Un polițist local a fost filmat în timp ce lovea cu piciorul un tânăr încătușat de colegii săi polițiști, pe o stradă din Vulcan. Victima, cu lanterna pusă în ochi, a fost călcată în picioare
. Polițistul local va fi anchetat pentru purtare abuzivă. Daniel Guță, Adevărul. ro, 18.09.2024
Un polițist prahovean este acuzat că ar fi agresat un minor în sediul secției de Poliție, în cauză fiind deschis un dosar penal pentru purtare abuzivă, iar Biroul de Control Intern al IJP Prahova a declanșat o cercetare prealabilă în acest caz. https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/evenimente/dosar-penal-pentru-purtare-abuziva-dupa-ce-un-politist-ar-fi-agresat-un-minor-in-sectia-de-politie,19.03.2022.
Procurorii Parchetului General au trimis în instanță dosarul privind reprimarea manifestației spontane din 10 august 2018, la cinci ani fără două zile de la evenimente. O anchetă lungă, care luptă acum cu cronometrul prescripției.
Procurorii militari îi acuză pe 16 jandarmi din forțele de ordine de abuz în serviciu, fals și purtare abuzivă. Oana Despa, Analiză | Dosarul 10 August – Istoria unui eșec anunțat. Infracțiuni care se prescriu în două zile, https://romania.europalibera.org, 8 august, 2023
Un număr de 164 de polițiști români au fost trimiși în judecată în ultimii zece ani pentru purtare abuzivă sau ultraj, Psihologul Elena Sachelarie crede că principalele cauze sunt lipsa lor de instruire adecvată și pregătirea psihologică deficitară. Denis Grigorescu, Adevărul. ro, 13.12.2023
Articolul 22 al Constituției dispune Dreptul la viață și la integritate fizică și psihică : (1)Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate.
(2)Nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant.
Articolul 58 din Codul civil, intitulat „Drepturi ale personalității”, prevede:
Orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea drepturi recunoscute de lege.
Aceste drepturi nu sunt transmisibile (Codul Civil, Legea nr. 287/2009) – Republicare , M.Of. nr. 505 , 17 Iulie 2009
Executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate se realizează în conformitate cu dispozițiile Codului penal, ale Codului de procedură penală și ale prezentei legi. Legea 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal .(M. Of. nr. 514 din 14 august 2013).
Dispozițiile se aplică în mod corespunzător și persoanelor condamnate aflate temporar, la solicitarea organelor judiciare, în centrele de reținere și arestare preventivă. (Art. 119 Persoanele condamnate aflate în centrele de reținere și arestare preventivă )
Persoanele arestate preventiv sunt cazate, de regulă, în comun, pot desfășura activități educative, moral-religioase, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, instruire școlară și formare profesională, în grupuri, în interiorul centrului de arestare preventivă sau al penitenciarului, sub pază și supraveghere, în condițiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.
Persoanele arestate preventiv pot presta, la cererea lor, o muncă în interiorul sau exteriorul centrului de arestare preventivă sau al penitenciarului, sub pază și supraveghere continuă, cu aprobarea directorului.
Dispozițiile art. 34 alin. (2) se aplică în mod corespunzător și persoanelor arestate preventiv în curs de judecată. (Art. 122 Regimul arestaților preventiv )
Convenția pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, amendată prin Protocoalele nr. 3, 5 si 8 si completată prin Protocolul nr. 2, Roma, 4.XI.1950 . Legea 30/1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale si a protocoalelor adiționale la aceasta convenție consacră, Art. 2: Dreptul la viată :
1. Dreptul la viată al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzata cuiva in mod intenționat, decât in executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal in cazul in care infracţiunea este sancționată cu aceasta pedeapsa prin lege.
2. Moartea nu este considerata ca fiind cauzata prin încălcarea acestui articol in cazurile in care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesara la forța:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violentei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legala sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție.
Obligația de a proteja dreptul la viață pe care o impune art. 2, coroborată cu obligația generală care îi revine statului în baza art. 1 din Convenție de a „recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția sa drepturile și libertățile definite în (…) Convenție“, presupune și impune desfășurarea unei forme de anchetă oficială efectivă atunci când recurgerea la forță a determinat moartea unui om (v, mutatis mutandis, McCann și alții împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 27 septembrie 1995, seria A nr. 324, p. 49, § 161, și Kaya împotriva Turciei, Hotărârea din 19 februarie 1998, Culegere 1998-1, p. 329, § 105). O astfel de anchetă trebuie să aibă loc în fiecare situație în care a avut loc moartea unei persoane în urma recurgerii la forță, indiferent dacă autorii bănuiți sunt agenți ai statului sau niște terți (Tahsin Acar împotriva Turciei [MC], nr. 26.307/95, § 220, CEDO 2004-III). Investigațiile trebuie să fie în primul rând amănunțite, imparțiale și derulate cu atenție (McCann și alții împotriva Regatului Unit, citată anterior, p. 49, §§ 161-163, și Cakici împotriva Turciei [MC], nr. 23.657/94, §86, CEDO 1999-IV).
Cu toate acestea, indiferent care ar fi modalitățile de anchetă, autoritățile trebuie să acționeze din oficiu, de îndată ce cauza le este adusă la cunoștință. Ele nu le pot lăsa apropiaților defunctului inițiativa de a depune o plângere formală sau de a-și asuma responsabilitatea unei proceduri de anchetă (v, de exemplu, mutatis mutandis, Ilhan împotriva Turciei [MC], nr. 22.277/93, § 63, CEDO 2000-VII, și Finucane împotriva Regatului Unit, nr. 29.178/95, § 67, CEDO 2003-VIII).
Ancheta desfășurată trebuie să fie și eficientă. Ea trebuie să fie adecvată, adică să permită identificarea și, eventual, pedepsirea persoanelor vinovate (Ramsahai și alții împotriva Olandei [MC], nr. 52.391/99, § 324, CEDO 2007-…). Aici nu este vorba de o obligație de rezultat, ci de o obligație de mijloace. Autoritățile trebuie să ia măsurile care le sunt accesibile în limite rezonabile pentru a strânge probele referitoare la incident {Tannkulu [MC], nr. 23.763/94, §§ 101-110, CEDO 1999-IV, § 109, și Salman împotriva Turciei [MC], nr. 21.986/93, § 106, CEDO 2000-VII).
Tipul și gradul examenului care corespunde criteriului minim de eficiență a anchetei depind de circumstanțele speței. Ele se apreciază pe baza tuturor faptelor relevante și ținându-se cont de realitățile practice ale muncii de anchetă. Nu este posibil să se reducă varietatea situațiilor care s-ar putea produce la o simplă listă de acte de anchetă sau la alte criterii simplificate (Tannkulu, , Kaya, , pp. 325-326, §§ 89-91, Guleg împotriva Turciei, Hotărârea din 27 iulie 1998, Culegere 1998-IV, pp. 1732-1733, §§ 79-81, Velikova împotriva Bulgariei, nr. 41.488/98, § 80, CEDO 2000-VI, și Buldan împotriva Turciei, nr. 28.298/95, § 83, 20 aprilie 2004).
O cerință de celeritate și de diligentă rezonabilă este implicită în acest context. Trebuie admis faptul că pot exista obstacole sau dificultăți care împiedică ancheta să progreseze într-o situație anume. Totuși, un răspuns rapid al autorităților atunci când este cazul să se ancheteze recurgerea la forță cauzatoare de moarte poate fi considerat, în general, ca esențial pentru a păstra încrederea publicului în respectarea principiului de legalitate și pentru a evita orice urmă de complicitate sau de toleranță în legătură cu acte ilegale (McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28.883/95, § 114, CEDO 2001-111).
Din aceleași motive, publicul trebuie să aibă un drept de consultare suficient asupra anchetei sau asupra concluziilor ei, astfel încât să poată fi contestată răspunderea atât teoretic, cât și practic. Gradul necesar de control al publicului poate varia de la o situație la alta. Cu toate acestea, în toate cazurile, apropiații victimei trebuie să fie implicați în procedură în măsura în care este necesar pentru protejarea intereselor lor legitime (Guleg, menționată mai sus, § 82, și McKerr, § 148). Curtea constată o încetineală vădită în desfășurarea anchetei referitoare la implicarea lui George L. în evenimente. În primul rând, aceasta observă că ancheta a durat mai mult de 11 ani, ceea ce reprezintă, în opinia sa, un termen nerezonabil în sine. În plus, ea observă o lipsă de diligentă din partea procurorilor însărcinați cu dosarul: reconstituirea faptelor nu a avut loc decât la 9 februarie 1998, și aceasta ca urmare a cererii reclamantei, iar o expertiză menită să identifice autorul celor două scrisori găsite în apartamentul lui Aurel A. nu a fost dispusă decât la data de 25 februarie 1998, adică după mai mult de 5 ani de la petrecerea dramei. Mai mult, abia după 8 ani și jumătate de la data faptelor ce fac obiectul litigiului parchetul a încercat să elucideze problema diferenței dintre dimensiunea leziunii Georgetei V., constatată prin raportul medico-legal din 13 martie 1993, și cea a cuțitului descoperit în apartamentul lui Aurel A. Astfel, la data de 21 noiembrie 2001, procurorul militar a dispus o nouă expertiză. Cu toate acestea, deși raportul era pregătit încă din 16 decembrie 2001, acesta nu a fost depus la dosarul anchetei decât la data de 23 decembrie 2002, adică după mai mult de un an, din cauză că parchetul nu a achitat taxele solicitate. În final, Parchetului de pe lângă Tribunalul București i-a trebuit aproape un an din momentul în care i-a fost atribuită cauza, în luna aprilie 2003, pentru a dispune neînceperea urmăririi penale, deși niciun act de anchetă nu fusese realizat între timp .
Procedurile legate de rolul agentului George L. în drama din 7 ianuarie 1993, care s-a soldat cu decesul a două rude ale reclamanților și cu vătămarea gravă a reclamantului, ce i-a pus în pericol viața, nu au constituit o anchetă rapidă și eficientă. În consecință, autoritățile române nu au respectat obligația procedurală ce reiese din art. 2 din Convenție; prin urmare, în această privință a avut loc încălcarea acestei prevederi. CEDO, Hotărârea din 2009 în Cauza Velcea și Mazăre împotriva României, M.Of. nr. 373 din 7 iunie 2010
Liberarea condiționată este un mijloc de individualizare a executării pedepsei închisorii în faza executării acesteia. Ea nu constituie un drept, ci doar o vocație a condamnatului, după cum nu constituie o obligație, ci doar o facultate pentru instanță. Liberarea condiționată poate fi acordată numai de către instanța de judecată, la propunerea comisiei de liberare sau la cererea condamnatului, după ce a verificat dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru acordarea acesteia. Este de precizat că și atunci când se constată îndeplinirea cerințelor legale pentru acordarea liberării condiționate instanța nu este obligată să dispună această măsură, ea fiind o facultate a instanței bazată pe convingerea că reeducarea condamnatului se poate obține fără executarea restului de pedeapsă în penitenciar.
Dispozițiile Codului penal stabilesc condițiile în care o persoană care execută o pedeapsă privativă de libertate poate fi eliberată condiționat. Dispozițiile atacate nu contravin cu nimic normelor constituționale care garantează dreptul la viață și la integritate fizică și psihică la care se referă autorul excepției. Dimpotrivă, prin aceste dispoziții se oferă condamnatului posibilitatea de a fi eliberat înainte de executarea integrală a pedepsei, pentru a se reintegra social și a-și trăi viața în acord cu ordinea de drept. Decizia 386/2005 [R] referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 59 alin. 2 și art. 60 alin. 1 C. pen., M.Of. nr. 681 din 2005.07.29
Instanța învestită cu soluționarea cererii de liberare condiționată, în condițiile în care constată că persoana condamnată nu îndeplinește condițiile legale pentru dispunerea acestei forme de executare a pedepsei, stabilește un interval de timp, care va curge de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de respingere a cererii de liberare condiționată, pe care îl consideră necesar pentru ca persoana în cauză să își îndeplinească condițiile a căror neîndeplinire a fost constatată prin hotărârea judecătorească de respingere a cererii de liberare condiționată, termen a cărui durată va fi stabilită în funcție de natura condițiilor neîndeplinite și de timpul necesar pentru îndeplinirea lor. Cum legea nu prevede o durată minimă a termenului astfel reglementat, ci doar durata lui maximă – de un an, acesta va putea fi un termen extrem de redus, instanța de judecată învestită conform art. 587 alin. (1) C. pr. pen., fiind singura în măsură să aprecieze nevoia de timp pentru îndeplinirea tuturor condițiilor legale specifice instituției liberării condiționate.
În situația în care persoana condamnată prezintă probleme de sănătate, pe toată durata executării pedepsei, din care face parte și intervalul de timp stabilit de instanța de judecată conform art. 587 alin. (2) C. pr. pen., aceasta poate să beneficieze de îngrijiri medicale în cadrul penitenciarului, conform art. 71 din Legea nr. 254/2013, sau poate solicita întreruperea executării pedepsei, potrivit art. 592 C. pr. pen.
Prin Decizia nr. 299 din 9 iunie 2020, M. Of. , nr. 1019 din 2 noiembrie 2020, §§ 16 și 17, s-a reținut că art. 589 alin. (1) lit. a) C. pr. pen prevede amânarea executării pedepsei cu închisoarea, drept excepție de la regula executării de îndată și în mod continuu a hotărârilor penale definitive și, totodată, de la regula executării pedepsei cu închisoarea în spațiile de detenție, excepție ce are ca scop protecția stării de sănătate, precum și a integrității fizice și psihice a persoanei condamnate, atunci când se constată că aceasta suferă de o boală care nu poate fi tratată în rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor și care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în rețeaua sanitară a Ministerului Sănătății și dacă instanța apreciază că amânarea executării și lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică.
Având în vedere că dispozițiile art. 592 C. pr. pen reglementează cazurile de întrerupere a executării pedepsei prin trimitere la prevederile art. 589 din același cod, Curtea reține că, deși prevederile art. 587 alin. (2) C. pr. pen nu prevăd precaritatea stării de sănătate a persoanei condamnate drept cauză de liberare condiționată, în ipoteza invocată, autorul excepției beneficiază de mijloacele procedurale necesare pentru protecția sănătății și a integrității sale fizice și psihice.
Prin urmare, interpretând sistematic textul criticat, în coroborare cu prevederile art. 592 C. pr. pen, Curtea reține că acesta nu este de natură a încălca dispozițiile art. 22 din Constituție și nici pe cele ale art. 2 din Convenție. Curtea Constitutionala , Decizia 23 din 19 Ianuarie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 587 alin. (2) C.pr.pen.,M.Of. nr. 325 /2021
În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că din interpretarea prevederilor art. 592 alin. (1) cu referire la art. 589 alin. (1) lit. a) C. pr. pen rezultă că în situația în care prin raportul de expertiză medico-legală se concluzionează că persoana condamnată suferă de o boală care poate fi tratată în rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor sau care permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în rețeaua Ministerului Sănătății, judecătorul este obligat să țină cont de concluziile acestui raport. Se arată că, în acest fel, independența judecătorului în realizarea actului de justiție este limitată, în situația în care ar aprecia că este justificată întreruperea executării pedepsei din considerente umanitare, raportat la situația medicală a condamnatului, aprecierea sa putând viza, potrivit textelor criticate, doar împrejurarea că întreruperea executării pedepsei și lăsarea în libertate a persoanei condamnate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. Se arată că, într-adevăr, potrivit art. 20 din Constituție, judecătorul național poate interpreta normele de drept intern prin coroborarea lor cu standardele impuse de jurisprudența CEDO, însă această operațiune de raportare a dispozițiilor procesual penale aplicabile la decizii de speță ale instanței europene lipsesc respectivele prevederi legale de claritate, precizie și previzibilitate. Se susține că dispozițiile art. 592 alin. (1) cu referire la art. 589 alin. (1) lit. a) C. pr. pen nu permit judecătorului să aplice/să pună în aplicare exigențele exprimate de CEDO în Cauza Dorneanu împotriva României. Sunt invocate deciziile Curții Constituționale nr. 686 din 10 octombrie 2006 și nr. 323 din 29 martie 2007, prin care Curtea a constatat, printre altele, că prevederile art. 3 din Convenție dau expresie preocupării legiuitorului de a asigura măsuri de natură umanitară care să contracareze situațiile în care, din motive de sănătate, condițiile de detenție nu pot fi suportate de către persoana condamnată și, respectiv, faptul că prevederile art. 453 alin. (1) lit. a) teza a doua C. pr. pen. lasă posibilitatea judecătorului de a aprecia, astfel încât dacă acesta, în baza probelor și a expertizei, va constata că îngrijirea persoanei nu poate fi realizată în penitenciarele-spital sau în unitățile sanitare pe care le pune la dispoziție legea, va putea dispune amânarea executării pedepsei. Este invocată, totodată, jurisprudența CEDO, respectiv Hotărârea din 28 noiembrie 2017, pronunțată în Cauza Dorneanu împotriva României, prin care instanța europeană a constatat încălcarea art. 3 din Convenție în cazul unei persoane bolnave în stare terminală, apreciind că instanța de recurs a dovedit un formalism procedural excesiv prin respingerea cererii de întrerupere a executării pedepsei în condițiile în care ar fi trebuit să ia în calcul motivele umanitare, raportate la situația medicală a condamnatului, pentru a-i permite să moară în condiții decente.
Articolul 592 alin. (1): „Executarea pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață poate fi întreruptă în cazurile și în condițiile prevăzute la art. 589, la cererea persoanelor arătate la alin. (3) al aceluiași articol, iar în cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. a), și la cererea administrației penitenciarului.”
– Articolul 589 alin. (1) lit. a): „(1) Executarea pedepsei închisorii sau a detențiunii pe viață poate fi amânată în următoarele cazuri: a) când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana condamnată suferă de o boală care nu poate fi tratată în rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor și care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în rețeaua sanitară a Ministerului Sănătății și dacă instanța apreciază că amânarea executării și lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. În această situație, executarea pedepsei se amână pentru o durată determinată; […]”.
Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 22 alin. (1) cu privire la dreptul la viață, ale art. 34 alin. (1) referitor la dreptul la ocrotirea sănătății și ale art. 53 cu privire la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți, precum și prevederilor art. 3 CEDH referitor la dreptul la viață.
Prin Decizia nr. 299 din 9 iunie 2020, nepublicată în M.Of. al României până la data pronunțării prezentei decizii, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 589 alin. (1) lit. a) raportat la art. 592 alin. (1) C. pr. pen, prin raportare la critici de neconstituționalitate similare.
Potrivit prevederilor art. 53 C. pen., pedepsele penale principale sunt detențiunea pe viață, închisoarea și amenda. Din interpretarea sistematică a prevederilor art. 54-64 C. pen. , Curtea a constatat că reglementarea de către legiuitor a pedepsei cu închisoarea în cazul anumitor infracțiuni are în vedere pericolul pe care faptele incriminate îl prezintă pentru valorile sociale ocrotite prin legea penală, pericol ce denotă că autorul infracțiunii se poate îndrepta doar prin privarea sa de libertate, departe de ceilalți membri ai societății, într-un spațiu de detenție, pentru o perioadă de timp stabilită de către judecător, în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere limitele speciale ale pedepsei.
Dispunerea de către judecătorul competent a pedepsei cu închisoarea cu executare are la bază constatarea de către acesta a săvârșirii unor fapte prevăzute de legea penală de un pericol social considerabil, care obligă sau determină instanța competentă să condamne inculpatul la pedeapsa închisorii cu executare. Un astfel de pericol rezultă din limitele speciale ale pedepsei prevăzute de legea penală pentru infracțiunile săvârșite, din circumstanțele concrete ale cauzei și din istoricul infracțional al inculpatului.
Amânarea executării pedepsei cu închisoarea și întreruperea executării pedepsei cu închisoarea reprezintă excepții de la regula executării de îndată și în mod continuu a hotărârilor penale definitive și, totodată, de la regula executării pedepsei cu închisoarea în spațiile de detenție. Aceste excepții sunt reglementate de legiuitor pentru cazurile expres și limitativ prevăzute la art. 589 alin. (1) C. pr. pen. Acestea din urmă au în vedere starea de sănătate a persoanei condamnate [art. 589 alin. (1) lit. a) d C. pr. pen] și faptul că persoana condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an [art. 589 alin. (1) lit. b) C. pr. pen], fiind situații considerate de legiuitor ca având o semnificație deosebită pentru viața și existența persoanei condamnate, care pot justifica și, respectiv, justifică lăsarea acesteia în libertate pentru o perioadă de timp determinată sau determinabilă.
Dintre cele două ipoteze juridice reglementate la art. 589 alin. (1) C. pr. pen, Curtea a constatat că cea invocată în susținerea prezentei excepții de neconstituționalitate are ca scop protecția stării de sănătate, precum și a integrității fizice și psihice a persoanei condamnate, atunci când se constată că persoana condamnată suferă de o boală care nu poate fi tratată în rețeaua sanitară a Administrației Naționale a Penitenciarelor și care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în rețeaua sanitară a Ministerului Sănătății și dacă instanța apreciază că amânarea executării și lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. Prin urmare, pentru a fi dispusă amânarea executării pedepsei, conform textului criticat, este necesar a fi îndeplinite următoarele condiții: condamnatul să sufere de o boală; boala să îl pună în imposibilitatea de a executa pedeapsa imediat; boala să nu poată fi tratată în rețeaua Administrației Naționale a Penitenciarelor; specificul bolii să nu permită tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în rețeaua sanitară a Ministerului Sănătății; instanța să aprecieze că amânarea executării și lăsarea condamnatului în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. Spre deosebire de soluția reglementată la art. 589 alin. (1) lit. b) C. pr. pen, care obligă judecătorul să dispună amânarea executării și lăsarea condamnatului în libertate, în condițiile constatării unor situații obiective, respectiv starea de graviditate a persoanei condamnate sau faptul că aceasta are un copil mai mic de un an, soluția juridică reglementată prin textul criticat permite instanței să dispună amânarea executării pedepsei doar dacă apreciază că această soluție nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. Rezultă astfel că amânarea executării pedepsei, în condițiile prevăzute la art. 589 alin. (1) lit. a) C. pr. pen, poate fi dispusă în scopul protejării sănătății persoanei condamnate, precum și a integrității fizice și psihice a acesteia, însă doar cu asigurarea securității celorlalți membri ai societății și a ordinii publice.
Determinarea stării de sănătate a persoanei condamnate și a posibilității tratării sale fie în rețeaua Administrației Naționale a Penitenciarelor, fie în rețeaua sanitară a Ministerului Sănătății, cu asigurarea pazei permanente, să fie făcută de judecător doar pe baza expertizei medico-legale, nu și pe baza altor mijloace de probă. Această limitare a mijloacelor de probă ce pot fi avute în vedere are la bază caracterul științific și, prin urmare, obiectiv, al expertizei medico-legale, ce rezultă din faptul că, potrivit art. 189 C. pr. pen, aceasta se realizează prin examinarea persoanei condamnate și prin aprecierea posibilităților sale de tratare de către un medic legist, care întocmește, conform art. 189 alin. (2) C. pr. pen, raportul de expertiză solicitat de instanța de judecată.
Imperativul reglementării întreruperii executării pedepsei doar în condiții expres prevăzute de lege și obiectiv determinate de starea de sănătate a persoanei condamnate a determinat legiuitorul să reducă marja de apreciere a instanței de judecată, prin restrângerea probelor ce pot fi administrate la cea a expertizei de specialitate, respectiv la proba expertizei medico-legale. Această limitare are ca scop eliminarea posibilității realizării de către instanța de judecată a unor interpretări juridice non-medicale, care să ducă la punerea în libertate a unui număr de persoane condamnate care ar putea afecta caracterul restrictiv al excepției de la regula executării pedepselor penale în mod continuu, cu consecințe asupra securității membrilor societății și a ordinii publice și cu încălcarea principiului legalității procesului penal.
O soluție legislativă asemănătoare a fost reglementată și la art. 453 C. pr. pen din 1968, legiuitorul restrângând, și în contextul vechii reglementări procesual penale, mijloacele de probă ce puteau fi avute în vedere de judecător cu ocazia dispunerii amânării executării pedepsei la expertizele medico-legale, în condițiile în care art. 453 alin. 1 lit. c) C. pr. pen din 1968 prevedea însă și posibilitatea amânării executării pedepsei atunci când din cauza unor împrejurări speciale executarea imediată a pedepsei ar avea consecințe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care lucrează. Nepreluarea în cuprinsul art. 589 alin. (1) C. pr. pen a dispozițiilor art. 453 alin. 1 lit. c) C. pr. pen. din 1968 denotă aceeași tendință de a restrânge cazurile de dispunere a soluției amânării executării pedepsei la cele determinate de condiția obiectivă a stării de sănătate a persoanei condamnate. Întrucât reprezintă excepții de la regula executării pedepsei cu închisoarea sau cu detențiunea pe viață, cauzele de întrerupere a executării pedepsei sunt rezultatul aprecierii legiuitorului cu privire la situațiile care, prin natura lor, impun incidența unui asemenea regim juridic. Așa fiind, aceste excepții sunt reglementate potrivit politicii penale a statului, conform dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, având în vedere necesitatea menținerii unei corecte proporționalități între interesul individual al persoanei condamnate și interesul public privind executarea pedepselor penale, astfel cum acestea au fost dispuse prin hotărârile judecătorești definitive de condamnare.
Restrângerea mijloacelor de probă prevăzute la art. 589 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. este proporțională cu scopul normei procesual penale analizate, fiind determinată de considerente referitoare la asigurarea ordinii publice și a respectării principiului legalității în etapa executării pedepselor penale.
Prevederile art. 589 alin. (1) lit. a) C. pr. pen au fost reglementate în scopul protejării sănătății persoanelor condamnate și a integrității lor fizice și psihice, constituind astfel o aplicație a prevederilor constituționale ale art. 22 alin. (2) și ale art. 34 alin. (1), și nu o încălcare a lor.
Având în vedere cele reținute prin Decizia nr. 299 din 9 iunie 2020, Curtea constată că prevederile art. 592 alin. (1) cu referire la art. 589 alin. (1) lit. a) C. pr. pen sunt în acord atât cu dispozițiile constituționale ale art. 53, cât și cu cele ale art. 3 din Convenție referitoare la dreptul la viață. Curtea Constitutionala, Decizia 472/25 iunie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 592 alin. (1) cu referire la art. 589 alin. (1) lit. a) C.pr.pen.
Prevederile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, cuprinse în titlul III – Executarea pedepselor privative de libertate al acestui act normativ, reglementează condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ de către persoanele condamnate pentru a beneficia de dreptul la vizită intimă, arătând, în alin. (1) lit. b), că acestea nu trebuie să fie în curs de judecată în calitate de inculpat, în timp ce art. 110 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, cuprins în titlul IV – Executarea măsurilor preventive privative de libertate al acestei legi, prevede referitor la aplicabilitatea normelor ce reglementează executarea pedepselor penale, din cuprinsul Legii nr. 254/2013, în cazul executării măsurilor preventive privative de libertate, exceptarea de la dreptul la vizită intimă a persoanelor aflate în arest preventiv, situație în care se află și autorul excepției.
Potrivit dispozițiilor art. 202 alin. (4) C. pr. pen, măsurile preventive ce pot fi dispuse în timpul urmăririi penale și al judecății sunt: reținerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la domiciliu și arestarea preventivă. Conform art. 209 alin. (3) C. pr. pen, reținerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore, durată ce nu necesită asigurarea dreptului la vizită intimă, prevăzut la art. 69 și la art. 75 alin. (3) din Legea nr. 254/2013. Referitor la durata măsurii arestării preventive, conform art. 233 alin. (1) C. pr. pen. , în cursul urmăririi penale, aceasta nu poate depăși 30 de zile, putând fi prelungită în condițiile art. 234 C. pr. pen. Iar, potrivit art. 239 alin. (1) din același cod, în cursul judecății în primă instanță, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăși un termen rezonabil și nu poate fi mai mare decât jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracțiunea care face obiectul sesizării instanței de judecată; de asemenea, conform aceluiași alin. (1), în toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanță nu poate depăși 5 ani.
Regimul de executare a măsurilor preventive privative de libertate este reglementat în capitolele I și II ale titlului IV al Legii nr. 254/2013, în cuprinsul cărora se prevede exceptarea de la dreptul de a primi vizite intime a persoanelor arestate preventiv. Acest drept este reglementat numai în favoarea persoanelor condamnate la pedepse definitive privative de libertate, așa cum rezultă din prevederile art. 69 și art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 254/2013. Conform acestora, două dintre condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ de către persoanele private de libertate sunt: să fie condamnate definitiv și să fie repartizate într-un regim de executare a pedepselor privative de libertate și, respectiv, să nu fie în curs de judecată în calitate de inculpați (într-o altă cauză penală).
În privința vizitelor intime, Legea nr. 254/2013 prevede un regim juridic diferit pentru persoanele care execută măsura arestului preventiv, față de cel reglementat în privința persoanelor condamnate la pedepse penale definitive privative de libertate.
Legiuitorul, potrivit atribuțiilor sale constituționale, prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituție, și în marja de apreciere conferită de către acestea, are dreptul de a restricționa vizitele intime pentru persoanele aflate în locuri de detenție, dar reglementarea diferită a acestui drept pentru persoane care se află în situații juridice similare este discriminatorie, dacă nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată.
Situația persoanelor arestate preventiv și cea a persoanelor condamnate la pedepse penale privative de libertate nu este diferită. Pe durata executării măsurilor preventive și a pedepselor definitive privative de libertate, persoanele astfel deținute se află, din perspectiva dreptului la vizite intime, în situații juridice obiectiv similare, astfel că tratamentul juridic diferit instituit prin Legea nr. 254/2013 nu are ca fundament o justificare legitimă și rezonabilă. Mai mult, atât timp cât legea nu prevede criterii de evaluare a gradului de securitate privind persoana, neasigurarea dreptului la vizită intimă persoanelor arestate preventiv este discriminatorie, neîntrunind condițiile de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.
Curtea va ține cont și de faptul că durata maximă a arestării preventive, în primă instanță, este de 5 ani, aceasta reprezentând o perioadă suficient de lungă pentru ca lipsirea de dreptul la vizită intimă a persoanelor arestate preventiv să afecteze în mod substanțial relațiile de familie ale acestora și că această afectare a vieții de familie nu este justificată de limitări specifice regimului de detenție.
Prin Hotărârea din 9 iulie 2013, pronunțată în Cauza Varnas împotriva Lituaniei, instanța europeană a constatat că, deși privarea de libertate a unei persoane presupune limitări ale vieții sale private și de familie, este esențial dreptul persoanei în cauză de a menține legătura cu membrii apropiați ai familiei sale și că restricțiile referitoare la numărul vizitelor, la supravegherea acestor vizite și, dacă natura faptei săvârșite o justifică, supunerea persoanei aflate în detenție la urî anumit regim de executare sau la anumite feluri ale vizitelor, constituie interferențe în dreptul la respectarea vieții private și de familie, prevăzut la art. 8 CEDH, fără a constitui încălcări ale acestui drept .
De asemenea, CEDO a remarcat că mai mult de jumătate din statele membre ale Consiliului Europei au prevăzut în legislația internă dreptul deținuților la vizite conjugale, cu limitări și restricții specifice, dar că prevederile Convenției nu trebuie Interpretate în sensul că ele obligă statele semnatare să reglementeze acest fel de vizite. S-a arătat că acesta este un aspect cu privire la care statele părți au o largă marjă de apreciere, având libertatea de a stabili singure măsurile ce trebuie luate pentru implementarea dispozițiilor Convenției, în raport cu nevoile și resursele comunității sau ale individului.
Prin aceeași hotărâre, instanța europeană a reținut că persoanele condamnate și cele arestate se află în situații diferite, conform art. 14 din Convenție , dar că persoana în cauză, care a fost privată pe parcursul duratei arestului preventiv de dreptul la vizite conjugale, s-a aflat, din acest punct de vedere, într-o situație similară cu cea a persoanelor aflate în executarea unei pedepse penale privative de libertate, care beneficiau de un tratament diferit . O diferență de tratament este discriminatorie atunci când nu are o justificare obiectivă și rezonabilă sau, cu alte cuvinte, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată, dar că statele beneficiază de dreptul de a aprecia dacă și în ce măsură diferențele existente între situații asemănătoare justifică un tratament diferit și că în privința regimului persoanelor condamnate și a politicii penale această marjă de apreciere a statelor este ura suficient de largă .
Tot prin hotărârea pronunțată în Cauza Varnas împotriva Lituaniei, instanța europeană a constatat că persoanele private de libertate înainte de a fi condamnate definitiv aveau dreptul la vizite scurte (de 2 ore) și erau total lipsite de dreptul de a primi vizite conjugale, în timp ce persoanele condamnate aflate în executarea unei pedepse penale definitive privative de libertate aveau dreptul la vizite scurte (de 4 ore) și la vizite conjugale, a căror frecvență varia în funcție de regimul de executare a pedepsei stabilit. S-a observat, în acest sens, că restricțiile referitoare la dreptul la vizită al persoanelor deținute sunt aplicabile, cu titlu general, în funcție de motivele privării de libertate a acestora și din considerente de securitate . Recomandarea Rec (2006) 2 a Comitetului de Miniștrii către statele membre ale Consiliului Europei privind regulile europene referitoare la pedeapsa închisorii, adoptată la 11 ianuarie 2006, prevede că, exceptând restricția impusă pentru o anumită perioadă de timp, de către o anumită autoritate judiciară, într-un anumit caz, persoanele private de libertate și necondamnate definitiv au dreptul de a primi vizite și de a comunica cu membrii familiei la fel ca persoanele aflate în executarea unor pedepse privative de libertate definitive .
În același sens, prin Hotărârea din 6 iunie 2009, pronunțată în Cauza Moiseyev împotriva Rusiei, , CEDO a constatat, referitor la lipsa contactului cu vizitatorii, că persoana deținută în timpul derulării procesului penal, care a fost lipsită fizic de contactul cu vizitatorii în timpul detenției sale de 3 ani și jumătate, în lipsa unei nevoi demonstrate de izolare, cum sunt motivele de securitate, a suferit o ingerință nejustificată în dreptul la respectarea vieții private și de familie. Perioada lungă de detenție (care era de 2 ani la data la care aplicantul a solicitat pentru prima data dreptul la vizită conjugală) i-a redus acestuia viața de familie într-o măsură ce nu poate fi justificată de limitările specifice regimului de detenție și că refuzul autorităților de a acorda deținutului dreptul la vizită conjugală a fost bazat pe considerente teoretice de securitate, dar, în egală măsură, și pe lipsa facilităților necesare, argumente ce nu pot constitui fundamente pentru pronunțarea unor soluții de către Curte ( Moiseyev împotriva Rusiei).
Restricționarea dreptului la vizite conjugale pe durata detenției fără o justificare obiectivă și rezonabilă din partea autorităților pentru diferența de tratament creată constituie o discriminare, ce contravine prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării în coroborare cu cele ale art. 8 referitor la dreptul la respectarea vieții private și de familie din Convenție.
Curtea Constituțională constată că diferența de tratament juridic referitoare la dreptul la vizite intime, așa cum aceasta este prevăzută la art. 69 și art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 254/2013, în reglementarea regimului executării măsurilor preventive privative de libertate, respectiv a pedepselor penale definitive, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă și nu se bazează pe considerente de securitate a activităților desfășurate în locurile de detenție. Prin urmare, această diferență discriminează persoanele arestate preventiv în raport cu cele condamnate la pedepse penale privative de libertate, fiind de natură a contraveni dispozițiilor art. 16 din Legea fundamentală, raportate la cele ale art. 26 din Constituție. Curtea Constitutionala, Decizia 222/2015 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 69 alin. (1) lit. b) și ale art. 110 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal , M.Of. nr. 380 din 2 iunie 2015
Prin Hotărârea din 21 iunie 2016, pronunțată în Cauza Faur împotriva României, CEDO a constatat încălcarea art. 3 din Convenție, referitor la interzicerea torturii, obligând statul român la plata de daune morale în valoare de 3900 euro, în favoarea autorului excepției de neconstituționalitate. Această soluție a fost determinată de asigurarea unor condiții improprii în spațiul de detenție din Penitenciarul Arad, în care autorul excepției se află în executarea unei pedepse penale privative de libertate, caracterizate, în mod special, prin plasarea sa într-un spațiu destinat fumătorilor, aspect ce a dus la deteriorarea stării sale de sănătate.
Punerea în executare a hotărârii CEDO nu implică, în mod obligatoriu, liberarea condiționată a persoanei în cauză, iar respingerea, de către instanța judecătorească competentă, a cererii formulate, în acest sens, conform dispozițiilor art. 59 din Codul penal din 1969 și ale art. 100 din Codul penal, nu constituie o veritabilă problemă de neconstituționalitate. Având în vedere aceste considerente, precum și dispozițiile art. 2 alin. (3) Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, potrivit cărora aceasta „se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată”, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 59 din Codul penal din 1969 și ale art. 100 din Codul penal este inadmisibilă. Curtea Constituţională, Decizia 644/17 octombrie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 59 C. pen. din 1969 și ale art. 100 C. pen. , M. Of. nr. 97 din 1 februarie 2018
În acord cu cele statuate și în jurisprudența CEDO, în cauza Mantencio contra Franței (15 ianuarie 2004), că aspecte de o gravitate particulară, printre care și nevoia de a proteja sănătatea și integritatea fizică și psihică a persoanei, pot solicita și justifică luarea unor măsuri speciale de administrare a justiției.
Articolul 453 alin. 1 lit. a) teza a doua C.pr.pen. nu contrazice însă această cerință. Acest text de lege trebuie interpretat în coroborare cu dispozițiile legale ce reglementează executarea pedepselor, respectiv Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, M.Of. nr. 627 din 20 iulie 2006, care, în art. 50, garantează dreptul la asistență medicală al persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate și prevede că „asistența medicală în penitenciare se asigură, ori de câte ori este necesar sau la cerere, cu personal calificat, în mod gratuit, potrivit legii“, precum și faptul că „persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate beneficiază în mod gratuit de tratament medical și de medicamente“. Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006, M. Of. , nr. 24 din 16 ianuarie 2007, detaliază aspectele ce țin de asistența medicală, precizând în art. 27 alin. (1) că „Serviciile medicale spitalicești se realizează prin internare în penitenciarele-spital, precum și în alte unități sanitare de profil, aflate în relații contractuale cu casa de asigurări sociale de sănătate.” Astfel, se creează un cadru legal eficient de protejare a drepturilor persoanelor condamnate. În plus, chiar prevederile art. 453 alin. 1 lit. a) teza a doua C.pr.pen. lasă posibilitatea judecătorului de a aprecia, astfel încât, dacă acesta, în baza probelor și a expertizei, va constata că îngrijirea persoanei nu poate fi realizată în penitenciarele-spital sau în unitățile sanitare pe care le pune la dispoziție legea, va putea dispune amânarea executării pedepsei.
Curtea constată că textul de lege criticat nu contravine dispozițiilor constituționale care consacră dreptul la ocrotirea sănătății și dreptul la integritatea fizică și psihică a persoanei. Curtea Constituţională, Decizia 323/29 martie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 453 alin. 1 lit. a) teza a doua C.pr.pen. , M.Of. nr. 283 din 27 aprilie 2007
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 36 alin. (3), ale art. 48 alin. (1), ale art. 81 lit. g) și ale art. 82 lit. ț) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, care au următorul cuprins:
– Art. 36 alin. (3): „Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim închis sunt cazate, de regulă, în comun, prestează muncă și desfășoară activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, moral-religioase, instruire școlară și formare profesională, în grupuri, în interiorul penitenciarului, sub pază și supraveghere, în condițiile stabilite prin regulamentul de aplicare a prezentei legi.”;
– Art. 48 alin. (1): „(1) Administrația Națională a Penitenciarelor ia toate măsurile necesare pentru creșterea progresivă a numărului spațiilor de cazare individuală.”;
– Art. 81 lit. g): „Persoanele condamnate au următoarele obligații: “(…) g) să respecte repartizarea pe camerele de deținere; (…) “;
– Art. 82 lit. ț): „Persoanelor condamnate le sunt interzise: “(…) ț) autoagresiunea în orice mod și prin orice mijloace; (…) “.
. Se susține că textele criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 11 alin. (1) și (2) cu privire la dreptul internațional și dreptul intern, ale art. 20 – Tratatele internaționale privind drepturile omului, ale art. 22 alin. (1) și (2) referitoare la dreptul la viață și la integritate fizică și psihică, ale art. 29 alin. (1), (3) și (5) cu privire la libertatea conștiinței, ale art. 50 – Protecția persoanelor cu handicap și ale art. 53 – Restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.
Autorul excepției de neconstituționalitate critică condițiile de cazare a persoanelor condamnate în penitenciarele din România, respectiv aglomerarea spațiilor de cazare și consecințele generate de prezența unui număr foarte mare de persoane în camerele asigurate deținuților, aspecte care conduc la apariția și creșterea infracționalității în rândul persoanelor aflate în cursul executării unor pedepse privative de libertate. Astfel, autorul excepției nu formulează veritabile critici de neconstituționalitate, ci critică modalitatea de aplicare a Legii nr. 254/2013 de către Administrația Națională a Penitenciarelor.
Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată (…) “, motiv pentru care prezenta excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă. Curtea Constituţională, Decizia 713/12 decembrie 2023 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 36 alin. (3), ale art. 48 alin. (1), ale art. 81 lit. g) și ale art. 82 lit. ț) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, M. Of. nr 483 din 24 mai 2024
Prevederile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 275/2006 au mai fost supuse controlului de constituționalitate în raport cu critici similare sau chiar identice. Prin numeroase decizii cum sunt, de exemplu, Decizia nr. 1.143 din 15 septembrie 2009, M. Of. nr. 679 din 9 octombrie 2009, Decizia nr. 180 din 12 februarie 2009, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 158 din 13 martie 2009, și Decizia nr. 68 din 5 februarie 2008, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 149 din 27 februarie 2008, Curtea a statuat că dispozițiile art. 23 alin. (2) din Legea nr. 275/2006 nu încalcă prevederile constituționale referitoare la separația puterilor în stat, egalitatea în drepturi și dreptul la viață și la integritate fizică și psihică. Curtea Constituţională , Decizia 1088/21 septembrie 20100 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, M. Of. nr 715 din 27 octombrie 2010
Cerând statului să adopte măsurile corespunzătoare pentru a proteja viața persoanelor aflate sub jurisdicția sa, art. 2 impune obligația statului de a asigura dreptul la viață prin punerea în aplicare a unor norme penale eficiente pentru a descuraja săvârșirea de infracțiuni împotriva persoanei, susținută de un mecanism de aplicare a legii pentru prevenirea, eliminarea și sancționarea încălcărilor unor astfel de norme. Această obligație impune, implicit, efectuarea unei anume forme de anchetă oficială efectivă dacă există motive pentru a crede că o persoană a suferit vătămări care i-au pus viața în pericol în împrejurări suspecte, chiar dacă presupusul făptuitor al atacului mortal nu este un agent al statului [v Mustafa Tunc și Fecire Tunc împotriva Turciei (MC), nr. 24.014/05, pct. 171, 14 aprilie 2015].
Respectarea cerințelor procedurale de la art. 2 se evaluează pe baza câtorva parametri esențiali: caracterul adecvat al măsurilor de anchetă; promptitudinea anchetei; implicarea familiei persoanei decedate; independența anchetei. Aceste elemente sunt strâns legate între ele și fiecare, considerat separat, nu este un scop în sine. Sunt criterii care, considerate împreună, permit să se evalueze gradul de eficacitate al măsurilor de anchetă .
În măsura în care ancheta duce la acuzații care să fie formulate în fața instanțelor naționale, aceasta consideră că obligațiile procedurale în temeiul art. 2 se extind la faza procesuală a procedurilor. În astfel de cauze, procedura în ansamblul său, inclusiv faza de judecată, trebuie să îndeplinească cerințele acestei dispoziții din Convenție (v Sarbyanova-Pashaliyska și Pashaliyska împotriva Bulgariei, nr. 3.524/14, pct. 38, 12 ianuarie 2017).
În ultimul rând, o cerință de promptitudine și rapiditate rezonabilă este implicită în acest context. Trebuie acceptat că pot exista obstacole sau dificultăți care împiedică mersul anchetei într-o anumită situație. Cu toate acestea, o reacție promptă a autorităților în cercetarea morților suspecte poate fi, în general, considerată esențială pentru a menține încrederea publicului că acestea respectă statul de drept și pentru a preveni orice aparență de complicitate la fapte ilicite sau de toleranță față de acestea (v Olewnik-Cieplinska și Olewnik împotriva Poloniei, nr. 20.147/15, pct. 137, 5 septembrie 2019).
În anumite circumstanțe, a constatat că a fost angajată obligația procedurală în temeiul art. 2 din Convenție în cauze cu incidente în care persoana al cărei drept la viață se presupunea că fusese încălcat nu a murit. În astfel de cauze, Curtea a considerat relevant că victima a suferit vătămări care pun viața în pericol. Deși nu există o regulă generală, se pare că dacă activitatea implicată prin însăși natura sa este periculoasă și expune viața unei persoane unui risc real și iminent, cum ar fi folosirea violenței care pune viața în pericol, nivelul vătămărilor suferite poate să nu fie decisiv și, în absența leziunilor, plângerea în astfel de cauze poate totuși fi examinată sub incidența art. 2 [v, mutatis mutandis, Nicolae Virgiliu Tănase împotriva României (MC), nr. 41.720/13, pct. 139-140, 25 iunie 2019].
În raport cu principiile generale de mai sus și având în vedere, în special, folosirea violenței care pune viața în pericol împotriva reclamantului, Curtea concluzionează că art. 2 este aplicabil în prezenta cauză.
Deși plângerea reclamanților privea în principal presupusa durată excesivă a anchetei, care, declarau aceștia, a împiedicat autoritățile de anchetă să elucideze circumstanțele infracțiunii, problema centrală de rezolvat în prezenta cauză este dacă ancheta condusă cu privire la incidentul de la 17 septembrie 2008 a fost în întregime efectivă, în conformitate cu cerințele de la art. 2 .
În urma plângerii penale depuse de D.D. la 12 noiembrie 2008, organele de urmărire penală au luat primele măsuri în anchetă după mai mult de 4 luni de la incidentul violent de la 17 septembrie 2008, adică la 4 februarie 2009 , atunci când procurorul de caz a audiat pentru prima dată partea vătămată.
În situația când viața a fost pusă în pericol cu intenție, autoritățile trebuie să acționeze din oficiu odată ce problema le este adusă la cunoștință. Nu pot lăsa la inițiativa rudei apropiate să depună plângerea oficială sau să își asume răspunderea în realizarea procedurilor de anchetă. Mai mult, ancheta trebuie să fie eficientă în sensul că poate duce la identificarea și pedepsirea celor vinovați. Aceasta nu este o obligație de rezultat, ci una de mijloace. Autoritățile trebuie să ia toate măsurile pe care le au la dispoziție pentru colectarea probelor legate de incident, inclusiv, inter alia, declarații ale martorilor oculari și probe criminalistice [v mutatis mutandis, Al-Skeini și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 55.721/07, pct. 165-66, CEDO 2011].
Argumentele reclamanților conform cărora, ținând seama de gravitatea rănilor provocate victimei, autoritățile trebuiau să inițieze de îndată o anchetă din oficiu, fără a cere victimei să depună o plângere penală prealabilă. În orice caz, chiar și după ce o asemenea plângere penală prealabilă a fost depusă în noiembrie 2008 , nu au fost luate măsuri în cadrul anchetei până în luna februarie a anului următor.
Deși cei doi ofițeri de poliție au ajuns la fața locului imediat după incident, nu au luat nicio declarație de martor și nici nu au protejat eventualele probe la acel moment .
În pofida faptului că victima dăduse numele presupușilor făptuitori cel mai târziu la 12 noiembrie 2008 , procurorul de caz i-a chestionat pentru prima dată la 13 mai 2009 , la aproximativ 9 luni de la incident, fără a notifica victima în prealabil sau ulterior. În plus, acest act procedural a fost realizat numai după ce Tribunalul Maramureș a admis plângerea părții vătămate cu privire la tergiversarea procesului și a fixat un termen pentru finalizarea anchetei . În pofida unor eforturi intermitente ale organelor de urmărire penală de a elucida circumstanțele leziunilor suferite de D.D. , gradul de adecvare în general al măsurilor de investigare aplicat trebuie să fie pus sub semnul întrebării. Curtea face trimitere în special la absența unei reacții oportune și adecvate din partea acestor autorități în fazele preliminare ale anchetei, la care se referă plângerea din prezenta cauză , inclusiv în ceea ce privește modul în care partea vătămată a fost implicată în anchetă. Neajunsurile au fost confirmate chiar de autorități atunci când au admis în două rânduri plângerile părții vătămate care priveau tergiversarea procedurii .
Deficiențele menționate au avut inevitabil un impact negativ atât asupra eficacității, cât și asupra duratei măsurilor de investigare ulterioare, prin periclitarea competenței de a stabili faptele și amplificarea posibilității ca infracțiunea să rămână nepedepsită (v, mutatis mutandis, Anna Todorova împotriva Bulgariei, nr. 23.302/03, pct. 79, 24 mai 2011).
În consecință, a fost încălcat art. 2 din Convenție sub aspect procedural. CEDO, Hotărârea din 12-mai-2020 în Cauza Danciu și alții împotriva României, M. Of. nr. 1117 din 12 decembrie 2023
Încălcarea dreptului la viață privată s-a produs în momentul în care Securitatea, cu sprijinul intimatului, a pătruns în intimitatea persoanei urmărite, fără acordul acesteia și fără ca ea să afle că informații privitoare la intențiile, preocupările și viața sa de zi cu zi ajungeau să fie cunoscute, în amănunt, de către o autoritate represivă a fostului regim.
În momentul în care informațiile referitoare la preocupările și opiniile unei persoane erau preluate de Securitate și deveneau obiect de lucru al acesteia, pentru motive care nu aveau de a face cu apărarea intereselor naționale, se producea încălcarea dreptului la viață privată.
Nu prezintă relevanță dacă informațiile au fost obținute prin presiuni sau prin mijloace mai puțin violente.
Important este faptul că simpla obținere a unor informații cu caracter personal referitoare la o persoană urmărită de Securitate fără acordul acesteia și pentru motive care nu aveau de a face cu apărarea intereselor naționale, constituia o violare a dreptului la viața privată.
De asemenea, e lipsit de importanță și dacă informațiile obținute cu ajutorul informatorului duceau sau nu la îngreunarea situației celui urmărit, sau dimpotrivă, duceau la concluzia că cei urmăriți nu aveau opinii critice la adresa regimului. Importantă este, din perspectiva definiției date de legiuitor noțiunii de lucrător al Securității, imixtiunea arbitrară a autorităților, reprezentate de intimat, în viața personală a celor urmăriți. Această împrejurare demonstrează fără echivoc încălcarea dreptului la viața privată (prevăzut de art. 17 din Pactul Internațional privind Drepturile Civile și Politice și de art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului).
Odată ce informații care ar fi trebuit să rămână în sfera privată deveneau obiectul de lucru al autorităților, fără permisiunea celui urmărit și pentru motive lipsite de legătură cu siguranța națională, este dovedită ingerința în viața personală a celui urmărit de către Securitate.
Analizând recursul declarat, Curtea îl apreciază ca nefondat, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.
Sentința atacată prin care s-a respins acțiunea în constatarea calității de lucrător al Securității în ceea ce-l privește pe pârâtul-intimat este dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, în cauză nefiind îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de norma legală pentru a se constata calitatea de lucrător al Securității.
Curtea, verificând actele care au stat la baza notei de constatare din 27 august 2012, în raport de aspectele de nelegalitate menționate în recurs, apreciază că în mod corect prima instanță a apreciat că activitățile desfășurate de pârât, în calitate de ofițer de Securitate, nu au suprimat sau îngrădit drepturi fundamentale ale omului.
Cu privire la nota din 23 octombrie 1972, măsurile dispuse de pârâtul intimat prin care nota informativă cu privire numitul C.G. a fost înaintată Inspectoratului Județean Gorj și ofițerilor care urmăresc elementele legionare menționate în notă prin care să fie suprimate sau îngrădite drepturile fundamentale ale omului.
Faptul că numitul C.G. a fost urmărit în calitate de fost comandant legionar nu poate fi calificată ca o activitate care să fi îngrădit sau suprimat drepturi fundamentale ale omului.
Nota cu privire la R.D. din 10 aprilie 1965, urmărit în calitate de fost membru în CC-PSDI nu cuprinde date și informații despre activități desfășurate de pârât ca ofițer de Securitate, față de persoana urmărită de natură a aprecia că i-au fost încălcate acestei persoane drepturi și libertăți fundamentale.
Pentru aceste motive, se respinge recursul declarat de C.N.S.A.S. împotriva Sentinței nr. 631 din 11 februarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Î. C. C. J. , Decizie nr. 4589/2014 din 2 decembrie 2014
Regimul de detenție aplicat de A., în perioada cât acesta a deținut funcții de conducere, în cadrul Coloniei Periprava, a fost unul menit să ducă la lichidarea fizică a deținuților politici prin metode indirecte, precum:
– condiții de detenție mizerabile și inumane, rele tratamente;
– lipsa hranei adecvate;
– frigul extrem din barăci și aglomerarea excesivă;
– lipsa apei potabile care era înlocuită cu apa murdară scoasă direct din Dunăre;
– lipsa medicamentelor și a asistenței medicale sau refuzul de a acorda asistență medicală adecvată;
– aplicarea de pedepse aspre pentru abateri minore de la regulament;
– condiții de muncă foarte grele la care au fost supuși toți deținuții, indiferent dacă aceștia erau bolnavi sau inapți, lipsa de echipament corespunzător pentru muncă, în condiții meteorologice extreme;
– obligarea deținuților de a depăși norma de muncă cu orice preț și pedepsele crunte primite pentru nesupunere;
– izolarea, în care erau deținuții ținuți fără hrană și în timpul căreia aceștia dormeau direct pe ciment, „judecarea și condamnarea” cu bătaia, a celor care săvârșeau abateri minore, alergarea deținuților . cu calul și bătăile crunte primite cu ciomege.
Astfel, s-a arătat că depozițiile martorilor se coroborează cu aspectele sesizate de ICCMER, rezultând în mod indubitabil că tratamentul și condițiile de detenție la care au fost supuși deținuții condamnați politic au fost unele de exterminare, așa cum rezultă din documentele și materialele memorialistice depuse la dosarul cauzei și din fișele matricole de ale foștilor deținuți.
S-a precizat că din documentele ridicate din arhiva CNSAS rezultă faptul că, printre cauzele deceselor unora dintre deținuții politici era și cașexia -forma finală a inaniției. Trebuie menționat și faptul că numărul deceselor, 103, este doar cel care rezultă din înscrisurile din arhivă, numărul real fiind mult mai mare. Așa cum rezultă din declarațiile mai multor martori, dintre foștii deținuți, a rezultat că în iarna anului 1959/1960, la secția Grind au murit cel puțin 250 de persoane.
Tratamentul la care erau supuși deținuții era același, fiind prezentat diferit de fiecare, în funcție de propria percepție, însă, cu toții au declarat în unanimitate că au fost bătuți cu ferocitate dacă nu își îndeplineau norma de muncă iar locul unde erau bătuți era la intrarea în colonie, unde sancțiunile erau aplicate de gardieni și erau dispuse de conducerea coloniei. Toate aceste măsuri definesc regimul de detenție instituit și menținut de A., regim care a contribuit la exterminarea deținuților politici.
Concluzia anchetei din anul 1968, a fost aceea că, în România a existat un regim de exterminare a deținuților politici în perioada 1948-1964, dictat pentru toate centrele de detenție politică din țară, la ordinele conducerii statului comunist. Ancheta nu a condus la judecarea și condamnarea vinovaților ci s-a convenit ca sancționarea să se facă doar pe linie politică iar pe latură penală, să se aștepte termenul de împlinire a prescripției răspunderii penale.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că fapta inculpatului A. care, în perioada 01.08.1958 – 01.11. 1963, în calitate de locțiitor și comandant al Coloniei de Muncă Periprava, a săvârșit acțiuni sau inacțiuni sistematice care au avut ca rezultat persecutarea colectivității reprezentată de deținuții politici încarcerați în Colonia de Muncă de la Periprava, prin privare de drepturi fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, respectiv, prin supunerea la condiții de existență sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică a deținuților politici, cu mențiunea că în perioada 01.08.1958 – 01.11.1963, au fost înregistrate un număr de 103 decese în rândul deținuților politici, prin acțiuni ce depășesc cadrul legal (lipsa medicamentelor, lipsa îngrijirii medicale, refuzul de acordare a asistenței medicale adecvate, refuz de transfer către spitale penitenciar, degradarea stării de sănătate prin lipsa hranei, lipsa încălzirii, pedepsele aplicate discreționar și abuziv deținuților, condiții de detenție inumane, rele tratamente, bătaia și alte violențe, ignorarea adreselor și sesizărilor făcute de deținuți), întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii contra umanității prev. de art. 439 alin. (1) lit. j) cu aplicarea art. 5 C. pen.
Infracțiunea de genocid, pentru care a fost inițial începută urmărirea penală, ca infracțiune contra păcii și omenirii, a fost incriminată în legislația română pentru prima dată prin dispozițiile art. 2312 C. pen. de la 1936, dispoziții introduse prin Decretul nr. 212/1960. Potrivit acestui text de lege, constituia infracțiunea de genocid și se pedepsea cu moartea, săvârșirea în scop de a distruge, în întregime sau în parte, un grup sau o colectivitate omenească, din motive de rasă, naționalitate sau religie, a vreuneia din următoarele fapte: a) uciderea membrilor grupului; b) vătămarea gravă a integrității fizice și mentale a membrilor grupului; c) supunerea grupului la condiții de existență sau tratamente de natură să ducă la distrugerea lui fizică; d) luarea de măsuri tinzând la împiedicarea nașterilor în sânul grupului; e) transferarea forțată a copiilor unui grup în alt grup.
Infracțiunea de tratamente neomenoase a fost incriminată pentru prima dată în legislația română în dispozițiile art. 2314 C. pen. de la 1936, dispoziții introduse prin Decretul nr. 212/1960.
Potrivit textului de lege, constituia infracțiunea de tratamente neomenoase, supunerea la tratamente neomenoase a răniților și bolnavilor, a membrilor personalului civil sanitar sau al Crucii Roșii, a naufragiaților, a prizonierilor de război și în general, a oricărei alte persoane căzute sub puterea adversarului, ori supunerea lor la experiențe medicale sau științifice care nu sunt justificate de un tratament medical în interesul lor și se pedepsește cu muncă silnică de la 5 la 20 de ani.
Legea nr. 15/1968 – C. pen., care a abrogat C. pen. de la 1936 a prevăzut în aceeași formă infracțiunea de tratamente neomenoase în cuprinsul art. 358 C. pen., în cadrul Titlului XI al Părții Speciale – Infracțiuni contra păcii și omenirii. În varianta tip infracțiunea se realizează, sub aspectul laturii obiective, fie prin supunerea persoanelor căzute sub puterea adversarului la tratamente neomenoase, fie la experiențe medicale sau științifice ce nu sunt justificate de un tratament medical în interesul lor. Prin supunerea unei persoane la tratamente neomenoase se înțelege obligarea persoanei la condiții de hrană, locuință, îmbrăcăminte, de igienă, asistență medicală etc, greu de suportat fizic și umilitoare din punct de vedere moral.
Noua incriminare prevăzută de art. 358 din C. pen. de la 1968 a rămas în vigoare nemodificată până la data de 1.02.2014, când, a intrat în vigoare Legea nr. 286/2009 privind Noul C. pen., în acest cod nemaifiind incriminată o infracțiune cu denumirea de tratamente neomenoase. Din tezele prealabile ale Proiectului Noului C. pen., rezultă că relațiile sociale ocrotite în C. pen. de la 1968 – Infracțiuni contra păcii și omenirii, sunt ocrotite în prezent în Titlul XII – Infracțiuni de genocid, contra umanității și de război. Infracțiunile contra umanității formează un grup distinct de infracțiuni ce pot fi comise atât pe timp de pace, cât și pe timp de război. În cadrul textului au fost sistematizate 12 modalități normative. Urmând modelul german s-a renunțat la definirea termenilor, fără a se aduce atingere principiului res certa, noțiunile fiind explicate suficient în cadrul fiecărei secțiuni.
Potrivit art. 438 C. pen., constituie infracțiune contra păcii și omenirii săvârșirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic lansat împotriva unei populații civile a faptei prevăzute la lit. j), respectiv, persecutarea unui grup sau a unei colectivități determinate prin privare de drepturile fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, rasial, național, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcție de alte criterii recunoscute ca inadmisibile în dreptul internațional. În noua reglementare infracțiunea este pedepsită cu închisoare de la 15 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
În raport de cele menționate, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că elementele constitutive ale infracțiunii de tratamente neomenoase din vechea reglementare se regăsesc și în noua reglementare prevăzută de art. 439 lit. j) C. pen.
Sub aspectul laturii obiective, inculpatul, în calitate de comandant al Coloniei de muncă Periprava, a săvârșit acțiuni sau inacțiuni sistematice care au avut ca rezultat persecutarea colectivității reprezentată de deținuții politici încarcerați în colonie, prin privarea de drepturi fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe motive de ordin politic, respectiv prin supunerea la condiții de existență sau tratament de natură să ducă la distrugerea fizică a deținuților politici, prin acțiuni care depășesc cadrul legal.
Noțiunea de tratamente inumane a fost definită de Curtea Europeană pentru prima dată în cauza Irlanda c/Rouyaume-Uni, din anul 1978, ca fiind acele acte prin care se provoacă victimei leziuni sau suferințe fizice și morale susceptibile de a produce puternice tulburări psihice. Aceste acte sunt comise cu intenția de a cauza suferințe fizice intense victimei. De asemenea, în materie de tortură, suferința trebuie să se situeze la un nivel de gravitate deosebit, să fie provocată de agenți ai statului sau să fie tolerată de agenți ai statului, ceea ce înseamnă că actele în sine pot fi comise asupra victimei chiar și de către particulari. În această din urmă situație autoritățile statale se fac vinovate că au permis săvârșirea unor asemenea acte sau dacă ele s-au produs, eventual de neîndeplinirea obligației de a urmări și pedepsi pe autorii lor.
Pornind de la definiția dată tratamentelor inumane de Curtea Europeană, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, autoritățile statale comuniste nu numai că au tolerat, dar au și permis unor agenți ai statului să acționeze ca adevărați torționari ai victimelor acestui regim de suprimare fizică și psihică, ceea ce nu exclude cercetarea făptuitorilor și sub aspectul acestei infracțiuni. Folosirea forței fizice asupra unei persoane private de libertate, atunci când acest lucru nu este strict necesar raportat la comportamentul acelei persoane, este de natură să aducă atingere demnității umane și constituie o încălcare a dreptului garantat de art. 3 din CEDO și care prevede că nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.
Prin activitatea întreprinsă, în calitate de comandant al coloniei de muncă Periprava, inculpatul a încălcat prevederile art. 5 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, potrivit cu care „nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante“, precum și a dreptului la libera exprimare, prevăzut de art. 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Mobilul săvârșirii acestor crime împotriva umanității l-a constituit politica deliberată a regimului aflat la putere, în vederea reprimării, persecutării și exterminării unor grupuri de oameni pe criterii politice, întrucât aceștia erau percepuți ca un pericol împotriva sistemului instaurat în România.
Referitor la imprescriptibilitatea acestor infracțiuni, s-a menționat faptul că, până la ratificarea de către România, la 30 iulie 1969, prin Decretul 547/1969 a Convenției asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor împotriva omenirii – Rezoluția ONU nr. 2391/26.11.1968, toate infracțiunile, inclusiv infracțiunile contra păcii și omenirii erau supuse prescripției. Decretul prevedea că sunt imprescriptibile, indiferent de data la care au fost comise, crimele de război și crimele împotriva umanității, dacă sunt comise pe timp de război sau pe timp de pace. Prevederea din C. pen., potrivit căreia dispozițiile se aplică numai faptelor săvârșite în timpul cât acesta era în vigoare nu pot fi invocate pentru a înlătura aplicabilitatea Convenției ONU, întrucât trebuie avute în vedere dispozițiile art. 11 din Constituția României, care stabilește că statul român trebuie să îndeplinească, întocmai și cu bună-credință obligațiile care îi revin din tratatele la care este parte (cum este și Convenția ONU) și că tratatele fac parte din dreptul intern. Art. 15 alin. (2) din Constituția României prevede că legea dispune numai pentru viitor cu excepția legii penale mai favorabile sau contravenționale mai favorabile. Potrivit art. 20 alin. (2) din același act normativ, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele la care România este parte, privitor la drepturile fundamentale ale omului și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, inclusiv Convenția ONU. Legea nr. 590/2003 privind tratatele, în deplin acord cu principiile Convenției de la Viena privind dreptul tratatelor, prevede că aplicarea dispozițiilor tratatelor internaționale deci și ale Convenției ONU, reprezintă o obligație pentru toate autoritățile statului român, inclusiv pentru autoritatea judecătorească iar „prevederile legislative interne nu pot fi invocate pentru a justifica neexecutarea dispozițiilor unui tratat în vigoare“.
Termenul de prescripție pentru infracțiunea de tratamente neomenoase, în reglementarea existentă la data comiterii infracțiunii, era de 15 ani, conform art. 122 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din vechiul C. pen., socotit de la data comiterii infracțiunii.
Însă, potrivit art. 128 alin. (1) și (3) din vechiul C. pen., cursul termenului de prescripție prevăzut de art. 122 C. pen. este suspendat pe timpul cât o dispoziție legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau continuarea procesului penal. În decizia nr. 2579/7.09.2009 a Înaltei Curți de casație și Justiție, s-a menționat că tragerea lor (a cadrelor active ale MAI-DGSS), la răspundere penală nu a fost posibilă în perioada existenței statului totalitar comunist și datorită poziției sau funcțiilor deținute iar o dovadă a acestui fapt o constituie și poziția adoptată de statul român, la propunerea primului ministru GGG., în urma unei anchete efectuate de o comisie a Partidului Comunist Român în anul 1968, de a nu se dispune punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a celor vinovați de stabilirea unui regim de exterminare în penitenciar. Intervenția politicului în cursul firesc al justiției a constituit și o cauză de neînlăturat care a împiedicat punerea în mișcare a acțiunii penale. Prin investigațiile desfășurate, Comisia PCR s-a substituit organelor de urmărire penală și a realizat adevărate acte de urmărire penală, precum audieri de martori și studierea dosarelor foștilor deținuți politici decedați.
În legătură cu imprescriptibilitatea trebuie avute în vedere și deciziile Curții Constituționale nr. 511/2013 și nr. 1092/2012.
Faptele inculpatului s-au concretizat în tratamente inumane și degradante aplicate cu regularitate, sistematic, timp de câțiva ani, atât direct cât și prin subordonați, deținuților politici încarcerați și aflați sub puterea sa, cărora le-au fost cauzate suferințe fizice și psihice puternice, prin înfometare, prin bătăi, prin privare de asistență medicală, prin umilințe, prin ținerea acestora în frig, în condiții mizerabile, fără haine adecvate, fără igienă minimă.
Faptele inculpatului au constat și în acte de tortură, atât fizică cât și psihică, materializate în bătăi, izolări în condiții inumane, împiedicarea contactului fizic și a oricărui tip de contact cu familia, cu persoanele apropiate, supunerea la munci istovitoare, peste posibilitățile fizice ale organismului slăbit al unora dintre deținuți.
S-a precizat că infracțiunea comisă de inculpat este fără îndoială o infracțiune continuată, toate actele materiale de loviri, vătămări corporale, comise prin abuz de funcție, tratamentele inumane, degradante, fiind săvârșite în realizarea unei rezoluții infracționale unice, adoptate la momentul preluării funcției și împotriva aceluiași subiect pasiv – colectivitatea deținuților politici contrarevoluționari, fiind repetate în timp, cu caracter de continuitate, astfel încât, fiecare act material în parte cu o incriminare distinctă în C. pen. de la 1936, a fost înglobat odată cu adoptarea Decretului-lege nr. 212/1936 în infracțiunea unică de supunere la tratamente neomenoase.
Elementele de masacru, omorul, persecuția, actele inumane săvârșite asupra populației civile, au fost considerate întotdeauna elemente constitutive ale noțiunii de crimă împotriva păcii și omenirii, împotriva umanității: art. 6 lit. c) din Statutul Tribunalului Militar International de la Nuernberg din 8 august 1945, art. 5 lit. c) din Statutul Tribunalului Militar International pentru Extremul Orient, art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea 10 a Consiliului de control, art. 3 din Statutul Tribunalului Penal International pentru Rwanda, art. 3 și 95 din Rezoluțiile Adunării Generale a ONU, etc, acestea fiind uciderea, plasarea în sclavie, exterminarea, orice acte inumane comise împotriva populației civile, atât în timpul războiului dar și persecuții pe motive politice, chiar dacă, potrivit dreptului intern aceste fapte nu erau infracțiuni.
În opinia concordantă formulată în cuprinsul Hotărârii pronunțate în cauza Mocanu și alții împotriva României, din 17 septembrie 2014 se arată că, atacarea civililor este considerată un element fundamental al noțiunii de crimă împotriva umanității, cel puțin după declarația comună formulată la 24 mai 1915 de Franța, Regatul Unit și Rusia cu privire la atacurile săvârșite de Guvernul turc împotriva populației sale de origine armeană.
S-a mai arătat în hotărârea menționată, care se referă la evenimentele cunoscute opiniei publice din România sub denumirea de „Mineriada” că elementul crucial, pentru includerea faptelor în categoria crimelor împotriva umanității îl constituie „faptul că represiunea, care a necesitat mijloace umane și materiale considerabile, a fost pregătită și planificată în cadrul unor reuniuni la care au participat cele mai înalte autorități ale statului. Atacul barbar asupra unor civili, nu numai că a fost prevăzut dar a fost conceput ca un mijloc de a-i permite elitei aflate la putere la acea vreme să își atingă obiectivele politice și să își asigure supraviețuirea. În speță, nu poate fi pusă la îndoială existența elementului subiectiv al crimei împotriva umanității”.
S-a apreciat că nu era necesară preexistența unui conflict armat și a unei situații beligerante pentru comiterea acestei infracțiuni, infracțiunea putând avea ca subiect pasiv și populația civilă.
În contextul în care CEDO a fost sesizată a se pronunța asupra pretinsei încălcări a art. 7 din CEDO, în ceea ce privește legalitatea incriminării, în cauza Krenz c. Germania, în care agenți ai statului au fost condamnați după căderea regimului comunist, pentru fapte comise în perioada comunismului, a arătat că necercetarea faptelor în acea perioadă și cercetarea acelor fapte abia după căderea comunismului nu înseamnă că acele fapte nu constituiau infracțiuni, potrivit dreptului intern al statului, la momentul comiterii lor.
Ulterior, în C. pen. de la 1968, infracțiunea de tratamente neomenoase a fost prevăzută tot în cadrul infracțiunilor contra păcii și omenirii -Titlul XI al Părții Speciale, Codul intrând în vigoare la 1 ianuarie 1969.
Potrivit art. 358 alin. (1) din C. pen. de la 1968, constituie această infracțiune, supunerea la tratamente neomenoase a oricărei persoane căzute sub puterea adversarului și se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 15 ani. Potrivit alin. (3) este prevăzută varianta agravată a acestei infracțiuni, constând în torturarea, mutilarea sau exterminarea celor prevăzuți la alin. (1) și se pedepsește cu moartea ori cu închisoarea de la 15 ani la 20 de ani. Tot astfel, ca variantă agravantă, la alin. (4), este prevăzută comiterea oricăreia dintre faptele de mai sus pe timp de război.
S-a arătat că și sub imperiul C. pen. de la 1968, este menținută unitatea legală de infracțiune, în formă continuată, prevăzută de dispozițiile art. 41 alin. (2) C. pen.
Prin Decretul-Lege nr. 6/1990, intrat în vigoare începând cu data 8 ianuarie 1990, pedeapsa cu moartea a fost abolită, fiind înlocuită cu pedeapsa detențiunii pe viață și potrivit alin. (2) toate dispozițiile privind pedeapsa cu moartea sunt considerate că se referă la pedeapsa detențiunii pe viață. Prin urmare, de la intrarea în vigoare a actului normativ mai sus menționat, pedeapsa pentru această infracțiune a fost închisoarea de la 15 la 20 de ani sau detențiunea pe viață.
CEDO, în cauza Asociația 21 decembrie 1989 împotriva României, prin Hotărârea de Cameră din 24 mai 2011, a constatat o violare a art. 2 din Convenție – dreptul la viață, constatând lipsa unei anchete eficace.
CEDO a subliniat importanta dreptului victimelor si a familiilor lor de a cunoaște adevărul asupra circumstanțelor evenimentelor care au condus la o violare masiva a unor drepturi fundamentale, cum este dreptul la viată, fapt ce implica o ancheta judiciara eficace si eventual dreptul la despăgubiri. Din acest motiv, în cazul folosirii masive a forței împotriva populației civile, pe parcursul manifestărilor antiguvernamentale ce au precedat tranziția de la un regim totalitar către un regim mai democratic, Curtea nu a putut accepta ca o ancheta este eficace, daca se finalizează în urma prescripției răspunderii penale, in condițiile in care autoritățile, ele însele, au rămas inactive. Amnistia este pe deplin incompatibila cu datoria pe care o au Statele de a ancheta actele de tortura si de a lupta împotriva crimelor internaționale.
Având în vedere că instanța, în urma cercetării faptelor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, a stabilit că acestea există, constituie infracțiune, că au fost comise de inculpat, mai presus de orice îndoială și că acestea se constituie fapte și din perspectiva aplicării legii penale mai favorabile, așa cum obligă art. 5 C. pen., infracțiunea prevăzută de art. 358 alin. (1) și (3) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. de la 1968, în varianta normativă cuprinsă între modificarea C. pen. de la 1968 prin Decretul lege 6/1990 și Legea 140/1996, a pronunțat o hotărâre de condamnare, potrivit art. 396 alin. (2) C. pr. pen. Este mai presus de orice dubiu că Statul trebuie să răspundă, pentru că politica statală a fost cea care a permis nu doar detenția ilegală, abuzivă a deținuților politici, ci și abuzurile comise împotriva acestora, această politică fiind girată legislativ dar și prin ordine și instrucțiuni emise de la nivelul cel mai înalt al ierarhiei statale. Politica statală de a-i reprima pe dușmanii poporului a fost o politică trasată prin legea fundamentală, în acest sens fiind prevederile art. 16 și 17 din Constituția Republicii Populare Române din anul 1952.
Tratamentele neomenoase aplicate de inculpat deținuților politici, direct sau prin intermediul subalternilor, au fost consecința acestei politici statale, care, la nivel legislativ, constituțional, a calificat pe toți cei care nu sunt de acord cu sistemul comunist, ca fiind dușmani ai poporului, dușmani care trebuiau izolați și reprimați. Statul este vinovat și pentru detenția ilegală a celor mai mulți dintre deținuții din prezenta cauză, permițând aplicarea de pedepse, în afara cadrului legal și constituțional, stabilite prin Ordine ale Ministrului Afacerilor Interne, în prelungirea altor pedepse executate și aplicate de instanțe, astfel încât libertatea cetățenilor români a fost nesocotită cu bună știință de statul român, prin angajații săi.
Înalta Curte constată că în mod corect Curtea de Apel București a considerat că fapta pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată realizează conținutul infracțiunii prevăzute de art. 439 alin. (1) lit. a), b), g) și j) din C. pen. în vigoare (infracțiuni contra umanității Expunerea de motive a Noului C. pen. Astfel, în acest document, redactat de Comisia pentru elaborarea noului C. pen., se menționează că, referitor la infracțiunile contra umanității, textul propus reia, într-o formă adaptată, prevederile art. 7 din Statutul Curții Penale Internaționale, valorificând, astfel, definițiile anterioare promovate de art. 6 lit. c) din Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nuremberg, art. II nr. 1 c) a Legii nr. 10 a Consiliului de Control, de art. 5 lit. c) din Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru Orientul Îndepărtat, respectiv mai actualele art. 5 din Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie și art. 3 din Statutul Tribunalului Penal Internațional pentru Ruanda.
Infracțiunile contra umanității formează un grup distinct de acte infracționale, ce pot fi comise atât în timp de pace, cât și de război. În cadrul textului, au fost sistematizate – după modelul german – 12 modalități normative. Urmând același model, s-a renunțat la definirea termenilor în finalul articolului, fără a aduce astfel atingere principiului lex certa, noțiunile fiind explicate în mod suficient în cadrul fiecărei secțiuni.
Față de forma art. 8 din Statut, s-a renunțat la precizarea ca faptele să fie comise „(…) în cunoștință de acest atac“. Necesitatea ca atacul să fie lansat contra unei populații civile implică automat existența cel puțin a intenției eventuale, făcând, astfel, inutilă ultima teză care relua doar aceasta. Mai mult, dacă este necesar să existe o intenție directă în privința inițierii atacului, este în schimb suficientă intenția eventuală în raport de integrarea actelor ulterioare în atacul în curs de desfășurare.
Conform art. 248 C. pen. 1936, constituie infracțiunea de purtare abuzivă, pedepsită cu închisoare corecțională de la o lună la 3 luni, fapta funcționarului public care, în exercițiul funcțiunii sale, întrebuințează violență față de o persoană, dacă fapta nu constituie o infracțiune mai gravă.
Potrivit art. 471 din C. pen. 1936, constituie infracțiunea de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, pedepsită cu închisoare corecțională de la 2 luni la 1 an, fapta aceluia care vătămă, în orice mod, integritatea corporală ori sănătatea unei persoane.
Prin art. 4641 alin. (1) și alin. (2) rap. la art. 463 C. pen. 1936 (republicat în anul 1948 și modificat prin Decretul nr. 469/1957), este incriminată, drept infracțiune de omor, fapta de a ucide, săvârșită asupra unei persoane prin cruzimi sau torturi ori asupra a două sau mai multe persoane, fie deodată, fie prin acțiuni diferite, pedeapsa prevăzută de această normă de incriminare fiind moartea.
Ulterior, prin Decretul nr. 212/1960 (Buletinul Oficial al Marii Adunări Naționale a Republicii Populare Române la data de 17 iunie 1960), în C. pen. 1936, Cartea a II-a, a fost introdus un nou titlu, Titlul nr. 1 bis, referitor la infracțiunile contra păcii și omenirii (art. 2311 – art. 2315), între care și aceea de tratamente neomenoase (art. 2314).
Potrivit art. 2314 alin. (1) C. pen. 1936 (modificat și completat prin Decretul nr. 212/1960), supunerea la tratamente neomenoase a oricărei persoane căzute sub puterea adversarului se pedepsește cu muncă silnică de 5 la 20 de ani, iar, în alin. (3), este prevăzută o variantă agravată a infracțiunii, constând în uciderea, mutilarea sau exterminarea celor prevăzuți în alin. (1), pentru care pedeapsa este moartea.
Actele materiale anterioare datei de 17 iunie 1960 și cele similare săvârșite începând cu acea dată, comise în realizarea aceleiași rezoluții infracționale și îndreptate împotriva aceleiași colectivități a deținuților politici, aflați sub puterea inculpatului în postura de „dușmani” (adversari), constituie o unitate legală de infracțiune, în formă continuată, conform art. 107 C. pen. 1936, realizând conținutul constitutiv al unei singure infracțiuni, prevăzută, la momentul epuizării, de art. 2314 alin. (1) și alin. (3) din același cod, care stabilește, pentru aceasta, pedeapsa cu moartea, aceeași cu cea prevăzută, în reglementarea sub imperiul căreia au fost comise primele acte materiale, pentru infracțiunea de omor (în variantele agravate căreia i se circumscriu acele acte care au avut drept urmare moartea mai multor deținuți politici).
CEDO, fiind sesizată să se pronunțe asupra pretinsei încălcări a dispozițiilor art. 7 din Convenția, din perspectiva principiului legalității incriminării, în două cauze în care instanțele naționale au pronunțat, după anul 1990, hotărâri de condamnare pentru fapte săvârșite de agenți ai statului în perioada regimurilor comuniste din țările respective (cauzele Streletz, Kessler, Krenz c. Germania și Polednova c. Republica Cehă), a constatat că nu au fost încălcate dispozițiile invocate, că împrejurarea că urmărirea penală și condamnarea acestora după reinstaurarea regimurilor democratice nu înseamnă că faptele stabilite nu constituiau infracțiuni potrivit dreptului intern al fiecăruia dintre acele state la momentul comiterii lor. Acțiunea de torturare, nou introdusă în art. 358 alin. (3) din C. pen. din 1969 (pe lângă cea de exterminare), este acoperită de faptele în concret reținute în sarcina inculpatului, întrucât unele dintre acestea au depășit, ca intensitate și consecințe, pe cele constând în tratamente neomenoase (inumane și degradante), comise tot de către acesta sau sub comanda sa aplicate deținuților politici, ca agent al forței publice, a acționând cu intenția de a spori durerea fizică și suferința morală provocate, din motive politice, deținuților plasați sub puterea sa în postura de “dușmani” ai regimului de stat, cu scopul declarat al reprimării lor.
Înalta Curte a avut în vedere, întocmai ca și prima instanță, inclusiv jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care s-a evidențiat, drept element care diferențiază tortura de tratamentele inumane sau degradante, tocmai intensitatea durerii pe care o provoacă, existența unui scop determinat al acestei acțiuni și intenția autorului său, care, din postura de deținător al autorității publice, urmărește să producă victimei dureri puternice și suferințe deosebit de severe, acționând în acest sens fie în mod nemijlocit, fie prin intermediul altei persoane (v, în acest sens, cauzele Irlande c.Royaume Uni, Selmouni c. Franța, Denizci c. Cipru și Bursuc c. România).
În mod temeinic și legal, prima instanță l-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 20 de ani închisoare, aplicându-i totodată și pedepsele accesorii și complementare. Î. C. C. J. Secția Penală, Decizia nr. 102/A din 29 martie 2017
În calitate de agent principal de poliție, lucrător din cadrul structurii poliției judiciare, la data de 18 aprilie 2012, aflându-se în exercițiul atribuțiilor de serviciu, a produs victimei M.V., prin împușcare cu o armă de foc, leziuni vindecabile în 12 – 14 zile de îngrijiri medicale. La termenul de judecată din data de 25 martie 2013, instanța a pus în discuție schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de purtare abuzivă, prev. de art. 250 alin. (1), (3) C. pen. reținută în sarcina inculpatului prin rechizitoriu, în infracțiunea de purtare abuzivă, prev. de art. 250 alin. (1), (4) C. pen. Fapta inculpatului F.A.V. care, în calitate de agent principal de poliție, lucrător din cadrul structurii poliției judiciare, la data de 18 aprilie 2012, aflându-se în exercițiul atribuțiilor de serviciu, a produs victimei M.V., prin împușcare cu o armă de foc, leziuni vindecabile în 22 – 24 zile de îngrijiri medicale, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (1), (4) C. pen.
Este neîndoielnic faptul că orice acțiune prevăzută de legea penală este precedată și determinată de un impuls interior – constând într-o necesitate, dorință, sentiment, emoție – care a inspirat făptuitorului ideea de a comite fapta. Acesta este mobilul (motivul) infracțiunii.
Prin mobil al infracțiunii se înțelege, așadar, cauza internă din care se naște rezoluția infracțională și, pe cale de consecință, punerea în executare a acesteia. Este, de asemenea, fără putință de tăgadă că nu numai infracțiunile ce se comit sub impusul uni anumit mobil ci, orice faptă, conștientă sau voluntară, a omului, își are sursa într-o componentă emotivă a proceselor psihice care contribuie la luarea rezoluției de a acționa și de mobilizarea energiilor destinate trecerii la acțiune, conform hotărârii luate. Cunoașterea mobilului care a impulsionat săvârșirea unor fapte penale concrete este necesară nu numai în cazul acelor infracțiuni caracterizate de existența unui anumit mobil, ci întotdeauna, chiar și atunci când acesta nu figurează printre elementele constitutive ori circumstanțiale ale infracțiunii deoarece servește la aprecierea gradului de pericol social concret al faptei și a periculozității persoanei infractorului, care constituie criterii de individualizare a tratamentului penal aplicabil.
În speță, nu se poate aprecia că fapta comisă de inculpatul F.A.V. nu prezintă gradul de pericol social al infracțiunii de purtare abuzivă prevăzută de art. 250 alin. (1), (4) C. pen. Î. C. C. J. , Decizia nr. 818 din 6 martie 2014
Elementul material al infracțiunii de purtare abuzivă constă în actul de conduită interzis persoanei aflată în exercițiul atribuțiilor de serviciu și se realizează în mai multe variante alternative: prin acțiunea de întrebuințare de expresii jignitoare față de o persoană de către o persoană aflată în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu și prin acțiunea de amenințare ori de lovire sau alte violențe față de o persoană de către o persoană aflată în exercitarea atribuțiilor sale de serviciu.
Urmarea imediată este atingerea adusă relațiilor sociale referitoare la buna desfășurare a activității de serviciu în instituțiile și autoritățile publice ale statului, precum și a relațiilor sociale privind integritatea corporală și sănătatea persoanei, iar existența raportului de cauzalitate rezultă din faptul că atingerea adusă acestor relații nu s-ar fi produs în lipsa activității infracționale a inculpatului, rezultatul produs fiind consecința directă a acțiunilor sale.
Elementele de tipicitate obiectivă ale infracțiunii de purtare abuzivă corespund faptelor reținute în concret în sarcina inculpaților. Astfel, verbum regens al infracțiunii de purtare abuzivă pentru care recurenții au fost condamnați este reprezentat de acțiunea inculpaților de a-i fi aplicat persoanei vătămate C. mai multe lovituri, de a-l fi imobilizat pe acesta, de a-l fi introdus forțat în mașina poliției, iar apoi de a-l fi condus la sediul Poliției Oraș Bragadiru, unde cei doi agenți de poliție au continuat să îi aplice lovituri cu pumnul și tomfa peste picioare și corp, persoana vătămată suferind leziuni care au necesitat 3-4 zile de îngrijiri medicale. Î. C. C. J. , Secția Penală, Decizia nr. 735/RC/ din 8 noiembrie 2023
Articolul 296 C. pen. sancționează fapta persoanei care, aflată în exercitarea atribuțiilor de serviciu, exercită violențe față de alte persoane.
Doctrina în materie a precizat că „esențial pentru reținerea infracțiunii de purtare abuzivă este ca subiectul activ la momentul comiterii faptei să se afle în exercitarea atribuțiilor de serviciu“. De asemenea, tot doctrină a mai precizat „criteriul de stabilire a persoanelor care pot fi subiect activ al infracțiunii de purtare abuzivă va fi dat de existența unui raport de serviciu între acesta și angajator, supus regulilor stabilite de Codul muncii.”
Pentru a fi subiect activ al infracțiunii de purtare abuzivă, nu trebuie ca persoana respectivă să aibă în mod exclusiv calitatea de salariat al acelei societăți. Cerința legii este ca fapta să fie săvârșită în exercitarea atribuțiilor de serviciu, or inculpatul a săvârșit faptele din prezenta cauză în calitate de administrator al acelei societăți, fiind deranjat de atitudinea presupus ofensatoare a persoanelor vătămate., însă, pentru a se putea reține calitatea de administrator, Curtea de Apel Galați ar fi trebuit să indice probe din care să rezulte că era angajat sau administrator la respectiva societate și care nu se regăsesc la dosarul cauzei. Curtea de Apel s-a axat doar pe afirmațiile persoanelor vătămate, contrazise de actele depuse la dosarul cauzei, de către ITM Galați și ONRC, de unde a rezultat în mod cert că nu avea nici calitatea de administrator și nici de angajat al societății SC F. SRL Galați, ci figura cu contract de muncă la o altă societate. În aceste condiții, a susținut că în mod eronat a fost condamnat pentru săvârșirea faptei de purtare abuzivă, întrucât din probele administrate în dosar nu rezultă dincolo de orice dubiu că în calitatea de unic asociat avea și calitatea de administrator/salariat al respectivei societăți. A precizat că fără această calitate a subiectului activ, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de purtare abuzivă, motiv pentru care infracțiunile imputate, în forma dedusă judecății, nu sunt prevăzute de legea penală.
A se menține hotărârea contestată ar echivala cu faptul că orice persoană despre care se crede că e administrator ori angajat la o societate comercială, care lovește un client al societății în timpul programului de lucru, ar fi tras la răspundere pentru purtare abuzivă.
Prin urmare, a solicitat admiterea prezentei căi de atac, casarea hotărârii atacate cu consecința achitării, temeiul de drept fiind prevăzut în dispozițiile art. 396 alin. (5) C. pr. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen. – faptele inculpatului care, fără să aibă calitatea de administrator sau salariat în cadrul societății SC F. SRL, a lovit două persoane în timpul orelor de program, nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de purtare abuzivă și deci, nu sunt prevăzute de legea penală în forma reținută. Î. C. C. J. , Secția Penală, Decizia nr. 196/RC din 27 aprilie 2022
Fapta funcționarului public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau a altei persoane care acționează la instigarea sau cu consimțământul expres ori tacit al acestuia de a provoca unei persoane puternice suferințe fizice ori psihice:
a)în scopul obținerii de la această persoană sau de la o terță persoană informații sau declarații;
b)în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis;
c)în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane;
d)pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, constituie infracțiunea de tortură (art. 282 C. pen. )
(2)Dacă fapta prevăzută în alin. (1) a avut ca urmare o vătămare corporală, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(3)Tortura ce a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(4)Tentativa la infracțiunea prevăzută în alin. (1) se pedepsește.
(5)Nicio împrejurare excepțională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de amenințări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepție, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura. De asemenea, nu poate fi invocat ordinul superiorului ori al unei autorități publice.
(6)Nu constituie tortură durerea sau suferințele ce rezultă exclusiv din sancțiuni legale și care sunt inerente acestor sancțiuni sau sunt ocazionate de ele.
Inculpații A., B., C. și D., împreună, în noaptea de 2/3 mai 2013, în timp ce erau de serviciu ca lucrători de poliție judiciară, efectuând activități specifice pe raza stațiunii Mamaia, i-au provocat numitului J., investigator sub acoperire, suferințe fizice și psihice de durată, exercitând asupra acestuia agresiuni, amenințări și diferite forme de umilire, cu scopul de a obține de la acesta mărturisiri cu privire la adevărata sa calitate, pentru a-l intimida pe acesta și pe persoanele care l-au autorizat, precum și pentru a-l pedepsi pentru “lipsa de loialitate”, constând în îndreptarea unor asemenea acțiuni împotriva unor colegi polițiști și pentru “îndrăzneala” de a le fi testat probitatea profesională.
Raportat la toate aceste elemente probatorii, instanța de fond a apreciat că faptele inculpaților A., B., C. și D., care în calitatea de polițiști aflați în exercițiul atribuțiilor de serviciu, împreună și cu intenție, în noaptea de 02/03 mai 2013, au provocat durere și suferințe puternice fizice și psihice martorului J., prin lovituri repetate cu pumnii preponderent în zona capului dar și cu o bâtă de baseball de către inculpatul V. și prin amenințări la adresa martorului, a familiei acestuia și a persoanelor care se bănuia că l-au trimis în misiune, inclusiv prin amenințarea cu moartea prin folosirea unui pistol de către inculpatul B., în scopul evident al obținerii informației că martorul era investigator sub acoperire autorizat legal, întrunește elementele de tipicitate ale infracțiunii de tortură, prevăzută și pedepsită de art. 2671 alin. (1) C. pen. 1969, cu aplicarea circumstanței agravante prev. de art. 75 lit. a) C. pen. 1969.
A reținut instanța de fond că sunt îndeplinite cerințele art. 396 alin. (2) C. pr. pen., în sensul că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de către inculpații A., B., C. și D., și, pe cale de consecință, se impune tragerea la răspundere penală a acestora pentru săvârșirea infracțiunii de tortură, în formă agravantă (de trei sau mai multe persoane împreună), prev. și ped. de art. 2671 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. 1969, urmând a dispune condamnarea inculpaților la câte o pedeapsă.
Modul concret în care au acționat inculpații, respectiv lovindu-l repetat cu pumnii în zona capului pe martorul J., amenințările multiple la adresa martorului, a familiei acestuia și a celor care l-au trimis în misiune, culminând cu amenințarea cu un pistol, umilirea prin dezbrăcarea completă într-un loc public și lovirea cu o bâtă de baseball, conturează, în opinia instanței de fond, o gravitate deosebit de ridicată a suferințelor fizice și psihice cauzate martorului J., fiind astfel îndeplinită cerința textului legal al art. 2671 alin. (1) C. pen. 1969 și art. 282 alin. (1) C. pen. referitoare la producerea de „puternice suferințe fizice și psihice“.
În cauza Ilhan vs. Turcia, 27 iunie 2000, 22277/93, Curtea europeană a reținut, că atunci când actele acuzate nu sunt vădit mortale iar intenția agenților forței agresoare nu este în mod evident aceea de a provoca decesul în cauză vor fi incidente prevederile alin. (3) din Convenție, care interzice actele de tortură. În același sens, în cauza Selmouni c. Franța, 28 iulie 1999, 25803/93, în analiza incidenței art. 3 și îndeplinirea condiției minimului de gravitate, instanța europeană a reținut că, leziunile produse asupra fizicului reclamantului nu au fost extraordinar de importante, starea acestuia de persoană privată de libertate, lovirea sa i-au produs un sentiment de angoasă și teamă iar starea de tensiune s-a extins în condițiile prelungirii agresiunilor, considerând că reclamantul a fost victima unor acte de tortură, interzise prin art. 3 din Convenție.
Leziunile produse martorului J., deși nu au o importanță extraordinară, lovirea sa de către polițiștii care îl anchetau pentru săvârșirea unei infracțiuni flagrante de trafic de droguri și creșterea graduală a loviturilor dar și a amenințărilor care i-au produs acestuia puternice sentimente de angoasă și teamă, sunt elemente care justifică aprecierea că a fost victima unor acte de tortură dintre acelea la care fac trimitere prevederile art. 2671 alin. (1) C. pen. (1969) sau ale art. 282 alin. (1) C. pen.
Fiind probat că inculpații au exercitat acte de tortură asupra martorului J., în scopul obținerii de la acesta a mărturisirii că este investigator sub acoperire, instanța de fond a apreciat că toate aceste aspecte individualizează infracțiunea de tortură de aceea de purtare abuzivă, care nu cuprinde în conținutul ei elementele constitutive specifice infracțiunii de tortură, situație în care nu poate opera absorbția între cele două infracțiuni.
În aceeași ordine de idei a constatat că infracțiunea de purtare abuzivă, prev. de art. 250 alin. (1), (2) și (3) C. pen. (1969) sancționează cu titlu de generalitate actele de întrebuințare de expresii jignitoare, de amenințare, de lovire și alte violențe săvârșite de un funcționar public în exercițiul atribuțiilor de serviciu, pe când infracțiunea de tortură, prev. de art. 2671 alin. (1) C. pen. (1969), sancționează faptele prin care se provoacă intenționat o durere sau puternice suferințe fizice și psihice, cu scopul de a obține informații sau mărturisiri de la persoana supusă acestor fapte ori pentru a o pedepsi pe aceasta pentru un act pe care ea sau o altă persoană a comis-o, pentru a o intimida și a face presiuni asupra ei sau a unei terțe persoane ori pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare săvârșite de un agent al autorității publice sau o persoană ce acționează cu titlu oficial. Drept urmare, infracțiunea de tortură este una specifică, ce se aplică prioritar în raport cu infracțiunea de purtare abuzivă ce reprezintă reglementarea generală în domeniu.
Inculpații A., C. și B., în susținerea motivului comun de apel, au solicitat schimbarea încadrării juridice, în principal, din infracțiunea de tortură, prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 2671 alin. (1) C. pen. (1968) în infracțiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (3) C. pen. (1968) și în subsidiar, în infracțiunea de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen. (1968), argumentele invocate fiind diferite în raport cu interpretarea acțiunilor ce compun conținutul constitutiv al infracțiunii de tortură și care, în opinia apărării, ar putea justifica o altă încadrare juridică a acuzației reținută în sarcina celor trei inculpați (purtare abuzivă sau cercetare abuzivă).
Astfel, apărătorul inculpatului B. în susținerea cererii de schimbare a încadrării juridice pornind de la o analiză a actelor internaționale care statuează asupra interdicției și condamnării actelor de tortură și a jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului care realizează o delimitare a acțiunilor care se circumscriu noțiunii de tortură față de alte acțiuni, de asemenea prohibite de art. 3 CEDH, a arătat că pretinsele acțiuni reținute în sarcina acuzaților din prezenta cauză, deși sunt de natură să intre în coliziune cu prevederile art. 3 din Convenție, nu se circumscriu însă noțiunii de tortură.
A susținut apărarea că literatura de specialitate și actele juridice internaționale operează, de regulă, cu noțiunile de tortură, tratament inuman și tratament degradant, care, deși se deosebesc după anumite criterii, totuși conțin mai multe elemente comune. Astfel, în jurisprudența sa CEDO a menționat că utilizarea în textul articolului 3 al Convenției a celor trei termene distincte – tortură, tratament inuman și tratament degradant – nu este una întâmplătoare, fiind evidentă voința legiuitorului european ca, prin intermediul acestei distincții, să fie acordată o atenție deosebită torturii, adică tratamentului inuman sau degradant care provoacă persoanei suferințe foarte grave și crude (Ireland v. the United Kingdom, 18 January 1978, Series A no. 25, Corsacov v. Moldova, no. 18944/02, 4 April 2006).
În interpretarea definițiilor date noțiunii de tortură de către Convenția ONU și Asociația Medicală Mondială, în Declarația de la Tokyo privind tortura și tratamentele degradante din 1975 și criteriilor oferite de jurisprudența CEDO (cauzele Kudla v. Poland [GC], no. 30210/96, ECHR 2000-XI, Rum v. Moldova, no. 3479/04, 15 January 2008), apărătorul inculpatului B. a susținut că ceea ce are relevanță în aprecierea acțiunilor ce pot fi circumscrise conținutului constitutiv al infracțiunii de tortură este intensitatea suferințelor cauzate victimei, element decisiv în acest sens (Selmoimi v. France [GC], no. 25803/94, ECHR 1999-V); scopul aplicării acestora, în special când este vorba despre rele tratamente exercitate cu scopul obținerii din partea victimei a declarațiilor de recunoaștere a vinovăției (chiar dacă violența cauzată a avut drept scop determinarea victimei de a depune mărturii, însă intensitatea suferințelor nu a atins pragul necesar, aceste rele tratamente nu vor fi calificate ca tortură, dar vor fi privite ca tratament inuman sau degradant – cauza Davydov and Others v. Ukraine, nos. 17674/02 and 39081/02, 1 July2010). Intensitatea suferințelor cauzate victimei torturii va fi determinată în dependență de toate circumstanțele relevante, cu luarea în considerație a diferitor aspecte obiective și subiective, precum: frecvența, puterea și specificul loviturilor (de exemplu, lovirea tălpilor – practică numită falaka) este o formă de maltratare deosebit de condamnabilă (cauza Salman v. Turkey, [GC], nr. 21986/93, ECHR 2000-VII); obiectele folosite de torționari (de exemplu, plasarea obiectelor ascuțite sub unghii (cauza Lenev v. Bulgaria, no. 41452/07, 4 December 2012) și metodele aplicării violentei și relelor tratamente (cum ar fi suspendarea victimei de mâinile legate la spate (“spânzurătoare palestiniană” întâlnită în speța Aksoy v. Turkey, 18 December 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996-VI sau electrocutarea victimei (Buzilov v. Moldova, no. 28653/05, 23 June 2009); durata relelor tratamente – în cauza Ilașcu and Others v. Moldova and Russia [GC], no. 48787/99, ECHR 2004-VII, durata îndelungată a relelor tratamente față de reclamanții Ilașcu și EE. a constituit unul din motivele ce au determinat Curtea Europeană să le califice drept tortură; consecințele relelor tratamente asupra sănătății fizice și psihice a victimei (de exemplu, invaliditatea rezultată din maltratare – Giirgurov v. Moldova, no. 7045/08, 16 June 2009, precum și Savin v. Ukraine, no. 34725/08, 16 February 2010); sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (Peers v. Greece, no. 28524/95, ECHR 2001-III); caracterul deosebit de ticălos și cinic al comportamentului torționarilor față de victimă, cum ar fi violul unei fete tinere de către agenții statului, în perioada aflării ei în custodia acestora (Aydm v. Twkey, 25 September 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-VI) sau maniera efectuării alimentării forțate a deținutului care, nefiind determinată de motive medicale valabile, a fost însoțită de durere fizică și umilire (Ciorap v. Moldova, no. 12066/02, 19 June 2007).
Deși definiția dată este cuprinzătoare (actele prin care se provoacă victimei leziuni sau suferințe fizice și morale care nu sunt justificate în situația respectivă), este cert că tratamentul inuman nu presupune acte prin care se cauzează suferințe de intensitate suficient de gravă ca ele să poată fi calificate drept tortură. Jurisprudența CEDO a stabilit ca fiind tratament inuman următoarele activități: maltratarea (aplicarea loviturilor) și alte forme de violență fizică; excesul de forță Ia reținerea persoanei sau, în alte circumstanțe, în cazul în care aplicarea violenței este permisă de lege, dar forța la care se recurge este vădit neproporțională situației (Rehbock v. Slovenia, no. 29462/95, ECHR 2000-XII, Victor Sm’itchi v. Moldova, no. 81/04, 17 iunie 2008); condițiile neadecvate de detenție (Ostrovar v. Moldova, no. 35207/03, 13 septembrie 2005); neacordarea asistenței medicale de bază și lipsa unei asistențe medicale corespunzătoare persoanelor deținute (Paladi v. Moldova [GC], no. 39806/05, 10 martie 2009); lăsarea victimei în custodia celor care anterior au maltrat-o, acțiune care poate fi privită ca o continuare a maltratării deja aplicate (Levinta v. Moldova, no. 17332/03, 16 decembrie 2008); detenția ilegală într-o instituție psihiatrică și supunere la tratament psihiatric forțat, în mod arbitrar, în lipsa necesității medicale de administrarea unui asemenea tratament (Gorobet v. Moldova, no. 30951/10, 11 octombrie 2011); ignorarea îndelungată a alegațiilor reclamantei care susține că fiul său a fost răpit în prezența sa, lipsa investigației adecvate a incidentului și a informației despre evoluția cercetării (Kini v. Turkey, 25 May 1998, Reports of Judgments and Decisions 1998-III); forțarea persoanei să vomite nu din rațiuni terapeutice, dar cu scopul de a obține mijloace de probă pe care autoritățile ar fi putut să le obțină prin recurgerea la alte metode mai puțin abuzive (Jalloh v. Germany [GC], no. 54810/00, ECHR 2006-IX); distrugerea prin incendiere a locuinței și bunurilor din interior a persoanei de vârstă înaintată (70 de ani), în prezența ei, în cumul cu lăsarea ei fără adăpost și suport, cu obligarea de a părăsi satul și comunitatea în care și-a petrecut întreaga viață (Dulașv. Turkey, no. 25801/94, 30 January 2001).
În ceea ce privește tratamentul degradant a susținut că se consideră mai puțin grav decât tortura și tratamentul inuman (atentează grav la demnitatea umană, generează victimelor sentimente de frică, anxietate și inferioritate, capabile să umilească și să înjosească victima, să o devalorizeze de esența sa de ființă umană; înfrânge rezistența fizică și morală a victimei și o determină să acționeze împotriva voinței sau conștiinței sale). Caracterul public al tratamentului poate fi un element important pentru aprecierea acestuia ca fiind degradant ori înjosirea victimei are loc în prezența altor persoane (Raninen v. Finland, 16 December 1997, Reports of Judgments and Decisions 1997-VIII)., însă nu obligatoriu fiind „suficient ca victima să se simtă înjosită în ochii proprii” (Tyrer v. the United Kingdom, 25 April 1978, Series A no. 26).
În același sens au fost apreciate de Curtea europeană și: desfășurarea percheziției corporale de către o persoană de sex opus, cu dezgolirea victimei, atingerea organelor ei genitale și a alimentației acesteia (Valasinas v. Lithuania, no. 44558/98, ECHR 2001 -VIII); plasarea persoanei încătușate într-o cușcă de metal pe parcursul ședințelor de judecată (Ashot Harutyunyan v. Armenia, no. 34334/04, 15 June 2010), precum și când, în circumstanțe similare, asistența medicală, cum ar fi măsurarea tensiunii arteriale, este acordată printre gratiile cuștii, în fața publicului (Sarban v. Moldova, no. 3456/05, 4 October 2005) sau expunerea persoanei încătușate în timpul ședințelor de judecată publice, fără ca o astfel de măsură să fie necesară în mod rezonabil pentru asigurarea securității și ordinii publice sau administrarea corespunzătoare a justiției (Gorodnitchev v. Russia, no. 52058/99, 24 May 2007).
S-a susținut că leziunile pretins a fi suferite de J. și cauzate de inculpați (două la număr astfel cum au fost menționate în certificatul medico-legal) nu ating pragul intensității necesar pentru a fi apreciate ca fiind incluse în noțiunea de tortură. Nici pretinsa amenințare cu arma de către inculpatul B. nu a creat o temere puternică pentru viața lui J., nefiind atins acel prag minim de severitate cerut de norma de incriminare. Mai mult, chiar dacă s-ar admite ipoteza că acea amenințare cu arma s-ar fi realizat, cel amenințat (J.) a realizat în timp că arma nu putea produce împușcarea, deci nu a existat din perspectiva apărării o amenințare reală și, implicit, nici o temere efectivă și cu atât mai puțin deosebit de puternică, motiv pentru care J. nu a utilizat consemnul de extracție în legătura sa cu echipa de suport aflată în teren (din conținutul Adresei emise de Direcția Generală Anticorupție rezultă condițiile în care ar fi intervenit în sprijinul investigatorului sub acoperire).
Faptul că s-a efectuat un control corporal amănunțit asupra lui J., acesta susținând că a fost dezbrăcat complet în parcare, nu constituie o împrejurare în opinia inculpatului B. de natură a înfrânge nivelul minim de securitate și, prin urmare, nu se încadrează în noțiunea de tortură ci mai degrabă în noțiunea de tratament degradant, fapt ce justifică schimbarea încadrării juridice dată faptei din infracțiunea de tortură în infracțiunea de purtare abuzivă, astfel cum este a reglementată în conținutul art. 250 C. pen. (1968), normă penală ce prevede cinci variante agravante de comitere a faptei raportat la intensitatea suferințelor fizice și psihice suferite de persoana vătămată.
În subsidiar, raportat tot la intensitatea suferințelor fizice și psihice pretins a fi suferite de persoana vătămată, a calității subiectului activ și scopul urmărit de subiectul pasiv, s-a susținut de apărătorul inculpatului B. că dacă se va trece peste argumentele expuse anterior se impune schimbarea încadrării juridice din infracțiunea de tortură în infracțiunea de cercetare abuzivă prevăzută de art. 266 C. pen. (1968).
Intensitatea suferințelor fizice și psihice încercate de persoana vătămată nu ating pragul unei intensității mari, numitul J. satisface condițiile impuse de textul de incriminare subiectului pasiv, la momentul derulării evenimentelor din noaptea de 2/3 mai 2013, acesta făcea obiectul unei cercetări penale, a fost victima unor agresiuni fizice, soldate cu producerea a două echimoze ce nu au necesitat îngrijiri medicale, precum și a unor amenințări susceptibile să-i provoace temeri, iar scopul urmărit de subiectul activ fiind obținerea unor declarații de la subiectul pasiv , prin urmare, sunt îndeplinite toate condițiile de tipicitate ale infracțiunii de cercetare abuzivă.
Inculpații A. și C. au solicitat, de asemenea, schimbarea încadrării juridice, în principal, din infracțiunea de tortură, prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 2671 alin. (1) C. pen. (1968) în infracțiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (3) C. pen. (1968) și în subsidiar, în infracțiunea de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen. (1968).
În esență, argumentele invocate de apărătorii celor doi inculpați în legătură cu solicitarea de schimbare a încadrării juridice dată faptelor au vizat aceleași aspecte legate de interpretarea dată noțiunii de tortură în literatura de specialitate, actele juridice internaționale și jurisprudența Curții europene, care au conturat câteva criterii în aprecierea acțiunilor ce pot fi circumscrise conținutului constitutiv al infracțiunii de tortură, cu referire la intensitatea suferințelor cauzate victimei, scopul aplicării acestora (cum ar fi rele tratamente exercitate cu scopul obținerii din partea victimei a declarațiilor de recunoaștere a vinovăției însă dacă intensitatea suferințelor nu a atins pragul necesar, aceste rele tratamente nu vor fi calificate ca tortură, dar vor fi privite ca tratament inuman sau degradant – Davydov and Others v. Ukraine).
Ca atare, dacă cerința legii nu este îndeplinită (durerea sau suferințele provocate persoanei nu au fost puternice), fapta poate îmbrăca forma unei alte infracțiuni (de exemplu, supunerea la rele tratamente, purtare abuzivă, cercetare abuzivă, lovire sau alte violențe etc.).
Apărătorii celor doi inculpați au arătat că investigatorul sub acoperire J. nu poate fi subiect pasiv al infracțiunii de tortură, fiind întrunite elementele constitutive fie ale infracțiunii de purtare abuzivă sau cele ale infracțiunii de cercetarea abuzivă. Astfel, s-a susținut de cei doi apărători că leziunile constatate prin certificatul medico-legal din data de 3 mai 2013 emis de INML București face dovada că nu este îndeplinită cerința existenței unei suferințe fizice iar depozițiile lui J. că ar fi fost lovit de toții polițiștii cu pumnii și picioarele și cu o bâtă, ar fi trebuit să existe urme pe corpul acestuia aspect ce nu a fost confirmat de certificatul medical emis în aceeași zi de către un specialist. Totodată, din actele dosarului nu rezultă ca la momentul preluării lui J. de la sediul AA. de către șeful acestuia, domnul FF., să se fi consemnat în vreun înscris că ar fi suferit vreo leziune, împrejurarea relatată chiar de către J. cu ocazia audierii sale în fața instanței de apel.
Pentru a fi în prezența infracțiunii de tortură este necesar ca actele de violență fizică și psihică să fie puternice și pornind de la cerința impusă de norma de incriminare a faptelor de lovire și alte violențe ca vătămarea să necesite pentru vindecare între 1 – 20 zile de îngrijiri medicale, iar în cazul lui J. nu s-a constata existența unor asemenea vătămări. Mai mult, având în vedere calitatea de investigator sub acoperire a lui J. acesta putea solicita oricând extragerea sa din misiune dacă ar fi fost supus unor puternice suferințe însă nu a solicitat acest lucru, fapt recunoscut chiar de investigator.
Nu se poate proba nici scopul ilegitim urmărit de inculpați astfel cum susține J., respectiv folosirea violenței pentru a fi deconspirat, întrucât niciun alt mijloc de probă nu o confirmă, atitudinea inculpaților față de J. limitându-se la folosirea unui limbaj mai dur determinat de natura profesiei și acțiunile întreprinse în acea seară dar care nu au o conotație penală.
Nu sunt întrunite nici elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu întrucât nu au fost încălcate dispoziții legale, astfel cum a statuat Curtea Constituțională, inculpații au acționat în baza unor dispozițiile legale care le permiteau ridicarea unor obiecte și înscrisuri dacă titularul era de acord (art. 97 C. pen. anterior) și nu au desfășurat aceste activități întemeiat pe dispozițiile art. 100 C. pen. anterior referitoare la percheziție pentru care era necesară autorizarea prealabilă a judecătorului. Faptul că GG. fost de acord ca inculpații să pătrundă în camera de hotel este plauzibilă și credibilă, întrucât urmărea să îi ademenească pe inculpați într-un loc unde existau mijloace de ascultare a dialogurilor purtate, pentru a fi testați dacă acceptau să ia mită.
Procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice și dialogurilor purtate în mediu ambiental au fost întocmite de ofițerii de poliție judiciară desemnați de procurorul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, iar cu privire la exactitatea datelor transcrise în conținutul lor, criticile inculpaților au fost infirmate de concluziile raportului de expertiză criminalistică nr. 47 din 11 februarie 2015 prin care s-a apreciat că nu au intervenit modificări sau alterări ale conținutului înregistrărilor în mediu ambiental. Fidelitatea transcrierilor datelor în conținutul proceselor-verbale de redare a convorbirilor telefonice și dialogurilor purtate în mediu ambiental au putut fi constate în mod direct și de către inculpați, cu ocazia audierii în ședință publică, a înregistrării audio-video ce redă evenimentele din camera de hotel, aflată pe suportul optic inscripționat, la solicitarea apelanților intimați inculpați A. și C., când nu au fost formulate obiecțiuni de către niciunul dintre acuzați. Prin urmare, apreciind că măsurile de supraveghere tehnică au fost realizate și folosite în prezenta cauză în conformitate cu prevederile art. 911 și urm. C. pr. pen., că interceptarea convorbirilor telefonice și transcrierea acestor dialoguri în procesele-verbale au avut un fundament legal (în baza solicitărilor procurorului și autorizațiilor emise de judecătorul competent), în conformitate cu normele procedurale în vigoare la momentul comiterii faptelor, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată cererea apelanților intimați inculpați de înlăturare din dosar a acestor probe și mijloace de probă ori a probelor derivate din acestea.
Înalta Curte apreciază ca neîntemeiată și critica formulată de apelanții intimați inculpați A., C. și D. în susținerea aspectelor de nelegalitate ce au vizat înlăturarea probelor obținute în etapa actelor premergătoare, întrucât nu au fost consemnate într-un proces-verbal, astfel cum prevedeau dispozițiile art. 224 alin. (1) și (3) C. pr. pen.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, noul C. pr. pen. instituie, ca regulă, caracterul obligatoriu al începerii urmăririi penale anterior efectuării oricăror acte de cercetare. Cu excepția acelor situații în care însuși actul de sesizare nu este conform cu cerințele de formă și fond impuse de normele legale, sau cele în care din chiar cuprinsul acestuia rezultă o cauză de neprocedibilitate, niciun act de procedură nu mai poate fi realizat în afara procesului penal, după cum nicio probă nu mai poate fi administrată în afara acestui cadru.
În cauză, organele de urmărire penală s-au sesizat din oficiu la data de 4 aprilie 2013, formându-se Dosarul de urmărire penală nr. x/P/2013, în care, sub incidența C. pr. pen. în vigoare la acel moment, s-a început activitatea de strângere a datelor necesare în vederea începerii urmăririi penale, respectiv etapa actelor premergătoare, inclusiv folosirea unui investigator sub acoperire, astfel cum s-a dispus prin ordonanța procurorului din data de 30 aprilie 2013, acesta îndeplinind toate activitățile stabilite de procuror, în perioada 30 aprilie 2013 – 02/03 mai 2013 iar ulterior după declinarea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, prin Rezoluția nr. 274/P/2013 s-a început urmărirea penală in rem la data de 23 mai 2013, iar la data de 30 august 2013 a fost sesizată instanța de judecată cu rechizitoriu
Potrivit dispozițiilor art. 224 C. pr. pen. anterior, faza premergătoare începerii urmăririi penale viza strângerea datelor necesare „în vederea începerii urmăririi penale” iar, potrivit alin. (3) al aceluiași articol, actele premergătoare puteau constitui mijloc de probă dacă erau consemnate într-un proces-verbal, or, în cauză, au fost efectuate aceste procese-verbale fiind întocmite de organul desemnat de procuror pentru efectuarea redării transcrierilor înregistrărilor convorbirilor și în mediu ambiental dar și activitățile desfășurate de investigatorul sub acoperire cu referire la acțiunile din seara de 2/3 mai 2013.
Ca atare, în acord cu principiul tempus regit actum, consemnarea acestor activități în conținutul unor procese-verbale corespunde cerințelor legale și pot constitui mijloace de probă, astfel cum prevedeau dispozițiile art. 224 C. p. pen. anterior, pe cale de consecință, în mod corect, au fost păstrate de către instanța de fond și valorificate prin coroborarea cu alte elemente probatorii în dovedirea acuzațiilor aduse tuturor inculpaților din cauză, astfel că, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiate criticile apelanților intimați inculpați sub acest aspect.
Textul art. 2671 C. pen. anterior care incriminează tortura a fost introdus în conținutul normelor penale ca urmare a aderării României la Convenția împotriva torturii și a altor pedepse și tratamente cu cruzime, inumane sau degradante (M. Of. al României nr. 112 în 10 octombrie 1990) și sancționează fapta prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice sau psihice, îndeosebi cu scopul de a obține de la această persoană sau de la o terță persoană informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-au comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei sau a unei terțe persoane, sau pentru oricare motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferințe aplicate de un agent al autorității sau de către orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigare ori cu consimțământul expres sau tacit al unei asemenea persoane.
Sub aspectul elementului material, infracțiunea de tortură se realizează printr-o faptă în sens larg, prin care se provoacă unei persoane o durere sau suferințe puternice, fără însă ca legiuitorul să prezinte în concret formele pe care le poate îmbrăca acțiunea sau inacțiunea realizată de subiectul activ (orice faptă care produce durere sau suferințe puternice), astfel că, instanța este cea care urmează a aprecia raportat la împrejurările faptice dacă durerea sau suferințele provocate persoanei au fost sau nu puternice. Numai dacă această cerință legală nu este îndeplinită fapta poate constitui o altă infracțiune, respectiv purtare abuzivă, supunere la rele tratamente, cercetare abuzivă etc.
Aprecierea caracterului puternic al suferințelor fizice sau psihice produse subiectului pasiv nu se realizează prin raportare la existența unui anumit număr de îngrijiri medicale pentru leziunile suferite și constatate printr-un certificat medico-legal sau a riscului asumat de subiectul pasiv prin acceptarea desfășurării acțiunilor în calitate de investigator sub acoperire ori a posibilității acestuia de a se extrage din misiune în contextul în care ar fi apreciat că acele suferințe fizice, psihice erau prea puternice, întrucât norma de incriminare nu condiționează producerea suferinței fizice de existența unui număr de îngrijiri medicale în raport de care să se stabilească caracterul puternic sau mai puțin intens al suferinței.
Totodată, actele de tortură nu pot fi justificate nici de împrejurarea că subiectul pasiv prin natura activităților desfășurate și-ar fi asumat aceste risc, având în vedere că prevederile din conținutul alin. (6) al art. 2671 C. pen. anterior se referă la situațiile în care suferințele și durerea fizică au rezultat din sancțiuni legale și sunt inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele, împrejurare care nu se regăsește în cauză. Astfel, investigatorul sub acoperire (martorul J.) era în misiune autorizată de procuror, iar activitățile desfășurate de inculpații A., C., B. și D. trebuiau să se limiteze la îndeplinirea atribuțiilor de serviciu în împrejurările faptice date, respectiv, identificarea persoanei care le-a oferit spre vânzare anumite substanțe interzise la deținere și realizarea actelor de cercetare necesare pentru acest gen de infracțiuni. Prin urmare, activitățile de cercetare ce trebuiau realizate de inculpați nu impuneau aplicarea unor lovituri repetate, folosirea unor amenințări cu moartea asupra persoanei ori familiei acesteia sau efectuarea unei percheziții corporale într-o parcare publică.
CEDO a apreciat că sunt acte de tortură: „acele tratamente care au trezit reclamantului sentimentul de teamă, angoasă, inferioritate, care îl puteau umili și dezechilibra și a-i distruge rezistența fizică și morală” (Carabulea c. României); în cauza Selmouni c Franție s-a arătat că: „leziunile asupra fizicului reclamantului nu sunt importante de apreciat, lovirea sa în timp ce se afla într-o stare de privare de libertate i-a produs un sentiment de teamă, angoasă iar starea de tensiune s-a extins în condițiile prelungirii agresiunilor” în cauza Pantea c. României s-a apreciat că „rănile prezentate de o persoană aflată în custodia poliției se prezumă până la proba contrarie că au fost provocate de agenții autorității”.
Or, în cauză, prin modalitatea în care au fost realizate de inculpați, acțiunile întreprinse în noaptea de 2/3 mai 2013 asupra martorului J. (în exercitarea activităților de serviciu – lucrători de poliție judiciară în cadrul AA. -, aplicarea unor lovituri cu pumnii și cu o bâtă din lemn, amenințare sa cu moartea și a membrilor de familie, în mod repetat, supunerea martorului unei percheziții corporale prin înlăturarea de obiectele de îmbrăcăminte, într-o parcare publică, în timp ce față de acesta se făceau cercetări sub aspectul comiterii unei fapte de trafic de droguri, în scopul obținerii de informații de la martorul J., de a se deconspira din misiunea pentru care a fost autorizat, în condițiile în care aveau bănuieli încă din camera de hotel că martorul ar putea fi investigator sub acoperire), au fost de natură să creeze acestuia suferințe fizice și psihice puternice care se circumscriu elementului material al infracțiunii de tortură. Ca atare, reținând că suferințele fizice și psihice suferite de către martorul J. sunt puternice și în scopul obținerii de informații, Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite criticile apelanților intimați inculpați în susținerea cererii de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de tortură prev. de art. 2671 alin. (1) C. pen. anterior în infracțiunea de purtare abuzivă, prev. de art. 250 C. pen. anterior.
De asemenea, se mai reține că în conținutul art. 250 C. pen. anterior sunt incriminate cu caracter de generalitate faptele funcționarilor publici (sau a altui funcționar) care aflați în exercițiul atribuțiilor de serviciu întrebuințează expresii jignitoare, amenințări, exercită acte de lovire și violență, produc o vătămarea corporală sau o vătămarea corporală gravă față de o persoană, pe când în cazul infracțiunii de tortură sunt sancționate fapte de aceiași natură dar printr-o normă specială conturată de scopul urmărit de subiectul activ, acela al obținerii unor informații de la persoana asupra căreia sunt exercitate suferințele fizice și psihice puternice.
Specificitatea normei ce incriminează fapta de tortură și aplicabilitatea acesteia prioritar normei de incriminare prev. de art. 250 C. pen. anterior, este determinată și de conținutul laturii subiective în sensul că fapta de tortură poate fi săvârșită numai cu intenție directă având în vedere scopul, motivul special pentru care faptele ce conturează latura obiectivă sunt realizate de subiectul activ, anume, în vederea obținerii unor informații de la subiectul pasiv, pe când în cazul infracțiunii de purtare abuzivă intenția poate fi directă sau indirectă, făptuitorul își dă seama că aduce atingere demnității sau integrității fizice sau psihice a persoanei și, prin aceasta creează o stare de pericol pentru buna desfășurare a relațiilor de serviciu, urmare pe care o dorește sau o acceptă (în cazul intenție indirecte).
De asemenea, nu pot fi primite nici argumentele invocate de apărare în susținerea cererii subsidiare de schimbare a încadrării juridice din infracțiunea de tortură în infracțiunea de cercetare abuzivă, având în vedere că, în cazul infracțiunii prev. de art. 266 alin. (2) C. pen., pentru realizarea elementului material este necesar ca întrebuințarea de amenințări sau violențe pentru obținerea de declarații trebuie să fie făcută de către funcționarul public, care are atribuții de a lua declarații, asupra unei persoane aflată în curs de urmărire penală, condiție care nu este îndeplinită în cauză.
Din examinarea materialului probator administrat rezultă că acțiunile inculpaților au fost realizate de aceștia în exercitarea atribuțiilor de ofițeri de poliție judiciară, în vederea obținerii unor informații de la investigatorul sub acoperire martorul J., în sensul deconspirării acestuia și nu al obținerii unei declarații. De altfel, în cauză, chiar și în ipoteza susținută de apărare, la momentul exercitării violențelor fizice, psihice și amenințărilor asupra lui J. de către inculpați, nu au fost efectuate decât acte de verificare și strângere a unor minime informații, nefiind întocmit nici procesul-verbal de constatare a infracțiunii flagrante de trafic de droguri, care să poată conduce la aprecierea că acțiunile inculpaților au fost exercitate asupra unei persoane față de care se efectuau cercetări penale pentru obținerea de declarații.
Față de toate aceste argumente, Înalta Curte apreciază ca neîntemeiate cererile de schimbare a încadrării juridice formulate de apelanții intimați inculpați A., C. și B. din infracțiunea de tortură, prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 2671 alin. (1) C. pen. (1968) în infracțiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 alin. (3) din C. pen. (1968) și în subsidiar, în infracțiunea de cercetare abuzivă, prevăzută de art. 266 alin. (2) C. pen. (1968).
În analiza criticilor comune, circumscrise de data aceasta aspectelor de netemeinicie a hotărârii, formulate de apelanții intimați inculpați A., C., B. și D., ce au vizat greșita lor condamnare pentru comiterea infracțiunilor de tortură, abuz în serviciu și fals intelectual (pentru ultimele două fapte numai inculpații A., C. și B.), Înalta Curte, în urma examinării actelor și lucrărilor dosarului, își însușește argumentele de fapt și de drept reținute de către instanța de fond cu privire la activitățile desfășurate de inculpați și constată, totodată, că a fost reținută în mod corect situația de fapt și vinovăția acestora în săvârșirea infracțiunilor de tortură (pentru toți inculpații), respectiv, abuz în serviciu și fals intelectual (pentru inculpații A., C. și B.).
Aprecierea caracterului puternic al suferințelor fizice sau psihice produse subiectului pasiv nu se realizează prin raportare la existența unui anumit număr de îngrijiri medicale pentru leziunile suferite și constatate printr-un certificat medico-legal sau a riscului asumat de subiectul pasiv prin acceptarea desfășurării acțiunilor în calitate de investigator sub acoperire ori a posibilității acestuia de a se extrage din misiune în contextul în care ar fi apreciat că acele suferințe fizice, psihice erau prea puternice, întrucât norma de incriminare nu condiționează producerea suferinței fizice de existența unui număr de îngrijiri medicale în raport de care să se stabilească caracterul puternic sau mai puțin intens al suferinței sau de posibilitatea subiectului pasiv de a evita producerea suferințelor fizice sau psihice (cu referire la extragerea sa din misiune).
Prin modalitatea în care au fost realizate de inculpați acțiunile întreprinse în noaptea de 2/3 mai 2013 asupra martorului J. (în exercitarea activităților de serviciu – lucrători de poliție judiciară în cadrul AA. -, aplicarea unor lovituri cu pumnii și cu o bâtă din lemn, amenințarea sa cu moartea și a membrilor de familie, în mod repetat, supunerea martorului unei percheziții corporale prin înlăturarea de obiectele de îmbrăcăminte, într-o parcare publică, în timp ce față de acesta se făceau cercetări sub aspectul comiterii unei fapte de trafic de droguri, în scopul obținerii de informații de la martorul J., de a se deconspira din misiunea pentru care a fost autorizat, în condițiile în care aveau bănuieli încă din camera de hotel că martorul ar putea fi investigator sub acoperire), au fost de natură să creeze acestuia suferințe fizice și psihice puternice care se circumscriu elementului material al infracțiunii de tortură.
Ca atare, reținând că suferințele fizice și psihice suferite de către martorul J. sunt puternice și în scopul obținerii de informații, Înalta Curte apreciază că, în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tortură prev. de art. 2671 alin. (1) C. pen. anterior, iar probele administrate fac dovada dincolo de orice îndoială a vinovăției inculpaților C., A., B. și D. în comiterea faptei, atât sub aspectul laturii obiective cât și al laturii subiective.
În baza art. 2671 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) din C. pen. (1969), art. 19 din Legea nr. 682/2002 și art. 5 C. pen., va condamna pe inculpatul C. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tortură.
În baza art. 2671 alin. (1) C. pen. (1969) cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen. (1969), art. 19 din Legea nr. 682/2002 și art. 5 C. pen., condamnă pe inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tortură. Î. C. C. J. Secția Penală, Decizia nr. 385/A din 4 decembrie 2019
Prin ordonanța procurorului din 30.12.2021, emisă în dosarul penal al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, în temeiul prevederilor art. 315 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a din C. pr. pen., art. 153 alin. (1) C. pen. și art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen., s-a dispus clasarea cauzei privind comiterea infracțiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205 C. pen., violare de domiciliu, prevăzută de art. 224 din C. pen., tortură, prevăzută de art. 282 C. pen. și infracțiuni contra umanității, prevăzută de art. 439 alin. (1) lit. e) și g) C. pen., reclamate de persoana vătămată A. Această soluție a fost confirmată prin ordonanța procurorului ierarhic superior, din 21.01.2022, din dosarul penal al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, ordonanță prin care a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea persoanei vătămate
Dosarul penal a fost constituit în baza ordonanței Parchetului de pe lângă Judecătoria Hunedoara, prin care s-a dispus declinarea de soluționării cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, privind infracțiunile de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzute de art. 205 C. pen., violare de domiciliu, prevăzute de art. 224 din C. pen., tortură, prevăzute de art. 282 C. pen. și infracțiuni contra umanității, prevăzute de art. 439 alin. (1) lit. e) și g) C. pen., reclamate de persoana vătămată A.
Prin plângerea penală formulată, persoana vătămată, a arătat faptul că, în data de 11.03.1998, polițiști în cadrul I.P.J. Hunedoara, au pătruns în locuința sa fără drept (în lipsa unor mandate de percheziție domiciliară, de arestare preventivă), au condus-o, fără consimțământ, în arestul I.P.J. Hunedoara unde, unde au torturat-o, exercitând asupra acestuia acte de agresiune fizică și psihică, timp de 81 de zile.
Judecătorul de cameră preliminară a reținut că, prin rezoluția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, s-a dispus, în temeiul art. 10 lit. g) C. pr. pen., încetarea urmăririi penale față de învinuiții B., C., D. și E. pentru săvârșirea infracțiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 vechiul C. pen., purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 C. pen. 1969 și tortură, prevăzută de art. 2671 C. pen. 1969, raportat la conduita ofițerilor de poliție pe parcursul desfășurării procedurilor judiciare împotriva petentului din prezenta cauză, A., în perioada ianuarie – 4 iunie 1998, constatându-se intervenirea prescripției răspunderii penale. De asemenea, raportat la infracțiunile de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205 C. pen., violare de domiciliu, prevăzută de art. 224 C. pen., tortură, prevăzută de art. 282 C. pen. sesizate de petentul A. în prezenta cauză penală, procurorul a dispus o soluție de clasare, constatându-se intervenirea prescripției răspunderii penale.
În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 439 C. pen., denumită generic infracțiuni contra umanității, presupus a fi comisă în modalitățile prevăzute de alin. (1) lit. e) și g) a aceluiași articol de lege, judecătorul de cameră preliminară a reținut că, potrivit prevederilor art. 153 alin. (2) lit. a) C. pen., prescripția nu înlătură răspunderea penală. Referitor la această infracțiune, s-a reținut că elementul material constă într-o serie de fapte (printre care și cele prevăzute la lit. e) și g), care trebuie să fie comise, în cadrul unui atac generalizat și sistematic, lansat împotriva unei populații civile, iar prin noțiunea de atac lansat împotriva unei populații civile se înțelege comiterea multiplă a acțiunilor incriminate în art. 439C. pen., în aplicarea sau urmărirea politicii unui stat sau organizații având ca scop un asemenea atac, nefiind necesar ca actele să constituie un atac militar.
S-a constatat că cerințele esențiale privind elementul material al infracțiunii este ca acțiunile incriminate să fie îndreptate împotriva unor colectivități din cadrul „populației civile” și să fie săvârșire în cadrul unui „atac generalizat și sistematic“, elemente ce nu se regăsesc în cuprinsul stării de fapt reclamate de petent, nefiind astfel întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 439 din C. pen.
Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că soluția de clasare, dispusă de procuror, este corectă, iar din această perspectivă, plângerea formulată de petentul A. este nefondată.
Examinând cauza, raportat de admisibilitatea contestației declarată de petentul A. împotriva încheierii penale nr. 16 din data de 02 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală, Înalta Curte – Completul de 2 judecători de cameră preliminară a constatat că obiectul căii de atac îl constituie încheierea penală nr. 16, din data de 02 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția penală ca fiind nefondată. Normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituția României.
C. pr. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.
Inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual. Î. C. C. J. Secția Penală, Decizia nr. 296 din 11 mai 2022
Etc. V și – Curtea de Apel București Secția I Penală, Decizia penală din 12 mai 2022 (colectiv) : folosirea în acțiunea penală a unor declarații obținute printr-o încălcare a art. 3 – fie că este calificată drept tortură, fie tratament inuman sau degradant – ca și utilizarea unor mijloace de probă materiale adunate în urma unor acte de tortură privează în mod automat procedura de echitate în ansamblul său și încalcă art. 6 .
– Curtea de Apel Cluj Secția Penală și de Minori, Decizia penală nr.4/R din 25 august 2021 : Judecătorul de cameră preliminară a reținut încetarea urmăririi penale față de învinuiții B., C., D. și E. pentru săvârșirea infracțiunilor de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 vechiul C. pen., purtare abuzivă, prevăzută de art. 250 C. pen. 1969 și tortură, prevăzută de art. 2671 C. pen. 1969, raportat la conduita ofițerilor de poliție pe parcursul desfășurării procedurilor judiciare împotriva petentului din prezenta cauză, A., în perioada ianuarie – 4 iunie 1998, constatându-se intervenirea prescripției răspunderii penale. De asemenea, raportat la infracțiunile de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205 C. pen., violare de domiciliu, prevăzută de art. 224 C. pen., tortură, prevăzută de art. 282 C. pen. sesizate de petentul A. în prezenta cauză penală, procurorul a dispus o soluție de clasare, constatându-se intervenirea prescripției răspunderii penale. În ceea ce privește infracțiunea prevăzută de art. 439 C. pen., denumită generic infracțiuni contra umanității, presupus a fi comisă în modalitățile prevăzute de alin. (1) lit. e) și g) a aceluiași articol de lege, judecătorul de cameră preliminară a reținut că, potrivit prevederilor art. 153 alin. (2) lit. a) C. pen., prescripția nu înlătură răspunderea penală. Referitor la această infracțiune, s-a reținut că elementul material constă într-o serie de fapte (printre care și cele prevăzute la lit. e) și g), care trebuie să fie comise, în cadrul unui atac generalizat și sistematic, lansat împotriva unei populații civile, iar prin noțiunea de atac lansat împotriva unei populații civile se înțelege comiterea multiplă a acțiunilor incriminate în art. 439 C. pen., în aplicarea sau urmărirea politicii unui stat sau organizații având ca scop un asemenea atac, nefiind necesar ca actele să constituie un atac militar.
Cerința esențială privind elementul material al infracțiunii este ca acțiunile incriminate să fie îndreptate împotriva unor colectivități din cadrul „populației civile” și să fie săvârșire în cadrul unui „atac generalizat și sistematic“, elemente ce nu se regăsesc în cuprinsul stării de fapt reclamate de petent, nefiind astfel întrunite elementele de tipicitate ale infracțiunii prevăzute de art. 439 C. pen.
Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că soluția de clasare, dispusă de procuror, este corectă, iar din această perspectivă, plângerea formulată de petentul A, nefondată.
– Curtea de Apel Iași Secția Penală și pentru Cauze cu Minori, Decizia penală nr. 802 din 16 noiembrie 2018: Conținutul constitutiv al infracțiunii de tortură în forma de bază, prev. de art. 2671 din Codul penal din 1969, este reprezentat de definiția dată noțiunii de tortură prin art. 1 din Convenția împotriva torturii și a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante , ( adoptată și deschisă spre semnare de Adunarea generală a Națiunilor Unite prin Rezoluția 39/46 din 10 decembrie 1984 și intrată în vigoare la 26 iunie 1987 conform dispozițiilor art. 27(1). România a aderat la Convenție la 9 octombrie 1990 prin Legea nr. 19, Bul. Of. nr. 112 din 10 octombrie 1990) respectiv fapta (orice act) prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice ori psihice, îndeosebi cu scopul de a obține de la această persoană sau de la o persoană terță informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferințe sunt aplicate de către un agent al autorității publice sau de orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane. Însăși CEDO în conturarea jurisprudenței sale privind încălcarea art. 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale privind interzicerea torturii, folosește ca reper această definiție.
De-a lungul timpului, CEDO , plecând de la această definiție, a identificat criteriile în baza cărora un tratament poate fi calificat ca tortură, aceasta reunind trei elemente: intenția, scopul determinat și gradul extrem de ridicat de suferință.
În speță intenția inculpatului C. F. A. de a produce suferințe persoanei vătămate în scopul determinat de a obține mărturisiri cu privire la sustragerea pachetului cu țigări, totuși nu este realizat cel de-al treilea element constând în intensitatea deosebită a suferinței (gradul extrem de ridicat de suferință).
Inculpatul C.F. A. l-a supus pe minorul C. A. C. unor tratamente degradante constând în aceea că a fost luat cu forța, de pe stradă, interogat în afara cadrului legal de către inculpat, suspus unei constrângeri psihice prin însăși „ancheta” derulată, obligat să stea în genunchi, pus să fumeze cu forța și să mestece un rest de țigară, precum și unor/unei acțiuni de lovit în zona feței (lovitură obiectivată prin echimoza de la ochiul drept pentru care au fost necesare 1-2 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare), activitate desfășurată, cu aproximație, pe durata a 30 de minute/o oră.
Toate acestea însă nu pot fi catalogate, în mod obiectiv, că ar fi generat un grad extrem de ridicat de suferință care să poată fi catalogat ca reprezentând tortură.
Instanța de control judiciar are în vedere circumstanțele concrete în care inculpatul a săvârșit fapta – funcționar public aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, aplicarea de tratamente degradante și violență fizică asupra unui minor cu vârsta de 15 ani, care prezenta, la data faptei, întârziere mentală ușoară dizarmonică, fiind încadrat în grad de handicap ușor, precum și pericolul social al faptei săvârșite de un funcționar public care avea îndatorirea legală de a-și desfășura activitatea în interesul și în sprijinul persoanei și al comunității, exclusiv pe baza și în executarea legii, cu respectarea principiilor imparțialității, nediscriminării, proporționalității și gradualității, nicidecum să-și facă dreptate singur, autoritatea funcției neputând fi exercitată în interes personal. Inculpatul C.F.A. l-a supus pe minorul C.A. C. unor tratamente degradante constând în aceea că a fost luat cu forța, de pe stradă, interogat în afara cadrului legal de către inculpat, suspus unei constrângeri psihice prin însăși „ancheta” derulată, obligat să stea în genunchi, pus să fumeze cu forța și să mestece un rest de țigară, precum și unor/unei acțiuni de lovit în zona feței (lovitură obiectivată prin echimoza de la ochiul drept pentru care au fost necesare 1-2 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare), activitate desfășurată, cu aproximație, pe durata a 30 de minute/o oră. Toate acestea însă nu pot fi catalogate, în mod obiectiv, că ar fi generat un grad extrem de ridicat de suferință care să poată fi catalogat ca reprezentând tortură…
De pe paliere distincte, gradual normei de incriminare a faptelor, reunind ca elemente intenția, scopul determinat și nivelul de suferință produs, privește infracțiunile Abuzul în serviciu, Cercetare abuzivă, Purtarea abuzivă, Lipsirea de libertate, Tortura, Genocidul, drept niveluri proporțional accentuate de presiune.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.