiile în care întocmirea nelegală a unui rechizitoriu putea fi neutralizată de către instanțele de judecată competente să se pronunțe asupra dezlegării pricinii, fapt care, de altfel, s-a întâmplat, “nu poate fi pusă în discuție existența unei hotărâri judecătorești vătămătoare“.

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea acestuia este stabilită “în condițiile legii”. Dispozițiile legale criticate stabilesc cine are calitatea de a beneficia de reparație, și anume persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, precum și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.( Decizia nr. 619 din 3 octombrie 2006, M. Of. nr. 929 din 16 noiembrie 2006). Faptul că legiuitorul a reglementat în mod expres și limitativ doar aceste situații nu are semnificația unei încălcări a dreptății ca valoare supremă în statul de drept și nici a unei limitări a accesului liber la justiție, garantat de art. 21 din Constituție, sau a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 § 1 din C.E.D.H. , întrucât este la latitudinea legiuitorului să stabilească aceste condiții și limite.

Prin Decizia nr. 1.393 din 26 octombrie 2010, M. Of. nr. 843 din 16 decembrie 2010, s-a constatat că persoanele îndreptățite la repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept vizează o condamnare dispusă printr-o soluție definitivă, nefiind de conceput să se acorde despăgubiri în cazul condamnărilor nedefinitive și care sunt susceptibile de a fi cenzurate în cadrul căilor ordinare de atac. În acest sens este și jurisprudența CEDO care, prin Hotărârea din 3 iulie 2008, a făcut trimitere la Raportul explicativ privitor la art. 3 din Protocolul nr. 7 din C.E.D.H. , statuând că dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară vizează o hotărâre definitivă, care, potrivit expresiei tradiționale, a dobândit autoritate de lucru judecat. Este cazul hotărârilor irevocabile pentru care căile ordinare de atac nu mai sunt disponibile, fie că au fost utilizate de părți, fie că a expirat termenul înăuntrul căruia puteau fi formulate. Rezultă, așadar, că o hotărâre nu este considerată definitivă atâta vreme cât legea internă permite ca lucrările să fie reluate. Decizia nr. 430 din 17 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 242/2018, și ale art. 504 din Codul de procedură penală din 1968

INDICE

Decizia nr. 651 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 91 alin. 1 fraza a doua C. pr. pen.
Decizia nr. 430 din 17 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 C. pr. pen., Legea privind statutul judecătorilor și procurorilor, în redactarea anterioară modificării, și ale art. 504 C. pr. pen.
Decizia nr. 165 din 9 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 14 alin. (2) C. pr. pen.
Decizia nr. 102 din 17 februarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (3) și ale art. 249 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 102 din 17 februarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 52 alin. (3) și ale art. 249 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 772 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 56 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) și ale art. 288 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 94 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) și ale art. 65 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 163 din 9 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 68 alin. (2) C. pr. pen.
Decizia nr. 637 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. b) și ale art. 346 alin. (3) lit. b) C. pr. pen.
Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) și (3), ale art. 114 alin. (1) și ale art. 115 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 237 din 8 aprilie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. f), ale art. 139 alin. (3) teza finală și ale art. 142 alin. (5) C. pr. pen.
Decizia nr. 697 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (2) și ale art. 396 alin. (2), (3) și (4) C. pr. pen.
Decizia nr. 500 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (3) și ale art. 126 alin. (5) și (6) C. pr. pen.
Decizia nr. 118 din 2 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (3) C. pr. pen.
Decizia nr. 175 din 24 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 117 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.
Decizia nr. 331 din 20 mai 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 126 alin. (4)-(6) C. pr. pen.
Decizia nr. 813 din 9 decembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 139 alin. (3) teza întâi C. pr. pen.
Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 142 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 145 C. pr. pen.
Decizia nr. 504 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 172 alin. (10) C. pr. pen.
Decizia nr. 330 din 20 mai 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 lit. b) și c) și ale art. 9 alin. (1) lit. b) și c) C. pr. pen.
Decizia nr. 450 din 29 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) și (3), ale art. 114 alin. (1) și ale art. 115 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 și art. 248 C. pr. pen.
Decizia nr. 33 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (5 ) C. pr. pen.
Decizia nr. 130 din 20 martie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (4) și alin. (5 ), art. 255 alin. (1) teza a doua, art. 426 lit. d) și art. 431 C. pr. pen.
Decizia nr. 103 din 23 februarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 261 C. pr. pen. , cu referire la art. 264, art. 407 și art. 410 din același act normativ
Decizia nr. 79 din 16 februarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 283 alin. (4) lit. m) C. pr. pen.
Decizia nr. 524 din 15 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 275 alin. (2) și ale art. 598 alin. (1) lit. c) C. pr. pen.
Decizia nr. 100 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) și ale art. 282 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 95 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.
Decizia nr. 378 din 8 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 281 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 766 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (2) C. pr. pen.
Decizia nr. 25 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (4) și ale art. 340 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 31 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339 C. pr. pen.
Decizia nr. 492 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) C. pr. pen.
Decizia nr. 766 din 18 noiembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 297 alin. (2) C. pr. pen.
Decizia nr. 25 din 27 ianuarie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (4) și ale art. 340 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 31 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 339 C. pr. pen.
Decizia nr. 492 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (8) C. pr. pen.
Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) și art. 347 C. pr. pen.
Decizia nr. 93 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 39 alin. (1) lit. d) și ale art. 345 alin. (2)
Decizia nr. 812 din 9 decembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (1), (2) și (4 ), ale art. 347 alin. (3) teza finală și ale art. 425 alin. (1) și (7) C. pr. pen.
Decizia nr. 489 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 332 din 20 mai 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 346 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 129 din 2 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 354 alin. (3) și ale art. 406 alin. (2) raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.
Decizia nr. 122 din 15 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. f) raportat la art. 375 C. pr. pen.
Decizia nr. 110 din 15 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 103 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 386 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 695 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 396 alin. (2), (3) și (4) C. pr. pen.
Decizia nr. 301 din 11 mai 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 25 alin. (2) raportat la art. 107 alin. (1) și (2) C. pr. pen.
Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 400 alin. (1), ale art. 405 alin. (2) și (3) și ale art. 406 alin. (1) și (2) C. pr. pen.
Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 § 2 lit. b) C. pr. pen.
Decizia nr. 80 din 16 februarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 § 2 lit. a) fraza a doua teza întâi C. pr. pen.
Decizia nr. 879 din 15 decembrie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 § 2 lit. a) teza finală C. pr. pen.
Decizia nr. 29 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 421 § 2 lit. a) fraza a doua teza întâi C. pr. pen.
Decizia nr. 705 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. e) C. pr. pen.
Decizia nr. 482 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 426 lit. d) teza întâi C. pr. pen.
Decizia nr. 208 din 7 aprilie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 434 alin. (2) lit. e) C. pr. pen.
Decizia nr. 91 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) și ale art. 440 alin. (1) și (2) C. pr. pen.
Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum și ale art. 459 alin. (2) C. pr. pen.
Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. (3) și (4) teza întâi și ale art. 457 alin. (2) C. pr. pen.
Decizia nr. 650 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 90 lit. c) și ale art. 454 alin. (1) C. pr. pen.
Decizia nr. 595 din 30 septembrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 475 C. pr. pen.
Decizia nr. 109 din 15 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. pr. pen.
Decizia nr. 102 din 10 martie 2022 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. pr. pen.
Decizia nr. 26 din 19 ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. pr. pen.
Decizia nr. 131 din 20 martie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 488 alin. (2) și alin. (3) lit. a) C. pr. pen.
Decizia nr. 696 din 28 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 538 alin. (1), ale art. 539 alin. (2) și ale art. 541 alin. (2) C. pr. pen.
Decizia nr. 640 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 539 C. pr. pen.
Decizia nr. 162 din 4 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 539 alin. (2) C. pr. pen. și ale art. 517 alin. (4) C. pr. pen.
Decizia nr. 136 din 3 martie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 539 C. pr. pen.
Decizia nr. 293 din 6 mai 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 587 alin. (2) teza a doua C. pr. pen. , cu referire la sintagma “curge de la rămânerea definitivă a hotărârii”
Decizia nr. 484 din 13 iulie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 592 alin. (1) raportate la cele ale art. 589 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.
Decizia nr. 430 din 17 iunie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 C. pr. pen. și ale art. 504 C. pr. pen.

BIBLIOGRAFIE

– S. Alamoreanu, I. Botoş, Aspecte particulare ale infracţiunii de fals, în Revista de criminologie, de criminalistică şi de penologie nr. 2/1999;

– D. Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004;

– B. Armanca, în dialog cu H.‑R. Patapievici – Stenogramele PSD sunt o bombă cu efect întârziat; Dialoguri esenţiale, în Ziua, 6 decembrie 2004;

– V. Atanasiu, L. Bănărescu, P. Pandrea, Procedura penală regele Carol II,
Ed. Spor, 1939;

-M. Apetrei, Înregistrările audio sau video – mijloace de probă în procesul penal, „R.D.P.” nr. 3/1998, p. 94;

-Jörg Arnold, Interceptarea convorbirilor, în “Revue de science criminnelle et de droit pénal comparé” nr. 2/1999;

– M.Bădilă, Consemnarea declarațiilor inculpatului în instanță, „R.D.P.” 2/1998,p. 84

– D. Banciu, S. Rădulescu, V. Teodorescu, Tendinţe actuale ale crimei şi criminalităţii în România, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002;

– P. Bădică, Provocări privind Comunitatea Naţională de Informaţii modernă. Repere privind definirea strategiei de sharing, în Revista Română de Studii de Intelligence nr. 9 din iunie 2013;

– C. Băhnăreanu, Influenţa factorului economic în realizarea securităţii, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2009;

– C. Beccaria, Despre infracţiuni şi pedepse, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001;

– M. Bénilde, Parlamentari francezi şi europeni sub presiune, Când lobby‑urile (des)fac legile, în Le monde diplomatique nr. 17/2007;

– V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ed. a 5‑a, în limba română, Ed. IRDO, Bucureşti, 2005;

– A. Blandiana, Fals tratat de manipulare, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2013;

– Gh. Bocşan, Informatica şi libertăţile individuale, în Revista juridică nr. 14/1999;

– S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal. Partea specială, Analize, explicaţii, comentarii. Perspectiva clujeană, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;

– L. Boia, De ce este România altfel, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012;

– P. Buneci (coord.), Noul Cod de procedură penală. Note. Corelaţii. Explicaţii,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014;

– Al. Boroi, N. Neagu, Armonizarea legislaţiei penale române în materie de corupţie, în Dreptul nr. 4/2003;

– G. Boroi, Drept procesual civil, Note de curs, vol. I, Ed. Romfel, Bucureşti, 1993;

– A. Bosovcki, Administraţia publică din România între europenizare şi rezistenţă la schimbare, în Sfera Politicii nr. 131‑132/2012;

– G.W. Bush, Momente de decizie, Bucureşti, Ed. Pandora Publishing, 2012;

– Gh. Burlacu, D. Pătroi, Criminalitatea economico‑financiară, între naţional şi transfrontalier, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005;

– Rodica Chelaru, Arta diversiunii, “Sfera politicii”, nr.39, iunie 1996, p.49 și urm.

– D. Ciuncan, Calculul prejudiciului produs prin infracţiune, în RDP nr. 1/2004;

– D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în RRD nr. 1/1987;

– D. Ciuncan, Forma de vinovăţie necesară pentru realizarea laturii subiective în cazul infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în Pro Lege nr. 2/1999;

– D. Ciuncan, Garanţia asistenţei juridice, în RDP nr. 2/2001;

– D. Ciuncan, Legislaţie anticorupţie comentată, supliment P.N.A., Buletin documentar;

– D. Ciuncan, Legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină anticorupţie, supliment P.N.A., Buletin documentar, vol. III, 2003;

– D. Ciuncan, Prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, supliment P.N.A., Buletin documentar, Bucureşti, 2004,;

– D. Ciuncan, Particularităţi metodologice ale cercetării infracţiunilor de dreptul afacerilor, în Buletin de criminologie şi de criminalistică nr. 3/2002;

– D. Ciuncan, Autorizarea judiciară a înregistrărilor audio şi video, în Pro Lege 2/1998, PCA Bucureşti, B.J. nr. 1/1998;

– D. Ciuncan, Fals intelectual al unui înscris contabil oficial, în RDC nr. 12/1996;

– D. Ciuncan, Falsificarea cecurilor, în RDP nr. 4/1995;

– D. Ciuncan, Formele de răspundere juridică în sancţionarea unor activităţi comerciale ilicite, în Pro Lege nr. 4/1999;

– D. Ciuncan, Încadrarea juridică a înşelăciunii prin cecuri raportat la Legea
nr. 59/1934, în Pro Lege nr. 1/2001;

– D. Ciuncan, C. Turianu, II, Discuţii în legătură cu condiţiile în care procurorul competent poate autoriza o înregistrare audio‑video, în Dreptul nr. 1/2002;

– D. Ciuncan, Înşelăciune prin cecuri, în Dreptul nr. 3/1994;

– D. Ciuncan, Jurisprudenţă şi doctrină penală în materia corupţiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004;

– D Ciuncan, Participarea statului se face de către M.F. prin D.G.V., în Pro Lege nr. 3/1996;

– D. Ciuncan, A. Niculiţă, Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie în Legea
nr. 78/2000, supliment P.N.A., Buletin documentar, august 2004;

– D. Ciuncan, Cauzele care generează şi condiţiile care favorizează corupţia, rezultate din activitatea D.N.A., în Pro Lege nr. 1/2007 (partea I) şi în Pro Lege nr. 2/2007 (partea a II‑a);

– D. Ciuncan, Dreptul penal al afacerilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012;

– D. Ciuncan, Corupţia în spaţiul public, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013;

– D. Ciuncan, Corupţie şi politică, cronică de jurisprudenţă penală, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2014;

– D. Ciuncan,Anticorupția în mediul de afaceri. Conflictul (de interese) de natură constituțională, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017;

-Doru Ioan Cristescu, Interceptarea comunicărilor, înregistrărilor audio-video, filmărilor și fotografierilor, „Pro lege” nr. 2/2001, p.26;

– St.D. Cărpenaru, Drept comercial român, ed. a 4‑a, revăzută şi adăugită,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007;

– R. Chelaru, Arta diversiunii, în Sfera politicii nr. 39, iunie 1996;

– V.M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedurã civilã, vol. II;

– A. Ciopraga, I. Iacobuţă, Criminalitatea, Ed. Junimea, Iaşi, 2001;

– F. Ciutacu, Garanţiile de executare a obligaţiilor, Garanţiile personale şi garanţiile reale, Ed. Themis Cart;

– N. Conea, Gr. Theodoru, O propunere de lege ferenda în legătură cu luarea măsurii asigurătorii a sechestrului, în RRD nr. 10/1976;

– F. Corlăţeanu, D. Ciuncan, Infracţiuni de corupţie şi infracţiuni privind piaţa de capital, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009;

– V. Dabu, Unele aspecte privind traficul de influenţă, în Pro Legenr. 1/2005;

– C. Danileţ, Corupţia şi anticorupţia în sistemul juridic, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009; Programul Statul de Drept Europa de Sud‑Est, Konrad‑Adenauer‑Stiftung;

– H. Diaconescu, Studii Juridice, Ed. All Beck;

– A. Dincu, Drept penal, Partea generală, vol. I, Bucureşti, 1975;

– V. Dobrinoiu, Noul Cod penal comentat, Partea specială, ed. a 2‑a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;

– V. Dobrinoiu, N. Conea, Drept penal român, Partea specială, vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000;

– V. Dobrinoiu ş.a., Noul Cod penal comentat, Partea Specială, ed. a 2‑a revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;

– V. Donciu, (I), D. Ciuncan (II), Fals. Determinarea sferei noţiunii de „înscrisuri oficiale”. Producerea de consecinţe juridice, în RRD nr. 6/1988;

– V. Dongoroz (colectiv), Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală şi Partea specială, vol. I‑IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969‑1972;

– V. Dongoroz, Curs de drept penal, Ed. cursurilor litografiate, Bucureşti, 1941;

– D. Toma Dulciu, Fragmentariu Criptografic, Texte Alese, Bucureşti, 2014, pe https://archive.org/stream/FragmentariuCriptograficTexteAlese/FragmentariuCriptografic;

– H. Dumbravă, Statul de drept, democraţia şi independenţa procurorilor, în Ziua nr. 4055, 9 octombrie 2007;

– I. Dumitru, Semnificația termenului de “convorbiri” cuprins în art.91¹ C. pr. pen. , în „Dreptul”nr.1/1998, 87;

– I.Dumitru, Imposibilitatea autorizării înregistrării pe bandă magnetică a unor convorbiri telefonice, la cererea motivată a persoanei vătămate în cazul săvârșirii unor infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, în „Dreptul”nr.1/1998, 86

– R. Economu, Legislaţia privatizării, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993;

– M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972;

– B. Ficeac, Tehnici de manipulare, ed. a 7‑a, revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014;

– A. Frăţilă, Particularităţi ale expertizelor documentelor privind registrele agricole, în Revista de criminologie şi criminalistică nr. 1‑2/1998;

– S. Fusea, D. Ciuncan, Privatizarea în România. Aspecte tehnice – consecinţe juridice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008;

– S. Fusea, Participarea consorţiilor la privatizare, pe www.Juridice.ro/Comentarii;

-Cătălin Filisan, Considerații cu referire la temeiul de drept al emiterii de către procuror a mandatului în vederea interceptării convorbirilor telefonice, „Dreptul” nr.11/2001, p.149;

– Voicu Ionel Puscasu; Cristinel Ghigheci Codul de procedura penala adnotat. Vol. I. Partea generala , , Universul Juridic , 2019

– C. Gâlcă, Sechestrul asigurător şi posibilitatea instituirii lui pe parcursul procesului penal, în P.N.A., Buletin documentar nr. 1/2004;

– T. Gallager, Moştenirea lui Vîşinski, în Averea 15 decembrie 2005;

– T. Gallager, Deceniul pierdut al României, Mirajul integrării europene după anul 2000, Ed. All, 2010;

– C. Ghinea, Când corupţii chiar există, în Dilema veche, 25 noiembrie 2004;

– C. Ghinea, Rufele corupţiei trebuie spălate în public, în Dilema veche nr. 82, 12‑18 august 2005;

– N. Giurgiu, Infracţiunea, Ed. Gama, Iaşi, 1994;

– C. Grigoraş, Expertiza înregistrărilor audio, în Dreptul nr. 1/2003;

– A. Grigorovici, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;

– M. Grigorovici, Efectele insolvenţei în planul securităţii umane şi al siguranţei naţionale în România, în Revista Română de Studii de Intelligence nr. 8 din decembrie 2012;

-Gabriela Ghita , Inregistrarile SRI folosite in procesele penale nu sunt probe legale , în “Ziua veche”, 22 Aprilie 2010; ghita gabriela29@yahoo.com

J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, Beyond the ‘Grabbing Hand’ of Government in Transition: Facing Up to ‘State Capture’ by the Corporate Sector, în Transition, août 2000;

– J. Hellman, D. Kaufmann, La captation de l’État dans les économies en transition: un défi à relever, în Finance and Development, FMI, 2001;

– M.A. Hotca, coordonator, Noul Cod penal, Ed. All Beck, Bucureşti;

– N. Iliescu, în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, vol. I, de V. Dongoroz ş.a., Ed. Academiei, Bucureşti, 1969;

– A. Ionaşcu, Probele în procesul civil, Ed. Ştiinţificã, Bucureşti, 1969;

– S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea specială,vol. IV, de V. Dongoroz ş.a., Ed. Academiei, Bucureşti, 1972;

– I. Lascu, Răspunderea penală a persoanei juridice în lumina noilor modificări ale Codului penal, în RDP nr. 4/2007, pp. 71 – 77;

– S. Lavric, Noica şi mişcarea legionară, ed. a 2‑a, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008;

– O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. 1996, Ed. Şansa, Bucureşti;

– O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. a 4‑a, Ed. Şansa, Bucureşti, 2001;

– D. Lucinescu, în Codul penal comentat şi adnotat, Partea specială, vol. I;

– D. Lupaşcu (coord.), Noul Cod penal şi Noul Cod de procedură penală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;

– Laura-Codruța Lascu, Autorizarea accesului la sistemele de telecomunicații sau informatice, „Dreptul”nr.1 /2003, 182

– M. Macovei, D.‑O. Călinescu (coord.), Hotărâri ale CEDO, culegere selectivă, vol. III, Ed. Polirom, Iaşi, 2003;

– M.L. Magdo, Incapacităţi de plată, în RDC nr. 4/1996;

– G. Marty, La relation de cause à effect comme condition de la responsabilité civile. Etude comparativedes conceptions allemandes, anglaises et francaises, în Revue trimestriale de droit civil, 1932;

– G. Marty, P. Raymond, Les obligations, vol. II, Sirey, Paris;

– D. Mărgulescu, coordonator, Analiza economico‑financiară a societăţilor comerciale, în Tribuna economică, supliment, 1994;

– T. Medeanu, Sancţionarea cecurilor fără acoperire, în Dreptul nr. 2/2001;

– I. Mircea, Criminalistică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;

– Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român – partea generală, ed. a IX-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012;

– L. Moldovan, Luarea de mită în Codul penal al R.S.R., Ed. Studia Universitatis‑Babeş Boyai, Cluj, 1970;

– Gh. Mateuț, Înregistrările audio sau video în probațiunea penală, „Dreptul” nr. 8/1997,70;

-Ion Neagu, Drept procesual penal, Tratat, Global Lex, 2002

-Ion Neagu, Mircea Damaschin, Andrei Viorel Iugan, Codul de procedura penala adnotat, Universul Juridic, 2018;

– I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1997;

– I. Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală, Partea generală, ed. a II-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015;

– O. Nemţanu, I. Gavriluţă, Suveica acţionarilor de la FORTUS SA, în Ziua de Iaşi din 5 martie 2008;

– C. Nicolae, în Business magazin nr. 410 (6/2013);

– M. Nicolae, Codex Iuris Civilis, tom I, Noul Cod civil, Ediţie critică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;

– A. Niculiţă, D. Ciuncan, Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie în Legea
nr. 78/2000, supliment P.N.A., Buletin documentar, august 2004;

– L. Ocampo Moreno, State Capture: Who Represents the Poor?, în WBI Development Outreach, 2001;

– V. Papadopol, Comentariu, în Codul penal comentat şi adnotat, Partea specială, vol. II, de T. Vasiliu ş.a., Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;

– M.I. Papadopolu, în C. Rătescu, Codul penal adnotat, vol. II, 1937;

– G. Paraschiv, Fermitatea represiunii împotriva crimei organizate, în RDP
nr. 4/1998;

– G. Pasescu, Gh. Marinache, Falsificarea documentelor cu ajutorul copiatoarelor şi a computerelor, în Revista de criminologie şi criminalistică nr. 1/1999;

– V. Pasti, Corupţia – dezbatere şi realitate, în Sfera Politicii nr. 106;

– D. Pavel, De ce ne trebuie grupuri de interese?, în Ziua, 24 octombrie 2005;

– D. Pătroi, Sursele de risc de fraudă şi corupţie în activitatea de achiziţii publice, în Revista finanţe publice şi contabilitate nr. 11‑12/2006;

– C. Pârvulescu, Structurile de putere – ţintă grupurilor oculte, în revista 22, anul XIV (806) (16 august‑22 august 2005);

– I. Pârvulescu, Întoarcere în Bucureştiul interbelic, Ed. Humanitas,Bucureşti, 2003;

– I. Poiană, A. Lazăr, Informatizarea investigaţiilor criminalistice, un imperativ în actualitate, în Revista de criminologie şi de criminalistică nr. 1/1999;

– T. Pop, în Codul penal comentat, vol. I, 1937;

– V. Pop, Nu privatizarilor fără un stat de drept functional!, în România liberă,
17 iulie 2007;

– C. Popa, Trecut, prezent, viitor, Succesul sincopat al proiectului „România”, înQ Magazine nr. 149/2013;

– C. Popa, Prea mici pentru scandalul CIA, în Adevărul din 29 noiembrie 2005;

– L. Popescu, Înregistrările audio‑video, în Pro Lege nr. 3/2001;

– R. Popescu Tudor, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968;

– R. Popescu‑Brăila Tudor, Drept civil, Bucureşti, 1993;

– A. Rathbone, Windows 3.11 for Dummiers, Ed. Teora, Bucureşti, 1995;

– Şt. Rădeanu, Derapajele privatizării, în Curierul Naţional nr. 3893 din 2 decembrie 2003;

– J.F. Renucci, Droit europeen des droits de l’homme, 1992, rezumate comentate;

– F. Sandu, Contrabanda, componentă a crimei organizate, Ed. Naţional, 1997;

– M. Sandu, Regimul sancţionator al infracţiunii de trafic de influenţă în comparaţie cu cel al infracţiunii de înşelăciune şi necesitatea corelării acestuia cu gravitatea urmărilor materiale, inclusiv pentru celelalte infracţiunii de corupţie, în Dreptul nr. 2/2013;

– A. Sădeanu, Fraudele cu banii Phare, în Adevărul din 31 august 2002;

– D.A. Sitaru, Drept comercial internaţional, Tratat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti;

– E. Stancu, Criminalistica, Ed. Actami, 1995;

– D. Stark, L. Bruszt, Traiectorii postsocialiste – transformarea politicii şi a proprietăţii în Europa Centrală şi de Est, Ed. Ziua, 2002;

– C. Stănescu, C. Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti;

– R.M. Stănoiu, Infracţiuni contra autorităţii, în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, de V. Dongoroz ş.a., Partea specială, vol. III, Bucureşti, 1971;

– O.A. Stoica, Drept penal, Partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976;

– V. Stoica, Drept civil, Drepturile reale principale, Ed. Humanitas, 2004,

– M. Şandor, Infracţiuni săvârşite prin emiterea de cecuri fără acoperire, în Dreptul nr. 1/1998;

– I. Stoenescu, Probele în Drept procesual civil român, de I. Stoenescu şi
G. Porumb, Ed. Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1966;

– I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generalã, ed. a 2‑a,
Ed. Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1983;

– Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, ed. a 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013;

– Cristina Șandru, Interceptarea convorbirilor telefonice în jurisprudența organelor de la Strasbourg , în “Revista română de drepturile omului” nr. 6-7/1994,25;

– Monica Șerbănescu, Ilie Botoș, Dumitru Zamfir, Law&Crime. Net, Tritonic, 2003

– Elidor Tanislav, Dreptul la intimitate, Ed.Eminescu, Bucuresti,1997 (ascultări clandestine și captarea imaginilor în ascuns)

– Al.Țuculeanu, Convențiile inviolabilității convorbirilor telefonice, „Dreptul”nr. 6/1997,54

– I. Träger, Der Kausalbegriff im Straff und Zivilrecht, ed. a 2‑a, 1929;

– I. Turcu, Întârzierea plăţii, insolvenţa şi insolvabilitatea, în RDC nr. 5/1996;

– I. Turcu, Plata prin card bancar, în RDC nr. 6/1996;

– M. Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Ed. Rosetti, Bucureşti;

– Gr.Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Partea generală, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1996;

– Gr.Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, 2007;

-M. Udroiu în M. Udroiu (coord.) , Codul de procedura penala. Comentariu pe articole, , ed. 2, Ed. C.H. Beck, București, 2017,

– I. Ursu, I.A. Cristescu, Ghidul procurorului criminalist, Ed. Helicon, Timişoara 1994;

– I. Vasiu, Criminalitatea informatică, Ed. Nemira, 1998;

– I. Vasiu, Unele aspecte de procedură penală privind mediul informatizat, în RDP nr. 1/2001;

– Gh. Vizitiu, Înşelăciunea în contractele comerciale prin folosirea biletului la ordin, în Dreptul nr. 2/2001;

– C. Voicu, A. Boroi, F. Sandu, I. Molnar, Dreptul penal al afacerilor, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2002;

– C. Voicu, C. Hurdubaie, Criminalitatea informatică – o sfidare a sfârşitului de secol, în Buletin de criminologie şi de criminalistică nr. 1‑2/1994;

– N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generalã, vol. I, Ed. Paideia, Bucureşti, 1993;

– Ioana Vasiu, Unele aspecte de procedură penală privind mediul informatizat, „R.D.P.” 1/2001, p.41;

– Nicolae Volonciu ș. a. , Noul Cod de procedura penala adnotat. Partea generala , 2014, Universul Juridic

– Nicolae Volonciu ș. a. , Noul Cod de procedura penala comentat 2015, Hamangiu

– K.S. Williams, Textbook on Criminology, Ed. Oxford University Press, 2001;

-C. van den Wyngaert, C. Gane, H.H. Kuhne, F.M. Cauley, Criminal procedure systems in the European Community, Butterworths, London, Brussels, Dublin, Edinburgh, 1993.

Alte publicaţii
Anchetă – corpul de control al prim ministrului verifică fondurile Phare, în România liberă din 11 septembrie 2002;
Bancă de date privind captaţia statului, la adresa www.BEEPS (Business Environment and Enterprise Performance Survey) sau pe www.worldbank.org;
Barometrul Corupţiei Globale – Transparency International 2010;
Campania Corupţia te condamnă!, MAI, Direcţia Generală Anticorupţie, 2012;
Comentarii, dl Pitt, P.N.A. instrument politic cu dublu rol, 10 noiembrie 2004, pe site‑ul www.Ziua.ro;
Conciliul Vatican II, Gaudium et spes, 7 decembrie 1965, ediţia română revizuită a Arhiepiscopiei Romano‑Catolice de Bucureşti;
Cartea verde asupra protecţiei penale a intereselor financiare comunitare şi creării unui procuror european antifraudă, Bruxelles, 11 decembrie 2001;
Colectiv, Cercetarea penală, Ministerul de Interne, 1974 – capitolul Unele probleme privind planificarea cercetărilor, D. Brânzei;
Codice di procedura penale e normativa complementare, 2001‑2002, coordonator G. Ubertis, ed. a IX‑a, Raffaelo Cortina Editore, Milano;
Comisia Naţională de Prognoză, O radiografie a privatizării în România, în Tribuna economică nr. 29/2007;
Corpus Juris, Dispoziţii penale privind protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene, ed. rom., D.G.C.F. a Comisiei Europene, A.R.C.D.E., Ed. Efemerida, Bucureşti, 2000;
Documentele Pentagonului, în NY TIMES, 13 iunie 1971;
S. Fusea, Vilele de la RA‑APPS şi negocierea directă, pe www.Juridice.ro/ Comentarii;
Internal Valuation Standards Committee, ed. a 4‑a, 2003;
Rec. (81) 12 din 25 iunie 1981 a Consiliului de Miniştri al Consiliului Europei;
Repertoriu de practică judiciară civilă, 1969‑1975;

– SIJUR, Materiale din banca de date a Consiliului Legislativ, Departamentul de informatică legislativă, tipărit şi difuzat la instanţele judiciare de Ministerul Justiţiei;

Standardele Internaţionale de Evaluare, ed. a 8‑a, 2007;
Strategia naţională anticorupţie pe perioada 2012‑2015, Guvernul României, publicată în M. Of. nr. 202 din 27 martie 2012;
Business magazin, colecţia;
Buletin documentar, D.N.A., colecţia;
Buletin documentar, P.N.A., colecţia;
CEEOL, www.ceeol.com (baze de date internaţionale pentru domeniul juridic);
Curierul judiciar, colecţia;
Dilema veche, colecţia;
Dreptul, colecţia;
Forbes Romania, colecţia;
Foreign Policy Romania, colecţia;
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, ediţie românească, pe http://eur-lex.europa.eu;
Journal Officiel de la Republique française;
Legalitatea populară, colecţia;
Pro Lege – Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Î. C. C. J. – colecţia;
Revista de Drept Penal, colecţia;
Revista de Criminologie, de Criminalistică şi de Penologie, colecţia;
Revista Română de Drept a Afacerilor, colecţia;
Revista Română de Drept, colecţia;
Revista 22, colecţia;
România liberă, colecţia;
The Wall Street Journal;
Tribuna economică, colecţia.

Surse online

Doctrinal, www.doctrinal.fr;
EBSCO, www.ebscohost.com;
– Francis, www.csa.com/factsheets/francis‑set‑c.php;
www.heinonline.org;
http://www.aoar.ro;
https://archive.org/stream/FragmentariuCriptograficTexteAlese;
https://www.ccr.ro ;
http://www.dcnews.ro;
http://dilemaveche.ro;
http://dorin.ciuncan.com/wp;
http://www.echr.coe.int/ECHR;
http://eur‑lex.europa.eu;
http://www.gandul;
http://hudoc.echr.coe.int/sites;
https://idrept.ro;
https://www.just.ro;
https://e‑justice.europa.eu;
http://www.monitoruloficial.ro;
http://www.mpublic.ro;
https://www.scj.ro;
http://www.ziare.com;
https://www.wsjeuropesubs.com;
– ISI, Web of Knowledge, www.webofknowledge.com;
www.jstor.org;
;
www.lexisnexis.com;
– Persee, www.persee.fr;
– ProQuest, www.proquest.com;
– Science Direct, www.sciencedirect.com;
www.ssrn.com;
– SpringerLink, www.springerlink.com;
www.scopus.com;
www.EurolexWin 2011;
www.luju.ro;
www.stratfor.com;
www. universuljuridic. ro;
www.westlaw.com;

[1] Hotărârea din 21 iunie 2011, CauzaGiuran împotriva României, https://hudoc.echr.coe.int

Pages

Categories

Legături

Meta

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI ȘI CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ ROMÂN Jurisprudența

Articolul 1 1. Un străin care își are reședința în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii și el trebuie să poată:

[18] Publicată în Studia Universitatis Babeș-Bolyai – Series Iurisprudentia, nr.1/2001, pp.145 sqq. Disputa patrimonială dintre Biserica Greco-Catolică și Biserica Ortodoxă Română, Wikipedia, enciclopedia liberă, accesat la 8 martie 2019

ÎNCEPEREA URMĂRIRII PENALE. PRELUCRAREA AUTOMATĂ A DATELOR

CARACTERUL AUTONOM AL NOȚIUNII DE “FUNCȚIONAR PUBLIC“

COMUNICAREA ACTULUI DE SESIZARE

BIBLIOGRAFIE

Leave a Reply Cancel reply

Recent Posts

Tags