DECREDIBILIZAREA  CURȚII  CONSTITUȚIONALE

– O ANUME PERCEPȚIE PUBLICĂ

Decredibilizarea Curții Constituționale  poate fi privită în contexte în care instituția este percepută ca fiind influențată politic sau ca luând decizii care nu respectă standardele juridice și constituționale în mod imparțial. Astfel de procese pot avea mai multe cauze și manifestări, iar unele dintre ele includ:

  Politizarea numirilor:

Membrii Curții Constituționale sunt adesea numiți de diverse ramuri ale puterii (Parlament, Președinte, Guvern), iar în multe cazuri există riscul ca acești membri să fie selectați pe criterii politice, nu doar juridice. Dacă publicul percepe Curtea ca fiind dominată de anumite interese politice, atunci credibilitatea deciziilor acesteia poate fi pusă sub semnul întrebării. Vorbind în legătură cu cazul Șoșoacă ,  Ludovic Orban vrea o reformă a CCR: „Trebuie schimbat modul de desemnare a judecătorilor”.( https://www.digi24.ro, 13.10.2024 ,  Din păcate, CCR s-a comportat ca a treia cameră a Parlamentului. S.O.S. trebuia scos în afara legii de mult timp)

Deciziile Curții Constituționale care par să favorizeze anumite forțe politice sau care sunt interpretate ca fiind influențate de contextul politic pot alimenta decredibilizarea instituției. De exemplu, dacă Curtea declară constituțională o lege care este larg criticată de societatea civilă, media sau alți actori juridici, poate crește neîncrederea.

Orice semn de lipsă de transparență în modul de funcționare al Curții poate submina încrederea publică. Publicul și experții în drept se așteaptă ca deciziile să fie bine motivate și clare. Orice sentiment că deciziile nu sunt justificate sau că raționamentele nu sunt publicate în detaliu poate slăbi legitimitatea Curții.

Comisia Prezidențială de Analiză a Regimului Politic și Constituțional din România, condusă de prof. Ioan Stanomir recomandă ca judecătorii constituționali „să fie propuși de președintele României, de pe o listă alcătuită de Consiliul Superior al Magistraturii, și numiți de Parlament, după avizul comisiilor parlamentare de specialitate“.( juridice.ro/raportul-comisiei-prezidentiale-de-analiza 2009.  V și Dan Hazaparu, Originea scandalului constituțional, https://www.cotidianul.ro/,  10 octombrie 2024)

 Campanii de dezinformare sau atacuri politice:

În anumite contexte, partidele politice sau alte grupuri de interese pot lansa campanii pentru a discredita Curtea atunci când deciziile nu le sunt favorabile. Aceste atacuri pot include acuzații de partizanat sau chiar teorii ale conspirației despre motivele din spatele deciziilor Curții.

CCR iese din orbita legii fundamentale pentru a se preschimba într-un fel de instituție metaconstituțională („stat în stat“, „a patra putere în stat“). S-a afirmat că „Granița dintre simbolic și concret, dintre puterea excepțională și cea discreționară, este firavă și tocmai de aceea ușor de trecut.”( Nicolae DrăguşinCCR: decredibilizarea unei instituții legitime,  https://dilemaveche.ro, nr. 753 din 26 iulie – 1 august 2018)

Nu se mai provoacă ura, ci mai degrabă dispreț! ( O. Andronic)

  Întârzierea soluționării cazurilor

Dacă Curtea este percepută ca având întârzieri semnificative în soluționarea cazurilor sau dacă tratează cu priorități diferite anumite cazuri pe baza interesului politic, acest lucru poate afecta încrederea în instituție.

 Decredibilizarea Curții Constituționale poate avea consecințe grave asupra funcționării statului de drept. Încrederea publicului în justiție și în statul de drept este esențială pentru stabilitatea democratică, iar atunci când această încredere se erodează, poate duce la tensiuni sociale și la scăderea respectului față de instituțiile statului.

Evitarea decredibilizării Curții Constituționale necesită atât transparență, cât și un angajament ferm pentru imparțialitate, profesionalism și respectarea legii, indiferent de presiunile politice.

Ca o garanție a respectării drepturilor omului, Convenția prevede în art. 6, pct.1 dreptul oricărei persoane la un proces echitabil: „Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege[…].

Dreptul de a promova o acțiune în fața instanțelor judecătorești nu este însă absolut, fiind permise limitări din partea statelor, cu condiția ca acestea să urmărească un scop legitim și între mijloacele folosite și scopul propus să existe un raport rezonabil de proporționalitate (Bellet contra Franței – 4 decembrie 1995, Osman contra Marii Britanii – 28 octombrie 1999, Garcia Manibardo contra Spaniei – 15 februarie 2000

Dreptul la un proces echitabil are mai multe componente și anume: accesul liber la justiție; examinarea cauzei în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil; examinarea cauzei de către un tribunal independent, imparțial, stabilit prin lege; publicitatea pronunțării hotărârilor judecătorești.

Termenul rezonabil de efectuare a acțiunilor procesuale, de soluționare a cauzei – o combinare de cuvinte utilizată tot mai abundent în ultimii ani. Abundența accentuată și mai mult de criza politică, de-a lungul căreia nu rareori am auzit despre necesitatea alegerii președintelui în termen rezonabil. Îmbinarea „termen rezonabil” este pe larg întâlnită în legislația națională, dar totuși care termen și în ce circumstanțe este considerat rezonabil rămâne a fi o întrebare fără răspuns. CEDO în interpretările sale include dreptul persoanei de a-i fi soluționată cauza într-un termen rezonabil în art.6 alin.(1) din CEDO. Pentru aprecierea rezonabilității termenului trebuie examinate două chestiuni de bază: 1) durata procedurilor și 2) rezonabilitatea acestei durate. 1. Pentru studiul duratei, se ia în considerare momentul în care a început și momentul de încetare a termenului. 1.1. Astfel, începutul termenului, în cazurile civile, are în vedere inițierea unei proceduri judiciare, iar uneori, ca excepție, contestarea extrajudiciară a unui act care încalcă un drept civil. În cazurile penale, această perioadă începe a curge, de regulă, înainte de începerea unor proceduri judiciare și poate fi momentul înaintării bănuielilor, momentul arestului sau momentul începerii acțiunilor de UP. 1.2. Sfârșitul termenului este marcat, în materie penală, de regulă, de data pronunțării sau aducerii la cunoștința persoanei a unei hotărâri, dar poate fi și momentul încetării UP fără trimiterea cauzei în judecată. În ceea ce privește cauzele civile, atunci momentul finalizării termenului analizat este cel în care hotărârea a fost executată, executarea fiind în jurisprudența curții o componentă a procesului civil, deoarece convenția oferă și asigură prin intermediul curții drepturi reale, și nu iluzorii. 2. Pentru studiul rezonabilității termenului, Curtea apreciază următoarele aspecte: – complexitatea cauzei; – comportamentul părților; – comportamentul autorităților: – importanța cauzei pentru reclamanți. Fiecare dintre acestea, deși prezintă o importanță separată, sunt interpretate în ansamblu și niciodată separat în vederea constatării violării art.6 alin.(1) din CEDO. CEDO a formulat o serie de recomandări statelor pârâte, în vederea neadmiterii în viitor a violării art.6 alin.(1) CEDO: mărirea numărului de magistrați; micșorarea numărului de magistrați în completele de judecată, pentru ca cu același număr de magistrați să fie formate un număr mai mare de complete de judecată; abilitarea judecătorului de instrucție cu dreptul de a judeca în fond anumite categorii de cauze; existența unei amenzi pe care instanța să o stabilească acelor participanți care acționează în justiție de o manieră dilatorie ori abuzivă; stimularea încheierii tranzacțiilor între părți prin restituirea totală ori parțială a taxei de stat. Un moment important în desfășurarea raporturilor de apreciere a termenului rezonabil a fost condamnarea Poloniei în baza art.13 C. E. D. H.  pentru neacordarea unui remediu intern de apărare a unui drept garantat de convenție. Statele au reacționat destul de rapid în plan legislativ, multe dintre ele oferind cetățenilor dreptul de a cere constatarea încălcării termenului rezonabil, precum și obținerea unei compensații. Astfel Spania în 2001, Croația în 2002, Austria încă din 1999, Cipru din 2001, Polonia în 2004 au acordat cetățenilor dreptul de a înainta acțiune în judecată pentru încălcarea termenului rezonabil, dar și Moldova în 2011, care pe lângă acordarea dreptului de a înainta acțiune în judecată pentru încălcarea termenului rezonabil, a adoptat și o lege privind repararea de către stat a prejudiciului cauzat prin încălcarea dreptului la judecarea în termen rezonabil a cauzei sau a dreptului la executarea în termen rezonabil a hotărârii judecătorești.( https://ibn.idsi.md)

Durata de timp în care realizează procedurile judiciare este de cele mai multe ori una excesivă, astfel că dreptul la un proces echitabil este cel mai frecvent încălcat tocmai prin nerespectarea termenului rezonabil al procesului. În cuprinsul art. 4881   și urm. C. pr. pen.  s-a introdus o instituție nouă, respectiv contestația privind durata procesului penal, care are ca obiect tocmai constatarea încălcării dreptului la soluționarea procesului într-un termen rezonabil.(v și  https://www.budusan.com. Ioan Leș,  Opțiuni doctrinare cu privire la o posibilă reformă a unor termene de procedură,  https://www.universuljuridic.ro/ etc. )

S-au conturat opinii care contestă efectul general obligatoriu al deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională, îndeosebi în ce priveşte deciziile pronunțate în exercitarea controlului concret, ulterior, de constituționalitate.(Constantin DOLDUR,   Efectele deciziilor Curții Constituționale şi statul de drept, Comunicare prezentată la masa rotundă “Exigențele statului de drept ” organizată de Universitatea Mihail Kogălniceanu – Iaşi, 6 mai 2000).  

Deciziile Curții Constituționale au generat controverse de-a lungul timpului, mai ales în contexte politice tensionate. Aceste decizii au avut adesea impact asupra echilibrului dintre puterile statului și asupra evoluției democrației din țară. ChatGPT Câteva dintre cele mai controversate decizii ale CCR includ:

  Decizia privind suspendarea Președintelui Traian Băsescu (2012)

  În 2012, Parlamentul a votat suspendarea președintelui Traian Băsescu, iar CCR a fost chemată să se pronunțe asupra constituționalității acestei acțiuni și asupra rezultatelor referendumului organizat pentru demiterea președintelui.

 Deși majoritatea celor care au participat la referendum au votat pentru demiterea președintelui, CCR a invalidat referendumul pe motivul că nu s-a întrunit cvorumul necesar de participare. Decizia a generat reacții puternice din partea opoziției și a societății civile, unii acuzând Curtea de partizanat politic în favoarea lui Băsescu.

Decizia nr. 3/2012 a Curții Constituționale a României, pronunțată la 2 iulie 2012, M. Of.  nr. 473din12 iulie 2012. Aceasta a avut un rol esențial în validarea proceselor constituționale legate de referendumul pentru demiterea președintelui Traian Băsescu, care a avut loc în vara aceluiași an.

    Referendumul din 2012 a fost organizat în urma suspendării președintelui Băsescu de către Parlament, fiind al doilea referendum de acest fel din perioada sa de mandat.

Curtea Constituțională a fost chemată să decidă în legătură cu constituționalitatea și validitatea procesului referendar, inclusiv asupra chestiunii pragului de participare și a conformității listelor electorale permanente.

După ce referendumul nu a atins pragul necesar pentru validare (50% + 1 din totalul alegătorilor), Curtea a stabilit, în final, că referendumul nu poate fi validat. Publicarea deciziei a consolidat astfel poziția lui Traian Băsescu de a-și păstra funcția de președinte.

Odată cu publicarea deciziei, a urmat controversa legată de erata adăugată ulterior, care a generat tensiuni politice și juridice, legate de modul în care s-a decis cine era responsabil cu actualizarea listelor electorale și cum acest lucru influența pragul de participare. Erata a fost percepută de unii ca o încercare de a modifica în mod retroactiv decizia Curții, ceea ce a amplificat criza politică.

Dacă vrei detalii suplimentare despre implicațiile juridice sau politice ale acestei decizii sau despre conținutul exact al eratei, îți stau la dispoziție!   În ceea ce privește susținerea potrivit căreia „stabilirea validării sau invalidării referendumului prin raportare la date «oficiale», dar neactualizate, privind numărul cetățenilor cu drept de vot are ca efect denaturarea voinței cetățenilor români, exprimată cu ocazia acestui referendum“,  Potrivit dispozițiilor art. 36 din Constituție, autoritățile statului au obligația de a asigura exercitarea dreptului la vot tuturor cetățenilor români care au împlinit vârsta de 18 ani până în ziua alegerilor, inclusiv, cu excepția persoanelor debile sau alienate mintal, puse sub interdicție sau condamnate, prin hotărâre judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale. În scopul îndeplinirii acestei obligații, Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, a Legii administrației publice locale nr. 215/2001 și a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, M.Of. nr. 196 din 13 martie 2008, prevede la art. 21 întocmirea Registrului electoral, care reprezintă o bază de date centralizată în care sunt înscriși toți cetățenii români, inclusiv cei cu domiciliul sau reședința în străinătate, care au împlinit vârsta de 18 ani, cu drept de vot. Înregistrarea cetățenilor cu domiciliul sau reședința în străinătate se va face pe baza evidenței existente la Direcția generală de pașapoarte din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, utilizată la eliberarea pașapoartelor cu mențiunea privind stabilirea domiciliului în străinătate, precum și a datelor deținute de Ministerul Afacerilor Externe. Potrivit dispozițiilor art. 22 din aceeași lege, „Autoritatea Electorală Permanentă întocmește, păstrează și actualizează în permanență, până la data de 31 martie a fiecărui an, Registrul electoral. La nivelul fiecărui județși sector al municipiului București, Registrul electoral care cuprinde alegătorii cu domiciliul sau reședința pe teritoriul unității administrativ-teritoriale este păstrat și actualizat de către biroul teritorial al Autorității Electorale Permanente. Centrul Național de Administrare a Bazelor de Date privind Evidența Persoanelor, precum și Direcția generală de pașapoarte din cadrul Ministerului Administrației și Internelor pun la dispoziția Autorității Electorale Permanente datele și informațiile necesare întocmirii și actualizării Registrului electoral.” Prevederile art. 25 din lege stabilesc că: „Listele electorale cuprind cetățenii cu drept de vot înscriși în Registrul electoral. Ele sunt permanente sau suplimentare“, iar art. 26 alin. (1) prevede că:  Listele electorale permanente pentru subdiviziunile administrativ-teritoriale de pe teritoriul național se întocmesc de către primarul comunei, orașului sau municipiului ori al sectorului municipiului București, după caz, pe baza datelor și informațiilor cuprinse în Registrul electoral și comunicate primarului de către biroul teritorial al Autorității Electorale Permanente care funcționează la nivelul județului pe teritoriul căruia se află localitatea. Potrivit dispozițiilor art. 17 alin. (2) din Legea nr. 3/2000, „Reactualizarea listelor electorale permanente se face de către primari […] în termen de cel mult 5 zile de la data stabilirii zilei referendumului”. Actualizarea listelor electorale permanente se realizează de către primarul unității administrativ-teritoriale împreună cu serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor, care funcționează în subordinea consiliilor locale (în conformitate cu prevederile Ordonanței Guvernului nr. 84/2001 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor, cu modificările și completările ulterioare)”. În cauza de față, potrivit aceleiași adrese a Ministerului Administrației și Internelor, în copiile listelor electorale permanente utilizate la referendumul național pentru demiterea Președintelui României din data de 29 iulie 2012, întocmite potrivit dispozițiilor legale în vigoare în domeniul electoral, a fost înscris un număr de 18.292.514 persoane.   Institutul Național de Statistică, pornind de la datele recensământului populației și pe baza fenomenelor demografice (natalitatea și mortalitatea) și de migrație (emigrația și imigrația), calculează și publică date privind populația stabilă la datele de 1 ianuarie și 1 iulie ale fiecărui an. În noțiunea de populație stabilă sunt cuprinși cetățenii români, străini sau fără cetățenie cu domiciliul în România plecați în străinătate pe o perioadă de cel puțin 12 luni: la lucru, în căutarea unui loc de muncă, la studii, în interes de afaceri etc. (persoane plecate pe o perioadă îndelungată), precum și cetățenii străini sau fără cetățenie veniți în România pentru o perioadă mai mică de 12 luni (persoane temporar prezente).Analizând comparativ cele două tipuri de înregistrări întocmite de autoritățile publice competente, Curtea constată că nu există o suprapunere între numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente și numărul persoanelor care alcătuiesc populația stabilă aflată pe teritoriul României.   Adresa Institutului Național de Statistică precizează că „în prezent, rezultatele provizorii ale recensământului populației și al locuințelor  nu permit dezagregarea pe grupe de vârstă, implicit a populației în vârstă de 18 ani și peste. Aceste date statistice devin disponibile odată cu datele definitive, cu precizarea că ele nu corespund criteriilor de stabilire a populației cu drept de vot”. Mai mult, „în sistemul statisticii oficiale din România, nu există surse de date care să permită stabilirea numărului cetățenilor români cu drept de vot, în sensul legislației în vigoare, la data de 29 iulie 2012 sau la oricare altă dată calendaristică“. Nici înregistrările oficiale,  datele deținute de Casa Națională de Asigurări de Sănătate, din care rezultă un anumit număr al persoanelor asigurate, nu sunt relevante din perspectiva stabilirii numărului cetățenilor cu drept de vot. Curtea nu contestă veridicitatea înregistrărilor deținute de autoritatea publică, însă din punctul de vedere care interesează în cauza de față, numărul asiguraților în sistemul public de sănătate nu poate constitui un reper în determinarea cu exactitate a numărului de persoane care la data desfășurării referendumului îndeplineau condițiile legale pentru a fi înscrise în listele electorale permanente. În fine, referitor la numărul persoanelor cu drept de vot reținut în jurisprudența Curții Constituționale, acesta apare menționat în toate actele jurisdicționale în care Curtea și-a exercitat competențele în materie electorală și în materia referendumului, variind de la an la an, în funcție de datele oficiale, transmise de birourile electorale centrale. Fluctuația acestor cifre nu face decât să demonstreze că există o preocupare a autorităților publice de a reactualiza periodic listele electorale permanente.  Curtea nu poate reține argumentele autorilor contestațiilor în sensul că la stabilirea numărului de cetățeni cu drept de vot să se aibă în vedere alte date decât cele cuprinse în listele electorale permanente, singurele care întrunesc toate criteriile prevăzute de lege pentru stabilirea populației cu drept de vot. . Potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 35/2008, listele electorale permanentese întocmesc pe localități și cuprind pe toți cetățenii cu drept de vot care domiciliază în localitatea pentru care ele au fost întocmite” și vizează subdiviziunile administrativ-teritoriale de pe teritoriul național. În urma adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 97/2008 privind modificarea și completarea titlului I al Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, a Legii administrației publice locale nr. 215/2001 și a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, M. Of. nr. 630 din 29 august 2008, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 323/2009, M.Of. nr. 708 din 21 octombrie 2009, prin art. I pct. 32 a fost abrogată teza a doua a art. 26 alin. (1) din Legea nr. 35/2008, text care prevedea că „listele electorale permanente ce cuprind cetățenii români cu domiciliul sau reședința în străinătate se întocmesc de către Autoritatea Electorală Permanentă și vor sta la baza delimitării secțiilor de votare ce vor fi organizate în străinătate“. Autoritatea Electorală Permanentă nu mai întocmește asemenea liste, cetățenii români cu domiciliul sau reședința în străinătate având în schimb dreptul de a vota în mod liber în străinătate pe liste electorale suplimentare. Astfel, potrivit art. 27 alin. (2) din aceeași lege, în listele electorale suplimentare vor fi trecuți cetățenii români din străinătate care fac dovada cu pașaportul cu mențiunea privind stabilirea domiciliului în străinătate că domiciliază într-o țară din colegiul uninominal respectiv, cetățenii români care arată că au reședința într-o țară din colegiul uninominal respectiv prin prezentarea pașaportului simplu sau, în cazul statelor membre ale Uniunii Europene, și a cărții de identitate, însoțite de documentul emis de autoritățile străine care dovedește reședința în străinătate, precum și persoanele care votează conform dispozițiilor art. 8 alin. (3) din lege, și anume personalul misiunilor diplomatice și al oficiilor consulare. Rațiunea pentru care acești cetățeni nu sunt înscriși în listele electorale permanente rezidă în faptul că nu au domiciliul în țară, astfel încât numărul acestora nu poate influența cvorumul legal de participare la referendum, respectiv majoritatea persoanelor înscrise pe listele electorale permanente. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 3/2000, referendumul național constituie „forma și mijlocul de consultare directă și de exprimare a voinței suverane a poporului român“, însă legea nu prevede obligația cetățenilor de a participa la referendum, ci dreptul acestora.   Constituția consacră dreptul de vot, și nu obligația de a vota (v , în acest sens, și Comentariul general nr. 25 referitor la art. 25 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice – Dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice, drepturile electorale și dreptul de a avea acces, în condiții generale de egalitate, la funcțiile publice, comentariu realizat de Comitetul Drepturilor Omului). Exprimarea unei opțiuni politice poate avea loc nu numai prin participarea la referendum, ci și chiar prin neparticiparea la acesta, mai ales în situațiile în care legislația relevantă impune un anumit cvorum de participare. În acest fel, se poate crea o majoritate de blocaj raportat la numărul cetățenilor unui stat; în acest mod, cei ce aleg să nu își exercite dreptul la vot consideră că printr-o conduită pasivă își pot impune voința politică. Alegând să nu își exercite un drept constituțional, cetățenii își văd realizate propriile lor convingeri prin neacceptarea, în mod indirect, a celor contrare. Neparticiparea la referendum, mai exact neexercitarea dreptului la vot, este tot o formă de exprimare a voinței politice a cetățenilor și de participare la viața politică. Astfel cum s-a arătat mai sus, singura condiționare este aceea ca exercitarea sau neexercitarea dreptului la vot să nu fie impusă, ci să țină de resortul intern al fiecărei persoane. Or, în campania pentru referendum, potrivit art. 30 alin. (2) din Legea nr. 3/2000, „partidele politice și cetățenii au dreptul să își exprime opiniile în mod liber și fără nicio discriminare, prin mitinguri, prin adunări publice și prin mijloace de informare în masă”. Partidele politice pot să îndemne sau, din contră, să nu îndemne cetățenii să voteze, ambele aspecte ale dreptului la vot contribuind la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor. Ceea ce însă partidele politice nu pot întreprinde este obligarea cetățenilor la a vota sau, din contră, la a nu vota, întrucât numai în acest caz dreptul la vot este golit de conținut. Este adevărat că, potrivit art. 2 alin. (1) din Constituție, suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum, însă textul nu impune obligativitatea votului, lăsând cetățeanului deplina libertate de a participa sau nu la alegeri ori la referendum și de a-și exprima opțiunile în modul în care consideră că este potrivit. În jurisprudența Comisiei Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 22 martie 1972, pronunțată în Cauza X împotriva Austriei, s-a arătat că o persoană nu poate fi constrânsă să aleagă un candidat sau altul aflat pe buletinul de vot, numai în acest caz încălcându-se dreptul de a alege. Desfășurarea campaniei pentru referendum trebuie să se facă în limitele și în cadrul legii și al Constituției, încălcarea acestora putând face obiectul unei răspunderi contravenționale sau penale, după caz, în condițiile legii. Or, neparticiparea la vot nu este susceptibilă de a atrage în accepțiunea Constituției astfel de sancțiuni, neputând fi calificată în niciun fel ca fiind contravenție sau infracțiune. Pentru a fi adoptată o lege ordinară, în mod cumulativ, trebuie îndeplinite condițiile de cvorum și de majoritate de vot. Prin urmare, o majoritate de voturi în sensul demiterii Președintelui României nu îndeplinește condițiile de reprezentativitate în lipsa cvorumului necesar pentru desfășurarea referendumului. Curtea ConstituționalăHotărâre nr. 3 din 2 august 2012 asupra contestațiilor referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului național din data de 29 iulie 2012 pentru demiterea Președintelui României, domnul Traian Băsescu,   M. Of.  nr. 546 din 3 august 2012.

   Referendumul din 2012 a fost organizat în urma suspendării președintelui Băsescu de către Parlament, fiind al doilea referendum de acest fel din perioada sa de mandat. Curtea Constituțională a fost chemată să decidă în legătură cu constituționalitatea și validitatea procesului referendar, inclusiv asupra chestiunii pragului de participare și a conformității listelor electorale permanente. După ce referendumul nu a atins pragul necesar pentru validare (50% + 1 din totalul alegătorilor), Curtea a stabilit, în final, că referendumul nu poate fi validat. Publicarea deciziei a consolidat astfel poziția lui Traian Băsescu de a-și păstra funcția de președinte. Odată cu publicarea deciziei, a urmat controversa legată de erata adăugată ulterior, care a generat tensiuni politice și juridice, legate de modul în care s-a decis cine era responsabil cu actualizarea listelor electorale și cum acest lucru influența pragul de participare. Erata a fost percepută de unii ca o încercare de a modifica în mod retroactiv decizia Curții, ceea ce a amplificat criza politică. Erata la Decizia nr. 3/2012 a Curții Constituționale  a fost emisă în contextul controversat al validării referendumului pentru demiterea președintelui Traian Băsescu și a fost publicată pe 6 august 2012, în Monitorul Oficial nr. 545.

ERATA a fost emisă pentru a corecta o eroare din decizia originală, dar a fost considerată de mulți drept o schimbare semnificativă a sensului deciziei. Esența eratei a constat în modificarea formulării referitoare la responsabilitatea actualizării listelor electorale. În decizia originală, se făcea referire la actualizarea listelor electorale permanente, iar erata a adus următoarea clarificare: Textul inițial al deciziei spunea că referendumul trebuia să fie validat în funcție de „listele electorale permanente“. Erata a corectat acest aspect și a introdus clarificarea că referendumul se validează în funcție de „listele electorale permanente actualizate“.

Această schimbare aparent minoră a avut, de fapt, o mare relevanță în dezbaterile politice și juridice, deoarece actualizarea listelor electorale, conform Guvernului de la acea vreme, ar fi scăzut numărul de alegători și ar fi putut influența rezultatul referendumului, aducând posibilitatea de validare a acestuia.

Opoziția și o parte din opinia publică au susținut că erata a fost emisă sub presiune politică și că a schimbat în mod fundamental sensul deciziei originale, permițând reinterpretarea pragului de participare. Unii experți în drept au considerat că erata a fost utilizată în mod abuziv pentru a modifica o decizie a Curții Constituționale, într-o fază în care decizia ar fi trebuit să fie definitivă și irevocabilă.

Curtea Constituțională și-a menținut poziția că erata nu a schimbat fundamentul deciziei, ci doar a corectat o eroare materială. Această situație a creat un precedent neobișnuit și a dus la escaladarea tensiunilor politice din România în vara anului 2012. ChatGPT

 Decizia privind incriminarea abuzului în serviciu (2016)

  CCR a declarat neconstituțională sintagma „îndeplinește în mod defectuos” C.pen. , care făcea referire la infracțiunea de abuz în serviciu.

 Această decizie a fost percepută ca o încercare de a limita răspunderea penală a funcționarilor publici și a politicienilor acuzați de corupție. După această decizie, a existat un val de modificări legislative, inclusiv controversata Ordonanță nr. 13 /2017, care a declanșat proteste masive împotriva corupției. ChatGPT

Incriminarea unor fapte absorbite în noțiunea generică de „abuz în serviciu” a fost făcută de legiuitorul român prin Codul penal din 1864. Astfel, această reglementare incrimina în art. 147 și 158 „abuzul de putere în contra particularilor” și „abuzul de autoritate în contra lucrului public”. De asemenea, Codul penal din 1936, M. Of. , nr. 65 din 18 martie 1936, incrimina, în secțiunea a V-a, abuzul de putere – art. 245, abuzul de autoritate – art. 246 și excesul de putere – art. 247. Codul penal român din 1969, republicat în M.Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997, incrimina abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor – art. 246, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi – art. 247 și abuzul în serviciu contra intereselor publice – art. 298. În prezent, în art. 297 C.pen. , cu denumirea marginală “abuzul în serviciu”, legiuitorul a unificat într-o singură incriminare faptele de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, de abuz în serviciu contra intereselor publice și de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, fapte prevăzute în texte diferite (art. 246, 247 și 248) în Codul penal din 1969.  Legea nr. 78/2000 constituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun, care instituie măsuri de prevenire, descoperire și sancționare a faptelor de corupție și se aplică unei categorii de persoane clar circumstanțiate de legiuitor încă din primul articol al legii. Dispoziția cuprinsă în art. 132 din acest act normativ reprezintă, astfel cum prevede și titlul secțiunii din care acesta face parte, o infracțiune asimilată celor de corupție, prin modul în care a fost incriminată constituind o formă specială a infracțiunii de abuz în serviciu.  În acest context, Curtea constată că, art. 19, Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, M.Of. nr. 903 din 5 octombrie 2004, recomandă statelor părți să aibă în vedere adoptarea măsurilor legislative și a altor măsuri care se dovedesc a fi necesare pentru a atribui caracterul de infracțiune, în cazul în care actele au fost săvârșite cu intenție, faptei unui agent public de a abuza de funcțiile sau de postul său, adică de a îndeplini ori de a se abține să îndeplinească, în exercițiul funcțiilor sale, un act cu încălcarea legii, cu scopul de a obține un folos necuvenit pentru sine sau pentru altă persoană sau entitate.  Analizând claritatea și previzibilitatea unor norme ce incriminau abuzul în serviciu, CEDO a reținut că dispozițiile de drept penal în cauză, precum și interpretarea acestora erau moștenite din fostul sistem legal sovietic. Astfel, autoritățile naționale s-au confruntat cu sarcina dificilă a aplicării acestor norme legale în noul context al economiei de piață (Hotărârea din 25 iunie 2009, pronunțată în Cauza Liivik împotriva Estoniei, §  97).  Potrivit jurisprudenței CEDO, art. 7 §  1 C. E. D. H., care consacră principiul legalității incriminării și pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conținutului infracțiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracțiuni, prevede și principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată și aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă astfel că legea trebuie să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele aplicabile, această cerință fiind îndeplinită atunci când un justițiabil are posibilitatea de a cunoaște, din însuși textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanțe și în urma obținerii unei asistențe judiciare adecvate, care sunt actele și omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală și care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora [Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, § 29; Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunțată în Cauza Coeme și alții împotriva Belgiei, §  145; Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunțată în Cauza E.K. împotriva Turciei, §  51; Hotărârea din 29 martie 2006, pronunțată în Cauza Achour împotriva Franței, §§   41 și 42; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §§   33 și 34; Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunțată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, §  140; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, §§   107 și 108; Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), §§ 93, 94 și 99; Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§   78, 79 și 91]. CEDO a constatat că semnificația noțiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conținutul textului despre care este vorba și de domeniul pe care îl acoperă, precum și de numărul și de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilității legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniștilor, care sunt obligați să dea dovadă de o mare prudență în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se așteaptă din partea lor să acorde o atenție specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunțată în Cauza Cantoni împotriva Franței, §  35; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunțată în Cauza Dragotoniu și Militaru-Pidhorni împotriva României, §  35; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunțată în Cauza Sud Fondi SRL și alții împotriva Italiei, §  109).46. Având în vedere principiul aplicabilității generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reținut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive.   Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare și de adaptare la circumstanțele schimbătoare va exista întotdeauna. Deși certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situație. Rolul decizional conferit instanțelor urmărește tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenței ca izvor de drept fiind o componentă necesară și bine înrădăcinată în tradiția legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 §  1 din Convenție nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiția ca rezultatul să fie coerent cu substanța infracțiunii și să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunțată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, §  36). Cele statuate de CEDO în legătură cu principiul clarității și previzibilității legii au fost înglobate de instanța de contencios constituțional în propria jurisprudență (v , de exemplu, Decizia nr. 717 din 29 octombrie 2015, M.Of. nr. 216 din 23 martie 2016).47. Potrivit art. 8 alin. (4) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, „forma și estetica exprimării nu trebuie să prejudicieze stilul juridic, precizia și claritatea dispozițiilor“, iar, potrivit art. 36 alin. (1) din același act normativ, „actele normative trebuie redactate într-un limbaj și stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar și precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie“. Deși legiuitorul în cadrul procedurii de legiferare poate opera cu termeni de drept comun, aceștia trebuie folosiți adecvat domeniului respectiv, numai în acest mod putându-se ajunge la respectarea unei unități terminologice a stilului juridic.48.   O noțiune legală poate avea un conținut și înțeles autonom diferit de la o lege la alta, cu condiția ca legea care utilizează termenul respectiv să îl și definească. În caz contrar, destinatarul normei este acela care va stabili înțelesul acelei noțiuni, de la caz la caz, printr-o apreciere care nu poate fi decât una subiectivă și, în consecință, discreționară (v  în acest sens Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, M.Of. nr. 532 din 17 iulie 2014, §  31). Fapta incriminată trebuie să fie săvârșită în exercitarea atribuțiilor de serviciu. Neîndeplinirea unui act și îndeplinirea defectuoasă a unui act reprezintă modalități de realizare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu. Acestea sunt elemente care contribuie la configurarea infracțiunii de abuz în serviciu. Privitor la îndatoririle legate de o anumită funcție sau de un anumit loc de muncă, există un complex de norme, unele cuprinse în acte normative cu caracter general, privind îndatoririle angajaților în genere, altele, în acte normative cu caracter special. Îndeplinirea unei atribuții de serviciu implică manifestarea de voință din partea persoanei în cauză, care se concretizează în acțiunile efective ale acesteia și care are ca scop ducerea la bun sfârșit/realizarea obligației prescrise. Realizarea acestui demers se raportează atât la un standard subiectiv/intern al persoanei care exercită atribuția de serviciu, cât și la un standard obiectiv. Standardul subiectiv ține de forul intern al persoanei respective, iar măsura în care acesta este atins ține de autoevaluarea acțiunilor întreprinse. Standardul obiectiv are ca element de referință principal normativul actului care reglementează atribuția de serviciu respectivă.  Deși cele două standarde coexistă, standardul subiectiv nu poate exceda standardului obiectiv, în analiza modalității de executare a unei atribuții de serviciu acesta din urmă fiind prioritar. Întrucât standardul obiectiv este determinat și circumscris prescripției normative, reglementarea atribuțiilor de serviciu și a modalității de exercitare a acestora determină sfera de cuprindere a acestui standard. Acesta nu poate, fără a încălca principiul previzibilității, să aibă o sferă de cuprindere mai largă decât prescripția normativă în domeniu. Pe cale de consecință, unei persoane nu i se poate imputa încălcarea standardului obiectiv prin constatarea neîndeplinirii de către aceasta a unor prescripții implicite, nedeterminabile la nivel normativ. Chiar dacă anumite acțiuni, ce însoțesc exercitarea unei atribuții de serviciu, se pot baza pe o anumită uzanță/cutumă, aceasta nu se poate circumscrie, fără încălcarea principiului legalității incriminării, standardului obiectiv ce trebuie avut în vedere în determinarea faptei penale.   Termenul „defectuos” nu este definit în Codul penal și nici nu este precizat elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată, ceea ce determină lipsa de claritate și previzibilitate a acestuia. Această lipsă de claritate, precizie și previzibilitate a sintagmei “îndeplinește în mod defectuos” din cadrul dispozițiilor criticate creează premisa aplicării acesteia ca rezultat al unor interpretări sau aprecieri arbitrare.  Sintagma “îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul dispozițiilor art. 246 C.pen.  din 1969 și ale art. 297 alin. (1) C.pen.  nu poate fi interpretată decât în sensul că îndeplinirea atribuției de serviciu se realizează “prin încălcarea legii”.   Art. 19 din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York, menționează expres că, pentru a exista infracțiunea de „abuz de funcții“, agentul public trebuie să îndeplinească ori să se abțină să îndeplinească, în exercițiul funcțiilor sale, un act cu încălcarea legii.  Raportarea la prescripția normativă trebuie realizată și în ipoteza analizei neîndeplinirii unui act, cu atât mai mult cu cât, în domeniul penal, o inacțiune dobândește semnificație ilicită doar dacă aceasta reprezintă o încălcare a unei prevederi legale exprese care obligă la un anumit comportament într-o situație determinată. Dispozițiile art. 246 C.pen.  din 1969 și cele ale art. 297 alin. (1) C.pen.  încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5), întrucât sintagma „îndeplinește în mod defectuos” nu prevede în mod expres elementul în legătură cu care defectuozitatea este analizată.  În stabilirea săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, organele judiciare au în vedere, pe lângă prescripțiile normative ale legii, și încălcarea anumitor obligații prevăzute prin hotărâri ale Guvernului; încălcarea anumitor ordine de zi pe unitate care prevedeau expres activitățile pe care trebuia să le execute militarii; încălcarea eticii și a deontologiei profesionale. Atribuțiile de serviciu, ca o componentă a stabilirii, derulării și încetării raporturilor de muncă, sunt caracterizate prin varietate, acestea rezultând din acte normative, instrucțiuni sau dispoziții ale organelor competente (fișa postului), altele decât reglementările penale în vigoare.

Ilicitul penal este cea mai gravă formă de încălcare a unor valori sociale, iar consecințele aplicării legii penale sunt dintre cele mai grave, astfel că stabilirea unor garanții împotriva arbitrariului prin reglementarea de către legiuitor a unor norme clare și predictibile este obligatorie. Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege (înțeleasă ca act formal adoptat de Parlament, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituție, precum și ca act material, cu putere de lege, emis de Guvern, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție, respectiv ordonanțe și ordonanțe de urgență ale Guvernului) neputând fi dedus, eventual, din raționamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice. În acest sens, instanța de contencios constituțional a reținut că, în sistemul continental, jurisprudența nu constituie izvor de drept așa încât înțelesul unei norme să poată fi clarificat pe această cale, deoarece, într-un asemenea caz, judecătorul ar deveni legiuitor (Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, M.Of. nr. 240 din 31 martie 2016, §  16).

Dispozițiile art. 246 C.pen.  din 1969 și ale art. 297 alin. (1) C.pen.  sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „îndeplinește în mod defectuos” din cuprinsul acestora se înțelege „îndeplinește prin încălcarea legii“. Parlamentul este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituție în calitate de unică autoritate legiuitoare a țării.   (v  Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, M.Of. nr. 932 din 21 decembrie 2014). Legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziție care îi permite să aprecieze, în funcție de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale. Deși, în principiu, Parlamentul se bucură de o competență exclusivă în reglementarea măsurilor ce țin de politica penală a statului, această competență nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituționalitate asupra măsurilor adoptate. Incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracțiuni țin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile și exigențele constituționale.  

La solicitarea Comisiei pentru afaceri juridice și drepturile omului din cadrul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, Comisia de la Veneția a adoptat Raportul asupra relației dintre responsabilitatea ministerială politică și cea penală, adoptat la cea de-a 94-a ședință plenară (8-9 martie 2013). În cadrul acestui raport, Comisia de la Veneția a considerat că «prevederile penale care interzic „abuzul în serviciu“, „folosirea inadecvată a puterilor” și „abuz de putere” sau infracțiuni similare se găsesc în numeroase sisteme juridice europene, iar Comisia de la Veneția recunoaște că poate exista necesitatea pentru asemenea clauze generale   Comisia de la Veneția consideră că prevederile penale naționale cu privire la „abuzul în serviciu“, „abuz de putere” și expresii similare trebuie interpretate în sens restrâns și aplicate la un nivel înalt, astfel încât să poată fi invocate numai în cazuri în care fapta este de natură gravă, cum ar fi, spre exemplu, infracțiuni grave împotriva proceselor democratice naționale, încălcarea drepturilor fundamentale, subminarea imparțialității administrației publice ș.a.m.d.  

     Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, reținând cele expuse în Raportul Comisiei de la Veneția, a adoptat, în data de 28 iunie 2013, la cea de-a 27-a întâlnire, Rezoluția nr. 1950(2013), în care: «îndeamnă majoritățile aflate la putere din statele membre să se abțină de a abuza de sistemul de justiție penală pentru persecutarea oponenților politici; invită organismele legislative ale acelor state ale căror reglementări penale includ încă dispoziții generale referitoare la “abuzul în serviciu” să ia în considerare abrogarea sau reformularea unor astfel de dispoziții, în scopul de a limita domeniul lor de aplicare, în conformitate cu recomandările Comisiei de la Veneția; invită autoritățile competente ale acelor state membre ale căror Constituții prevăd proceduri speciale de punere sub acuzare pentru răspunderea penală ministerială de a se asigura că acestea sunt interpretate și aplicate cu gradul de precauție și de reținere recomandate de Comisia de la Veneția». În Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor către o politică a Uniunii Europene în materie penală: asigurarea punerii în aplicare eficace a politicilor Uniunii Europene prin intermediul dreptului penal, COM/2011/0573, la pct. 2.2.1 – Necesitate și proporționalitate – dreptul penal ca măsură de ultimă instanță (ultima ratio) – se precizează că “anchetele și sancțiunile penale pot avea un impact semnificativ asupra drepturilor cetățenilor și au un efect stigmatizant. Dreptul penal trebuie să rămână întotdeauna o măsură la care se recurge în ultimă instanță.  

Sfera subiecților activi care pot săvârși infracțiunea de abuz în serviciu se circumscrie dispozițiilor art. 175 C.pen. , aceasta fiind determinată de persoanele care au calitatea de funcționari publici în sensul legii penale. Potrivit art. 308 alin. (1) C.pen. , dispozițiile art. 289-292, 295, 297-301 și 304 privitoare la funcționarii publici „se aplică în mod corespunzător și faptelor săvârșite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remunerație, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice“.  

 Legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei și nici o anumită intensitate a vătămării, ceea ce determină instanța de contencios constituțional să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, aceasta din urmă, dacă sunt îndeplinite și celelalte elemente constitutive, poate fi o infracțiune de abuz în serviciu. În prezent, orice acțiune sau inacțiune a persoanei care se circumscrie calităților cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârșite, poate intra în sfera normei de incriminare. Această constatare determină Curtea să aibă rezerve în a aprecia că aceasta a fost voința legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu. Legiuitorul a identificat și reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecințelor unor fapte care, deși, potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale.77. Potrivit art. 247 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicat în M.Of. nr. 345 din 18 mai 2011, “abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca și care constă întro acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici”. Potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, „orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată“. Potrivit art. 1349 alin. (1) și (2) din Codul civil, care reglementează răspunderea delictuală, „(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral“.  Analizând comparativ reglementarea infracțiunii de abuz în serviciu cu dispozițiile legale expuse mai sus, ce instituie alte forme ale răspunderii decât cea penală, Curtea reține că, deși nu sunt identice, acestea se aseamănă într-o măsură care determină posibilitatea ca în cazul săvârșirii unei fapte să poată fi incidentă atât răspunderea penală, cât și alte forme de răspundere extrapenală, cum este cea disciplinară, administrativă sau civilă. Aceasta este posibil, având în vedere că, astfel cum s-a arătat, legiuitorul nu a precizat necesitatea existenței unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite intensități a vătămării rezultate din comiterea faptei. Noțiunea de “act”, folosită de legiuitor în cuprinsul reglementării infracțiunii de abuz în serviciu, nu este circumstanțiată la o anumită natură a acestuia. Această noțiune poate fi interpretată fie în sensul de act material realizat de o persoană, fie de act juridic normativ, definit ca izvorul de drept creat de organe ale autorității publice, învestite cu competențe normative (Parlament, Guvern, organe administrative locale), fie ca act al puterii judecătorești. Modalitatea de interpretare a noțiunii de “act” poate determina o aplicare a legii care, într-o anumită măsură, interferează cu proceduri judiciare reglementate de legiuitor în mod expres printr-o legislație distinctă de cea penală, cum ar fi procedura excepției de nelegalitate sau procedura căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești. Sarcina aplicării principiului “ultima ratio” revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Responsabilitatea de a reglementa și aplica, în acord cu principiul anterior menționat, prevederile privind “abuzul în serviciu”, ține atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/ Guvern), cât și de organele judiciare – ministerul public și instanțele judecătorești -, indiferent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau unor proceduri penale ordinare.  Dispozițiile art. 246 și 248 C.pen.  din 1969 cuprindeau sintagma “cu știință”, în vreme ce noile dispoziții nu mai specifică expres în cuprinsul lor care este forma de vinovăție cerută. Însă, potrivit dispozițiilor art. 16 alin. (6) C.pen. , „Fapta constând într-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție. Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în mod expres”. Atunci când intenția legiuitorului este aceea de a sancționa faptele săvârșite cu forma de vinovăție a culpei, acesta este obligat să specifice, în mod expres, acest lucru în cuprinsul infracțiunii. Încălcarea din culpă de către un funcționar public a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă prin aceasta se cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice constituie infracțiunea de neglijență în serviciu reglementată în art. 298 C.pen. , iar nu infracțiunea de abuz în serviciu. Este opțiunea legiuitorului să incrimineze săvârșirea faptei de abuz în serviciu atât cu intenție directă, cât și cu intenție indirectă, fără ca în acest fel să se încalce prevederile constituționale ale art. 1 alin. (5).  

    Infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 constituie, astfel cum prevede și titlul secțiunii din care face parte, o infracțiune asimilată celor de corupție, prin modul în care a fost incriminată constituind o formă specială a infracțiunii de abuz în serviciu. (Decizia nr. 400 din 15 iunie 2016). În legislația penală, în raport cu elementele componente, pot exista norme complete și norme incomplete, acestora din urmă lipsindu-le fie dispoziția, fie sancțiunea, fie elemente ale acestora, pe care le împrumută din conținutul altor norme.  În legătură cu normele de trimitere, Curtea, prin Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995, M.Of. nr. 58 din 19 martie 1996, a statuat că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul aceluiași act normativ sau din alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripții normative. Efectul dispoziției de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conținutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conținutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripțiile celuilalt text. În lipsa unei atare operații, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimitere. Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, M.Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012, „atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage și modificarea normei incomplete“.

Expresia „pentru sine ori pentru altul” se referă la destinația foloaselor, prin sintagma “pentru altul” legiuitorul înțelegând să incrimineze și o destinație colaterală, deviată a foloaselor obținute din săvârșirea acestei infracțiuni de către funcționarul public. Nu are relevanță existența unei relații de rudenie/prietenie între funcționarul public și persoana care a dobândit avantajul, esențială fiind dobândirea de către o persoană (funcționar public sau terț) a unui folos necuvenit.  Curtea Constituțională Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016  referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 246 C.pen.  din 1969, ale art. 297 alin. (1) C.pen.  și ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție,  M. Of.  nr. 517 din 8 iulie 2016, 

Deși § 51 al deciziei nr. 392/2017 face în mod expres vorbire de art. 147 (1) din Constituție,  ne vedem obligați a aminti că acest text se referă la „Decizia prin care Curtea Constituțională, în exercitarea controlului concret, a posterioriadmite sesizarea de neconstituționalitate” (subl. ns. – D. C. ) și care numai ea este obligatorie și produce efecte erga omnes, și numai în limitele cerute ca atare. Considerentele unei decizii trebuie citite întotdeauna împreună cu dispozitivul. Textul art. 297 C. pen. este și rămâne în vigoare în întregime,  așa cum a statuat și Curtea Constituțională ! Până la o soluție legislativă – dacă se va dori altceva- judecătorului îi revine obligația să aplice pedeapsa în limitele codului/Legii nr. 78. (https://dorin.ciuncan.com/diverse/abuzul-in-serviciu)

  Decizia privind conflictul juridic între Președinte și Prim-ministru în cazul Kovesi (2018)

  În 2018, CCR a fost chemată să soluționeze conflictul dintre președintele Klaus Iohannis și prim-ministrul Viorica Dăncilă în legătură cu revocarea șefei Direcției Naționale Anticorupție (D. N. A.), Laura Codruța Kovesi. Ministrul Justiției, Tudorel Toader, a cerut revocarea acesteia, dar președintele Iohannis a refuzat.

  CCR a decis că președintele trebuie să semneze revocarea lui Kovesi, hotărâre care a fost privită de mulți ca o limitare a prerogativelor prezidențiale și o încercare de a slăbi independența justiției. Decizia a atras critici internaționale și proteste în România.

 Prin Decizia nr.358 din 30 mai 2018 CCR, constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între ministrul justiției și Președintele României, generat de refuzul Președintelui României de a da curs propunerii de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kövesi.   Președintele României urmează să emită decretul de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kövesi.

La data de 22 februarie 2018, ministrul justiției a făcut publică declanșarea procedurii de revocare a doamnei Laura Codruța Kövesi din funcția de procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție, în temeiul art.54 alin.(4) coroborat cu art.51 alin. (2) lit.b) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. În acest sens,  ministrul justiției a întocmit și prezentat un Raport privind activitatea managerială de la Direcția Națională Anticorupție, precizând că perioada de referință a evaluării este februarie 2017 — februarie 2018, iar etapele instituționale premergătoare evaluării le constituie: raportul de evaluare a eficienței manageriale și a modului de îndeplinire a obligațiilor procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, în urma pronunțării Deciziei Curții Constituționale nr.68 din 27 februarie 2017, și Raportul Direcției de inspecție judiciară pentru procurori nr.5.115/IJ/982/DIP/2017, având ca obiect „eficiența managerială și modul de îndeplinire a atribuțiilor ce decurg din legi și regulamente, de către conducerea structurii centrale a Direcției Naționale Anticorupție, precum și respectarea normelor procedurale și a regulamentelor de către procurori și personalul auxiliar de specialitate din cadrul parchetului vizat”, aprobat prin Hotărârea  Consiliului Superior al Magistraturii — Secția pentru procurori nr.686/31 octombrie 2017, împreună cu măsurile stabilite prin acest raport.

  Președintele României a transmis ministrului justiției răspunsul său cu privire la propunerea de revocare inițiată, prin care a constatat că „în analiza prezentată în Raport au fost dezvoltate ca motive distincte de revocare aspecte care, în fapt, se subsumează aceluiași motiv principal, au fost avute în vedere concluzii din rapoarte ale Inspecției Judiciare sau din hotărâri ale Consiliului Superior al Magistraturii prin care se rețin împrejurări diferite de cele prezentate, au fost valorificate considerente din decizii ale Curții Constituționale care nu susțin concluziile documentului ori au fost indicate date statistice ce excedează perioadei de referință a evaluării” și că, „deși Raportul invocă drept temei juridic art.51 alin.(2) lit. b) din Legea nr.303/2004, argumentele prezentate sunt fie improprii, fie nu sunt relevante pentru tipul de evaluare avut în vedere de art.51 alin.(2) lit.b) coroborat cu art.51 alin.(3)—(6) din Legea nr.303/2004”. S-a mai indicat că avizul Consiliului Superior al Magistraturii — Secția pentru procurori are relevanță „nu doar ca un element adițional într-o evaluare a competențelor manageriale ale unei persoane, ci și pentru toate autoritățile publice implicate în această procedură, oferind o fundamentare tehnică pentru decizia ce urmează a fi luată”. În consecință, Președintele României a apreciat că „argumentele cuprinse în Raportul privind activitatea de la Direcția Națională Anticorupție nu sunt de natură să creeze convingerea cu privire la oportunitatea măsurii propuse și, prin urmare, nu se poate da curs propunerii de revocare din funcția de procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție a doamnei Laura Codruța Kövesi”.

  Având în vedere refuzul Președintelui României de a da curs propunerii ministrului justiției de revocare a doamnei Laura Codruța Kövesi din funcția de procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție, prim-ministrul, în temeiul art.146 lit. e) din Constituție, a formulat, prin adresa nr.5/2455/23 aprilie 2018, prezenta cerere de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre ministrul justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte, în principal, și dintre Guvernul României și Președintele României, în subsidiar, determinat de refuzul Președintelui României de a da curs cererii de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kövesi.

  Curtea a constatat că subiectele de drept prevăzute de art.146 lit. e) din Constituție sunt în drept să formuleze cereri cu privire la soluționarea unor conflicte juridice de natură constituțională, deși nu sunt părți în aceste conflict, deci nu justifică un interes propriu. Așadar, textul constituțional al art.146 lit. e) operează o distincție între cele două categorii de subiecte de drept: titularii dreptului de a sesiza Curtea Constituțională, enumerați expres de norma constituțională, respectiv autoritățile publice care pot avea calitatea de parte în conflict și are ca scop delimitarea calităților procesuale ale acestora în cauza dedusă judecății Curții. Astfel, prima categorie, prin formularea cererii de sesizare a Curții, acționează în virtutea dreptului conferit de Constituție, fără a dobândi calitatea procesuală de parte a conflictului, în vreme ce a doua categorie dobândește calitatea procesuală de parte a conflictului.

  Autoritățile publice care ar putea fi implicate într-un conflict juridic de natură constituțională sunt numai cele cuprinse în titlul III din Constituție, și anume: Parlamentul, alcătuit din Camera Deputaților și Senat, Președintele României, ca autoritate publică unipersonală, Guvernul, organele administrației publice centrale și ale administrației publice locale, precum și organele autorității judecătorești [Decizia nr.611 din 3 octombrie 2017, M.Of. nr.877 din 7 noiembrie 2017, §  58], respectiv Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii [Decizia nr.988 din 1 octombrie 2008, M.Of. nr.784 din 24 noiembrie 2008].

  Prin Decizia nr.285 din 21 mai 2014, M.Of. nr.478 din 28 iunie 2014, §  45, Curtea a statuat că „actul contrasemnării reprezintă o atribuție proprie a prim-ministrului în raporturile sale cu Președintele României și vizează nemijlocit conduita sa proprie, care, desigur, în final, angajează răspunderea Guvernului. Chiar dacă, prin Decizia nr.988 din 1 octombrie 2008, M.Of. nr.784 din noiembrie 2008, Curtea a menționat doar Guvernul, și nu și prim-ministrul, ca autoritate publică prevăzută în titlul III al Constituției care poate avea calitate procesuală activă, aceasta nu înseamnă că prim-ministrul, ca reprezentant constituțional al Guvernului, nu poate fi parte în conflict în condițiile în care se contestă însăși maniera în care își exercită o atribuție proprie. Având în vedere cele arătate, Curtea constată că, în cauza de față, se contestă chiar modul în care prim-ministrul a înțeles să își exercite atribuția de contrasemnare a decretelor de conferire a decorațiilor, astfel încât Curtea reține că părți în cadrul prezentului litigiu sunt Președintele României și prim-ministrul”. Prin Decizia nr.901 din 17 iunie 2009, M.Of. nr.503 din 21 iulie 2009, Curtea a statuat: „cu privire la susținerea existenței unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, reprezentată de Consiliul Superior al Magistraturii, pe de o parte, și autoritatea executivă, reprezentată de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești, organ de specialitate al administrației publice centrale de specialitate în subordinea Guvernului, pe de altă parte, motivat de faptul că misiunile de audit efectuate de Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești și-au depășit atribuțiunile, se constată că o atare susținere este fără suport constituțional”. De asemenea, prin Decizia nr.270 din 10 martie 2008, pct.4 lit.b), Curtea a constatat că „nu poate reține implicarea Ministerului Justiției în conflict[ul]” juridic de natură constituțională. Prin urmare, Curtea nu a avut nicio obiecție cu privire la calitatea de parte a acestui minister, însă a constatat că nu există un conflict între Ministerul Justiției și Președintele României. Totodată, din Decizia nr.108 din 5 martie 2014, M.Of. nr.257 din 9 aprilie 2014, Curtea reține că prefectul, reprezentantul Guvernului pe plan local, a fost calificat de instanța constituțională, chiar dacă nu expres, ca fiind parte într-un conflict juridic de natură constituțională; în sensul calificării prefectului drept autoritate publică ce ar putea fi implicată într-un conflict juridic de natură constituțională, se reține faptul că a fost solicitat punctul de vedere al prefectului județului Suceava, acesta a fost reprezentat în ședința Curții Constituționale și i s-a comunicat și decizia.

  În ceea ce privește calitatea de autoritate publică a Ministerului Justiției, relevante sunt deciziile nr.270 din 10 martie 2008 și nr.901 din 17 iunie 2009, Curtea reținând că, sub acest aspect, se poate încadra în conceptul de autoritate publică în sensul titlului III din Constituție, fiind un organ al administrației publice centrale. În acest sens, se rețin dispozițiile art.34 din Legea nr.90/2001 privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, M.Of. nr.164 din 2 aprilie 2001, potrivit cărora „Ministerele sunt organe de specialitate ale administrației publice centrale care realizează politica guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora”. De asemenea, art.35 alin.(2) și (3) și art.46 alin.(2) din aceeași lege prevăd că „(2) Ministerele sau alte organe de specialitate organizate în subordinea Guvernului sunt conduse de miniștri, în urma acordării votului de încredere de către Parlament. (3) Miniștrii răspund de întreaga activitate a ministerului în fața Guvernului, precum și, în calitate de membri ai Guvernului, în fața Parlamentului”, respectiv „(2) Ministrul reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte autorități publice, cu persoanele juridice și fizice din țară și din străinătate, precum și în justiție”.

 Ministerele au o consacrare constituțională expresă în dispozițiile art.116 și 117 din Constituție, fiind autorități publice în sensul titlului III din Constituție. În consecință, Ministerul Justiției este tot o autoritate publică în sensul titlului III din Constituție. Totuși, în corpul Constituției nu este menționat acest minister, ca exponent al Guvernului, ci referirea este făcută la ministrul justiției. În acest sens, se rețin art.72 alin.(3), art.132 alin.(1), art.133 alin.(2) lit. c) și art.134 alin. (2) din Constituție. Astfel, Constituția recunoaște ministrului justiției o putere și o autoritate proprie, fiind lato sensu o autoritate publică în raporturile constituționale în care este expres nominalizat.

Ministrul justiției poate fi parte într-un conflict juridic de natură constituțională atât ca reprezentant al ministerului pe care îl conduce pentru aspecte ce vizează competența generală a Guvernului, cât și distinct, în măsura în care există reglementată în sarcina sa o atribuție/competență constituțională specială și expresă, care nu are legătură cu competența generală a Guvernului, precum în cazul de față.

Conflictul juridic de natură constituțională presupune acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate ori mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței ori în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor (Decizia nr.53 din 28 ianuarie 2005, M.Of. nr.144 din 17 februarie 2005). Totodată, conflictul juridic de natură constituțională există între două sau mai multe autorități și poate privi conținutul ori întinderea atribuțiilor lor decurgând din Constituție, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competență, pozitive sau negative, și care pot crea blocaje instituționale (Decizia nr.97 din 7 februarie 2008, M.Of. nr.169 din 5 martie 2008). Mai mult, Curtea a statuat că textul art.146 lit. e) din Constituție „stabilește competența Curții de a soluționa în fond orice conflict juridic de natură constituțională ivit între autoritățile publice, iar nu numai conflictele de competență născute între acestea” (Decizia nr.270 din 10 martie 2008). Prin urmare, potrivit jurisprudenței Curții, conflictele juridice de natură constituțională „nu se limitează numai la conflictele de competență, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituționale, ci vizează orice situații juridice conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct în textul Constituției” (v  Decizia Curții Constituționale nr.901 din 17 iunie 2009, Decizia nr.1.525 din 24 noiembrie 2010, M.Of. nr.818 din 7 decembrie 2010, Decizia nr. 108 din 5 martie 2014 sau Decizia nr.285 din 21 mai 2014).

Cererea formulată de prim-ministru vizează o situație litigioasă, întrucât privește un diferend între ministrul justiției și Președintele României, iar litigiul are un caracter juridic, întrucât refuzul Președintelui României de a da curs cererii de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kövesi, este în legătură cu întinderea și valorizarea competențelor autorităților publice antereferite. Astfel, rezultă, în mod evident, că cele două autorități publice au realizat acte cu semnificație juridică, ceea ce înseamnă că între acestea s-a stabilit un raport juridic, apt în sine să genereze un conflict de natură juridică. Prin urmare, instanța constituțională este chemată să soluționeze diferendul ivit pe fondul neînțelegerilor dintre ministrul justiției și Președintele României cu privire la întinderea atribuțiilor/competențelor lor.

  Curtea urmează să stabilească dacă această situație juridică litigioasă are natură constituțională. În esență, problema de drept asupra căreia poartă obiectul sesizării este aceea de a determina întinderea și conținutul sintagmei „sub autoritatea ministrului justiției” din cuprinsul art.132 alin.(1) din Constituție, prin raportare la art.94 lit. c) din Constituție. Ministrul justiției își întemeiază autoritatea asupra procurorilor pe dispozițiile art.132 alin.(1) din Constituție, în timp ce Președintele României își întemeiază competența de a revoca procurorul din funcția de conducere pe art.94 lit. c) din Constituție, care, deși reglementează expres numai numirea în funcții publice, se referă în mod firesc și la revocarea din respectivele funcții publice, cu excepția cazului în care Constituția prevede, în mod expres, o altă procedură.  

Cele două texte constituționale antereferite vizează esențialmente organizarea puterii publice. Puterea publică în mod axiomatic are caracter unic și organizat, iar, în sistemul de drept continental, instrumentul juridic primar care ordonează puterea publică este actul fundamental al statului, respectiv Constituția sau Legea fundamentală, după caz. Acesta, prin natura sa, implică, pe de o parte, o dimensiune constitutivă, care vizează stabilirea/instituirea puterilor statului și a autorităților publice fundamentale, și, pe de altă parte, o dimensiune atributivă, care vizează conferirea și definirea atribuțiilor/competențelor autorităților publice antereferite. Așadar, puterea publică nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune diviziunea funcțiilor între diferitele autorități publice, iar în privința celor de rang constituțional aceasta își are, în mod evident, temeiul direct și originar în Constituție.  

  În consecință, instanța constituțională este chemată, din perspectiva dimensiunii atributive a Constituției, să stabilească atât întinderea atribuțiilor și competențelor constituționale ale celor două autorități publice în legătură lato sensu cu activitatea Ministerului Public, cât și limitele acestora. Prin urmare, stabilirea și delimitarea atribuțiilor/competențelor constituționale între două autorități publice de natură constituțională reflectă un raport de drept constituțional pur, în sensul că ele formează obiectul de reglementare al Constituției, neputând fi reglementate prin norme juridice aparținând altor ramuri de drept.

Curtea urmează să stabilească justul echilibru existent între atribuțiile/competențele ministrului justiției și ale Președintelui României în procedura de revocare a procurorului din funcțiile de conducere, prevăzute de art.54 alin.(1) din Legea nr. 303/2004. Raporturile care se stabilesc între ministrul justiției și Președintele României în legătură cu exercitarea puterii publice, respectiv a atribuțiilor și competențelor conferite de art.94 lit. c) și art.132 alin.(1) din Constituție, constituie, în mod evident, raporturi de drept constituțional pur.

   Curtea Constituțională, în procedura de numire a procurorului în funcțiile de conducere, prevăzute de art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, prin Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018, M.Of. nr.199 din 5 martie 2018, §  165, a folosit termenul de veto prezidențial, termen specific raporturilor de drept constituțional, astfel cum recunoaște și Președintele României în punctul său de vedere [pag. 18]. Acest termen juridic s-a folosit tocmai pentru a concilia atribuția constituțională expresă și specială a ministrului justiției de a exercita autoritatea asupra procurorilor și atribuțiunea constituțională generală a Președintelui României de a numi în funcții publice. Aceeași situație este în cazul revocării, fiind vorba tot de raporturi pure de drept constituțional între cele două autorități publice.

  Faptul că decretul Președintelui este un act administrativ nu înseamnă că toate raporturile pe care acesta le are cu celelalte autorități publice, care conduc la emiterea decretului, sunt raporturi de drept administrativ. Într-o asemenea paradigmă, raporturile de drept din cadrul puterii executive ar fi calificate tale quale ca fiind de drept administrativ, ceea ce reprezintă o abatere nepermisă de la principiile care stau la baza Constituției; exemplificativ, Curtea reține că un raport de drept constituțional pur, și nu de drept administrativ, este și contrasemnarea decretului de conferire a unei decorații, Președintele neputându-l chema în judecată pe prim-ministru în fața instanțelor de contencios administrativ pentru refuzul contrasemnării acestuia [ad similis, v  Decizia nr.285 din 21 mai 2014].

Chiar dacă actul rezultat din consumarea raportului juridic de drept constituțional este unul de drept administrativ nu înseamnă că poate fi angajată competența instanței de contencios administrativ pentru verificarea desfășurării raportului juridic antereferit. Dacă s-ar accepta această teză, s-ar recunoaște competența instanței de contencios administrativ de a aplica și interpreta textul Constituției în detrimentul competenței Curții Constituționale, garantul supremației Constituției [art.142 alin.(1) din Constituție] și unica autoritate de jurisdicție constituțională din România [art.1 alin.(2) din Legea nr.47/1992].

  Cu privire la posibilitatea, invocată de Președintele României, ca ministrul justiției să atace refuzul Președintelui în contencios administrativ, Curtea constată că acest control judecătoresc se exercită numai în limitele unui control de legalitate a refuzului Președintelui României, fără a putea fi,   însă, antamate aspecte de constituționalitate ce privesc întinderea competențelor celor două autorități. Instanța de contencios administrativ nu poate cerceta raportul de drept constituțional dintre ministrul justiției și Președintele României din moment ce, între cele două autorități, în problema dată, nu se stabilesc raporturi de drept administrativ, ci de drept constituțional. De altfel, în acest sens, se constată că art.126 alin.(6) din Constituție prevede: „controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităților publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat”, ceea ce înseamnă că textul constituțional se referă atât la actele unilaterale cu caracter individual sau normativ emise de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice [art.2 alin.(1) lit. c) din Legea nr.554/2004, M.Of. nr.1.154 din 7 decembrie 2004], raporturi care pot fi numai de drept administrativ, cât și la refuzul nejustificat de a soluționa o cerere [art.2 alin.(1) lit. i) din Legea nr.554/2004], refuz ce intervine tot într-un raport de drept administrativ. Astfel, având în vedere întinderea competenței sale funcționale și materiale, instanța de contencios administrativ nu are competența de a interpreta și aplica normele constituționale și, prin urmare, de a soluționa raporturi pure de drept constituțional, respectiv situații în care sunt incidente numai norme constituționale. Instanța de contencios administrativ are competența de a verifica numai conformitatea actului administrativ cu legea, și nu cu Constituția; astfel, acestea efectuează un control de legalitate stricto sensu, și nu de constituționalitate. Instanța de contencios administrativ va reține numai competența de control stricto sensu a legalității decretului/refuzului emiterii acestuia, respectiv: emitent, temei de drept, existența propunerii ministrului justiției de revocare a procurorului din funcția de conducere și a comunicării acesteia în vederea emiterii avizului de către Consiliul Superior al Magistraturii — Secția pentru procurori, semnătura și, după caz, publicarea în Monitorul Oficial al României, în timp ce instanța constituțională are competența de a soluționa conflictele de competență dintre cele două autorități rezultate ca urmare a unor interpretări diferite date de către acestea a textelor constituționale incidente, precum în cazul de față.

Rezultă că numai aceasta are competența de a soluționa raporturi pure de drept constituțional și, în consecință, de a decide cu privire la întinderea atribuțiilor constituționale ale celor două autorități publice de rang constituțional; de aceea, în această ecuație, competența instanțelor de contencios administrativ este exclusă. În aceste condiții, sancțiunea greșitei aprecieri a întinderii competenței, prevăzute de Constituție, a unei autorități publice de rang constituțional, obiectivizată în acte/fapte concrete, ce se subsumează unui raport de drept constituțional, este, în mod firesc, una de drept constituțional, distinctă de cea administrativă, respectiv constatarea existenței unui conflict  juridic de natură constituțională de către Curtea Constituțională, cu consecința revenirii la starea de constituționalitate.

  Mutatis mutandis, Curtea, prin Decizia nr.68 din 27 februarie 2017, a statuat că „cercetarea aspectelor de legalitate a ordonanțelor simple sau de urgență ale Guvernului vizează exclusiv raportarea la Legea fundamentală, care consacră procedura de adoptare a acestui tip de act normativ, precum și drepturile și libertățile fundamentale pe care conținutul acestuia trebuie să le respecte. Or, în temeiul art.142 alin.(1) din Constituție, Curtea Constituțională este garantul supremației Legii fundamentale, iar, potrivit art.1 alin.(2) din Legea nr.47/1992, aceasta este unica autoritate de jurisdicție constituțională din România. Cu alte cuvinte, în conformitate cu dispozițiile constituționale și legale în vigoare, doar Curtea Constituțională este abilitată să efectueze controlul asupra ordonanțelor simple sau de urgență ale Guvernului, nicio altă autoritate publică neavând competența materială în acest domeniu” [§ 79]. În aceeași decizie, Curtea a statuat că sancțiunea aplicată pentru nerespectarea dispozițiilor constituționale referitoare la emiterea actelor de reglementare primară de către Guvern este una de drept constituțional, extrapenal, respectiv constatarea neconstituționalității ordonanței simple sau de urgență a Guvernului de către Curtea Constituțională, în temeiul art.146 lit.d) din Constituție, cu consecința lipsirii ei de efecte .

  Este exclusă posibilitatea ministrului justiției de a ataca actul/refuzul Președintelui în fața instanței de contencios administrativ în sensul obligării acestuia la emiterea decretului de revocare a procurorului din funcțiile de conducere, prevăzute de art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, pe motiv că Președintele României ar fi încălcat competența sa constituțională.

Cadrul procesual din fața instanței de contencios administrativ este configurat și circumscris numai motivelor de legalitate antereferite ale refuzului emiterii decretului, astfel că, în cadrul acestui proces, o eventuală excepție de neconstituționalitate care ar privi dispozițiile art.54 alin.(4) din Legea nr.303/2004 este ab initio inadmisibilă, tocmai pentru că structurarea cadrului procesual în funcție de competența funcțională a instanței judecătorești nu permite decât pronunțarea acesteia pe cele șase aspecte anterior menționate [emitent, temei de drept, existența propunerii ministrului justiției și a comunicării acesteia la Consiliul Superior al Magistraturii — Secția pentru procurori în vederea emiterii avizului consultativ, semnătura și, după caz, publicarea în Monitorul Oficial al României]. Orice excepție de  neconstituționalitate care ar privi stabilirea raporturilor existente între cele două autorități ar fi ab initio inadmisibilă în temeiul art.142 din Constituție și art.29 alin.(1) din Legea nr.47/1992 teza referitoare la legătura cu soluționarea cauzei a textului legal criticat. O cerere în justiție ab initio inadmisibilă determină caracterul inadmisibil al excepției de neconstituționalitate pe care aceasta se sprijină, din moment ce nu sunt contestate chiar dispozițiile legale care determină o atare soluție în privința cauzei în care a fost ridicată excepția; aceasta deoarece, indiferent de soluția pronunțată de Curtea Constituțională referitoare la excepția de neconstituționalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză (v  Decizia nr.171 din 8 februarie 2011, M.Of. nr.242 din 7 aprilie 2011, Decizia nr.203 din 6 martie 2012, M.Of. nr.324 din 14 mai 2012, Decizia nr.94 din 27 februarie 2014, M.Of. nr.279 din 16 aprilie 2014, Decizia nr.320 din 9 mai 2017, M.Of. nr.555 din 13 iulie 2017, § 26, și Decizia nr.294 din 26 aprilie 2018, nepublicată la data pronunțării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I). Chiar dispozițiile constituționale ale art.142 determină necompetența funcțională și materială a instanței de contencios administrativ, dispoziții care, în mod evident, nu pot forma obiect al excepției de neconstituționalitate. Situația litigioasă dintre cele două autorități publice, de rang constituțional, poate fi soluționată numai în cadrul competenței prevăzute de art.146 lit. e) din Constituție. Relația dintre ministrul justiției și Președintele României sub aspectul revocării procurorului din funcțiile de conducere, prevăzute de art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, se subsumează raporturilor pure (specifice) de drept constituțional, ceea ce înseamnă că determinarea conținutului competenței celor două autorități publice antereferite ține de competența exclusivă a Curții Constituționale. În consecință, nefiind vorba de raporturi de drept administrativ, soluționarea prezentei cauze nu intră în sfera contenciosului administrativ, fără a se altera, astfel, caracterul administrativ al actului Președintelui.

Poziția instituțională a Ministerului Public, în sistemul exercitării puterii publice, și statutul procurorului sunt reglementate la nivel constituțional și constituie, astfel, probleme pur interne ale statului român. Definirea exactă a naturii și rolului procurorului este o problemă deosebit de complexă [Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția) în Avizul nr.169/2001 privind legea de revizuire a Constituției României, adoptat la cea de-a 51-a sa reuniune plenară din 5—6 iulie 2002, § 59]. Sistemele de justiție penală variază în Europa și sunt ancorate în cultura juridică diferită a acestora, fără să existe un model uniform pentru toate statele, iar Recomandarea Rec(2000)19 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei permite o pluralitate de modele, inclusiv modele în care ministerul public este parte sau în subordinea Guvernului. De asemenea, Comisia de la Veneția a subliniat că independența sau autonomia Ministerului Public nu este într-atât de categorică prin natura sa precum cea a instanțelor judecătorești. Sistemele în care Ministerul Public este în subordinea sau parte a Guvernului sunt conforme cu standardele europene, cu condiția existenței unor măsuri efective de natură a garanta independența sau autonomia Ministerului Public și nonintervenția Guvernului în cauze concrete/individuale [v  Avizul nr.892/2017 privind Legea referitoare la Ministerul Public din Polonia, astfel cum a fost modificată, adoptat de Comisia de la Veneția, la cea de-a 113-a sa reuniune plenară din 8—9 decembrie 2017, §§   27 și 28, Avizul comun nr.791/2014 privind proiectul de lege referitor la Ministerul Public din Republica Moldova, întocmit de Comisia de la Veneția, Direcția drepturilor omului din cadrul Direcției generale pentru drepturile omului și statul de drept a Consiliului Europei și de Biroul pentru instituții democratice și drepturile omului din cadrul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), adoptat de Comisia de la Veneția, la cea de-a 102-a sa reuniune plenară din 20—21 martie 2015, §  28, precum și Raportul Comisiei de la Veneția asupra independenței sistemului judiciar, Partea a II-a: Ministerul Public, adoptat la cea de-a 85-a sa sesiune plenară din 17—18 decembrie 2010, §  7]. Nu există standarde internaționale care să impună independența Ministerului Public [Avizul nr.709/2012 privind proiectele de modificare a legii referitoare la Ministerul Public, adoptat de Comisia de la Veneția, la cea de-a 94-a sa reuniune plenară din 8—9 martie 2013, §  20]

Raportorul Comisiei de redactare a proiectului Constituției României cu privire la capitolul Autoritatea judecătorească, preciza, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante pentru adoptarea Constituției României:  în cadrul Comisiei, dezbaterile au prilejuit observarea a trei soluții în privința statutului Ministerului Public: 1. Păstrarea sistemului actual al Procuraturii, de instituție independentă în stat, sistem pe care-l regăsim în toate fostele state socialiste și în Portugalia. 2. Subordonarea Ministerului Public în mod nemijlocit față de Guvernul României. 3. Subordonarea acestei instituții față de ministrul justiției. A fost aleasă această ultimă variantă, întrucât ea răspunde tradițiilor noastre și corespunde practicii internaționale în materie„ [v  Geneza Constituției României — Lucrările Adunării Constituante, Ed. R.A. Monitorul Oficial, București, 1998, p. 567].

Prin Decizia nr.339 din 18 iulie 1997, M.Of. nr.170 din 25 iulie 1997, Curtea a statuat că,  potrivit art.131 alin.(1) [devenit art.132 alin.(1), în urma republicării Constituției, cu consecința renumerotării textelor, M.Of. nr.767 din 31 octombrie 2003] din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea ministrului justiției, ceea ce, desigur, presupune o subordonare a tuturor procurorilor, din moment ce textul constituțional nu distinge. Pe de altă parte, art.130 alin.(2) [devenit art.131 alin. (2)] din Constituție stabilește că Ministerul Public își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii.   „Faptul că dispozițiile referitoare la Ministerul Public sunt așezate în Constituție în capitolul referitor la «Autoritatea judecătorească» nu pot duce, din punctul de vedere al aspectului supus judecății, la o altă concluzie, deoarece această împrejurare nu transformă Ministerul Public și unitățile sale în instanțe judecătorești, care să înfăptuiască, potrivit Constituției, justiția. În capitolul privind «Autoritatea judecătorească» sunt plasate și dispozițiile art.131 [devenit art.132] din Constituție, care, în alin.(1), stabilesc că procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției. Este fără îndoială că ministrul justiției este reprezentant al executivului.   Ministerul Public, potrivit art.130 alin.(1) [devenit art.131 alin. (1)] din Constituție, reprezintă și el în activitatea judiciară interesele generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor” [Decizia nr.96 din 24 septembrie 1996, M.Of. nr.251 din 17 octombrie 1996]. „Este adevărat că Ministerul Public face parte, potrivit Constituției, din «autoritatea judecătorească». Totuși el reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplinește atribuții de natură jurisdicțională. În sensul prevederilor art.131 alin.(1) din Constituție, procurorii își desfășoară activitatea «sub autoritatea ministrului justiției», organ esențialmente executiv, fiind, pe cale de consecință, ei înșiși agenți ai autorității executive” [Decizia nr.73 din 4 iunie 1996, M.Of. nr.255 din 12 octombrie 1996, sau Decizia nr.259 din 24 septembrie 2002, M.Of. nr.770 din 23 octombrie 2002].

 Ministerul Public este o parte componentă a autorității  judecătorești, și nu a puterii executive sau a administrației publice, iar principiul controlului ierarhic este  expresia principiului unicității de acțiune a membrilor Ministerului Public, o garanție suplimentară a respectării principiilor legalității și imparțialității în desfășurarea activității judiciare (v , în acest sens, Decizia nr.1.503 din 18 noiembrie 2010, M.Of. nr.8 din 5 ianuarie 2011, Decizia nr.385 din 13 aprilie 2010, M.Of. nr.317 din 14 mai 2010, Decizia nr.307 din 5 iunie 2014, M.Of. nr.579 din 4 august 2014, § 27). „Procurorii, […] față de care Constituția stabilește controlul ierarhic, activitatea lor desfășurându-se sub autoritatea ministrului justiției [art.132 alin.(1) din Constituție], nu fac parte din puterea judecătorească, ci din autoritatea judecătorească, însă, având în vedere strânsa lor legătură cu înfăptuirea actului de justiție, legiuitorul constituant a ales ca Ministerul Public să nu facă parte din autoritatea executivă, drept care activitatea procurorilor, obiectivizată în instrumentarea fazei de urmărire penală sau a rolului pe care îl joacă în faza judiciară a procesului penal/civil, după caz, nu se află sub control parlamentar, desfășurarea activității acestora fiind realizată sub autoritatea ministrului justiției [art.132 alin.(1) din Constituție]” [v  Decizia nr.430 din 21 iunie 2017,  M.Of. nr.655 din 9 august 2017, § 34, și Decizia nr.206 din 3 aprilie 2018, M.Of. nr.351 din 23 aprilie 2018, § 108]. Ministerul Public a fost instituit, prin art.131 și 132 din Constituția României, ca o magistratură componentă a autorității judecătorești, având rolul de a reprezenta în activitatea judiciară interesele generale ale societății și de a apăra ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor” [Decizia nr.866 din 28 noiembrie 2006, M.Of. nr.5 din 4 ianuarie 2007, și Decizia nr.924 din 1 noiembrie 2012, M.Of. nr.787 din 22 noiembrie 2012, pct.7.2.2.].

  „Având în vedere caracterul bicefal al autorității executive, legiuitorul a optat pentru o procedură [în privința numirii procurorilor în funcții de conducere.] în cadrul căreia Guvernul și Președintele să conlucreze. Rolul central în această ecuație îl are, însă, ministrul justiției, sub autoritatea acestuia funcționând procurorii constituiți în parchete. Președintele României nu are nicio atribuție constituțională expresă care să justifice un drept de veto în această materie. Prin urmare, dacă legiuitorul organic a ales o asemenea procedură de numire [propunere de numire din partea ministrului justiției, aviz al Consiliului Superior al Magistraturii și numire prin decret prezidențial], menținând un veto prezidențial limitat la refuzarea unei singure propuneri de numire în funcțiile de conducere prevăzute la art.54 alin.(1) din lege, el a respectat rolul constituțional al ministrului justiției în raport cu procurorii, Președintelui conferindu-i-se atribuția de numire în considerarea solemnității actului și a necesității existenței unei conlucrări și consultări permanente în cadrul executivului bicefal” (Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018, § 165)

  Totodată, prin Decizia nr.136 din 20 martie 2018, M.Of. nr.383 din 4 mai 2018, § 62, Curtea a statuat că autoritatea pe care ministrul justiției o exercită asupra procurorilor nu are nicio legătură cu activitatea judiciară pe care un procuror o desfășoară în concret, într-o anumită cauză penală, ci vizează activitatea Ministerului Public, în ansamblul său, în exercitarea rolului său de a reprezenta interesele generale ale societății și de a apăra ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor. Legiuitorul constituant a dorit crearea unui statut al procurorului care să îi permită menținerea unei echidistanțe față de activitatea puterii legiuitoare și executive [v  în acest sens Decizia nr. 45 din 30 ianuarie 2018, §  168].

Ministerul Public nu face parte din puterea  judecătorească, ci din autoritatea judecătorească, concepte diferite în esența lor. Potrivit art.126 alin.(1) din Constituție, „Justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”, ceea ce înseamnă că din cele trei entități cuprinse în autoritatea judecătorească, respectiv în capitolul VI al titlului III din Constituție, numai instanțele judecătorești fac parte din puterea judecătorească. Deși nu face parte nici din puterea executivă sau autoritatea executivă, Ministerul Public nu are o poziție de independență instituțională față de aceasta, întrucât textul Constituției este foarte clar, activitatea desfășurată de procurori fiind sub autoritatea ministrului justiției. Mai mult, astfel cum s-a arătat, în privința tezelor elaborării Constituției s-a respins expressis verbis un amendament care prevedea caracterul independent al Ministerului Public în cadrul organizării puterii publice, astfel că nu poate fi ignorată și încălcată voința constituantului originar, care nu a dorit  conferirea unei astfel de poziții instituționale. În consecință, interpretarea textului constituțional urmează, în mod firesc, voința legiuitorului constituțional expres normativizată sub forma punerii activității desfășurate de procurori sub autoritatea ministrului justiției.

CEDO a subliniat că, pe terenul art.6 §  1 din C. E. D. H. , în România, procurorii, acționând în calitate de reprezentanți ai Ministerului Public, subordonați, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiției, nu îndeplinesc condiția de independență în raport cu puterea executivă; or, independența față de executiv este inclusă printre garanțiile pe care le presupune noțiunea de „magistrat”, în sensul art.5 §  3 din Convenție [Hotărârea din 22 mai 1998, pronunțată în Cauza Vasilescu împotriva României, §§   40 și 41, sau Hotărârea din 3 iunie 2003, pronunțată în Cauza Pantea împotriva României, §  238]; mai mult, această jurisprudență a Curții Europene a Drepturilor Omului a fost reflectată și în jurisprudența Curții Constituționale [v , în acest sens, Decizia nr.629 din 8 octombrie 2015, M.Of. nr.868 din 20 noiembrie 2015, §  17]. În consecință, procurorii nu pot invoca o poziție de independență, asemenea judecătorilor, cu privire la care art.124 alin.(3) prevede expres că „Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”, din moment ce activitatea acestora se desfășoară sub control ierarhic și sub autoritatea ministrului justiției. În acest sens, Comisia de la Veneția a subliniat că politica judiciară — penală sau civilă — a unui stat este determinată, într-un context democratic, de Guvern, emanație a majorității parlamentare. Această politică trebuie să fie executată de agenți ai Guvernului, și anume de procurori, astfel încât exigențele referitoare la independența completă a judecătorilor nu sunt aplicabile în aceeași măsură și procurorilor [Avizul nr.169/2001 privind legea de revizuire a Constituției României, adoptat la cea de-a 51-a sa reuniune plenară din 5—6 iulie 2002, §§   60 și 61]. Totodată, Comisia de la Veneția a reiterat că Ministerul Public nu trebuie să fie, în mod necesar, independent, fiind de preferat ca acesta să depindă de Ministerul Justiției [Avizul suplimentar  nr.169/2001 privind legea de revizuire a Constituției României, adoptat la cea de-a 52-a sa reuniune plenară din 18—19 octombrie 2002, §  23].

   Autoritatea ministrului justiției nu este una administrativă, din contră, acesta are plenitudine de competență sub aspectul autorității asupra procurorilor.

Textul constituțional consacră un evident element de discontinuitate față de tradiția interbelică în privința relației dintre ministrul justiției și procurori.

  Activitatea judiciară pe care un procuror o desfășoară în concret, într-o anumită cauză penală nu are legătură cu autoritatea ministrului justiției, acestea fiind două probleme distincte. De aceea, în activitatea judiciară, „în soluțiile dispuse, procurorul este independent, în condițiile prevăzute de lege” [art.64 alin.(2) teza întâi din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în M.Of. nr.827 din 2 septembrie 2005]. Comisia de la Veneția a apreciat că aplicarea unei politici nu presupune în niciun caz existența unor ordine precise date personal procurorilor într-un anumit dosar. Fiecare dintre aceștia își menține libertatea deciziei, dar în cadrul circularelor ministeriale care determină principalele orientări ale politicii judiciare a statelor. Un stat nu poate avea multiple politici penale care să fie la discreția opiniilor sau convingerilor procurorilor, ci doar o singură politică penală. Cu toate acestea, în aprecierea modului în care aceasta trebuie să se aplice cazurilor individuale, fiecare procuror trebuie să fie independent [Avizul Comisiei de la Veneția nr.169/2001 privind legea de revizuire a Constituției României, adoptat la cea de-a 51-a sa reuniune plenară din 5—6 iulie 2002, §  62]. Acesta este și sensul Deciziei nr.873 din 25 iunie 2010, M.Of. nr.433 din 28 iunie 2010, prin care Curtea a statuat că una dintre componentele independenței justiției este cea instituțională, care nu se referă exclusiv la judecători, ci acoperă sistemul judiciar în întregime, aspect care justifică acordarea pensiilor de serviciu și procurorilor. În consecință, Curtea constată că o asemenea soluție dă consistență tendinței — și nu unei reguli —- generale europene către un minister public mai independent față de unul subordonat sau legat de executiv [v  și Avizul comun nr.811/2015 privind proiectul de lege referitor la Ministerul Public din Georgia, întocmit de Comisia de la Veneția, Consiliul Consultativ al Procurorilor Europeni din cadrul Consiliului Europei și de Biroul pentru instituții democratice și drepturile omului din cadrul Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), adoptat de Comisia de la Veneția, la cea de-a 104-a sa reuniune plenară din 23—24 octombrie 2015, §  16].

Actele procurorului în situații individuale/concrete ale activității sale judiciare nu sunt supuse niciunui control al ministrului justiției, ci procurorului ierarhic superior sau instanței judecătorești competente, după caz, tocmai pentru că autoritatea ministrului justiției nu vizează și se delimitează de această ipoteză.

  Puterea de decizie a ministrului justiției, subsumată autorității exercitate, a fost eliminată, astfel cum s-a arătat, în privința numirii în funcție și a constatării și aplicării sancțiunilor disciplinare, și pentru a nu fi/deveni arbitrară, poate fi supusă condițiilor legii în privința celorlalte elemente ale carierei procurorului. În privința acestor din urmă situații, Curtea subliniază că textele Constituției nu elimină autoritatea ministrului justiției, ci permit supunerea exercitării acesteia unor condiții legale. Autoritatea ministrului justiției poate fi supusă, sub aspectul revocării procurorilor din funcții de conducere, unor condiții legale, pentru ca ea în sine să nu se manifeste în mod nemărginit, arbitrar, exclusiv la libera sa apreciere.

Ministrul justiției poate propune, numai în aceste trei ipoteze, revocarea din funcția de conducere a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a prim-adjunctului și adjunctului acestuia, a procurorului general al Direcției Naționale Anticorupție, a adjuncților acestuia, a procurorilor șefi de secție ai acestor parchete, precum și a procurorului-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și a adjuncților acestora.

  Art.94 lit. c) din Constituție este un text cu caracter general, de principiu, în sensul că Președintele României numește în funcții publice, în condițiile legii. Cu privire la acest text, Curtea a statuat că „Președintele României nu își asumă vreo răspundere politică, ci doar juridică în sensul legalității desfășurării procedurii care se finalizează cu decretul de numire” și că „nu se pune problema vreunei răspunderi politice, ci doar cea vizând legalitatea desfășurării procedurii de numire în funcție”. Curtea a mai subliniat că atribuția Președintelui României de a numi în funcții publice este prevăzută de art.94 lit. c) din Constituție, text care prevede expres, spre deosebire de celelalte litere ale sale, că numirea în funcții publice se realizează „în condițiile prevăzute de lege” [v  Decizia nr.285 din 21 mai 2014, §§   68 și 69]. Acest text constituțional, chiar dacă nu prevede și ipoteza revocării/eliberării din funcție, se aplică și în aceste ipoteze, în virtutea principiului simetriei, cu excepția cazului în care Constituția prevede, în mod expres, o altă procedură. Este opțiunea exclusivă a legiuitorului de a stabili expresia normativă concretă a acestui text constituțional, întrucât acesta din urmă nu impune ca, în mod obligatoriu, actul de numire/revocare/ eliberare în/din orice funcție publică să fie emis de Președintele României. Cu excepția condiționărilor constituționale exprese, legiuitorul ordinar/organic are competența exclusivă de a stabili categoriile de funcții publice și/sau nivelul funcțiilor publice [de execuție/conducere] cu privire la care actul de numire/revocare/eliberare din funcție aparține Președintelui României, caz în care acesta atestă, în temeiul art.94 lit. c) din Constituție, legalitatea desfășurării procedurii de numire/ revocare/eliberare din funcție.

  În schimb, art.132 alin.(1) din Constituție este un text cu caracter special, care stabilește o putere de decizie a ministrului justiției asupra activității desfășurate de procurori. El nu indică, în mod expres, că numirea în funcții de conducere se realizează de ministrul justiției, ci faptul că în această procedură ministrul are un rol central [v  Decizia nr.45 din 30 ianuarie 2018]. Astfel, în ceea ce privește numirea, Curtea constată că ministrul justiției are o marjă largă de apreciere, marjă a cărei exercitare poate fi limitată prin stabilirea unor condiții legale pe care procurorul trebuie să le întrunească pentru a fi eligibil să fie numit în funcția de conducere. În schimb, marja de apreciere a ministrului justiției nu poate fi anihilată/denaturată prin atribuirea unor competențe în sarcina altor autorități publice care să afecteze echilibrul și să se reconfigureze, în mod implicit, competențele constituționale ale acestora.

Textul constituțional al art.132 alin.(1), astfel cum s-a arătat, este unul cu caracter special, care stabilește competența ministrului justiției în privința activității procurorilor, astfel încât, în măsura în care legiuitorul organic a optat ca actul de numire în funcție să fie emis de Președinte, în temeiul prevederilor art.94 lit. c) din Constituție, acestuia din urmă nu i se poate recunoaște o putere discreționară, ci o putere de verificare a regularității procedurii. Prin urmare, chiar dacă în ședința publică a Curții Constituționale din 10 mai 2018 s-a susținut că autoritățile publice care au o legitimitate politică mai largă dispun și de o competență discreționară mai mare, în schimb, autoritățile publice care au o legitimitate politică mai mică, cele tehnice sau cele rezultate dintr-un act de numire dispun de o competență discreționară mai limitată, Curtea constată că o atare susținere nu poate fi acceptată, pentru că, în mod primar, Constituția și, în dezvoltarea acesteia, legea sunt cele care stabilesc atribuțiile/competențele autorităților publice, legitimitatea politică diferită a unei autorități publice în raport cu alta neputând justifica o încălcare a atribuțiilor/competențelor celeilalte autorități publice, prin deplasarea și preluarea acestora de către o altă autoritate publică aleasă prin vot. O putere discreționară a Președintelui României există în privința atribuțiilor de acordare/conferire prevăzute de art.94 lit. a), b) și d) din Constituție, putere care, de asemenea, trebuie exercitată în condițiile legii, în timp ce în privința literei c), care stabilește că numirile în funcții publice se realizează „în condițiile legii”, Președintele României verifică doar regularitatea procedurii, neavând, așadar, în temeiul acestui text constituțional, nicio putere discreționară. De aceea, atribuția Președintelui României, în cazul revocării/eliberării din funcție dispuse în temeiul art.94 lit. c) din Constituție, se subsumează numai unor condiții de regularitate strict stabilite de lege, și nu unei puteri discreționare proprii de apreciere.

În privința propunerii de numire în funcțiile de conducere prevăzute la art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, Curtea constată că ministrul justiției deține o largă marjă de apreciere, din moment ce limitările impuse de lege, sub forma condițiilor necesare a fi întrunite, în mod obiectiv, de către procuror pentru a fi numit în funcția de conducere, sunt minime [respectiv ca procurorul să aibă o vechime minimă de 10 ani în funcția de judecător sau procuror, să nu fi făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 sau a colaborat cu acestea, să nu aibă un interes personal, ce influențează sau ar putea influența îndeplinirea cu obiectivitate și imparțialitate a atribuțiilor prevăzute de lege, v  art.54 alin.(1) și (2), prin raportare la art.48 alin.(10)—(12) din Legea nr.303/2004] și, în aceste condiții, ca o contrapondere, Președintele României îi poate opune un drept de veto limitat în ideea unei conlucrări și consultări permanente în cadrul executivului bicefal, întemeiată pe dispozițiile art.1 alin.(5) și art.80 alin.(2) teza a doua din Constituție, potrivit căruia „Președintele României veghează la respectarea Constituției și la buna funcționare a autorităților publice. În acest scop, Președintele exercită funcția de mediere între puterile statului, precum și între stat și societate”, neputând, însă, bloca acea procedură de numire. Aceasta reflectă existența unei competențe discreționare minime a Președintelui României în cadrul acestei proceduri, tocmai pentru a se respecta rolul preeminent al ministrului justiției asupra activității procurorilor. În schimb, dacă refuzul de numire al Președintelui României se întemeiază pe aspecte de legalitate, în condițiile art.94 lit. c) din Constituție, procedura de numire încetează, ea trebuind a fi reluată.

    Nu se poate aplica teza din art.77 din Constituție în sensul că Președintele ar putea refuza o singură dată propunerea de revocare, acest principiu general recunoscut și aplicat extensiv de Curtea Constituțională prin Decizia nr.98 din 7 februarie 2008, M.Of. nr.140 din 22 februarie 2008, putând viza numai situația numirilor în funcție.   „În ceea ce privește numărul de cazuri în care Președintele României poate cere prim-ministrului să facă altă nominalizare pentru funcția de ministru vacantă, […], pentru preîntâmpinarea apariției unui blocaj instituțional în procesul de legiferare, legiuitorul constituant a prevăzut la art.77 alin.(2) din Legea fundamentală dreptul Președintelui de a cere Parlamentului reexaminarea unei legi înainte de promulgare, o singură dată. Curtea apreciază că această soluție are valoare constituțională de principiu în soluționarea conflictelor juridice între două sau mai multe autorități publice care au atribuții conjuncte în adoptarea unei măsuri prevăzute de Legea fundamentală și că acest principiu este de aplicațiune generală în cazuri similare. Or, ipoteza analizată nu se încadrează în coordonatele deciziei antereferite.

  Colaborarea loială între autorități înseamnă un dialog permanent între acestea, Președintelui fiindu-i permis să inițieze discuții, să încerce să îl convingă pe ministrul justiției să își retragă propunerea de revocare, să renunțe la anumite motive de revocare, menținându-le pe celelalte, dar nu îi este permis să o infirme decât strict pe motive de legalitate.

  Nu este nici rolul Președintelui României și nici cel al Curții Constituționale de a efectua un control al acestei evaluări pentru că, într-un atare caz, ar denatura rolul ministrului justiției și s-ar transforma în autorități de control al modului în care ministrul justiției înțelege să își exercite competența constituțională discreționară minimală ce se reflectă în evaluarea realizată.   Președintele României a realizat în cazul dat o „evaluare a evaluării” ministrului justiției, cu alte cuvinte a temeiniciei motivelor cuprinse în propunerea de revocare, plasându-se deasupra autorității ministrului justiției, ceea ce încalcă art.132 alin.(2) din Constituție. Rezultă că Președintele României nu răspunde politic în fața Parlamentului [Decizia nr.87 din 30 septembrie 1994, M.Of. nr.292 din 14 octombrie 1994, sau Decizia nr.285 din 21 mai 2014, §  54]. Prin urmare, argumentele cuprinse în propunerea de revocare a procurorului din funcția de conducere, prevăzută de art.54 alin.(1) din Legea nr.303/2004, precum și temeinicia acestora se subsumează competenței discreționare a ministrului justiției, și nu a Președintelui României, generând, astfel, o răspundere politică, în primul rând, a ministrului justiției și, în al doilea rând, a Guvernului în fața Parlamentului, putând deveni incidente chiar dispozițiile art.113 și art.114 din Constituție, referitoare la votarea unei moțiuni simple sau de cenzură, după caz.

  Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii — Secția pentru procurori, care are valoare consultativă, poate cuprinde considerații privind atât temeinicia, cât și legalitatea propunerii. Or, atât timp cât competența Președintelui României valorifică numai controlul legalității procedurii de revocare, acesta nu poate invoca drept motiv de refuz a propunerii ministrului justiției faptul că Consiliul Superior al Magistraturii — Secția pentru procurori a constatat că „aspectele sesizate de ministrul justiției nu denotă deficiențe în exercitarea atribuțiilor manageriale de către procurorul-șef al Direcției Naționale Anticorupție” sau că „în Raportul ministrului justiției sunt enumerate generic componentele manageriale, fără o individualizare concretă a resurselor nelegal folosite, a deficiențelor comportamentale, a atribuțiunilor legale neîndeplinite sau a aptitudinilor manageriale inexistente sau manifestate defectuos”. Astfel cum s-a arătat, Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii — Secția pentru procurori este un reper consultativ pentru ministrul justiției atât în privința legalității, cât și a temeiniciei propunerii, însă Președintele României, dată fiind competența sa, o poate valorifica, tot cu valoare consultativă, numai pe aspecte de legalitate a procedurii.

Procedura de revocare inițiată de ministrul justiției, în condițiile în care Președintele României nu a avut nicio obiecție cu privire la regularitatea acesteia, îndeplinește criteriile de legalitate, astfel încât Președintele României ar fi trebuit să emită decretul de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție. Refuzând emiterea acestuia, Curtea urmează a aprecia dacă Președintele României a creat un blocaj în privința exercitării autorității ministrului justiției asupra activității procurorilor. Se poate susține, în acest sens, că, arogându-și un rol contra legem, Președintele României a împiedicat realizarea unei competențe constituționale proprii a ministrului justiției, blocând-o, fără ca textul Constituției să îi acorde o asemenea competență. Conduita Președintelui României de a nu-și exercita competențele potrivit Constituției a determinat imposibilitatea ministrului justiției să își exercite competențele constituționale conferite de art.132 alin.(1) din Constituție. A rezultat, astfel, un blocaj instituțional între cele două autorități, care a împiedicat valorizarea și finalizarea propunerii ministrului justiției de revocare potrivit art.132 alin.(1) din Constituție, în sensul ca aceasta să producă efecte depline în conformitate cu textul constituțional antereferit. În consecință, propunerea ministrului justiției de revocare a produs numai efecte procedurale, respectiv a fost inițiată, avizată de către Consiliul Superior al Magistraturii și transmisă Președintelui României, fiindu-i refuzate, însă, efectele substanțiale care rezidă tocmai în textul art.132 alin.(1) din Constituție. Autoritatea ministrului justiției asupra activității procurorilor impune efecte constituționale similare în privința actului emis în legătură cu cariera procurorului, aspect refuzat, însă, de Președintele României, care a ales să nu dea cursul constituțional firesc propunerii ministrului justiției, blocând-o și creând, astfel, o situație evidentă de blocaj instituțional între cele două autorități. Astfel, se constată împiedicarea ministrului justiției de a-și îndeplini rolul constituțional în legătură cu revocarea procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție.

  Președintele României a constatat regularitatea și legalitatea procedurii de revocare, singurele obiecții ale acestuia vizând oportunitatea măsurii. În acest context, Curtea constată existența unui conflict juridic de natură constituțională între ministrul justiției și Președintele României, generat de refuzul Președintelui României de a da curs propunerii de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kövesi.

  Odată constatat un conflict juridic de natură constituțională, Curtea Constituțională, în virtutea dispozițiilor art.142 alin.(1) din Constituție, potrivit cărora „este garantul supremației Constituției”, are obligația să soluționeze conflictul, arătând conduita în acord cu prevederile constituționale la care autoritățile publice trebuie să se conformeze. În acest sens, Curtea are în vedere prevederile art.1 alin.(3), (4) și (5) din Constituție, în conformitate cu care România este stat de drept, organizat potrivit principiului separației și echilibrului puterilor — legislativă, executivă și judecătorească, stat în care respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, iar colaborarea între autoritățile/instituțiile statului se fundamentează pe principiul colaborării loiale și al respectului reciproc [Decizia nr.460 din 13 noiembrie 2013, Decizia nr.261 din 8 aprilie 2015, §  49, Decizia nr.68 din 27 februarie 2017, §  123, sau Decizia nr.611 din 3 octombrie 2017, §  139]. Una dintre condițiile realizării obiectivelor fundamentale ale statului român o constituie buna funcționare a autorităților publice, cu respectarea principiilor separației și echilibrului puterilor, fără blocaje instituționale [Decizia nr.460 din 13 noiembrie 2013, Decizia nr.261 din 8 aprilie 2015, §  49, sau Decizia nr.68 din 27 februarie 2017, §  123]. De asemenea, textul art.146 lit. e) din Constituție nu conferă Curții Constituționale atribuția de a constata doar existența conflictelor juridice de natură constituțională, ci pe aceea de a soluționa aceste conflicte. Prin urmare, în exercitarea atribuției sale, Curtea aplică o procedură în două trepte, și anume analiza existenței conflictului juridic de natură constituțională și, în măsura unui răspuns afirmativ, indicarea conduitei de urmat de către autoritățile publice implicate în conflict.

Indiferent de autoritatea care a generat conflictul juridic de natură constituțională, aceasta are obligația, în coordonatele statului de drept, să respecte și să se conformeze celor constatate prin decizia Curții Constituționale. Din adresa Președintelui României prin care a refuzat să dea curs propunerii de revocare din funcția de procuror-șef al Direcției Naționale Anticorupție a doamnei Laura Codruța Kövesi, rezultă, în mod indubitabil, îndeplinirea condițiilor referitoare la regularitatea și legalitatea procedurii, sens în care este și aprecierea Curții Constituționale. Prin urmare, Președintele României urmează să emită decretul de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție, doamna Laura Codruța Kövesi.

Autoritatea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta [v , în acest sens, Decizia Plenului Curții Constituționale nr.1 din 17 ianuarie 1995, M.Of. nr.16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr.414 din 14 aprilie 2010, M.Of. nr.291 din 4 mai 2010, sau Decizia nr.392 din 6 iunie 2017, M.Of. nr.504 din 30 iunie 2017, §  52]. De asemenea, potrivit art.147 alin.(4) din Constituție, deciziile Curții Constituționale se publică M.Of. și, de la data publicării, sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Curtea Constituțională, decizia nr. 358/2018 asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre ministrul justiției, pe de o parte, și Președintele României, pe de altă parte,  M. Of.  nr.473 din 07.06.2018  Există un conflict juridic de natură constituțională între Președinte și Guvern. Curtea a decis că Președintele nu are dreptul de a refuza cererea de revocare a procurorului-șef formulată de ministrul justiției, decât pentru motive de legalitate. Ministrul justiției are competența de a evalua activitatea procurorilor-șefi, iar Președintele trebuie să acționeze conform propunerilor acestuia, având doar un rol formal în procedura de revocare.

„Nu poate fi atâta prostie în același timp” (Săftoiu Adriana)

 Decizia privind amnistia și grațierea (2019)

  În 2019, Curtea Constituțională a fost solicitată să se pronunțe asupra unei legi care interzicea amnistia și grațierea pentru infracțiunile de corupție. Aceasta a declarat neconstituționale unele prevederi ale acestei legi.

  Decizia a fost interpretată ca o deschidere pentru aplicarea unor măsuri de grațiere sau amnistie care ar putea favoriza politicienii implicați în dosare de corupție, stârnind îngrijorări în rândul societății civile. ChatGPT

În ziua de 18 iulie 2019, Plenul Curții Constituționale,  cu unanimitatea voturilor celor opt membri prezenți, a decis: . . . Art. I pct.3 [cu referire la art.73 alin.(3) lit.i)], pct.4 [cu referire la art.74 alin.(2) și (3)] și pct.5 [cu referire la art.94 lit. d)] se referă la eliminarea atributului Statului de a acorda amnistia sau grațierea colectivă/ individuală pentru „fapte de corupție”. Curtea a statuat că o interdicție constituțională prestabilită în privința vocației cetățenilor care au săvârșit o anumită categorie de infracțiuni de a beneficia de amnistie sau grațiere încalcă principiul egalității, garanție a drepturilor și libertăților fundamentale, precum și demnitatea umană, valoare supremă a statului român. Propunerea legislativă de revizuire a Constituției României limitează în mod excesiv puterea statului și marja sa de apreciere, afectând, în mod nepermis, exercitarea puterii publice în favoarea/ beneficiul cetățenilor. Astfel, o categorie de cetățeni este privată de o vocație pe considerente cu caracter circumstanțial, ceea ce, în această privință, echivalează cu o suprimare a demnității umane și a principiului egalității. Propunerea legislativă de revizuire a Constituției României nu respectă justul echilibru între două interese generale, și anume cel de a se executa/ a se considera executată o hotărâre judecătorească de condamnare numai pe considerente care țin de conduita condamnatului, expresie a efectivității justiției penale, și cel al respectării demnității umane și a principiului egalității, afectându-se, astfel, echilibrul sensibil existent între cele două interese ale statului și societății. Aprecierea oportunității măsurilor de amnistie și grațiere colectivă ori grațiere individuală revine Parlamentului, respectiv Președintelui României și nu poate fi impusă o interdicție generală și valabilă ad aethernam de acordare a acestora în privința anumitor infracțiuni. Prin urmare, Curtea a constatat că prevederile art. I pct.3 [cu referire la art.73 alin.(3) lit. i)], pct.4 [cu referire la art.74 alin.(2) și (3)] și pct.5 [cu referire la art.94 lit. d)] din propunerea legislativă de revizuire a Constituției României încalcă limitele revizuirii prevăzute de art.152 alin.(2) din Constituție coroborat cu art.1 alin.(3) și art.16 din Constituție. (Curtea Constituțională ,  18 iulie 2019 Comunicat de presă)

Cu privire la art. I pct. 3 [cu referire la art. 73 alin. (3) lit. i)], pct. 4 [cu referire la art. 74 alin. (2) și (3)] și pct. 5 [cu referire la art. 94 lit. d)] din propunerea legislativă, Curtea constată că, în esență, prin revizuirea constituțională preconizată se are în vedere eliminarea atributului Statului de a acorda amnistia sau grațierea (colectivă/individuală) pentru „fapte de corupție“. Reglementarea analizată limitează puterea publică, astfel încât niciuna dintre autoritățile publice nu va dispune de atribuția de a amnistia/grația „fapte de corupție“. Puterea publică în mod axiomatic are caracter unic și organizat, iar, în sistemul de drept continental, instrumentul juridic primar care ordonează puterea publică este actul fundamental al statului. Acesta, prin natura sa, implică, pe de o parte, o dimensiune constitutivă, care vizează stabilirea/instituirea puterilor statului și a autorităților publice fundamentale, și, pe de altă parte, o dimensiune atributivă, care vizează conferirea și definirea atribuțiilor/ competențelor autorităților publice antereferite. Așadar, puterea publică nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune diviziunea funcțiilor între diferitele autorități publice, iar în privința celor de rang constituțional aceasta își are, în mod evident, temeiul direct și originar în Constituție.   Constituția, de principiu, trebuie să realizeze o diviziune coerentă și complementară a funcțiilor puterii publice între autoritățile publice de rang constituțional, revenind Curții Constituționale competența ca, în ipoteza unor conflicte apărute în interpretarea normelor constituționale, să tranșeze problema de drept constituțional.29. Constituția poate dispune limitarea puterii publice, așadar, a autorităților publice, în beneficiul cetățeanului sau a unor valori de interes general pentru a evita abuzul de putere. De aceea, Constituția este cea care consacră drepturi/libertăți fundamentale, dându-le o redactare normativă, și, prin urmare, nu le poate afecta/suprima, sens în care art. 152 alin. (2) din Constituție este neechivoc. Rezultă că protecția constituțională a cetățeanului este ascendentă, astfel că și revizuirile constituționale trebuie să acorde o protecție din ce în ce mai sporită drepturilor și libertăților fundamentale [în accepțiunea art. 152 alin. (2) din Constituție protecția drepturilor și libertăților fundamentale poate cunoaște doar o orientare ascendentă – Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, §  65].   Constituția protejează interesul general realizând un just echilibru între acesta și drepturile/libertățile fundamentale [v , în acest din urmă sens, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, M.Of. nr. 440 din 23 iunie 2011, în care s-a reținut că extinderea intervalului temporal al reținerii de la 24 la 48 de ore „răspunde obligației statului de a asigura un just echilibru între interesul apărării drepturilor fundamentale ale individului și interesul apărării ordinii de drept“].   Modificarea în discuție vizează limitarea atribuției Parlamentului și Președintelui României de a acorda amnistia, grațierea colectivă sau grațierea individuală, după caz, pentru afirmarea unui interes general, respectiv acela de a se da efecte depline prerogativei Statului de a pedepsi (jus puniendi), prin eliminarea, în mod corespunzător, a dreptului său de a acorda uitarea/clemența, ceea ce duce la executarea efectivă a pedepselor dispuse sau la considerarea ca executată a pedepsei numai pe considerente care țin de conduita condamnatului în privința infracțiunilor de corupție ca urmare a hotărârilor judecătorești pronunțate. Revine Curții Constituționale sarcina de a stabili în ce măsură consacrarea constituțională a unei interdicții de a acorda amnistie/grațiere pentru „faptele de corupție“ pune în discuție drepturi sau libertăți fundamentale.  Raportat la principiul egalității, precum și la întregul catalog de drepturi și libertăți fundamentale, Curtea constată că acestea se întemeiază pe una dintre valorile supreme ale poporului român, respectiv demnitatea umană [v și Decizia nr. 1.109 din 8 septembrie 2009, M.Of. nr. 678 din 9 octombrie 2009]. Efectele interdicției preconizate se repercutează asupra principiului egalității, garanție a drepturilor și libertăților fundamentale, și, implicit, asupra demnității umane, sursa drepturilor și libertăților fundamentale, precum și a garanțiilor asociate acestora.   Locul pe care principiul egalității îl ocupă în ansamblul dispozițiilor constituționale îi conferă o importanță particulară. Totodată, principiul egalității caracterizează drepturile și libertățile fundamentale, fiind în același timp o garanție a fiecărui drept fundamental în parte, astfel cum rezultă chiar din Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, § 136. Egalitatea este într-o strânsă corelare cu ansamblul drepturilor și libertăților fundamentale, astfel încât analiza suprimării drepturilor și libertăților fundamentale trebuie să aibă drept premisă principiul egalității, principiu care se află la baza drepturilor și libertăților fundamentale.  Principiul egalității, în componenta sa de nediscriminare, are un conținut autonom, o existență de sine stătătoare în sensul că impune obligații corespunzătoare în sarcina statului pentru a asigura egalitatea juridică dintre subiecții de drept. Tratamentul discriminatoriu constă în excluderea directă sau indirectă a unor categorii de persoane de la drepturile, libertățile, vocația, speranța legitimă de care se bucură toți ceilalți aflați în situații similare. Prin urmare, egalitatea nu este o chestiune cantitativă în sensul că se poate aprecia și raporta doar la un set de drepturi și libertăți fundamentale prevăzute în Constituție, ci are și un aspect calitativ, astfel încât poate fi valorizat, în componenta sa privind nediscriminarea, ca fiind un principiu de drept ce promovează egalitatea juridică. Prin urmare, întrucât principiul egalității ține de esența și funcția demnității umane, rezultă că egalitatea este un element caracterizant și intrinsec al demnității umane. Însuși art. 1 teza întâi din Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite, prevede că „Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi“, ceea ce evidențiază componenta de egalitate a demnității umane. Există o legătură organică între valorile supreme ale statului ce vizează condiția umană a individului înscrise în art. 1 alin. (3) din Constituție, principiile inerente drepturilor și libertăților fundamentale, precum și drepturile și libertățile fundamentale expres prevăzute de Constituție, toate acestea constituind standard de referință în analiza limitelor revizuirii Constituției din prisma art. 152 alin. (2) din Constituție. 34. Astfel, analiza Curții trebuie realizată în două trepte atunci când evaluează suprimarea drepturilor și libertăților fundamentale sau a garanțiilor acestora în sensul art. 152 alin. (2) din Constituție, și anume (1) analiza inițiativei de revizuire în raport cu principiile generale care orientează întregul catalog al drepturilor și libertăților fundamentale, principii care se constituie în garanții directoare ale acestora, respectiv (2) analiza inițiativei de revizuire în raport cu un drept sau libertate fundamentală aplicabilă. Încălcarea principiilor generale antereferite are caracter dirimant și nu mai poate face trecerea la cea de-a doua treaptă de analiză, nefiind necesar a fi identificat dreptul sau libertatea fundamentală suprimată pentru că încălcarea principiului egalității afectează însuși individul, acesta fiind evaluat și plasat, în baza unor criterii arbitrare, într-o poziție de inferioritate. În cauza de față, ca efect al interdicției generale stabilite prin textul constituțional preconizat, este evident că două categorii de cetățeni sunt tratate în mod diferit. Prima categorie, cea care cuprinde persoane condamnate pentru infracțiuni de corupție, nu poate beneficia de amnistie, grațiere colectivă sau grațiere individuală, pe când cea de-a doua categorie, cea care cuprinde persoane condamnate pentru orice alte infracțiuni decât cele de corupție, poate beneficia de amnistie, grațiere colectivă sau grațiere individuală. O asemenea diferență de tratament nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, întrucât rațiunea amnistiei/grațierii nu are în vedere, în mod principal, infracțiunea săvârșită, ci aspecte extrapenale, chiar extrajuridice, de umanitate, de oportunitate, de percepție publică sau alte circumstanțe care justifică exercitarea acestei prerogative a statului. Așadar, prin natura lor, măsurile antereferite, de principiu, nu țin seama de natura infracțiunilor comise, tocmai pentru a se putea constitui în măsuri apte să evite afectarea sau să redea libertatea individuală, după caz.  A impune criterii circumstanțiale într-o manieră care să anihileze însăși rațiunea celor două instituții de drept penal este contrară principiului egalității. Încălcarea principiului egalității cetățenilor duce la ostracizarea unei categorii de cetățeni, întrucât neagă prerogativa statului de a uita sau ierta fapta comisă, astfel că libertatea individuală a cetățenilor este apreciată în mod diferit în funcție de infracțiunea comisă. Acești cetățeni ar deveni discriminați chiar prin declarația expresă a legii fundamentale, aspect de neacceptat prin prisma principiului egalității. De aceea, din perspectiva principiului egalității nu există nicio justificare obiectivă și rațională pentru care măsurile de amnistie/grațiere ale statului să vizeze numai o parte dintre cetățenii săi, în funcție de natura infracțiunilor săvârșite. Din contră, acestea trebuie să aibă aplicabilitate generală și abstractă, revenind autorităților competente decizia de a le acorda sau de a le refuza. Curtea constată astfel încălcarea principiului egalității, în componenta sa privind nediscriminarea, ceea ce se constituie, prin prisma art. 152 alin. (2) din Constituție, într-o suprimare a unei garanții constituționale asociate drepturilor și libertăților fundamentale.  Aparțin statului atât prerogativa de a pedepsi persoanele care au săvârșit infracțiuni în sensul tragerii la răspundere penală a acestora, respectiv de a urmări, judeca și aplica pedeapsa corespunzătoare și de a lua măsurile necesare executării pedepsei astfel dispuse, cât și prerogativa de a înlătura răspunderea penală sau executarea pedepsei. Acestea sunt într-o strânsă corelație în sensul că fiecare dintre prerogativele antereferite se exercită în plenitudinea lor. Orice excepție de la exercitarea acestor prerogative ale statului creează, de principiu, o lipsă de egalitate între cetățeni, ce poate duce la consacrarea unui tratament juridic diferențiat contrar art. 16 din Constituție, fie sub forma privilegiului, fie sub forma discriminării. Tratamentul diferențiat aplicat nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, astfel încât acesta se constituie într-o discriminare a unei categorii de cetățeni, prin excluderea sa de la vocația abstractă de a beneficia de o măsură de clemență a cărei acordare ține de autoritățile statului. O atare revizuire constituțională vine în conflict cu concepția de ansamblu a legiuitorului constituant originar în privința posibilității și modului de acordare a amnistiei/grațierii. Astfel, acesta a limitat inițiativa legislativă a cetățenilor cu privire la amnistie/grațiere, lăsând doar posibilitatea deputaților/senatorilor/Guvernului de a iniția în acest sens o propunere legislativă/un proiect de lege [art. 74 alin. (2) din Constituție]. Această inițiativă a fost reglementată numai în competența reprezentanților aleși ai poporului, membri ai Parlamentului, și a autorităților statului, Guvernul, tocmai pentru a nu permite o apreciere emoțională/subiectivă din partea cetățenilor și de a elimina posibilitatea inițierii unei astfel de propuneri legislative chiar de către subiectele vizate prin acestea. Prin urmare, atât inițierea, cât și adoptarea sa țin de apanajul statului. Totodată, legiuitorul constituant originar, din moment ce a recunoscut o asemenea atribuție în sarcina statului, a recunoscut-o în plenitudinea sa, ceea ce înseamnă că amnistia/grațierea au fost reglementate ca măsuri ce privesc totalitatea infracțiunilor. Astfel, o asemenea interdicție, limitând în final prerogativa statului de a acorda amnistia/grațierea, aduce o gravă atingere principiului egalității cetățenilor, cu consecința creării, în mod artificial, a unor situații juridice diferite, ce aduc în prim plan stigmatizarea socială a unei categorii de cetățeni.

             O asemenea interdicție constituțională prestabilită ad aeternam reprezintă o apreciere juridică în privința unei anumite categorii de infracțiuni, respectiv cele de corupție.  Codul penal cuprinde această categorie (definită ca atare) cu patru infracțiuni individualizate, în timp ce Legea nr. 78/2000 stabilește ca infracțiuni de corupție cele prevăzute la art. 289-292 C.pen.  [art. 5 alin. (1)] și infracțiunile asimilate celor de corupție sunt cele de la art. 10-13 din lege [art. 5 alin. (2)] și nu mai cuprinde infracțiunile în legătură directă cu infracțiunile de corupție sau cu cele asimilate acestora.40. Din perspectiva percepției publice, este de observat că gravitatea pericolului social al diverselor categorii de infracțiuni în decursul timpului suportă aprecieri fluctuante, ceea ce înseamnă că însăși percepția publică a gravității infracțiunii săvârșite are o dinamică proprie. În consecință, excluderea de plano a faptelor/infracțiunilor de corupție de la posibilitatea amnistierii ori grațierii la nivelul reglementărilor constituționale, lipsind astfel autoritățile competente de a aprecia gravitatea, pericolul și impactul social al acestora de la caz la caz, poate crea situații de vădită discriminare și de șubrezire a autorității statului tocmai în exercitarea anumitor prerogative publice în favoarea cetățenilor.  Este adevărat că într-un moment al evoluției societății se poate aprecia – chiar pe calea referendumului consultativ, precum cel din 26 mai 2019 – că nu trebuie acordate amnistii/grațieri în privința tuturor sau anumitor „fapte“ penale, însă o atare apreciere are în vedere necesitatea abținerii autorităților competente de a-și exercita puterea discreționară de care se bucură în aceste domenii, și nicidecum limitarea puterii lor discreționare conferită chiar de Constituție. Prin urmare, analiza de oportunitate și răspunderea politică revine autorităților învestite de Constituție cu atribuția de a acorda amnistia/grațierea, printr-o analiză de la caz la caz, de la considerații de natura păcii sociale/politicii penale până la cele umanitare.42. Astfel, sfera de aplicare a amnistiei/grațierii nu poate fi limitată printr-o normă constituțională cu caracter general, întrucât o asemenea limitare contravine în sine art. 152 alin. (2) coroborat cu art. 16 din Constituție; obiter dictum, nicio normă cu caracter general de nivelul legii nu ar putea limita sfera de aplicare a amnistiei/grațierii pentru că ar fi contrară art. 16 din Constituție.

Stabilirea cu caracter de principiu a unei limitări cu privire la sfera de aplicare a celor două instituții de drept penal în sensul interzicerii amnistiei/grațierii „faptelor“ de corupție nu poate fi realizată nici prin Constituție și nici printr-o normă juridică infraconstituțională, o atare reglementare, indiferent de nivelul său normativ, fiind în sine contrară principiului egalității. Astfel, problema de drept constituțional identificată prin prisma principiului egalității nu este aceea a nivelului normativ de reglementare, ci al imposibilității reglementării unei astfel de soluții normative, care denaturează regimul juridic al amnistiei/grațierii și limitează puterea discreționară a Parlamentului sau Președintelui României, după caz. Rezultă că nu poate fi impusă o interdicție generală și valabilă ad aeternam de acordare a măsurilor de amnistie și grațiere colectivă ori grațiere individuală în privința anumitor categorii de infracțiuni, întrucât aprecierea oportunității acordării acestora revine, în exclusivitate, Parlamentului, respectiv Președintelui României. De aceea, având în vedere puterea discreționară de care se bucură, Parlamentul sau Președintele României, după caz, pot acorda, prin lege sau decret, amnistia sau grațierea colectivă/individuală numai pentru un anumit cuantum al pedepsei sau pentru anumite infracțiuni, fără a se pune problema, în acest caz, a încălcării art. 16 din Constituție. Astfel, stabilirea in concreto a cuantumului pedepsei și/sau a infracțiunilor pentru care se acordă amnistia sau grațierea revine Parlamentului și Președintelui României, după caz, cu ocazia adoptării legii propriu-zise de acordare a amnistiei/grațierii colective sau a emiterii decretului de grațiere individuală. Propunerea legislativă nu respectă justul echilibru între două interese generale, și anume cel de a se executa/a se considera executată o hotărâre judecătorească de condamnare numai pe considerente care țin de conduita condamnatului, expresie a efectivității justiției penale, și cel al respectării principiului egalității, afectându-se astfel echilibrul sensibil existent între interesele statului și cele ale societății.  

Libera dezvoltare a personalității umane care cuprinde atât o latură activă, exprimată sub forma libertății de acțiune [Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, §  99], cât și una pasivă [Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, paragrafele 101 și 102 în corelare cu art. 26 alin. (2) din Constituție], aceasta din urmă având rolul de a asigura respectarea sferei personale a individului și a exigențelor care stau la baza acesteia. Latura pasivă, aflându-se în legătură directă cu demnitatea umană, asigură o protecție subsidiară a „elementelor constitutive ale personalității“ atunci când drepturile fundamentale numite nu asigură o atare protecție. Totodată, latura pasivă poate cunoaște anumite restrângeri determinate de drepturile celorlalți sau de ordinea constituțională, pe când demnitatea umană nu poate cunoaște nicio astfel de limitare, fiind intangibilă. Î măsura în care un text constituțional cuprinde o valoare supremă de natură constituțională, care reprezintă în sine un principiu director și/sau un drept/o libertate fundamentală, calificată ca atare de Curtea Constituțională, catalogul cuprins în titlul II al Constituției se modelează în consecință.  Drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor și garanțiile lor nu pot fi considerate un set difuz de elemente fără nicio legătură între ele, ci alcătuiesc un sistem coerent și unitar de valori, întemeiat pe demnitatea umană. Pe lângă faptul că drepturile și libertățile fundamentale calificate ca atare în Constituție se întemeiază pe demnitatea umană [Decizia nr. 1.109 din 8 septembrie 2009], aceasta fiind o valoare supremă a statului român, nu are numai o valoare proclamativă și nu este golită de conținut normativ, ci, din contră, are valoare normativă și poate fi calificată ca fiind un drept fundamental cu un conținut distinct ce pune în discuție caracterul și condiția umană a individului. Desconsiderarea principiilor subiective care caracterizează ființa umană este contrară demnității umane, făcând trimitere în mod expres la formula obiect-subiect teoretizată de Tribunalul constituțional federal german în analiza conceptului de demnitate umană [Decizia nr. 498 din 17 iulie 2018, M.Of. nr. 650 din 26 iulie 2018, §  52]. Un anumit cadru normativ nu trebuie să desconsidere persoana și să o plaseze într-un plan secund în raport cu dorința statului de a ține un dosar electronic de sănătate și/sau de a centraliza diverse date medicale.48. Orice încălcare a drepturilor și libertăților fundamentale numite reprezintă o încălcare a demnității umane, dat fiind că este temeiul acestora, ceea ce se constituie într-o încălcare mijlocită a demnității umane și că, întrucât demnitatea umană poate fi considerată drept fundamental cu valoare normativă distinctă, trebuie acceptată posibilitatea încălcării nemijlocite a acesteia, distinct de drepturile și libertățile fundamentale prevăzute în Constituție.  De altfel, și CEDO a statuat că însăși esența C. E. D. H.  este respectul pentru demnitatea umană și libertatea umană [Hotărârea din 29 aprilie 2002, pronunțată în Cauza Pretty împotriva Regatului Unit, §  65]. Orice atingere adusă demnității umane afectează esența Convenției [Hotărârea din 2 iulie 2019, pronunțată în Cauza R.S. împotriva Ungariei, §  34].

Este contrară demnității umane o conduită etatică ce pune sub semnul întrebării existența subiectivă a individului sau dacă abținerea într-un caz concret are ca rezultat desconsiderarea arbitrară a demnității umane. De aceea, sunt incompatibile cu demnitatea umană orice acțiuni/inacțiuni care vizează sau au ca rezultat desconsiderarea existenței umane a individului, umilirea, stigmatizarea, persecutarea, ostracizarea, punerea în afara legii sau aplicarea unui tratament disprețuitor. Interdicția generală de a acorda amnistia sau grațierea în privința „faptelor“ de corupție are drept efect negarea vocației persoanelor care au săvârșit fapte de corupție să beneficieze de actul amnistiei sau grațierii. Un asemenea tratament juridic, indiferent de nivelul său normativ, desconsideră existența umană a individului, plasând, din punct de vedere uman, persoanele care au săvârșite „fapte“ de corupție într-o situație de inferioritate, ceea ce se constituie într-o limitare a demnității lor umane. Propunerea legislativă de revizuire a Constituției României limitează în mod excesiv puterea statului și a posibilității sale de apreciere, ceea ce afectează, în mod nepermis, exercitarea puterii publice în favoarea/beneficiul cetățenilor. Astfel, ca efect al limitării puterii publice, o categorie de cetățeni este privată de o vocație pe considerente cu caracter circumstanțial, contrar demnității umane. Măsura preconizată reprezintă o desconsiderare a principiilor subiective care caracterizează ființa umană, ceea ce se constituie, prin prisma art. 152 alin. (2) din Constituție, într-o atingere adusă demnității umane.

 Propunerea legislativă nu respectă justul echilibru între două interese generale, și anume cel de a se executa/a se considera executată o hotărâre judecătorească de condamnare numai pe considerente care țin de conduita condamnatului, expresie a efectivității justiției penale, și cel al respectării demnității umane, afectându-se, astfel, echilibrul sensibil existent între interesele statului și cele ale societății.56. Prevederile art. I pct. 3 [cu referire la art. 73 alin. (3) lit. i)], pct. 4 [cu referire la art. 74 alin. (2) și (3)] și pct. 5 [cu referire la art. 94 lit. d)] din propunerea legislativă de revizuire a Constituției României încalcă limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituție coroborat cu art. 1 alin. (3) și art. 16 din Constituție. Curtea Constituțională ,  Decizia nr. 464 din 18 iulie 2019asupra propunerii legislative de revizuire a Constituției României [Pl-x 331/3.07.2019]

 Decizia privind alegerea primarilor într-un singur tur (2016)

  Înainte de alegerile locale din 2016, CCR a decis că alegerea primarilor într-un singur tur de scrutin este constituțională, respingând propunerile pentru revenirea la sistemul în două tururi.

 Mulți critici au susținut că această decizie favorizează partidele mari, deoarece în sistemul într-un singur tur, un candidat poate câștiga cu o majoritate relativă, fără a necesita o susținere largă. S-a argumentat că această decizie reduce reprezentativitatea democrației locale.

Alegerile locale din 2016 se vor desfășura intr-un singur tur. Curtea Constituțională a respins toate cele 51 de sesizări privind alegerile locale. Astfel, judecători CCR au respins atât excepțiile de neconstituționalitate privind impunerea unui număr minim de semnături pentru depunerea candidaturilor, cat si cele care contestau alegerea primarilor intr-un singur tur de scrutin.( https://www.wall-street.ro)

În motivarea excepției de neconstituționalitate, (Decizie nr. 246 din 4 mai 2016 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 50 alin. (2) și art. 101 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, pentru modificarea Legii administrației publice locale nr. 215/2001, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali,  M. Of.  nr. 441 din 14 iunie 2016),  autorul susține mai întâi “extinderea controlului de constituționalitate asupra art. 101 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/2015“, arătând că o consideră necesară și justificată în virtutea faptului că cele două articole contestate (art. 50 și art. 101) „formează, împreună, un mecanism de manipulare a legislației electorale în favoarea partidelor la putere, practică sancționată de Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția), în Codul de bune practici în materie electorală”.  

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 50 alin. (2) și art. 101 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, pentru modificarea Legii administrației publice locale nr. 215/2001, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, M.Of. nr. 349 din data de 20 mai 2015, având următorul cuprins:- Art. 50 alin. (2): „Pentru funcția de primar, candidații independenți trebuie să prezinte o listă de susținători, care trebuie să cuprindă minimum 1% din numărul total al alegătorilor înscriși în Registrul electoral și în listele electorale complementare din circumscripția pentru care candidează, dar nu mai puțin de 100 în cazul comunelor, de 500 în cazul orașelor și de 1.000 în cazul municipiilor, sectoarelor municipiului București, precum și în cazul municipiului București.”;- art. 101 alin. (2) și (3): „2) Este declarat ales primar candidatul care a întrunit cel mai mare număr de voturi valabil exprimate. (3) În caz de balotaj se va organiza un nou tur de scrutin la două săptămâni de la primul tur, la care vor participa doar candidații care se află în această situație.”  În susținerea excepției se invocă prevederile constituționale ale art. 2 alin. (1) – Suveranitatea, art. 36 alin. (1) – Dreptul de vot, art. 37 alin. (1) – Dreptul de a fi ales.30. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 115/2015, referitoare la obligația candidaților independenți la funcția de primar de a prezenta liste de susținători, sunt criticate în raport de prevederile art. 37 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora “au dreptul de a fi aleși cetățenii cu drept de vot care îndeplinesc condițiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3)”. Se susține, în esență, că prin obligația prezentării unei liste de susținători, legiuitorul a impus o exigență excesivă de reprezentativitate când a reglementat intrarea în competiția electorală a candidaților independenți, numărul de semnături de susținere necesare pentru înregistrarea candidaturii fiind excesiv, de natură a goli de conținut ideea de candidatură independentă.

„Suveranitatea națională, principiu fundamental al statului român, aparține, potrivit art. 2 din Constituție, poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum. Textul constituțional invocat exprimă, așadar, voința constituantului român, potrivit căreia, în cadrul democrației reprezentative, suveranitatea națională aparține într-adevăr poporului român, însă aceasta nu poate fi exercitată într-un mod direct, nemijlocit, la nivel individual, forma de exercitare fiind cea indirectă, mijlocită, prin procedeul alegerii organelor reprezentative. Modalitatea de constituire a acestora din urmă reprezintă expresia suveranității naționale, manifestată prin exprimarea voinței cetățenilor în cadrul alegerilor libere, periodice și corecte, precum și prin referendum“. (V Decizia nr. 419 din 26 martie 2009, M.Of. nr. 274 din 28 aprilie 2009, la care trimit, deopotrivă, Decizia nr. 61 din 14 ianuarie 2010, M.Of. nr. 76 din 3 februarie 2010, și Decizia nr. 682 din 27 iunie 2012, M.Of. nr. 473 din 11 iulie 2012).32.

Constituantul a lăsat în seama legiuitorului ordinar libertatea de a stabili regulile de organizare și de desfășurare a procesului electoral, modalitățile concrete de exercitare a dreptului de vot și a dreptului de a fi ales, cu respectarea condițiilor impuse de Constituție. Norma constituțională de referință a fost concretizată și dezvoltată, în privința alegerilor pentru autoritățile administrației publice locale – consilii locale, consilii județene, primari și președinți ai consiliilor județene, prin Legea nr. 115/2015 ale cărei prevederi sunt contestate în prezenta cauză.33. Condițiile de fond și de formă pe care o persoană trebuie să le îndeplinească pentru exercitarea dreptului de a fi ales sunt prevăzute, la nivel constituțional, de art. 16 alin. (3), art. 37 și art. 40, precum și, la nivelul legislației infraconstituționale, de norme cuprinse în aceleași legi electorale, care se subordonează condițiilor generale constituționale și le dezvoltă, totodată, după criteriul funcției publice elective pentru care sunt organizate respectivele alegeri (v în acest sens Decizia nr. 61 din 14 ianuarie 2010, M.Of. nr. 76 din 3 februarie 2010). Or, legile electorale, inclusiv cele adoptate în anul 2015, și care preiau sub acest aspect reglementările de principiu stabilite în legislația electorală anterioară, stabilesc, între condițiile pentru înregistrarea candidaturii la funcțiile elective, obligația candidaților independenți de a prezenta o listă de susținători. Pronunțându-se de-a lungul timpului asupra unor critici similare celor formulate în prezenta cauză, care au vizat reglementările respective, Curtea le-a respins, cu motivări care au reținut aceleași considerente de principiu, redate în cele ce urmează.   

Statuările referitoare la alegerile pentru funcția de președinte al României enunțate în hotărâri prin care a respins contestațiile formulate împotriva neînregistrării unor candidaturi la această funcție. Cu acele prilejuri, răspunzând criticilor potrivit cărora „condiția legală a prezentării unor liste de semnături nu este prevăzută în Constituție“, motiv pentru care instituirea unei astfel de condiții „intră în conflict cu dispozițiile constituționale referitoare la eligibilitate“,   “Această susținere nu este întemeiată, deoarece dreptul de a fi ales și propunerea candidaturii sunt două aspecte diferite. Evident că o propunere de candidat nu poate privi decât pe o persoană care întrunește condițiile constituționale de eligibilitate, dar alegerile pentru funcția de Președinte al României pot avea loc numai cu respectarea procedurii electorale instituite prin Legea nr. 69/1992, adoptată în temeiul art. 72 alin. (3) lit. a) din Constituție. De aceea depunerea candidaturii face parte din procedura electorală, așa încât cerința ca propunerea candidaturii să fie reprezentativă, având adeziunea a cel puțin 100.000 de susținători, constituie o condiție legală ce nu vine în conflict cu dreptul constituțional al contestatorului de a fi ales” (Hotărârea nr. 37 din 2 octombrie 1996, M.Of. nr. 243 din 4 octombrie 1996; în același sens, și Hotărârea nr. 71 din 16 octombrie 1996, M.Of. nr. 258 din 24 octombrie 1996). În prezent, potrivit art. 27 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României, M.Of. nr. 650 din 12 septembrie 2011, propunerile de candidatură pentru această funcție vor fi primite numai dacă sunt însoțite de „lista susținătorilor, al căror număr nu poate fi mai mic de 200.000 de alegători”. Curtea a respins contestațiile împotriva neînregistrării candidaturilor care au pus în discuție această condiție legală. (De exemplu, Hotărârea nr. 1 din 16 octombrie 2009, M.Of. nr. 708 din 21 octombrie 2009). Cu referire la alegerile pentru Parlamentul European, răspunzând criticilor referitoare la impunerea, pentru candidatul independent care dorește să participe individual la alegerile pentru Parlamentul European, a condiției ca acesta să prezinte o listă cu cel puțin 100.000 de semnături ale susținătorilor cu drept de vot, Curtea a reținut că premisa normei juridice stabilite de art. 121 alin. (1) din Legea nr. 33/2007  o constituie tocmai condiția generală, constituțională, potrivit căreia candidatul independent la alegerile pentru Parlamentul European trebuie mai întâi să fie titularul dreptului subiectiv de a fi ales, deci se presupune că are vocația exercitării acestui drept, urmând ca, pentru exercitarea în concret a dreptului, să îndeplinească cerința suplimentară de depunere la Biroul Electoral Central a listei cu semnăturile a cel puțin 100.000 de alegători, alături de cererea de admitere a candidaturii sale și alte acte necesare. O astfel de condiție suplimentară nu vine în contradicție cu dreptul de a fi ales, invocat de autoarea excepției, de vreme ce existența acestui drept este o condiție preliminară, sine qua non, fără de care accesul la întreaga procedură electorală este imposibil. Totodată, condiția legală privind depunerea listei cu cel puțin 100.000 de semnături ale susținătorilor cu drept de vot nu are efectul golirii de conținut a dreptului de a fi ales, cum susține autoarea excepției. Trăsătura esențială a oricărui mandat dobândit în urma exprimării prin sufragiu a voinței politice a electoratului o constituie reprezentativitatea sa. Indiferent că este vorba de alegeri locale, parlamentare, prezidențiale sau euro-parlamentare, sistemul electoral național prevede, în esență, aceeași condiție: depunerea unei liste cu semnături de adeziune. Acest criteriu de preselectare a candidaților este unul obiectiv și rezonabil, aplicabil în condiții de egalitate de tratament fiecăreia dintre cele două categorii de participanți la alegeri: candidații independenți, pe de o parte, și cei propuși pe lista unui partid politic, pe de altă parte. Instituirea condiției legale privind depunerea listei cu semnături reprezintă o modalitate prin care candidatul la o funcție sau demnitate publică își dovedește potențialul de reprezentativitate și arată, în același timp, preocuparea legiuitorului de a preveni exercitarea abuzivă a dreptului de a fi ales, pe de o parte, dar și de a asigura, pe de altă parte, accesul efectiv la exercițiul acestui drept persoanelor eligibile comunitar care într-adevăr beneficiază de credibilitatea și susținerea electoratului, astfel încât să existe șanse reale de reprezentare a acestuia în forul legislativ european.  (Decizia nr. 782 din 12 mai 2009, M.Of. nr. 406 din 15 iunie 2009).  În sfârșit, în privința alegerilor pentru Camera Deputaților și Senat, sunt constituționale dispozițiile art. 30 din Legea nr. 35/2008 criticate cu motivarea că reglementau posibilitatea unor persoane de a se autopropune pentru a candida la alegerea Camerei Deputaților sau a Senatului dacă sunt susținute de minimum 4% din numărul total al alegătorilor înscriși în listele electorale permanente din colegiul uninominal în care candidează, dar nu mai puțin de 2.000 alegători pentru Camera Deputaților și 4.000 de alegători pentru Senat, ar fi excesive, de natură să împiedice exercitarea dreptului de a fi ales.  Această condiție urmărește dovedirea unui anumit grad de reprezentativitate în rândul electoratului, presupunându-se că cel puțin cei care îl susțin pe candidatul independent îl vor și vota. În cazul celorlalți candidați propuși de partidele politice și organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale, participarea la alegerile parțiale este condiționată de întrunirea pragului electoral de către acestea la alegerile generale. Limita numărului de susținători este mai mare în cazul pentru alegerea Senatului (4.000 susținători) decât în cazul Camerei Deputaților (2.000 susținători), avându-se în vedere că și norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaților, prevăzută de art. 5 alin. (2), este de un deputat la 70.000 locuitori, față de norma de reprezentare prevăzută de alin. (3) al art. 5 pentru alegerea Senatului, de un senator la 160.000 locuitori.” (Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, M.Of. nr. 353 din 28 mai 2010). Pentru a fundamenta concluzia potrivit căreia dispozițiile art. 29 alin. (5) și ale art. 30 din Legea nr. 35/2008 nu contravin art. 4 alin. (2), art. 16 alin. (3) și art. 37 din Legea fundamentală și nici textelor din instrumentele internaționale invocate, în aceeași decizie se face referire și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, respectiv Hotărârea din 2 martie 1987, pronunțată în Cauza Mathieu-Mohin and Clerfayt împotriva Belgiei, prin care s-a reținut că “statele au o marjă largă de apreciere în alegerea sistemului electoral și a condițiilor de aplicare a acestuia. Condițiile nu vor limita drepturile în discuție atât de mult încât să afecteze esența acestora și să le golească de conținut (…)”.

 Aceleași considerente de principiu au fost reținute de Curtea Constituțională și în privința alegerile locale, cu prilejul examinării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 48 alin. (2) din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora “pentru funcția de primar, candidații independenți trebuie să prezinte o listă de susținători, care trebuie să cuprindă minimum 2% din numărul total al alegătorilor înscriși în listele electorale permanente și în listele electorale complementare din circumscripția pentru care candidează, dar nu mai puțin de 200 în cazul comunelor, 300 în cazul orașelor, 1.000 în cazul municipiilor și sectoarelor municipiului București și 5.000 în cazul municipiului București. Candidații independenți pentru funcția de președinte al consiliului județean trebuie să prezinte o listă de susținători, care să cuprindă minimum 2% din numărul total al alegătorilor înscriși în listele electorale permanente și în listele electorale complementare din circumscripția pentru care candidează, dar nu mai puțin de 3.000.” În motivarea acelei excepții se susținea că textul de lege supus controlului contravine prevederilor constituționale și reglementării internaționale invocate întrucât condiționa ca, pentru funcția de primar, candidații independenți să prezinte o listă de susținători care să cuprindă minimum 2% din numărul total al alegătorilor înscriși în listele electorale permanente și în listele electorale complementare din circumscripția pentru care candidează.

Prevederile constituționale invocate [n.a. art. 1 alin. (3), art. 11 alin. (1), art. 20, 37 și 53 din Constituția României] nu interzic reglementarea condițiilor în care urmează să fie exercitate drepturile electorale, în scopul garantării acestor drepturi și asigurării caracterului efectiv al exercitării lor. […] Instituirea minimului de 2% din numărul total al alegătorilor înscriși în listele electorale permanente și în listele electorale complementare din circumscripția pentru care se candidează reprezintă o garanție a exercitării dreptului de a fi ales, prin descurajarea eventualelor candidaturi abuzive, de natură să împiedice buna desfășurare și finalizarea procesului electoral.” Dispozițiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 67/2004impun o condiție necesară, rezonabilă și legitimă pentru exercitarea dreptului de a fi ales, ce nu constituie o piedică în prezentarea candidaturilor electorale”. (Decizia nr. 522 din 8 mai 2008, M.Of. nr. 370 din data de 15 mai 2008).  Curtea s-a mai pronunțat asupra constituționalității soluției legislative de principiu constând în obligația prezentării de liste de susținători de către candidații independenți, inclusiv pentru funcția de primar, considerentele enunțate cuprinzând, implicit, un test de proporționalitate pe care Curtea l-a aplicat în privința numărului de susținători prevăzut de lege.39. Referitor la concluzia acestui test în sensul caracterului “rezonabil” al condiției instituite, Curtea observă că, în realizarea lui, s-a raportat la o reglementare care impunea ca listele de susținători să fie semnate de „minimum 2% din numărul total al alegătorilor înscriși în listele electorale permanente și în listele electorale complementare din circumscripția pentru care candidează, dar nu mai puțin de 200 în cazul comunelor, 300 în cazul orașelor, 1.000 în cazul municipiilor și sectoarelor municipiului București și 5.000 în cazul municipiului București”. Prin dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 115/2015, legiuitorul a redus la jumătate atât procentul reglementat în privința numărului de susținători necesari pentru înregistrarea candidaturii la funcția de primar (de la 2% la 1%), cât și numărul minim stabilit în acest sens pentru comune (de la 200 la 100), adică „minimum 1% din numărul total al alegătorilor înscriși în Registrul electoral și în listele electorale complementare din circumscripția pentru care candidează, dar nu mai puțin de 100 în cazul comunelor, de 500 în cazul orașelor și de 1.000 în cazul municipiilor, sectoarelor municipiului București, precum și în cazul municipiului București”. Or, dacă reglementarea anterioară a fost apreciată ca instituind, sub acest aspect, o condiție rezonabilă, o reglementare care reduce la jumătate procentul anterior instituit este circumscrisă în mod evident aceleiași concluzii. De altfel, prin actuala reglementare, legislația se corelează cu recomandările cuprinse în Codul bunelor practici în materie electorală – Linii directoare și raport explicativ adoptate de Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept în cadrul celei de-a 52-a Sesiuni Plenare (Veneția, 18-19 octombrie 2002). Liniile directoare statuează în acest sens, la art. 1.3 – Prezentarea candidaturilor, pct. i și ii, următoarele: „i. Prezentarea candidaților individuali sau a listelor de candidați pot fi condiționate de obținerea unui anumit număr de semnături; ii. Legea nu trebuie să impună colectarea semnăturilor a mai mult de un 1% din alegătorii circumscripției respective”.

Elementul de noutate adus de Legea nr. 115/2015 în privința reglementării condiției analizate, și anume reducerea cu 50% a numărului de susținători cerut pentru depunerea unei candidaturi independente, este menit să faciliteze exercitarea dreptului de a fi ales. Prin urmare, această modificare nu este de natură să determine o schimbare a jurisprudenței în care a răspuns acelorași critici referitoare la caracterul excesiv al unei asemenea condiții. Astfel fiind, soluția de respingere a excepției de neconstituționalitate pronunțată cu acele prilejuri, precum și considerentele care au fundamentat-o, sunt aplicabile, mutatis mutandis, și în prezenta cauză.41. Autorul excepției invocă drept element de natură a reconsidera atât jurisprudența Curții în materie cât și, în sine, concepția legiuitorului în privința reglementării alegerilor locale, modificarea legislației în materia înregistrării partidelor politice, operată urmare Deciziei Curții Constituționale nr. 75 din 26 februarie 2015, M.Of. nr. 265 din 21 aprilie 2015. De altfel, în cea mai mare parte construcția motivării excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 115/2015 este realizată din perspectiva soluției de neconstituționalitate pe care Curtea Constituțională a pronunțat-o prin decizia menționată în privința dispozițiilor art. 19 alin. (3) din Legea partidelor politice nr. 14/2003, referitoare la numărul minim de membri fondatori necesari pentru constituirea unui partid politic („Lista trebuie să cuprindă cel puțin 25.000 de membri fondatori, domiciliați în cel puțin 18 din județele țării și municipiul București, dar nu mai puțin de 700 de persoane pentru fiecare dintre aceste județe și municipiul București“).  „Nu există un just echilibru între interesele colective și cele individuale, de vreme ce, prin condiția de reprezentativitate ridicată, dreptul subiectiv al persoanelor interesate să constituie un partid politic cunoaște o limitare drastică, ce depășește posibilele avantaje create prin adoptarea normei (…). De asemenea, pentru stabilirea și păstrarea echilibrului corect, legiuitorul trebuie să recurgă la ingerința cea mai redusă asupra dreptului de asociere. Or, în speță, condiția numărului minim de membri fondatori și a dispersiei lor teritoriale a depășit ceea ce este just și echitabil în raport cu dreptul fundamental protejat – dreptul de asociere”. Ca urmare a deciziei Curții Constituționale, Legea nr. 14/2003 a fost modificată și republicată în M.Of. nr. 408 din 10 iunie 2015, astfel încât în prezent, art. 19 alin. (3) din lege are următorul cuprins: „Lista trebuie să cuprindă cel puțin 3 membri fondatori.” Construindu-și argumentarea pe un raționament prin analogie, autorul excepției încearcă să acrediteze ideea că, în cazul reglementării numărului de susținători pentru candidaturile independente la funcția de primar, sunt aplicabile considerentele care au fundamentat Decizia nr. 75/2015 a Curții Constituționale și, implicit, soluția legislativă consacrată ca urmare a acestei decizii, soluție despre care afirmă, de altfel, că a constituit reperul în constituirea propriei liste de susținători. Din această perspectivă, și pentru considerentele reținute în decizia menționată, acesta afirmă ingerința excesivă a statului asupra dreptului de a fi ales.42. Analizând criticile astfel fundamentate, Curtea constată mai întâi că situațiile ce sunt comparate de autorul excepției în cadrul raționamentului prin analogie sunt diferite. Astfel, în cazul Deciziei nr. 75/2015, Curtea a examinat prevederi referitoare la condițiile de înregistrare a unui partid politic, în raport cu prevederile art. 40 din Constituție – Dreptul de asociere. Ca urmare, soluția și considerentele care o susțin au fost în mod evident determinate de interpretarea pe care Curtea Constituțională a dat-o acestui text constituțional de referință, interpretare care nu poate fi aplicată, tale quale, în privința altui drept fundamental, în speță dreptul de a fi ales.

Înseși exigențele pe care legislația electorală în ansamblu le-a instituit în privința exercitării drepturilor electorale au fost apreciate ca justificând eliminarea condiției excesive de asigurare a reprezentativității partidelor politice încă de la înființarea acestora. „ O parte semnificativă a aspectelor problematice avute în vedere de legiuitor pentru limitarea numărului de partide politice, și anume fragmentarea parlamentară sau finanțarea acestora de la bugetul de stat, își găsește soluțiile chiar în reglementările în vigoare adoptate în aceste materii, respectiv Legea nr. 334/2006 privind finanțarea activității partidelor politice și a campaniilor electorale, republicată în M.Of. nr. 510 din 22 iulie 2010 (art. 14, 15 și 16 din aceasta), și legile electorale (Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Președintelui României,  M.Of. nr. 650 din 12 septembrie 2011, Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului și pentru modificarea și completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, a Legii administrației publice locale nr. 215/2001 și a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, M.Of. nr. 196 din 13 martie 2008, și Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale,  M.Of. nr. 333 din 17 mai 2007). […] prin urmare, legislația în vigoare conține suficiente elemente, de natura unor garanții cu rolul de a limita riscul fragmentării excesive a reprezentării parlamentare sau al supraîncărcării bugetului de stat cu cheltuieli destinate finanțării partidelor politice și a campaniilor electorale. Posibilele efecte negative ce ar apărea în lipsa adoptării măsurii legale examinate sunt, deci, contracarate prin existența unor instrumente legale adecvate, astfel că această condiție nu își mai găsește rațiunea.” . Reprezentativitatea candidaturilor la funcțiile elective se înscrie, de principiu, între „instrumentele legale adecvate” .  Aceasta întrucât desemnarea de candidați în alegeri constituie una dintre condițiile de “existență” a partidelor politice. Astfel, potrivit art. 45 coroborat cu art. 46 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 14/2003, una dintre situațiile de dizolvare pe cale judecătorească a unui partid politic este aceea în care „nu a desemnat candidați, singur sau în alianță, în două campanii electorale succesive, cu excepția celei prezidențiale, în minimum 75 de circumscripții electorale în cazul alegerilor locale, respectiv o listă completă de candidați în cel puțin o circumscripție electorală sau candidați în cel puțin 3 circumscripții electorale, în cazul alegerilor parlamentare”. Așadar, indiferent de numărul de membri fondatori, prin instituirea unor condiții de reprezentativitate prin legislația electorală în privința candidaților partidelor se evită o fragmentare politică excesivă; practic, partidele care nu au forța politică de a desemna candidați în alegeri intră sub incidența cauzei de dizolvare menționată.  

Legiuitorul a instituit, chiar prin legea ale cărei prevederi sunt criticate în cauză, și care a fost adoptată ulterior pronunțării Deciziei nr. 75/2015, asemenea condiții și în privința candidaților partidelor politice. Art. 49 alin. (2) din Legea nr. 115/2015 stabilește că „Pentru fiecare candidat la funcția de primar și listă de candidați pentru consiliul local și pentru consiliul județean, partidele politice, alianțele politice, alianțele electorale și organizațiile cetățenilor aparținând minorităților naționale trebuie să prezinte o listă de susținători, care trebuie să cuprindă minimum 1% din numărul total al alegătorilor înscriși în Registrul electoral și în listele electorale complementare din circumscripția pentru care candidează, dar nu mai puțin de 100 în cazul comunelor, de 500 în cazul localităților urbane de rangul II și III și de 1.000 în cazul județelor, municipiului București, sectoarelor municipiului București și localităților urbane de rangul I.” Instituirea, și în privința partidelor politice, a aceleiași condiții de reprezentativitate la depunerea candidaturilor, impuse pentru candidații independenți, reprezintă o consecință a modificării condițiilor legale referitoare la înregistrarea partidelor politice. Câtă vreme înființarea partidelor politice nu mai impune îndeplinirea unei condiții de reprezentativitate, aceasta va trebui probată la depunerea candidaturilor pentru funcțiile elective, deopotrivă pentru candidații propuși de partidele politice, cât și pentru candidații independenți.46. Totodată, Decizia nr. 75/2015 subliniază o importantă distincție, și anume diferența dintre membri fondatori și susținători. „Dacă legislațiile altor state prevăd condiția depunerii, la înregistrarea partidului politic, a unei liste cu un anumit număr de semnături ale susținătorilor/adepților/simpatizanților, legiuitorul român a impus semnarea de către membrii fondatori, noțiune mult mai restrictivă, deoarece, până la înregistrarea partidului, o persoană poate susține înființarea mai multor partide, care până la înregistrare nu există, din punct de vedere juridic, ca partide politice și deci nu pot avea membri, în timp ce aceeași persoană nu poate avea calitatea de membru fondator decât al unui singur partid politic; dispozițiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 14/2003 impun, deci, restricții mult mai mari sub aspectul atingerii în mod real a numărului cerut de membri fondatori decât dacă s-ar fi raportat la susținători/adepți/simpatizanți ai partidului politic” (§  32). Așadar, caracterul excesiv al condiției impuse de legiuitor în privința exercitării dreptului de asociere în partide politice a fost apreciat cu referire la cerința referitoare la numărul de membri fondatori, iar nu de susținători. Acest din urmă număr (condiție de înregistrare a candidaturii la funcțiile elective) este identic reglementat de Legea nr. 115/2015, deopotrivă pentru partide politice și pentru candidații independenți.47. Astfel fiind, nu poate fi reținută concluzia raționamentului prin analogie enunțată de autorul excepției, întrucât situațiile premisă comparate sunt diferite. Soluția legislativă, precum și sistemul constituțional și legal de referință care a circumstanțiat analiza Curții Constituționale în Decizia nr. 75/2015 sunt diferite de cele supuse analizei în prezenta cauză, astfel că este neîntemeiată susținerea potrivit căreia „art. 50 alin. (2) a căpătat un pronunțat caracter de neconstituționalitate odată cu publicarea Deciziei 75/2015 a Curții Constituționale”. De altfel, textul criticat a fost adoptat ulterior acestei decizii, în cadrul unui demers general realizat, în cursul anului 2015, de adaptare legislativă în considerarea alegerilor locale și parlamentare din anul 2016, inclusiv de corelare a reglementărilor în materie. Au fost astfel adoptate Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, pentru modificarea Legii administrației publice locale nr. 215/2001, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului și a Camerei Deputaților, precum și pentru organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente, M.Of. nr. 553 din 24 iulie 2015, Legea nr. 288/2015 privind votul prin corespondență, precum și modificarea și completarea Legii nr. 208/2015 privind alegerea Senatului și a Camerei Deputaților, precum și pentru organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 866 din 19 noiembrie 2015, respectiv a fost modificată și republicată Legea partidelor politice nr. 14/2003, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 408 din 10 iunie 2015. Nu poate fi reținută nici susținerea potrivit căreia „pentru un candidat independent la Primăria Capitalei, lipsit de logistica tehnică și umană a partidelor, baremul de 1% de semnături din numărul alegătorilor rămâne oricum o constrângere insurmontabilă“, susținere care induce ideea unei inegalități în exercitarea dreptului de a fi ales între candidații partidelor politice și candidații independenți. Astfel, ca urmare a modificării Legii nr. 14/2003 și a eliminării condiției de reprezentativitate la alcătuirea unui partid politic, nu mai subzistă prezumția enunțată de autorul excepției, referitoare la „logistica tehnică și umană” pe care ar presupune-o, de principiu, un partid politic. Deopotrivă partidele politice și candidații independenți trebuie să îndeplinească aceeași condiție în privința prezentării listei de susținători la depunerea candidaturilor pentru funcțiile elective. Diferențele de susținere în sine, concretizate, în cazul unora dintre partidele politice, în existența logisticii menționate de autorul excepției țin deja de natura/substanța competiției politice, reflectând implicit libertatea de voința a electoratului, esențială într-un stat democratic. În ceea ce privește susținerile referitoare la “pervertirea” condiției stabilite de lege și pretinsul comportament fraudulos al unor candidați, acestea nu constituie critici de constituționalitate și, prin urmare, nu intră în competența de soluționare a Curții Constituționale.

Legislația electorală din România a stabilit și stabilește condiția prezentării unei liste de susținători la depunerea candidaturii de către candidații independenți, condiție ce a fost constatată în mod consecvent ca fiind constituțională, inclusiv în privința candidaților independenți la funcția de primar. Curtea Constituțională a reținut, în esență, că aceasta reprezintă o modalitate prin care candidatul la o funcție sau demnitate publică își dovedește potențialul de reprezentativitate, și care previne, totodată, exercitarea abuzivă a dreptului de a fi ales, asigurând accesul efectiv la exercițiul acestui drept persoanelor care, într-adevăr, beneficiază de credibilitatea și susținerea electoratului. Ca urmare, condiția instituită de legiuitor dă expresie, în esență, dezideratelor stabilite de art. 2 din Constituție referitoare la exercitarea suveranității naționale. Cât privește, în sine, numărul susținătorilor necesar pentru înregistrarea unei candidaturi independente, se constată că acesta a fost redus față de reglementările precedente în aceeași materie. Un nou test de proporționalitate sub acest aspect și-ar fi găsit eventual justificarea în ipoteza în care legiuitorul ar fi procedat la mărirea procentului reglementat, iar nu în situația constatată în care, prin reducerea acestuia cu 50%, legiuitorul a creat o evidentă facilitare a exercitării dreptului de a fi ales. Faptul că în privința exercitării altui drept constituțional (dreptul de asociere), legiuitorul a stabilit la un moment dat reguli noi, nu este de natură să îl oblige pe acesta să stabilească același reguli în privința tuturor/altor drepturi constituționale. Nu există niciun temei constituțional pentru a susține raționamentul potrivit căruia numărul de susținători cerut pentru înregistrarea unei candidaturi la o funcție electivă trebuie, în mod necesar, să fie identic cu numărul de fondatori necesar pentru înregistrarea unui partid politic. Rezultă că textul de lege criticat nu aduce atingere dreptului de a fi ales în substanța sa, astfel cum susține autorul excepției, ci condiționează exercițiul său de îndeplinirea unor cerințe, aplicabile în egală măsură candidaților la funcția de primar.

 Curtea urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 115/2015.  Excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 101 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/2015 referitoare la numărul tururilor de scrutin pentru alegerea în funcția de primar,   este inadmisibilă.    „(1) Acceptarea de către biroul electoral de circumscripție a unei candidaturi poate fi contestată de către cetățeni, partidele politice, alianțele politice și alianțele electorale, în termen de cel mult 48 de ore de la data afișării candidaturii. (2) Respingerea de către biroul electoral de circumscripție a unei candidaturi poate fi contestată de către candidat, partidele politice, alianțele politice sau alianțele electorale care au propus candidatura respectivă, în termen de cel mult 48 de ore de la data afișării respingerii candidaturii. (3) Contestațiile trebuie să cuprindă numele și prenumele, adresa și calitatea contestatarului, numele și prenumele persoanei a cărei candidatură a fost admisă sau respinsă, prezentarea temeiurilor contestației, data și semnătura contestatarului și indicarea, dacă este cazul, a persoanei desemnate să îl reprezinte. (4) Contestația și, dacă este cazul, cererea de apel, se depun la instanța competentă să le soluționeze, sub sancțiunea nulității. (5) Contestațiile privind admiterea sau respingerea candidaturilor se soluționează în termen de 48 de ore de la înregistrare, de către judecătoria, respectiv tribunalul în a cărui rază teritorială se află circumscripția electorală. Hotărârea nu se comunică. (6) Împotriva hotărârii date în contestație se poate face apel în termen de 24 de ore de la pronunțare, la instanța ierarhic superioară. Apelul se soluționează în termen de 24 de ore de la înregistrare. (7) Hotărârea pronunțată în apel este definitivă. (8) Instanțele judecătorești competente să soluționeze contestațiile formulate împotriva hotărârilor de admitere sau de respingere a unei candidaturi de către biroul electoral de circumscripție vor lua măsuri de aducere la cunoștință, de îndată, a hotărârii definitive, după expirarea termenelor imperative prevăzute la alin. (5) și (6), biroului electoral de circumscripție care a pronunțat hotărârea atacată, în vederea definitivării candidaturilor.”

 Prevederile art. 101 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/2015, referitoare la tururile de scrutin pentru alegerea în funcția de primar, sunt aplicabile în altă etapă a procesului electoral, respectiv a desfășurării alegerilor, etapă a cărei existență este condiționată de îndeplinirea condițiilor și parcurgerea, în consecință, a etapelor premergătoare, inclusiv depunerea/acceptarea candidaturilor, fiindu-i aplicabile, în mod corespunzător, alte dispoziții legale în privința procedurii de formulare și soluționare a contestațiilor.  Astfel fiind, cu privire la excepția de neconstituționalitate a acestui text de lege, sunt incidente prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale potrivit cărora „Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.” Pe cale jurisprudențială, Curtea a stabilit două criterii/condiții pentru stabilirea/existența legăturii excepției de neconstituționalitate cu soluționarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, condiții care trebuie întrunite cumulativ: aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate (v Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, M.Of. nr. 600 din 12 august 2014). Condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, respectiv a incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești, nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales din prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat. (v și Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, M.Of. nr. 788 din 29 octombrie 2014; Decizia nr. 189 din 31 martie 2015, M.Of. nr. 423 din 15 iunie 2015; Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, M.Of. nr. 431 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 397 din 28 mai 2015, M.Of. nr. 500 din 7 iulie 2015).54. Dispozițiile art. 101 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/2015 nu sunt nici aplicabile în cauza dedusă judecății (contestație împotriva hotărârii biroului electoral de circumscripție de respingere a unei candidaturi) și nici necesare pentru restabilirea stării de legalitate în această cauză (eventuala înregistrare a candidaturii).  A accepta ideea că, în acest cadru, poate fi contestată însăși procedura de desfășurare a alegerilor (subsecventă acceptării candidaturilor), înseamnă, în realitate, a eluda ansamblul reglementărilor care guvernează procedura electorală, reglementări care conferă calitate procesuală în formularea contestațiilor în mod distinct și etapizat, în mod corespunzător “actorilor” electorali/autorităților/structurilor implicate în fiecare etapă. În acest fel, orice contestație, indiferent de obiect, poate deveni un cadru “flexibil”, în care să se invoce, în orice moment al alegerilor, și indiferent de calitatea celui care o formulează, neconstituționalitatea oricăreia dintre prevederile Legii nr. 115/2015. În plus, văzând și dezvoltările jurisprudențiale mai sus referite, a socoti admisibil a se proceda astfel înseamnă a ignora condiția “interesului procesual al invocării excepției de neconstituționalitate” în cazul unei persoane care, în speță, nu îndeplinește condițiile pentru înregistrarea candidaturii la alegerile pentru funcția de primar, deci nu îndeplinește condiția de a participa la etapa alegerilor, de natură a-i conferi calitatea de a contesta modul de organizare și desfășurare a acestora.55. De altfel, însuși autorul excepției, sesizând problemele pe care le ridică excepția de neconstituționalitate formulată, din punct de vedere al cauzelor de inadmisibilitate reglementate de art. 29 din Legea nr. 47/1992, arată că, de fapt, cererea sa privește “extinderea” controlului de constituționalitate asupra art. 101 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/2015, pe care o consideră necesară și justificată în virtutea faptului că cele două articole contestate (art. 50 și art. 101) „formează, împreună, un mecanism de manipulare a legislației electorale în favoarea partidelor la putere, practică sancționată de Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept (Comisia de la Veneția), în Codul de bune practici în materie electorală“. Arată, totodată, că „o  contestare directă a articolului 101, care reglementează stabilirea rezultatului alegerilor și atribuirea mandatelor de primar, nu poate fi făcută decât după epuizarea primului tur de scrutin, fapt care ar lipsi demersul de orice eficiență practică asupra alegerilor din iunie 2016″.

O astfel de “extindere” însă, ar putea avea ca temei doar prevederile exprese ale art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „În caz de admitere a excepției, Curtea se va pronunța și asupra constituționalității altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate prevederile menționate în sesizare“, fiind prin urmare, susceptibilă de a fi analizată ca atare numai în ipoteza admiterii excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 115/2015. Față de concluziile de respingere a excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 115/2015, rezultă că nu sunt întrunite condițiile legale pentru a analiza posibila extindere a excepției de neconstituționalitate și în privința art. 101 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/2015, criticat în raport cu prevederile art. 2, art. 36 alin. (1) și art. 37 alin. (1) din Constituție.

Este incontestabil rolul activ pe care și l-a asumat în realizarea dezideratului garantării supremației Constituției, însă acest rol este și trebuie exercitat în limitele competenței sale constituționale și legale. Or, cauzele de inadmisibilitate au caracter imperativ și sunt de ordine publică. De aceea, nici părțile, într-un proces privind soluționarea excepției de neconstituționalitate, nici Curtea, nu ar putea trece peste o cauză de inadmisibilitate. Ele se impun din oficiu, fiind destinate apărării unui interes eminamente public, privind limitele controlului, ca expresie a competenței de atribuire a Curții în exercitarea acestuia.  Curtea Constituțională 1. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Avram Adrian Liviu în Dosarul nr. 1/C/AL/2016 al Tribunalului București – Secția a III-a – civilă și constată că prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 115/2015 sunt constituționale în raport cu criticile formulate.2. Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 101 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/2015, excepție ridicată de același autor, în același dosar al aceleiași instanțe. Curtea Constituțională ,  Decizie nr. 246 din 4 mai 2016referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 50 alin. (2) și art. 101 alin. (2) și (3) din Legea nr. 115/2015 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, pentru modificarea Legii administrației publice locale nr. 215/2001, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali. M. Of. nr.  441 din 14 iunie 2016.

  Decizia privind alegerea președinților consiliilor județene (2019)

Curtea Constituțională a respins propunerea ca președinții consiliilor județene să fie aleși direct de cetățeni, menținând sistemul de alegere indirectă de către consilierii județeni.

 Această decizie a fost criticată de partidele mai mici și de anumiți activiști, care au susținut că alegerea directă ar fi oferit o reprezentare mai democratică și ar fi limitat influența partidelor mari asupra acestor poziții.

Acestea sunt doar câteva exemple dintr-o listă mai lungă de decizii care au fost percepute ca fiind controversate. În multe cazuri, criticile față de CCR vin din percepția că deciziile sale pot avea un impact direct asupra echilibrului politic sau asupra independenței justiției.

Constituția României prevede alegerea prin vot direct a patru categorii de funcții și demnități publice: Președintele României, Parlamentul României, respectiv alegerea senatorilor și a deputaților, membrii în Parlamentul European și autoritățile administrației publice locale (primari, consilii locale și consilii județene). Astfel, nu există nicio prevedere expresă sau implicită, de nivel constituțional, care să prevadă alegerea prin vot direct a președinților consiliilor județene. Totodată, nu există nici vreo altă categorie de funcții în cazul căreia să fie utilizată alegerea prin vot direct și care să se constituie un precedent în practica electorală românească”, se spune în Nota de fundamentare a Ordonanței de urgență (https://romania.europalibera.org, 4 februarie, 2020-)

Guvernul a adoptat  o ordonanță de urgență prin care este modificată legislația pentru ca președintele Consiliului Județean să fie ales din nou prin vot direct de către cetățeni. Premierul Viorica Dăncilă a spus că acest lucru va da mai multă legitimitate și responsabilitate președinților care vor pune în practică strategiile pentru care cetățenii i-au ales. „Președintele Consiliului județean nu trebuie să facă obiectul negocierilor între partide”, spune premierul.
(https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/presedintii-de-consilii-judetene-vor-fi-alesi-prin-vot-de-cetateni-anuntul-vioricai-dancila)

Partidul Național Liberal solicită Avocatului Poporului să sesizeze CCR în privința OUG 40/2019 referitoare la alegerea președinților de consilii județene. În opinia liberalilor, acest act normativ “încalcă grav” Legea fundamentală și “induce o discriminare” între aleșii locali, a declarat vineri purtătorul de cuvânt al PNL, Ionel Dancă (https://stirileprotv.ro)

Până acum, exista o diferență vizavi de alegerea reprezentanților, în special în Administrația Publică Locală. Dacă primarul este ales uninominal, președintele de consiliul județean era ales ca urmare a votului consilierilor județeni. Să aducem cetățeanul foarte aproape de actul decizional. Așadar, una dintre cele mai importante și reprezentative funcții la nivelul județului, cea de președinte al consiliului județean, trebuie să fie aleasă direct uninominal, prin vot secret, de către toți cetățenii, tocmai pentru a legitima și responsabiliza orice ales local din orice județ“, a anunțat vicepremierul Daniel Suciu ( https://www.romania-actualitati.ro/stiri/romania/presedintii-consiliilor-judetene)

Prin Decizia nr. 60/2020   referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ, Curtea Constituțională respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate invocată direct de Avocatul Poporului și constată că dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2019 privind Codul administrativ sunt constituționale în raport cu criticile de neconstituționalitate formulate,  cu opinie separată.

 De esența situației extraordinare nu este caracterul de noutate al acesteia. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a clarificat prima cerință a art. 115 alin. (4) din Constituție, precizând că situația extraordinară exprimă un grad mare de abatere de la obișnuit sau comun și că aceasta trebuie să aibă un caracter obiectiv, fără a depinde de voința Guvernului, dar nu și că trebuie să reprezinte, prin ea însăși, un element de noutate. Îndeplinirea cerințelor referitoare la existența situației extraordinare nu depinde în mod obligatoriu de producerea unui eveniment spontan sau cu caracter de noutate. Desigur, situația extraordinară se poate raporta și la evenimente sau situații neprevăzute, apărute intempestiv, dar nu impune cu necesitate atributul ineditului sau o anumită particularitate necunoscută până la momentul reglementării prin ordonanță de urgență.

Guvernul este abilitat din punct de vedere constituțional ca, prin mijloacele pe care le are la îndemână, să garanteze îndeplinirea obligațiilor României față de Uniunea Europeană. Astfel, folosirea ordonanțelor de urgență pentru punerea de acord a legislației naționale cu cea comunitară în situația în care era iminentă declanșarea procedurii de infringement în fața Curții de Justiție este pe deplin constituțională. În aceste condiții, se constată că ordonanța de urgență criticată respectă exigențele art. 115 alin. (4) din Constituție” (Decizia nr. 802 din 19 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 23 iunie 2009,  Decizia nr. 1.070 din 14 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 1 noiembrie 2011).

Decizia privind pensiile speciale ale magistraților (2020)

  În 2020, CCR a decis că eliminarea pensiilor speciale ale magistraților este neconstituțională. Aceasta a fost parte dintr-un pachet legislativ mai amplu care urmărea eliminarea pensiilor speciale în diverse categorii profesionale.

  Decizia a fost văzută ca o protecție excesivă a unor privilegii, în special într-o perioadă de tensiuni sociale legate de inegalitățile economice. Mulți au criticat CCR pentru menținerea unor privilegii percepute ca fiind injuste. ChatGPT

Prin Decizia nr.467, Curtea Constituțională  1. Admite obiecția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile art. I-IV, art. XIII alin.(5) și (6) și art. XV din Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu și a Legii nr.227/2015 privind Codul fiscal, precum și anexele nr.1-3 la aceasta sunt neconstituționale.   Respinge, ca neîntemeiată, obiecția de neconstituționalitate și constată că Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu și a Legii nr.227/2015 privind Codul fiscal este constituțională în raport cu criticile de neconstituționalitate extrinsecă formulate.

În Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunțată de CEDO în Cauza Beian împotriva României, §  59 – Curtea relevă că pe baza articolului 14 din Convenție, o normă legală „este discriminatorie dacă nu are o justificare «obiectivă și rezonabilă», adică dacă nu urmărește un «scop legitim» sau nu există un «raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat»”.

Legea analizată vizează regimul pensiilor de serviciu prevăzute de Legea nr.303/2022 privind statutul judecătorilor și procurorilor, M.Of. nr.1102 din 16 noiembrie 2022, Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al personalului care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice, M.Of. nr.1197 din 14 decembrie 2004, Legea nr.94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicat în M.Of. nr.238 din 3 aprilie 2014, Legea nr.216/2015 privind acordarea pensiei de serviciu membrilor Corpului diplomatic și consular al României, M.Of. nr.546 din 22 iulie 2015, Legea nr.223/2007 privind Statutul personalului aeronautic civil navigant profesionist din aviația civilă din România, M.Of. nr.481 din 18 iulie 2007, Legea nr.7/2006 privind statutul funcționarului public parlamentar, republicat în M.Of. nr.345 din 25 mai 2009, și Legea nr.223/2015 privind pensiile militare de stat, M.Of. nr.556 din 27 iulie 2015, coroborate cu o modificare operată la nivelul Codului fiscal care privește impozitarea pensiilor de serviciu. Ca atare, obiectul reglementării este unul unitar, iar dispozițiile de modificare cuprinse în legea analizată realizează o regândire structurală a regimului juridic al pensiilor de serviciu din respectivele acte. O asemenea reglementare nu poate avea, desigur, pretenția codificării, având în vedere necesitatea menținerii unor statute profesionale distincte și complete din punct de vedere legislativ ale beneficiarilor pensiilor de serviciu. Totuși, întrucât obiectul reglementării vizează în mod exclusiv stabilirea condițiilor de dobândire a pensiei de serviciu și impozitarea acesteia, urmează a se reține că acesta este unul unitar sub aspectul materiei legislative, astfel că legea criticată nu încalcă art.1 alin.(5) și art.147 alin.(4) din Constituție.

În cauză, nu poate fi invocată Decizia nr.153 din 6 mai 2020, M.Of. nr.489 din 10 iunie 2020, întrucât aceasta, pentru a ajunge la concluzia caracterului eterogen al reglementării în materia pensiilor de serviciu, a avut în vedere faptul că legea trata împreună profesiile de carieră cu funcțiile de demnitate publică, din perspectiva pretinsului deziderat de eliminare a „pensiilor speciale”, fără a se respecta exigențele impuse atât din punctul de vedere al formei specifice fiecărui domeniu de reglementare, cât și din punctul de vedere al fondului reglementărilor [v  Decizia nr.153 din 6 mai 2020, §  113].

Ca principiu, orice reglementare referitoare la salarizarea și stabilirea pensiilor magistraților trebuie să respecte cele două principii, al independenței justiției și al statului de drept, cadrul constituțional actual fundamentând securitatea financiară a magistraților [Decizia nr.900 din 15 decembrie 2020, M.Of. nr.1274 din 2 decembrie 2020, §  127].

  Condiția de vechime efectivă stabilită de prevederile legale criticate constituie o exigență constituțională impusă de Curtea Constituțională în Decizia nr.900 din 15 decembrie 2020, §  152, prin care s-a statuat că „Pensia de serviciu fiind inerentă «carierei în magistratură», condiția vechimii de 25 de ani trebuie raportată la perioada de timp pe care persoana a dedicat-o efectiv acestei cariere, suportând în mod implicit incompatibilitățile, interdicțiile, responsabilitățile și riscurile pe care le presupune exercitarea profesiei judiciare, iar nu și perioada în care, spre exemplu, a exercitat profesia de avocat, personal de specialitate juridică în fostele arbitraje de stat, consilier juridic sau jurisconsult, astfel cum prevede legea în vigoare”.

 Componenta instituțională a independenței justiției acoperă sistemul judiciar în întregime și implică existența unor garanții, cum ar fi: statutul magistraților (condițiile de acces, procedura de numire, garanții solide care să asigure transparența procedurilor prin care sunt numiți magistrații, promovarea și transferul, suspendarea și încetarea funcției), stabilitatea sau inamovibilitatea acestora, garanțiile financiare, independența administrativă a magistraților, precum și independența puterii judecătorești față de celelalte puteri în stat, securitatea financiară, care presupune și asigurarea unei garanții sociale, cum este pensia de serviciu a magistraților. Principiul independenței justiției apără pensia de serviciu a magistraților, ca parte integrantă a stabilității financiare a acestora, în aceeași măsură în care apără celelalte garanții ale acestui principiu. Statutul constituțional al magistraților impune acordarea pensiei de serviciu ca o componentă a independenței justiției, garanție a statului de drept, prevăzut de art.1 alin.(3) din Constituție (Decizia nr.900 din 15 decembrie 2020, precitată, §  124, Decizia nr.873 din 9 decembrie 2020, M.Of. nr.50 din 15 ianuarie 2021, și Decizia nr.20 din 2 februarie 2000, M.Of. nr.72 din 18 februarie 2000).

  Curtea a fixat reperele de natură constituțională în materia pensiei de serviciu a magistraților, limitând marja de apreciere a legiuitorului în procesul de legiferare: principiul independenței justiției, corolar al principiului statului de drept, este garantat, la nivel constituțional, de statutul magistraților, dezvoltat prin lege organică, care cuprinde o serie de incompatibilități și interdicții, precum și responsabilitățile și riscurile pe care le implică exercitarea acestei profesii, și impune acordarea pensiei de serviciu acestei categorii profesionale. Așa fiind, orice reglementare referitoare la salarizarea și stabilirea pensiilor magistraților trebuie să respecte cele două principii, al independenței justiției și al statului de drept, cadrul constituțional actual fundamentând securitatea financiară a magistraților (Decizia nr.900 din 15 decembrie 2020, §  127).

  Curtea a subliniat de nenumărate ori în jurisprudența sa (Decizia nr.39 din 29 ianuarie 2004, M.Of. nr.217 din 12 martie 2004, Decizia nr.683 din 27 iunie 2012, M.Of. nr.479 din 12 iulie 2012) importanța principiului est modus in rebus atunci când legiuitorul condiționează accesul la beneficiul unui drept de îndeplinirea anumitor exigențe, acesta trebuie să se orienteze după criterii raționale, neputând face abstracție, pe de o parte, de realitatea de fapt și de drept existentă și, pe de altă parte, de previzibilitatea normativă care constituie un element intrinsec al statului de drept.

  Componenta instituțională a independenței justiției nu impune eo ipso conservarea și perpetuarea ad aeternum a ansamblului de reglementări din sistemul de pensionare a magistraților. Acest sistem cunoaște atât constante, cât și variabile sub aspectul elementelor pe care le cuprinde. Din jurisprudența Curții Constituționale se deduce că, în privința pensiilor de serviciu din sistemul justiției, constantele sunt vechimea efectivă în funcție și baza de calcul.

  Cu privire la vechimea efectivă în funcție, aceasta este dimensionată la un nivel de 25 de ani de noua reglementare, realizând o îndreptare a unei soluții legislative cuprinse în reglementarea în vigoare și racordând-o la cerințele stabilite în Decizia Curții Constituționale nr.900 din 15 decembrie 2020. Ca atare, indiferent de vechimea juridică a persoanei în cauză, aceasta, pentru a beneficia de pensie de serviciu, trebuie să fi activat cel puțin 25 de ani în funcțiile prevăzute de art. I pct.1 [cu referire la art.221 alin.(1)] din legea criticată. Desigur, această obligație constituțională a legiuitorului trebuie realizată în timp și treptat în funcție de criterii raționale, ținându-se seama în mod tranzitoriu – ca vechime asimilată – de vechimea necesară stabilită de lege la data la care s-a realizat accesul în funcțiile prevăzute de art. I pct.1 [cu referire la art.221 alin.(1)] din legea criticată. Ca atare, norma analizată sub aspectul stabilirii unei vechimi efective în funcție de 25 de ani (fără perioade asimilate) nu contravine componentei instituționale a independenței justiției, dar lipsa reglementării unor norme tranzitorii raționale care să conducă treptat la finalitatea urmărită, corelată cu pierderea iremediabilă a perioadei asimilate antereferite, conduce la încălcarea componentei instituționale a independenței justiției, cu referire directă la condițiile necesar a fi îndeplinite pentru acordarea pensiei de serviciu.

Prin urmare, modul defectuos de realizare a eșalonării creșterii vârstei standard de pensionare este de natură să încalce art.1 alin.(5) din Constituție în componenta sa de securitate juridică corelat cu componenta instituțională a independenței justiției, cu referire directă la condițiile necesar a fi îndeplinite pentru acordarea pensiei de serviciu. Se încalcă, astfel, art.1 alin.(3) și (5) cu referire la art.124 alin.(3) din Constituție.

Art. I pct.1, 2, 4, 7 și 8, art. II și art. IV pct.1, 3, 4 și 5 din legea criticată, precum și anexele nr.1-3 la aceasta sunt neconstituționale în raport cu art.1 alin.(3) și (5) cu referire la art.124 alin.(3) din Constituție.   Curtea va reține și neconstituționalitatea art. I pct.5 din lege, ca urmare a constatării neconstituționalității art. I pct.2 din lege, fără însă ca soluția de principiu menționată la art. I pct.5 din lege să fie afectată de vreun viciu de neconstituționalitate.

  Totodată, sintagma „media indemnizațiilor de încadrare brută lunare și sporurile cu caracter permanent, din ultimele luni consecutive de activitate, conform eșalonării prevăzute în anexa nr.3” din cuprinsul art. I pct.1, 2 și 4 din legea criticată, precum și sintagma „media salariilor de bază brute lunare realizate, inclusiv sporurile cu caracter permanent” din cuprinsul art. IV pct.1 din lege,  întrucât nu se raportează la o bază de calcul care să permită stabilirea unui cuantum al pensiei de serviciu cât mai apropiată de venitul avut la data pensionării, astfel cum s-a arătat anterior, încalcă art.147 alin.(4) din Constituție, fiind contrare Deciziei nr.900 din 15 decembrie 2020.

Principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite. Totodată, situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional. Discriminarea se bazează pe noțiunea de excludere de la un drept, iar remediul constituțional specific, în cazul constatării neconstituționalității discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului [Decizia nr.755 din 16 decembrie 2014, M.Of. nr.101 din 9 februarie 2015, §  23].

  Aplicând aceste considerente , se constată că are loc o încălcare a dispozițiilor art.16 alin.(1) din Constituție corelate cu cele ale art.4 alin.(2), cu referire la criteriile nediscriminării astfel cum aceste dispoziții au fost interpretate prin Decizia Curții Constituționale nr.513 din 20 iunie 2006, M.Of. nr.598 din 11 iulie 2006, care a consacrat și vârsta drept criteriu de discriminare. Reglementarea unor vârste de pensionare atât de diferite și decalate într-un mod lipsit de echilibru pentru persoane născute în ani consecutivi, respectiv 50 de ani pentru cele născute în anul 1975 și 60 de ani pentru cele născute începând cu anul 1976, nu poate conduce decât la constatarea existenței unei discriminări a acestei din urmă categorii de persoane, legiuitorului revenindu-i sarcina de a înlătura starea de discriminare și de a acorda un acces similar la beneficiul dreptului la pensie de serviciu și pentru această categorie de persoane.

  Prin urmare, art. I pct.1, 7, 8 din legea criticată, precum și anexele nr.1 și 2 la aceasta încalcă și art.16 alin.(1) din Constituție.

Principiul neretroactivității legii protejează dobândirea calității de pensionar și prestațiile deja obținute; în schimb, prestațiile viitoare nu intră în sfera de protecție a art.15 alin.(2) din Constituție. În virtutea acestei concepții, Curtea a acceptat constituționalitatea diminuării cuantumului pensiilor de serviciu (cu excepția celor din sistemul justiției) prin conversia acestora în pensii contributive, operațiune realizată prin Legea nr.119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor. Trebuie subliniat faptul că, la data pronunțării Deciziei nr.871 din 25 iunie 2010, care a generat o jurisprudență bogată, Curtea Constituțională constatase existența unei situații de criză economică (Decizia nr.1414 din 4 noiembrie 2009, M.Of. nr.796 din 23 noiembrie 2009), ce a fost contrapusă dreptului la pensie coroborat cu principiul neretroactivității legii. Acesta, deși obiectiv în sine, poate cunoaște limitări inerente datorită unei situații excepționale întemeiate pe art.53 din Constituție.

  Generalizarea acestei jurisprudențe a Curții Constituționale cu privire la situațiile care sunt străine art.53 din Constituție – care, prin ipoteza sa normativă, vizează numai situația în care există o abatere normativă de la conținutul și exercițiul firesc al drepturilor sau libertăților fundamentale (Decizia nr.190 din 28 martie 2019, M.Of. nr.424 din 30 mai 2019, §  13, sau Decizia nr.789 din 23 noiembrie 2021, M.Of. nr.59 din 19 ianuarie 2022, §  31) – este însă eronată, întrucât în lipsa elementului care angajează aplicarea art.53, principiul neretroactivității legii este unul obiectiv, o garanție acordată de stat în favoarea persoanei, care nu poate fi limitat prin apelarea la alte construcții juridice. În caz contrar, destinatarul normei, beneficiarul pensiei, este pus în situația de a nu mai avea siguranța garantării dreptului său la pensie astfel cum acesta a fost obținut, fiind grav afectate, astfel, certitudinea, stabilitatea și securitatea juridică. De aceea, exegeza Deciziei nr.871 din 25 iunie 2010 trebuie raportată la situația excepțională de criză economico-financiară în care s-a găsit statul român, în contextul obiectiv al crizei economico-financiare mondiale, aspect care s-a încadrat în cerința apărării securității sale naționale. Însă, în lipsa incidenței și aplicării art.53 din Constituție, principiul neretroactivității legii civile nu poate fi supus niciunei limitări, întrucât acesta reprezintă un element al nucleului de bază al securității juridice, care permite persoanei o reprezentare previzibilă pentru viitor a efectelor actelor care o privesc în mod direct/indirect. Ca atare, efectele unui act deja încheiat nu pot fi repuse permanent în discuție, starea de incertitudine și nesiguranță neputând fi opusă unei situații juridice certe și definitiv consolidate prin actul de pensionare.

  Securitatea juridică reprezintă una dintre valorile fundamentale ale statului, fiind cuprinsă în mod implicit la art.1 din Constituție, și reprezintă o garanție a statului de drept, iar rațiunea sa constă tocmai în a proteja individul de arbitrar, mai ales în relațiile dintre individ și stat. Deși nu este în mod expres consacrat de Legea fundamentală, acest principiu se deduce atât din prevederile art.1 alin.(3) și (5) din Constituție, cât și din preambulul C.E.D.H. , astfel cum a fost interpretat de CEDO în jurisprudența sa. În legătură cu acest principiu, instanța europeană a reținut că „unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice” (Hotărârea din 6 iunie 2005, pronunțată în Cauza Androne împotriva României, §  44, Hotărârea din 7 octombrie 2009, pronunțată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, §  99). Curtea europeană a mai statuat că, „odată ce a fost adoptată o soluție de către stat ea trebuie implementată cu o claritate și o coerență rezonabile pentru a evita pe cât posibil insecuritatea juridică și incertitudinea pentru subiecții de drept” (Hotărârea din 1 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Păduraru împotriva României, §  92).

  Spectrul remodelării elementelor definitorii ale dreptului la pensie deja exercitat (pensie aflată în plată) afectează integritatea și substanța acestuia și pune sub semnul îndoielii încrederea cetățeanului în stat și în activitatea de legiferare. Evenimente viitoare și incerte nu pot influența negativ dreptul care a fost dobândit și a intrat în sfera patrimonială a persoanei. Ca atare, odată cu decizia de pensionare, persoana dobândește calitatea de pensionar, și, în același timp, o pensie atașată acestei calități, care se obține cu îndeplinirea anumitor condiții stabilite de lege, condiții care au condus la calculul pensiei de serviciu după o anumită metodologie și o anumită formulă, cu respectarea legii în vigoare la respectivul moment. Cu alte cuvinte, modalitatea de calcul al pensiei respective rămâne guvernată de legea sub imperiul căreia a fost obținută. Nu se poate accepta ca, ulterior acestui moment, legiuitorul să stabilească o nouă modalitate de calcul care să conducă la recalcularea negativă a pensiei, însă, din punctul de vedere al securității juridice, ori de câte ori legiuitorul apreciază ca fiind necesar, o îmbunătățire a modului de calcul care să conducă la o creștere a pensiei aflate în plată este în concordanță cu principiul neretroactivității legii, pentru că neretroactivitatea este o garanție pentru cetățean, o protecție constituțională acordată în beneficiul său. Securitatea juridică cere și impune o protecție ascendentă, de sporire a garanțiilor referitoare la conservarea dreptului care a fost dobândit prin emiterea deciziei de pensionare. Orice încercare de reconsiderare a elementelor aplicabile la acel moment pentru pensiile aflate în plată afectează securitatea juridică în componenta garanției de neretroactivitate a legii.

  Trebuie realizată distincția dintre consecințele și efectele deja trecute, epuizate sau complet realizate ale unor acte sau situații anterioare și consecințele și efectele viitoare, adică nerealizate în momentul intrării în vigoare a noii legi, ale acelor acte sau situații anterioare.

  Curtea nu poate achiesa la ideea potrivit căreia prestațiile viitoare rezultate din decizia de pensionare reprezintă efecte viitoare ale acesteia, pentru că, în realitate, modul de calcul este un element definitiv dobândit și consolidat, iar prestațiile viitoare sunt realizate pe baza criteriilor avute în vedere la momentul emiterii deciziei. De altfel, persoana, în măsura în care optează pentru pensionare, o face în considerarea condițiilor existente și stabilite prin lege la acel moment. Succesivitatea lunară a cuantumului pensiei nu poate fi calificată ca fiind o chestiune pendinte, în virtutea căreia statul să se prevaleze de a adopta reglementări de natură să reașeze modul de calcul al pensiei, ci un drept dobândit în urma consolidării definitive a raportului juridic dintre stat și beneficiar. Ca atare, drepturile legal câștigate anterior din actul pensionării nu pot fi afectate (v  mutatis mutandis Decizia nr.120 din 15 februarie 2007, M.Of. nr.204 din 26 martie 2007), iar noile criterii sau condiții stabilite de legiuitor în privința pensionării nu pot fi aplicate cu efecte retroactive unei situație juridice definitiv consolidate astfel cum rezultă din actul pensionării (Decizia nr.375 din 6 iulie 2005, M.Of. nr.591 din 8 iulie 2005, pct. h).

  Prin urmare, întrucât recalcularea pensiilor aflate în plată după o formulă care diminuează baza de calcul avută în vedere la data dobândirii dreptului de pensie are drept consecință diminuarea drepturilor aflate în plată, rezultă că art. III din legea criticată încalcă principiul securității juridice în componenta sa privitoare la neretroactivitatea legii [art.1 alin.(3) și (5) coroborat cu art.15 alin.(2) din Constituție].

  Totodată, având în vedere că această recalculare vizează beneficiari ai pensiei de serviciu din sistemul justiției coroborat cu faptul că este afectată o garanție a independenței justiției (pensia de serviciu) care a fost activată prin emiterea deciziei de pensionare, rezultă că garanția respectivă nu este efectivă (din moment ce poate fi supusă unor variațiuni care să îi diminueze puterea), fiind fragilizată în sine componenta instituțională a independenței justiției, ceea ce este contrar art.124 alin.(3) din Constituție.

  Cele arătate mai sus sunt valabile în privința întregului sistem al justiției, respectiv judecători, procurori și magistrați-asistenți, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, având în vedere statutul și contribuția acestora în cadrul sistemului justiției.

Jalonul nr.215 privind reforma sistemului public de pensii face parte din Planului Național de Redresare și Reziliență (PNRR) Partea 2, Componenta 8 Reforma fiscală și reforma pensiilor, care, în contextul problematicii pensiilor de serviciu, menționează necesitatea legiferării „luând în considerare și jurisprudența Curții Constituționale”. Curtea Constituțională Decizia nr.467 din 2 august 2023 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I-IV, ale art. XIII alin.(5) și (6) și ale art. XV din Legea pentru modificarea și completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu și a Legii nr.227/2015 privind Codul fiscal, a anexelor nr.1-3 la aceasta, precum și a legii în ansamblul său ,  M. Of.  nr.727 din 07.08.2023

Dreptul de a vota și dreptul de a fi ales

Dreptul de a vota și dreptul de a fi ales sunt cruciale pentru stabilirea și pentru menținerea fundamentelor unei democrații autentice și efective, guvernate de preeminența dreptului (v , mutatis mutandis, Hotărârea din 17 mai 2016, pronunțată în Cauza Karácsony și alții împotriva Ungariei, §  141) și sunt garantate prin Constituție.

Dacă doamna Diana Iovanovici-Șoșoacă îndeplinește condițiile de eligibilitate de natură constituțională referitoare la respectarea Constituției și a democrației. Curtea a evaluat conduita și declarațiile sale publice, precum și efectele acestora în plan constituțional.

Integrarea euroatlantică și faptul că România face parte din marea familie europeană care se fundamentează pe ideea de stat de drept și democrație reprezintă un punct de reper în istoria constituțională a statului, care indică o opțiune ireversibilă de tip constituțional. Este axiomatic că însăși adoptarea Constituției din 1991 are semnificația respingerii regimurilor de tip totalitar, autoritarist sau anarhic, ceea ce înseamnă că pârghiile democratice nu pot fi folosite în scopul distorsionării/deformării/ contestării a înseși ordinii constituționale astfel instaurate sau a parcursului european al României. Apartenența la UE și la NATO constituie garanția politică, respectiv militară a evoluției democratice a statului și a asigurării existenței statului de drept.

  Rezultă că democrația, statul de drept și respectul datorat Constituției constituie coordonatele esențiale, imutabile și definitorii ale statului român. Apartenența la UE și la NATO sunt opțiuni fundamentale constituționale pentru democrație și reprezintă finalitatea unui lung și anevoios proces politico-istoric realizat prin efortul întregii societăți românești și, în aceste condiții, reprezintă garanții ale valorilor înscrise în Constituție, fiind consacrate, de altfel, în mod expres, prin aceasta. Erodarea acestor valori și garanții echivalează cu o respingere a opțiunilor democratice fundamentale statornicite prin înlăturarea regimului dictatorial-comunist și impuse de imperativele Revoluției din decembrie 1989 și de voința suverană a poporului român exprimată prin referendumurile de aprobare a Constituției din 1991 (desfășurat la 8 decembrie 1991) și a legii sale de revizuire din anul 2003 (18–19 octombrie 2003).

Respectarea Constituției este o obligație generală a cetățenilor, iar această obligație de natură constituțională pentru candidații la funcția de Președinte al României trebuie interpretată prin prisma art.80 alin.(2) („veghează la respectarea Constituției”), ceea ce înseamnă că nu este doar o simplă atitudine sau un comportament de conformare pură și simplă la exigențele Constituției, ci de o manifestare activă și responsabilă în acest sens. Cu alte cuvinte, în privința candidatului la funcția supremă în stat, dreptul de a fi ales implică, în mod necesar, condiția de a respecta, în mod neechivoc, Constituția și de a avea o conduită de natură constituțională responsabilă, aptă să susțină funcția Președintelui României de a veghea la respectarea Constituției.

  Din cea de-a doua perspectivă, în privința persoanei care a depus jurământul, obligațiile anterior enunțate se concretizează și vor trebui exercitate în mod efectiv. Ca atare, diferența dintre cele două calități – candidat sau Președinte – ține de efectivitatea realizării atribuțiilor prezidențiale, și nu de un raport contradictoriu între acestea cu referire la obligația de a respecta Constituția și valorile ei/de a veghea la respectarea acesteia. Cu alte cuvinte, obligația de a respecta Constituția – împreună cu cele două laturi ale sale: conformare individuală, respectiv mediere în societate – nu este o chestiune care vizează exclusiv data intrării în exercițiul mandatului, ci este o condiție de fond pentru a accede la funcția de Președinte al României. Candidatul trebuie să manifeste, fără dubii, voința de a apăra valorile și ordinea constituțională, cât și o atitudine activă necesară aplicării și supravegherii aplicării Constituției. Conduita candidatului la funcția supremă în stat nu se cantonează numai în sfera unei obligații generale de asumare a respectării Constituției, ci trebuie să se caracterizeze printr-un discurs public coerent orientat spre respectarea axiologică a Constituției pentru a impune/consolida/valorifica în mod credibil un comportament constituțional loial prin dialog și dezbateri, indicând și prefigurând, astfel, capacitatea și voința candidatului de a se implica în procesul democratic. Ca atare, respectarea Constituției și a valorilor sale nu este o opțiune sau facultate, ci o obligație înscrisă expres în cuprinsul Legii fundamentale și consolidată prin jurământul de credință, ca expresie a fidelității față de țară.

Obligația de a respecta Constituția, împreună cu cele două laturi ale sale, constituie o condiție esențială de eligibilitate intrinsecă și de fond în privința candidatului pentru funcția de Președinte al României.

Curtea verifică în mod direct și nemijlocit acțiunile/ inacțiunile care încalcă Legea fundamentală, nefiind necesară o acțiune intermediară concretizată, în prealabil, prin pronunțarea unor hotărâri judecătorești. Interpretarea noțiunilor și conceptelor constituționale, determinarea sferei și limitelor drepturilor și libertăților fundamentale sau explicitarea organizării și funcționării în cadrul raporturilor de drept constituțional a autorităților statului, precum și aplicarea directă a Constituției țin de competența exclusivă a Curții Constituționale [v  mutatis mutantis Decizia nr.377 din 31 mai 2017, M.Of. nr.586 din 21 iulie 2017, §§   66, 70 sau 71]. În schimb, instanța judecătorească are competența de a aplica direct Constituția numai în situația în care Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea unei soluții legislative și a autorizat, prin decizia respectivă, aplicarea directă a unor prevederi constituționale, în lipsa unei reglementări legale a situației juridice create în urma deciziei de admitere a excepției de neconstituționalitate în ipoteza și termenii stabiliți prin decizia de constatare a neconstituționalității pronunțată de Curtea Constituțională [v , cu privire la aplicarea directă a Constituției, Decizia nr.186 din 18 noiembrie 1999, M.Of. nr.213 din 16 mai 2000, Decizia nr.774 din 10 noiembrie 2015, M.Of. nr.8 din 6 ianuarie 2016, Decizia nr.895 din 17 decembrie 2015, M.Of. nr.84 din 4 februarie 2016, Decizia nr.24 din 20 ianuarie 2016, M.Of. nr.276 din 12 aprilie 2016, §  34, Decizia nr.794 din 15 decembrie 2016, M.Of. nr.1029 din 21 decembrie 2016, §  37, sau Decizia nr.377 din 31 mai 2017, §  65].

Revine în mod exclusiv Curții Constituționale competența de a verifica dacă în exercitarea dreptului politic de a fi ales în funcția de Președinte al României candidatura îndeplinește toate condițiile de eligibilitate rezultate din Constituție. Pentru a determina dacă doamna Diana Iovanovici-Șoșoacă îndeplinește condițiile de eligibilitate de natură constituțională referitoare la respectarea Constituției și a democrației, Curtea va evalua conduita și declarațiile sale publice, precum și efectele acestora în plan constituțional.

Declarațiile publice, luările de poziții și exprimarea unor convingeri în contradicție cu valorile constituționale și cu exigențele unei societăți democratice, coroborate cu participarea la anumite evenimente publice sunt temeiuri suficiente pentru a indica faptul că doamna Diana Iovanovici-Șoșoacă, în calitate de candidat la funcția de Președinte al României, pune la îndoială și desconsideră obligația de respectare a Constituției prin discursul său public referitor la înlăturarea unor garanții esențiale ale valorilor și opțiunilor fundamentale ale statului, respectiv calitatea de stat membru al UE și al NATO. Prin urmare, este evident că respectarea Constituției și apărarea democrației – condiții pentru a candida la funcția de Președinte al României – sunt aspecte străine discursului public promovat de aceasta

Înregistrarea candidaturii doamnei Diana Iovanovici-Șoșoacă la alegerile pentru Președintele României din anul 2024 încalcă condițiile de eligibilitate prevăzute de dispozițiile constituționale ale art.1 alin.(3) și (5), ale art.82 alin.(2), corelate cu cele ale art.148 și 149, cu referire la valorile democrației, la statul de drept, la respectarea Constituției corelate cu garanția politico-militară a acestora, respectiv apartenența României la UE și NATO.   Curtea va admite contestațiile formulate și va anula Decizia Biroului Electoral Central nr.18/D din 3 octombrie 2024. Hotărârea nr.2 din 5 octombrie 2024 privind contestarea înregistrării candidaturii doamnei Diana Iovanovici-Șoșoacă la alegerile pentru Președintele României din anul 2024 ,  cu opinie separată,  M. Of.  nr.1003 din 08.10.2024

În consonanță cu soluția Curții,  observăm că nu este vorba de comportamente, discursuri, calificări politice văzute ca simpleacte de  propagandă electorală ,  ci de o conduită generală și constanță de natură constituțională iresponsabilă, ce nu o face aptă să susțină funcția Președintelui României, 

În dezacord cu opinia separată, observăm că nu este vorba „de o hotărâre judecătorească (subl. ns. –D. C. ) definitivă de interzicere a dreptului acestei persoane de a fi aleasă care să fi fost depusă la dosarlipsind o condiție esențială de eligibilitate intrinsecă și de fond în privința candidatului pentru funcția de Președinte al României. Curtea Constituțională nu se pronunțase într-o judecată subiectivă individuală, sau chiar penală,  ce ar fi impus un drept personal la apărare etc. Înregistrarea candidaturii doamnei Diana Iovanovici-Șoșoacă la alegerile pentru Președintele României   încalcă condițiile de eligibilitate prevăzute de dispozițiile constituționale ale art.1 alin.(3) și (5), ale art.82 alin.(2), corelate cu cele ale art.148 și 149, cu referire la valorile democrației, la statul de drept, la respectarea Constituției corelate cu garanția politico-militară a acestora, respectiv apartenența României la UE și NATO.

Decredibilizarea Curții Constituționale  poate fi privită în contexte în care instituția este percepută ca fiind influențată politic sau ca luând decizii care nu respectă standardele juridice și constituționale în mod imparțial.

Judecătorii Curții Constituționale solicită Parlamentului, Președintelui României, Guvernului, Administrației publice centrale, Administrației publice locale, Autorității judecătorești, să ia măsuri de oprire a acțiunilor defăimătoare la adresa Curții Constituționale, potrivit unui comunicat al Curtea Constituțională (https://www.juridice.ro/).Aceste acțiuni, cărora li se adaugă, în ultima perioadă, actele denigratoare la adresa unora dintre judecătorii Curții Constituționale, cărora li se contestă moralitatea, integritatea, pregătirea profesională, produc grave prejudicii de imagine Curții Constituționale şi tind la decredibilizarea sa, punând sub semnul îndoielii deciziile pe care Curtea le-a pronunțat. Se aduce astfel atingere dispozițiilor art. 147 alin. 4 din Constituție, potrivit cărora deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, se încalcă normele democratice şi principiile statului de drept, cu consecințe grave asupra stabilității instituționale în România şi asupra imaginii internaționale a țării, astfel cum o subliniază şi Raportul Comisiei Europene către Parlamentul European şi Consiliu arătat.”, se arată în comunicat (23 august 2012).

Este la modă conceptul de lebădă neagră cu referire la evenimente considerate ca fiind puțin probabile,  dar care se produc și au un impact major,  schimbând fața țării ! (Nassim  Nicholas Taleb,  Lebădă neagră. Impactul foarte puțin probabil,  Ed. Curtea Veche,  2009,  v și  Flori Bălănescu,  Cristian Troncotă,  Securitatea noastră cea de toate zilele,  Corint Books,  2020,  footnote p. 57)

 Partea superioară a formularului

Partea inferioară a formularului

Leave a Reply