CUVÎNT ÎNAINTE
Prin Codul de procedură penală în vigoare se înţelege Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, M.Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările şi completările aduse prin această lege; Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014; codul a fost modificat prin Legea nr. 63 din 17 aprilie 2012 , M.Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012. Această lege transpune în legislaţia naţională art. 3 din Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 68 din 15 martie 2005. Codul a mai fost modificat prin Legea nr. 255/19.07.2013, M.Of. nr. 515 din 14 august 2013. Legea nr. 255/2013 transpune dispoziţii cuprinse în directive ale Uniunii Europene, după cum urmează: art. 1, art. 2 alin. (1) – (5), art. 3 alin. (1), (2), (5), (7) şi (9) şi art. 4 din Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare şi traducere în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE), seria L, nr. 280 din 26 octombrie 2010; art. 3, 4, 6, 7 şi art. 8 alin. (2) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE), seria L, nr. 142 din 1 iunie 2012.
Prin legea veche se înţelege Codul de procedură penală anterior (Legea nr. 29/1968 privind Codul de procedură penală, republicată în M.Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare), precum şi orice dispoziţii cu caracter procesual penal anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 135/2010.
Prin Codul penal despre care facem vorbire înţelegem codul adoptat prin Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 , M.Of. nr. 510 din 24 iulie 2009, modificată prin Legea nr. 63 din 17.04.2012, M.Of. nr. 258 din 19.04.2012. Această lege a fost adoptată la data de 25 iunie 2009, în temeiul prevederilor art. 114 alin. (3) din Constituţia României, republicată, în urma angajării răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comună din data de 22 iunie 2009. Curtea Constituţională (cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal) constată că noul cod penal va urma să intre în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia, cu excepţia dispoziţiilor alin. (2) şi (3), care au intrat în vigoare la 4 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin dispoziţiile legale criticate s-a abrogat Legea nr. 301/2004 – Codul penal, M.Of. nr. 575 din 29 iunie 2004, cu modificările ulterioare, care, la rândul său, a abrogat tacit Codul penal din anul 1968. De altfel, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, numai I.C.C.J., alături de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege sunt abilitate să înfăptuiască actul de justiţie. Pe cale de consecinţă, prin Decizia nr. 94 din 27 ianuarie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14, art. 15, art. 16, art. 911 – 913, art. 228 şi art. 262 C.pr.pen., a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, a dispoziţiilor Legii nr. 503/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi ale Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi a dispoziţiilor art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, M.Of. nr. 158 din 4 martie 2011 Curtea Constituţională respinge ca inadmisibilă excepţia.
Prin Codul penal anterior se înţelege Codul penal din 1968, Legea nr. 15/1968 privind Codul penal al României, republicată în M.Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare.
Codul de procedură penală a mai fost modificat prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale (M. Of. nr. 515 din 14-aug-2013) , Ordonanța de urgență nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru implementarea altor acte normative (M. Of. nr. 98 din 7 februarie 2014) , Ordonanța de urgență nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 911 din 15 decembrie 2014), Ordonanța de urgență nr. 24/2015 pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 473 din 30 iunie 2015) , Legea nr. 318/2015 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (M. Of. nr. 961 din 24 decembrie 2015), Ordonanța de urgență nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal (M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016), Ordonanța de urgență nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 911 din 15 decembrie 2014) , Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 334 din 29 aprilie 2016), Ordonanța de urgența nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016), Legea nr. 116/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2015 pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 418 din 2 iunie 2016) , Legea nr. 151/2016 privind ordinul european de protecţie, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (M. Of. nr. 545 din 20 iulie 2016), Ordonanța de urgență nr. 70/2016 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 866 din 31 octombrie 2016), Ordonanța de urgență nr. 14/2017 privind abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 101 din 5 februarie 2017), Ordonanța de urgență nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 92 din 01februarie 2017), Legea nr. 9/2017 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 14/2017 privind abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 144 din 26 februarie 2017), Legea nr. 49/2018 privind precursorii de explozivi, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (M. Of. nr. 194 din 2 martie 2018) , Legea nr. 217/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi pentru modificarea art. 223 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 1012 din 30 octombrie 2020), Legea nr. 228/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul penal în vederea transpunerii unor directive ale Uniunii Europene (M. Of. nr. 1019 din 2 noiembrie 2020) , Legea nr. 284/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 1201 din 09-dec-2020), Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO) (M. Of. nr. 167 din 18-feb-2021) , Ordonanța de urgență nr. 70/2020 privind reglementarea unor măsuri, începând cu data de 15 mai 2020, în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, pentru prelungirea unor termene, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, a Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, precum şi a altor acte normative (M. Of. nr. 394 din 14-mai-2020), Legea nr. 130/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 493 din 12 mai 2021), Legea nr. 146/2021 privind monitorizarea electronică în cadrul unor proceduri judiciare şi execuţional penale (M. Of. nr. 515 din 18 mai 2021), Legea nr. 207/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi pentru dispunerea unor măsuri de transpunere a Directivei (UE) 2019/713 a Parlamentului European şi a Consiliului din 17 aprilie 2019 privind combaterea fraudelor şi a contrafacerii în legătură cu mijloacele de plată fără numerar şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/413/JAI a Consiliului (M. Of. nr. 720 din 22-iul-2021), Legea nr. 219/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 104/2008 privind prevenirea şi combaterea producerii şi traficului ilicit de substanţe dopante cu grad mare de risc (M. Of. nr. 739 din 28 iulie 2021) .
Termenii sau expresiile al căror înţeles este anume explicat în Codul penal au acelaşi înţeles şi în Codul de procedură penală.
Normele de procedură penală reglementează desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală. Ele urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi ale celorlalţi participanţi în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Lucrarea cuprinde referiri la actele normative, jurisprudenţa şi doctrina până la data de 30 iunie 2022.
SUMAR
A
Abaterile judiciare
Abolirea pedepsei cu moartea
Absorbţia
Abţinerea
Accesul la bazele electronice de date
Accesul la un sistem informatic
Accesul liber la justiţie
Accesul persoanei arestate la o autoritate judiciară
Acoperirea cheltuielilor judiciare
Acordul de mediere
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei
Acte considerate ca făcute în termen
Actele încheiate de comandanţii de nave şi aeronave
Actele încheiate de unele organe de constatare
Actele organelor de urmărire penală
Actele premergătoare
Actele procesuale sau procedurale
Actio bona fide
Activităţile ce pot fi efectuate în procedura urmăririi
Actori incumbi tonus probandi
Actul prin care se dispune asupra măsurilor preventive
Actul de sesizare a instanţei
Actul prin care se dispune asupra măsurilor preventive
Actus reus
Acţiunea civilă
Acţiunea în regres
Acţiunea penală
Acţiunea pentru repararea pagubei
Acuzare
Acuzat
Acuzație în materie penală
Administrarea probelor
Admiterea în principiu
Admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie
Admiterea în principiu a cererii de revizuire
Admiterea în principiu a contestaţiei în anulare
Admiterea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale
Admiterea propunerii de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale
Adesa electronică
Aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect
Aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri
Affidavit
Aflarea adevărului
Agenţi procedurali
Alte forme de percheziţie
Alte modificări de pedepse
Alţi subiecţi procesuali
Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
Amânarea sau întreruperea executării măsurilor privative de libertate
Amenda judiciară
Amnistia şi graţierea
Amprente
Anularea reabilitării
Anularea renunţării la aplicarea pedepsei
Apărare
Apelul
Apelul celor citaţi
Aplicarea disectă a Constituției
Aplicarea legii procesuale penale în timp şi spaţiu
Aprecierea preliminară a datelor
Aprecierea probelor
Arestarea preventivă
Arestarea preventivă a inculpatului în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii
Arestul la domiciliu
Asigurarea apărării
Asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei
Asistenţa judiciară internaţională
Asistenţa juridică a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente
Asistenţa juridică a suspectului sau a inculpatului
Asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului
Atribuţiile preşedintelui completului
Audiatur et altera pars
Audierea expertului
Audierea inculpatului
Audierea martorului minor
Audierea martorului protejat
Audierea martorului şi a expertului
Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente
Audierea prealabilă a persoanei care face identificarea
Audierea prin interpret
Audierea suspectului sau a inculpatului
Autopsia medico-legală
Autorizarea executării lucrărilor de construcţii
Autoritatea hotărârii penale în procesul civil şi efectele hotărârii civile în procesul penal
Autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror
Avertismentul
Avocatul
Avocatul din oficiu
Avocatul poporului
C
Calculul termenelor procedurale
Calculul termenelor în cazul măsurilor privative sau restrictive de drepturi
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul judecăţii
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale
Calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror
Calea de atac
Camera preliminară
Caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal
Caracterul public al dezbaterilor
Categoriile măsurilor preventive
Cazierul judiciar
Cazuri speciale de valorificare a bunurilor mobile sechestrate
Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale
Cazurile de amânare
Cazurile de contestaţie în anulare
Cazurile de revizuire
Cazurile de soluţionare a acţiunii civile la instanţa civilă.
Cazurile în care se poate face recurs în casaţie
Cazurile speciale de audiere a martorului
Cazuri speciale de valorificare a bunurilor mobile sechestrate
Cazurile de contestaţie în anulare
Cazurile urgente
Căi de atac
Centru de detenţie
Cercetarea judecătorească în cazul recunoaşterii învinuirii
Cercetarea la faţa locului
Cererea de contestaţie în anulare
Cererea de reabilitare
Cererea de recurs în interesul legii
Cererea de revizuire
Cererea de redeschidere a procesului penal
Cererea de strămutare şi efectele acesteia
Cheltuielile de judecată
Cheltuielile judiciare
Cheltuielile judiciare avansate de stat
Chestiunile prealabile
Circumscripţie
Citarea la judecată
Clasarea
Codul penal
Coinculpat
Colaboratori
Combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive
Comisia rogatorie
Competenţa curţii de apel
Competenţa curţii militare de apel
Competenţa de soluţionare
Competenţa după teritoriu
Competenţa în caz de reunire a cauzelor
Competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului
Competenţa în caz de schimbare a încadrării juridice sau a calificării faptei
Combaterea concurenţei neloiale
Competenţa I.C.C.J.
Competenţa judecătoriei
Competenţa judecătorului de cameră preliminară
Competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi
Competenţa organelor de cercetare penală
Competenţa pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului româniei
Competenţa procurorului
Competenţa tribunalului
Competenţa tribunalului militar
Compunerea instanţei
Computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate
Comunicare
Comunicarea altor acte procedurale
Comunicarea drepturilor şi a obligaţiilor
Concluziile scrise
Concurenţa
Condamnarea în cazul anulării sau revocării renunţării la aplicarea pedepsei sau a amânării aplicării pedepsei
Condiţiile încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei
Condiţii speciale de aplicare faţă de minori a măsurilor preventive
Condiţiile de admisibilitate
Condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive
Condiţiile generale de aplicare şi categoriile măsurilor preventive
Condiţiile generale de luare a măsurii arestului la domiciliu
Condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii
Condiţiile încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei
Conducerea şi supravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror
Confiscare
Conflictul de competenţă
Confruntarea
Consecinţele nerespectării termenului
Consemnarea activităţilor de supraveghere tehnică
Consemnarea declaraţiilor
Consemnarea declaraţiilor martorului
Conservarea datelor informatice
Conservarea materialelor rezultate din supravegherea tehnică
Conservarea sau valorificarea obiectelor ridicate
Consiliul Superior al Magistraturii
Constatarea
Constatarea infracţiunii flagrante
Constatarea infracţiunilor de audienţă
Constituirea ca parte civilă
Constituţia
Consultarea dosarului
Contestarea măsurilor asigurătorii
Contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecăţii
Contestarea modului de valorificare a bunurilor mobile sechestrate
Contestaţia
Contestaţia în anulare
Contestaţia la executare
Contestaţia privind durata procesului penal
Contestaţia privind executarea dispoziţiilor civile
Contestaţia privitoare la amenzile judiciare
Continuarea procesului penal
Continuarea urmăririi penale la cererea suspectului sau a inculpatului
Contradictorialitate
Control ierarhic
Controlul judiciar
Controlul judiciar pe cauţiune
Conţinutul acordului de recunoaştere a vinovăţiei
Conţinutul controlului judiciar
Conţinutul Dec. i instanţei de apel şi comunicarea acesteia
Conţinutul dispozitivului
Conţinutul expunerii
Conţinutul hotărârii şi efectele ei
Conţinutul măsurii arestului la domiciliu
Conţinutul părţii introductive
Conţinutul şi efectele hotărârii
C.E.D.H.
Convenţia unică din 1961 a Naţiunilor Unite asupra substanţelor stupefiante
Convorbirile telefonice
Corupţie
Cuprinsul rechizitoriului
Curtea de Justiţie
C.E.D.O.
D
Damnum emergens
Darea în urmărire
Date cu caracter personal
Datele informatice
Declararea recursului în casaţie
Declararea şi soluţionarea contestaţiei
Declaraţia solemnă a martorului
Declinarea de competenţă
Degradarea militară
Delegare
Delegarea
Deliberarea
Denunţul
Departamentul pentru Lupta Antifraudă
Desemnarea unui reprezentant al persoanelor vătămate
Desfăşurarea şedinţei de judecată
Despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare
Detenţia în aşteptarea judecăţii
Dezbaterile
Dies a quo non computator pro in termino
Dies inceptus pro adimpleto habetur
Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism
Direcţia Naţională Anticorupţie
Disjungerea acţiunii civile
Disjungerea cauzelor
Dispariţia dosarului sau înscrisului
Dispozitivul
Dispoziţiile cu privire la măsurile preventive
Dispoziţii speciale privind competenţa instanţelor
Dispoziţii speciale privind percheziţiile efectuate la o autoritate publică, instituţie publică sau la alte persoane juridice de drept public
Dispoziţiile date de procuror
Dispoziţiile privitoare la îndreptarea erorilor materiale
Dispunerea efectuării expertizei sau a constatării
Dispunerea măsurii protecţiei martorului în cursul judecăţii
Divizarea
Dizolvarea persoanei juridice
Doctrina dreptului viu
Domiciliul
Dovada de primire a citaţiei
Dovedirea unor cazuri de revizuire
Dreptul avocatului de a formula plângere
Dreptul de a face plângere
Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori
Dreptul de petiţionare
Dreptul de proprietate
Dreptul la apărare
Dreptul la informaţie
Dreptul la liberă circulaţie
Dreptul la libertate şi siguranţă
Dreptul la o procedură orală
Dreptul la tăcere
Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară
Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate
Dreptul la un proces echitabil
Dreptul la un tribunal
Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică
Dreptul martorului de a nu se acuza
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
Drepturile avocatului suspectului şi inculpatului
Drepturile părinteşti
Drepturile persoanei vătămate
Drogurile
Dublu grad de jurisdicţie
Durata arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale
Durata arestului la domiciliu
Durata controlului judiciar
Durata maximă a arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii în primă instanţă
Durata procedurii
Durata procedurii în camera preliminară
E
Echitate
Efectele fuziunii, absorbţiei, divizării, reducerii capitalului social, ale dizolvării sau lichidării persoanei juridice condamnate
Efectele respingerii cererii de revizuire
Efectuarea de verificări prealabile
Efectuarea percheziţiei domiciliare
Efectuarea percheziţiei informatice de lucrători de poliţie
Efectuarea unei expertize
Efectuarea unei noi expertize
Efectuarea urmăririi penale
Efectuarea urmăririi penale de către procuror
Efectul extensiv al apelului
Efectul devolutiv al apelului şi limitele sale
Efectul devolutiv şi limitele sale
Efectul extensiv şi limitele sale
Efectul suspensiv al apelului
Ei incumbit probatio qui dicit, non qui negat
Electa una via non datur recursus ad alteram
Error communis facit ius
Egalitatea armelor
Evaziunea fiscală
Evidenţa întreruperii executării pedepsei
Ex parte
Examinarea fizică
Examinarea medico-legală a persoanei
Examinarea sesizării
Excepţiile de necompetenţă
Excluderea probelor obţinute în mod nelegal
Executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre judecătorească penală străină
Executarea hotărârilor penale
Executarea mandatului de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului
Exercitarea acţiunii civile de către sau faţă de succesori.
Exercitarea acţiunii penale
Executorul judecătoresc
Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor
Exhumarea
Expert
Expertiza genetică judiciară
Expertiza medico-legală psihiatrică
Expertiza toxicologică
Expertul
Extinderea competenţei teritoriale
Extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice
Extrădare activă
Extrădarea şi expulzarea
F
Faza prealabilă a procesului
Felul hotărârilor
Felul şi întinderea reparaţiei
Fetus
Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie
Forţele armate străine
Fotografiere
Fotografierea şi luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane
Funcţiile judiciare
Fuziunea
G
Garda financiară
Graţierea
H
Habeas corpus
Hotărârile executorii
Hotărârile supuse apelului
Hotărârile supuse recursului în casaţie
Hotărârile supuse revizuirii
I
Identificarea obiectelor
Identificarea persoanelor
Identificarea persoanelor sau obiectelor
Identificarea şi păstrarea obiectelor
Imposibilitatea administrării probelor
Imunitatea parlamentară
In rem
In personam
Incidente privind citarea
Incompatibilitatea expertului
Incompatibilitatea judecătorului
Incompatibilitatea procurorului, a organului de cercetare penală, a magistratului-asistent şi a grefierului
Inculpatul
Inculpaţii minori cu majori
Incumbit onus probandi ei qui agit
Infirmarea actelor procesuale sau procedurale
Informarea persoanei supravegheate
Informarea privind condiţiile speciale de executare a reţinerii şi arestării preventive dispuse faţă de minor
Informaţii de interes public
Infracţiuni contra securităţii naţionale
Infracţiuni de audienţă
Infracţiunii flagrante
Instanţa de executare
Instanţa la care se depune apelul
Instanţele judecătoreşti
Instanţele militare
Institutul de emisiune
Instituţiile de credit
Instituţiile financiare nebancare
Integrarea în Uniunea Europeană
Interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare
Internarea într-un centru de detenţie
Internarea într-un centru educativ
Internarea medicală provizorie
Intervenirea unei legi penale noi
Interzicerea exercitării unor drepturi
Interzicerea expulzării propriilor cetăţeni
Interzicerea privării de libertate pentru datorii
Interzicerea străinului de a se afla pe teritoriul României
Interzicerea muncii forţate
Intrarea în vigoare
Introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente
Inviolabilitatea domiciliului
Î
Înaintarea dosarului privind pe inculpat
Începerea urmăririi penale
Încetarea de drept a măsurilor preventive
Încetarea sau modificarea efectelor Dec. i
Încheieri
Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice
Încunoştinţarea despre arestarea preventivă şi locul de deţinere a inculpatului arestat preventiv
Încunoştinţarea despre reţinere
Îndreptarea erorilor materiale
Înfăptuirea justiţiei
Înlăturarea sau modificarea pedepsei
Înlocuirea expertului
Înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate
Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii
Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă
Înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă
Înmânarea citaţiei
Înscrierea ipotecară
Înscrisurile declarate false
Înştiinţarea despre clasare
Întrebările privind persoana suspectului sau a inculpatului
Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
J
Judecarea cererii de redeschidere a procesului
Judecarea în lipsă
Judecarea recursului în casaţie
Judecarea recursului în interesul legii
Judecata
Judecătorii
Judecătorul de cameră preliminară
Judecătorul delegat cu executarea
Jurământul şi declaraţia solemnă a martorului
L
Lămuririle cerute la institutul de emisiune
Legalitatea procesului penal
Legea lustraţiei
Liberarea condiţionată
Liberarea provizorie
Libertatea de exprimare
Libertatea individuală şi siguranţa persoanei
Lichidarea persoanei juridice condamnate
Limba oficială
Livrarea supravegheată
Localizarea sau urmărire prin mijloace tehnice
Locul de citare
Locul săvârşirii infracţiunii
Locul unde se desfăşoară judecata
Luarea hotărârii
Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată
Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de drepturi şi libertăţi
Luarea măsurii controlului judiciar de către judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată
Luarea măsurii controlului judiciar de către procuror
Luarea măsurilor de ocrotire în caz de arestare preventivă în cursul urmăririi penale
Luarea unor măsuri faţă de făptuitor
Lucrum cessans
M
Mandatul de percheziţie domiciliară
Mandatul de supraveghere tehnică
Mandatul de aducere
Mandatul de arestare preventivă
Martor
Martorul ameninţat
Martorul minor
Martorul vulnerabil
Materie penală
Măsura educativă a internării într-un centru de detenţie
Măsura educativă a internării într-un centru educativ
Măsuri educative neprivative de libertate
Măsurile asigurătorii
Măsurile care pot fi luate odată cu admiterea în principiu
Măsurile de protecţie a investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor
Măsurile de protecţie dispuse în cursul judecăţii
Măsurile de protecţie dispuse în cursul urmăririi penale
Măsurile premergătoare
Măsurile premergătoare privind martorii, experţii şi interpreţii
Măsurile preventive
Măsurile preventive aplicate minorilor
Măsurile preventive în cursul judecăţii
Măsurile preventive în procedura de cameră preliminară
Măsurile privind obiectele ori înscrisurile ridicate
Medierea
Membru de familie
Menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării medicale
Mesagerie electronică
Metodele speciale de supraveghere sau cercetare
Mijloace tehnice
Mijloace tehnice audio sau audio-video
Mijloacele de probă
Mijloacele de probă scrise
Mijloacele materiale de probă
Ministerul Justiţiei
Ministerul public
Minori
Minorul
Minuta
Mitior lex
Modalităţile de exercitare a supravegherii
Modificări în acte procedurale
Modul de ascultare
Modul de audiere a martorului
Modul de audiere a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente
Modul de audiere a persoanei vătămate
Modul de citare
Modul de sesizare a procurorului pentru soluţionarea cauzei
Modurile de sesizare
Motivarea recursului în casaţie
Muncă forţată sau obligatorie
N
Neagravarea situaţiei în propriul apel
Neagravarea situaţiei în propriul recurs în casaţie
Negăsirea persoanei prevăzute în mandatul de arestare preventivă
Nemijlocirea
Nemo cogitur adere contra se
Netrimitere în judecată
Neurmărirea şi netrimitere în judecată
Normele de procedură penală
Notarul public
Notarea sau înscrierea ipotecară
Notele privind desfăşurarea şedinţei de judecată
Nou-născut
Nou-născut
Nulla iustitia sine lege
Nulla poena sine lege stricta
Nulităţile
Nulităţile absolute
Nulităţile relative
Numirea expertului
O
Obiectele
Obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei
Obiectul deliberării
Obiectul judecăţii
Obiectul probaţiunii
Obiectul probei
Obiectul procedurii în camera preliminară
Obiectul şi exercitarea acţiunii civile
obiectul urmăririi penale
Obligarea provizorie la tratament medical
Obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale,
Obligaţiile condamnatului în cazul amânării executării
Obligaţiile organelor de urmărire penală
Obligaţiile organului de urmărire penală în procedura plângerii prealabile
Obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul comunicaţiilor, şi reţinute de către aceştia
Obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane
Obţinerea de date privind situaţia financiară a unei persoane
Oficialitate
Oralitatea, nemijlocirea şi contradictorialitatea
Ordinea cercetării judecătoreşti
Ordinea dezbaterilor
Ordonanţă
Organe de constatare
Organele care aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii
Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare
Organele de cercetare penală speciale
Organele de urmărire penală
Organele judiciare
Organizarea judiciară
Organul judiciar competent şi actul prin care se dispune asupra măsurilor preventive
P
Parchetul European
Partea civilă
Partea responsabilă civilmente
Participanţii
Participarea autorizată la anumite activităţi
Participarea inculpatului la judecată şi drepturile acestuia
Participarea procurorului la judecată
Pază permanentă
Părţile
Păstrarea unor acte de urmărire penală
Pedepsa amenzii
Pedepsele complementare aplicate persoanelor juridice
Pendente lite
Percheziţia corporală
Percheziţia în sistem informatic
Percheziţia
Percheziţia unui vehicul
Percheziţionarea corespondenţei şi a obiectelor şi percheziţia în procedura dării în urmărire
Percheziţionarea trimiterilor poştale
Pericol public
Persoana vătămată
Persoane juridice
Persoanele audiate în cursul procesului penal
Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor
Persoanele care pot cere revizuirea
Persoanele chemate la organul de urmărire penală
Plasarea sub supraveghere judiciară
Plata cheltuielilor avansate de stat
Plata cheltuielilor avansate de stat în celelalte cazuri
Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi
Plângerea
Plângerea împotriva actelor procurorului
Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală
Plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată
Plângerea prealabilă
Pluralitatea de identificări
Poliţia de frontieră
Poliţia instanţelor
Poliţia judiciară
Poliţia română
Poprirea
Poşta
Poşta electronica
Predarea obiectelor, înscrisurilor sau a datelor informatice
Pregătirea şedinţei de judecată
Prejudiciu real
Preluarea cauzelor de la alte parchete
Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale
Prelungirea mandatului de supraveghere tehnică
Prelungirea măsurii supravegherii tehnice
Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate
Pretenţii civile
Prevăzută de lege
Prezentarea scriptelor de comparaţie
Prezumţia caracterului licit al dobândirii averii
Prezumţia de nevinovăţie
Prezumțiile de fapt sau de drept
Principiile independenţei şi imparţialităţii magistraţilor
Principiul egalității în drepturi
Principiul loialităţii administrării probelor
Principiul proporționalității
Principiul publicității
Principiul repartizării aleatorii
Principiul securităţii juridice
Principiul separaţiei puterilor
Proba şi mijloacele de probă
Probatio diabolica
Probaţiune
Probe obţinute în mod nelegal
Procedeul probatoriu
Procedura audierii anticipate
Procedura de comunicare
Procedura de confiscare sau desfiinţare a unui înscris în cazul clasării
Procedura de emitere a mandatului de percheziţie domiciliară
Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică
Procedura dării în urmărire
Procedura de aplicare şi de ridicare a măsurii
Procedura de informare
Procedura de judecare a contestaţiei în anulare
Procedura de judecată
Procedura de reunire a cauzelor
Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării
Procedura de soluţionare a cererii de strămutare
Procedura de soluţionare a contestaţiei
Procedura desființării unui înscris
Procedura efectuării expertizei
Procedura în camera preliminară
Procedura în cauzele cu infractori minori
Procedura în caz de dispariţie a dosarelor judiciare şi a înscrisurilor judiciare
Procedura în cazul infracţiunii flagrante
Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii
Procedura în faţa instanţei
Procedura la instanţa de executare
Procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale
Procedura orală
Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
Procedura privitoare la amenda judiciară
Procedura reabilitării
Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri
Procedura sechestrului
Procesul-verbal
Procesul-verbal de cercetare la faţa locului sau de reconstituire
Procesul-verbal de percheziţie
Procesul-verbal de predare a citaţiei
Procesul-verbal de sechestru şi notarea sau înscrierea ipotecară
Procurorii
Pronunţarea hotărârii
Propunerea de arestare preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale
Protecţia martorilor
Protecţia persoanei vătămate şi a părţii civile
Protecţia victimelor infracţiunilor
Provocarea
Publicarea hotărârii de condamnare
Publicitatea şedinţei de judecată
Puncte de lucru ale persoanei juridice
Punerea în executare a amenzii judiciare
Punerea în executare a cheltuielilor judiciare avansate de stat
Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărâre
Punerea în executare a hotărârilor
Punerea în executare a internării într-un centru de detenţie
Punerea în executare a internării într-un centru educativ
Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică
Punerea în executare a măsurilor de siguranţă
Punerea în executare a pedepsei amenzii
Punerea în executare a pedepsei complementare a afişării sau publicării hotărârii de condamnare
Punerea în executare a pedepsei complementare a dizolvării persoanei juridice
Punerea în executare a pedepsei complementare a interzicerii persoanei juridice de a participa la procedurile de achiziţii publice
Punerea în executare a pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice
Punerea în executare a pedepsei complementare a plasării sub supraveghere judiciară
Punerea în executare a pedepsei complementare a suspendării activităţii persoanei juridice
Punerea în executare a pedepselor complementare
Punerea în mişcare a acţiunii penale
R
Raportul de constatare
Raportul de expertiză
Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de apel şi a hotărârii pronunţate în calea de atac a contestaţiei
Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe
Reabilitarea
Rechizitoriul
Reconstituirea
Reconstituirea înscrisului sau dosarului
Recunoaşterea vinovăţiei
Recunoaşterea pretenţiilor civile
Recunoaşterea unor acte judiciare străine
Recunoaşterea vinovăţiei
Recursul în casaţie
Recursul în interesul legii
Recuzarea
Redactarea şi semnarea hotărârii
Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate
Redeschiderea urmăririi penale
Reducerea capitalului social
Referatul de evaluare a minorului
Regimul constituţional al procesului penal
Regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României
Regimul transportului naval
Reguli generale în materia audierii persoanelor
Reguli speciale privind ascultarea
Rejudecarea cauzei
Reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor
Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale
Reluarea urmăririi penale
Reluarea urmăririi penale în caz de restituire
Remedii acceleratorii sau compensatorii
Renunţarea la apel
Renunţarea la pretenţiile civile
Renunţarea la probe şi imposibilitatea administrării probelor
Renunţarea la urmărirea penală
Reprezentarea
Respectarea demnităţii umane şi a vieţii private,
Respingerea cererii pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă şi fond
Respingerea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale
Respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale
Restabilirea situaţiei anterioare
Restituirea cauzei sau trimiterea la alt organ de urmărire penală
Restituirea dosarului organului de cercetare penală
Restituirea lucrurilor
Restituirea lucrurilor şi valorificarea celor neridicate
Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi
Retragerea apelului
Reţinerea
Reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale
Reunirea cauzelor
Revizuirea
Revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului
Revocarea măsurilor preventive şi înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă
Revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei
Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere
Revocarea urmăririi
Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal
Rezolvarea acţiunii civile
Rezolvarea acţiunii penale
Rezolvarea cauzelor
Ridicarea silită de obiecte şi înscrisuri
Rolul activ în aflarea adevărului
Rolul instanţei de judecată
Rolul ministerului public
S
Sarcina organului de urmărire pe timpul suspendării
Sarcina probei
Schimbarea încadrării juridice
Schimbări în executarea unor hotărâri
Schimbările privind măsura educativă a internării într-un centru educativ
Schimbările privind măsura educativă a internării într-un centru de detenţie
Scopul recursului în casaţie şi instanţa competentă
Scopul, condiţiile generale de aplicare şi categoriile măsurilor preventive
Scripte de comparaţie
Securitatea naţională a României
Semnarea hotărârii
Semnătură electronică
Sentinţa
Serviciul Român de Iinformaţii
Sesizarea din oficiu
Sesizarea I.C.C.J.în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Sesizarea instanţei cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei
Sesizarea organelor de urmărire penală
Sesizările făcute de persoane cu funcţii de conducere şi de alte persoane
Sistemul informatic
Sistemului naţional de date genetice judiciare
Situaţiile privind despăgubirile civile
Soluţiile
Soluţiile de cameră preliminară
Soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată
Soluţiile după rejudecare
Soluţiile instanţei
Soluţiile la judecata recursului în casaţie
Soluţionarea acţiunii civile
Soluţionarea cauzei
Soluţionarea cererilor fictive
Soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară
Soluţionarea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale
Substanţe stupefiante
Sumum ius, suma iniuria
Spălarea banilor
Specialişti
Stabilirea competenței
Statutul cadrelor militare
Statutul corpului diplomatic şi consular
Statutul deputaţilor şi al senatorilor
Statutul funcţionarilor publici
Statutul funcţionarilor publici cu statut special din administraţia naţională a penitenciarelor
Statutul judecătorilor
Statutul judecătorilor şi procurorilor
Statutul poliţistului
Statutul procurorilor
Stingerea acţiunii penale
Strămutarea cauzei
Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi
Subiecţi procesuali
Subiecţii procesuali principali
Sumele cuvenite martorului, expertului şi interpretului
Suplimentul de expertiză
Supravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror
Supravegherea executării pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice
Supravegherea tehnică
Supravegherea tehnică, reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei şi a obiectelor, percheziţia şi obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului în procedura dării în urmărire
Supravegherea video, audio sau prin fotografiere
Suspectul
Suspendarea executării
Suspendarea judecăţii
Suspendarea judecăţii în caz de extrădare activă
Suspendarea urmăririi penale
Suspiciune rezonabilă
Ş
Şedinţa de judecată
T
Taxă de timbru
Temeiul strămutării
Termenele
Termenii explicaţi în Codul penal
Termenul de declarare a apelului
Termenul de declarare a recursului în casaţie
Termenul de introducere a cererii
Termenulde introducere a contestaţiei în anulare
Termenul rezonabil al procesului penal
Terorism
Tipuri de comunicare
Titularii acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi limitele acestuia
Tortura
Traficul de persoane
Tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile.
Tranzacţiile financiare
Tratamentul medical sub pază permanentă
Tratatele internaţionale privind drepturile omului
Trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul
Tribunal independent și imparțial
Tribunalul
Trimiterea cauzei la un alt parchet
Trimiterea la alt organ de urmărire penală
Trimiterea la organul competent
U
Urmărirea penală
Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor
Utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor
V
Vechiul cod penal
Valorificarea bunurilor
Valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul judecăţii
Valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul urmăririi penale
Valorificarea lucrurilor neridicate
Verificarea competenţei
Verificarea lucrărilor urmăririi penale
Verificarea măsurii asigurătorii
Verificarea măsurilor preventive în cursul judecăţii
Verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară
Verificări prealabile
Viaţa intimă, familială şi privată
A
ABATERILE JUDICIARE privesc neîndeplinirea în mod nejustificat sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oricăror alte lucrări, dacă prin aceasta s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal; neîndeplinirea ori îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare a citaţiilor sau a celorlalte acte procedurale, precum şi neexecutarea mandatelor de aducere; lipsa nejustificată a martorului, precum şi a persoanei vătămate, părţii civile sau părţii civilmente responsabile, chemate să dea declaraţii, sau părăsirea, fără permisiune ori fără un motiv întemeiat, a locului unde urmează a fi audiate; lipsa nejustificată a avocatului ales sau desemnat din oficiu, fără a asigura substituirea, în condiţiile legii, sau refuzul nejustificat al acestuia de a asigura apărarea, în condiţiile în care s-a asigurat exercitarea deplină a tuturor drepturilor procesuale; împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuţiilor care revin organelor judiciare, personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor, experţilor desemnaţi de organul judiciar în condiţiile legii, agenţilor procedurali, precum şi altor salariaţi ai instanţelor şi parchetelor; lipsa nejustificată a expertului sau interpretului legal citat; tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite; neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de către reprezentantul legal al persoanei juridice sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii; nerespectarea obligaţiei de păstrare a obiectelor în procedura percheziţiei; neluarea de către reprezentantul legal al persoanei juridice în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei, precum şi împiedicarea de către orice persoană a efectuării expertizei în condiţiile legii; nerespectarea de către părţi, avocaţii acestora, martori, experţi, interpreţi sau orice alte persoane a măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată de interzicere a publicităţii sau solemnităţii şedinţei , cu excepţia situaţiilor avocaţilor care susţin cereri, excepţii, concluzii pe fondul cauzei, precum şi atunci când procedează la audierea părţilor, martorilor şi experţilor; manifestările ireverenţioase ale părţilor, martorilor, experţilor, interpreţilor sau ale oricăror alte persoane faţă de judecător sau procuror; nerespectarea de către suspect sau inculpat a obligaţiei de a încunoştinţa în scris, în termen de cel mult 3 zile, organele judiciare despre orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal; neîndeplinirea de către martor a obligaţiei de a încunoştinţa organele judiciare, în termen de cel mult 5 zile, despre schimbarea locuinţei pe parcursul procesului penal, potrivit legii; neîndeplinirea în mod nejustificat de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta; abuzul de drept constând în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi procedurale de către părţi, reprezentanţii legali ai acestora ori consilierii juridici; neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 142 alin. (2) de colaborare cu procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnicăsau a obligaţiei prevăzute la art. 152 alin. (3) , de a păstra secretul operaţiunii efectuate de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului;neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 1461 alin. (7) de predare a înscrisurilor sau informaţiilor la care se face referire în mandatul dispus de judecător sau în autorizaţia emisă de procuror.de către instituţiile de credit sau entităţile financiare care efectuează tranzacţiile financiare; neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 1461 alin. (7) de către instituţiile de credit sau entităţile financiare care efectuează tranzacţiile financiare;neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 147 alin. (5) de a reţine şi de a preda procurorului scrisorile, trimiterile poştale ori obiectele la care se face referire în mandatul dispus, de către unităţile poştale ori de transport sau orice alte persoane fizice ori juridice care efectuează activităţi de transport sau transfer de informaţii;neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 153 alin. (3) de a pune de îndată la dispoziţie datele solicitate.de către furnizorul de servicii sau de persoana în posesia căreia sunt sau care are sub control datele date privind situaţia financiară a unei persoane. A. j. se sancţionează cu amendă judiciară; amenzile judiciare aplicate constituie venituri la bugetul de stat, cuprinzându-se distinct în bugetul Ministerului Public sau al Ministerului Administraţiei şi Internelor, al Ministerului Justiţiei, după caz, potrivit legii; aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală, în cazul în care fapta constituie infracţiune; de exemplu, persoanei căreia i se lasă spre păstrare obiectele în procedura percheziţiei i se pune în vedere că are obligaţia de a le păstra şi conserva, precum şi de a le pune la dispoziţia organelor de urmărire penală, la cererea acestora, sub sancţiunea prevăzută la art. 275 C.pen., pentru sustragere sau distrugere de probe. Art. 283, alin. (4), litera o1) a fost introdus prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 )
ABOLIREA PEDEPSEI CU MOARTEA Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat. Un stat poate să prevadă în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale. Statul respectiv va comunica Secretarului General al Consiliului Europei dispoziţiile aferente legislaţiei (Protocolul nr. 6 la C.E.D.H. , privind abolirea pedepsei cu moartea, Strasbourg, 28 aprilie1983).
ABSORBŢIA v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
ABŢINEREA Persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează urmărirea penală sau procurorului ierarhic superior că se abţine de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate şi a temeiurilor de fapt care constituie motivul a.; declaraţia de a. se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate.
ACCESUL LA BAZELE ELECTRONICE DE DATE În vederea realizării procedurii de citare, a comunicării actelor de procedură sau a aducerii cu mandat la desfăşurarea procedurilor, procurorul sau instanţa au drept de acces direct la bazele electronice de date deţinute de organele administraţiei de stat; organele administraţiei de stat care deţin baze electronice de date sunt obligate să colaboreze cu procurorul sau cu instanţa de judecată în vederea asigurării accesului direct al acestora la informaţiile existente în bazele electronice de date, în condiţiile legii.
ACCESUL LA UN SISTEM INFORMATIC constă în pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanţă, prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei reţele, în scopul de a identifica probe.
ACCESUL LIBER LA JUSTIŢIE Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite. A. l. j. , consacrat de art.21 din Legea fundamentală, reprezintă o valorificare a prevederilor art.6 referitor la dreptul la un proces echitabil din CEDH. Exigențele art.6 din Convenție sunt implicit aplicabile în justiție în temeiul art.20 din Constituție. Sub aspectul dreptului de acces la justiție, Curtea de la Strasbourg a stabilit că dreptul de acces la o instanță judecătorească constituie un element inerent al dreptului la un proces echitabil prevăzut de art.6 § 1 din Convenție (Hotărârea din 30 octombrie 1998, Cauza F.E. c Franței, § 44, Hotărârea din 7 mai 2002, Cauza McVicar c Regatului Unit, § 46). În acest sens, CEDO a statuat că art.6 § 1 din Convenție consacră „dreptul la un tribunal”, în raport cu care dreptul de acces, și anume dreptul de a sesiza instanța judecătorească competentă, nu constituie decât un aspect, la care se adaugă garanțiile referitoare la organizarea și la compunerea instanței, respectiv la procedura de judecată, toate aceste aspecte formând dreptul la un proces echitabil (Hotărârea din 21 februarie 1975, Cauza Golder c Regatului Unit, § 36). Convenția are ca scop să protejeze drepturi concrete și efective, nu drepturi teoretice sau iluzorii, afirmație ce vizează în mod special dreptul de acces la o instanță judecătorească, având în vedere locul deosebit pe care dreptul la un proces echitabil îl ocupă într-o societate democratică (Hotărârea din 9 octombrie 1979, Cauza Airey c Irlandei, § 24, Hotărârea din 15 februarie 2005, Cauza Steel și Morris c Regatului Unit, § 59). În această privință, Curtea de la Strasbourg a reținut că faptul de a putea folosi căile de atac interne nu respectă în mod necesar imperativele art.6 § 1 din Convenție, ci mai trebuie constatat faptul că nivelul de acces asigurat de legislația națională este suficient pentru a asigura persoanelor interesate „dreptul la o instanță”, ținând cont de principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică (Hotărârea din 21 februarie 1975, Cauza Golder c Regatului Unit, §§ 34—35, Hotărârea din 6 decembrie 2001, Cauza Yagtzilar și alții c Greciei, § 26, Hotărârea din 26 ianuarie 2006, Cauza Lungoci c României, § 35; Curtea Constituțională , Decizia nr.599 din 21 octombrie 2014, Decizia nr.733 din 29 octombrie 2015 ).
ACCESUL PERSOANEI ARESTATE LA O AUTORITATE JUDICIARĂ În cauza Pantea c. României, Hotărârea din 3 iunie 2003, CEDO reaminteşte că s-a pronunţat în mod constant în jurisprudenţa sa în sensul că prima teză a art. 5 nu se rezumă la a prevedea accesul persoanei arestate la o autoritate judiciară, ci ea impune magistratului în faţa căruia persoana arestată este condusă, obligaţia de a examina circumstanţele care militează pentru şi contra menţinerii arestării preventive, de a se pronunţa potrivit criteriilor juridice asupra existenţei unor motive temeinice care să justifice menţinerea arestării şi, în absenţa lor, de a dispune punerea în libertate (v., între altele, Assenov, § 146; De Jong, Baljet şi Van den Brink c. Olandei, hotărârea din 22 mai 1984, seria A nr. 77, p. 21-24, § 44, 47 şi 51). Cu alte cuvinte, art. 5 § 3 impune ca magistratul să se pronunţe asupra legalităţii măsurii preventive).
ACOPERIREA CHELTUIELILOR JUDICIARE Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, administrarea şi, după caz, valorificarea în cursul procesului penal a bunurilor indisponibilizate, onorariile avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părţi.Cheltuielile judiciare avansate de stat, sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public, precum şi al altor ministere de resort. Art. 272, alin. (1) a fost modificat prin Legea nr. 6/2021
ACORDUL DE MEDIERE, v. Tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile
ACORDUL DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI I.C.C.J. stabileşte că procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină dispoziţiile art. 396 alin. (10) C.pr.pen., cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. În actuala reglementare, prin voinţa legiuitorului, nu este posibilă reducerea limitelor de pedeapsă nici cu ocazia încheierii acordului între procuror şi inculpat, dar nici cu ocazia verificării acordului de către instanţă. De altfel, această soluţie se prefigura şi anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 255/2013, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 108 alin. (4) C.pr.pen. care, reglementând aducerea la cunoştinţă a drepturilor procesual penale dobândite de inculpat ulterior punerii în mişcare a acţiunii penale, prevede în mod diferenţiat că: “Organul judiciar trebuie să aducă la cunoştinţa inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei, iar în cursul judecăţii posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoaşterii învinuirii”. Rezultă, astfel, că legiuitorul nu a înţeles să acorde acest dublu beneficiu în cursul urmăririi penale, respectiv ca inculpatul să aibă posibilitatea de a negocia pedeapsa prin încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi, în acelaşi timp, să se bucure de diminuarea limitelor de pedeapsă prin aplicarea art. 396 alin. (10) C.pr.pen. (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 25/2014, Dosar nr. 27/1/2014/HP/P , în vigoare de la 22 decembrie 2014, M. Of. nr. 935 din 22 decembrie 2014). v. Recunoaşterea vinovăţiei
ACTE CONSIDERATE CA FĂCUTE ÎN TERMEN Actul depus înăuntrul termenului prevăzut de lege la administraţia locului de deţinere ori la unitatea militară sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat ca făcut în termen. Înregistrarea sau atestarea făcută de către administraţia locului de deţinere pe actul depus, recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută de unitatea militară pe actul depus servesc ca dovadă a datei depunerii actului; dacă un act care trebuia făcut într-un anumit termen a fost comunicat sau transmis, din necunoaştere ori dintr-o greşeală vădită a expeditorului, înainte de expirarea termenului, unui organ judiciar care nu are competenţă, se consideră că a fost depus în termen, chiar dacă actul ajunge la organul judiciar competent după expirarea termenului fixat; cu excepţia căilor de atac, actul efectuat de procuror este considerat ca făcut în termen dacă data la care a fost trecut în registrul de ieşire al parchetului este înăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea actului. Un alt exemplu, dispozițiile art.235 alin.(1) C. pr. pen. sunt constituționale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidența art.268 alin.(1) C. pr. pen. Curtea Constituţională reţine că nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi și libertăți „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, consacrat de art.24 din Constituţie şi de art.6 §3 lit.b) C.E.D.H. , pe de o parte, şi încalcă dispoziţiile constituţionale ale art.124 privind înfăptuirea justiţiei, pe de altă parte. Prin urmare, la 30 aprilie 2015, Curtea constată că nedepunerea propunerii de prelungire a arestării preventive cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive atrage incidenţa normelor procesual penale ale art.268 alin.(1) C. pr. pen. , sancțiunea fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și nulitatea actului făcut peste termen.v. Calculul termenelor procedurale
ACTELE ÎNCHEIATE DE COMANDANŢII DE NAVE ŞI AERONAVE Comandanţii de nave şi aeronave sunt competenţi să facă percheziţii corporale sau ale vehiculelor şi să verifice lucrurile pe care făptuitorii le au cu sine sau le folosesc, pe timpul cât navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor şi pentru infracţiunile săvârşite pe aceste nave sau aeronave, având totodată şi obligaţiile şi drepturile prevăzute de lege; actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează organelor de urmărire penală, de îndată ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport românesc; in cazul infracţiunilor flagrante, comandanţii de nave şi aeronave au dreptul de a face percheziţii corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta organelor de urmărire penală; procesul-verbal încheiat în conformitate cu legea constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
ACTELE ÎNCHEIATE DE UNELE ORGANE DE CONSTATARE Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate: organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii; organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor; organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege; aceste organe au obligaţia să ia măsuri de conservare a locului săvârşirii infracţiunii şi de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. În cazul infracţiunilor flagrante, aceleaşi organe au dreptul de a face percheziţii corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală; când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecţii ori precizări sau au de dat explicaţii cu privire la cele consemnate în procesul-verbal, organul de constatare are obligaţia de a le consemna în procesul-verbal; actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală; procesul-verbal încheiat constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
ACTELE ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ Procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel. Ordonanţa trebuie să cuprindă, printre altele, fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului, obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt şi de drept ale acestora şi date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi; date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi;alte menţiuni prevăzute de lege;semnătura celui care a întocmit-o.Organele de cercetare penală dispun, prin ordonanţă, asupra actelor şi măsurilor procesuale şi formulează propuneri prin referat.. Art. 286, alin. (2), litera d1) a fost introdus prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 ). Art. 286, alin. (3) a fost abrogat prin Legea 255/2013]
ACTELE PREMERGĂTOARE Simplificarea etapei de urmărire penală s-a realizat și prin reglementarea unei proceduri rapide de verificare a sesizării adresate organelor de urmărire penală, ce permite ca, atunci când din cuprinsul acesteia rezultă faptul că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi nu există vreunul din cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale, organul de urmărire penală să dispunăînceperea urmăririi penale cu privire la faptă, prin declanşarea fazei de investigare a faptei fiind conturat cadrul procesului penal.În acest mod s-a eliminat etapa actelor premergătoare care, ilegal, se prelungea până la stabilirea identităţii făptuitorului şi presupunea activităţi similare administrării probelor în procesul penal fără asigurarea tuturor garanţiilor specifice acestuia. Prin urmare, toate activităţile desfăşurate de organele de poliţie vor fi efectuate în cadrul urmăririi penale, soluţie care este de natură a asigura atât respectarea drepturilor şi garanţiilor acordate persoanei cercetate, pe parcursul întregului proces penal, cât şi înlăturarea inconvenientelor constatate în practică, generate de extinderea nejustificată a categoriilor de acte de investigaţie care pot fi efectuate în această etapă. Prin desființarea formală a actelor premergătoare simțim nevoia obligării procedurale la momentul de început a urmăririi penale de a se consemna această dispoziție, de principiu, in rem, atunci când există date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni; începerea urmăririi penale trebuie consemnată explicit imediat ce se dispune in personam dacă în acelaşi timp există suficiente date şi cu privire la persoana autorului infracţiunii. v. şi Efectuarea de verificări prealabile, Obligaţiile organelor de urmărire penală
ACTELE PROCESUALE SAU PROCEDURALE v. Infirmarea actelor procesuale sau procedurale; Calculul termenelor procedurale
ACTIO BONA FIDE (lat. ) acţiune de bună credinţă
ACTIVITĂŢILE CE POT FI EFECTUATE ÎN PROCEDURA URMĂRIRII În vederea identificării, căutării, localizării şi prinderii persoanelor date în urmărire pot fi efectuate, în condiţiile prevăzute de lege, următoarele activităţi:supravegherea tehnică;reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei şi a obiectelor;obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului;percheziţia;ridicarea de obiecte sau înscrisuri. Activităţile pot fi efectuate numai în baza mandatului emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, respectiv, numai cu autorizarea procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliţie care efectuează urmărirea persoanei date în urmărire. Art. 523, alin. (1), litera b). a fost completat prin Legea 75/2016 . v. Darea în urmărire
ACTORI INCUMBI TONUS PROBANDI (lat. ) reclamantului îi revine sarcina probei
ACTUL DE SESIZARE A INSTANŢEI v. Rechizitoriul
ACTUL PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA MĂSURILOR PREVENTIVE v. Organul judiciar competent şi actul prin care se dispune asupra măsurilor preventive
ACTUS REUS (lat. ) elementul material al infracţiunii
ACŢIUNEA CIVILĂ exercitată exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale; a. c. se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă c inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente; când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se exercită în numele acesteia de către reprezentantul legal sau, după caz, de către procuror şi are ca obiect, în funcţie de interesele persoanei pentru care se exercită, tragerea la răspundere civilă delictuală; a. c. se soluţionează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a procesului; repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile.
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală I. C. C. J. stabileşte: În cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală (I. C. C. J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii, Dec. nr. 17 din 5 octombrie 2015 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală, I. C. C. J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii, stabileşte că în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală, M. Of. nr. 875 / 2015.) Prin Dec. nr. 17 din 5 octombrie 2015 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii, stabileşte că în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală, Î. C. C. J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală stabileşte: în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală. în orice litigii referitoare la valorificarea creanţelor fiscale principale şi accesorii de către creditor, astfel cum acesta este definit de art. 25 din Codul de procedură fiscală, se aplică prevederile Codului fiscal şi ale Codului de procedură fiscală. În consecinţă, împrejurarea că unele componente ale administrării creanţelor fiscale, precum stabilirea şi verificarea contribuţiilor la bugetul general consolidat, se realizează în cadrul unei proceduri judiciare penale nu este de natură a determina, sub aspectele analizate, aplicarea altor acte normative (Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 şi Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011), deoarece, în considerarea naturii juridice a raporturilor deduse judecăţii, atât din punct de vedere formai, cât şi substanţial, completarea Codului fiscal şi a Codului de procedură fiscală cu aceste acte normative nu este posibilă.. Pentru toate aceste considerente, având în vedere relaţia dintre creanţele fiscale principale (impozite, taxe şi alte contribuţii datorate bugetului general consolidat) şi cele accesorii (dobânzi, penalităţi şi, după caz, majorări de întârziere), dar şi natura juridică a raportului dedus judecăţii, în soluţionarea laturii civile a cauzei penale, instanţele urmează a acorda despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reprezentând exclusiv accesoriile fiscale ale creanţei fiscale principale, şi nu dobânda legală caracteristică raporturilor juridice de drept privat prevăzută de Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011. Cu privire la momentul de la care încep să curgă dobânzile aferente sumelor constatate cu titlu de prejudiciu, potrivit dispoziţiilor art. 111 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, “creanţele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează”, iar în conformitate cu textul art. 141 alin. (2) din Codul de procedură fiscală “titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege”. În literatura de specialitate (Adrian Fanu-Moca- Contenciosul fiscal) s-a afirmat că raţiunea acestei particularităţi a titlului de creanţă fiscală constă în necesitatea realizării veniturilor bugetului de stat la termenele şi în cuantumurile stabilite de lege, avându-se primordial în vedere destinaţia acestor sume şi faptul că beneficiarul lor este întreaga societate, fiind vorba, prin urmare, de un interes public . v. Constituirea ca parte civilă, Taxa de timbru
ACŢIUNEA ÎN REGRES v. Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri
ACŢIUNEA PENALĂ are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni şi se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege; ea se poate exercita în tot cursul procesului penal, când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există cazuri care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acesteia. v. Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale.
ACŢIUNEA PENTRU REPARAREA PAGUBEI v. Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri
ACUZARE de la acel moment inculpatul este oficial notificat în scris cu privire la baza juridică a acuzaţiilor ce-i sunt aduse (cauza Kamasinski c. Austriei, Hotărârea din 19 decembrie 1989, § 79). Articolul 6 § 3 din Convenţie recunoaşte acuzatului nu numai dreptul de a fi informat cu privire la „cauza” a, şi anume actele de care este acuzat şi în baza cărora este fundamentată a, ci şi calificarea juridică a acestora, într-o modalitate detaliată (v cauza Pelissier şi Sassi c. Franţei, Hotărârea din 25 martie 1999, § 51 , C.E.D.O., Hotărârea din 1 martie 2001 Cauza Dallos c. Ungariei)
ACUZAT noţiunea generică de a. priveşte persoana căreia i se impută, formal şi explicit sau implicit, prin efectuarea unor acte de urmărire penală îndreptate împotriva sa, săvârşirea unei infracţiuni. (CEDO, Deweer, 27 februarie 1980, § 48; Foti, 10 decembrie 1982; Oztürk, 21 februarie 1984; Brozicek, 18 decembrie 1989).
ACUZAȚIE ÎN MATERIE PENALĂ are o semnificaţie „autonomă”, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre. Conceptul de „acuzaţie” trebuie înţeles în sensul Convenţiei. Prin urmare, acesta poate fi definit drept „notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor „repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980, Cauza Deweer c Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982 Cauza Eckle c Germaniei, § 73, Reinhardt şi Slimane-Kaid c Franţa, decizia din 31 martie 1998, Culegerea 1998-II, p. 660, § 93). Punerea sub acuzare reprezintă comunicarea oficială adresată unei persoane a învinuirii de a fi săvârşit o infracţiune – cu consecinţe importante asupra situaţiei persoanei suspecte (Bursuc, hotărârea din 12 octombrie 2004, § 115; Reinhardt, Slimane–Kaid, hotărârea din 31 martie 1998, § 93) [Curtea Constituţională, Decizia nr. 599 / 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. f) şi art. 341 alin. (5)—(8) C. pr. pen., M. Of. nr. 886 / 2014]. Prin Decizia nr. 599 / 2014, §§ 33-34, Curtea Constituțională a reţinut că noţiunea de “a. m. p.” trebuie înţeleasă în sensul Convenţiei şi poate fi definită drept “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (v Hotărârea din 27 februarie 1980, Cauza Deweer c Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, Cauza Eckle c Germaniei, § 73). Codul de procedură penală consacră trei modalităţi de a. m. p. reglementate de art. 307 referitor la aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, art. 309 referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale şi la aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat şi art. 327 lit. a) referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Dacă în primele două situaţii, notificarea oficială constă în aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect înainte de prima sa audiere şi în comunicarea către inculpat a ordonanţei prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală care, de asemenea, este chemat în vederea audierii, în cea de-a treia situaţie, notificarea oficială constă în comunicarea către inculpat a unei copii certificate a rechizitoriului în condiţiile art. 344 alin. (2) din acelaşi cod ce dispune cu privire la procedura camerei preliminare. Pe lângă aceste trei modalităţi de formulare a unei acuzaţii penale, Curtea a identificat şi o altă posibilitate ce izvorăşte din procedura referitoare la soluţionarea plângerilor formulate c soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Cu toate că procedura ce constituie obiectul analizei sale nu vizează ab initio existenţa unei a m p, deoarece ea a fost înlăturată de soluţiile pronunţate de procuror, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desfiinţa soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii, atunci încheierea pronunţată are valenţele unui rechizitoriu, deci a unei a m p. Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 64 alin. (5) C. pr. pen. prevăd că judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii c soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeaşi cauză, la judecata în fond sau în căile de atac. Judecătorul este incompatibil să judece în cadrul completului de judecată nu numai în situaţia pronunţării încheierii de începere a judecăţii, ci în orice situaţie în care, în calitate de judecător de cameră preliminară a soluţionat o plângere c soluţiei procurorului de neurmărire sau de netrimitere în judecată, indiferent că a dispus începerea judecăţii sau a restituit cauza procurorului, care după completarea urmăririi penale a dispus trimiterea în judecată.
ADMINISTRAREA PROBELOR Organul de urmărire penală strânge şi a. p. atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere; instanţa a. p. la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale; cererea privitoare la a. p. se admite ori se respinge, motivat; organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când: proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză; se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă; proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu; proba este imposibil de obţinut; cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită; a. p. este contrară legii. v. şi Sarcina probei
ADMITEREA ÎN PRINCIPIU prin Decizia nr.506 din 30 iunie 2015 s-a constatat că soluția legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanță „fără citarea părților” este neconstituțională, deoarece aduce atingere art.21 alin.(3) din Legea fundamentală referitor la dreptul la un proces echitabil. Curtea Constituțională a statuat că, prin excluderea numai a părților de la soluționarea admisibilității în principiu a cererii de revizuire, fără a dispune expres cu privire la neparticiparea procurorului, acesta fiind prezent în temeiul normelor de generală aplicare ale art.363 alin.(1) C.pr.pen., dispozițiile art.459 alin.(2) C.pr.pen. determină ruperea echilibrului procesual. Astfel, în condițiile în care participarea procurorului în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire este obligatorie, exigențele unui proces echitabil sunt înfrânte, de vreme ce nu se respectă egalitatea de arme între acuzare și apărare, din perspectiva contradictorialității. În același timp, Curtea a reținut că, potrivit jurisprudenței constante a CEDO, art.6 CEDH nu se aplică unei proceduri care urmărește redeschiderea unei proceduri penale, întrucât persoana a cărei condamnare a intrat în puterea lucrului judecat și care solicită o asemenea redeschidere nu este „acuzată de o infracțiune”, în sensul art.6 din Convenție, ceea ce înseamnă că nu face obiectul unei „acuzații în materie penală” (Decizia Comisiei din 16 mai 1995, Cauza Oberschlick c Austriei, cererile nr.19.255/92 și 21.655/93, Decizia din 25 mai 1999, Cauza Dankevich c Ucrainei, cererea nr.40.679/98, Decizia din 6 ianuarie 2000, Cauza Sonnleitner c Austriei, cererea nr.34.813/97). Curtea constată că cele statuate prin Decizia sa nr.506 din 30 iunie 2015, se aplică mutatis mutandis și în cazul dispozițiilor art.431 alin.(1) C.pr.pen., ce reglementează procedura de urmat în etapa admiterii în principiu a contestației în anulare, dispoziții, la rândul lor, criticate sub aspectul soluției legislative potrivit căreia admisibilitatea în principiu se examinează de către instanță „fără citarea părților” (Decizia nr.542 din 14 iulie 2015) v. Recursul în casaţie, Revizuirea
ADMITEREA ÎN PRINCIPIU A CERERII DE RECURS ÎN CASAŢIE Admisibilitatea cererii se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. Dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile legale, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie. Dacă cererea de recurs în casaţie a fost retrasă, instanţa ia act de retragere, prin încheiere. În cazul în care instanţa constată că cererea îndeplineşte condiţiile legale, dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării recursului în casaţie. În cazul recursurilor în casaţie declarate împotriva deciziilor pronunţate de completele de 5 judecători, ca instanţe de apel, judecătorul care examinează admisibilitatea cererii de recurs în casaţie trebuie să facă parte dintr-un complet de 5 judecători. Prin Dec. nr. 591 din 1 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală Curtea Constituțională constată că sintagma “dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul acestora este neconstituţională. Referitor la procedura de examinare a admisibilităţii recursului în casaţie, prevăzută la art. 440 din Codul de procedură penală, Curtea constată că soluţiile ce pot fi pronunţate în urma judecăţii sunt admiterea în principiu şi respingerea. Admiterea în principiu are loc, conform art. 440 alin. (4) din Codul de procedură penală, atunci când se constată că cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 434-438 din Codul de procedură penală, situaţie în care cauza este trimisă în vederea judecării în fond a recursului în casaţie. În aceste condiţii, examinarea fondului cererii de recurs în casaţie se va face cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale specifice accesului liber la justiţie, dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, incluzând citarea părţilor şi participarea procurorului, conform art. 445 din Codul de procedură penală. Cererea de recurs în casaţie poate fi respinsă, potrivit art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, atunci când nu este formulată în termenul prevăzut de lege, conform art. 435 din Codul de procedură penală, nu au fost respectate prevederile art. 434, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi art. 438 referitoare la categoriile de hotărâri supuse recursului în casaţie, condiţiile declarării recursului în casaţie, motivarea recursului în casaţie şi cazurile în care se poate face recurs în casaţie din Codul de procedură penală sau dacă cererea este vădit nefondată. Analizând motivele pentru care poate fi dispusă soluţia de respingere a cererii de recurs în casaţie cu ocazia examinării admisibilităţii acesteia, Curtea constată că primele două motive anterior enumerate, respectiv când cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege şi când aceasta este făcută cu nerespectarea prevederilor art. 434, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi art. 438 din Codul de procedură penală, vizează verificarea unor aspecte strict formale, care nu pun în discuţie chestiuni ce ţin de soluţionarea fondului recursului în casaţie. Spre deosebire de acestea, cel din urmă motiv de respingerea cererii de recurs în casaţie, acela că cererea analizată este vădit nefondată, nu poate fi făcută decât cu verificarea unor elemente ce vizează fondul cauzei. Or, verificarea fondului cauzei, în scopul aprecierii caracterului vădit nefondat al cererii, presupune verificarea legalităţii hotărârii atacate, instanţa judecătorească fiind obligată să se pronunţe asupra cazurilor de recurs în casaţie invocate (art. 447). Acest aspect impune ca necesitate evaluarea unor situaţii intrinseci cazurilor de recurs în casaţie, cu alte cuvinte, examinarea concordanţei hotărârii contestate cu cadrul normativ aplicabil. În consecinţă, distincţia realizată prin folosirea noţiunilor de “vădit nefondată” şi “nefondată” nu schimbă cu nimic cele anterior expuse, sub aspectul a ceea ce interesează analiza Curţii Constituţionale, întrucât ambele noţiuni au în vedere o evaluare a legalităţii hotărârilor judecătoreşti, eventuale diferenţe între acestea referindu-se la caracterul mai mult sau mai puţin evident al soluţiei de respingere pe fond, şi nu la problema dihotomiei formă-fond. Prin urmare, criteriul pe care se întemeiază diferenţa între cele două proceduri, respectiv examinarea în principiu şi judecata recursului în casaţie, este distincţia fond-formă şi nu criterii care clasifică la rândul lor fondul. Or, prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, paragraful 13, Curtea Constituţională a reţinut că procedura reglementată de normele procesual penale ale art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală priveşte examinarea admisibilităţii exercitării unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării acelui drept, deci nu vizează însăşi soluţionarea căii extraordinare de atac a revizuirii, instanţa neimplicându-se în niciun fel în judecata pe fond a unei acuzaţii în materie penală, aceasta verificând cererea de revizuire doar sub aspectul regularităţii sale, respectiv al îndeplinirii condiţiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii şi termenul de introducere. Aşa fiind, instanţa pronunţându-se doar asupra unor aspecte de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor şi, constatându-se absenţa oricăror repercusiuni importante asupra situaţiei revizuentului, Curtea a reţinut că prevederile de lege criticate nu înfrâng accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. Prin aceeaşi Dec. , paragraful 24, Curtea Constituţională a constatat că admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire este o judecată de ordin procesual, privind regularitatea şi seriozitatea cererii de revizuire pentru a se decide dacă este sau nu cazul să fie efectuat un control judecătoresc prin rejudecarea cauzei care face obiectul cererii de revizuire. Curtea reţine că, la fel ca şi în cazul procedurilor referitoare la examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, verificarea respectării dispoziţiilor art. 434, art. 435, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi art. 438 din Codul de procedură penală presupune analiza unor aspecte de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor, caracterizată prin oralitate şi contradictorialitate. Prin urmare, Curtea constată că doar soluţia de respingere ca vădit nefondată a cererii de recurs în casaţie cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu a acesteia presupune antamarea fondului căii de atac, implicând examinarea unor aspecte care vizează temeinicia solicitării care face obiectul recursului în casaţie. Or, procedura examinării admisibilităţii cererii de recurs în casaţie trebuie să vizeze doar aspecte pur formale şi, tocmai de aceea, se poate desfăşura în lipsa Ministerului Public şi a părţilor. În schimb, indiferent de caracterul vădit nefondat sau nefondat al recursului în casaţie, Curtea reţine că această soluţie vizează fondul recursului în casaţie, situaţie în care este necesar ca părţile şi Ministerul Public să îşi poată susţine propriile argumente referitoare la acuzaţiile ce le sunt aduse şi la probele administrate. Astfel, Curtea conchide că respectarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, prevăzute la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie, impune ca examinarea admisibilităţii cererii de recurs în casaţie în situaţia analizată, adică prin pronunţarea asupra caracterului vădit nefondat al cererii, să fie făcută într-o etapă procesuală distinctă de cea reglementată prin prevederile art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, aceasta fiind etapa soluţionării în fond a acestei căi de atac. Aşadar, indiferent de participarea părţilor şi a Ministerului Public la procedura admiterii în principiu a cererii de recurs în casaţie, acest motiv de respingere a acesteia nu poate face obiectul admiterii în principiu, acesta fiind un element specific fondului căii extraordinare de atac. Caracterul “vădit nefondat” al cererii de recurs în casaţie nu îndrituieşte legiuitorul să plaseze un aspect ce ţine de fondul căii de atac într-o etapă procesuală anterioară în care nu se analizează şi nu se soluţionează fondul cauzei. Includerea soluţiei de respingerea cererii ca vădit nefondată, în etapa admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie, eludează finalitatea şi raţiunea acestei etape. Pentru aceste motive, Curtea constată că sintagma “dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul prevederilor art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală este neconstituţională, întrucât respingerea cererii de recurs în casaţie pentru motivul că aceasta este vădit nefondată obligă instanţa supremă la examinarea fondului cauzei, iar aceasta poate avea loc numai în faza judecării pe fond a recursului în casaţie, care se face, conform art. 445 din Codul de procedură penală, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Prin Dec. nr. 432 din 21 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (2) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. urtea reţine că, prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial at României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, a constatat că dispoziţiile din Codul de procedură civilă cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin. (3) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. Curtea constată că, prin decizia anterior menţionată, nu a făcut distincţie între obligativitatea redactării cererii de recurs numai prin avocat, pe de-o parte, şi exercitarea şi susţinerea recursului numai prin avocat, pe de altă parte, apreciind că ambele soluţii legislative vin în contradicţie cu prevederile art. 21 şi art. 24 din Constituţie. Curtea apreciază că această concluzie reiese şi din faptul că în dispozitivul Dec. i anterior menţionate, instanţa de contencios constituţional a utilizat sintagma “menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat”, fără a distinge între cele două situaţii. În ceea ce priveşte reglementările procesual penale, Curtea observă că, potrivit art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul procesului penal, potrivit art. 83 lit. c) din Codul de procedură penală, inculpatul are, pe lângă alte drepturi, dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu. Curtea observă că desemnarea unui avocat din oficiu nu este obligatorie în toate cazurile, potrivit art. 90 din Codul de procedură penală, asistenţa juridică a inculpatului fiind obligatorie doar când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege; în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea; în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. În ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, Curtea observă că dispoziţiile procesual penale nu impun obligativitatea desemnării unui avocat din oficiu pentru asistarea acestora. Potrivit art. 20 alin. (6) din Codul de procedură penală: “În cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care părţile civile nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele”. Mai mult, Curtea reţine că art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, M. Of. nr. 327 din 25 aprilie 2008, dispune în sensul că ajutorul public judiciar prevăzut de această ordonanţă de urgenţă se acordă în cauze civile, comerciale, administrative, de muncă şi asigurări sociale, precum şi în alte cauze, cu excepţia celor penale. În faza judecăţii, în ceea ce priveşte inculpatul, asistenţa juridică este obligatorie numai în anumite situaţii descrise în dispoziţiile art. 90 din Codul de procedură penală, iar, în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, desemnarea unui avocat din oficiu este dispusă numai în situaţii extraordinare caracterizate de numărul mare de persoane care nu au interese contrarii. În ceea ce priveşte scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea criticată, Curtea observă că, în expunerea de motive ce a însoţit proiectul Codului de procedură penală, nu se face nicio menţiune în acest sens, precizându-se doar că în considerarea faptului că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, aceasta “presupune analiza conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Faţă de specificul acestei căi extraordinare de atac, proiectul impune condiţii stricte cu privire la cuprinsul cererii de recurs în casaţie în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege”. Astfel, Curtea apreciază că, prin reglementarea criticată, legiuitorul a urmărit asigurarea funcţionării corespunzătoare a instanţelor de recurs care examinează numai chestiuni de legalitate, respectiv conformitatea hotărârii pronunţate cu legea. Curtea reţine că, prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, precitată, a statuat că un astfel de scop urmărit de legiuitor este un scop legitim, aceeaşi concluzie fiind valabilă şi în cauza de faţă. În continuare, Curtea observă că, prin aceeaşi Dec. , a reţinut că măsura obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat în calea de atac a recursului este in abstracto o măsură adecvată pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale şi necesară pentru atingerea scopului urmărit. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că această măsură nu este proporţională cu scopul legitim urmărit din perspectiva relaţiei existente între interesul general invocat şi cel individual, afectând dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare. Astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, că accesul la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Aceste condiţionări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta (paragraful 25). Prin instituirea obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat ca o condiţie de admisibilitate a exercitării căii de atac a recursului, legiuitorul a reglementat o limită a accesului liber la justiţie, aspect care se constituie într-o veritabilă intervenţie a statului în configurarea şi structurarea acestui drept fundamental. De asemenea, Curtea a constatat că, de principiu, o asemenea intervenţie a statului este permisă tocmai datorită naturii dreptului prevăzut la art. 21 din Constituţie, drept care presupune, în mod intrinsec, o reglementare statală (paragraful 28). Întrucât exercitarea căilor de atac reprezintă o faţetă a accesului liber la justiţie şi fiind vorba de o intervenţie etatică, Curtea Constituţională a analizat, prin prisma unui test de proporţionalitate dezvoltat în jurisprudenţa sa, dacă limitele impuse acestui drept, prin intervenţia legiuitorului – respectiv reglementarea obligativităţii reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului – reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată cu obiectivul urmărit şi care să nu transforme dreptul într-unui iluzoriu/teoretic. În urma efectuării testului de proporţionalitate, Curtea a ajuns la concluzia că măsura reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului nu este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, respectiv cele consacrate de art. 21 şi art. 24 din Constituţie (paragraful 50). Curtea a mai reţinut că dispoziţiile legale criticate au afectat şi dreptul la apărare din perspectiva intimatului ca o consecinţă a exercitării dreptului de acces liber la justiţie realizat de recurent, însă dispoziţiile legale criticate încalcă art. 24 din Constituţie, garanţie a dreptului la un proces echitabil şi din perspectiva recurentului, din moment ce această dispoziţie constituţională nu vizează doar apărarea în procesul desfăşurat în faţa primei instanţe de judecată, ci şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată care sunt considerate greşite de către una sau alta din părţile din proces. În situaţia în care partea interesată este împiedicată să exercite calea de atac, aceasta nu îşi va putea valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de recurs (paragraful 51). În concluzie, Curtea a reţinut că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului acestui drept fundamental într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează substanţa dreptului la apărare astfel cum este configurat în Constituţie. Or, legiuitorul nu poate da dreptului la apărare garantat de Constituţie valenţe care, practic, contravin caracterului său de garanţie a dreptului la un proces echitabil (paragraful 52). Soluţia legislativă criticată creează premisele transformării liberului acces la justiţie şi a dreptului la apărare în drepturi iluzorii, fapt care nu este de natură să conducă la consolidarea continuă, firească, a statului de drept, ceea ce atrage neconstituţionalitatea acesteia (paragraful 54). Având în vedere că reglementarea procesual penală este similară celei procesual civile, Curtea apreciază că cele reţinute în Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, precitată, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile criticate în cauza de faţă. Astfel, Curtea constată că se impune admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi constatarea că dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (2) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că aceste dispoziţii reglementează etapa admiterii în principiu a recursului în casaţie. Examinarea admisibilităţii cererii se realizează în camera de consiliu de un complet format dintr-un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită. În urma acestei examinări, instanţa pronunţă, prin încheiere, o soluţie de admitere în principiu sau de respingere a cererii de recurs în casaţie. Curtea reţine că prin Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015, M. Of. nr. 861 din 19 noiembrie 2015, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificărilor survenite prin Legea nr. 75/2016, şi a constatat că sintagma “dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul acestora este neconstituţională. Astfel, Curtea apreciază că, în cadrul procedurii admiterii în principiu nu are loc o judecată asupra temeiniciei recursului în casaţie, ci o judecată asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru introducerea cererii, examinându-se numai admisibilitatea în principiu a recursului, iar nu şi temeinicia acestuia. Pentru aceste motive, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală nu încalcă accesul liber la justiţie şi nici dreptul la apărare reglementate de prevederile constituţionale ale art. 21 şi art. 24. Art. 440, alin. (2) și alin. (4) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 70/2016 . Art. 440, alin. (1) și alin. (2) a fost modificat prin Legea 75/2016 .v. Recursul în casaţie
ADMITEREA ÎN PRINCIPIU A CERERII DE REVIZUIRE La primirea cererii de revizuire, se fixează termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, preşedintele dispunând ataşarea dosarului cauzei.Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilităţii în principiu. Instanţa examinează dacă:cererea a fost formulată în termen şi de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455;cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3);au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale;faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv;faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea;persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse potrivit art. 456 alin. (4).În cazul în care instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (3), dispune prin încheiere a. p. c. r. În cazul în care instanţa constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (3), dispune prin sentinţă respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă. Când cererea de revizuire a fost făcută pentru un condamnat decedat sau când condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut revizuirea a decedat după introducerea cererii, prin excepţie de la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f), procedura de revizuire îşi va urma cursul, iar în cazul rejudecării cauzei, după admiterea în principiu, instanţa va hotărî potrivit dispoziţiilor art. 16, care se aplică în mod corespunzător. Încheierea prin care este admisă în principiu cererea de revizuire este definitivă. Sentinţa prin care este respinsă cererea de revizuire, după analiza admisibilităţii în principiu, este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea la care se referă revizuirea. Prin Dec. nr. 506 din 30 iunie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor” este neconstituţională. normele procesual penale ale art. 403 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968, în redactarea de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010, prevedeau că “Instanţa, ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu”. Ulterior, prin modificarea intervenită asupra acestui text de lege conform art. XVII pct. 52 din Legea nr. 202/2010, s-a prevăzut că “Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului”. Noul Cod de procedură penală stabileşte, în art. 459 alin. (2), că “Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor”. Curtea reţine că omisiunea noului Cod de procedură penală de a reglementa, în mod expres, faptul că procurorul nu participă la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire a dat naştere, în practică şi doctrină, interpretării potrivit căreia participarea procurorului într-o astfel de procedură este obligatorie. Temeiul acestei interpretări îl constituie normele procesual penale cuprinse în art. 363 – având denumirea marginală “Participarea procurorului la judecată” – coroborate cu cele ale art. 353 alin. (9) – potrivit cărora “Participarea procurorului la judecata cauzei este obligatorie”, căile extraordinare de atac (între care şi revizuirea) făcând parte din titlul III – “Judecata” – al Codului de procedură penală. Curtea reţine că şi în cazul admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, o altă cale extraordinară de atac, actualul Cod de procedură penală prevede la art. 431 alin. (1) faptul că “Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fără citarea părţilor”. Anterior, art. 391 din Codul de procedură penală din 1968 avea un conţinut identic cât priveşte citarea părţilor. Întrucât practica nu a fost unitară sub aspectul participării procurorului la desfăşurarea acestei din urmă proceduri, Î. C. C. J. a statuat, prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, că admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează în cameră de consiliu, “fără citarea părţilor, cu participarea procurorului”. În motivarea acestei soluţii, Înalta Curte a reţinut următoarele: dispoziţiile art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală, care consacră obligativitatea prezenţei procurorului la judecată, instituie o regulă cu caracter general, incidentă ori de câte ori este vorba despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în materia căilor extraordinare de atac, în lipsa unei dispoziţii exprese contrare: admiterea în principiu a contestaţiei în anulare presupune ca instanţa să verifice, între altele, dacă motivele concrete invocate în susţinerea căii extraordinare declarate se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 426 din Codul de procedură penală, în condiţiile în care reglementarea actuală a acestora este diferită de cea prevăzută în Codul de procedură penală din 1968, prin preluarea unora dintre cazurile de casare regăsite anterior în materia recursului: pentru participarea procurorului în această procedură pledează şi dispoziţiile art. 430 din Codul de procedură penală referitoare la suspendarea executării hotărârii atacate, măsură care poate fi dispusă de instanţa sesizată “luând concluziile procurorului”, aşadar instanţa decide asupra suspendării executării hotărârii fie mai înainte, fie cel mai târziu odată cu admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, iar aspectele analizate sunt similare, dacă nu chiar identice, cu cele verificate pentru admisibilitatea în principiu: concluzia neparticipării procurorului în procedura admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, dedusă din absenţa unei prevederi legale în acest sens, este infirmată de faptul că, dacă legiuitorul ar fi dorit o asemenea ipoteză, ar fi reglementat-o în mod expres, aşa cum a făcut de pildă în cuprinsul art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală şi, în acest context, se face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014: nici în reglementarea anterioară a contestaţiei în anulare (art. 391 din Codul de procedură penală din 1968) nu a existat o prevedere legală expresă privind participarea procurorului la examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, însă jurisprudenţa în această materie, inclusiv a instanţei supreme, a fost în sensul participării procurorului atât la judecarea admisibilităţii în principiu, cât şi la judecarea pe fond a contestaţiei în anulare. Revenind la procedura admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, Curtea observă că o parte dintre argumentele reţinute de către Î. C. C. J. pentru a motiva participarea procurorului la procedura admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare sunt valabile şi pentru a justifica participarea reprezentantului Ministerului Public la soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, respectiv faptul că, în lipsa unei dispoziţii contrare, trebuie să se facă aplicarea art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală care consacră obligativitatea prezenţei procurorului la judecată şi instituie o regulă cu caracter general, incidentă ori de câte ori este vorba despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în materia căilor extraordinare de atac. Aşadar, în condiţiile existenţei acestei norme, cu caracter general, neparticiparea procurorului în procedura examinării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire ar fi fost posibilă doar dacă legiuitorul ar fi stabilit expres acest lucru, aşa cum a făcut-o prin modificarea dispoziţiilor art. 403 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968, conform art. XVII pct. 52 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, când s-a prevăzut că admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. În continuare, cât priveşte desfăşurarea activităţii procesuale de judecată în admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, Curtea reţine că instanţa de judecată verifică cererea de revizuire sub aspectul regularităţii sale şi îndeplinirii condiţiilor de folosire a acestei căi de atac extraordinare, realizându-se în fapt o judecată (judicium rescindes). Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 459 din Codul de procedură penală, instanţa examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile legii, respectiv cu privire la o hotărâre definitivă, în termen, de către o persoană îndreptăţită să folosească calea de atac a revizuirii, pentru temeiuri care corespund cazurilor de revizuire, reglementate expres de lege. De asemenea, Curtea reţine că instanţa examinează dacă din probele depuse odată cu cererea de revizuire rezultă date suficiente pentru ca judecata asupra cererii să continue, deci cererea să fie admisă în principiu [art. 459 alin. (3) lit. e) din Cod]. Aceste verificări de probe apar ca necesare în cazul de revizuire reglementat la art. 453 alin. (1) lit. a) din Cod – când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză – fiind necesar ca faptele probatorii să fie noi, nefiind posibilă o prelungire a probatoriului pentru fapte sau împrejurări cunoscute de instanţă şi nicio readministrare sau o reinterpretare a probatoriului administrat, iar în cazurile prevăzute la lit. b), c) şi d) ale aceluiaşi articol, referitoare la mărturii mincinoase, înscrisuri false, fapte ilicite comise de subiecţi oficiali, atunci când acestea nu sunt dovedite prin hotărâri judecătoreşti. În verificarea probelor depuse odată cu cererea de revizuire, în această procedură, se face aplicarea dispoziţiilor din partea generală a Codului de procedură penală privitoare la probe şi mijloace de probă. Totodată, Curtea reţine că, odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire (sau ulterior acesteia), instanţa poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii supuse revizuirii şi poate dispune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2) privind conţinutul controlului judiciar. Aşadar, Curtea reţine că admisibilitatea în principiu este o judecată de ordin procesual, privind regularitatea şi seriozitatea cererii de revizuire pentru a se decide dacă este sau nu cazul să fie efectuat un control judecătoresc prin rejudecarea cauzei care face obiectul cererii de revizuire. Doctrina în materie arată că admisibilitatea în principiu este o activitate procesuală de statuare, privind exercitarea unui drept procesual şi, implicit, soluţionarea unei situaţii procesuale, deci o judecată. În Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, §§ 35 şi 36, Curtea a reţinut că acest concept este definit în doctrină ca dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale, precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte părţi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa celeilalte părţi a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi posibilitatea celeilalte părţi de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând, posibilitatea reală de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente. Din perspectiva protejării drepturilor omului, Curtea a observat că principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil. În ceea ce priveşte principiul egalităţii armelor – unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil, acesta presupune ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul său. Aşa fiind, Curtea constată că, potrivit normelor procesual penale referitoare la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, în redactarea de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, instanţa soluţiona admisibilitatea în principiu ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, în condiţii de publicitate, contradictorialitate şi oralitate, cu respectarea dreptului la apărare, ulterior, prin modificarea intervenită asupra acestor norme prevăzându-se că admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului, procedura pierzând caracterul contradictoriu şi oral, legiuitorul păstrând însă echitatea acesteia prin reglementarea, în mod expres, a excluderii atât a părţilor, cât şi a procurorului deopotrivă. Prin urmare, Curtea constată că precedentele soluţii legislative satisfac pe deplin exigenţele unui proces echitabil, din perspectiva egalităţii de arme între acuzare şi apărare. Dispoziţiile actualului Cod de procedură însă, prin excluderea numai a părţilor de la soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, fără a dispune expres cu privire la neparticiparea procurorului, acesta fiind prezent în temeiul normelor de generală aplicare ale art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală, determină ruperea echilibrului procesual. Aşa încât Curtea constată că, în condiţiile în care participarea procurorului în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire este obligatorie, exigenţele unui proces echitabil sunt înfrânte, de vreme ce nu se respectă egalitatea de arme între acuzare şi apărare. Excluderea ab initio a revizuentului din această primă fază a căii de atac extraordinare a revizuirii şi soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire doar cu participarea procurorului plasează revizuentul într-o poziţie dezavantajoasă faţă de reprezentantul Ministerului Public. Astfel, revizuentul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către procuror şi la tot ceea ce este prezentat de acesta cu privire la eventuala excludere a unor probe, la suspendarea executării hotărârii supuse revizuirii ori cu privire la instituirea în sarcina sa a obligaţiilor ce rezultă din dispunerea măsurii controlului judiciar. Aşadar, prin excluderea revizuentului din această procedură este restrânsă în mod absolut posibilitatea acestuia de a avea cunoştinţă şi de a dezbate susţinerile parchetului, revizuentul plasându-se astfel într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror. Atâta vreme cât admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se soluţionează cu participarea procurorului, din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, Curtea reţine că norma legală trebuie să permită citarea părţilor, fiind suficient să li se asigure părţilor posibilitatea participării în această etapă procesuală, judecătorul putând decide asupra admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire şi fără participarea părţilor atât timp cât acestea au fost legal citate, de vreme ce, astfel cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un proces penal, că atât procurorului, cât şi părţii trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării Dec. i instanţei. În consecinţă, soluţia legislativă cuprinsă în art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor”, este neconstituţională, întrucât încalcă art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală Art. 459, alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
ADMITEREA ÎN PRINCIPIU A CONTESTAŢIEI ÎN ANULARE Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilităţii în principiu. Instanţa, constatând că cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate. Prin Dec. nr. 542 din 14 iulie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor” este neconstituţională. procedura de judecată a contestaţiei în anulare presupune, ca şi în reglementarea anterioară, două etape, şi anume admiterea în principiu şi judecata după admiterea în principiu a contestaţiei, dispoziţiile în materie fiind asemănătoare cu cele din Codul de procedură din 1968. Potrivit actualei reglementări, însă, parcurgerea etapei admisibilităţii în principiu este obligatorie indiferent de cazul de contestaţie în anulare invocat. În cadrul acestei prime etape procesuale, instanţa examinează îndeplinirea condiţiilor de admitere în principiu a contestaţiei în anulare, condiţii ce rezultă din prevederile art. 426-428 şi ale art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală. Astfel, instanţa verifică dacă cererea de contestaţie în anulare priveşte hotărâri penale definitive, dacă este formulată de o persoană care are calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, dacă este introdusă în termenul prevăzut de lege, dacă motivele concrete invocate în susţinerea căii extraordinare de atac se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 426 din Codul de procedură penală şi, în fine, dacă în sprijinul contestaţiei sunt depuse dovezi ori sunt invocate dovezi care există în dosar. Reglementarea actuală a cazurilor de contestaţie în anulare diferă de cea din Codul de procedură penală din 1968 prin preluarea unora dintre cazurile de casare regăsite anterior în materia recursului. Referitor la activitatea procesuală desfăşurată de instanţă în etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, Curtea constată că instanţa examinează cererea sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de folosire a acestei căi extraordinare de atac, realizând o activitate procesuală de statuare în ceea ce priveşte exercitarea unui drept procesual şi, implicit, soluţionarea unei situaţii procesuale, ceea ce înseamnă că este vorba de o judecată şi că sunt incidente prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora “părţile au dreptul la un proces echitabil […]”. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în egalitatea armelor între acuzare şi apărare şi în caracterul contradictoriu al procedurii (Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, citată anterior, §§ 36 şi 41, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, §§ 35, 36 şi 38, şi Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, citată anterior, §§ 26-28 şi 32). Cu privire la principiul egalităţii armelor, Curtea a reţinut că acesta presupune ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul sau adversarii săi. În acelaşi timp, contradictorialitatea reprezintă dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale, precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele adversarului sau adversarilor săi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa adversarului a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi în posibilitatea acestuia de a răspunde, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea constă în posibilitatea reală de a cunoaşte şi de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta cu titlu de probe, în vederea influenţării Dec. i instanţei. Or, din această perspectivă, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală – potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor” -, în condiţiile participării procurorului, înfrânge exigenţele unui proces echitabil, de vreme ce nu respectă egalitatea armelor între acuzare şi apărare, sub aspectul contradictorialităţii procedurii. Potrivit art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, contestaţia în anulare poate fi făcută de “oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror”. Excluderea inculpatului, a părţii civile, a părţii responsabile civilmente şi a persoanei vătămate de la această primă etapă a procedurii de judecată a contestaţiei în anulare şi soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii doar cu participarea procurorului plasează părţile şi persoana vătămată într-o poziţie procesuală dezavantajoasă faţă de reprezentantul Ministerului Public, deoarece nu au posibilitatea să ia cunoştinţă şi să facă observaţii referitor la ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către acesta din urmă, inclusiv cu privire la excluderea unor probe şi la eventuala suspendare a executării hotărârii supuse contestaţiei în anulare. Curtea reţine că, din perspectiva exigenţelor dreptului la un proces echitabil, este suficient să li se asigure părţilor şi persoanei vătămate posibilitatea participării în etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, ceea ce înseamnă că instanţa poate decide asupra admisibilităţii în principiu a cererii şi în lipsa părţilor, respectiv a persoanei vătămate, atâta timp cât acestea au fost legal citate. Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor” este neconstituţională, întrucât încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, în componentele sale referitoare la egalitatea armelor între acuzare şi apărare şi la contradictorialitate. Prin urmare, în procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, procedură la care participă procurorul, trebuie citate părţile şi persoana vătămată. Art. 431, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
ADMITEREA PROPUNERII DE ARESTARE PREVENTIVĂ ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului şi dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată; arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă pentru cel mult 30 de zile; durata reţinerii nu se deduce din durata arestării preventive; după luarea măsurii, inculpatului i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă.
ADMITEREA PROPUNERII DE PRELUNGIRE A ARESTĂRII PREVENTIVE ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului şi dispune prelungirea arestării preventive a inculpatului, prin încheiere motivată; prelungirea arestării preventive a inculpatului se poate dispune pentru o durată de cel mult 30 de zile; judecătorul de drepturi şi libertăţi poate acorda în cursul urmăririi penale şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile; durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile.
ADRESA ELECTRONICĂ v. Locul de citare
ADUCEREA LA CUNOŞTINŢĂ A CALITĂŢII DE SUSPECT Persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute pentru inculpat, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
ADUCEREA LA CUNOŞTINŢĂ A ÎNVINUIRII, LĂMURIRI ŞI CERERI La primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecăţii sau să facă o prezentare succintă a acestuia. Preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. Preşedintele încunoştinţează partea civilă, partea responsabilă civilmente şi persoana vătămată cu privire la probele administrate în faza urmăririi penale care au fost excluse şi care nu vor fi avute în vedere la soluţionarea cauzei şi pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti. În cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi şi de persoana vătămată, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10). Preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe. În cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare. Probele prevăzute la alin. (7) pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti. Instanţa poate dispune din oficiu administrarea de probe necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Art. 374, alin. (4) , alin. (7) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .Prin Dec. nr. 76 din 26 februarie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă de excludere a procurorului de la dezbaterea contradictorie a probelor cuprinsă în art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală este neconstituţională. Cu prilejul judecăţii în primă instanţă a unei cauze penale, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sunt puse în dezbaterea contradictorie a “părţilor”. Art. 32 din Codul de procedură penală defineşte in terminis părţile în procesul penal, care sunt numai inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Potrivit art. 30 din acelaşi cod, procurorul este un organ judiciar care participă în procesul penal alături de subiecţii menţionaţi în art. 29, fiecare având roluri şi poziţii diferite. Prin urmare, din economia textelor legale mai sus arătate procurorul nu este parte în procesul penal. Aşa fiind, prevederile art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală nu permit procurorului să participe la dezbaterea contradictorie a probelor administrate în cursul urmăririi penale, sens în care Curtea constată că o astfel de reglementare contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 131 referitor la Rolul Ministerului Public, pentru următoarele argumente: Astfel, art. 131 din Legea fundamentală consacră procurorului un rol esenţial în activitatea judiciară şi anume acela de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Dispoziţiile constituţionale instituie atribuţii cu caracter de generalitate care sunt concretizate detaliat, după caz, prin legi organice sau prin legi ordinare. De aceea, formele concrete prin care Ministerul Public îşi poate îndeplini rolul de reprezentant al interesului social, general şi public constau, potrivit art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în: efectuarea urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, conducerea şi supravegherea activităţii de cercetare penală a poliţiei judiciare, precum şi conducerea şi controlul altor organe de cercetare penală, sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii, exercitarea acţiunii civile, în cazurile prevăzute de lege, participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii, acţionarea pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului, studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea, sens în care elaborează şi prezintă ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu, verificarea respectării legii la locurile de deţinere preventive, precum şi în exercitarea oricăror altor atribuţii prevăzute de lege. De asemenea, potrivit art. 67 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, “procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului”, iar, potrivit dispoziţiilor art. 351 şi art. 363 din Codul de procedură penală, judecata se desfăşoară oral, nemijlocit şi contradictoriu, la ea participând, în mod obligatoriu, procurorul care exercită un rol activ, în vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale, putând formula motivat cereri, ridica excepţii şi pune concluzii în acord cu obiectivele stabilite de Constituţie. În timp ce textul constituţional se referă la apărarea ordinii de drept, precum şi la drepturile şi libertăţile cetăţenilor, art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală restrânge posibilitatea procurorului de a participa la dezbaterea contradictorie a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi. Contradictorialitatea, prin natura sa, este ea însăşi o garanţie a dreptului la un proces echitabil pentru realizarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, întrucât duce la atingerea obiectivelor constituţionale prin posibilitatea atât a acuzării, cât şi a apărării, nu numai de a lua cunoştinţă de toate piesele, Observaţiile sau elementele de probă propuse judecătorului de natură să îi influenţeze decizia, ci şi de a le discuta ori comenta. Această exigenţă poate fi realizată în diferite moduri, cu condiţia ca partea adversă să aibă posibilitatea de a combate în mod direct observaţiile depuse. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că principiul contradictorialităţii nu priveşte numai părţile între ele, ci şi Ministerul Public sau chiar o altă jurisdicţie independentă, participantă, potrivit normelor naţionale, la o fază superioară a procesului, cum este cazul instanţei de fond (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 februarie 1997, pronunţată în Cauza Niderost-Huber împotriva Elveţiei, §§ 23, 27, 31). Limitarea prevăzută de textul legal criticat este neconstituţională, deoarece art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală stabileşte în mod clar şi categoric sfera atribuţiilor procurorului, fără a trimite la cazuri stabilite prin altă lege. Este adevărat că în alin. (2) al art. 131 se prevede că “Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii”, dar referirea la condiţiile legii priveşte organizarea parchetelor şi nu exercitarea atribuţiilor stabilite în alin. (1). Legiuitorul constituant a înţeles să confere procurorului un rol determinat în reprezentarea intereselor generale ale societăţii, din moment ce a aşezat dispoziţiile referitoare la Ministerul Public în capitolul referitor la “Autoritatea judecătorească ” şi nicio lege organică sau ordinară nu poate să deroge de la textele constituţionale. Procurorul participă în proces şi contribuie la aflarea adevărului, sens în care, în cursul urmăririi penale, strânge şi administrează probe, atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu sau la cerere. Textul constituţional, referindu-se la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, nu are în vedere transformarea procurorului într-un avocat al uneia dintre părţi, el având numai rolul de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuţie astfel de drepturi şi libertăţi. Fiind vorba de un proces penal, este de necontestat că în acest domeniu există interese generale care trebuie apărate, iar, în activitatea judiciară, Constituţia a stabilit acest rol de apărător pentru procuror a cărui participare obligatorie în procesele penale nu poate avea caracter formal. De aceea, este fără îndoială că dezbaterea contradictorie a probelor, în condiţiile textului legal criticat, afectează ordinea de drept astfel instituită de Constituţie care consacră rolul Ministerului Public. În concluzie, Curtea constată că soluţia legislativă consacrată de dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât afectează dreptul constituţional al procurorului de a participa la dezbaterea contradictorie a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate. v. Rezolvarea acţiunii penale
AFFIDAVIT declarație scrisă făcută sub jurământ în fața unui funcționar public sau de un notar (lat.)
AFIŞAREA SAU PUBLICĂRII HOTĂRÂRII DE CONDAMNARE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
AFLAREA ADEVĂRULUI obligă organele judiciare de a asigura, pe bază de probe, reconstituirea faptelor şi a împrejurărilor cauzei, precum şi indicarea suspectului şi inculpatului; organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului şi inculpatului; respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor propuse în favoarea suspectului şi inculpatului se sancţionează .
AGENŢI PROCEDURALI v. Citarea
ALTE FORME DE PERCHEZIŢIE v. Percheziţia corporală, Percheziţia informatică, Percheziţia unui vehicul
ALTE MODIFICĂRI DE PEDEPSE Pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenţa vreuneia dintre următoarele situaţii: concursul de infracţiuni; recidiva;pluralitatea intermediară;acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care persoana condamnată se află în stare de deţinere, instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere; sesizarea instanţei se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat; la primirea cererii, preşedintele completului de judecată dispune ataşarea la dosar a înscrisurilor şi luarea tuturor măsurilor necesare soluţionării cauzei. Prin DECIZIE nr. 29 din 19 noiembrie 2015 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la chestiunea de drept: dacă în aplicarea art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cazul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicate în temeiul Codului penal din 1968 pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul Codului penal din 1968 se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului în temeiul art. 5 din noul Cod penal sau se aplică legea în vigoare la momentul efectuării operaţiunii de contopire, I. C. C. J. s tabileşte că în procedura de modificare a pedepsei prevăzută de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cadrul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicată în temeiul Codului penal anterior pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracţiune săvârşită sub Codul penal anterior se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului conform art. 5 din Codul penal. Dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 sunt aplicabile numai în situaţia în care cel puţin una dintre infracţiunile concurente a fost comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, când tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni va fi obligatoriu, cel prevăzut de noul Cod penal – art. 39-40, mai sever, deoarece sub imperiul acestuia s-a desăvârşit, finalizat pluralitatea infracţională. Per a contrario, în situaţia în care niciuna dintre infracţiunile concurente pentru care s-au aplicat pedepse individuale prin hotărâri definitive nu a fost comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni va fi cel prevăzut de Codul penal anterior – care, în acest caz, este legea penală mai favorabilă condamnatului căruia i se stabileşte în procedura reglementată de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală pentru prima dată pedeapsa rezultantă. În această situaţie tranzitorie, nu există temei legal pentru a aplica tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni prevăzut de noul Cod penal. Sub un alt aspect, se reţine că în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat, cu valoare de principiu, că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014). Prin Decizia nr. 214 din 16 iunie 1997, M. Of. nr. 234 din 8 septembrie 1997, Curtea Constituţională a statuat în considerentele hotărârii că “situaţia tranzitorie în succesiunea legilor penale se iveşte, dacă de la data săvârşirii infracţiunii, când ia naştere raportul juridic penal de conflict şi până la încetarea sau stingerea acestui raport prin executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate, iar uneori până la înlăturarea consecinţelor condamnării prin reabilitare, au intervenit una sau mai multe legi penale. Legea aplicabilă este întotdeauna legea cea mai favorabilă”. Prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale anterior menţionată, ale cărei considerente sunt obligatorii, se apreciază că, în cazul modificării pedepsei, situaţia tranzitorie se creează de la data săvârşirii infracţiunilor din structura pluralităţii şi durează până la executarea pedepsei rezultante stabilită pentru prima dată într-o procedură distinctă. Întrucât în acest interval a intervenit o lege penală – art. 38-40 din noul Cod penal – care a schimbat modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante în situaţia concursului de infracţiuni, determinarea legii aplicabile se face potrivit regulilor înscrise în art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 5 din noul Cod penal – în sensul aplicării legii penale mai favorabile, independent de data la care cele două sentinţe de condamnare au rămas definitive. Sub un ultim aspect, se reţine că dispoziţiile legale privitoare la pedeapsă în cazul concursului de infracţiuni constituie norme de drept penal substanţial potrivit legislaţiei penale, precum şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale – în acest sens, Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2012, Decizia nr. 1.483 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011. În considerentele deciziilor amintite s-a statuat că “în ceea ce priveşte criteriile de delimitare a normelor de drept penal de cele de procedură penală, aşezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor. De asemenea, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare…norma care priveşte cuantumul pedepsei aplicabile anumitor infracţiuni poate fi încadrată în categoria normelor de drept substanţial, şi nu în categoria celor de procedură penală. La aceeaşi concluzie se ajunge şi dacă se ia în considerare criteriul scopului no/mei, care atribuie un drept, o facultate, nefiind o normă care să reglementeze proceduri. Totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma.În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la… aplicarea pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa legii penale mai favorabile. Aşadar, faptul că textul legal figurează în Codul de procedură penală nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă”. În cauză, aplicarea concretă a dispoziţiilor legale referitoare la concursul de infracţiuni aduce o schimbare cu privire la pedeapsa rezultantă, astfel că, având caracterul de norme de drept penal substanţial, potrivit criteriilor enunţate, devine incident principiul aplicării legii penale mai favorabile (mitior lex). Procedura de modificare a pedepsei prevăzută în art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală priveşte exclusiv stabilirea pedepsei rezultante pe baza dispoziţiilor referitoare la pedeapsă în situaţia concursului de infracţiuni. În cadrul acestei proceduri distincte de judecarea fiecăreia dintre infracţiunile din structura pluralităţii, instanţa aplică pentru prima dată normele de drept penal substanţial în materia concursului de infracţiuni. Aplicând pentru prima dată normele de drept penal substanţial în cadrul unei judecăţi distincte, nu există temei legal pentru a înlătura incidenţa principiului aplicării legii penale mai favorabile în condiţiile art. 5 din noul Cod penal şi nici pentru a înlocui acest principiu specific normelor de drept substanţial cu principiul imediatei aplicabilităţi ce caracterizează normele de drept procesual penal. Prin determinarea legii penale mai favorabile în procedura de modificare a pedepsei prevăzute în art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu se nesocoteşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014, potrivit căreia dispoziţiile art. 5 din noul Cod penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. În cadrul judecăţii distincte pe care o presupune aplicarea pedepsei rezultante, instanţa nu poate combina prevederile din Codul penal anterior cu prevederile din noul Cod penal, ci aplică global dispoziţiile uneia dintre legile succesive care sunt mai favorabile.
ALŢI SUBIECŢI PROCESUALI, v. Subiecţii procesuali
AMÂNAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI ÎNCHISORII SAU A DETENŢIUNII PE VIAŢĂ v. Cazurile de amânare; Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
AMÂNAREA SAU ÎNTRERUPEREA EXECUTĂRII MĂSURILOR PRIVATIVE DE LIBERTATE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
AMENDA JUDICIARĂ se aplică de organul de urmărire penală prin ordonanţă, iar de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară şi de instanţa de judecată, prin încheiere; persoana amendată poate cere anularea ori reducerea amenzii. Cererea de anulare sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei ori a încheierii de amendare; dacă persoana amendată justifică de ce nu şi-a putut îndeplini obligaţia, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate dispune anularea ori reducerea amenzii; cererea de anulare sau de reducere a amenzii aplicate prin ordonanţă va fi soluţionată de judecătorul de drepturi şi libertăţi, prin încheiere; cererea de anulare sau de reducere a amenzii aplicate prin încheiere va fi soluţionată de un alt judecător de drepturi şi libertăţi, respectiv de un alt judecător de cameră preliminară ori de un alt complet, prin încheiere. A. j. se pune în executare de către organul judiciar care a aplicat-o; punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii judiciare organului care, potrivit legii, execută amenda penală.
AMNISTIA ŞI GRAŢIEREA se aplică, atunci când intervin după rămânerea definitivă a hotărârii, se face de către judecătorul delegat cu executarea de la instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către judecătorul delegat cu executarea de la instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere; judecătorul se pronunţă prin încheiere executorie, dată în camera de consiliu, cu participarea procurorului; c încheierii se poate declara contestaţie de către procuror, în termen de 3 zile de la pronunţare; contestaţia este suspensivă de executare.
AMPRENTE v. Fotografierea şi luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane
ANULAREA REABILITĂRII v. Reabilitarea
ANULAREA RENUNŢĂRII LA APLICAREA PEDEPSEI se dispune, din oficiu sau la sesizarea procurorului, de instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea ce atrage anularea. Dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 83 alin. (3) din Codul penal, instanţa, anulând renunţarea la aplicarea pedepsei, dispune condamnarea inculpatului pentru infracţiunea cu privire la care se renunţase la aplicarea pedepsei, stabileşte pedeapsa pentru aceasta, aplicând apoi, după caz, dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. Dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 82 alin. (3) din Codul penal, instanţa, anulând renunţarea la aplicarea pedepsei, dispune condamnarea inculpatului pentru infracţiunea cu privire la care se renunţase la aplicarea pedepsei, stabileşte pedeapsa pentru aceasta, aplicând apoi, după caz, dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. La stabilirea pedepsei pentru infracţiunea cu privire la care se anulează renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa va avea în vedere exclusiv criteriile de individualizare şi circumstanţele din cauza în care s-a pronunţat iniţial soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei. Art. 5811, alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
APĂRARE interes justificat de a discuta în contra celeilalte părţi, înainte de închiderea dezbaterilor (Borgers c. Belgiei, hotărârea din 30 octombrie 1991), dreptde a-şi prezenta cauza (Ankerl c. Elveţiei, 23 octombrie 1996 § 38) , pe acelaşi nivel ca şi cealaltă parte sau procuror cu egalitate de arme şi potrivit principiului contradictorialităţii (Nideröst-Huber c. Elveţiei, hotărârea din 18 februarie 1997, Reinhardt şi Slimane Kaid c. Franţei, hotărârea din 31 martie 1998, Berger c. Franţei, hotărârea din 3 decembrie 2002) v. Asigurarea apărării
APLICAREA DIRECTĂ A CONSTITUŢIEI v Curtea Constituțională , Decizia nr. 486 / 1997, M. Of. nr. 105 / 1998;Decizia nr. 186 / 1999, M. Of. nr. 213 / 2000; Decizia nr. 774 / 2015, M. Of. nr. 8 / 2016; Decizia nr. 895 / 2015, M. Of. nr. 84 / 2016; Decizia nr. 24 / 2016, M. Of. nr. 276 / 2016, § 34; Decizia nr. 794 /2016, M. Of. nr. 1.029 / 2016, § 37; Decizia nr. 321 / 2017, M. Of. nr. 580 / 2017, § 28; Prin Dec. nr. 236 din 2 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, M. Of. nr. 597 / 2020, Curtea a reconsiderat soluţia Dec. i nr. 519 / 2017, şi, în acest sens, a preluat doctrina dreptului viu, care produce efecte directe în privinţa determinării conţinutului normativ al normei de referinţă, şi anume Constituţia, iar în această privinţă Curtea este unica autoritate jurisdicţională care are competenţa de a realiza o asemenea interpretare (ad similis, Decizia nr. 276 /2016, M. Of. nr. 572 din 28 iulie 2016, § 19, respectiv Decizia nr. 369 / 2017, M. Of. nr. 582 / 2017, § 19.
APELUL Sentinţele pot fi atacate cu a., dacă legea nu prevede altfel; încheierile pot fi atacate cu a. numai odată cu sentinţa, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu a.; a. declarat c sentinţei se socoteşte făcut şi c încheierilor; hotărârile pronunţate în primă instanţă după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor şi condiţiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă; sentinţele supuse căilor de atac ordinare potrivit legii vechi, cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi, sunt supuse a.; a. se judecă de către instanţa competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeaşi lege. În acest caz, termenul de declarare a a. se calculează potrivit art. 363 C.pr.pen. din 1968. Deciziile pronunţate în aceste a. sunt definitive, în condiţiile actualului Cod de procedură penală. Cererile de recurs c sentinţelor supuse căilor de atac ordinare potrivit legii vechi, depuse anterior intrării în vigoare a legii noi se vor considera cereri de a. Pot face a.: procurorul, referitor la latura penală şi latura civilă; inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă; partea civilă, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă; persoana vătămată, în ceea ce priveşte latura penală; martorul, expertul, interpretul şi avocatul, în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare, indemnizaţiile cuvenite acestora şi amenzile judiciare aplicate; orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, în ceea ce priveşte dispoziţiile care au provocat asemenea vătămare.poate fi declarat şi de către reprezentantul legal ori de către avocat, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia. Pentru procuror, persoana vătămată şi părţi, termenul de apel este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, şi curge de la comunicarea copiei minutei;în cazul martorului, expertului, interpretului şi avocatului, în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare, indemnizaţiile cuvenite acestora şi amenzile judiciare aplicate, apelul poate fi exercitat de îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare, indemnizaţiilor şi amenzilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza; pentru orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, termenul de a. este de 10 zile şi curge de la data la care acestea au aflat despre actul sau măsura care a provocat vătămarea.a. declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen dacă instanţa de a. constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de a. a fost făcută în cel mult 10 zile de la încetarea acesteia; hotărârea este definitivă până la momentul în care instanţa de a. admite cererea de repunere în termen; până la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de a. poate suspenda executarea hotărârii atacate; aceste dispoziţii nu se aplică în situaţia redeschiderii procesului penal cerute de persoana condamnată în lipsă.Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau de avocat; cererea de a. nesemnată ori neatestată poate fi confirmată în instanţă de parte ori de reprezentantul ei la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită; a. se motivează în scris, arătându-se motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază. Cererea de a. se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă;persoana care se află în stare de deţinere poate depune cererea de a.şi la administraţia locului de deţinere; cererea de a.înregistrată sau atestată în condiţiile de mai sus ori procesul-verbal întocmit de administraţia locului de deţinere se înaintează de îndată instanţei a cărei hotărâre este atacată. După pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare a a., părţile şi persoana vătămată pot renunţa în mod expres la această cale de atac; asupra renunţării, cu excepţia a. care priveşte latura civilă a cauzei, se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea a.; renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate să fie făcută personal sau prin mandatar special.Până la închiderea dezbaterilor la instanţa de a., persoana vătămată şi oricare dintre părţi îşi pot retrage a. declarat; retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către administraţia locului de deţinere; declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de a.; reprezentanţii legali pot retrage a., cu respectarea, în ceea ce priveşte latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă; inculpatul minor nu poate retrage a. declarat personal sau de reprezentantul său legal; a.declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior; a. declarat de procuror şi retras poate fi însuşit de partea în favoarea căreia a fost declarat. A. declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, în afară de cazul când legea dispune altfel. Instanţa judecă a. numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de a. şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces; în cadrul limitelor prevăzute mai sus, instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. Instanţa de a., soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat a.; de asemenea, în a. declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de a. nu poate agrava situaţia acesteia. Instanţa de a. examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat a. sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea. Judecarea a. se face cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate; judecarea a.i nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere; participarea procurorului la judecarea a.este obligatorie; instanţa de a. procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond; instanţa de a. poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi; când a. este în stare de judecată, preşedintele completului dă cuvântul apelantului, apoi intimatului şi pe urmă procurorului; dacă între a. declarate se află şi a. procurorului, primul cuvânt îl are acesta; procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor; Inculpatului i se acordă ultimul cuvânt; instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de a. ; în vederea soluţionării a., instanţa, motivat, poate da o nouă apreciere probelor; instanţa se pronunţă asupra tuturor motivelor de a. invocate;la judecarea a. se aplică regulile de la judecata în fond, în măsura în care în prezentul titlu nu există dispoziţii contrare; a. c încheierilor care, potrivit legii, pot fi atacate separat se judecă în camera de consiliu fără prezenţa părţilor, care pot depune concluzii scrise, cu excepţia cazurilor în care legea dispune altfel ori a celor în care instanţa apreciază că este necesară judecata în şedinţă publică. Instanţa, judecând a., respinge a., menţinând hotărârea atacată dacă a. este tardiv sau inadmisibil sau dacă a. este nefondat; instanţa poate admite a.şi desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre procedând potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond sau desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă. Instanţa, deliberând asupra a., face, atunci când este cazul, aplicarea dispoziţiilor privitoare la reluarea dezbaterilor şi a celor privind rezolvarea acţiunii civile, măsurile asigurătorii, cheltuielile judiciare şi orice alte aspecte de care depinde soluţionarea completă a apelului; De asemenea, instanţa de a. verifică dacă s-a făcut o justă aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor privitoare la deducerea duratei reţinerii, arestării preventive, arestului la domiciliu sau internării medicale şi adaugă, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii atacate cu a. În caz de admitere a a., hotărârea atacată se desfiinţează, în limitele dispoziţiilor privind efectul devolutiv şi extensiv al a; hotărârea poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluţionare a cauzei; în caz de desfiinţare a hotărârii, instanţa de a.poate menţine măsura arestării preventive ; Dispozitivul cuprinde soluţia dată de instanţa de a., data pronunţării Dec. i şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică; instanţa de a. se pronunţă asupra măsurilor preventive potrivit dispoziţiilor referitoare la conţinutul sentinţei; în cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau de arest la domiciliu, în expunere şi dispozitiv se arată timpul care se deduce din pedeapsă; când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să îşi reia cursul, în caz contrar toate actele procedurale fiind desfiinţate de drept; decizia instanţei de a. se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi administraţiei locului de deţinere. Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de a., în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea a. ; dacă hotărârea a fost desfiinţată în a. procurorului, declarat în defavoarea inculpatului sau în apelul persoanei vătămate, instanţa care rejudecă poate agrava soluţia dată de prima instanţă; când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată; Rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată ori de către instanţa competentă, dispusă după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală, se desfăşoară conform legii noi.
APELUL CELOR CITAŢI v. Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi
APLICAREA LEGII PROCESUALE PENALE ÎN TIMP ŞI SPAŢIU se referă laactele efectuate şi la măsurile dispuse în procesul penal , pe teritoriul României, de la intrarea ei în vigoare şi până în momentul ieşirii din vigoare, cu excepţia situaţiilor prevăzute în dispoziţiile tranzitorii; legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul Legii nr. 255/2013 ; actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de Legea nr. 255/2013. I.C.C.J.constată în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal cu referire la art. 21 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 187/2012, că: pedeapsa închisorii executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii, al cărei cuantum este până la 15 ani, se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii, şi nicidecum cu perioada de 5 ani prevăzută în art. 125 alin. (2) teza I din Codul penal; pedeapsa executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii mai mare de 15 ani, însă care nu depăşeşte 20 de ani, se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani (I. C. C. J., Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală,Decizia nr. 18/2014 , Dosar nr. 19/1/2014/HP/P, M.Of.nr. 775 din 24 octombrie 2014)
APRECIEREA PRELIMINARĂ A DATELOR din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influențeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii și să se bazeze pe elementele dosarului și pe dezbaterile din ședința de judecată (v Hotărârea din 6 iunie 2000, Cauza Morel c. Franței, §45; Curtea Constituţională, Decizia nr.663 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.339—348 C. pr. pen. , M. Of. nr.52 din 22 ianarie 2015).
APRECIEREA PROBELOR Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză; în luarea Dec. i asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate; condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă;
ARESTAREA PREVENTIVĂ poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii: inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte; inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament; inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta; există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale c sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni. Măsura a. p. a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Curtea Constituțională reține că prin traficul de droguri se înțelege oricare dintre faptele incriminate la art.2—10 din Legea nr.143/2000, mai puțin faptele de consum de astfel de substanțe, pedepsite penal prin aceleași articole. Or, cum drogurile sunt definite, la art.1 lit.b) din Legea nr.143/2000, ca fiind plantele și substanțele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conțin asemenea plante și substanțe, prevăzute în tabelele nr.I—III, iar substanțele stupefiante sunt cele prevăzute la pct.I (1) din anexa la Legea nr.339/2005, Curtea constată că traficul de stupefiante ar putea consta în aceleași fapte, având ca obiect substanțele din anexa anterior referită. De asemenea, Curtea reține că, potrivit art.359 din Codul penal, infracțiunea de trafic de produse sau substanțe toxice constă în producerea, deținerea, precum și orice operațiune privind circulația produselor ori substanțelor toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conțin astfel de substanțe ori experimentarea produselor sau substanțelor toxice, fără drept. În fine, în legislația românească se regăsește și Legea nr.194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare,republicată M. Of. nr.140 din 26 februarie 2014. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea conchide că infracțiunea de „trafic de stupefiante” nu se regăsește definită în cuprinsul Codului penal sau al unei legi speciale. Sensul noțiunii de „trafic de stupefiante”, folosită de legiuitor, ar putea fi dedus doar prin interpretarea coroborată a dispozițiilor legale analizate, respectiv art.2 lit.d) din Legea nr.339/2005 și pct.I (1) din anexa la legea anterior arătată, precum și art.1 lit.b) și art.2—10 din Legea nr.143/2000. Or, lipsa unei definiții clare a infracțiunii de „trafic de stupefiante” este de natură a genera interpretări diferite de către instanțele de judecată, cu ocazia aplicării dispozițiilor art.223 alin.(2) C.pr.pen., în contextul dispunerii măsurii arestării preventive (Sintagma „trafic de stupefiante” din cuprinsul dispozițiilor art.223 alin.(2) C.pr.pen. este neconstituțională, cf Decizia nr.553 din 16 iulie 2015). Articolul 5§ 3 din C.E.D.H. dispune că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de § 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă . Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia unor cazuri şi potrivit căilor legale, printre care : dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia (§ 1 lit. c). Referitor la detenția provizorie, Curtea a subliniat în mai multe rânduri principiile fundamentale care se degajă din jurisprudența sa, determinând caracterul rezonabil al unei detenții, în sensul art. 5 § 3 din Convenție(Labita c. Italiei , GC, no 26772/95, § 152, C.E.D.H. 2000-IV şi Calmanovici, §§ 90-94). Ea reamintește că obiectul art. 5 § 3, care formează un tot cu § 1 lit. c) din acelașii articol (Lawless c. Irlanda (no 3), 1er juillet 1961, § 14, série A no 3), constă în a oferi indivizilor privați de libertate o garanție specială : o procedură judiciară vizând ca nimeni să nu fie în mod arbitrar privat de libertate (Schiesser c. Suisse, 4 décembre 1979, § 30, série A no 34, Cauza Jiga, § 73 ). De asemenea, CEDO reamintește că un caracter rezonabil a duratei detenției nu se pretează la o evaluarenabstractă (Patsouria c. Georgiei, no 30779/04, § 62, 6 novembre 2007). În acest sens, art. 5 § 3 nu poate fi interpretat ca autorizând o manieră necondiționată a unei detenții provizorii (vezi și , Chichkov c. Bulgariei, no 38822/97, § 66, C.E.D.H. 2003-I, Musuc c. Moldovei, no 42440/06, § 41, 6 novembre 2007). În jurisprudența sa, Curtea a dezvoltat patru rațiuni fundamentale acceptabile pentru detenția provizorie a unui acuzat suspectat de a fi comis i infracțiune : pericol de fugă (Stögmuller c. Autriche, arrêt du 10 novembre 1969, série A no 9, § 15)Stögmüller a subliniat în mod întemeiat că, în perioada primei sale de eliberare provizorie (21 aprilie 1958 până la 25 august 1961), a făcut mai multe vizite în străinătate şi întotdeauna s-a întors în Austria. Ar fi fost suficientă măsura de a i se ridica pașaportul. În aceste condiţii, Curtea constată că, cel puţin de la această dată, pericolul de fugă nu a fost suficient pentru a justifica menţinerea în detenţie ;riscul ca acuzatul, odată pus în liberate, împiedică administrarea justiției (Wemhoff c. Allemagne, 27 juin 1968, § 14, série A no 7)dacă ar exista pericolul de aintra în comunicare cu persoane care ar putea fi implicate; Wemhoff este puternic suspectat de incitare la abuzul de încredere (Anstiftung zur Untreue, art. 266 şi 48 C.pen. german): client al Băncii August-Thyssen din Berlin, ar fi determinat pe unii angajaţi să deturneze sume mari de bani, existând pericolul că ar încearcă să distrugă probele (art. 112 din Codul german de procedură penală), implicând persoane care nu sunt cunoscute de autorităţi;comiterea unei noi infracțiuni (Matzenetter c. Autriche, arrêt du 10 novembre 1969, série A no 10, § 9); tulburarea ordinii publice (Letellier c. Franței, 26 juin 1991, § 51, série A no 207 et Hendriks c. Pays-Bas (déc.), no 43701/04, 5 juillet 2007. Condamnată în final la trei ani închisoare pentru complicitate la asasinat, dna Letellier a acuzat încălcarea art. 5 § 3 din Convenție. Curtea recunoaște că un risc de presiune asupra martorilor poate să fi existat la început însă consideră că el s-a diminuat și chiar a dispărut de-alungul timpului. Riscul sustragerii petiționarei nu se poate aprecia numai pe baza gravității pedepsei la care se expune; el trebuie analizat în funcție de ansamblul de elemente pertinente proprii, dar riscul de fugă trebuie argumentat. Prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea faptei, anumite infracțiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenție provizorie, dar acest element nu ar putea fi apreciat ca pertinent și suficient decât dacă se arată în mod real, concret că ordinea publică este efectiv amenințată. Continuarea detenției nu poate servi pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libetate. ( Cauza Jiga c. României, §75). Conform jurisprudenţei bine stabilite a Curţii (Wemhoff c. Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, pp. 23-24, § 9; B. c. Austriei, Hotărârea din 28 martie 1990, seria A nr. 175, p. 14, § 36, Negoescu c. României , dec., nr. 55.450/00, 17 martie 20059), persoanei condamnate în primă instanţă, indiferent dacă a fost sau nu arestată până în acel moment, îi sunt aplicabile prevederile art. 5 § 1 a) din C.E.D.H. , şi nu cele ale art. 5 § 1 c), Mujea c. României (dec.), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002, mutatis mutandis, Rosengren c. României (dec.), nr. 70.786/01, 27 aprilie 2004, Hotărârea din 1 decembrie 2008 în Cauza Vitan c. României, M.Of. nr. 114 din 19 februarie 2010. Perioada acoperită de art. 5 § 1 c) din C.E.D.H. se încheie în general la data la care se statuează asupra temeiniciei acuzaţiei aduse c părţii interesate, chiar dacă acest lucru ar avea loc numai în primă instanţă (Kudla c. Poloniei , MC, nr. 30.210/96, § 104, CEDO 2000-XI, şi Lavents c. Letoniei, nr. 58.442/00, § 66, 28 noiembrie 2002). În ceea ce priveşte perioada care trebuie luată în considerare din perspectiva art. 5 § 3 din C.E.D.H. , Curtea reaminteşte că ea este aceeaşi ca şi pentru art. 5 § 1 c) (Svipsta c. Letoniei, nr. 66.820/01, § 107, CEDO 2006-III).Art. 5 § 3 din C.E.D.H. impune necesitatea ca orice perioadă de arest preventiv, indiferent cât de scurtă ar fi ea, să fie justificată într-un mod convingător de către autorităţi (v Shishkov c. Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-I; Belchev c. Bulgariei, nr. 39.270/98, § 82, 8 aprilie 2004, Sarban, § 97). O hotărâre motivată convinge părţile cu privire la faptul că argumentele lor au fost avute în vedere (Sarban, § 98). necesitatea de a păstra ordinea publică şi de a asigura o bună desfăşurare a anchetei a fost deja recunoscută de Curte ca motiv ce poate justifica continuarea unei privări de libertate (Letellier c. Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, p. 19, § 39, şi, mutatis mutandis, Garycki Poloniei, nr. 14.348/02, § 48, 6 februarie 2007). c. ). Art. 5 § 3 din C.E.D.H. le impune instanţelor naţionale, atunci când sunt confruntate cu necesitatea de a prelungi o măsură de arestare preventivă, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională. Într-adevăr, articolul citat mai sus garantează nu numai “dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil”, ci prevede şi că punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii ce asigură prezentarea părţii interesate la termenul de judecată (Jablonski c. Poloniei, nr. 33.492/96, § 83, 21 decembrie 2000, şi Patsouria c. Georgiei, nr. 30.779/04, §§ 75-76, 6 noiembrie 2007). Instanţele naţionale, deşi sesizate cu o astfel de cerere, nu au precizat motivele pentru care o astfel de măsură alternativă nu ar fi fost pertinentă. art. 5 § 4 nu garantează niciun drept, ca atare, la un recurs c hotărârilor ce dispun sau ce prelungesc o măsură de detenţie. Cu toate acestea, un stat care se dotează cu un astfel de sistem trebuie, în principiu, să le acorde deţinuţilor aceleaşi garanţii în apel ca şi în primă instanţă (Toth c. Austriei, hotărârea din 12 decembrie 1991, seria A nr. 224, p. 23, § 84). Această cale de atac îi oferă părţii interesate garanţii suplimentare privind evaluarea necesităţii de a se prelungi arestarea preventivă [Van Thuil c. Olandei (dec.), nr. 20.510/02, 9 decembrie 2004] şi trebuie să ducă, în scurt timp, la o hotărâre judecătorească prin care să se pună capăt arestării, dacă aceasta se dovedeşte a fi ilegală (Baranowski c. Poloniei, nr. 28.358/95, § 68, CEDO 2000-III). art. 5 § 4 trebuie să se interpreteze astfel încât drepturile pe care le consacră să nu fie teoretice şi iluzorii, ci concrete şi efective ( Artico c. Italiei, hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pp. 15-16, § 33, şi Schops c. Germaniei, nr. 25.116/94, § 47, CEDO 2001-I). Prima garanţie fundamentală care se desprinde în mod natural din art. 5 § 4 din C.E.D.H. este dreptul de a-ţi fi analizată efectiv cererea de judecătorul sesizat cu un recurs c unei măsuri de detenţie. Desigur, această prevedere nu obligă magistratul să studieze în profunzime fiecare dintre argumentele avansate de recurent. Totuşi, garanţiile pe care le consacră ar fi golite de sens dacă judecătorul ar putea omite să ia în considerare fapte concrete invocate de deţinut şi susceptibile să arunce o umbră de îndoială peste “legalitatea” privării de libertate (Nikolova c. Bulgariei , MC, nr. 31.195/96, § 61, CEDO 1999-II, Hotărârea din 14 septembrie 2009 în Cauza Mihuţă c. României, M.Of. nr.47 din 21 ianuarie 2010 § 40.). Din analiza dispozițiilor constituționale ale art. 53, Curtea Constituțională reține condițiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, și nu orice drepturi subiective de natură legală sau convențională; restrângerea exercițiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune și doar dacă este necesară într-o societate democratică, restrângerea să poată opera numai în una din ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituție; restrângerea să fie proporțională cu cauza, restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanța dreptului ( v și Decizia nr.872 și nr.874 din 25 iunie 2010, M.Of., nr.433 din 28 iunie 2010) v Accesul persoanei arestate la o autoritate judiciară, Procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale
ARESTAREA PREVENTIVĂ A INCULPATULUI ÎN PROCEDURA DE CAMERĂ PRELIMINARĂ ŞI ÎN CURSUL JUDECĂŢII Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, din oficiu ori la propunerea motivată a procurorului, pentru o perioadă de cel mult 30 de zile, pentru aceleaşi temeiuri şi în aceleaşi condiţii ca şi arestarea preventivă dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în cursul urmăririi penale; în cursul judecăţii, măsura se poate dispune de către instanţa de judecată în compunerea prevăzută de lege; în acest caz, mandatul de arestare preventivă este emis de către preşedintele completului; faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat preventiv în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, se poate dispune din nou această măsură numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate.
Curtea Constituțională observă că, potrivit Recomandării nr.11(80) a Comitetului de miniștri către statele membre cu privire la detențiunea în așteptarea judecării, adoptată de către Comitetul de miniștri al Consiliului Europei în data de 27 iunie 1980, în lumina Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, statele membre trebuie să se asigure că legislația și practica lor în cazuri care implică detențiunea în așteptarea procesului se călăuzesc după anumite principii, printre care și cel statuat la art. II pct.13 potrivit căruia „Detențiunea în așteptarea judecării nu se va prelungi mai mult decât este necesar în lumina obiectivelor stabilite în principiul 3, nici nu va fi continuată dacă perioada petrecută în detențiune în așteptarea judecării ar fi disproporționată față de sentința care poate fi pronunțată în cazul condamnării”, având în vedere că, în preambulul recomandării, se afirmă că „este de dorit, din motive umanitare și sociale, reducerea aplicării detențiunii în așteptarea judecării la un minimum compatibil cu interesele justiției” (Decizia nr.361 din 7 mai 2015, §18). Prin Dec. nr. 704 din 29 noiembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) şi art. 238 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 Curtea Constituțională admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, şi constată că soluţia legislativă care exclude aplicarea dispoziţiilor art. 227 din Codul de procedură penală este neconstituţională. Curtea constată că, după modificarea sa prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, teza finală a art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală are în prezent următorul conţinut: “Dispoziţiile art. 225-232 se aplică în mod corespunzător.” Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 3, referitor la drepturile pe care le are orice acuzat, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea constată că la termenul din 18 decembrie 2015 judecătorul de cameră preliminară a apreciat că îi revine competenţa să soluţioneze cererea de arestare preventivă în lipsă a inculpatului Ouahmane Khalid formulată încă din timpul urmăririi penale şi pentru care a existat şi o solicitare orală formulată de reprezentantul Parchetului de pe lângă Tribunalul Călăraşi, în cursul procedurii de cameră preliminară, în temeiul art. 238 din Codul de procedură penală. În acest sens, având în vedere că neprezentarea inculpatului în faţa judecătorului de cameră preliminară, în condiţiile legalei sale citări, echivalează cu situaţia reglementată de art. 223 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată), iar faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată se încadrează între cele definite din perspectiva limitelor de pedeapsă (mai mare de 5 ani închisoare) şi că gravitatea şi consecinţele acestora, modul de săvârşire, numărul de persoane implicate şi conduita procesuală a inculpatului (despre care există date că ar fi părăsit teritoriul României, chiar dacă a avut cunoştinţă despre existenţa procedurilor penale derulate împotriva sa) impun privarea de libertate necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, s-a dispus arestarea preventivă în lipsă a inculpatului Ouahmane Khalid pe o durată de 30 de zile începând cu data prinderii. Totodată, judecătorul de cameră preliminară a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) şi art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală. Cât priveşte pretinsa contrarietate a prevederilor criticate cu dispoziţiile art. 16 din Constituţie, Curtea constată că acestea se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza juridică a normei. Principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. În alţi termeni, principiul egalităţii nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii. Egalitatea formală ar conduce la aceeaşi regulă, în ciuda diferenţei de situaţii. De aceea, inegalitatea reală, care rezultă din această diferenţă, poate justifica reguli distincte, în funcţie de scopul legii care le conţine (a se vedea Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996). În cauza de faţă se invocă faptul că la confirmarea măsurii arestării preventive dispuse în lipsa inculpatului nu se recunoaşte dreptul apărătorului inculpatului de a participa la dezbateri. Autorul excepţiei, deşi nu o arată in terminis, lasă de înţeles că aceasta ar constitui o discriminare faţă de situaţia juridică a inculpatului arestat preventiv în prezenţa acestuia. Or, o astfel de critică nu poate fi primită, deoarece, aşa cum rezultă din textul art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală, aplicabil şi în procedura de cameră preliminară conform art. 238 alin. (1) din acelaşi cod, judecătorul de cameră preliminară va proceda la audierea inculpatului potrivit art. 225 alin. (7) şi (8) din Codul de procedură penală, respectiv inculpatul va fi audiat în prezenţa avocatului acestuia despre fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare, după ce în prealabil i-au fost aduse la cunoştinţă infracţiunea de care este acuzat, precum şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. De asemenea, nu pot fi ignorate nici dispoziţiile art. 225 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală – aplicabile şi în procedura de cameră preliminară conform art. 238 alin. (1) din acelaşi cod – potrivit cărora soluţionarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în faţa judecătorului, sens în care, în toate cazurile, este obligatorie asistenţa juridică a inculpatului de către un avocat ales sau numit din oficiu. Aşa fiind, audierea inculpatului – arestat anterior în lipsă – numai în prezenţa avocatului său ales sau numit din oficiu are, asemenea audierii inculpatului prezent, pentru care asistenţa juridică este tot obligatorie, aceleaşi valenţe. Prin urmare, fiind incidentă ipoteza în care asistenţa juridică este obligatorie, apărătorul ales sau numit din oficiu are toate drepturile procesuale astfel consacrate de art. 91 (referitor la Avocatul din oficiu), art. 92 (referitor la Drepturile avocatului suspectului şi inculpatului) şi art. 94 (referitor la Consultarea dosarului) din Codul de procedură penală, fie că în cauză se soluţionează o cerere de arestare preventivă în cursul procedurii de cameră preliminară cu inculpatul prezent, fie că se soluţionează o confirmare a arestării preventive şi executarea mandatului de arestare dispus în lipsa inculpatului care se sustrage. De altfel, dincolo de aceste argumente, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate se aplică tuturor inculpaţilor aflaţi în ipoteza normei. În plus, situaţia juridică în care se află inculpaţii arestaţi în lipsă nu este identică cu cea a inculpaţilor prezenţi la momentul arestării preventive, pentru că, faţă de aceştia din urmă, privarea de libertate a primilor a fost dispusă în absenţa lor, situaţie care impune cu stringenţă instituirea ulterioară a unei proceduri speciale de executare a unui astfel de mandat de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului. În acest sens, Curtea constată că, potrivit art. 231 alin. (4) şi (7) din Codul de procedură penală, atunci când măsura arestării preventive a fost dispusă în lipsa inculpatului, organul de poliţie va proceda la arestarea persoanei arătate în mandat, căreia îi va preda un exemplar al acestuia, după care o va conduce, în cel mult 24 de ore, la judecătorul care a dispus măsura. Totodată, judecătorul va proceda la audierea inculpatului cu privire la fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care s-a întemeiat propunerea de arestare – conform art. 225 alin. (7) din Codul de procedură penală – în prezenţa avocatului acestuia şi, numai după evaluarea acestei declaraţii în contextul probelor administrate, a motivelor avute în vedere la luarea măsurii şi a concluziilor procurorului, va dispune confirmarea arestării preventive şi executarea mandatului ori, după caz, revocarea sau înlocuirea arestului preventiv cu una dintre măsurile preventive prevăzute de art. 202 alin. (4) lit. b)-d) şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. Cât priveşte pretinsa contrarietate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală cu dreptul la un proces echitabil, Curtea constată că este neîntemeiată, deoarece, aşa cum s-a arătat, în procedura de confirmare a măsurii arestării preventive şi a executării mandatului de arestare emis în lipsa inculpatului, acesta beneficiază de garanţiile specifice dreptului fundamental la apărare, fiind audiat cu privire la fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă formulată de procuror, în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate. În concluzie, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală este neîntemeiată.
ARESTUL LA DOMICILIU a fost reglementat pentru prima dată în România prin Legea nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. nr.486 din 15 iulie 2010. Potrivit art.202 alin.(4) lit.d) C.pr.pen., arestul la domiciliu constituie o măsură preventivă, alături de reținere, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune și arestarea preventivă . a. d. se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile arestării preventive şi luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni; aprecierea îndeplinirii acestor condiţii se face ţinându-se seama de gradul de pericol al infracţiunii, de scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, situaţia familială şi alte împrejurări privind persoana faţă de care se ia măsura; măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul faţă de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o infracţiune asupra unui membru de familie şi cu privire la inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracţiunea de evadare; persoanei faţă de care s-a dispus măsura a. d. i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile inculpatului, dreptul vizând reţinerea, dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă, dreptul de a contesta măsura şi dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care persoana nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal; măsura a. d. constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta. Pe durata a. d. , inculpatul are obligaţia să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat şi să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alţi participanţi la comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum şi cu alte persoane stabilite de organul judiciar; judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate dispune ca pe durata arestului la domiciliu inculpatul să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere ; în cuprinsul încheierii prin care se dispune măsura sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, măsura a. d. poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive; pe durata măsurii, inculpatul poate părăsi imobilul indicat pentru prezentarea în faţa organelor judiciare, la chemarea acestora; la cererea scrisă şi motivată a inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, îi poate permite acestuia părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învăţământ sau de pregătire profesională ori la alte activităţi similare sau pentru procurarea mijloacelor esenţiale de existenţă, precum şi în alte situaţii temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului; în cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi imobilul, fără permisiunea judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată, pe durata de timp strict necesară, informând imediat despre aceasta instituţia, organul sau autoritatea desemnată cu supravegherea sa şi organul judiciar care a luat măsura a. d. ori în faţa căruia se află cauza; copia încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată prin care s-a luat măsura a. d. se comunică, de îndată, inculpatului şi instituţiei, organului sau autorităţii desemnate cu supravegherea sa, organului de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte acesta, serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor şi organelor de frontieră; instituţia, organul sau autoritatea desemnate de organul judiciar care a dispus arestul la domiciliu verifică periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii; pentru supravegherea respectării măsurii a. d. sau a obligaţiilor impuse inculpatului pe durata acesteia, organul de poliţie poate pătrunde în imobilul unde se execută măsura, fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc împreună cu acesta; în cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura a. d. sau obligaţiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale c sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea a. d. cu măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege. Curtea Constituțională a observat că art. 220 C.pr.pen. prevede că judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată în fața căreia se află cauza pot dispune, prin încheiere, a. d. al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, neprecizându-se, însă, nici termenul și nici durata maximă pentru care poate fi dispusă această măsură în cele două faze procesuale (Decizia nr.361 din 7 mai 2015, §18). Cu privire la verificarea legalității și a temeiniciei măsurilor preventive, Curtea a reținut că, în procedura de cameră preliminară, art. 207 alin.(6) raportat la art. 348 C.pr.pen. prevede că, în tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive și a măsurii a. d. ; potrivit art. 208 alin.(4) raportat la art. 362 C.pr.pen., în tot cursul judecății, instanța, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menținerea măsurii arestării preventive și a măsurii a. d. dispuse față de inculpat; aceste din urmă dispoziții reprezintă aplicarea, în cadrul legislației infraconstituționale, a garanțiilor constituționale privitoare la libertatea individuală, de vreme ce, potrivit art. 23 alin.(6) din Constituție, în faza de judecată instanța este obligată, în condițiile legii, să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive și să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanța constată că nu există temeiuri noi care să justifice menținerea privării de libertate. Această verificare periodică presupune însă existența unei măsuri preventive luate inițial, pe o anumită durată. Tocmai acest lucru nu este reglementat de dispozițiile art. 218—222 C.pr.pen. în ceea ce privește a. d. Reținând că atât persoanele aflate în arest preventiv, cât și cele aflate în a. d. se află într-o formă de privare de libertate, iar din perspectiva naturii/substanței, efectelor, manierii de executare și a intensității, a condițiilor și cazurilor de luare a acestora, cele două măsuri privesc o interferență majoră în dreptul la libertatea individuală a persoanei, și observând că doar în cazul arestării preventive normele procesual penale reglementează atât termenele, cât și durata maximă pentru care această măsură poate fi dispusă în procedura de cameră preliminară și de judecată în primă instanță, Curtea Constituțională a examinat susținerile autorului excepției potrivit cărora nereglementarea în normele procesual penale criticate a duratei maxime pentru care poate fi dispusă măsura a. d. în procedura de cameră preliminară și de judecată în primă instanță determină încălcarea dispozițiilor art. 23, 25, 26, 32, 33 și 53 din Legea fundamentală (§20). Atât instanța de la Strasbourg, cât și Curtea Constituțională au stabilit în jurisprudența lor faptul că a. d. este considerat „o privare de libertate”, în sensul art. 5 din C.E.D.H. , constituind o ingerință în dreptul fundamental al libertății individuale, prevăzut de art. 23 din Constituție ( v Decizia nr.650 din 11 noiembrie 2014, în care au fost reținute Hotărârea din 2 august 2001, Cauza Mancini c. Italiei; Hotărârea din 28 noiembrie 2002, Cauza Lavents c. Letoniei; Hotărârea din 8 iulie 2004, Cauza Vachev c Bulgariei; Hotărârea din 30 septembrie 2004, Cauza Nikolova c Bulgariei (nr.2); Hotărârea din 30 martie 2006, Cauza Pekov c Bulgariei și Hotărârea din 7 noiembrie 2013, Cauza Ermakov c Rusiei) . A. d. reprezintă o măsură intruzivă ce poate afecta și alte drepturi și libertăți fundamentale, respectiv libera circulație [art. 221 alin.(1) și (2) lit.a) și b) C.pr.pen.], viața intimă, familială și privată [art. 221 alin.(9) și (10) C.pr.pen.], dreptul la învățătură și munca și protecția socială a muncii [art. 221 alin.(6) C.pr.pen.], reglementate în art. 25, 26, 32 și, respectiv, art. 41 din Constituție. Drepturile fundamentale anterior enumerate nu sunt absolute prin natura lor, ele putând fi supuse unor limitări rezonabile, însă, în cauză, normele procesual penale se referă la o restrângere a exercitării drepturilor, situație în care Curtea constată incidența în cauză a art. 53 din Legea fundamentală, așa încât urmează să analizeze dacă această restrângere este conformă cu prevederile textului constituțional (§22). Din analiza dispozițiilor constituționale ale art. 53, Curtea reține condițiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, și nu orice drepturi subiective de natură legală sau convențională; restrângerea exercițiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune și doar dacă este necesară într-o societate democratică, restrângerea să poată opera numai în una din ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituție (§23); restrângerea să fie proporțională cu cauza, restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanța dreptului ( v Decizia nr.872 și nr.874 din 25 iunie 2010). Ingerința generată de măsura a. d. are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale; dispunerea măsurii a. d. , în procedura de cameră preliminară și a judecății în primă instanță, fără a se reglementa cu privire la termenele pentru care poate fi dispusă și durata maximă a acesteia, nu asigură un just echilibru între interesul public și cel individual, întrucât această măsură poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp (§25). Principiul proporționalității, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituție, presupune caracterul excepțional al restrângerilor exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, și caracterul lor temporar. Din moment ce autoritățile publice pot recurge la restrângerea exercițiului unor drepturi în lipsa unor alte soluții, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat și cauza care a provocat-o ( v Decizia nr.872 din 25 iunie 2010 și Decizia nr.712 din 4 decembrie 2014). Curtea constată că o asemenea restrângere este neconstituțională, întrucât încalcă principiul proporționalității, afectând substanța drepturilor fundamentale vizate, nerezumându-se la restrângerea exercițiului acestora (§26). Prin Hotărârea din 28 martie 2000, Cauza Baranowski c Poloniei (§ 56), CEDO a statuat că practica prin care, datorită unei lacune legislative, o persoană este deținută pentru o perioadă nedeterminată este în contradicție cu principiul securității raporturilor juridice. Curtea constată că, deși prevederile art. 241 alin.(11 ) C.pr.pen. stabilesc același regim juridic, sub aspectul cazurilor de încetare de drept, atât pentru măsura arestului la domiciliu, cât și pentru măsura arestului preventiv, nereglementarea duratei maxime pentru care poate fi dispus arestul la domiciliu în procedura de cameră preliminară și de judecată în primă instanță atrage ineficiența acestor prevederi, iar nu neconstituționalitatea lor. Curtea reține că remedierea deficienței de reglementare constatate determină înlăturarea viciului de neconstituționalitate și menținerea în fondul activ al legislației a dispozițiilor art. 222 C. pr. pen. , împreună cu corectivele aduse în sensul arătat. Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile art. 222 C.pr.pen. sunt neconstituționale ( Decizia nr.361 din 7 mai 2015). Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.24/2015, deficiența de reglementare constatată prin Decizia nr.361 din 7 mai 2015 a fost remediată, motiv pentru care dispozițiile art.222 C.pr.pen. au fost menținute în fondul activ al legislației (Decizia nr.740 din 3 noiembrie 2015 §16). Curtea reține că, spre deosebire de arestarea preventivă, a. d. nu beneficiază de o consacrare constituțională, durata maximă a acestuia nefiind prevăzută, prin urmare, în cuprinsul Legii fundamentale. (Decizia nr.740 din 3 noiembrie 2015 §18). Atât persoanele aflate în arest preventiv, cât și cele aflate în a. d. se află într-o formă de privare de libertate, iar din perspectiva naturii/substanței, efectelor, manierei de executare și a intensității, a condițiilor și cazurilor de luare a acestora, cele două măsuri reprezintă o interferență majoră în dreptul la libertatea individuală a persoanei ( v Decizia nr.361 din 7 mai 2015, Decizia nr.650 din 11 noiembrie 2014 §§ 20—22). Spre deosebire de controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauțiune, unde se poate impune interdicția de a părăsi țara sau o anumită localitate, ce reprezintă o restrângere a exercițiului la liberă circulație, atât în cazul a. d., cât și în cazul arestului preventiv inculpatul este obligat, pe durata luării măsurilor, să se afle într-un loc anume desemnat. Din perspectiva naturii/substanței și a duratei, măsura preventivă a a. d. este similară cu cea a arestului preventiv. Ceea ce diferențiază în mod esențial o privare de libertate de o restrângere a exercițiului la liberă circulație este intensitatea măsurii dispuse și modul în care aceasta este dusă la îndeplinire. Măsura a. d. are ca efect rămânerea persoanei în cauză la domiciliul personal, în prezența propriei familii; cu toate acestea, părăsirea incintei propriului domiciliu nu poate fi realizată decât pentru prezentarea în fața organelor judiciare, la chemarea acestora, iar pentru alte motive doar dacă judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere, i-a permis acest lucru. Din această perspectivă s-a apreciat că, din modul de reglementare a măsurii a. d., aceasta reprezintă o afectare a drepturilor persoanei care, prin intensitate și modul de aplicare/de punere în executare, afectează libertatea persoanei, având caracteristicile unei privări de libertate. Curtea a statuat că eventuala diferență de confort sau regim intern existentă la un moment dat între diferitele locații privative de libertate nu este o condiție a stabilirii dacă măsura respectivă este sau nu o măsură privativă de libertate, altele fiind condițiile ce trebuie îndeplinite în acest sens (v Decizia ÎCCJ nr.22 din 12 octombrie 2009). CEDO a stabilit că măsura a. d. reprezintă o măsură privativă de libertate, în accepțiunea art.5 CEDH (Hotărârea din 2 august 2001, Cauza Mancini c Italiei, §17; Hotărârea din 28 noiembrie 2002, Cauza Lavents c Letoniei, §63, Hotărârea din 8 iulie 2004, Cauza Vachev c Bulgariei, § 64; Hotărârea din 30 martie 2006, Cauza Pekov c Bulgariei, § 73; Hotărârea din 7 noiembrie 2013, Cauza Ermakov c Rusiei, § 238. Hotărârea din 6 noiembrie 1980, Cauza Guzzardi c Italiei §§ 93 și 95). Instanța de la Strasbourg a statuat că privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conținutului, cum ar fi obligația de a sta într-un spațiu limitat, izolarea de societate și de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane. CEDO a reamintit că art.5 din Convenție nu reglementează condițiile privării de libertate. De fapt, noțiunile de „grad” și „intensitate”, ce figurează în jurisprudența organelor Convenției ca fiind criterii de aplicabilitate pentru art.5 din Convenție, vizează exclusiv nivelul restricțiilor legate de libertatea de deplasare, și nu diferența de confort sau regim intern în diferitele locații privative de libertate (Decizia nr.740 din 3 noiembrie 2015 § 25; Recomandarea nr.R (80) § 11) . Norma constituțională trebuie interpretată, în sens larg, ca limitând, pe parcursul urmăririi penale, la 180 de zile durata maximă a arestării, indiferent că este vorba despre arestarea preventivă sau despre a. d. Curtea constată că legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul reglementării art.23 alin.(5) din Legea fundamentală, limitarea oricărei privări de libertate, cu excepția reținerii, care beneficiază de o reglementare separată prin alin.(3) al aceluiași art.23, la 180 de zile. A permite ca prin cumularea duratei celor două măsuri preventive privative de libertate să se depășească limita maximă de 180 de zile înseamnă a înfrânge exigențele normei constituționale prevăzute la art.23 alin.(5). Curtea Constituțională conchide că, prin prisma acestei interpretări, prevederile art.222 alin.(10) C.pr.pen., care nu permit luarea în considerare a duratei privării de libertate dispuse prin măsura a. d. pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale, sunt neconstituționale (Decizia nr.740 din 3 noiembrie 2015 § 28) v și Control judiciar; Măsurile preventive
ASIGURAREA APĂRĂRII Persoana vătămată, inculpatul, celelalte părţi şi avocaţii acestora au dreptul să ia cunoştinţă de actele dosarului în tot cursul judecăţii; când persoana vătămată sau una dintre părţi se află în stare de deţinere, preşedintele completului ia măsuri ca aceasta să îşi poată exercita acest drept şi să poată lua contact cu avocatul său; în cursul judecăţii, persoana vătămată şi părţile au dreptul la un singur termen pentru angajarea unui avocat şi pentru pregătirea apărării; în situaţia în care persoana vătămată sau una dintre părţi nu mai beneficiază de asistenţa juridică acordată de avocatul său ales, instanţa poate acorda un alt termen pentru angajarea unui alt avocat şi pregătirea apărării; în aceste situaţii, acordarea înlesnirilor necesare pregătirii apărării efective trebuie să fie conformă respectării termenului rezonabil al procesului penal.
ASIGURAREA ORDINII ŞI SOLEMNITĂŢII ŞEDINŢEI Preşedintele veghează asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei, putând lua măsurile necesare în acest scop; preşedintele poate limita accesul publicului la şedinţa de judecată, ţinând seama de mărimea sălii de şedinţă; părţile şi persoanele care asistă sau participă la şedinţa de judecată sunt obligate să păstreze disciplina şedinţei; când o parte sau oricare altă persoană tulbură şedinţa ori nesocoteşte măsurile luate, preşedintele îi atrage atenţia să respecte disciplina, iar în caz de repetare ori de abateri grave, dispune îndepărtarea ei din sală; partea sau persoana îndepărtată este chemată în sală înainte de începerea dezbaterilor. Preşedintele îi aduce la cunoştinţă actele esenţiale efectuate în lipsă şi îi citeşte declaraţiile celor audiaţi; dacă partea sau persoana continuă să tulbure şedinţa, preşedintele poate dispune din nou îndepărtarea ei din sală, dezbaterile urmând a avea loc în lipsa acesteia.
ASISTENŢA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ Cooperarea judiciară internaţională va fi solicitată sau acordată în conformitate cu dispoziţiile actelor juridice ale UE, tratatelor internaţionale din domeniul cooperării judiciare internaţionale în materie penală la care România este parte, precum şi cu dispoziţiile cuprinse în legea specială şi în prezentul capitol, dacă în tratatele internaţionale nu se prevede altfel; actele membrilor străini detaşaţi ai unei echipe comune de anchetă efectuate în baza şi conform acordului încheiat şi dispoziţiilor conducătorului echipei au o valoare similară actelor efectuate de către organele de urmărire penală române.
ASISTENŢA JURIDICĂ A PERSOANEI VĂTĂMATE, A PĂRŢII CIVILE ŞI A PĂRŢII RESPONSABILE CIVILMENTE În cursul urmăririi penale, avocatul persoanei vătămate, al părţii civile sau al părţii responsabile civilmente are dreptul să fie încunoştinţat, să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală în condiţiile legii, dreptul de a consulta actele dosarului şi de a formula cereri şi a depune memorii; asistenţa juridică este obligatorie când persoana vătămată sau partea civilă este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
ASISTENŢA JURIDICĂ A SUSPECTULUI SAU A INCULPATULUI este obligatorie: când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege; în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea; în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. Art. 90, litera c) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016
ASISTENŢA JURIDICĂ OBLIGATORIE A SUSPECTULUI SAU A INCULPATULUI există atunci: când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege; în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea; în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani; în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, încălcarea, în cursul urmăririi penale, a dispoziţiilor legale privind prezenţa obligatorie a învinuitului sau a inculpatului ori asistarea obligatorie a acestora de către apărător poate fi invocată până la începerea dezbaterilor.
ATRIBUŢIILE PREŞEDINTELUI COMPLETULUI Preşedintele completului conduce şedinţa, îndeplinind toate îndatoririle prevăzute de lege, şi decide asupra cererilor formulate de procuror, persoana vătămată şi de părţi, dacă rezolvarea acestora nu este dată în căderea completului; în cursul judecăţii, preşedintele, după consultarea celorlalţi membri ai completului, poate respinge întrebările formulate de părţi, persoana vătămată şi de procuror, dacă acestea nu sunt concludente şi utile soluţionării cauzei; dispoziţiile preşedintelui completului sunt obligatorii pentru toate persoanele prezente în sala de şedinţă.
AUDIATUR ET ALTERA PARS (lat. ) regula ascultării şi a celeilalte părţi. v Principiul contradictorialității
AUDIEREA EXPERTULUI În cursul urmăririi penale sau al judecăţii, expertul poate fi audiat de organul de urmărire penală sau de instanţă, la cererea procurorului, a părţilor, a subiecţilor procesuali principali sau din oficiu, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară pentru lămurirea constatărilor sau concluziilor expertului; dacă expertiza a fost efectuată de o instituţie medico-legală, institut sau laborator de specialitate, instituţia va desemna un expert, dintre persoanele care au participat la efectuarea expertizei, ce urmează a fi audiat de către organul de urmărire penală sau de instanţă; a. e. se efectuează potrivit dispoziţiilor privitoare la audierea martorilor.
AUDIEREA INCULPATULUI Inculpatul este lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi i se pot pune întrebări în mod nemijlocit de către procuror, de persoana vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi, precum şi de avocaţii acestora şi de avocatul inculpatului a cărui audiere se face. Preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot, de asemenea, pune întrebări, dacă apreciază necesar, pentru justa soluţionare a cauzei; instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei; întrebările respinse se consemnează în încheierea de şedinţă; în situaţiile în care legea prevede posibilitatea ca inculpatul să fie obligat la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, acesta va fi întrebat dacă îşi manifestă acordul în acest sens, în cazul în care va fi găsit vinovat; când inculpatul nu îşi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurări ori când există contraziceri între declaraţiile făcute de inculpat în instanţă şi cele date anterior, preşedintele îi cere acestuia explicaţii şi poate da citire, în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare; când inculpatul refuză să dea declaraţii, instanţa dispune citirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior; inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar. Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, audierea fiecăruia dintre ei se face în prezenţa celorlalţi inculpaţi; când interesul aflării adevărului o cere, instanţa poate dispune audierea vreunuia dintre inculpaţi fără ca ceilalţi să fie de faţă; declaraţiile luate separat sunt citite în mod obligatoriu celorlalţi inculpaţi, după audierea lor; inculpatul poate fi din nou audiat în prezenţa celorlalţi inculpaţi sau a unora dintre ei.
AUDIEREA MARTORULUI MINOR în vârstă de până la 14 ani are loc în prezenţa unuia dintre părinţi, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituţiei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare. Dacă persoanele arătate nu pot fi prezente sau au calitatea de suspect, inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente ori martor în cauză ori există suspiciunea rezonabilă că pot influenţa declaraţia minorului, audierea acestuia are loc în prezenţa unui reprezentant al autorităţii tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină de exerciţiu, stabilite de organul judiciar. Dacă se consideră necesar, la cerere sau din oficiu, organul de urmărire penală sau instanţa dispune ca la a m m să asiste un psiholog. A m m trebuie să evite producerea oricărui efect negativ asupra stării psihice a acestuia. Martorului minor care la data audierii nu a împlinit vârsta de 14 ani nu i se comunică obligaţiile prevăzute la art. 120 alin. (2) lit. d) şi nu depune jurământ, dar i se atrage atenţia să spună adevărul. Art. 124, alin. (5) a fost modificat prin. Ordonanta de urgenta nr. 18/2016
AUDIEREA MARTORULUI PROTEJAT se poate efectua prin intermediul mijloacelor audiovideo, fără ca martorul să fie prezent fizic în locul unde se află organul judiciar; subiecţii procesuali principali, părţile şi avocaţii acestora pot adresa întrebări martorului audiat ; organul judiciar respinge întrebările care ar putea conduce la identificarea martorului; declaraţia martorului protejat se înregistrează prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă; in cursul urmăririi penale declaraţia se semnează de organul de urmărire penală ori, după caz, de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi de procurorul care a fost prezent la audierea martorului şi se depune la dosarul cauzei; declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată şi de acesta şi va fi păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc special, în condiţii de confidenţialitate; suportul pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, în original, sigilat cu sigiliul parchetului sau, după caz, al instanţei de judecată în faţa căreia s-a făcut declaraţia, se păstrează în condiţii de confidenţialitate; suportul care conţine înregistrările efectuate în cursul urmăririi penale este înaintat la terminarea urmăririi penale instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei, şi este păstrat în aceleaşi condiţii privind confidenţialitatea.
AUDIEREA MARTORULUI ŞI A EXPERTULUI Dacă martorul a fost propus de către procuror, acestuia i se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente; dacă martorul sau expertul a fost propus de către una dintre părţi, i se pot pune întrebări de către aceasta, de către procuror, persoana vătămată şi de către celelalte părţi; preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot adresa întrebări martorului ori de câte ori consideră necesar, pentru justa soluţionare a cauzei; instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei; întrebările respinse se consemnează în încheierea de şedinţă; martorul care posedă un înscris în legătură cu depoziţia făcută poate să îl citească în instanţă; procurorul şi părţile au dreptul să examineze înscrisul, iar instanţa poate dispune reţinerea înscrisului la dosar, în original sau în copie; când martorul nu îşi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurări ori când există contraziceri între declaraţiile făcute în instanţă şi cele date anterior, după ce martorul a fost lăsat să declare tot ceea ce ştie, preşedintele poate da citire, în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare ; instanţa, luând concluziile procurorului, persoanei vătămate şi ale părţilor, poate încuviinţa plecarea martorilor, după audierea lor.v. Capacitatea de a fi martor, Dreptul martorului de a nu se acuza, Întrebările privind persoana martorului, Obiectul şi limitele declaraţiei martorului, Persoanele audiate ca martor, Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor,
AUDIEREA PERSOANEI VĂTĂMATE, A PĂRŢII CIVILE ŞI A PĂRŢII RESPONSABILE CIVILMENTEse face după ascultarea inculpatului şi, după caz, a coinculpaţilor; persoanele menţionate sunt lăsate să arate tot ce ştiu despre fapta care face obiectul judecăţii, apoi li se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, avocatul inculpatului, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi avocaţii acestora; preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot de asemenea pune întrebări, dacă apreciază necesar, pentru justa soluţionare a cauzei; instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei. Întrebările respinse se consemnează în încheierea de şedinţă; persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot fi reascultate ori de câte ori este necesar. v. şi Modul de audiere a persoanei vătămate, Modul de audiere a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, Protecţia persoanei vătămate şi a părţii civile
AUDIEREA PREALABILĂ A PERSOANEI CARE FACE IDENTIFICAREA După dispunerea măsurii şi înainte ca identificarea să fie realizată, persoana care face identificarea trebuie audiată cu privire la persoana sau obiectul pe care urmează să îl identifice;audierea constă în descrierea tuturor caracteristicilor persoanei sau ale obiectului, precum şi a împrejurărilor în care au fost văzute; persoana care face identificarea este întrebată dacă a mai participat anterior la o altă procedură de identificare privind aceeaşi persoană sau acelaşi obiect ori dacă persoana sau obiectul de identificat i-au fost indicate ori descrise anterior.
AUDIEREA PRIN INTERPRET Ori de câte ori persoana audiată nu înţelege, nu vorbeşte sau nu se exprimă bine în limba română, audierea se face prin interpret. Interpretul poate fi desemnat de organele judiciare sau ales de părţi ori persoana vătămată, dintre interpreţii autorizaţi, potrivit legii; în mod excepţional, în situaţia în care se impune luarea urgentă a unei măsuri procesuale sau dacă nu se poate asigura un interpret autorizat, audierea poate avea loc în prezenţa oricărei persoane care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însă obligaţia de a relua audierea prin interpret imediat ce aceasta este posibilă.
AUDIEREA SUSPECTULUI SAU A INCULPATULUI v. Întrebările privind persoana suspectului sau a inculpatului, Comunicarea drepturilor şi a obligaţiilor, Modul de ascultare, Consemnarea declaraţiilor
AUTOPSIA MEDICO-LEGALĂ se dispune de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, în caz de moarte violentă ori când aceasta este suspectă de a fi violentă sau când nu se cunoaşte cauza morţii ori există o suspiciune rezonabilă că decesul a fost cauzat direct sau indirect printr-o infracţiune ori în legătură cu comiterea unei infracţiuni; în cazul în care corpul victimei a fost înhumat, este dispusă exhumarea pentru examinarea cadavrului prin autopsie; procurorul dispune de îndată efectuarea unei a. m. l. dacă decesul s-a produs în perioada în care persoana se află în custodia poliţiei, a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în timpul internării medicale nevoluntare sau în cazul oricărui deces care ridică suspiciunea nerespectării drepturilor omului, a aplicării torturii sau a oricărui tratament inuman; pentru a constata dacă există motive pentru a efectua autopsia medico-legală, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate solicita opinia medicului legist; autopsia se efectuează în cadrul instituţiei medico-legale, potrivit legii speciale; la efectuarea a. m. l. pot fi cooptaţi şi specialişti din alte domenii medicale, în vederea stabilirii cauzei decesului, la solicitarea medicului legist, cu excepţia medicului care a tratat persoana decedată.; organul de urmărire penală trebuie să încunoştinţeze un membru de familie despre data autopsiei şi despre dreptul de a desemna un expert independent autorizat care să asiste la efectuarea autopsiei. A. m. l. a unui fetus se dispune pentru a se stabili vârsta intrauterină, capacitatea de supravieţuire extrauterină, felul şi cauza morţii, precum şi pentru stabilirea filiaţiei, când este cazul ; a. m. l. a unui nou-născut se dispune pentru a se stabili dacă copilul a fost născut viu, viabilitatea, durata supravieţuirii extrauterine, felul şi cauza medicală a morţii, data morţii, dacă i s-au acordat îngrijiri medicale după naştere, precum şi pentru stabilirea filiaţiei, când este cazul.
AUTORIZAREA EXECUTĂRII LUCRĂRILOR DE CONSTRUCŢII Instanţa de judecată, prin hotărârea prin care soluţionează fondul cauzei privind Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, M.Of.nr. 933 din 13 octombrie 2004, poate dispune încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei sau desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal. Procurorul sau instanţa de judecată poate dispune, din oficiu sau la cerere, oprirea temporară a executării lucrărilor, pe tot parcursul procesului penal. În situaţiile prevăzute de lege, organele de control vor putea cere organelor judiciare să dispună măsurile legale. Organele de control competente, potrivit legii, pot cere organelor de urmărire penală sesizate şi, după caz, instanţei să dispună oprirea temporară a executării lucrărilor, pe tot parcursul procesului penal.
AUTORITATEA HOTĂRÂRII PENALE ÎN PROCESUL CIVIL ŞI EFECTELE HOTĂRÂRII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL se referă la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o; instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite; hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
AUTORIZAREA UNOR MĂSURI DE SUPRAVEGHERE TEHNICĂ DE CĂTRE PROCUROR Procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când: există urgenţă, iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnică de la judecătorul de drepturi şi libertăţi ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora;există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor c intereselor financiare ale UE, al infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicaţii electronice ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare; măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii; probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare; procurorul are obligaţia de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore de la expirarea măsurii, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a emis ordonanţa, în vederea confirmării măsurii, înaintând totodată un proces-verbal de redare rezumativă a activităţilor de supraveghere tehnică efectuate şi dosarul cauzei; în cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de lege confirmă în termen de 24 de ore măsura dispusă de procuror, prin încheiere, pronunţată în camera de consiliu, fără citarea părţilor; încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor dispuse de procuror nu este supusă căilor de atac.
AVERTISMENTUL Executarea a. i are loc de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea; dacă a. nu poate fi executat îndată după pronunţare, punerea în executare a acestuia se face la rămânerea definitivă a hotărârii, prin comunicarea unei copii de pe aceasta persoanei căreia i se aplică.
AVOCATUL asistă sau reprezintă, în procesul penal, părţile ori subiecţii procesuali principali, în condiţiile legii; nu poate fi a. al unei părţi sau al unui subiect procesual principal: soţul ori ruda până la gradul al IV-lea cu procurorul sau cu judecătorul; martorul citat în cauză; cel care a participat în aceeaşi cauză în calitate de judecător sau de procuror; o altă parte sau un alt subiect procesual; a. ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistenţa juridică a părţilor ori a subiecţilor procesuali principali; părţile sau subiecţii procesuali principali cu interese contrare nu pot fi asistaţi sau reprezentaţi de acelaşi a. Prin DECIZIE nr. 637 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. b) şi ale art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu se referă la persoanele care s-au prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală. Curtea reţine că legea procesual penală în vigoare reglementează şi dispoziţii care, prin conţinutul lor normativ, dau expresie secretului profesional al a. , o altă garanţie a dreptului la apărare. Astfel, potrivit art. 116 alin. (3) din Codul de procedură penală, “(3) Nu pot face obiectul declaraţiei martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret ori confidenţialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare.”, iar, potrivit art. 306 alin. (6) din acelaşi act normativ, “(6) Secretul bancar şi cel profesional, cu excepţia secretului profesional al a., nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale.” Curtea constată însă că, în vederea aflării adevărului în cauza penală, calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de a. cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această (s.n. din urmă) calitate [art. 114 alin. (3) din Codul de procedură penală], iar, “(4) Faptele sau împrejurările prevăzute la alin. (3) pot face obiectul declaraţiei martorului atunci când autoritatea competentă sau persoana îndreptăţită îşi exprimă acordul în acest sens sau atunci când există o altă cauză legală de înlăturare a obligaţiei de a păstra secretul sau confidenţialitatea.” [art. 116 alin. (4) din Codul de procedură penală]. Aşadar, Curtea reţine instituirea, prin normele criticate, a unei incompatibilităţi între două calităţi procesuale, respectiv cea de a. şi cea de martor, de principiu, calitatea de martor având întâietate, obligaţia de a depune mărturie constituind o obligaţie civică în raport cu interesul public de a se exercita în mod eficient acţiunea penală. Cu toate acestea, Curtea constată că exercitarea dreptului oricărei persoane de a beneficia de asistenţa juridică a unui avocat ales – garanţie a dreptului fundamental la apărare – constituie, în mod firesc, o manifestare privată, pe care, de principiu, legea procesual penală o poate condiţiona de respectarea unor obiective de interes public, cum este asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal. În mod particular, există însă şi situaţii în care această manifestare/opţiune nu mai produce consecinţe în sfera obligaţiei organelor judiciare “de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului” [art. 5 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Legea procesual penală în vigoare normează o astfel de ipoteză la art. 117 atunci când stabileşte persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor. În materia audierii martorilor, art. 117 din Codul de procedură penală, având denumirea marginală “Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor”, instituie o situaţie de excepţie de la regula generală prevăzută la art. 114 alin. (1) din acelaşi act normativ, conform căreia orice persoană care deţine cunoştinţe pertinente obiectului probaţiunii are capacitatea şi obligaţia de a da declaraţii în calitate de martor. Norma procesual penală precitată reglementează un drept de refuz al audierii prin enumerarea, în mod limitativ, a anumitor categorii de persoane care pot refuza să declare în calitate de martor, printre care soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului, respectiv persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului. La acestea, ca urmare a publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 562 din 19 septembrie 2017 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 23 octombrie 2017, se adaugă şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi în cazul în care convieţuiesc ori nu mai convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul. Asemenea martori sunt eliberaţi de dilema morală de a alege între o mărturie adevărată, care ar putea periclita relaţia lor cu suspectul/inculpatul, şi o mărturie falsă, care ar proteja această relaţie, cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă. În jurisprudenţa sa, , respectiv Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, instanţa de control constituţional a subliniat caracterul de protecţie al incompatibilităţii reglementate la art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, din perspectiva exercitării cu obiectivitate a mandatului avocaţial, în vederea respectării dreptului la apărare al părţilor sau al unui alt subiect procesual principal. Or, Curtea constată că, în măsura în care “martorul (s.n. avocat) citat în cauză” este o persoană care s-a prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în această calitate, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, raţionamentul dezvoltat în Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, precitată, nu mai subzistă, aşa încât Curtea constată că norma criticată respectă dreptul fundamental la apărare în măsura în care nu se referă la această din urmă categorie de persoane. Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că dreptul la apărare este în serviciul efectivităţii realizării dreptului constituţional al cetăţenilor de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, M. Of. nr. 177 din 12 iulie 1994). Totodată, Curtea a calificat art. 24 din Constituţie ca fiind o garanţie a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 51, şi Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 373 din 16 mai 2016, paragraful 23). Având în vedere aceste evoluţii jurisprudenţiale, Curtea reţine că în cursul procedurilor judiciare dispoziţiile art. 24 din Constituţie se analizează coroborat cu cele ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât se subsumează acestora din urmă. În aceste condiţii, raportat la cauza de faţă şi ţinând seama de faptul că încălcarea dreptului la apărare vizează o procedură judiciară, Curtea reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituţie. Prin raportare la exigenţele art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, care reglementează ordinea de preferinţă în cazul în care o persoană întruneşte, în cauza penală, două calităţi procesuale, cea de martor şi cea de avocat, instituie – în ipoteza în care martorul (a.) citat în cauză este o persoană care s-a prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în această calitate în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală – o limitare nelegală a exercitării dreptului la apărare al părţilor sau al unui subiect procesual principal. Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă şi invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală (v Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, M. Of. nr. 870 din 20 noiembrie 2015, paragraful 33). Prin urmare, Curtea constată că, drept exigenţă impusă de prevederile art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, este necesar ca dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, care reglementează incompatibilitatea calităţii de a. cu cea de martor citat în procesul penal, să instituie, în mod expres, o exceptare în ceea ce priveşte persoanele care s-au prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor, enumerate la art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală şi stabilite prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 562 din 19 septembrie 2017. În aceste condiţii, în acord cu dreptul părţilor la un proces echitabil coroborat cu dreptul fundamental la apărare, Curtea constată că dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu se referă la “martorul (a.) citat în cauză”, care s-a prevalat, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, de dreptul de a refuza să fie audiat.
AVOCATUL DIN OFICIU este desemnat în cazurile in care asistenţa juridică este obligatorie, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat; dacă avocatul ales lipseşte nejustificat, nu asigură substituirea sau refuză nejustificat să exercite apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i acestuia un termen rezonabil şi înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări efective, făcându-se menţiune despre aceasta într-un proces-verbal ori, după caz, în încheierea de şedinţă; în cursul judecăţii, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte nejustificat la termenul de judecată, nu asigură substituirea sau refuză să efectueze apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării ; a. o. desemnat este obligat să se prezinte ori de câte ori este solicitat de organul judiciar, asigurând o apărare concretă şi efectivă în cauză; delegaţia a. o. încetează la prezentarea apărătorului ales.
AVOCATUL POPORULUI Pe durata exercitării mandatului, Avocatul Poporului poate fi urmărit şi trimis în judecată penală pentru fapte, altele decât cele prevăzute la art. 30 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului, republicată în M.Of. nr. 844 din 15 septembrie 2004,, dar nu poate fi reţinut, percheziţionat, arestat la domiciliu sau arestat preventiv fără încuviinţarea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului. Adjuncţii Avocatului Poporului pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte, altele decât cele prevăzute la art. 30, dar nu pot fi reţinuţi, percheziţionaţi, arestaţi la domiciliu sau arestaţi preventiv fără înştiinţarea prealabilă a Avocatului Poporului.
C
CALCULUL TERMENELOR PROCEDURALE La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel.La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte.Termenele socotite pe luni sau pe ani expiră, după caz, la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an. Dacă această zi cade într-o lună care nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni.Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează. Prin Dec. nr. 12 din 28 aprilie 2020 privind interpretarea dispoziţiilor art. 269 şi art. 270 C. pr. pen. Î. C. C. J. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală stabileşte că în interpretarea dispoziţiilor art. 269 şi art. 270 din Codul de procedură penală, dacă actul de procedură care trebuie făcut într-un anumit termen este trimis prin e-mail sau fax, în ultima zi a termenului care se calculează pe zile, este socotit a fi făcut în termen, chiar dacă actul de procedură se înregistrează la organul judiciar după expirarea termenului. Depunerea unui act procedural la instanţa de judecată reprezintă acţiunea pe care subiectul procesual interesat o realizează, în exercitarea unui drept prevăzut de lege, constând în predarea organului judiciar a instrumentului probator care confirmă existenţa actului procedural.În condiţiile societăţii actuale, caracterizată prin dezvoltarea amplă a tehnologiei informatice, depunerea unui act procedural se poate realiza prin modalităţi clasice, personal, prin prezentarea celui interesat la sediul organului judiciar, prin poştă, ori prin utilizarea mijloacelor tehnice informatice de comunicare, prin poştă electronică ori fax.Ultima modalitate de depunere are o consacrare legală clară, Codul de procedură penală permiţând utilizarea acesteia de către subiecţii procesuali, aşa cum acest lucru rezultă din coroborarea prevederilor art. 264 alin. (1) C. pr. pen. cu art. 257 alin. (5) C. pr. pen..Primul text legal prevede: “Comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit dispoziţiilor prevăzute în prezentul capitol”, în vreme ce al doilea text legal, aflat în acelaşi capitol, prevede: “Citarea se poate realiza şi prin intermediul poştei electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie electronică, cu acordul persoanei citate”.Chiar dacă ultimul text legal se referă la procedura de citare, în condiţiile în care art. 264 alin. (1) C. pr. pen. face trimitere la toate dispoziţiile capitolului I din titlul VI, nu există vreo raţiune pentru a considera că subiecţilor procesuali nu le este permisă apelarea la această modalitate de comunicare.Prevederile art. 270 alin. (1) C. pr. pen. instituie norme speciale pentru persoanele care fie se află în anumite situaţii care nu le permit depunerea personală a actelor procedurale, respectiv sunt într-un loc de deţinere sau militari, fie înţeleg să utilizeze o cale de comunicare clasică, prin intermediul scrisorii recomandate.Instituirea acestei categorii distincte de acte procedurale considerate ca fiind făcute în termen nu exclude acceptarea depunerii prin intermediul poştei electronice ori prin fax a înscrisurilor emanând de la subiecţii procesuali interesaţi, iar realitatea cotidiană demonstrează că realizarea comunicării în acest mod este din ce în ce mai prezentă.Momentul depunerii actului de procedură la instanţa de judecată prin e-mail sau fax este cel care rezultă din analiza informaţiilor oferite de către mijloacele tehnice ale organului judiciar, atât comunicarea prin poşta electronică, cât şi cea prin intermediul faxului, permiţând identificarea cu certitudine a intervalului orar de recepţionare, prin analiza rapoartelor informatice, element care înlătură necesitatea certificării avute în vedere de textul legal anterior citat.Actul de procedură trimis prin poştă electronică sau fax instanţei de judecată este un document care se depune în mod direct şi instantaneu la organul judiciar, neexistând un interval de timp între momentul depunerii şi cel al recepţionării, cum este situaţia avută în vedere de prevederile art. 270 C. pr. pen..Înregistrarea reprezintă activitatea desfăşurată de personalul instanţei de judecată de înscriere în evidenţele specifice a actului procedural.Această activitate este reglementată în acte normative subsidiare, respectiv în Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 1.375 din 17 decembrie 2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 28 decembrie 2015, cu modificările ulterioare.Astfel, potrivit prevederilor art. 132 alin. (1) din Regulament: “Căile de atac prezentate direct sau primite prin poştă, curier, fax sau poştă electronică se înregistrează mai întâi în registrul general de dosare, în formă informatizată sau scrisă, după care registratorul le predă preşedintelui instanţei sau persoanei desemnate de acesta, care le va rezolva, de regulă, în aceeaşi zi.”Rezultă din elementele prezentate anterior faptul că, în vreme ce depunerea unui act procedural reprezintă o manifestare a voinţei unui subiect procesual, înregistrarea acestui act în evidenţele instanţei de judecată reprezintă o activitate administrativă, ulterioară. Efectele atribuite celor două noţiuni prin Codul de procedură penală sunt diferite, în sensul că prin raportare la momentul depunerii unor acte procedurale se determină respectarea unor termene procedurale peremptorii, a căror nesocotire atrage sancţiunea decăderii, cum este cazul declarării apelului, a contestaţiei, în vreme ce data înregistrării prezintă relevanţă pentru determinarea momentului de început al termenelor de recomandare, care nu sunt susceptibile de sancţiuni procesuale.Procesul penal implică desfăşurarea în timp a unei activităţi compuse dintr-o succesiune de acte reglementate de legea de procedură penală. Această desfăşurare în timp impune ca, în disciplinarea actelor procesuale şi procedurale componente, să se ţină seama de elementul timp. Condiţia instituită prin art. 269 C. pr. pen. este ca exerciţiul dreptului procesual penal să se realizeze în interiorul termenului stabilit de norma care îl prevede, în modalităţile stabilite prin aceasta, iar sancţiunea care intervine în cazul nerespectării termenului este cea prevăzută de art. 268 alin. (1) C. pr. pen., respectiv decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.Cum noţiunea de “depunere” este utilizată în Codul de procedură penală în relaţie cu exercitarea apelului sau contestaţiei, rezultă că dreptul de a exercita aceste căi de atac trebuie să se realizeze prin depunerea cererii de apel, respectiv de contestaţie, la organul judiciar indicat prin normă, în interiorul termenului prevăzut de aceasta, legea necondiţionând valabilitatea manifestării de voinţă de înregistrarea în evidenţele instanţei în interiorul termenului.În cazul particular analizat, când această activitate este realizată de subiectul procesual prin intermediul mijloacelor informatice de comunicare, poştă electronică sau fax, depunerea cererii este realizată efectiv în momentul la care aparatura specifică a instanţei de judecată a recepţionat comunicarea, iar acest lucru este demonstrat de raportul informatic oferit de dispozitiv.Ca atare, dacă actul de procedură care trebuie făcut într-un anumit termen este trimis prin e-mail sau fax în ultima zi a termenului care se calculează pe zile, este socotit a fi făcut în termen, chiar dacă înregistrarea sa la organul judiciar se realizează după expirarea termenului, în condiţiile în care depunerea acestuia se realizează la momentul recepţionării comunicării de aparatura informatică a organului judiciar, fapt ce este dovedit prin raportul informatic oferit, indiferent de momentul înregistrării în evidenţele instanţei, operaţie administrativă ulterioară. În raport cu cele arătate, Î. C. C. J. va admite sesizarea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: “Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 269 şi art. 270 C. pr. pen. , actul de procedură care trebuie făcut într-un anumit termen, este trimis prin e-mail/fax, în ultima zi a termenului care se calculează pe zile, este socotit a fi făcut în termen, chiar dacă actul de procedură se înregistrează la organul judiciar după expirarea termenului.”
CALCULUL TERMENELOR ÎN CAZUL MĂSURILOR PRIVATIVE SAU RESTRICTIVE DE DREPTURI v. Termenele
CALEA DE ATAC Împotriva sentinţei pronunţate potrivit art. 485 şi 486, la acordul de recunoaştere a vinovăţiei procurorul, inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată pot declara apel, în termen de 10 zile de la comunicare. La soluţionarea apelului se citează părţile şi persoana vătămată.Instanţa de apel pronunţă una dintre următoarele soluţii:respinge apelul, menţinând hotărârea atacată, dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori nefondat;admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost admis şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit art. 485 şi 486, care se aplică în mod corespunzător;admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost respins, admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Prin Dec. nr. 235 din 7 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 484 alin. (2) şi ale art. 488 din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 488 din Codul de procedură penală, precum şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente de la audierea în faţa instanţei de fond, sunt neconstituţionale. Pronunţându-se asupra dreptului părţii civile şi al părţii civilmente responsabile de a exercita căile de atac, prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.200 din 15 decembrie 2004, Curtea Constituţională, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 şi a constatat că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit părţii civile şi părţii civilmente responsabile să exercite calea de atac ordinară a apelului şi în ce priveşte latura penală a procesului. S-a arătat că, în această interpretare, dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 16 alin. (1), art. 21, art. 24 şi art. 129 din Constituţie. Potrivit art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968, “Pot face apel: […] d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura civilă.”. În concepţia art. 23-24 din Codul de procedură penală din 1968, părţile procesului penal erau inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Inculpatul era definit, prin art. 23 din acest cod, ca fiind persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală. Partea vătămată era, conform alin. 1 al art. 24, persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participa în procesul penal. Aceeaşi persoană, dacă exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal dobândea calitatea de parte civilă, conform alin. 2 al aceluiaşi art. 24, iar persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se numea parte responsabilă civilmente, potrivit art. 24 alin. 3 din acest cod. Prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, Curtea a reţinut că diferenţierea realizată prin art. 362 din Codul de procedură penală din 1968 între regimul juridic al părţii vătămate, pe de o parte, şi cel al părţii civile şi al părţii civilmente responsabile, pe de altă parte, este neconstituţională, încălcând dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie. S-a arătat că, în cazul în care persoana vătămată formula, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumula două calităţi procesuale: calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste două părţi ale procesului penal se aflau însă într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoane lezate în drepturile lor prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifica existenţa “interesului legitim”, la care se referă art. 21 din Constituţie. Aşa fiind, diferenţierea operată prin dispoziţiile lit. c) şi, respectiv, ale lit. d) ale art. 362 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 – în sensul că partea vătămată putea face apel în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, iar partea civilă, numai în ceea ce priveşte latura civilă – era contrară principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii. S-a constatat că exista, de asemenea, o inegalitate de tratament în ceea ce priveşte accesul la căile de atac între partea civilă şi partea civilmente responsabilă, pe de o parte, şi inculpat, pe de altă parte, inegalitate nejustificată, în condiţiile în care toţi aceşti participanţi la procesul penal aveau aceeaşi calitate, de părţi, iar restrângerea dreptului părţii civile şi al părţii civilmente responsabile de a face apel în ce priveşte latura penală le priva pe acestea de posibilitatea de a-şi apăra interesele lor legitime specifice, în vreme ce inculpatul îşi putea apăra nestânjenit propriile sale interese. S-a mai reţinut că exista o inegalitate flagrantă şi nejustificată între statutul părţii civile şi al părţii civilmente responsabile, care nu puteau ataca hotărârea instanţei decât în ce priveşte latura civilă, şi statutul “oricăror altor persoane ale căror interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei”, persoane care, potrivit art. 362 alin. 1 lit. f), puteau face apel atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la cea civilă. În ceea ce priveşte încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, prin aceeaşi Dec. , Curtea a constatat că, întrucât textul constituţional nu distinge, rezultă că accesul liber la justiţie nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, inclusiv, aşadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului unor părţi ale unuia şi aceluiaşi proces penal de a exercita căile legale de atac constituie o restrângere a accesului liber la justiţie. S-a arătat că această îngrădire este neconstituţională, nefiind îndeplinite condiţiile restrictive stabilite de art. 53 alin. (1) din Constituţie. S-a reţinut că controlul judiciar, prin diferite grade de jurisdicţie, are menirea de a repara eventualele erori cuprinse în soluţiile pronunţate prin hotărârile instanţelor inferioare şi că, la fel cum poate greşi o instanţă judecătorească, şi reprezentantul Ministerului Public este supus aceleiaşi eventualităţi, astfel încât este posibil ca în mod eronat să nu atace cu apel ori cu recurs o hotărâre nelegală sau netemeinică. Într-o asemenea situaţie, când – conform art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 – partea civilă şi partea civilmente responsabilă erau private de dreptul de a exercita căile de atac, hotărârile respective nu mai erau supuse controlului judiciar, cu consecinţa menţinerii unor eventuale erori judiciare. În acelaşi sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut că părţii civile şi celei responsabile civilmente nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului. S-a conchis, aşadar, că nu poate fi primită susţinerea că atribuţiile Ministerului Public în exercitarea acţiunii penale sunt de natură să înlăture interesul părţii civile şi al celei responsabile civilmente pentru soluţionarea laturii penale a procesului şi, în consecinţă, posibilitatea acestora de a exercita căile de atac în această privinţă. Cu privire la încălcarea prevederilor art. 129 din Constituţie, s-a constatat, prin aceeaşi Dec. că, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căruia “competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Dar legiuitorul nu poate suprima dreptul substanţial al unei părţi interesate de a exercita căile de atac şi nici nu poate restrânge exerciţiul acestui drept decât în condiţiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituţie. S-a arătat că, într-adevăr, deşi art. 129 din Constituţie asigură folosirea căilor de atac “în condiţiile legii”, această dispoziţie constituţională nu are semnificaţia că legea ar putea înlătura ori restrânge exerciţiul acestui drept expres consacrat de Constituţie. S-a reţinut, prin aceeaşi Dec. că, prin Decizia nr. 100 din 9 martie 2004, M. Of. nr. 261 din 24 martie 2004, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţia “Pot face apel: [… ] c) partea vătămată în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală” din cuprinsul art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968 este neconstituţională, urmând ca persoana vătămată să poată exercita calea de atac ordinară a apelului indiferent de modul în care se pune în mişcare acţiunea penală (din oficiu sau la plângere prealabilă). S-a stabilit, totodată, că considerentele Dec. i nr. 100 din 9 martie 2004 sunt în întregime valabile şi în ce priveşte dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968. Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004 a reprezentat un reviriment jurisprudenţial, întrucât prin Decizia nr. 45 din 14 martie 2000, M. Of. nr. 370 din 9 august 2000, Decizia nr. 139 din 13 iulie 2000, M. Of. nr. 513 din 19 octombrie 2000, Decizia nr. 157 din 21 septembrie 2000, M. Of. nr. 653 din 13 decembrie 2000, Decizia nr. 14 din 18 ianuarie 2001, M. Of. nr. 78 din 15 februarie 2001, Decizia nr. 154 din 10 mai 2001, M. Of. nr. 387 din 16 iulie 2001, Decizia nr. 307 din 15 noiembrie 2001, M. Of. nr. 108 din 8 februarie 2002, sau Decizia nr. 274 din 26 iunie 2003, M. Of. nr. 559 din 4 august 2003, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968. Curtea observă faptul că persoana vătămată, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, participanţi în procesul penal, conform Codului de procedură penală în vigoare, şi, respectiv, părţi ale procesului penal, potrivit Codului de procedură penală din 1968, sunt definiţi la fel de cele două coduri anterior referite, iar suspectul, reglementat la art. 77 din actualul Cod de procedură penală, reprezintă participantul în procesul penal similar învinuitului, conform prevederilor vechiului Cod. Soluţia legislativă care respectă considerentele şi dispozitivul Dec. i nr. 482 din 9 noiembrie 2004 se regăseşte în actualul Cod de procedură penală. Astfel, potrivit regulilor generale de procedură penală, respectiv, conform prevederilor art. 409 alin. (1) din Codul de procedură penală, partea civilă poate face apel în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă a cauzei [art. 409 alin. (1) lit. c) teza întâi], iar partea responsabilă civilmente poate face apel în ceea ce priveşte latura civilă, iar, referitor la latura penală, în măsura în care soluţia pronunţată influenţează soluţionarea laturii civile [art. 409 alin. (1) lit. c) teza a doua]. De asemenea, persoana vătămată poate face apel în privinţa laturii penale [art. 409 alin. (1) lit. d)]. În privinţa laturii civile a cauzei, conform regulilor generale de procedură, respectiv dispoziţiilor art. 23 din Codul de procedură penală, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia, în condiţiile legii, o tranzacţie sau un acord de mediere [art. 23 alin. (1) din Codul de procedură penală]. De asemenea, inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile părţii civile [art. 23 alin. (2)]. În cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii, iar cu privire la pretenţiile civile nerecunoscute pot fi administrate probe [art. 23 alin. (3)]. Cu toate acestea, potrivit dispoziţiilor aceluiaşi art. 409 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula apel cu privire la latura civilă a cauzei, în egală măsură cu inculpatul. În planul dreptului procesual civil, Codul de procedură civilă reglementează dreptul pârâtului de a recunoaşte pretenţiile reclamantului, precum şi posibilitatea încheierii unor acorduri de mediere sau de tranzacţie cu privire la pretenţiile formulate în cauze. Potrivit art. 436 din acest cod, dacă pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoaşterii, iar, dacă recunoaşterea este parţială, judecata va continua cu privire la pretenţiile rămase nerecunoscute, instanţa urmând a pronunţa o nouă hotărâre asupra acestora. Potrivit art. 21 din Codul de procedură civilă, medierea este o formă de împăcare a părţilor, prin soluţionarea amiabilă a litigiului, operaţiune juridică ce se realizează, potrivit legii speciale – Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, M. Of. nr. 441 din data de 22 mai 2006, şi pe care judecătorul o constată în cuprinsul hotărârii pe care o dă, potrivit art. 227 alin. (5) din Codul de procedură civilă. Conform art. 438 alin. (1) din Codul de procedură civilă, părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfinţească tranzacţia lor. Potrivit art. 437 din Codul de procedură civilă, hotărârea dată în baza recunoaşterii pretenţiilor de către instanţa de fond poate fi atacată numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară, iar când recunoaşterea pretenţiilor a fost făcută înaintea instanţei de apel, hotărârea primei instanţe va fi anulată în măsura recunoaşterii, dispunându-se admiterea, în mod corespunzător, a cererii. În privinţa hotărârii prin care se încuviinţează învoiala părţilor – tranzacţia, art. 440 din Codul de procedură civilă prevede că aceasta poate fi atacată, pentru motive procedurale, numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară, dispoziţii aplicabile, în mod corespunzător, şi în cazul în care învoiala părţilor este urmarea procedurii de mediere, potrivit art. 441 din Codul de procedură civilă. Potrivit procedurii comune prevăzute de Codul de procedură penală, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula apel după cum urmează: partea civilă, atât pe latură penală, cât şi pe latură civilă; partea responsabilă civilmente, pe latură civilă, iar pe latură penală, numai când influenţează latura civilă; şi persoana vătămată, numai pe latură penală. Curtea observă, totodată, că, în condiţiile aceluiaşi cod, împotriva soluţiei pronunţate pe latura civilă a cauzei poate fi formulat apel, chiar dacă, cu privire la aceasta a fost încheiat un act de mediere, de tranzacţie sau de recunoaştere a obligaţiilor civile. De asemenea, şi Codul de procedură civilă reglementează o cale de atac atunci când procesele se sting prin mediere, tranzacţie sau recunoaştere a pretenţiilor celorlalte părţi. Spre deosebire de procedura comună, în cadrul procedurii speciale a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, reglementată de art. 478-488 din Codul de procedură penală, Curtea constată că, potrivit normei supuse controlului de constituţionalitate [art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală], partea civilă, partea responsabilă civilmente şi persoana vătămată sunt excluse total de la dreptul de a face apel, indiferent că este vorba despre latura penală sau civilă a cauzei. Prin urmare, examinând critica de neconstituţionalitate a art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală, se impune a se analiza în ce măsură considerentele de principiu rezultate din Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004 sunt aplicabile şi în cazul acestei proceduri speciale şi dacă textul art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă exigenţele constituţionale ale art. 16, art. 21 şi art. 24. Din logica acestei proceduri speciale, Curtea reţine că intenţia legiuitorului a fost aceea de a spori celeritatea procesului penal, prin înlocuirea unei părţi importante a acestuia cu un acord încheiat între procuror şi inculpat, prin care acesta din urmă îşi recunoaşte vinovăţia, acceptă încadrarea juridică şi participă la stabilirea pedepsei, atunci când există suficiente date cu privire la existenţa faptei cu privire la care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia sa [conform art. 480 alin. (2) din Codul de procedură penală]. În acest fel, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, legiuitorul a înţeles să reglementeze posibilitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei în scopul soluţionării într-un termen optim şi previzibil a respectivelor cauze. De asemenea, în ceea ce priveşte modul de soluţionare a laturii civile, conform art. 486 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa ia act de aceasta prin sentinţă. Iar potrivit alin. (2) al art. 486, în cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. În această situaţie, hotărârea prin care a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile, înţelegând prin aceasta că hotărârea în cauză are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile în ceea ce priveşte existenţa faptei şi a vinovăţiei. Prin urmare, în cazul în care între părţile cauzei penale s-a încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei, dar nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa civilă, în soluţionarea laturii civile a cauzei, nu poate pune în discuţie şi nu poate să se pronunţe prin hotărârea pe care o dă asupra acestor aspecte ale laturii penale (existenţa faptei şi a vinovăţiei), ele fiind stabilite deja prin sentinţa care admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei. În acord cu Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, Curtea reţine că, din perspectiva instituţiei acordului de recunoaştere a vinovăţiei, persoana vătămată şi partea civilă sunt persoane lezate în drepturile lor prin săvârşirea infracţiunii. Totodată, săvârşirea aceleiaşi infracţiuni afectează şi drepturile patrimoniale ale părţii responsabile civilmente. Aceste aspecte justifică interesul legitim al acestor participanţi în procesul penal pentru aflarea adevărului. Prin urmare, dispoziţiile art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală creează o inegalitate de tratament între persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, pe de o parte, şi inculpat, pe de altă parte, sub aspectul dreptului de a formula apel împotriva sentinţei prin care instanţa de fond admite sau respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în ceea ce priveşte latura penală a cauzei. Această inegalitate de tratament juridic nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, motiv pentru care textul criticat contravine dispoziţiilor art. 16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi. Accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil nu presupune garantarea acestor drepturi doar la nivelul instanţei de fond, ci şi în privinţa sesizării instanţelor competente să soluţioneze următoarele faze ale procesului penal, întrucât garantarea drepturilor şi a libertăţilor participanţilor în procesul penal presupune şi asigurarea posibilităţii legale a acestora de a ataca hotărârile judecătoreşti prin care drepturile şi libertăţile lor sunt lezate. În acest sens, este de subliniat că de stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei făptuitorului depinde soluţionarea laturii civile a cauzei şi că, potrivit art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală, hotărârea instanţei penale competente să se pronunţe referitor la acordul de recunoaştere a vinovăţiei are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la aceste două aspecte ale cauzei, atunci când admite acordul şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, aşa cum s-a arătat la paragraful 43. Din acest punct de vedere, nereglementarea dreptului persoanei vătămate, părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a ataca cu apel, sub aspectul laturii penale a cauzei, hotărârea pronunţată potrivit art. 485 din Codul de procedură penală, încalcă prevederile art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea fundamentală, precum şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Dreptul la apărare, prevăzut la art. 24 din Constituţie, presupune şi posibilitatea de exercitare a căilor de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti în cuprinsul cărora se regăsesc aspecte de fapt sau de drept ori soluţii pe care titularul dreptului la apărare, care are calitatea de participant în procesul penal, le consideră greşite, în cazul în care acestea îi afectează drepturile sau interesele legitime. Or, în condiţiile în care persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente nu pot declara apel cu privire la aspectele penale ale cauzei împotriva hotărârii de admitere sau de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, acestea nu-şi pot apăra drepturile şi interesele în faţa instanţei de apel. Pentru acest motiv, prevederile art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la apărare al participanţilor în procesul penal, contravenind normei constituţionale de la art. 24 alin. (1).
48. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 129 din Constituţie, Curtea observă faptul că acestea consacră dreptul subiectiv al părţilor unui proces de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pe care le consideră nelegale sau neîntemeiate, drept despre care acelaşi text prevede că poate fi exercitat “în condiţiile legii”. Prin urmare, conform acestui text constituţional, legiuitorul are dreptul de a reglementa aspecte precum termenele de introducere a căilor de atac, condiţiile de fond şi de formă ale acţiunilor astfel promovate, competenţa instanţelor şi procedura de judecată în vederea soluţionării lor, precum şi soluţiile ce pot fi pronunţate în acest scop. De altfel, această atribuţie a legiuitorului este prevăzută la art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căruia “competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Cu atât mai mult, legiuitorul are dreptul de a reglementa diferit regimul căilor de atac într-o procedură specială, cum este cea a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, raportat la regimul comun al căilor de atac, în speţă al apelului. Însă aceasta nu presupune posibilitatea legiuitorului de a suprima dreptul substanţial al unora dintre participanţi într-un proces, respectiv al persoanei vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente, de a recurge la folosirea căilor de atac. . Cele trei categorii de participanţi sunt persoane lezate în dreptul lor prin săvârşirea infracţiunii, justificându-se interesul legitim de a participa în proces, inclusiv prin declararea apelului, în vederea stabilirii unei situaţii corecte în fapt şi în drept, în scopul aflării adevărului. Această evaluare este valabilă indiferent dacă procedura de urmărire şi judecată a infracţiunii se desfăşoară după regulile dreptului comun sau după o procedură specială. Curtea constată, astfel, că prevederile art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile art. 129 din Constituţie. Din cauza restrângerii motivelor de apel numai la cele cu privire la felul şi cuantumul pedepsei ori la forma de executare a acesteia, dispoziţiile art. 488 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, contravenind prevederilor art. 16, art. 21 şi art. 24 din Constituţie, întrucât exclud formularea apelului împotriva modului de soluţionare a laturii civile. În ceea ce priveşte critica expresă de neconstituţionalitate a prevederilor art. 488 alin. (2) din Codul de procedură penală, din coroborarea acestor dispoziţii cu cele ale art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat posibilitatea participanţilor la procesul penal de a ataca hotărârea instanţei de fond pentru alte motive decât felul şi cuantumul pedepsei şi forma de executare a acesteia. În analiza criticii, Curtea porneşte de la ideea că procesul penal este guvernat de principiul legalităţii, prevăzut la art. 2 din Codul de procedură penală, care presupune ca întreaga sa desfăşurare să aibă loc potrivit dispoziţiilor legale. Nerespectarea acestor dispoziţii atrage nulitatea absolută sau relativă a actului încheiat, potrivit distincţiilor făcute prin prevederile art. 281 şi 282 din Codul de procedură penală. Aşa fiind, şi acordul de recunoaştere a vinovăţiei, ca instituţie procesual penală, trebuie să respecte normele procesual penale, în general, şi dispoziţiile legale care îl reglementează, în special. Astfel, nerespectarea condiţiilor încheierii acestuia, prevăzute la art. 480 din Codul de procedură penală, atrage nulitatea sa. În acest sens, încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei cu privire la infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 7 ani [art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală] sau fără asigurarea asistenţei juridice obligatorii [art. 480 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală] este nulă. Este, de asemenea, nulă încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei înaintea punerii în mişcare a acţiunii penale [art. 478 alin. (1) din Codul de procedură penală] sau de către un inculpat minor [art. 478 alin. (6) din Codul de procedură penală]. La cele arătate, se adaugă ca potenţiale cauze de nulitate cel puţin cauzele de nulitate absolută limitativ enumerate la art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv nerespectarea dispoziţiilor legale privind: a) compunerea completului de judecată; b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; c) publicitatea şedinţei de judecată; d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; e) prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie. De asemenea, potrivit art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, încălcarea oricăror dispoziţii legale, în afara celor prevăzute la art. 281 din Codul de procedură penală, determină nulitatea relativă a actului astfel încheiat, atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare a drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea respectivului act. Conform art. 281 alin. (2) din Codul de procedură penală, nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, iar, potrivit alin. (3) al art. 281, aceasta poate fi invocată în orice stare a procesului, cu excepţia nulităţii pentru cauzele prevăzute la art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) din Codul de procedură penală. Acestea din urmă, potrivit art. 281 alin. (4) din Codul de procedură penală, pot fi invocate: a) până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare; b) în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii; c) în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei. Conform art. 282 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate, în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu în termenele prevăzute la alin. (4) al aceluiaşi articol, respectiv: a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură; b) până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei; c) până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii. Aşa fiind, limitarea motivelor de apel împotriva soluţiei instanţei de fond prin care aceasta admite sau respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei la cele referitoare la felul şi cuantumul pedepsei şi forma de executare a acesteia este de natură a acoperi, ex lege, orice alte vicii ce pot constitui temei al nulităţii absolute sau relative ale acordului. Rămân, astfel, nesancţionate aspecte precum nelegalitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, nelegalitatea sentinţei de admitere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, lipsa competenţei materiale a instanţei de fond care a admis acordul, vicierea consimţământului persoanei care a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei sau nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la soluţionarea laturii civile. O astfel de limitare este de natură a prejudicia interesele părţilor interesate să solicite, pe calea apelului, desfiinţarea sentinţei instanţei de fond de soluţionare a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, încheiat cu nerespectarea altor condiţii decât cele privind felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei, cu consecinţa încălcării drepturilor fundamentale ale acestora, prevăzute la art. 21 şi art. 24 din Constituţie. Mai mult, încălcarea principiului legalităţii procesului penal, astfel cum a fost dezvoltat la §§ 51 şi 52, este de natură a contraveni şi dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, conform căruia “în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Totodată, având în vedere invocarea în una dintre cauzele deduse judecăţii a excepţiei de neconstituţionalitate de către reprezentantul Ministerului Public, prin raportare la dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Constituţie, ce reglementează rolul Ministerului Public de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Curtea reţine că, în contextul celor anterior arătate, cu atât mai mult procurorul trebuie să poată solicita cenzurarea hotărârii instanţei de fond prin care a fost admis sau respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei, atunci când aceasta a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor privind nulitatea absolută sau relativă. În continuare, Curtea constată că dispoziţiile art. 488 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală, ce reglementează dreptul procurorului şi al inculpatului de a declara apel împotriva sentinţei referitoare la admiterea sau respingerea de către instanţa de judecată a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală. Având în vedere art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care prevede că, “în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”, Curtea îşi va extinde controlul de constituţionalitate şi asupra prevederilor art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală. Recunoaşterea de către instanţa de contencios constituţional a drepturilor procesuale mai sus arătate implică constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, care prevede soluţiile ce pot fi dispuse de către instanţa de apel în urma examinării sentinţei de admitere sau de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, instanţa poate: să respingă apelul şi să menţină hotărârea atacată, dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori nefondat; să admită apelul şi să desfiinţeze sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost admis numai cu privire la felul şi cuantumul pedepsei sau la forma de executare a acesteia şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit art. 485 alin. (1) lit. a), care se aplică în mod corespunzător; să admită apelul şi să desfiinţeze sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost respins şi, pe cale de consecinţă, să admită acordul de recunoaştere a vinovăţiei, dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) şi art. 486 aplicându-se în mod corespunzător. Curtea reţine că, printre soluţiile acceptate de art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, nu se regăseşte nici soluţia admiterii apelului privind modul de soluţionare a laturii civile şi nici soluţia admiterii apelului şi a desfiinţării sentinţei prin care acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost admis pentru aspecte precum nelegalitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, nelegalitatea sentinţei de admitere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, lipsa competenţei materiale a instanţei de fond care a admis acordul sau vicierea consimţământului persoanei care a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Prin urmare, se poate constata că, în pofida normelor procedurale cuprinse în Partea generală a Codului de procedură penală referitoare la dispoziţiile speciale privind competenţa instanţelor şi la regimul nulităţilor, care constituie fundamentul interpretării şi aplicării normelor din Partea specială a codului, instanţa de apel competentă să se pronunţe asupra sentinţei prin care s-a dispus cu privire la acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate pronunţa doar soluţiile prevăzute la art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, deşi, potrivit art. 124 din Constituţie, trebuie să înfăptuiască justiţia, în numele legii. În concluzie, aşa cum rezultă din economia art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, indiferent că se pronunţă asupra unei sentinţe nedefinitive prin care a fost admis sau a fost respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa de apel nu va putea să remedieze necompetenţa instanţei inferioare prin trimiterea cauzei la instanţa competentă, potrivit dispoziţiilor din Partea generală a codului care prevăd posibilitatea invocării de către instanţă, din oficiu, a nulităţii absolute, întrucât aceasta este ţinută să pronunţe exclusiv soluţiile prevăzute la art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, care, reglementând procedura specială a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, derogă de la dispoziţiile din normele procesual penale generale. Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din Codul de procedură penală, sentinţa prin care a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi atacată cu apel numai cu privire la felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei. S-ar putea deduce, printr-o interpretare per a contrario, având în vedere şi art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală, că sentinţa prin care a fost respins acordul ar putea fi apelată pentru orice motiv. Cu toate acestea, raportându-se la soluţiile pe care instanţa de apel le poate pronunţa, Curtea observă că într-o astfel de situaţie instanţa are doar două posibilităţi, fie să respingă apelul ca nefondat (în măsura în care nu ar fi incidente motive de tardivitate ori de inadmisibilitate) – potrivit art. 488 alin. (4) lit. a), fie să admită apelul şi, în consecinţă, să admită acordul de recunoaştere a vinovăţiei – potrivit art. 488 alin. (4) lit. c). Aşa fiind, nici în această situaţie instanţa de apel nu va putea cenzura hotărârea instanţei de fond dată cu încălcarea dispoziţiilor privind nulitatea absolută şi relativă. Toate aspectele legate de nulitatea absolută, prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a)-f) din Codul de procedură penală, care, potrivit art. 281 alin. (3) şi alin. (4) lit. c) din acelaşi cod, pot fi invocate în orice stare a procesului, instanţa de apel va fi ţinută în imposibilitate de a le cenzura. Principiul legalităţii care trebuie să guverneze orice act de înfăptuire a justiţiei este astfel profund afectat prin lipsa de corelare relevată, motiv pentru care Curtea constată că statuarea cu privire la existenţa căii de atac a apelului este golită de conţinut, cu atât mai mult cu cât principiul liberului acces la justiţie reprezintă fundamentul art. 129 din Constituţie potrivit căruia “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. De aceea, dincolo de acceptarea unor condiţionări referitoare la regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi pe care legiuitorul are deplina libertate să le impună, orice limitare a accesului liber la justiţie, inclusiv sub aspectul exercitării căilor de atac, trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva depăşesc posibilele avantaje (Decizia nr. 266 din 7 mai 2014, M. Of. nr. 464 din 25 iunie 2014). Aşadar, instituirea unei căi de atac ca modalitate de acces la justiţie implică în mod necesar şi asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală (a se vedea Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 26). Prin urmare, respectarea principiilor constituţionale şi a drepturilor fundamentale prevăzute la art. 1 alin. (5), art. 21 şi art. 24 din Constituţie impune reglementarea de către legiuitor, la art. 488 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, a dreptului persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, alături de procuror şi de inculpat, de a formula apel împotriva sentinţei de admitere sau de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi pentru alte motive decât cele referitoare la felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei, atunci când acestea au interesul procesual de a invoca astfel de motive de nulitate absolută sau relativă, şi corelativ la art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, a competenţei instanţei de apel de a pronunţa şi alte soluţii decât cele de la lit. a)-c) ale alin. (4) al acestui articol. De asemenea, pentru asigurarea constituţionalităţii instituţiei reglementate la art. 478-488 din Codul de procedură penală trebuie recunoscută posibilitatea instanţei de a admite apelul şi de a respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei dacă constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. În acest context, Curtea observă că, din perspectiva dispoziţiilor constituţionale invocate mai sus şi a prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, conform căruia “justiţia se realizează prin Î. C. C. J. şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, este criticabilă soluţia legislativă reglementată de dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, prin raportare la art. 480-482 din acelaşi cod, care nu permite instanţei de judecată să verifice corectitudinea încadrării juridice a faptelor săvârşite, întrucât, în funcţie de încadrarea juridică, este stabilit şi maximul special al pedepsei, iar situarea acestui maxim în limita de cel mult 7 ani reprezintă una dintre condiţiile de încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, conform art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 488 alin. (1), (2) şi (4) din Codul de procedură penală, ce reglementează dreptul procurorului şi al inculpatului de a declara apel împotriva sentinţei referitoare la admiterea sau respingerea de către instanţa de judecată a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 488 alin. (3) şi art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală. Având în vedere art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care prevede că, “în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”, pentru argumentele mai sus arătate, Curtea îşi va extinde controlul de constituţionalitate şi asupra prevederilor art. 488 alin. (3) din Codul de procedură penală, precum şi asupra soluţiei legislative consacrate de art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală. Curtea constată că, pentru restabilirea stării de constituţionalitate, se impune ca dispoziţiile art. 488 alin. (3) din Codul de procedură penală să reglementeze în mod corelativ dreptul participanţilor anterior enumeraţi de a fi citaţi în procedura de soluţionare a acestei căi de atac. De asemenea, art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede că instanţa de fond se pronunţă asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei prin sentinţă, în urma unei proceduri necontradictorii, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului şi avocatului acestuia, precum şi a părţii civile, dacă este prezentă. Or, având în vedere argumentele arătate mai sus, Curtea constată că se impune ca instanţa de fond să se pronunţe asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei în urma citării şi ascultării şi a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, dacă, legal citate, acestea sunt prezente. Art. 488, alin. (1) – alin. (4), litera b) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Recunoaşterea vinovăţiei, Revizuirea
CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERILOR PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA MĂSURILOR PREVENTIVE ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare; contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare; contestaţiile c încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi de la I.C.C.J.dispune asupra măsurilor preventive se soluţionează de un complet compus din judecători de drepturi şi libertăţi de la I. C. C. J., dispoziţiile prezentului articol aplicându-se în mod corespunzător; contestaţia formulată c încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare; contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare; contestaţia formulată de procuror c încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior; în vederea soluţionării contestaţiei, inculpatul se citează; soluţionarea contestaţiei se face în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului; dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei; dacă încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă nu este atacată cu contestaţie, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 48 de ore de la expirarea termenului de contestaţie; recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate c încheierilor din cursul urmăririi penale privitoare la măsurile preventive, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit regulilor prevăzute de legea veche; dacă instanţa admite recursul şi casează încheierea, procedează la rejudecarea cauzei conform legii noi, putând lua oricare dintre măsurile preventive prevăzute de aceasta.
CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERILOR PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA MĂSURILOR PREVENTIVE ÎN PROCEDURA CAMEREI PRELIMINARE Împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la judecătorul de cameră preliminară care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
Contestaţiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară de la I. C. C. J. dispune în procedura camerei preliminare asupra măsurilor preventive se soluţionează de un alt complet al aceleiaşi instanţe, în condiţiile legii.Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare.Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.În vederea soluţionării contestaţiei, inculpatul se citează. Dispoziţiile art. 204 alin. (7) se aplică în mod corespunzător.În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu.Participarea procurorului este obligatorie. Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, odată cu soluţionarea contestaţiei se poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) sau majorarea cuantumului cauţiunii. Art. 205, alin. (1) a fost modificat prin Legea nr. 75/2016 . Art. 205, alin. (7) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERILOR PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA MĂSURILOR PREVENTIVE ÎN CURSUL JUDECĂŢII Împotriva încheierilor prin care instanţa dispune, în primă instanţă, asupra măsurilor preventive inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare; încheierile prin care I.C.C.J.dispune în primă instanţă asupra măsurilor preventive pot fi contestate la completul competent de la I. C. C. J.; contestaţia se soluţionează în şedinţă publică, cu participarea procurorului şi cu citarea inculpatului; contestaţia formulată c încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare; contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare; contestaţia formulată de procuror c încheierii prin care s-a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior; dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, instanţa poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive evident, alta decât reţinerea,sau majorarea cuantumului cauţiunii; recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate c încheierilor prin care, în cursul judecăţii, s-a dispus luarea, menţinerea, revocarea, înlocuirea sau încetarea măsurilor preventive, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit regulilor prevăzute de legea veche; dacă instanţa admite recursul şi casează încheierea, procedează la rejudecarea cauzei conform legii noi, putând lua oricare dintre măsurile preventive prevăzute de aceasta. Prin Dec. nr. 11 /2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, precum şi a chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10), (11) şi (12) raportat la art. 203 alin. (5) şi (6) şi art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) şi art. 362 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de consiliu, I. C. C. J. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală respinge, ca inadmisibilă, sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, precum şi a chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10), (11) şi (12) raportat la art. 203 alin. (5) şi (6) şi art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) şi art. 362 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de consiliu.
CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERILOR PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA MĂSURILOR PREVENTIVE ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare. Contestaţiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi de la I. C. C. J. dispune asupra măsurilor preventive se soluţionează de un complet compus din judecători de drepturi şi libertăţi de la I. C. C. J. , dispoziţiile prezentului articol aplicându-se în mod corespunzător.Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare.Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.În vederea soluţionării contestaţiei, inculpatul se citează.Soluţionarea contestaţiei se face în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului. Se consideră că este prezent şi inculpatul privat de libertate care, cu acordul său şi în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz, şi a interpretului, participă la soluţionarea contestaţiei prin videoconferinţă, la locul de deţinere. În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu.Participarea procurorului este obligatorie.În cazul admiterii contestaţiei formulate de procuror şi dispunerii arestării preventive a inculpatului, dispoziţiile art. 226 se aplică în mod corespunzător. În cazul admiterii contestaţiei formulate de procuror şi dispunerii prelungirii arestării preventive a inculpatului, dispoziţiile art. 236 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător.Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, se poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) sau majorarea cuantumului cauţiunii.În cazul admiterii contestaţiei formulate de inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive, se poate dispune, în condiţiile prevăzute de lege, respingerea propunerii de luare sau de prelungire a măsurii preventive ori, după caz, înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă mai uşoară şi, după caz, punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei.Dacă încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă nu este atacată cu contestaţie, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 48 de ore de la expirarea termenului de contestaţie. Art. 204, alin. (7) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016
CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA MĂSURII CONTROLULUI JUDICIAR DISPUSE DE PROCUROR Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, în termen de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat fixează termen de soluţionare în camera de consiliu şi dispune citarea inculpatului. Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi şi libertăţi să dispună asupra măsurii luate de procuror.Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl ascultă pe inculpat atunci când acesta este prezent.Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii. Judecătorul de drepturi şi libertăţi poate revoca măsura, dacă au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a acesteia, sau poate modifica obligaţiile din conţinutul controlului judiciar. Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea este definitivă. Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la pronunţarea încheierii. *) Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 213 alin. (2) sunt constituţionale în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) C. pr. pen. Prin Dec. nr. 712 din 4 decembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 din Codul de procedură penală Curtea Constituțională constată că prevederile art. 211-217 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. ingerinţa generată de instituţia controlului judiciar vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, este reglementată prin lege, respectiv art. 211-215 din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Ingerinţa analizată nu este însă proporţională cu cauza care a determinat-o. În acest sens, Curtea reţine că aceasta nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual, întrucât poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituţie, presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. Din moment ce autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi în lipsa unor alte soluţii, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat şi cauza care a provocat-o (a se vedea Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010). Acesta este şi sensul dat dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală de către Curtea Constituţională, prin jurisprudenţa sa, instanţa de contencios constituţional stabilind prin Decizia nr. 139 din 14 decembrie 1994, M. Of.nr. 353 din 21 decembrie 1994, că este neconstituţională impunerea pe termen nelimitat a taxei de trecere a frontierei, iar prin Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, M. Of.nr. 48 din 4 martie 1993, că este neconstituţională interdicţia înstrăinării imobilelor trecute în proprietatea statului după 23 august 1944, întrucât operaţiunea în cauză era afectată de un termen incert, respectiv până la adoptarea de către Parlament a unei legi, conform unei dispoziţii din cuprinsul actului normativ criticat. De asemenea, prin Decizia nr. 2 din 30 iunie 1992, M. Of.nr. 165 din 16 iulie 1992, s-a constatat constituţionalitatea restrângerii, la 6 luni anterioare datei alegerilor, a exerciţiului dreptului de a candida pentru funcţiile de prefect, de subprefect şi pentru funcţii de conducere din cadrul serviciilor publice ale ministerelor şi ale autorităţilor guvernamentale descentralizate. Totodată, prin Decizia nr. 291 din 22 martie 2007, M. Of.nr. 302 din 7 mai 2007, Curtea Constituţională a constatat ca fiind constituţională restrângerea la 3 luni a dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţeanului român returnat de un stat străin cu care România a semnat un acord în acest sens. De asemenea, prin deciziile nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea a reţinut constituţionalitatea restrângerii exercitării dreptului la muncă a personalului plătit din fonduri publice, măsura fiind conformă cu prevederile art. 53 din Legea fundamentală, numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de această normă constituţionala. Curtea observă, de asemenea, că art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală reglementează ca primă modalitate de încetare de drept a măsurilor preventive expirarea termenelor prevăzute de lege, urmată de expirarea termenelor stabilite de organele judiciare. Din interpretarea sistematică a normei anterior referite, în contextul dispoziţiilor art. 241 din Codul de procedură penală în ansamblul său, reiese necesitatea existenţei în cuprinsul legii procesual penale a termenului pentru care poate fi dispusă fiecare măsură preventivă, indiferent de natura sa privativă sau neprivativă de libertate, ceea ce în cazul măsurilor preventive ale controlului judiciar şi ale controlului judiciar pe cauţiune legiuitorul nu a prevăzut. Dacă în cazul măsurilor preventive privative de libertate legiuitorul a prevăzut atât termenele pe care pot fi luate, cât şi durata maximă pentru care acestea pot fi dispuse, în cazul măsurii preventive a controlului judiciar, dispoziţiile art. 211-215 şi 241 din Codul de procedură penală nu prevăd nici termenul pentru care poate fi dispusă şi nici durata maximă a acestei măsuri. Apare astfel ca evident dreptul organelor judiciare de a dispune controlul judiciar, ca măsură preventivă, pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri. Or, potrivit standardelor de constituţionalitate anterior arătate, o asemenea restrângere este neconstituţională, întrucât principiul proporţionalităţii afectează conţinutul normativ al drepturilor fundamentale vizate, aşadar substanţa acestora, nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora. Pentru acest motiv, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate a art. 211-215 din Codul de procedură penală, prin raportare la art. 20, art. 23, art. 25, art. 26, art. 39, art. 41, art. 45 şi art. 53 din Constituţie, precum şi art. 5 din Convenţie. Prin Dec. nr. 17 din 17 ianuarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) şi art. 2151 alin. (6) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) din Codul de procedură penală. în cursul urmăririi penale, împotriva luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar prin ordonanţă a procurorului se poate face, potrivit art. 213 şi art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală, plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea formulată de inculpat împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat ori s-a prelungit măsura preventivă a controlului judiciar este definitivă, potrivit art. 213 şi art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia Î. C, C. J. nr. 25 din 7 decembrie 2015, M. Of.nr. 46 din 20 ianuarie 2016, pronunţată într-un recurs în interesul legii. Totodată, Curtea reţine că, tot în cursul urmăririi penale, dar în cazul în care măsura preventivă a controlului judiciar este dispusă de judecătorul de drepturi şi libertăţi, în contextul respingerii unei propuneri de luare a măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu, va deveni aplicabilă norma cu caracter general ce se regăseşte la art. 204 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală – Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale. Aceasta prevede că, împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. În acest context, Curtea apreciază că o deosebită importanţă o are alineatul (4) al articolului 204, care prevede că “Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare”, stabilind, astfel, un termen cert de soluţionare a contestaţiei ce priveşte luarea măsurii preventive a controlului judiciar. În ceea ce priveşte luarea măsurii preventive a controlului judiciar de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată, în cursul judecăţii, Curtea remarcă că aceasta este reglementată de dispoziţiile art. 214 din Codul de procedură penală, dispoziţii care nu stabilesc calea de atac împotriva încheierii prin care a fost luată măsura preventivă a controlului judiciar. Cu toate acestea, similar situaţiei anterioare, aceste dispoziţii se coroborează cu cele ale art. 205 şi 206 din Codul de procedură penală. Potrivit acestora, împotriva încheierii prin care se dispune măsura preventivă a controlului judiciar de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată, în cursul judecăţii, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Curtea observă că şi în acest caz contestaţiile formulate de inculpat se soluţionează, potrivit art. 205 alin. (4) şi art. 206 alin. (5) din Codul de procedură penală, în termen de 5 zile de la înregistrare. Din analiza tuturor situaţiilor expuse anterior rezultă că singurul caz în care legiuitorul nu a reglementat un termen de soluţionare a căii de atac este cel al formulării unei plângeri împotriva ordonanţei procurorului prin care acesta a dispus luarea/prelungirea măsurii controlului judiciar, în cursul urmăririi penale, în toate celelalte cazuri legiuitorul precizând expres termenul de 5 zile de la înregistrarea contestaţiei în care instanţa judecătorească este obligată să se pronunţe. Cu alte cuvinte, atunci când măsura preventivă a controlului judiciar este luată de judecător (fie el judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată), contestaţia formulată de inculpat împotriva încheierii va fi soluţionată în toate cazurile într-un termen de 5 zile de la înregistrare, pe când în cazurile în care măsura preventivă a controlului judiciar este luată/prelungită de către procuror, plângerea împotriva ordonanţei va fi soluţionată într-un termen incert, legiuitorul nereglementând în acest caz obligaţia instanţei judecătoreşti de a se pronunţa într-un anumit termen. De altfel, Curtea reţine că şi doctrina relevă faptul că, faţă de procedura de înregistrare şi soluţionare a căii de atac a contestaţiei formulate împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra unor măsuri preventive în cursul urmăririi penale, în procedura plângerii nu se prevede un termen în care procurorul trebuie să înainteze dosarul cauzei către judecătorul de drepturi şi libertăţi, nici vreun termen procedural în interiorul căruia trebuie soluţionată plângerea. În ceea ce priveşte chestiunile referitoare la efectele pe care hotărârea pronunţată le produce, Curtea observă că, potrivit art. 213 alin. (6) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate revoca măsura, dacă au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a acesteia, sau poate modifica obligaţiile din conţinutul controlului judiciar. Astfel cum s-a arătat anterior, apare că legiuitorul a reglementat posibilitatea instanţei de judecată de a examina în mod efectiv ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, consemnată în acest caz într-o încheiere. Curtea apreciază însă că de esenţa măsurii preventive a controlului judiciar este aplicarea acesteia din momentul în care a fost dispusă, neputându-se suspenda aplicarea până la pronunţarea instanţei de judecată. Astfel, în condiţiile în care instanţa de judecată constată nelegalitatea sau netemeinicia aplicării acestei măsuri preventive, după trecerea unei perioade însemnate de timp de la momentul luării/prelungirii sau chiar după expirarea măsurii, constatările instanţei vor rămâne fără efect în ceea ce priveşte situaţia persoanei faţă de care măsura preventivă a controlului judiciar a fost luată/prelungită. Aceasta rezultă şi din faptul că, în ansamblul măsurilor preventive, dreptul la repararea pagubei este recunoscut de legiuitor doar în cazul privării nelegale de libertate, potrivit art. 539 din Codul de procedură penală, care se circumscrie doar măsurilor preventive ale arestului preventiv şi arestului la domiciliu, iar nu şi măsurii preventive a controlului judiciar. Totodată, un alt argument în acest sens este faptul că doar durata măsurilor preventive privative de libertate, a internării medicale şi internării într-o instituţie de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduc din durata pedepsei, potrivit art. 184 alin. (28), art. 393 alin. (2), art. 399 alin. (9), art. 404 alin. (4) lit. a), art. 422 şi art. 424 alin. (3). Or, Curtea constată că efectivitatea accesului la justiţie nu se caracterizează doar prin posibilitatea instanţei de judecată de a examina ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, ci şi prin faptul că soluţia pronunţată determină înlăturarea încălcării denunţate şi a consecinţelor sale pentru titularul dreptului încălcat. În acest context, Curtea reţine că, prin Hotărârea din 5 februarie 2002, pronunţată în Cauza Conka împotriva Belgiei, § 79, C.E.D.O. a statuat că dreptul la un recurs efectiv impune ca recursul să fie de natură a împiedica executarea unor măsuri contrare dispoziţiilor Convenţiei şi ale căror consecinţe apar ca “potenţial ireversibile”. În consecinţă, art. 13 se opune ca asemenea măsuri luate de autorităţile naţionale şi contestate de reclamant să fie executate chiar înainte de a se cunoaşte soluţia examinării compatibilităţii lor cu dispoziţiile Convenţiei. În acelaşi sens, instanţa de contencios constituţional a statuat că caracterul efectiv al unei căi de atac impune ca aceasta să fie de natură a împiedica executarea unor măsuri contrare dispoziţiilor Convenţiei şi ale căror consecinţe apar ca potenţial ireversibile (Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, M. Of.nr. 392 din 14 iunie 2010).Aşa fiind, Curtea constată că, în cazul luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar dispuse de către procuror, nereglementarea de către legiuitor a unui termen cert şi imperativ în cadrul căruia plângerea trebuie soluţionată determină lăsarea la aprecierea subiectivă a judecătorului stabilirea acestuia. Or, marja mare de apreciere lăsată instanţelor de judecată ce se manifestă în stabilirea unor termene care se împlinesc după ce măsura dispusă/prelungirea acesteia a expirat sau la un termen îndepărtat faţă de momentul luării/prelungirii măsurii, termene ce pot ajunge la luni de zile, este de natură a lipsi de efectivitate această cale de atac. Curtea constată că, prin modul cum a înţeles să reglementeze soluţionarea plângerii împotriva luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar, legiuitorul a introdus un element de incertitudine, de natură să pună în discuţie însăşi efectivitatea acestei căi de atac. În acest context, devin incidente cele reţinute de C.E.D.O. , care a statuat că nu poate fi considerată ca fiind o cale de recurs efectivă aceea care nu este condiţionată de niciun termen clar definit şi, respectiv, creează o incertitudine (Decizia din 17 februarie 2009, pronunţată în Cauza Williams împotriva Regatului Unit). Pentru aceste argumente, Curtea constată că dispoziţia de lege criticată, prin faptul că nu prevede un termen cert de soluţionare a plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat/prelungit măsura preventivă a controlului judiciar determină ca această cale de atac să nu poată fi exercitată efectiv, încălcându-se dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale doar în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2151 alin. (6) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea reglementează durata maximă a măsurii controlului judiciar dispusă în cursul urmăririi penale, respectiv un an sau doi ani, în funcţie de pedeapsa prevăzută pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului. Referitor la critica potrivit căreia termenul maxim pentru care măsura preventivă a controlului judiciar poate fi dispusă nu respectă principiul proporţionalităţii, Curtea apreciază că aceasta nu poate fi reţinută. Proporţionalitatea duratei măsurii preventive a controlului judiciar se analizează din două perspective. Astfel, având în vedere caracteristicile acestei măsuri preventive, Curtea constată existenţa unei proporţionalităţi obiective ce se circumscrie stabilirii de către legiuitor a termenului maxim pentru care măsura poate fi dispusă şi de o proporţionalitate subiectivă ce se circumscrie situaţiei de fapt şi de drept în care inculpatul se găseşte la momentul dispunerii faţă de acesta a măsurii preventive. Curtea apreciază că analiza proporţionalităţii obiective ţine de resortul contenciosului constituţional, pe când analiza proporţionalităţii subiective ţine de resortul instanţei judecătoreşti chemate să se pronunţe asupra luării/prelungirii acestei măsuri. În acest context, Curtea reţine că legiuitorul constituant a apreciat necesară reglementarea la nivelul Legii fundamentale a duratei maxime pentru care se pot dispune, în cursul urmăririi penale, măsurile preventive privative de libertate, stabilind, în consecinţă, că reţinerea nu poate depăşi 24 de ore, iar arestarea preventivă şi arestul la domiciliu (a se vedea Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, M. Of.nr. 927 din 15 decembrie 2015) nu pot depăşi împreună 180 de zile. Astfel, Curtea reţine că, nereglementând expres, la nivel constituţional, durata maximă pentru care se poate dispune, în cursul urmăririi penale, măsura preventivă a controlului judiciar, legiuitorul constituţional a lăsat la aprecierea legiuitorului ordinar stabilirea acesteia în cadrul reglementării măsurilor ce ţin de politica penală a statului. Art. 213, alin. (6) a modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
CAMERA PRELIMINARĂ Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă. v. şi Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare
CARACTERUL ECHITABIL ŞI TERMENUL REZONABIL AL PROCESULUI PENAL obligă organele judiciare au de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.
CARACTERUL PUBLIC AL DEZBATERILOR Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege.
CATEGORIILE MĂSURILOR PREVENTIVE v. Măsurile preventive
CAZIERUL JUDICIAR La Inspectoratul General al Poliţiei Române se organizează şi funcţionează c. j. central în care se ţine evidenţa persoanelor fizice născute în afara României şi a persoanelor juridice străine care fac obiectul c. j. , al evidenţei operative şi al evidenţelor speciale ale poliţiei, care au comis infracţiuni pe teritoriul României şi au fost condamnate sau faţă de care a fost pronunţată renunţarea ori amânarea aplicării pedepsei sau faţă de care au fost dispuse măsuri preventive, precum şi a celor aflate în una dintre situaţiile prevăzute la art. 14 alin. (2) din Legea nr. 290/2004 privind c. j. , republicată în M.Of. nr. 777 din 13 noiembrie 2009. În cazurile de începere a executării pedepsei într-un loc de detenţie ori în cazul reţinerii, arestului la domiciliu, arestării preventive sau internării medicale, precum şi la începerea executării măsurilor educative privative de libertate, comunicările vor fi însoţite de fişa dactiloscopică decadactilară. Comunicările se trimit c. j. de la locul de naştere al persoanei în cauză sau, după caz, c. j. din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, iar fişa dactiloscopică se trimite serviciului de specialitate pe probleme de dactiloscopie din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române ori, după caz, compartimentelor de la nivelul serviciilor judeţene de profil şi al Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti. Pentru persoanele aflate în executarea unor măsuri educative privative de libertate, fişa dactiloscopică se întocmeşte de unitatea locală de poliţie, care trimite şi comunicarea.
CAZURI SPECIALE DE VALORIFICARE A BUNURILOR MOBILE SECHESTRATE În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, procurorul sau instanţa de judecată care a instituit sechestrul poate dispune de îndată valorificarea bunurilor mobile sechestrate, la cererea proprietarului bunurilor sau atunci când există acordul acestuia. În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când nu există acordul proprietarului, bunurile mobile asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în mod excepţional, în următoarele situaţii:atunci când, în termen de un an de la data instituirii sechestrului, valoarea bunurilor sechestrate s-a diminuat în mod semnificativ, respectiv cu cel puţin 40% în raport cu cea de la momentul dispunerii măsurii asigurătorii. Dispoziţiile art. 252 alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în acest caz;atunci când există riscul expirării termenului de garanţie sau când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor animale sau păsări vii;atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra produselor inflamabile sau petroliere;atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor bunuri a căror depozitare sau întreţinere necesită cheltuieli disproporţionate în raport cu valoarea bunului.În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: proprietarul nu a putut fi identificat şi valorificarea nu se poate face potrivit dispozițiilor de mai sus, autovehiculele asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în următoarele situaţii:atunci când acestea au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni;dacă de la data instituirii măsurii asigurătorii asupra acestor bunuri a trecut o perioadă de un an sau mai mare.Sumele de bani rezultate din valorificarea bunurilor mobile făcută potrivit legiise depun în contul constituit potrivit legii speciale, în termen de cel mult 3 zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor. Art. 2521, alin. (4) a fost modificat prin Legea 318/2015 . Art. 2521, alin. (5) a fost abrogat prin Legea 318/2015. v. Procedura sechestrului
CAZURILE CARE ÎMPIEDICĂ PUNEREA ÎN MIŞCARE ŞI EXERCITAREA ACŢIUNII PENALE sunt atunci când fapta nu există; nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea sau există o cauză justificativă sau de neimputabilitate; lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii; atunci când, în cursul procesului, se constată că în privinţa unei fapte comise anterior intrării în vigoare a Codului penal sunt aplicabile dispoziţiile art. 181 C.pen. din 1968, ca lege penală mai favorabilă, procurorul dispune clasarea, iar instanţa dispune achitarea, în condiţiile Codului de procedură penală.
CAZURILE DE AMÂNARE Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în următoarele cazuri:când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana condamnată suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii şi dacă instanţa apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. În această situaţie, executarea pedepsei se amână pentru o durată determinată;când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea. În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), amânarea executării pedepsei nu poate fi dispusă dacă cel condamnat şi-a provocat singur starea de boală, prin refuzul tratamentului medical, al intervenţiei chirurgicale, prin acţiuni de autoagresiune sau prin alte acţiuni vătămătoare, sau în situaţia în care se sustrage efectuării expertizei medico-legale. Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de procuror şi de condamnat. Cererea poate fi retrasă de persoana care a formulat-o. Hotărârile prin care se dispune amânarea executării pedepsei sunt executorii de la data pronunţării. În cazul în care în timpul amânării executării pedepsei pe numele condamnatului este emis un alt mandat de executare a pedepsei închisorii, acesta nu poate fi executat până la expirarea termenului de amânare stabilit de instanţă sau, după caz, până la încetarea cauzei care a determinat amânarea. Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de amânare a executării pedepsei poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare. Prin DECIZIE nr. 535 din 24 septembrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală, care exclude bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an de la posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, este neconstituţională. Referitor la problema de a şti dacă tratamentul diferenţiat instituit prin dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968 avea o justificare obiectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit, prin hotărârea pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, menţionată anterior, paragraful 70, că o diferenţă de tratament este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin tratamentul inegal. Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele dintre situaţii care în alte privinţe sunt analoage justifică un tratament diferit [a se vedea Hotărârea din 24 ianuarie 2017, pronunţată în Cauza Khamtokhu şi Aksenchik împotriva Rusiei (Marea Cameră), paragraful 64]. În acest sens, prin hotărârea pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, paragraful 71, Curtea de la Strasbourg a amintit jurisprudenţa sa privind dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, potrivit căreia interesul superior al copilului trebuie să constituie principalul criteriu, astfel că în toate deciziile referitoare la copii trebuie să primeze interesul lor superior [a se vedea Hotărârea din 26 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza X împotriva Letoniei (Marea Cameră), paragrafele 95 şi 96, şi Hotărârea din 24 ianuarie 2017, pronunţată în Cauza Paradiso şi Campanelli împotriva Italiei (Marea Cameră), paragraful 208]. Într-adevăr, cu privire la ratio legis, Curtea Constituţională, analizând şi jurisprudenţa sa în materia dispoziţiilor art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968, observă că instituţia amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă – pe motiv de graviditate, respectiv pentru motivul îngrijirii unui copil mai mic de un an – are ca principal obiectiv protejarea interesului superior al copilului (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 413 din 12 octombrie 2004, M. Of. nr. 1056 din 15 noiembrie 2004). Or, raportat la contextul încarcerării unui părinte, interesul superior al copilului presupune asigurarea cadrului necesar dezvoltării sale normale pe durata vieţii intrauterine şi a posibilităţii de a beneficia de atenţia şi îngrijirea părintească adecvată pe durata primului an de viaţă. Aşa fiind, cazul de amânare a executării pedepsei prevăzut de dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală nu vizează doar interesul femeii condamnate de a amâna punerea în executare a hotărârii penale definitive – având în vedere situaţia specială în care se află, aceea de graviditate, respectiv de a fi născut şi de a avea în îngrijire un copil mai mic de un an -, ci urmăreşte, în primul rând, ocrotirea interesului superior al copilului. Acesta este şi motivul pentru care femeilor condamnate care sunt gravide sau care au un copil mai mic de un an nu li se acordă automat amânarea/întreruperea executării pedepsei. Atunci când se pronunţă cu privire la cereri formulate în acest sens, instanţele judecătoreşti efectuează un examen circumstanţiat al respectivelor cereri, respingându-le în cazul în care situaţia personală a solicitantelor nu justifică amânarea/întreruperea executării pedepsei. Astfel, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, în practica instanţelor s-a stabilit că nu se poate dispune întreruperea executării pedepsei închisorii – pentru femeia însărcinată – în situaţia în care aceasta a fost condamnată pentru uciderea unui copil abia născut şi a fost decăzută din drepturile părinteşti, apreciindu-se că în regim de detenţie se poate asigura o supraveghere adecvată a petentei însărcinate, ceea ce este în interesul copilului (Sentinţa nr. 436 din 4 iulie 2000 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală, menţinută de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 444/2000). Curtea constată că există situaţii în care copilul nou-născut este privat – în totalitate sau în mare parte – de îngrijirea maternă, şi anume în cazul decesului mamei, al decăderii acesteia din drepturile părinteşti, al abandonării copilului, al unei boli îndelungate sau în orice altă situaţie în care mama nu se ocupă de copil, iar în astfel de situaţii interesul superior al copilului poate să reclame ca tatăl condamnat să rămână în libertate, pentru a acorda personal copilului atenţia şi îngrijirile corespunzătoare în primul său an de viaţă. Sub acest aspect Curtea observă faptul că, în materie de asigurări sociale, legea română prevede dreptul la concediu de maternitate şi, respectiv, paternal, precum şi la concediu pentru creşterea copilului care se poate acorda atât femeilor, cât şi bărbaţilor. De altfel, aşa cum a subliniat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa cu privire la concediul parental, o analiză de drept comparat relevă faptul că în societăţile europene contemporane rolul taţilor în îngrijirea copiilor mici este mai bine recunoscut [Hotărârea din 22 martie 2012, pronunţată în Cauza Konstantin Markin împotriva Rusiei (Marea Cameră), paragraful 140]. Ţinând cont de rolul important al tatălui începând de la cea mai fragedă vârstă a copilului, Curtea reţine că tratamentul juridic diferenţiat constând în excluderea bărbatului condamnat care are un copil mai mic de un an din sfera beneficiarilor dispoziţiilor de lege ce prevăd posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă nu serveşte interesului superior al copilului, ci, dimpotrivă – mai ales în situaţiile în care copilul este privat de îngrijirea maternă. Astfel, Curtea constată că principiul egalităţii în drepturi, coroborat cu elementele fundamentale ale vieţii de familie, impune ca textul de lege criticat să permită şi tatălui condamnat să solicite amânarea executării pedepsei privative de libertate cu scopul de a-şi îngriji copilul mai mic de un an, urmând ca instanţa judecătorească să aprecieze, prin raportare la ansamblul circumstanţelor fiecărei speţe în parte, dacă o atare amânare se justifică. Curtea observă că, pentru a ajunge la concluzia că tratamentul diferit reglementat de dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968 nu era unul discriminatoriu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut ca argument – prin hotărârea pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, paragraful 74 – faptul că, potrivit vechiului Cod de procedură penală, persoanele condamnate – atât femeile, cât şi bărbaţii – aveau la dispoziţie şi alte posibilităţi pentru a solicita amânarea executării pedepsei. Astfel, în temeiul prevederilor art. 453 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968, instanţele puteau să examineze dacă anumite circumstanţe speciale ce decurgeau din executarea pedepsei erau susceptibile de a avea consecinţe grave pentru condamnat sau, în egală măsură, pentru familia acestuia ori pentru angajator. Instanţele interne erau cele care apreciau dacă dificultăţile invocate intrau sau nu în categoria împrejurărilor speciale avute în vedere de dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. c) din vechiul Cod de procedură penală, putând acorda amânarea executării unei pedepse privative de libertate – pentru o perioadă de cel mult trei luni şi numai o singură dată – oricărei persoane condamnate, inclusiv bărbatului care avea un copil mic. Curtea Constituţională constată însă că argumentul menţionat nu mai subzistă în contextul noului Cod de procedură penală, întrucât acesta nu a preluat cazul de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă reglementat de prevederile art. 453 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968. În continuare, Curtea observă că, în Cauza Alexandru Enache împotriva României, la paragraful 73 din hotărârea citată anterior, Curtea de la Strasbourg a argumentat lipsa încălcării prevederilor art. 8 şi art. 14 din Convenţie şi pe faptul că femeilor condamnate nu li se acordă automat o amânare a executării pedepsei. Astfel, atunci când s-au pronunţat cu privire la cereri similare formulate de femei condamnate, instanţele interne au efectuat un examen circumstanţiat al respectivelor cereri, respingându-le în cazul în care situaţia personală a solicitantelor nu justifica amânarea executării pedepsei. Curtea constată că nici acest argument nu poate constitui un motiv imperios care să justifice o diferenţă de tratament între bărbaţii condamnaţi care au un copil mai mic de un an şi femeile care se află în aceeaşi situaţie. Dimpotrivă, faptul că amânarea executării pedepsei nu intervine ope legis în favoarea mamelor condamnate care au un copil mai mic de un an este de natură a susţine necesitatea recunoaşterii unei asemenea posibilităţi şi în favoarea taţilor condamnaţi care au un copil de aceeaşi vârstă şi a căror situaţie personală justifică o atare măsură. În fine, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, instanţa de contencios al drepturilor omului a invocat şi faptul că diverse instrumente europene şi internaţionale vizează protecţia femeilor împotriva violenţelor fondate pe sex, a abuzurilor şi a hărţuirii sexuale în mediul penitenciar, precum şi necesitatea de a proteja femeile însărcinate şi mamele (paragraful 71). Or, Curtea Constituţională apreciază că atât maternitatea, în general, cât şi femeile care tocmai au născut şi se află într-o situaţie vulnerabilă, în special, nu sunt mai puţin protejate dacă, în situaţiile când se justifică, tatăl unui nou-născut poate obţine amânarea executării unei pedepse privative de libertate pentru a îngriji copilul până la împlinirea vârstei de un an. . În plus, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, în ceea ce priveşte diferenţele de tratament aplicat deţinuţilor, accentul în politica penală europeană cade acum pe reabilitare ca scop al detenţiei, acest principiu aplicându-se indiferent de infracţiunea comisă sau de durata pedepsei aplicate şi indiferent de sexul persoanei condamnate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, astfel, faptul că menţinerea legăturilor de familie este o modalitate esenţială de a contribui la reintegrarea socială şi la reabilitarea tuturor deţinuţilor, indiferent de sex (Hotărârea din 10 ianuarie 2019, pronunţată în Cauza Ecis împotriva Letoniei, paragrafele 86 şi 92). . Prin urmare, Curtea Constituţională constată că, odată ce legiuitorul a decis să reglementeze ca motiv de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă cazul îngrijirii unui copil mai mic de un an, trebuia să o facă într-un mod compatibil cu prevederile art. 16 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 26 alin. (1) din Constituţie, fără să excludă bărbaţii condamnaţi, ci oferind posibilitatea unei evaluări efective, de la caz la caz, cu acordarea unei amânări a executării pedepsei privative de libertate tuturor persoanelor condamnate, indiferent de sex, care au un copil mai mic de un an şi a căror situaţie impune o atare măsură.
CAZURILE DE CONTESTAŢIE ÎN ANULARE Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;când hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;când şedinţa de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;când instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă. Prin Dec. nr. 10 din 29 martie 2017 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: “Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, după admiterea în principiu a acesteia, poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal, pentru care existau probe la dosar” Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ Stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal. Contestaţia în anulare are ca obiect, exclusiv, actele de procedură, dar, în acelaşi timp, nu orice act de procedură poate genera declanşarea acestei căi extraordinare de atac, dat fiind faptul că procesul penal, în esenţa sa, se desfăşoară prin suprapunerea unei întregi serii de acte procedurale, iar regularitatea sau neregularitatea acestor acte trebuie relevată şi analizată în căile ordinare de atac. Fiecare dintre căile extraordinare de atac are o reglementare proprie, impunând la parcurgerea unor etape obligatorii şi doar în cazuri strict şi limitativ prevăzute de lege.Astfel, în timp ce revizuirea este instituită, ca regulă, pentru îndreptarea hotărârilor judecătoreşti definitive ce conţin erori judiciare, ca urmare a reţinerii unor situaţii de fapt neconforme cu realitatea, contestaţia în anulare permite înlăturarea erorilor produse de vicii procedurale. În fine, recursul în casaţie, ca şi cale extraordinară de atac, se exercită în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, scopul fiind acela de verificare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile provocând, aşadar, o reexaminare doar a chestiunilor de drept.Modificările succesive survenite în materia căilor de atac – suplimentarea motivelor de revizuire, adăugarea altor cazuri de recurs în casaţie sau contestaţie în anulare – nu schimbă natura juridică a acestora, contestaţia în anulare, fiind, aşa cum s-a arătat anterior, o cale de atac de anulare, respectiv de retractare şi nu de reformare.În ceea ce priveşte cazul de contestaţie în anulare prevăzut de dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală – când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal – se observă că, spre deosebire de reglementarea anterioară – când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f-i), cu privire la care existau probe în dosar – textul nu mai prevede condiţia ca instanţa să fi omis a se pronunţa cu privire la o cauză de încetare a procesului penal cu privire la care existau probe în dosar.Aceasta nu modifică însă limitele de aplicare a acestui caz de contestaţie şi nu afectează natura juridică mixtă de anulare, respectiv de retractare a contestaţiei în anulare.Cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se întemeiază exclusiv pe modul viciat al instanţei de apel de a judeca şi nu pe modul în care aceasta a examinat şi motivat neincidenţa cazului de încetare a procesului penal. Numai în situaţia în care instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cauzei de încetare a procesului penal – pentru care existau la dosar probele necesare care conduceau la soluţia de încetare a procesului penal – se poate constata o eroare de procedură, adică o nepronunţare imputabilă instanţei care, prejudiciind interesele legitime ale părţii, îi dă dreptul să formuleze contestaţie în anulare.Spre deosebire de contestaţia în anulare, chestiunile ce ţin de fondul unei cauze sunt supuse controlului judiciar pe calea extraordinară a recursului în casaţie, întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală (“în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal”).Dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală se impun a fi analizate prin prisma dispoziţiilor art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, încetarea procesului penal operând în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e-j din Codul de procedură penală, respectiv: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate; e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.Din analiza dispoziţiilor legale enunţate anterior rezultă cu claritate că poate fi introdusă contestaţie în anulare doar pentru încălcări ale legii de procedură, iar când aceasta este întemeiată pe prevederile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, doar atunci când instanţa a pronunţat o soluţie de condamnare, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, cu excepţia celei referitoare la existenţa autorităţii de lucru judecat, în acest caz fiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală.A interpreta altfel acest caz de contestaţie în anulare ar însemna transformarea contestaţiei în anulare, ca şi cale extraordinară de atac, într-un apel deghizat, permiţându-se, contrar legii, pronunţarea unei soluţii diametral opuse, exclusiv pe baza unei interpretări diferite date aceloraşi elemente avute în vedere de instanţa de apel, de către judecători din cadrul aceleiaşi instanţe.O nouă analiză a fondului cauzei poate fi dispusă, exclusiv, în ipoteza în care în cadrul contestaţiei în anulare apar elemente noi circumscrise unei erori de procedură a instanţei de apel, pornindu-se, în mod obligatoriu, de la principiul prezumţiei legalităţii hotărârilor judecătoreşti.Ca atare, orice aspect care a fost pus în discuţia părţilor de către instanţa de apel şi cu privire la care s-a pronunţat definitiv constituie o chestiune care intră în puterea lucrului judecat, neputând fi invocată ca şi caz de contestaţie în anulare.O interpretare contrară a textului de lege ar echivala, pe de-o parte, cu o abatere de la doctrina şi jurisprudenţa constantă în sistemul nostru de drept penal, astfel cum s-a arătat anterior, iar, pe de altă parte, ar schimba natura juridică a contestaţiei în anulare dintr-o cale extraordinară de atac într-o cale ordinară de atac, adică în exercitarea unui nou control judiciar asupra fondului cauzei, prin posibilitatea reexaminării legalităţii şi temeiniciei soluţiei instanţei de apel care, pe baza probelor de la dosar, a examinat şi motivat lipsa incidenţei cauzei de încetare a procesului penal.Această concluzie derivă, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europeană a Drepturilor Omului, şi din aceea că unul dintre principiile fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (…), securitatea juridică implicând respectul pentru principiul res judicata (…) care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nici partea nu poate solicita revizuirea unei decizii definitive şi executorie cu unicul scop de a obţine o reexaminare a situaţiei de fapt.Jurisprudenţa instanţei de contencios european a statuat că revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra aceleiaşi situaţii nu este un temei suficient pentru a constitui premisa unei rejudecări a aceleiaşi cauze (Cauza Urbanovici c. României, Cauza Mitrea c. României, Cauza Riabykh c. Rusiei).În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în mod constant, că revizuirea unei hotărâri irevocabile poate interveni numai pentru un “defect fundamental”, care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, iar atunci când este/devine cunoscut în cursul procesului, părţile au la îndemână căile ordinare de atac (Cauza Popescu Stanca contra României).Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că reprezintă “defect fundamental”, care justifică revizuirea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat, numai “circumstanţele nou descoperite”, iar nu “circumstanţele noi”. Circumstanţele care au legătură cu cazul şi care au existat anterior în cursul procesului şi nu fuseseră dezvăluite judecătorului, devenind cunoscute numai după terminarea procesului, sunt “nou descoperite”, în timp ce circumstanţele care privesc cazul, dar au luat naştere după proces, sunt “noi”.Simpla divergenţă de păreri asupra aceleiaşi chestiuni pusă în discuţie nu va putea reprezenta un asemenea “defect fundamental” şi nu poate justifica desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti intrată în puterea lucrului judecat (Cauza Stanca Popescu c. România, Hotărârea din 7 iulie 2009, Cauza Pradevnaia c. Rusiei, Hotărârea din 18 noiembrie 2004).Este incontestabil că atunci când se soluţionează un conflict de drept penal se stabileşte, implicit, şi o situaţie de fapt şi un raport juridic, ambele în complexitatea lor, astfel că soluţionarea definitivă şi irevocabilă a conflictului implică recunoaşterea definitivă şi irevocabilă a conţinutului acestui conflict, adică a situaţiei de fapt şi a raportului juridic.Autoritatea de lucru judecat conduce la recunoaşterea a două efecte de natură diferită: a) un prim efect pozitiv, în sensul că hotărârea care a dobândit autoritatea de lucru judecat poate fi pusă în executare; b) un efect negativ, în sensul că hotărârea cu autoritate de lucru judecat constituie un obstacol la repunerea în discuţie, în faţa instanţei, a conflictului judecat definitiv şi irevocabil.Toate legislaţiile moderne consacră acest principiu nu numai pentru consideraţii logice, ci şi pentru însăşi raţiunea de a fi a puterii judecătoreşti. O justiţie care nu ar putea pune niciodată capăt unui conflict nu va avea niciun prestigiu în faţa persoanelor împotriva cărora s-a declanşat conflictul penal, nici vreun folos pentru societate şi nici pentru dreptul în sine.Recunoaşterea acestui principiu, precum şi a premisei prezumţiei de legalitate a soluţiilor pronunţate au impus o reglementare strictă a căilor extraordinare de atac, respectiv: pentru a repara eventuale erori de fapt care ar vicia prezumţia res judicata pro veritate habetur (revizuirea), pentru a repara erorile privitoare la aplicarea legilor (recursul în casaţie) şi pentru a înlătura erorile de procedură (contestaţia în anulare). Concluzionând, faţă de specificul căilor extraordinare de atac, în raport cu deosebirea fundamentală, de necontestat, între căile ordinare şi căile extraordinare de atac, cu respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, dar şi a premisei prezumţiei de legalitate a soluţiilor pronunţate de instanţele de apel, cu evoluţia modificărilor legislative în materia contestaţiei în anulare, se apreciază că orice element care a fost pus în discuţia instanţei de apel şi cu privire la care aceasta s-a pronunţat în mod definitiv, nu mai poate constitui temei al contestaţiei în anulare, conform art. 426 lit. (b) din Codul de procedură penală.
Art. 426, lit. c)- lit. h) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
CAZURILE DE REVIZUIRE Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când: s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză;hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată;un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia;hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. Revizuirea hotărârilor judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit Codului de procedură civilă. Cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) (apte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei)şi f) (prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională)pot fi invocate ca motive de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei. Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, iar cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b)-d) şi f) constituie motive de revizuire dacă au dus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice. În cazul hotărârilor care nu se pot concilia , toate sunt supuse revizuirii. Prin Dec. nr. 126 din 3 martie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum şi ale art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională. Curtea reţine că acest caz de revizuire corespunde celui reglementat în art. 4082 din Codul de procedură penală din 1968, însă, potrivit noii reglementări, acest caz constituie motiv de revizuire indiferent de invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere, dacă prevederea legală pe care s-a întemeiat hotărârea a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, iar consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii. Dintr-o perspectivă istorică, Curtea reţine că deciziile instanţei de contencios constituţional prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unui text de lege au reprezentat motiv de revizuire odată cu adoptarea Legii nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010, act normativ prin care s-a eliminat suspendarea judecării cauzei în situaţia invocării excepţiei de neconstituţionalitate. Aşadar, prin art. II pct. 1 şi art. III pct. 2 din Legea nr. 177/2010 s-a reglementat un nou motiv de revizuire, atât în materie civilă – art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865, cât şi în materie penală – art. 4082 din Codul de procedură penală din 1968, cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile precitate fiind reglementată ca un remediu procesual pentru nesuspendarea soluţionării cauzei, rezultată din abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, remediu aplicabil doar în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate şi în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere. Potrivit art. 4082 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, “Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.” De asemenea, art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865, stabilea că “Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:[…] 10. dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.” Totodată, Curtea reţine că, în considerentele Dec. i nr. 1.106 din 22 septembrie 2010 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010, a statuat că “dispoziţiile art. II şi III din legea criticată consacră un nou efect juridic al deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din acestea, şi anume dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârii definitive prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocată excepţia. Soluţia legislativă nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nune ale Dec. i Curţii Constituţionale, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii. În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de revizuire, aceasta se va întemeia, în mod evident, pe decizia Curţii Constituţionale, dacă dispoziţia legală declarată neconstituţională a avut o înrâurire decisivă asupra hotărârii pronunţate în cauză. Reglementarea legislativă este firească şi echitabilă, atâta vreme cât, în cauza respectivă, părţile, dând dovadă de diligenţă, au invocat excepţia de neconstituţionalitate, înţelegând să se folosească de acest mijloc de apărare în scopul valorificării drepturilor şi intereselor lor legitime. Dimpotrivă, lipsa reglementării unei căi de atac ar fi lipsit de fundament însuşi controlul de constituţionalitate, întrucât ar fi pus părţile în imposibilitatea de a beneficia de efectele Dec. i Curţii, deci ale controlului de constituţionalitate pe care ele l-au declanşat, împrejurare ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancţiune aplicabilă acestora.” După adoptarea Legii nr. 177/2010, având în vedere că, în materie civilă, dispoziţiile art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865 stabileau că revizuirea se poate cere dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii, jurisprudenţa instanţei constituţionale s-a conturat în sensul că o Dec. de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică numai în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia, cauze în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, precum şi în cauzele în care a fost invocată aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate până la data menţionată (a publicării), ipoteză în care decizia constituie temei al revizuirii (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012, şi Decizia nr. 319 din 29 martie 2012, M. Of. nr. 274 din 25 aprilie 2012). De asemenea, în exercitarea controlului a posteriori cu privire la dispoziţiile art. II pct. 1 din Legea nr. 177/2010, Curtea a pronunţat Decizia nr. 636 din 14 iunie 2012, M. Of. nr. 554 din 7 august 2012, în considerentele căreia a reţinut că prevederile legale criticate nu încalcă dispoziţiile art. 16 din Constituţie, pentru că “persoanele despre care autoarea excepţiei de neconstituţionalitate face vorbire se află în situaţii juridice diferite, pe de o parte se află persoanele care invocă neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale, iar de cealaltă parte se află persoanele care nu înţeleg să îşi valorifice acest drept constituţional şi legal. […]. Atât timp cât partea nu manifesta diligentă şi nu înţelege să ridice o excepţie de neconstituţionalitate în faţa instanţei competente, potrivit legii, şi atât timp cât nu există o Dec. de constatare a neconstituţionalităţii M. Of. dispoziţiile legale aplicabile acelui litigiu beneficiază de prezumţia de constituţionalitate”. Aceste considerente se regăsesc şi în Decizia nr. 48 din 4 februarie 2014, M. Of. nr. 274 din 15 aprilie 2014, în care susţinerile autorului excepţiei au fost în sensul că liberul acces la justiţie este încălcat prin recunoaşterea dreptului de a se adresa instanţei de judecată [s.n. prin revizuire] doar persoanelor în a căror cauză s-a invocat şi s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, astfel încât doar aceste persoane îşi pot apăra drepturile şi interesele legitime deduse judecăţii, deşi decizia de admitere a unei astfel de excepţii pronunţată de Curtea Constituţională produce efecte erga omnes. Curtea constată că jurisprudenţa anterior citată a fost menţinută şi după adoptarea Codului de procedură civilă în vigoare, care în art. 509 alin. (1) pct. 11 stabileşte, în mod similar vechilor norme procesual civile, faptul că revizuirea poate fi cerută dacă, “după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii”, în acest sens fiind Decizia nr. 616 din 4 noiembrie 2014, paragraful 16, M. Of. nr. 84 din 30 ianuarie 2015, Decizia nr. 404 din 3 iulie 2014, paragraful 18, M. Of. nr. 597 din 11 august 2014, şi Decizia nr. 29 din 3 februarie 2015, paragraful 15, M. Of. nr. 170 din 11 martie 2015. Revenind la materia penală, Curtea reaminteşte că dispoziţiile art. 4082 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau că hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. Cu privire la dispoziţiile art. 4082 din Codul de procedură penală din 1968, în Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013, M. Of. nr. 48 din 21 ianuarie 2014, Curtea a statuat că “revizuirea hotărârilor judecătoreşti ca urmare a pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale reprezintă o cale extraordinară de atac cu caracter sui generis circumscris cauzelor în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate”, reţinând, anterior, în Decizia nr. 1.000 din 22 noiembrie 2012, M. Of. nr. 29 din 14 ianuarie 2013, că, “pe parcursul soluţionării cauzei, autorul excepţiei a beneficiat de toate garanţiile procesuale specifice procesului penal, dar nu a înţeles să se prevaleze de dreptul de a ridica excepţia de neconstituţionalitate a cărei soluţionare i-ar fi putut conferi dreptul de a formula cerere de revizuire. Prin urmare, acesta se află într-o situaţie juridică diferită de cea a persoanei care a invocat aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, într-o altă cauză, şi care, în urma declarării de către Curtea Constituţională a neconstituţionalităţii textului criticat, a avut dreptul de a cere revizuirea hotărârii judecătoreşti rămase definitivă”. Aşadar, pe cale jurisprudenţială, instanţa de contencios constituţional a statuat în sensul că o Dec. prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate profită, în exercitarea căii de atac a revizuirii, persoanelor care au invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a Dec. i prin care se constată neconstituţionalitatea şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării Dec. i Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv. Prin aceasta Curtea a interpretat în mod extensiv dispoziţiile Codului de procedură civilă din 1865 şi ale Codului de procedură penală din 1968, astfel cum acestea au fost modificate şi completate prin Legea nr. 177/2010, lărgindu-le practic sfera de aplicare sub aspectul hotărârilor supuse revizuirii, ţinând cont de faptul că legiuitorul a reglementat calea de atac a revizuirii unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în cauzele în care a fost invocată şi ulterior admisă o excepţie de neconstituţionalitate, în scopul acordării mijloacelor de apărare în vederea realizării drepturilor şi intereselor părţilor în faţa justiţiei. Curtea constată că jurisprudenţa anterior menţionată este o reflectare a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora “Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Aceste prevederi constituţionale, reluate, la nivel legal, prin art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, consacră efectele deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv aplicarea pentru viitor şi caracterul general obligatoriu al acestora. În ceea ce priveşte efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut că “decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor” (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, M. Of. nr. 605 din 14 august 2008). În aceste condiţii, decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial – facta futura, însă, având în vedere faptul că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă (potrivit Dec. i nr. 660 din 4 iulie 2007, M. Of. nr. 525 din 2 august 2007) şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii (în acest sens, Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, M. Of. nr. 74 din 31 ianuarie 2007), Curtea reţine că aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret. Aşadar, Curtea reţine că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte – facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional, astfel cum vom arăta, acele situaţii care au devenit facta praeterita. O Dec. de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea Dec. i de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării Dec. i Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele Dec. i de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes. În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării Dec. i de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, Curtea reţine că partea nu mai poate solicita aplicarea Dec. i de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor Dec. i Curţii pentru trecut. Curtea reţine însă că, în mod excepţional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează şi cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a Dec. i prin care se constată neconstituţionalitatea acestea au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica acestor cauze. Cererea de revizuire urmează a fi soluţionată în acord cu decizia Curţii care modifică sau înlătură, după caz, pentru viitor toate efectele juridice pe care norma neconstituţională le produce cu privire la acel raport juridic. Astfel cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, “soluţia legislativă care consacră dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea de atac a revizuirii nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nunc ale Dec. i de admitere a Curţii, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii. Efectele unei decizii de admitere pronunţate de instanţa de contencios constituţional se întind inter partes numai ex nunc, deoarece revizuirea este cea care în mod direct produce efecte pentru trecut, şi nu decizia de admitere a Curţii Constituţionale, aceasta din urmă fiind numai un instrument, un motiv legal pentru reformarea viitoare a hotărârilor judecătoreşti care s-au întemeiat pe dispoziţia declarată neconstituţională. Prin urmare, decizia de admitere a Curţii Constituţionale mediază revizuirea, şi nu invers, iar efectele pentru trecut de remediere a aspectelor dintr-o hotărâre judecătorească definitivă ce nu au putut fi prevenite sunt o consecinţă a căii de atac extraordinare, şi nicidecum a actului emis de instanţa de contencios constituţional” (în acest sens, Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010, Decizia nr. 998 din 22 noiembrie 2012, M. Of. nr. 39 din 17 ianuarie 2013, Decizia nr. 130 din 7 martie 2013, M. Of. nr. 225 din 19 aprilie 2013, şi Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013, M. Of. nr. 48 din 21 ianuarie 2014). Totodată, astfel cum s-a arătat anterior în paragraful 22, Curtea a stabilit că o Dec. de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire. În schimb, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea Dec. i Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată. Curtea reţine că, din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidenţă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul. Aşa încât Curtea constată că incidenţa Dec. i de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive. Curtea observă că, în dezacord cu jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional precitată şi cu considerentele reţinute în paragraful anterior, potrivit noilor norme procesual penale, respectiv art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, decizia Curţii prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unui text de lege constituie motiv de revizuire indiferent dacă s-a invocat sau nu excepţia de neconstituţionalitate în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere.Fără a face un control de constituţionalitate expres cu privire la dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, instanţa de contencios constituţional a statuat, incidental, în exercitarea controlului a posteriori, cu privire la efectele deciziilor sale de admitere pronunţate în materie penală, în considerentele Dec. i nr. 508 din 7 octombrie 2014, paragraful 26, M. Of. nr. 843 din 19 noiembrie 2014, stabilind că, “potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, deciziile instanţei de contencios constituţional au putere numai pentru viitor, iar dreptul de a formula cerere de revizuire, potrivit art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, îl au doar părţile din cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate”. Aceste considerente au fost reţinute ulterior şi în Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014, paragraful 14, M. Of. nr. 921 din 18 decembrie 2014, şi Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014, paragraful 14, M. Of. nr. 129 din 19 februarie 2015. Activitatea desfăşurată în ciclul ordinar al procesului penal, în măsura în care a fost legală şi temeinică, se finalizează cu pronunţarea unei hotărâri penale definitive în care faptele reţinute exprimă adevărul, iar legea penală şi legea civilă au fost aplicate corect. Practica învederează însă şi cazuri de hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat, care cuprind grave erori de fapt şi de drept ce pot să persiste şi în căile ordinare de atac şi, cu atât mai mult, dacă nu au fost exercitate căile de atac ordinare. Într-o astfel de ipoteză rezidă raţiunea pentru care legiuitorul a instituit căile de atac extraordinare, ca mijloace procesual penale de desfiinţare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat, dar care nu corespund legii şi adevărului. Instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorităţii de lucru judecat, aşadar stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, menite a da încredere în activitatea justiţiei, însă numai în cazurile şi în condiţiile strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii juridice. Aşa încât, având în vedere efectele exercitării căilor extraordinare de atac asupra hotărârilor judecătoreşti care reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat cauza, Curtea reţine că opţiunea legiuitorului în reglementarea unei căi de atac ce urmăreşte reformarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să se realizeze în limite constituţionale. Referitor la principiul autorităţii de lucru judecat, Curtea reaminteşte cele statuate prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011, şi Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, paragraful 38, M. Of. nr. 587 din 6 august 2014, astfel: “rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că se împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.” Aşadar, instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei. Hotărârea întemeiată pe o eroare judiciară nu trebuie să îşi prelungească existenţa, chiar dacă este învestită cu puterea lucrului judecat, revizuirea – cale de atac extraordinară – având tocmai rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt şi de a reabilita judecătoreşte persoanele condamnate pe nedrept. În mod similar, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale este înfrântă şi în ipoteza reglementată în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, deoarece stabilitatea hotărârii judecătoreşti nu poate să primeze în raport cu prevederile cu valoare de principiu cuprinse în Constituţie. Curtea constată însă că, în reglementarea cazului de revizuire examinat – art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, deşi intenţia legiuitorului actual a fost de a da în continuare eficienţă controlului de constituţionalitate, posibilitatea de a beneficia de efectele Dec. i de admitere a Curţii este necesar a fi circumscrisă sferei persoanelor care au declanşat acest control, anterior momentului publicării Dec. i, în condiţiile prevăzute de lege. În acest sens este şi jurisprudenţa recentă a Curţii, respectiv Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, paragraful 30, M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2016, potrivit căreia, “în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât şi-ar pierde caracterul concret”. În aceste condiţii, având în vedere importanţa principiului autorităţii de lucru judecat, Curtea constată că, pentru a garanta atât stabilitatea raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei, este necesar ca ceea ce a stabilit instanţa de contencios constituţional, pe cale jurisprudenţială, cu privire la condiţiile în care se poate formula revizuire, în temeiul unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, să se transpună în cuprinsul normelor procesual penale examinate în prezenta cauză. Aşadar, Curtea reţine că o Dec. de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a Dec. i prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării Dec. i Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică. Întrucât principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică comunitară, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea reţine că atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52). În speţă, Curtea constată că motivul substanţial şi imperios care justifică derogarea de la principiul autorităţii de lucru judecat îl constituie decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de instanţa de contencios constituţional. Însă nereglementarea condiţiei ca excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere atribuie efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, determină o încălcare nepermisă a autorităţii de lucru judecat, o atingere adusă principiului securităţii raporturilor juridice – element fundamental al supremaţiei dreptului, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu circumstanţiază cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională.
Prin Dec. nr. 2 din 17 ianuarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (3) şi (4) teza întâi şi ale art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a); admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), este neconstituţională; admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a), este neconstituţională. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata că activitatea desfăşurată în ciclul ordinar al procesului penal – dacă a fost legală şi temeinică – trebuie să se finalizeze cu pronunţarea unei hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat, în care faptele reţinute exprimă adevărul, iar legea penală şi cea civilă au fost aplicate corect. Practica a învederat însă şi cazuri de hotărâri definitive care au soluţionat cauzele penale cu grave erori de fapt şi de drept. Legiuitorul a avut în vedere o asemenea ipoteză, raţiune pentru care a instituit căile de atac extraordinare ca mijloace procesual penale de desfiinţare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat care nu corespund legii şi adevărului. Având în vedere faptul că instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorităţii de lucru judecat, aşadar stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, care este menită a da încredere în activitatea justiţiei, cazurile şi condiţiile de exercitare a căilor extraordinare de atac trebuie să fie strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii de drept. În egală măsură, opţiunea legiuitorului în reglementarea căilor extraordinare de atac trebuie să se realizeze în limite constituţionale. Calea extraordinară de atac care permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri este revizuirea, aceasta având caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile de judecată intervenite în rezolvarea cauzelor penale. Cererea de revizuire se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, fiind descoperite ulterior, care fac dovada că hotărârea definitivă se întemeiază pe o eroare judiciară. Potrivit art. 455 din Codul de procedură penală, titularii acestei căi extraordinare de atac de retractare sunt: “părţile din proces, în limitele calităţii lor procesuale”, “un membru de familie al condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului” şi procurorul, care poate cere din oficiu revizuirea laturii penale a hotărârii. În ceea ce priveşte obiectul căii de atac, revizuirea poate fi exercitată – în cazurile limitativ prevăzute de art. 453 din Codul de procedură penală – numai împotriva hotărârilor penale definitive prin care s-a rezolvat fondul cauzei, deoarece, aşa cum s-a arătat în doctrină, finalitatea revizuirii constă în înlăturarea erorii judiciare, iar funcţia procesuală a instituţiei se concentrează în înlesnirea descoperirii, adunarea şi deducerea în faţa justiţiei a unui material probator cu totul inedit sau cel puţin necunoscut instanţei, care să permită constatarea erorii judiciare şi înlăturarea ei. Curtea reţine că motivul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală priveşte situaţia în care s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate. Cu privire la înţelesul expresiei “fapte sau împrejurări”, în literatura de specialitate, ca şi în practica judiciară, s-a considerat că aceasta se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, şi anume orice întâmplare, situaţie sau stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii. Dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală consacră menţinerea sistemului revizuirii totale cu privire la motivul prevăzut la alin. (1) lit. a) din acelaşi articol, limitând incidenţa acestui caz de revizuire la situaţiile în care pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal. Aceasta înseamnă că faptele sau împrejurările noi trebuie să conducă la o soluţie opusă celei pronunţate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. Dacă prin faptele sau împrejurările noi nu se tinde la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, ci numai la dovedirea anumitor elemente care implică însă menţinerea respectivei soluţii, faptele sau împrejurările noi nu constituie motiv de revizuire. Potrivit actualei reglementări, spre deosebire de cea cuprinsă în codurile de procedură penală din 1936 şi 1968, cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu este incident în situaţia netemeiniciei hotărârii de achitare a inculpatului. Acest aspect rezultă atât din enumerarea cuprinsă în alin. (4) teza întâi al art. 453 din Codul de procedură penală, cât şi din condiţia prevăzută de alin. (3) al aceluiaşi articol, condiţie potrivit căreia cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei. Curtea constată că soluţia legislativă potrivit căreia cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, cu excluderea posibilităţii revizuirii hotărârii de achitare, este de natură să înfrângă egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului fundamental de acces liber la justiţie. Curtea observă, astfel, că excluderea posibilităţii invocării în defavoarea persoanei achitate a motivului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală – constând în descoperirea de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză – creează un tratament discriminatoriu pentru partea civilă din respectiva cauză faţă de părţile civile din alte cauze soluţionate tot prin hotărâri definitive de achitare, dar cu privire la care sunt incidente motivele de revizuire prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. b)-d) din Codul de procedură penală, şi anume: hotărârea s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată; ori un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată; sau un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată. Cu privire la cele două categorii de părţi civile menţionate. Curtea reţine că, deşi se găsesc în situaţii similare, acestea beneficiază – din perspectiva posibilităţii de a formula calea extraordinară de atac a revizuirii – de un tratament juridic diferit, ceea ce este de natură a contraveni prevederilor art. 16 din Constituţie, în condiţiile în care tratamentul discriminatoriu nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2018, paragraful 21). Or, din perspectiva interesului de a cere şi obţine îndreptarea erorilor judiciare, părţile civile din cauzele în care s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare – a cărei netemeinicie ar putea fi dovedită pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, în condiţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală – se află, sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie, într-o situaţie similară cu părţile civile din cauzele soluţionate prin hotărâri definitive de achitare cu privire la care sunt incidente motivele de revizuire prevăzute de lit. b)-d) ale alin. (1) din art. 453 din Codul de procedură penală. Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie – text potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”- şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă numai cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, paragraful 22). În ceea ce priveşte rolul procurorului în cadrul procesului penal. Curtea observă că, potrivit prevederilor art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (re M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din acelaşi act normativ, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului. În acest sens, dispoziţiile art. 55 alin. (3) lit. f) din Codul de procedură penală prevăd atribuţia procurorului de a formula şi exercita, în cadrul procesului penal, contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti. Aşadar, pornind de la scopul instituirii căii extraordinare de atac a revizuirii – acela de a asigura posibilitatea îndreptării hotărârilor penale definitive care se întemeiază pe erori judiciare, prin raportare la cazurile de revizuire expres şi limitativ prevăzute de lege – şi de la rolul procurorului, care, aşa cum a reţinut instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţilor din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010, şi Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragraful 51), Curtea apreciază că exigenţele art. 131 din Constituţie impun legiuitorului să asigure posibilitatea revizuirii – inclusiv la iniţiativa procurorului, în calitatea sa de titular al acestei căi extraordinare de atac – a hotărârilor de achitare a căror netemeinicie poate fi dovedită pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, în condiţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum şi soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din acelaşi cod, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât lipsesc partea civilă de posibilitatea apărării drepturilor şi a intereselor sale legitime, respectiv procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal. Curtea reţine că, în situaţia în care se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii de achitare, trebuie să se asigure atât părţii civile, cât şi procurorului posibilitatea de a cere şi obţine restabilirea adevărului judiciar prin retractarea hotărârii pronunţate în cauză. Art. 453, alin. (1), litera f) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Revizuirea
CAZURILE DE SOLUŢIONARE A ACŢIUNII CIVILE LA INSTANŢA CIVILĂ. Dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune; persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă; probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile; persoana vătămată sau succesorii acesteia care s-au constituit parte civilă în procesul penal pot să introducă acţiune în faţa instanţei civile dacă procesul penal a fost suspendat; în caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă ; persoana vătămată sau succesorii acesteia, care au pornit acţiunea în faţa instanţei civile, pot să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală, judecătorului ori instanţei, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare; părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre, chiar nedefinitivă; în cazul în care acţiunea civilă a fost exercitată de procuror, dacă se constată din probe noi că prejudiciul nu a fost integral acoperit prin hotărârea definitivă a instanţei penale, diferenţa poate fi cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă; persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acţiune la instanţa civilă, pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă; dacă nu există constituire de parte civilă de către persoana vătămată sau succesorii acesteia, judecata în faţa instanţei civile se suspendă după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar nu mai mult de un an.
CAZURILE ÎN CARE SE POATE FACE RECURS ÎN CASAŢIE v. Recursul în casaţie
CAZURILE SPECIALE DE AUDIERE A MARTORULUI Audierea martorului minor în vârstă de până la 14 ani are loc în prezenţa unuia dintre părinţi, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituţiei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare; dacă acele persoane nu pot fi prezente sau au calitatea de suspect, inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente ori martor în cauză ori există suspiciunea rezonabilă că pot influenţa declaraţia minorului, audierea acestuia are loc în prezenţa unui reprezentant al autorităţii tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină de exerciţiu, stabilite de organul judiciar; dacă se consideră necesar, la cerere sau din oficiu, organul de urmărire penală sau instanţa dispune ca la audierea martorului minor să asiste un psiholog; audierea martorului minor trebuie să evite producerea oricărui efect negativ asupra stării psihice a acestuia; martorului minor care la data audierii nu a împlinit vârsta de 14 ani i se atrage atenţia să spună adevărul.
CAZURI SPECIALE DE VALORIFICARE A BUNURILOR MOBILE SECHESTRATE În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, procurorul sau instanţa de judecată care a instituit sechestrul poate dispune de îndată valorificarea bunurilor mobile sechestrate, la cererea proprietarului bunurilor sau atunci când există acordul acestuia.În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când nu există acordul proprietarului, bunurile mobile asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în mod excepţional, în următoarele situaţii:atunci când, în termen de un an de la data instituirii sechestrului, valoarea bunurilor sechestrate s-a diminuat în mod semnificativ, respectiv cu cel puţin 40% în raport cu cea de la momentul dispunerii măsurii asigurătorii. Dispoziţiile art. 252 alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în acest caz;atunci când există riscul expirării termenului de garanţie sau când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor animale sau păsări vii;atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra produselor inflamabile sau petroliere;atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor bunuri a căror depozitare sau întreţinere necesită cheltuieli disproporţionate în raport cu valoarea bunului.În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: proprietarul nu a putut fi identificat şi valorificarea nu se poate face potrivit celor de mai sus autovehiculele asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în următoarele situaţii:atunci când acestea au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni;dacă de la data instituirii măsurii asigurătorii asupra acestor bunuri a trecut o perioadă de un an sau mai mare.Sumele de bani rezultate din valorificarea bunurilor mobile făcută potrivit legii se depun în contul prevăzut de art. 252 alin. (8). Art. 2521, alin. (4) a fost modificat prin Legea 318/2015 . Art. 2521, alin. (5) a fost abrogat prin Legea 318/2015.
CAZURILE URGENTE Procurorul sau organul de cercetare penală, după caz, este obligat să efectueze actele de urmărire penală care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa acestuia; lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului competent.
CĂILE DE ATAC folosirea procedurilor scrise în c. a. este, în general, acceptată ca fiind compatibilă cu art.6 C.E.D.H. . O procedură orală poate să nu fie necesară în căile de atac atunci când nu există probleme cu credibilitatea martorilor, nu sunt contestate faptele, părților le sunt oferite posibilități adecvate de a-și prezenta cazurile lor în scris și de a contesta dovezile aduse c lor (Hotărârea din 8 ianuarie 2009 Cauza Schlumpf c. Elveției, §§ 65—70; Hotărârea din 10 martie 2009 Cauza Igual Coll c. Spaniei, §§ 28—38).
CENTRU DE DETENŢIE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
CERCETAREA JUDECĂTOREASCĂ ÎN CAZUL RECUNOAŞTERII ÎNVINUIRII v. Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii
CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI se dispune de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecăţii de către instanţa de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanţă pentru stabilirea adevărului, precum şi ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane; organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate interzice persoanelor care se află ori care vin la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane. v. Procesul-verbal de cercetare la faţa locului sau de reconstituire
CEREREA DE CONTESTAŢIE ÎN ANULARE Contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror. În cererea de contestaţie în anulare contestatorul trebuie să arate cazurile de contestaţie pe care le invocă, precum şi motivele aduse în sprijinul acestora.
v. Contestaţia în anulare
CEREREA DE REABILITARE v. Reabilitarea
CEREREA DE RECURS ÎN INTERESUL LEGII v. Recursul în interesul legii
CEREREA DE REDESCHIDERE A PROCESULUI PENAL Cererea de redeschidere a procesului penal poate fi formulată de către persoana judecată în lipsă şi se adresează instanţei care a judecat cauza în primă instanţă. Când persoana judecată în lipsă este privată de libertate, cererea poate fi depusă la administraţia locului de deţinere, care o va trimite de îndată instanţei competente. Cererea se formulează în scris şi trebuie motivată cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 466. Cererea poate fi însoţită de copii de pe înscrisurile de care persoana judecată în lipsă înţelege a se folosi în proces, certificate pentru conformitate cu originalul. Când înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină, ele vor fi însoţite de traducere. În cazul în care cererea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute mai sus, instanţa pune în vedere celui ce a formulat cererea să o completeze până la primul termen de judecată sau, după caz, într-un termen scurt, stabilit de instanţă. Art. 467, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate
CEREREA DE REVIZUIRE v. Revizuirea
CEREREA DE STRĂMUTARE ŞI EFECTELE Strămutarea poate fi cerută de părţi, de persoana vătămată sau de procuror.Art. 72, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanta de urgenta nr. 18/2016 . C se depune la instanţa de unde se solicită strămutarea şi trebuie să cuprindă indicarea temeiului de strămutare, precum şi motivarea în fapt şi în drept. La cerere se anexează înscrisurile pe care aceasta se întemeiază. În cerere se face menţiune dacă inculpatul este supus unei măsuri preventive. C se înaintează de îndată Î. C, C. J. sau curţii de apel competente împreună cu înscrisurile anexate. I. C. C. J. sau curtea de apel competentă poate solicita informaţii de la preşedintele instanţei de unde se solicită strămutarea sau de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare. Când I. C. C. J. este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer preşedintelui curţii de apel la care se află cauza a cărei strămutare se cere. Când curtea de apel competentă este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer preşedintelui tribunalului la care se află cauza a cărei strămutare se cere. În cazul respingerii cererii de strămutare, în aceeaşi cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive. Introducerea unei cereri de strămutare nu suspendă judecarea cauzei. v. Procedura de soluţionare a cererii de strămutare
CHELTUIELILE DE JUDECATĂ Când suspectul sau inculpatul este minor, cheltuielile generate de înregistrările audiovideo, care ar fi căzut în sarcina acestuia potrivit art. 274 sau 275, rămân în sarcina statului. Art. 5052 a fost introdus prin Legea 284/2020 .
CHELTUIELILE JUDICIARE Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părţi; c. j. avansate de stat, sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public, precum şi al altor ministere de resort. Martorul, expertul şi interpretul chemaţi de organul de urmărire penală ori de instanţă au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor; martorul, expertul şi interpretul care sunt salariaţi au dreptul la venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu pricinuite de chemarea la organul de urmărire penală sau la instanţă; martorul care nu este salariat, dar are venit din muncă, este îndreptăţit să primească o compensare; expertul şi interpretul au dreptul la o retribuţie pentru îndeplinirea însărcinării date, în cazurile şi în condiţiile prevăzute prin dispoziţii legale; sumele acordate se plătesc pe baza dispoziţiilor luate de organul care a dispus chemarea şi în faţa căruia s-a prezentat martorul, expertul sau interpretul, din fondul c. j. special alocat. v. Despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare, Condamnarea în cazul anulării sau revocării renunţării la amânarea pedepsei sau a amânării aplicării pedepsei
CHELTUIELILE JUDICIARE AVANSATE DE STAT Dispoziţia din hotărârea penală sau din ordonanţa procurorului privind obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat se pune în executare prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea cheltuielilor judiciare organului care, potrivit legii, execută amenda penală;.în situaţia în care persoana obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat nu depune recipisa de plată integrală a acestora la instanţa de executare sau la unitatea de parchet, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii sau a ordonanţei procurorului.
CHESTIUNILE PREALABILE Instanţa penală este competentă să judece orice c p soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare. C p se judecă de către instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei c p în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale. Art. 52, alin. (3) a fost modificat prin Dec. nr. 102/2021.
CIRCUMSCRIPŢIE v. Acţiunea pentru repararea pagubei, Autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror,Competenţa curţii de apel, Competenţa curţii militare de apel, Competenţa după teritoriu, Competenţa pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului României, Competenţa pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul României, Competenţa tribunalului, Durata arestului la domiciliu, Internarea medicală, Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, Mandatul de aducere, Obligaţiile în legătură cu tratamentul medical, Percheziţia informatică, Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale, Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică, Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării, Propunerea de arestare preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale, Publicarea hotărârii de condamnare, Reabilitarea judecătorească, Referatul de evaluare a minorului, Schimbarea regimului de executare, Schimbările privind măsura educativă a internării într-un centru educativ, Schimbările privind măsura educativă a internării într-un centru de detenţie, Temeiul strămutării, Urmărirea
CITAREA LA JUDECATĂ Judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată şi părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită. Inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi, după caz, reprezentanţii legali ai acestora se citează din oficiu de către instanţă. Instanţa poate dispune citarea altor subiecţi procesuali atunci când prezenţa acestora este necesară pentru soluţionarea cauzei. Înfăţişarea persoanei vătămate sau a părţii în instanţă, în persoană sau prin reprezentant ori avocat ales sau avocat din oficiu, dacă acesta din urmă a luat legătura cu persoana reprezentată, acoperă orice nelegalitate survenită în procedura de citare; partea sau alt subiect procesual principal prezent personal, prin reprezentant sau prin apărător ales la un termen, precum şi acela căruia, personal, prin reprezentant sau apărător ales ori prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, i s-a înmânat în mod legal citaţia pentru un termen de judecată nu mai sunt citaţi pentru termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la vreunul dintre aceste termene, cu excepţia situaţiilor în care prezenţa acestora este obligatorie; militarii şi deţinuţii sunt citaţi din oficiu la fiecare termen; pentru primul termen de judecată, persoana vătămată se citează cu menţiunea că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti; neprezentarea persoanei vătămate şi a părţilor citate nu împiedică judecarea cauzei; când instanţa consideră că este necesară prezenţa uneia dintre părţile lipsă, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia, amânând în acest scop judecata; pe tot parcursul judecăţii, persoana vătămată şi părţile pot solicita, oral sau în scris, ca judecata să se desfăşoare în lipsă, în acest caz nemaifiind citate pentru termenele următoare; când judecata se amână, părţile şi celelalte persoane care participă la proces iau cunoştinţă de noul termen de judecată; la cererea persoanelor care iau termenul în cunoştinţă, instanţa le înmânează citaţii, spre a le servi drept justificare la locul de muncă, în vederea prezentării la noul termen; participarea procurorului la judecata cauzei este obligatorie; completul învestit cu judecarea unei cauze penale poate, din oficiu sau la cererea părţilor ori a persoanei vătămate, să preschimbe primul termen sau termenul luat în cunoştinţă, cu respectarea principiului continuităţii completului, în situaţia în care din motive obiective instanţa nu îşi poate desfăşura activitatea de judecată la termenul fixat ori în vederea soluţionării cu celeritate a cauzei. C. j. se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică, încheindu-se în acest sens un proces-verbal; chemarea unei persoane în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citaţie scrisă; comunicarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu, prin agenţii procedurali ai organelor judiciare sau prin orice alt salariat al acestora, prin intermediul poliţiei locale ori prin serviciul poştal sau de curierat; acestea sunt obligate să îndeplinească procedura de citare şi să comunice dovezile de îndeplinire a acesteia înainte de termenul de citare stabilit de organul judiciar; dacă este desemnat, potrivit legii, un reprezentant, persoanele vătămate şi părţile civile pot fi citate prin reprezentantul legal sau printr-o publicaţie de circulaţie naţională; c. se poate realiza şi prin intermediul poştei electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie electronică, cu acordul persoanei citate; minorul cu o vârstă mai mică de 16 ani va fi citat, prin intermediul părinţilor sau al tutorelui, cu excepţia cazului în care acest lucru nu este posibil; organul judiciar poate comunica şi oral persoanei prezente termenul următor, aducându-i la cunoştinţă consecinţele neprezentării; în cursul urmăririi penale, aducerea la cunoştinţă a termenului se menţionează într-un proces-verbal, care se semnează de către persoana astfel citată; citarea şi comunicarea actelor procedurale se fac în plic închis. Citaţia este individuală şi trebuie sa cuprindă : denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului; numele şi prenumele celui citat, calitatea în care este citat şi indicarea obiectului cauzei; adresa celui citat; ora, ziua, luna şi anul, locul de înfăţişare, precum şi invitarea celui citat să se prezinte la data şi locul indicate; menţiunea că partea citată are dreptul la un avocat cu care să se prezinte la termenul fixat; dacă este cazul, menţiunea că, apărarea este obligatorie, iar în cazul în care partea nu îşi alege un avocat, care să se prezinte la termenul fixat, i se va desemna un avocat din oficiu; menţiunea că partea citată poate, în vederea exercitării dreptului la apărare, să consulte dosarul aflat la arhiva instanţei sau a parchetului; consecinţele neprezentării în faţa organului judiciar. Citaţia transmisă suspectului sau inculpatului trebuie să cuprindă încadrarea juridică şi denumirea infracţiunii de care este acuzat, atenţionarea că, în caz de neprezentare, poate fi adus cu mandat de aducere; citaţia se semnează de cel care o emite. v. Desemnarea unui reprezentant al persoanelor vătămate
CLASAREA se dispune când:nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării;există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), cănd acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată . Ordonanţa de c. cuprinde menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum şi dispoziţii privind:ridicarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii; aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei;restituirea bunurilor ridicate sau a cauţiunii;sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranţă a confiscării speciale;sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desfiinţare totală sau parţială a unui înscris;sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare ori, după caz, de confirmare, de înlocuire sau de încetare a măsurilor de siguranţă prevăzute de art. 109 sau 110 din Codul penal, dispoziţiile art. 246 alin. (13) aplicându-se în mod corespunzător;cheltuielile judiciare.Dacă în cursul urmăririi penale s-a luat una dintre măsurile de siguranţă prevăzute de lege, se va face menţiune despre aceasta.În ordonanţă se va face menţiune şi cu privire la încetarea de drept a măsurii preventive dispuse în cauză.Menţionarea motivelor de fapt şi de drept este obligatorie numai dacă procurorul nu îşi însuşeşte argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare penală ori dacă a existat un suspect în cauză. C . se dispune când:nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării;există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1). Ordonanţa de c. cuprinde menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum şi dispoziţii privind:ridicarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii; aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei;restituirea bunurilor ridicate sau a cauţiunii;sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranţă a confiscării speciale;sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desfiinţare totală sau parţială a unui înscris;sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare ori, după caz, de confirmare, de înlocuire sau de încetare a măsurilor de siguranţă prevăzute de art. 109 sau 110 din Codul penal, dispoziţiile art. 246 alin. (13) aplicându-se în mod corespunzător;cheltuielile judiciare.Dacă în cursul urmăririi penale s-a luat una dintre măsurile de siguranţă prevăzute de lege, se va face menţiune despre aceasta.În ordonanţă se va face menţiune şi cu privire la încetarea de drept a măsurii preventive dispuse în cauză. Menţionarea motivelor de fapt şi de drept este obligatorie numai dacă procurorul nu îşi însuşeşte argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare penală ori dacă a existat un suspect în cauză. Art. 315, alin. (2), litera e). a fost modificat prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 . Art. 315, alin. (5) a fost modificat prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 .
CODUL PENAL Termenii sau expresiile al căror înţeles este anume explicat în C. p. au acelaşi înţeles şi în Codul de procedură penală. Elaborarea şi adoptarea unui nou C. p. reprezentă un moment crucial în evoluţia legislativă a oricărui stat. C. p. anterior a fost adoptat prin Legea nr. 15/1968, şi s-a aflat în vigoare din 1 ianuarie 1969 . În acest context, la 24 iulie 2009 s-a publicat în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009 noul C. p. (Legea nr. 286/2009). Noul C. p. urmăreşte îndeplinirea următoarelor obiective: crearea unui cadru legislativ coerent în materie penală, cu evitarea suprapunerilor inutile de norme în vigoare existente în actualul C. p. şi în legile speciale; simplificarea reglementărilor de drept substanţial, menită să faciliteze aplicarea lor unitară şi cu celeritate în activitatea organelor judiciare; asigurarea satisfacerii exigenţelor decurgând din principiile fundamentale ale dreptului penal consacrate de Constituţie şi de pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte; transpunerea în cadrul legislativ penal naţional a reglementărilor adoptate la nivelul UE; armonizarea dreptului penal material român cu sistemele celorlalte state membre ale UE, ca o premisă a cooperării judiciare în materie penală bazată pe recunoaştere şi încredere reciprocă.
v Anularea şi revocarea liberării condiţionate,Arestarea preventivă, Competenţa curţii de apel, Competenţa curţii militare de apel, Competenţa organelor de cercetare penală, Incompatibilitatea judecătorului, Competenţa tribunalului, Interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori o altă activitate, Măsurile şi obligaţiile impuse de instanţă, Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate,Procedura în cauzele cu infractori minori,Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice, Revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei, Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, Supravegherea tehnică, Termenii explicaţi în Codul penal, Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor,
COINCULPAT v. Audierea inculpatului
COLABORATORI v. Utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor
COMBATEREA VIOLENŢEI CU OCAZIA COMPETIŢIILOR ŞI A JOCURILOR SPORTIVE În cazul în care o persoană, cu ocazia desfăşurării unei competiţii sau a unui joc sportiv ori în legătură cu acesta, a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală potrivit art. 31 – 45, din Legea nr. 4/2008 privind prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive, M.Of.nr. 24 din 11 ianuarie 2008,se va lua faţă de aceasta măsura de siguranţă a interzicerii accesului la competiţiile sportive de genul celor la care fapta a fost săvârşită. Pe parcursul urmăririi penale, măsura de siguranţă a interzicerii accesului la competiţiile sportive de genul celor la care fapta a fost săvârşită se poate lua faţă de inculpat. În cuprinsul ordonanţei prin care se ia măsura se precizează genul competiţiilor şi jocurilor sportive la care îi este interzis inculpatului să participe şi perioada în care îi este interzisă participarea. În cursul urmăririi penale măsura se dispune pe un termen care nu poate fi mai mare de 6 luni şi care curge de la data la care ordonanţa este comunicată inculpatului. Perioada în care inculpatul se află în stare de detenţie, chiar şi în altă cauză, nu intră în durata măsurii. Măsura poate fi prelungită în cursul urmăririi penale pentru o nouă perioadă de 6 luni. Procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa comunică punctului naţional de informare pentru manifestări sportive din cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române actul prin care s-a dispus aplicarea, menţinerea sau revocarea măsurii de siguranţă a interzicerii accesului la unele competiţii ori jocuri sportive în sarcina unui inculpat.
COMISIA ROGATORIE Când un organ de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, să facă o cercetare la faţa locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze orice alt act procedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală ori unei alte instanţe, care are posibilitatea să le efectueze; punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviinţarea de probatorii, precum şi dispunerea celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul c. r. ; c. r. se poate adresa numai unui organ sau unei instanţe egale în grad; ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus comisia rogatorie trebuie să conţină toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul acesteia, iar în cazul când urmează să fie ascultată o persoană, se vor arăta şi întrebările ce trebuie să i se pună; organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care efectuează c. r. poate pune şi alte întrebări, dacă necesitatea acestora rezultă în cursul ascultării; când c. r. s-a dispus de instanţa de judecată, părţile pot formula în faţa acesteia întrebări, care vor fi transmise instanţei ce urmează a efectua c. r. ; totodată, oricare dintre părţi poate cere să fie citată la efectuarea c. r. ; când inculpatul este arestat, instanţa care urmează a efectua c. r. dispune desemnarea unui avocat din oficiu, care îl va reprezenta, în absenţa avocatului ales.
COMPETENŢA CURŢII DE APEL Curtea de apel judecă în primă instanţă: infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 394 – 397 (Trădarea, Trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat, Trădarea prin ajutarea inamicului, Acţiuni împotriva ordinii constituţionale), 399 – 412 (Acţiunile ostile contra statului, Spionajul , Atentatul care pune în pericol securitatea naţională , Atentatul contra unei colectivităţi, Actele de diversiune , Comunicarea de informaţii false , Propaganda pentru război,Compromiterea unor interese de stat , Divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională , Infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, Constituirea de structuri informative ilegale , Nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale şi tentativa acestora, precum şi a cauzelor de reducere a pedepsei) şi 438 – 445 (Genocidul, Infracţiuni contra umanităţii, Infracţiuni de război contra persoanelor, Infracţiuni de război contra proprietăţii şi altor drepturi, Infracţiuni de război contra operaţiunilor umanitare şi emblemelor, Utilizarea de metode interzise în operaţiunile de luptă, Utilizarea de mijloace interzise în operaţiunile de luptă şi tentativelor la infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război); infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi speciale; infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii, tribunale şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe; infracţiunile săvârşite de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti, de controlorii financiari ai Curţii de Conturi, precum şi auditori publici externi; infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de ceilalţi membri ai înaltului cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia; infracţiunile săvârşite de magistraţii-asistenţi de la I. C. C. J., de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe; infracţiunile săvârşite de membrii Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului Legislativ, de Avocatul Poporului, de adjuncţii Avocatului Poporului şi de chestori; cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege; curtea de apel judecă apelurile c hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de judecătorii şi de tribunale; curtea de apel soluţionează conflictele de competenţă ivite între instanţele din circumscripţia sa, altele decât cele prevăzute la art. 36 alin. (2), precum şi contestaţiile formulate c hotărârilor pronunţate de tribunale în cazurile prevăzute de lege; curtea de apel soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege; apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluţionează de către aceeaşi instanţă, potrivit dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel; recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, declarate c hotărârilor pentru care legea veche nu prevede calea de atac a apelului, se soluţionează de către aceeaşi instanţă, conform dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel; deciziile pronunţate în apelurile soluţionate în situaţiile anterioare sunt definitive.
COMPETENŢA CURŢII MILITARE DE APEL Curtea militară de apel judecă în primă instanţă: infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 394 – 397 (Trădarea, Trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat, Trădarea prin ajutarea inamicului, Acţiuni c ordinii constituţionale), 399 – 412 (, Acţiunile ostile contra statului, Spionajul, Atentatul care pune în pericol securitatea naţională, Atentatul contra unei colectivităţi, Actele de diversiune, Comunicarea de informaţii false, Propaganda pentru război, Compromiterea unor interese de stat, Divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională, Infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, Constituirea de structuri informative ilegale, Nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionalea cauzelor de reducere a pedepsei şi tentativele la acestea) şi 438 – 445 (Infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război), săvârşite de militari; infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi speciale, săvârşite de militari; infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi de procurorii militari de la parchetele militare care funcţionează pe lângă aceste instanţe; infracţiunile săvârşite de generali, mareşali şi amirali; cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege; curtea militară de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de tribunalele militare; curtea militară de apel soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele militare din circumscripţia sa, precum şi contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de acestea în cazurile prevăzute de lege; alte cauze anume prevăzute de lege; apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluţionează de către aceeaşi instanţă, potrivit dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel;recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, declarate împotriva hotărârilor pentru care legea veche nu prevede calea de atac a apelului, se soluţionează de către aceeaşi instanţă, conform dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel; deciziile pronunţate în apelurile soluţionate potrivit situaţiilor anterioare sunt definitive.
COMPETENŢA DE SOLUŢIONARE v. Contestaţia privind durata procesului penal
COMPETENŢA DUPĂ TERITORIU este determinată, în ordine, de: locul săvârşirii infracţiunii; locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul; locuinţa suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană juridică, la momentul la care a săvârşit fapta; locuinţa sau, după caz, sediul persoanei vătămate;prin locul săvârşirii infracţiunii se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia; in cazul în care o infracţiune a fost săvârşită în circumscripţia mai multor instanţe, oricare dintre acestea este competentă să o judece; când niciunul dintre locurile arătate nu este cunoscut sau când sunt sesizate succesiv două sau mai multe instanţe , competenţa revine instanţei mai întâi sesizate; ordinea de prioritate prevăzută de lege se aplică în cazul în care două sau mai multe instanţe sunt sesizate simultan ori urmărirea penală s-a efectuat cu nerespectarea acestei ordini; infracţiunea săvârşită pe o navă sub pavilion românesc este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află primul port român în care ancorează nava, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel; infracţiunea săvârşită pe o aeronavă înmatriculată în România este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află primul loc de aterizare pe teritoriul român; dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român, iar competenţa nu se poate determina , competenţa revine instanţei mai întâi sesizate. Urmărirea penală a infracţiunilor săvârşite în aceste condiţii se efectuează de către organul de urmărire penală din circumscripţia instanţei competente să judece cauza, dacă legea nu dispune altfel.
COMPETENŢA ÎN CAZ DE REUNIRE A CAUZELOR Dacă, în raport cu diferiţii făptuitori ori diferitele fapte, competenţa aparţine, potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele şi pe toţi făptuitorii revine instanţei mai întâi sesizate, iar dacă, după natura faptelor sau după calitatea persoanelor, competenţa aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad; Competenţa judecării cauzelor reunite rămâne dobândită chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competenţa unei anumite instanţe s-a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea; tăinuirea, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor infracţiuni sunt de competenţa instanţei care judecă infracţiunea la care acestea se referă, iar în cazul în care competenţa după calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad; dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta este militară, competenţa revine instanţei civile;dacă instanţa militară este superioară în grad, competenţa revine instanţei civile echivalente în grad competente potrivit legii.
COMPETENŢA ÎN CAZ DE SCHIMBARE A CALITĂŢII INCULPATULUI Când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când : fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului; s-a dat citire actului de sesizare a instanţei; dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei, cu excepţia infracţiunilor săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii I.C.C.J.şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă I. C. C. J.
COMPETENŢA ÎN CAZ DE SCHIMBARE A ÎNCADRĂRII JURIDICE SAU A CALIFICĂRII FAPTEI Instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne competentă a o judeca, chiar dacă, după schimbarea încadrării juridice, infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare; schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă, intervenită în cursul judecării cauzei, nu atrage necompetenţa instanţei, în afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel.
COMBATEREA CONCURENŢEI NELOIALE Acţiunile izvorând dintr-un act de concurenţă neloială prevăzut în Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, M.Of.nr. 24 din 30 ianuarie 1991, sunt de competenţa tribunalului locului săvârşirii faptei sau în a cărui rază teritorială se găseşte sediul pârâtului; în lipsa unui sediu este competent tribunalul domiciliului pârâtului. Acţiunea penală în cazurile prevăzute de lege se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, la sesizarea camerei de comerţ şi industrie teritoriale sau a altei organizaţii profesionale ori la sesizarea persoanelor împuternicite de Consiliul Concurenţei. În aplicarea legii, Consiliul Concurenţei va avea atribuţiile prevăzute la art. 33 – 38 şi 40 din Legea concurenţei.
COMPETENŢA I.C.C.J. I.C.C.J.judecă în primă instanţă infracţiunile de înaltă trădare, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii I.C.C.J.şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă I. C. C. J.; I.C.C.J.judecă apelurile c hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de curţile militare de apel şi de Secţia penală a I.C.C.J.; I.C.C.J.judecă recursurile în casaţie c hotărârilor penale definitive, precum şi recursurile în interesul legii; I.C.C.J.soluţionează conflictele de competenţă în cazurile în care este instanţa superioară comună instanţelor aflate în conflict, cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt, cererile de strămutare în cazurile prevăzute de lege, precum şi contestaţiile formulate c hotărârilor pronunţate de curţile de apel în cazurile prevăzute de lege; alte cauze anume prevăzute de lege; apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluţionează de către aceeaşi instanţă, potrivit dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel; recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, declarate c hotărârilor pentru care legea veche nu prevede calea de atac a apelului, se soluţionează de către aceeaşi instanţă, conform dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel; recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate c hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.
COMPETENŢA JUDECĂTORIEI Judecătoria judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe ; judecătoria soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege; cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă la data intrării în vigoare a legii noi în care nu s-a început cercetarea judecătorească se soluţionează de către instanţa competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeaşi lege; în această situaţie, instanţa pe rolul căreia se află cauza o trimite judecătorului de cameră preliminară, ori, după caz, o declină în favoarea instanţei competente. ; cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă în care s-a început cercetarea judecătorească anterior intrării în vigoare a legii noi rămân în competenţa aceleiaşi instanţe, judecata urmând a se desfăşura potrivit legii noi.
COMPETENŢA JUDECĂTORULUI DE CAMERĂ PRELIMINARĂ Judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia: verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; soluţionează plângerile c soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege.
COMPETENŢA JUDECĂTORULUI DE DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI Judecătorul de drepturi şi libertăţi este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia, soluţionează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizări privind: măsurile preventive; măsurile asigurătorii; măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu; actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege; încuviinţarea percheziţiilor, a folosirii metodelor şi tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii; procedura audierii anticipate; alte situaţii expres prevăzute de lege.
COMPETENŢA ORGANELOR DE CERCETARE PENALĂ Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice infracţiune care nu este dată, prin lege, în competenţa organelor de cercetare penală speciale sau procurorului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului. De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi infracţiunilor de terorism, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică. Art. 57, alin. (2) a fost 5 modificat prin Ordonanța de urgență nr. 6/2016.
COMPETENŢA PENTRU INFRACŢIUNILE SĂVÂRŞITE ÎN AFARA TERITORIULUI ROMÂNIEI Infracţiunile săvârşite în afara teritoriului României se judecă de către instanţele în a căror circumscripţie se află locuinţa suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană juridică; dacă inculpatul nu locuieşte sau, după caz, nu are sediul în România, iar infracţiunea este de competenţa judecătoriei, aceasta se judecă de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, iar în celelalte cazuri, de instanţa competentă după materie ori după calitatea persoanei din municipiul Bucureşti, în afară de cazul când prin lege se dispune altfel;infracţiunea săvârşită pe o navă este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află primul port român în care ancorează nava, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.; infracţiunea săvârşită pe o aeronavă este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află primul loc de aterizare pe teritoriul român.
COMPETENŢA PROCURORULUI Procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De asemenea, procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale. Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi le supraveghează. Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror: în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de judecată în primă instanţă aparţine Î. C, C. J. sau curţii de apel; în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 188-191, art. 257, 277, art. 279-283 şi art. 289-294 C. pen. ; în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie depăşită, care au avut ca urmare moartea unei persoane; în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie; în alte cazuri prevăzute de lege. Urmărirea penală în cazul infracţiunilor săvârşite de militari se efectuează, în mod obligatoriu, de procurorul militar. Procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secţiilor militare ale parchetelor efectuează urmărirea penală potrivit competenţei parchetului din care fac parte, faţă de toţi participanţii la săvârşirea infracţiunilor comise de militari, urmând a fi sesizată instanţa competentă potrivit art. 44. Este competent să efectueze ori, după caz, să conducă şi să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel. Art. 56, alin. (3), lit. b) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
COMPETENŢA TRIBUNALULUI Tribunalul judecă în primă instanţă: infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 188-191, art. 209-211, art. 254, 2561, 263, 282, art. 289-294, art. 303, 304, 306, 307, 309, 345, 346, 354 şi art. 360-367; infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită care au avut ca urmare moartea unei persoane; infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţia Naţională Anticorupţie, dacă nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe ierarhic superioare; infracţiunile de spălare a banilor şi infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare; infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Parchetul European, potrivit Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO); alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa. Tribunalul soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din circumscripţia sa, precum şi contestaţiile formulate c hotărârilor pronunţate de judecătorie în cazurile prevăzute de lege. Tribunalul soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege . Art. 36, alin. (1), litera a). a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . Art. 36, alin. (1), litera c1) a fost completat prin Legea nr. 6/2021.
COMPETENŢA TRIBUNALULUI MILITAR Tribunalul militar judecă în primă instanţă toate infracţiunile comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe; tribunalul militar soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege; cauzele aflate pe rolul Tribunalului Militar Bucureşti, care se desfiinţează, vor fi preluate pe cale administrativă, până la data de 4 februarie 2014, de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, care continuă soluţionarea acestora; cauzele aflate în curs de soluţionare la Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti, care se desfiinţează, vor fi preluate pe cale administrativă, până la data de 4 februarie 2014, de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, care continuă soluţionarea acestora; cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă la data intrării în vigoare a legii noi în care nu s-a început cercetarea judecătorească se soluţionează de către instanţa competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeaşi lege; în această situaţie, instanţa pe rolul căreia se află cauza o trimite judecătorului de cameră preliminară, ori, după caz, o declină în favoarea instanţei competente. ; cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă în care s-a început cercetarea judecătorească anterior intrării în vigoare a legii noi rămân în competenţa aceleiaşi instanţe, judecata urmând a se desfăşura potrivit legii noi.
COMPUNEREA INSTANŢEI Completul de judecată trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei; când acest lucru nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor; după începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage reluarea dezbaterilor. Cauzele în care inculpatul este minor se judecă potrivit regulilor de competenţă obişnuite de către judecători anume desemnaţi potrivit legii. Instanţa rămâne competentă să judece potrivit dispoziţiilor procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani. Inculpatul care a săvârşit infracţiunea în timpul când era minor este judecat potrivit procedurii aplicabile în cauzele cu infractori minori, dacă la data sesizării instanţei nu a împlinit 18 ani. Dacă la data sesizării instanţei inculpatul împlinise vârsta de 18 ani, dar la data dobândirii calităţii de suspect era minor, instanţa învestită, reţinând cauza, poate decide aplicarea procedurii pentru cauzele cu infractori minori, atunci când consideră necesar, ţinând cont de toate circumstanţele cauzei, inclusiv gradul de maturitate şi gradul de vulnerabilitate ale persoanei vizate. Art. 507, alin. (3) a fost modificat prin Legea 284/2020 .
COMPUTAREA DURATEI MĂSURILOR PREVENTIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE este reglementată în art. 72 C. pen. ; perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate. Scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive; perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade şi în caz de condamnare la pedeapsa amenzii, prin înlăturarea în tot sau în parte a zilelor-amendă.
COMUNICARE v. Interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare
COMUNICAREA ALTOR ACTE PROCEDURALE se face potrivit tuturor dispoziţiilor privind citarea; în cazul persoanelor private de libertate, comunicarea celorlalte acte de procedură se face prin fax sau prin orice alt mijloc de comunicare electronică disponibil la locul de detenţie. v. Citarea
COMUNICAREA DREPTURILOR ŞI A OBLIGAŢIILOR suspectului sau inculpatului priveşte calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârşirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi încadrarea juridică a acesteia; suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoştinţă drepturile prevăzute de lege, precum şi următoarele obligaţii: obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere c sa, iar în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă; obligaţia de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, citaţiile şi orice alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile şi se consideră că le-a luat la cunoştinţă; înainte de prima audiere , i se aduc la cunoştinţă şi în scris, sub semnătură, drepturile şi obligaţiile ; în cazul în care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal; organul judiciar trebuie să aducă la cunoştinţa inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei, iar în cursul judecăţii posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoaşterii învinuirii
COMUNICAREA HOTĂRÂRII După pronunţare, o copie a hotărârii sau, după caz, a minutei se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi, în cazul în care inculpatul este arestat, administraţiei locului de deţinere, în vederea exercitării căii de atac. În cazurile în care rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, după redactarea hotărârii, aceasta se comunică procurorului, părţilor şi persoanei vătămate în întregul său. În cazul în care părţile ori persoana vătămată nu înţeleg limba română, hotărârea sau, după caz, minuta se comunică acestora într-o limbă pe care o înţeleg. Dacă persoanele prevăzute mai sus se prezintă la pronunţarea făcută în şedinţă, înmânarea, la cerere, sub luare de dovadă, a hotărârii sau, după caz, a minutei se consideră comunicare. De asemenea, se consideră comunicare şi înmânarea, sub luare de dovadă, a hotărârii sau, după caz, a minutei, prin mijlocirea grefei instanţei. În cazul în care instanţa a dispus amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, hotărârea se comunică serviciului de probaţiune şi, după caz, organului sau autorităţii competente să verifice respectarea obligaţiilor dispuse de instanţă. Art. 407, alin. (1) a fost modificat prin Legea 130/2021 . v. Hotărârea
CONCLUZIILE SCRISE Instanţa poate cere părţilor, după închiderea dezbaterilor, să depună c. s. ; procurorul, persoana vătămată şi părţile pot depune c. s. , chiar dacă nu au fost cerute de instanţă; credem că sarcina instanţei de a impune c. s. apare ca excesivă, depăşind poziţia de imparţialitate a judecătorului.
CONCURENŢA În baza autorizării judiciare date prin încheiere, conform art. 38 din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată M.Of. nr. 742 din 16 august 2005, inspectorul de concurenţă poate efectua inspecţii, în spaţiile prevăzute la art. 36, precum şi în orice alte spaţii, inclusiv domiciliul, terenurile sau mijloacele de transport aparţinând conducătorilor, administratorilor, directorilor şi altor angajaţi ai operatorilor economici sau asociaţiilor de operatori economici supuşi investigaţiei Încheierea poate fi atacată cu contestaţie la I. C. C. J., în termen de 48 de ore. Termenul în care poate fi atacată încheierea pentru Consiliul Concurenţei curge de la momentul comunicării acesteia. În ceea ce priveşte persoana supusă inspecţiei, termenul în care poate fi atacată încheierea curge de la momentul comunicării acesteia. Contestaţia nu este suspensivă de executare.
CONDAMNAREA ÎN CAZUL ANULĂRII SAU REVOCĂRII RENUNŢĂRII LA APLICAREA PEDEPSEI SAU A AMÂNĂRII APLICĂRII PEDEPSEI v. Anularea renunţării la aplicarea pedepsei, Revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei
CONDIŢIILE ÎNCHEIERII ACORDULUI DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia numai cu privire la infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 15 ani. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie atunci când, din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului. La încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, asistenţa juridică este obligatorie. Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Pentru inculpaţii minori se va ţine seama de aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.
Art. 480 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
CONDIŢII SPECIALE DE APLICARE FAŢĂ DE MINORI A MĂSURILOR PREVENTIVE Faţă de suspectul şi inculpatul minor se pot dispune măsuri preventive, cu derogările şi completările prevăzute de lege. Reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse faţă de un minor, în mod excepţional, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării acestuia nu sunt disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii. La stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării preventive se are în vedere vârsta inculpatului de la data când se dispune asupra luării, prelungirii sau menţinerii acestei măsuri.Când s-a dispus reţinerea sau arestarea preventivă a unui minor, încunoştinţarea unui membru al familiei sale ori a unei alte persoane desemnate de acest despre luarea măsurii şi despre locul unde este reţinută, conform art. 210 şi 228 se face, în mod obligatoriu, şi către reprezentantul legal al acestuia sau, după caz, către persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul.Art. 243, alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgență 18/2016
CONDIŢIILE DE ADMISIBILITATE v. Recursul în interesul legii
CONDIŢIILE GENERALE DE APLICARE ŞI CATEGORIILE MĂSURILOR PREVENTIVE v. Măsurile preventive
CONDIŢIILE GENERALE DE LUARE A MĂSURILOR ASIGURĂTORII Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.În cazul bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse, luarea de către procuror a măsurilor asigurătorii pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a acestor bunuri este obligatorie.Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora.Măsurile asigurătorii prevăzute mai sus se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la cererea părţii civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute de lege pot folosi şi părţii civile. Măsurile asigurătorii luate sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.Nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile exceptate de lege.
Prin Dec. nr. 19 din 16 octombrie 2017 referitoare la examinarea recursului în interesul legii formulat de Curtea de Apel Braşov vizând obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în cauzele penale aflate în cursul judecăţii, atunci când din verificările efectuate a rezultat că inculpatul nu are niciun bun în proprietate, Î. C. C. J. , COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII stabileşte că atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înfiinţează măsura asigurătorie. Nicio dispoziţie din Codul de procedură penală ori din Codul de procedură civilă nu susţine necesitatea identificării prealabile a bunurilor în procedura sechestrului asigurător. Dimpotrivă, legea generală referitoare la sechestru, art. 954 din Codul de procedură civilă, vorbeşte explicit despre lipsa obligaţiei de a fi individualizate bunurile asupra cărora se solicită să se înfiinţeze sechestrul. Soluţia se impune în toate situaţiile, indiferent dacă legea prevede că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie sau prevede că instituirea acestora este lăsată la latitudinea judecătorului ori procurorului, fiind susţinută şi de doctrina din materia procesual civilă: “în ce priveşte forma cererii, art. 954 alin. (1) teza a doua NCPC prevede că nu există obligativitatea individualizării în cererea de sechestru a bunurilor asupra cărora se solicită înfiinţarea măsurii asigurătorii. Această soluţie se justifică prin aceea că, la momentul solicitării înfiinţării sechestrului, creditorul nu poate fi obligat să cunoască în detaliu bunurile pe care le are debitorul său, această operaţiune fiind mai apropiată de momentul executării măsurii. Instituirea sechestrului este o măsură de urgenţă concepută a veni într-un moment de mare tensiune pentru creditor, care este confruntat cu pericolul creării sau sporirii stării de insolvabilitate a debitorului, iar orice investigaţii suplimentare cu privire la identificarea bunurilor susceptibile de punere sub sechestru ar fi de natură să îndepărteze şansele acestuia de a obţine o protecţie provizorie într-un timp util.
Determinarea bunurilor ce vor fi puse sub sechestru revine executorului judecătoresc, în faza de executare a măsurii asigurătorii. Tot în această fază procesuală se vor discuta şi eventualele contestaţii ale debitorului cu privire la caracterul sesizabil/insesizabil al unor bunuri sechestrate, la compatibilitatea bunurilor puse sub sechestru cu mărimea creanţei reclamate de către creditor etc.” (Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat. Vol. II – Art. 527-1134. Coordonatori Viorel Mihai Ciobanu. Marian Nicolae – p. 1.270).
Modificarea procedurii de luare a măsurii sechestrului asigurător şi introducerea unei condiţii suplimentare (ca bunurile să existe şi să fie indicate de cel care solicită luarea măsurii) nu sunt susţinute nici de necesitatea corelării Codului de procedură penală cu Constituţia României (art. 53 din Constituţia României, republicată) şi nici de regulile procesului echitabil. Regimul executării măsurii sechestrului, de exemplu, existenţa unor categorii de bunuri asupra cărora măsura nu poate fi dispusă, ca şi proporţionalitatea măsurii cu scopul urmărit sunt condiţii pe care judecătorul le examinează indiferent dacă procedura sechestrului este prevăzută expres de lege sau este lăsată la latitudinea judecătorului sau procurorului.
Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea confiscării bunurilor), ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă.
Proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiţia decurge atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii). Acest punct de vedere este exprimat în practica Secţiei penale a Î. C, C. J. (încheierea nr. 195 din data de 8 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 988/1/2016, şi, respectiv, încheierea nr. 394 din data de 11 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.757/1/2016), apreciindu-se că atunci când se dispune luarea unei măsuri asigurătorii, inclusiv de către procuror în cursul urmăririi penale, trebuie avute în vedere mai multe valori implicate în cauză, respectiv se impune o evaluare a prejudiciului produs prin infracţiune, astfel încât valoarea bunurilor sechestrate ce ar urma să fie valorificată în vederea despăgubirii părţii civile să fie cât mai apropiată de valoarea prejudiciului pretins.
În cadrul unei anchete penale, sechestrul asigurător vizează în principal garantarea executării unor eventuale creanţe ce vor fi recunoscute în favoarea unor terţi lezaţi prin acţiunea ce face obiectul judecăţii ori pentru a se garanta executarea unei eventuale sancţiuni constând în confiscarea unor bunuri. Totuşi, “(..) atât stabilirea unor drepturi de creanţă ale unor terţi, cât şi confiscarea sunt măsuri ce urmează a fi luate în cadrul unor proceduri separate, ulterioare, astfel încât procedura de instituire a sechestrului nu constituie o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală, în sensul art. 6 din Convenţie. Tot astfel, această procedură nu atinge nici problema de fond a unor drepturi şi obligaţii cu caracter civil, care fac obiectul procedurii principale, astfel încât litigiul privind instituirea unui sechestru nu intră nici în domeniul civil reglementat de art. 6 [din Convenţie], care nu este aplicabil în speţă (CEDO. Secţia a V-a, Decizia Dogmoch c. Germaniei, 8 septembrie 2006. 26.315/03, disponibilă pe www.legalis.ro).” [Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, Vol. II – Art. 527-1134. Coordonatori Viorel Mihai Ciobanu. Marian Nicolae (p. 1.253)]
În aceste condiţii, un prim aspect de interes pentru dezlegarea problemei de drept ce face obiectul sesizării este situaţia în care, la momentul instituirii măsurilor asigurătorii, în patrimoniul persoanei vizate de măsuri (suspect, inculpat, alte persoane sau persoana responsabilă civilmente) nu există bunuri, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii fiind chemat să stabilească dacă o atare inexistenţă constituie sau nu un impediment în dispunerea de măsuri asigurătorii.
Analizând prevederile art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală, în raport cu celelalte dispoziţii ce reglementează măsurile asigurătorii, se constată că textul nu distinge între bunuri prezente sau viitoare şi nici nu limitează obiectul măsurilor asigurătorii la bunurile prezente, existente în patrimoniul persoanelor vizate de măsuri la momentul la care acestea au fost instituite.
Cum scopul instituirii acestor măsuri, menţionat de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, este unul de interes social general, rezultă că unde textul de lege nu distinge, nici instanţele nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguere, nec nos distinguere debemus), fiind pe deplin justificată includerea atât a bunurilor prezente, cât şi a bunurilor viitoare (care fie nu există încă, fie există, însă în patrimoniul unor terţi) sub imperiul măsurilor asigurătorii instituite.
Deşi se poate considera că textul art. 254 din Codul de procedură penală se referă, în mod expres, la posibilitatea instituirii popririi asigurătorii asupra unor bunuri viitoare, în realitate, acest text tratează situaţia unor bunuri prezente, constând în creanţe ale persoanei vizate de poprire. Chiar şi aşa, nimic nu împiedică instituirea de măsuri asigurătorii în ipoteza inexistenţei sau lipsei bunurilor din patrimoniul persoanei cu privire la care se dispune măsura, întrucât, între momentul instituirii şi cel al punerii în executare, acest patrimoniu poate suferi transformări, prin includerea unor bunuri viitoare, mobile sau imobile, pentru care legea procesual penală nu conţine vreo dispoziţie de exceptare de la luarea şi, respectiv, executarea măsurilor asigurătorii, câtă vreme este asigurat scopul prevăzut de dispoziţiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală.
De altfel, o eventuală excludere a bunurilor viitoare de la instituirea sau executarea măsurilor asigurătorii contravine însuşi scopului instituirii unor asemenea măsuri, astfel cum este prevăzut de lege. În realitate, existenţa sau inexistenţa bunurilor în patrimoniul suspectului, inculpatului, altor persoane sau persoanei responsabile civilmente nu interesează faza instituirii măsurilor asigurătorii, ci priveşte faza procesuală următoare, aceea a executării dispoziţiilor instanţei privind luarea unor asemenea măsuri, aspect care rezultă din prevederile art. 250-254 din Codul de procedură penală.
Concret, din analiza dispoziţiilor art. 249, 251 şi 252 din Codul de procedură penală rezultă că dispoziţia de luare a măsurii asigurătorii este atributul procurorului, judecătorului de cameră preliminară sau instanţei de judecată şi reprezintă o fază procesuală distinctă de aducerea sa la îndeplinire.
Acest lucru rezultă din interpretarea art. 253, 254 şi 255 din Codul de procedură penală, potrivit cărora identificarea şi evaluarea bunurilor supuse măsurilor asigurătorii se realizează în cadrul executării măsurii dispuse, de către organul competent să aducă la îndeplinire dispoziţia organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată, după caz. Astfel, există o atribuţie stabilită în sarcina executorilor judecătoreşti prin art. 7 lit. e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constând în aplicarea măsurilor asigurătorii dispuse de instanţa judecătorească, text în acord cu dispoziţiile art. 213 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, care prevede, între altele, că măsurile asigurătorii dispuse de instanţele judecătoreşti sau de alte organe competente “se duc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător”.
În acelaşi context al celor două faze procesuale, luarea măsurii şi punerea în executare a măsurii, se reţine că, prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016 a Curţii Constituţionale, M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, textul art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală a fost declarat parţial neconstituţional, deoarece nu prevedea posibilitatea contestării luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, considerându-se că lipsa unei căi de atac separate îndreptate împotriva însuşi fondului dispunerii măsurii contravine drepturilor consacrate de art. 21 alin. (1) şi (3), art. 44 şi art. 129 din Constituţia României, republicată. În acest sens, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost introdusă posibilitatea formulării căilor de atac împotriva luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, prin adăugarea în Codul de procedură penală a unui nou articol, 2501, şi modificarea atât a textului art. 250 [prin introducerea alin. (51)], cât şi pe cel al art. 251 din actul normativ arătat.
Totodată, se observă că art. 250 alin. (8) din Codul de procedură penală menţionează expres că o eventuală contestaţie formulată după rămânerea definitivă a hotărârii de instituire a unei măsuri asigurătorii mai poate privi doar maniera de aducere la îndeplinire a măsurii, mai exact, executarea măsurii, legea care guvernează o atare contestaţie la executare fiind legea civilă.
Sub un al doilea aspect, referitor la opinia exprimată de prima orientare jurisprudenţială privind necesitatea întreprinderii unor verificări prealabile ale existenţei bunurilor care ar putea face obiectul măsurilor asigurătorii dispuse, se constată că dispoziţiile care reglementează condiţiile generale privind măsurile asigurătorii în procesul penal, cuprinse în titlul V capitolul III din Codul de procedură penală, nu includ necesitatea indicării prealabile a bunurilor aparţinând persoanei împotriva căreia se solicită luarea măsurii, după cum nu se prevede nici obligaţia instanţei de judecată sau organului de urmărire penală ca, prealabil dispunerii măsurii, să procedeze la identificarea in concreto a bunurilor asupra cărora se va institui măsura asigurătorie. Nici nu s-ar putea impune asemenea condiţii, câtă vreme, în raport cu scopul pentru care sunt instituite măsurile asigurătorii, precizat de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, acestea reprezintă proceduri temporare, care trebuie să aibă în vedere caracterul dinamic al patrimoniului pe care îl vizează.
Prin urmare, în lipsa unui text de lege care să prevadă o atare condiţie suplimentară în sarcina organului judiciar, nu se poate susţine necesitatea realizării de verificări prealabile la momentul instituirii măsurii asigurătorii, în scopul determinării existenţei şi identificării bunurilor din patrimoniul persoanei vizate de măsura respectivă, deoarece s-ar adăuga în mod nepermis la lege, aspect ce contravine principiului legalităţii procesului penal.
Această concluzie derivă din economia textelor de lege aplicabile şi, în lipsa oricăror prevederi contrare, este valabilă atât în situaţia în care aplicarea măsurilor este facultativă, legea lăsând instituirea lor la aprecierea organului competent, cât şi în situaţia ce face obiectul prezentei sesizări, ce are în vedere ipoteza în care legea impune luarea măsurilor asigurătorii.
Mai mult, din analiza textelor de lege incidente rezultă că, în cazurile în care, fie potrivit legilor speciale, fie în conformitate cu dispoziţiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală, instituirea de măsuri asigurătorii este obligatorie, instanţa de judecată sau organul de urmărire penală este ţinut să le dispună, chiar şi în situaţia în care se învederează că persoana cu privire la care se pune în discuţie luarea măsurii nu are, la data instituirii măsurii, bunuri în proprietate, întrucât condiţia existenţei bunurilor în patrimoniul persoanei cu privire la care se dispune măsura nu este prevăzută de lege şi orice conduită contrară ar contraveni scopului urmărit de lege prin instituirea obligatorie a unei asemenea măsuri.
Cum sesizarea urmăreşte o dezlegare a problemei de drept analizate, care să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către completul învestit cu soluţionarea recursului în interesul legii, soluţia legală nu poate fi decât cea a aplicării întocmai, fără adăugări, a textelor de lege incidente, anterior menţionate, care stabilesc, neechivoc, că măsura trebuie instituită în mod obligatoriu, în prezenţa circumstanţelor speciale impuse de art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală şi de legile speciale (infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005, cele prevăzute de art. 32 din Legea nr. 656/2002 şi de art. 20 din Legea nr. 78/2000).
Prin Dec. nr. 2 din 19 februarie 2018 privind recursurile în interesul legii cu referire la dispoziţiile art. 249 din Codul de procedură penală (art. 163 din Codul de procedură penală de la 1968) şi art. 2.345 din Codul civil . I. C. C. J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii stabileşte următoarele:Cu referire la dispoziţiile art. 249 din Codul de procedură penală (art. 163 din Codul de procedură penală de la 1968) şi art. 2.345 din Codul civil, existenţa unui sechestru asigurător penal asupra imobilelor unei persoane fizice sau juridice nu suspendă executarea silită începută de un creditor ipotecar, al cărui drept de ipotecă asupra aceloraşi bunuri a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal şi nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri. Ca observaţie preliminară trebuie precizat că dispoziţiile penale în materia măsurilor asigurătorii se completează cu cele din materia procesuală civilă (lato sensu, înglobând şi pe cele ale procedurii fiscale) în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă – potrivit cărora dispoziţiile acestui cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare, normele procesuale civile constituind izvor de drept procesual penal, în măsura în care anumite aspecte ridicate în procesul penal nu beneficiază de o reglementare la nivelul Codului de procedură penală şi aplicarea normelor civile nu ridică probleme principiale. La modul cel mai general, sechestrul asigurător constituie o măsură asigurătorie menită să împiedice sustragerea bunurilor gajului general recunoscut creditorilor şi constă în indisponibilizarea bunurilor mobile şi/sau imobile ale debitorului în vederea vânzării lor în cadrul unei proceduri de executare silită, pentru realizarea creanţei creditorului la momentul obţinerii de către acesta a titlului executoriu, în caz de neîndeplinire benevolă a obligaţiei de către debitor. Păstrând, în esenţă, aceeaşi raţiune, măsurile asigurării în penal – a căror instituire este menită a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor aparţinând învinuitului/suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, astfel după cum o spune expres art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală (reglementare similară în substanţă cu cea prevăzută de art. 163 din Codul de procedură penală de la 1968), au ca finalitate asigurarea luării măsurii confiscării speciale sau a confiscării extinse, a garantării executării pedepsei amenzii, a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. Efectele măsurilor asigurătorii în penal sunt determinate chiar prin lege, art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală vorbind despre “indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora”. Ca şi în materie civilă – unde art. 745 din Codul de procedură civilă stabileşte că, din momentul sechestrării bunurilor, debitorul nu mai poate dispune de ele cât timp durează executarea, sub sancţiunea unei amenzi judiciare de la 2.000 lei la 10.000 lei, dacă fapta nu constituie infracţiune – noţiunea de indisponibilizare, la care se referă dispoziţiile art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală, presupune că titularul bunului nu mai poate dispune liber de el, în sensul că nu îl mai poate înstrăina, greva cu sarcini, dona, închiria, fiindu-i interzis, în general, orice act voluntar care ar putea conduce la scăderea valorii bunului ori la sustragerea lui de la urmărire. Bunurile nu sunt scoase, ci rămân în circuitul civil, fiind suspendat, pe durata instituirii măsurii, doar dreptul de dispoziţie voluntară asupra acestora aparţinând proprietarului. Astfel fiind, indisponibilizarea constituie o măsură de natură preventivă şi constă în suspendarea temporară a dreptului de dispoziţie juridică şi/sau materială a proprietarului asupra bunurilor sale mobile sau imobile, cu scopul menţinerii acestora în patrimoniul său spre a putea servi la nevoie pentru garantarea executării silite a unei creanţe ce s-ar obţine împotriva sa. Noţiunea nu se confundă cu cea de inalienabilitate prevăzută de art. 136 din Constituţia României (proprietatea publică) ori de Codul civil (termen ce dă expresie interdicţiei de înstrăinare a unui bun prin acte juridice) şi nici cu cea de insesizabilitate (bun sau drept care nu este susceptibil de a fi urmărit pe cale silită) prevăzută de art. 2.329 alin. (2) din Codul civil ori de Codul de procedură civilă prin sintagma “nu sunt supuse urmăririi silite” regăsită, spre exemplu, în dispoziţiile art. 727. Nicio dispoziţie legală a Codului de procedură penală ori a Codului de procedură civilă nu declară ca fiind inalienabile ori insesizabile bunurile asupra cărora a fost instituit un sechestru asigurător penal ori bunurile indisponibilizate, ceea ce presupune, implicit, că regimul juridic al unui bun grevat de o astfel de măsură nu este incompatibil cu derularea unei proceduri execuţionale [în procedura civilă, măsura sechestrului asigurător instituită asupra unui bun supus unei proceduri execuţionale aflate în curs dă dreptul creditorului în beneficiul căruia a fost instituită de a interveni în respectiva procedură, în condiţiile art. 690 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă]. Atribuirea unui atare statut juridic – de bun inalienabil sau insesizabil – bunurilor afectate de instituirea unor măsuri asigurătorii luate în procesul penal depăşeşte cadrul legal de reglementare al regimului juridic al acestora. Pentru completa ilustrare a efectelor măsurilor asigurătorii din procesul penal, în general, şi a sechestrului asigurător, în special, trebuie menţionat şi art. 253 alin. (4) din Codul de procedură penală potrivit căruia, pentru bunurile imobile sechestrate, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată care a dispus instituirea sechestrului va cere organului competent notarea ipotecară asupra bunurilor sechestrate, anexând copie de pe ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru, prevederile alin. (4) aplicându-se în mod corespunzător şi în privinţa înscrierii ipotecare asupra bunurilor mobile [art. 253 alin. (5) din Codul de procedură penală]. Notarea ipotecară conferă măsurii asigurătorii opozabilitate faţă de terţi, iar nu şi prioritate în executare, neexistând vreun text de lege care să confere un drept de preferinţă celui în beneficiul căruia a fost instituită măsura, fie acesta chiar statul. De altfel, în mod similar, art. 955 alin. (3) din Codul de procedură civilă prevede că: “înscrierea face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după înscriere, vor dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv”. Tot astfel, notarea ipotecară nu afectează în vreun fel valabilitatea ori ordinea de prioritate a garanţiilor şi sarcinilor anterior instituite şi înscrise în cartea funciară asupra aceluiaşi bun, neexistând nicio dispoziţie normativă care să ofere suport pentru o asemenea susţinere. Astfel fiind, ca şi în civil, măsurile asigurătorii din procesul penal sunt măsuri de conservare şi indisponibilizare a bunurilor mobile şi/sau imobile ale învinuitului/suspectului, inculpatului ori părţii responsabile civilmente. Pe de altă parte, art. 2.345 din Codul civil prevede că dreptul de ipotecă se menţine asupra bunurilor grevate în orice mână ar trece, creditorul ipotecar având dreptul de a-şi satisface creanţa înaintea creditorilor chirografari, precum şi înaintea creditorilor de rang inferior. Mai trebuie precizat, pornind de la finalitatea măsurilor asigurătorii din procesul penal, că instituirea lor poate servi conservării drepturilor părţii civile, cu privire la cheltuielile de judecată sau la despăgubiri, caz în care dreptul asigurat este unul care va fi valorificat în cadrul executării silite civile deoarece, potrivit art. 581 din Codul de procedură penală, dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile de judecată cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile. Prin urmare, în acest caz, măsura asigurătorie astfel instituită tinde să apere un interes particular, iar beneficiarul acesteia – parte civilă în procesul penal – este titularul unei creanţe incerte sau eventuale care, în caz de condamnare definitivă a inculpatului, va deveni un simplu creditor chirografar. Atunci când măsura asigurătorie se adoptă în vederea garantării executării pedepsei amenzii, a reparării pagubei produse statului prin infracţiune (spre exemplu, evaziunea fiscală), a plăţii cheltuielilor judiciare datorate statului ori luării măsurii confiscării speciale şi a confiscării extinse, raporturile ulterioare pronunţării hotărârii penale definitive vor fi guvernate de Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare), iar titularul creanţei incerte este, în toate aceste cazuri, statul. Sumele datorate cu titlu de amendă penală, despăgubiri rezultând din săvârşirea de infracţiuni ori cheltuieli avansate de stat pentru derularea procedurilor judiciare, întrucât constituie venituri la bugetul de stat, intră în categoria creanţelor bugetare menţionate de art. 1 pct. 7 din Codul de procedură fiscală (iar nu a creanţelor fiscale, concept utilizat în legislaţia şi doctrina anterioară, dar care în prezent corespunde sumelor datorate cu titlu de impozite, taxe şi contribuţii sociale, menţionate ca atare prin dispoziţiile art. 1 pct. 11 din Codul de procedură fiscală), în care se includ orice sume ce se cuvin bugetului general consolidat. Asupra acestor sume şi pentru realizarea lor pe cale silită, statul nu are un drept de preferinţă, astfel cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 258 şi 259 din Codul de procedură fiscală ori din cuprinsul art. 865 din Codul de procedură civilă, aplicabil pentru acele cazuri de excepţie, menţionate de art. 220 alin. (13) şi (14) din Codul de procedură fiscală, când executarea silită, inclusiv pentru realizarea obligaţiilor fiscale, are loc după regulile prevăzute de Codul de procedură civilă şi prin executorii judecătoreşti ce aplică dreptul comun. În ceea ce priveşte pedeapsa amenzii mai trebuie precizat că, aşa cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 497 alin. (3) şi art. 559 din Codul de procedură penală, aceasta se execută silit potrivit procedurii de executare silită a obligaţiilor fiscale reglementate de Codul de procedură fiscală doar când a fost aplicată persoanelor juridice, iar acestea nu şi-au îndeplinit obligaţia de plată în termenul stabilit de lege, în timp ce, în ipoteza similară în care s-ar găsi persoana fizică, consecinţa este cea a înlocuirii pedepsei amenzii cu cea a închisorii sau, după caz, a unei munci neremunerate în folosul comunităţii, potrivit dispoziţiilor art. 63 şi 64 din Codul penal, iar nu executarea silită. Şi atunci când luarea măsurilor asigurătorii vizează confiscarea specială sau confiscarea extinsă, titular al creanţei incerte ori eventuale este tot statul, care nu se bucură de prioritate nici în acest caz întrucât bunurile ce fac obiectul confiscării trec în proprietatea privată a statului, aşa cum prevede Ordonanţa Guvernului nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit art. 3 din această ordonanţă a Guvernului, bunurile confiscate sau neridicate, conform legii, în orice procedură judiciară trec în proprietatea privată a statului, în temeiul unei încheieri emise de judecătorul de cameră preliminară sau al unei hotărâri judecătoreşti definitive ori, după caz, definitive şi irevocabile, prin care se dispune valorificarea acestora. Astfel, cazurile rezolvate neunitar în jurisprudenţa instanţelor opun un creditor titular al unei creanţe garantate ipotecar şi în privinţa căreia au fost efectuate formalităţile de publicitate, care tinde a o valorifica pe calea executării silite imobiliare – titularului unei creanţe incerte sau eventuale, dar care şi în ipoteza definitivării acesteia prin pronunţarea unei hotărâri (definitive) de condamnare a învinuitului/inculpatului nu are un rang prioritar în oricare din ipotezele pentru care a fost instituit sechestrul penal asigurător. Art. 249, alin. (41) a fost introdus prin Legea 228/2020
CONDIŢIILE GENERALE DE LUARE A MĂSURII ARESTULUI LA DOMICILIU Arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale şi luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile prevăzute la art. 202 alin. (1). Aprecierea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1) se face ţinându-se seama de gradul de pericol al infracţiunii, de scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, situaţia familială şi alte împrejurări privind persoana faţă de care se ia măsura.Măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul faţă de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o infracţiune asupra unui membru de familie cu care acesta locuieşte, cu privire la inculpatul care locuieşte cu persoanele prevăzute la art. 221 alin. (2) lit. b) ori cu privire la persoana cercetată sau condamnată pentru infracţiunea de evadare. Persoanei faţă de care s-a dispus măsura arestului la domiciliu i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, dreptul prevăzut la art. 210 alin. (1) şi (2), dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă, dreptul de a contesta măsura şi dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care persoana nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal. Art. 218, alin. (3) a fostmodificat prin Legea nr. 146/2021 .
CONDIŢIILE ÎNCHEIERII ACORDULUI DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI v. Recunoaşterea vinovăţiei
CONDIŢIILE ŞI CAZURILE DE APLICARE A MĂSURII ARESTĂRII PREVENTIVE Măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii:inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta;există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni. Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă, din probe, rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de droguri, o infracţiune la regimul privind substanţele dopante, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, o infracţiune privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Prin Dec. nr. 553 din 16 iulie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională constată că sintagma “trafic de stupefiante” din cuprinsul dispoziţiilor art. 223 alin. (2) este neconstituţională. Infracţiunile la care acesta face trimitere pot fi împărţite, în funcţie de modalitatea definirii şi reglementării lor în actele normative în vigoare, în următoarele trei categorii: 1. infracţiuni care fac obiectul de reglementare al unor titluri sau capitole din Partea specială a Codului penal, acestea fiind infracţiunile contra securităţii naţionale (titlul X al Părţii speciale a Codului penal) şi, respectiv, infracţiunile contra vieţii (capitolul I al titlului I al Părţii speciale a Codului penal), vătămarea corporală sau moartea unei persoane (capitolul II al titlului I al Părţii speciale a Codului penal), falsificarea de monede ori alte valori (capitolul I, titlul VI al Părţii speciale a Codului penal), infracţiunile de corupţie (capitolul I, titlul V al Părţii speciale a Codului penal) şi infracţiunile săvârşite prin mijloace de comunicare electronică (capitolul VI al titlului VII al Codului penal); 2. infracţiuni care se regăsesc cu aceeaşi denumire marginală în cuprinsul Codului penal, cum sunt traficul de persoane (art. 210), şantajul (art. 207), violul (art. 218), lipsirea de libertate (art. 205), ultrajul (art. 257) şi ultrajul judiciar (art. 279); şi 3. infracţiuni care sunt definite ca atare în legi speciale ce conţin norme de drept penal, respectiv spălarea banilor (art. 29 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului,republicată M. Of. nr. 702 din 12 octombrie 2012, cu modificările ulterioare), evaziunea fiscală (art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, M. Of. nr. 672 din 27 iulie 2005, cu modificările ulterioare), infracţiunile contra securităţii naţionale (art. 26 şi art. 27 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, reM. Of. nr. 190 din 18 martie 2014) şi infracţiunile de terorism (art. 32-38 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, M. Of. nr. 1.161 din 8 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare). Dintre toate infracţiunile enumerate la art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală şi care pot constitui temei al luării măsurii arestării preventive, doar cele de trafic de stupefiante şi trafic de arme nu sunt definite de legea penală. Cu alte cuvinte, în legislaţia penală românească nu există infracţiunea de trafic de stupefiante, reglementată ca atare. Având ca premisă această constatare, Curtea reţine că Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, M. Of. nr. 1.095 din 5 decembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte, la art. 2 lit. d), substanţele stupefiante ca fiind substanţele înscrise în anexele la Convenţia unică din 1961 a Naţiunilor Unite asupra substanţelor stupefiante, modificată prin Protocolul din 1972, iar anexa la legea anterior arătată conţine, la pct. I (1), o enumerare exhaustivă a stupefiantelor. La rândul său, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri,republicată M. Of. nr. 163 din 6 martie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte, la art. 1 lit. b), drogurile ca fiind plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe, înscrise în tabelele nr. I-III din aceeaşi lege, şi prevede la lit. c) şi lit. d) ale aceluiaşi art. 1, că droguri de mare risc sunt cele înscrise în tabelele nr. I şi II, iar drogurile de risc sunt cele înscrise în tabelul nr. III. Aceeaşi Lege nr. 143/2000 incriminează, la art. 2 alin. (1), cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept; la art. 3 alin. (1), introducerea sau scoaterea din ţară, precum şi importul ori exportul de droguri de risc, fără drept; la art. 4 alin. (1), cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deţinerea de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept; la art. 5 alin. (1) punerea la dispoziţie, cu ştiinţă, cu orice titlu, a unei locuinţe sau a unui local ori a oricărui alt loc amenajat, în care are acces publicul, pentru consumul ilicit de droguri ori tolerarea consumului ilicit în asemenea locuri; la art. 6 alin. (1), prescrierea drogurilor de mare risc, cu intenţie, de către medic, fără ca aceasta să fie necesară din punct de vedere medical, precum şi eliberarea cu intenţie de droguri de mare risc, pe baza unei reţete medicale prescrise; la art. 7, administrarea de droguri de mare risc unei persoane; la art. 9, finanţarea săvârşirii faptelor prevăzute la art. 2-5; iar, la art. 10, îndemnul la consumul ilicit de droguri de mare risc, prin orice mijloace. De asemenea, în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 2-4 din Legea nr. 143/2000, sunt reglementate şi variante agravate, prin care sunt pedepsite penal aceleaşi fapte, având ca obiect droguri de mare risc. Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale mai sus analizate, Curtea reţine că prin traficul de droguri se înţelege oricare dintre faptele incriminate la art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, mai puţin faptele de consum de astfel de substanţe, pedepsite penal prin aceleaşi articole. Or, cum drogurile sunt definite, la art. 1 lit. b) din Legea nr. 143/2000, ca fiind plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe, prevăzute în tabelele nr. I-III, iar substanţele stupefiante sunt cele prevăzute la pct. I (1) din anexa la Legea nr. 339/2005, Curtea constată că traficul de stupefiante ar putea consta în aceleaşi fapte, având ca obiect substanţele din anexa anterior referită. Curtea reţine că, potrivit art. 359 din Codul penal, infracţiunea de trafic de produse sau substanţe toxice constă în producerea, deţinerea, precum şi orice operaţiune privind circulaţia produselor ori substanţelor toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conţin astfel de substanţe ori experimentarea produselor sau substanţelor toxice, fără drept. Legislaţia românească se regăseşte şi Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare,republicată M. Of. nr. 140 din 26 februarie 2014. Infracţiunea de trafic de stupefiante, care face obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, nu se regăseşte definită în cuprinsul Codului penal sau al unei legi speciale. Aşa cum a fost arătat mai sus, sensul noţiunii de “trafic de stupefiante”, folosită de legiuitor în textul criticat, ar putea fi dedus doar prin interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale analizate, respectiv art. 2 lit. d) din Legea nr. 339/2005 şi pct. I (1) din anexa la legea anterior arătată, precum şi art. 1 lit. b) şi art. 2-10 din Legea nr. 143/2000. Or, lipsa unei definiţii clare a infracţiunii de “trafic de stupefiante” este de natură a genera interpretări diferite de către instanţele de judecată, cu ocazia aplicării dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, în contextul dispunerii măsurii arestării preventive. În acelaşi timp, Curtea reţine că măsura arestării preventive, prevăzută la art. 223-240 din Codul de procedură penală, este o măsură preventivă privativă de libertate, a cărei esenţă este restrângerea libertăţii individuale, prevăzute la art. 23 din Constituţie, şi executarea ei într-un centru de detenţie. În consecinţă, dispunerea măsurii arestării preventive determină şi restrângerea altor drepturi fundamentale, precum libera circulaţie (art. 25 din Constituţie), dreptul la viaţă intimă, familială şi privată (art. 26 din Constituţie), accesul la cultură (art. 33 din Constituţie), dreptul de asociere (art. 40 din Constituţie) etc. (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 712 din 4 decembrie 2014, M. Of. nr. 33 din 15 ianuarie 2015, paragraful 20). Din modalitatea de reglementare a măsurii arestului preventiv, Curtea reţine că aceasta este măsura preventivă cea mai intruzivă, dintre cele prevăzute de Codul de procedură penală. Curtea constată că, fiind cea mai intruzivă dintre măsurile preventive, dispunerea măsurii arestului preventiv trebuie să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea limitării într-un mod aleatoriu/subiectiv a unuia dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un stat de drept: libertatea individuală. De aceea, cerinţele privind calitatea, precizia şi previzibilitatea legii, în acest context normativ, influenţează, în mod direct şi nemijlocit, dreptul persoanei la un proces echitabil, privit ca o garanţie, în acest caz, a libertăţii individuale. Este îndeobşte admis, fiind reglementat prin dispoziţiile art. 23 din Constituţie, că libertatea individuală nu este absolută, însă limitarea sa trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura dreptului fundamental limitat. Aşadar, standardul constituţional de protecţie a libertăţii individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituţionale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis şi previzibil, aceste cazuri. Curtea reţine că lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a normei criticate este de natură a încălca dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie, având în vedere că persoana supusă măsurii arestării preventive nu poate beneficia de un proces corect şi echitabil, de vreme ce norma în cauză poate fi interpretată de către instanţele de judecată cu o marjă largă de apreciere a sferei infracţiunilor pentru care poate fi dispusă această măsură. Or, aprecierile pur subiective trebuie excluse din cadrul ipotezei normative analizate. Art. 223, alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgență 18/2016 , Legea 49/2018, Legea 217/2020 și prin Legea 219/2021 )
CONDUCEREA ŞI SUPRAVEGHEREA ACTIVITĂŢII ORGANELOR DE CERCETARE PENALĂ DE CĂTRE PROCUROR v. Supravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror
CONFISCARE În conformitate cu art. 12 privind confiscarea și sechestrarea din Convenția ONU din 12 decembrie 2000 c criminalității organizate transnaționale, statele părți pot analiza posibilitatea de a solicita autorului unei infracțiuni să demonstreze originea licită a unor produse presupuse având legătură cu infracțiunea sau a altor bunuri care ar putea face obiectul unei confiscări, în măsura în care această solicitate este conformă cu principiile dreptului lor intern și cu natura procedurii judiciare, Fiecare stat membru ia cel puțin măsurile necesare care să-i permită să confiște în totalitate sau în parte bunurile deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune, comisă în cadrul unei organizații criminale, astfel cum este definită în Planul de acțiune 98/733/JAI din 21 decembrie 1998 privind incriminarea participării la o organizație criminală din statele membre ale UE , în cazul în care infracțiunea este prevăzută de: Decizia-cadru 2000/383/JAI a Consiliului din 29 mai 2000 privind consolidarea, prin sancțiuni penale și de altă natură, a protecției c falsificării, cu ocazia introducerii monedei euro , Decizia-cadru 2001/500/JAI a Consiliului din 26 iunie 2001 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, înghețarea, sechestrarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunii , Decizia-cadru 2002/629/JAI a Consiliului din 19 iulie 2002 privind combaterea traficului de persoane , Decizia-cadru 2002/946/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2002 privind consolidarea cadrului penal pentru a preveni facilitarea intrării, tranzitului și șederii neautorizate , Decizia-cadru 2004/68/JAI a Consiliului din 22 decembrie 2003 privind combaterea exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile , Decizia-cadru 2004/757/JAI a Consiliului din 25 octombrie 2004 de stabilire a dispozițiilor minime privind elementele constitutive ale infracțiunilor și sancțiunile aplicabile în domeniul traficului ilicit de droguri , Decizia-cadru 2002/475/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind combaterea terorismului , v. şi Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, Consiliul UE , 2005/224 Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005. Prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011,cu opinie separată ( M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011), Curtea Constituţională a statuat că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit căreia “Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie. Potrivit art. 3 alin. (1) din Decizia-cadru 2005/212/JAI, fiecare stat membru ia cel puţin măsurile necesare care să-i permită, în condiţiile prevăzute, să confişte în totalitate sau în parte bunurile deţinute de o persoană condamnată pentru o infracţiune dintre cele menţionate în cadrul acestui articol. Conform art. 3 alin. (2) din Decizia-cadru 2005/212/JAI, fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a-i permite acestuia să confişte cel puţin:
în cazul în care o instanţă naţională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale desfăşurate de persoana condamnată în cursul unei perioade anterioare condamnării care este considerată rezonabilă de către instanţa, având în vedere împrejurările cauzei, sau, alternativ; în cazul în care o instanţă naţională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale similare desfăşurate de persoana condamnată în cursul unei perioade anterioare condamnării care este considerată rezonabilă de către instanţă, având în vedere împrejurările cauzei, sau, alternativ; în cazul în care se stabileşte că valoarea bunurilor este disproporţionată în raport cu veniturile legale ale persoanei condamnate şi o instanţă naţională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale desfăşurate de persoana condamnată, Iar potrivit art. 3 alin. (3) din Decizia-cadru 2005/212/JAI, fiecare stat membru poate avea în vedere luarea măsurilor necesare pentru a-i permite acestuia să confişte, în tot sau în parte, bunurile obţinute de asociaţii persoanei respective şi a bunurilor transferate unei persoane juridice asupra căreia persoana respectivă exercită, fie acţionând de una singură, fie în colaborare cu asociaţii săi, o influenţă determinantă. Aceste dispoziţii sunt valabile şi în cazul în care persoana respectivă primeşte o parte importantă din veniturile persoanei juridice. Confiscarea extinsă nu arată a fi o măsură de siguranţă, ci,datorită consecinţelor ei, o sancţiune de drept penal de sine stătătoare v. Prezumţia caracterului licit al dobândirii averii, Procedura de confiscare
CONFLICTUL DE COMPETENŢĂ Când două sau mai multe instanţe se recunosc competente a judeca aceeaşi cauză ori îşi declină competenţa reciproc, conflictul pozitiv sau negativ se soluţionează de instanţa ierarhic superioară comună; instanţa ierarhic superioară comună este sesizată, în caz de conflict pozitiv, de către instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care şi-a declinat cea din urmă competenţa; sesizarea instanţei ierarhic superioare comune se poate face şi de procuror sau de părţi; până la soluţionarea conflictului pozitiv de competenţă, judecata se suspendă; instanţa care şi-a declinat competenţa ori care s-a declarat competentă cea din urmă ia măsurile şi efectuează actele ce reclamă urgenţă; instanţa ierarhic superioară comună se pronunţă asupra conflictului de competenţă, de urgenţă, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac; când instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţă constată că acea cauză este de competenţa altei instanţe decât cele între care a intervenit conflictul şi faţă de care nu este instanţă superioară comună, trimite dosarul instanţei superioare comune; instanţa căreia i s-a trimis cauza prin hotărârea de stabilire a competenţei nu se mai poate declara necompetentă, cu excepţia situaţiilor în care apar elemente noi care atrag competenţa altor instanţe. Conflictul de competenţă dintre 2 sau mai mulţi procurori se rezolvă de către procurorul ierarhic superior comun acestora. Când conflictul se iveşte între două sau mai multe organe de cercetare penală, competenţa se stabileşte de către procurorul care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală a acestor organe. În cazul în care procurorul nu exercită supravegherea activităţii tuturor organelor de cercetare penală între care s-a ivit conflictul, competenţa se stabileşte de către prim-procurorul parchetului în circumscripţia căruia se află organele de cercetare penală.
CONFRUNTAREA Când se constată că există contraziceri între declaraţiile persoanelor audiate în aceeaşi cauză, se procedează la c. lor dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei; persoanele confruntate sunt audiate cu privire la faptele şi împrejurările în privinţa cărora declaraţiile date anterior se contrazic; organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate încuviinţa ca persoanele confruntate să îşi pună reciproc întrebări.
CONSECINŢELE NERESPECTĂRII TERMENULUI Prin Decizia nr. 168 din 7 iunie 2021, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Completurile de 5 judecători respinge, ca tardiv, recursul formulat de recurent. împotriva încheierii pronunţate în dosarul nr. x/2020. Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen.:”(1) La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel. (2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte.”Dezlegând problema momentului de la care se calculează termenul procedural pe ore în situaţia în care nu se cunoaşte ora pronunţării actului procedural care a determinat curgerea lui, doctrina şi jurisprudenţa (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 107/A/2017) au statuat că, în acest caz, termenul începe să curgă de la ora 24:00 a zilei în care a fost întocmit actul procedural.Cum nu a fost indicată ora pronunţării dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, rezultă că termenul de 48 de ore, prevăzut de lege pentru exercitarea recursului, a început să curgă la sfârşitul zilei de 16 aprilie 2021, la ora 24:00, şi s-a împlinit în ziua de 19 aprilie (luni) la ora 02:00 AM întrucât potrivit art. 269 alin. (2) din C. proc. pen., la calcularea termenelor pe ore nu se socoteşte ora de la care începe să curgă termenul şi nici ora la care acesta se împlineşte, respectiv în privinţa termenelor pe ore nu operează prorogarea, astfel cum se întâmplă în situaţia celor socotite pe luni sau pe ani – aspect ce poate fi dedus şi din modul în care este redactat textul art. 269 alin. (4) din C. proc. pen.Cu toate acestea, se constată că exercitarea căii de atac a recursului s-a realizat, prin email, la data de 19 aprilie 2021, ora 08:34 PM, rezultând în aceste condiţii depăşirea termenului legal de 48 de ore prevăzut de dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.Se reţine, în acest sens, că instituţia termenului în procesul penal prefigurează un principiu fundamental al acestei activităţi judiciare, şi anume operativitatea şi are ca scop, pe de o parte, limitarea în timp a duratei unor măsuri procesuale, iar pe de altă parte, împiedică tergiversarea desfăşurării procesului penal, asigurând operativitatea acţiunilor cerute de justa soluţionare a cauzelor penale.Totodată, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 546 din 7 iulie 2020 s-a reţinut că “natura imperativă a termenului de 48 de ore, în cadrul căruia partea interesată poate declara recurs împotriva încheierii prin care instanţa de judecată a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, are menirea de a da expresie principiului celerităţii şi al soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, în considerarea faptului că excepţia de neconstituţionalitate reprezintă un incident procedural în cadrul unui litigiu.”Dispoziţiile art. 268 alin. (1) din C. proc. pen. reglementează c. n. t. înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul procesual, sancţiune ce constă în pierderea dreptului procesual care nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.În ce priveşte susţinerile recurentului, formulate prin cererea de recurs, în sensul că în data de 18.04.2021 încheierea pronunţată nu apărea în ecris, acestea nu pot fi primite prin raportare la publicitatea pronunţării, la scopul instituirii regulilor speciale de procedură referitoare la exercitarea recursului ca singură cale de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, precum şi la obligaţia de diligenţă cunoaşterii soluţiei.Astfel cum şi Curtea Constituţională a reţinut prin decizia nr. 546 din 7 iulie 2020 mai sus amintită, “pregătirea, în condiţiile legii, a căilor de atac promovate reprezintă obligaţia părţii interesate, care trebuie să manifeste diligenţă în acest sens.”Faţă de considerentele ce preced, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, va respinge, ca tardiv, recursul formulat .
CONSEMNAREA ACTIVITĂŢILOR DE SUPRAVEGHERE TEHNICĂ Procurorul sau organul de cercetare penală întocmeşte un proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică, în care sunt consemnate rezultatele activităţilor efectuate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, datele de identificare ale suportului care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă, dacă sunt cunoscute, sau alte date de identificare, precum şi, după caz, data şi ora la care a început activitatea de supraveghere şi data şi ora la care s-a încheiat;la procesul-verbal se ataşează, în plic sigilat, o copie a suportului care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică; suportul sau o copie certificată a acestuia se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat şi va fi pus la dispoziţia instanţei, la solicitarea acesteia; după sesizarea instanţei, copia suportului care conţine activităţile de supraveghere tehnică şi copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziţia exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei; orice persoană autorizată care realizează copii ale unui suport de stocare a datelor informatice care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică are posibilitatea să verifice integritatea datelor incluse în suportul original şi, după efectuarea copiei, să semneze datele incluse în aceasta, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându-şi astfel responsabilitatea în ceea ce priveşte integritatea datelor; convorbirile, comunicările sau conversaţiile purtate într-o altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret, care are obligaţia de a păstra confidenţialitatea; convorbirile, comunicările sau conversaţiile interceptate şi înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, sunt redate de către procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-verbal în care se menţionează mandatul emis pentru efectuarea acestora, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice ori ale punctelor de acces, numele persoanelor ce au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri sau comunicări; procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procuror; după încetarea măsurii de supraveghere, procurorul informează judecătorul de drepturi şi libertăţi despre activităţile efectuate.
CONSEMNAREA DECLARAŢIILOR cuprinde întrebările adresate pe parcursul ascultării, menţionându-se cine le-a formulat, şi se menţionează de fiecare dată ora începerii şi ora încheierii ascultării; dacă este de acord cu conţinutul declaraţiei scrise, suspectul sau inculpatul o semnează; dacă suspectul sau inculpatul are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în finalul declaraţiei, fiind urmate de semnătura suspectului sau a inculpatului; când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, organul judiciar consemnează acest lucru în declaraţia scrisă; declaraţia scrisă este semnată şi de organul de urmărire penală care a procedat la audierea suspectului sau a inculpatului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi ori de preşedintele completului de judecată şi de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, al persoanei vătămate, părţii civile sau părţii responsabile civilmente, dacă aceştia au fost prezenţi, precum şi de interpret când declaraţia a fost luată printr-un interpret; în cursul urmăririi penale, audierea suspectului sau inculpatului se înregistrează cu mijloace tehnice audio sau audiovideo; atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declaraţia suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.
CONSEMNAREA DECLARAŢIILOR MARTORULUI este asemănătoare cu a suspectului sau inculpatului; in cursul urmăririi penale, audierea martorului se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, dacă organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă martorul solicită expres aceasta şi înregistrarea este posibilă.
CONSERVAREA DATELOR INFORMATICE Dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, în scopul strângerii de probe ori identificării făptuitorului, suspectului sau a inculpatului, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate dispune conservarea imediată a anumitor date informatice, inclusiv a datelor referitoare la traficul informaţional, care au fost stocate prin intermediul unui sistem informatic şi care se află în posesia sau sub controlul unui furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice ori unui furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, în cazul în care există pericolul pierderii sau modificării acestora; conservarea se dispune de procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, pe o durată de maximum 60 de zile, prin ordonanţă ; măsura conservării poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate, de procuror, o singură dată, pe o durată de maximum 30 de zile; ordonanţa procurorului se transmite, de îndată, oricărui furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului în posesia căruia se află datele ori care le are sub control, acesta fiind obligat să le conserve imediat, în condiţii de confidenţialitate; în cazul în care datele referitoare la traficul informaţional se află în posesia mai multor furnizori de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizori de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, furnizorul în posesia sau sub controlul căruia se află datele informatice are obligaţia de a pune, de îndată, la dispoziţia organului de urmărire penală informaţiile necesare identificării celorlalţi furnizori, în vederea cunoaşterii tuturor elementelor din lanţul de comunicare folosit; în termenele limitate de lege (maximum 60 de zile şi, respectiv, încă maximum 30 de zile ), procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, să solicite unui furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice ori unui furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului transmiterea datelor conservate potrivit legii ori poate dispune ridicarea acestei măsuri; judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă în termen de 48 de ore cu privire la solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în camera de consiliu; Dispoziţiile alin. (1)-(7) se aplică în mod corespunzător şi cu privire la datele informatice, inclusiv la datele referitoare la traficul informaţional, stocate prin intermediul unui sistem informatic care se află în posesia sau sub controlul altor persoane. Art. 154, alin. (7) completat prin Legea nr. 75/2016 ; până la terminarea urmăririi penale, procurorul este obligat să încunoştinţeze, în scris, persoanele faţă de care se efectuează urmărirea penală şi ale căror date au fost conservate.
CONSERVAREA MATERIALELOR REZULTATE DIN SUPRAVEGHEREA TEHNICĂ Dacă în cauză s-a dispus o soluţie de clasare, c căreia nu a fost formulată plângere în termenul de 20 de zile de la comunicare sau plângerea a fost respinsă, procurorul înştiinţează de îndată despre aceasta pe judecătorul de drepturi şi libertăţi; judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune conservarea suportului material sau a copiei certificate a acestuia, prin arhivare la sediul instanţei în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii;dacă în cauză instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, de achitare ori încetare a procesului penal, rămasă definitivă, suportul material sau copia acestuia se conservă prin arhivare odată cu dosarul cauzei la sediul instanţei, în locuri speciale, cu asigurarea confidenţialităţii.
CONSERVAREA SAU VALORIFICAREA OBIECTELOR RIDICATE Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă sunt bunuri perisabile, obiecte din metale sau pietre preţioase, mijloace de plată străine, titluri de valoare interne, obiecte de artă şi de muzeu, colecţii de valoare, precum şi sume de bani care fac obiectul sechestrului ce ar trebui ridicate în mod obligatoriu şi dacă nu sunt restituite, se conservă sau se valorifică potrivit prevederilor de la sechestru. v. Procedura sechestrului
CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII este garantul independenţei justiţiei. Preşedintele C. S. M. este ales pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit . Durata mandatului membrilor C. S. M. este de 6 ani. Hotărârile C. S. M. se iau prin vot secret. Preşedintele României prezidează lucrările C. S. M. la care participă. Hotărârile C. S. M.sunt definitive şi irevocabile, cu excepţia celor prevăzute la art. 134 alineatul (2) din Constituţie (îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. În aceste situaţii, ministrul justiţiei, preşedintele I.C.C.J.şi procurorul general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J.nu au drept de vot.). Hotărârile C. S. M. în materie disciplinară pot fi atacate la I. C. C. J.. C. S. M. îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei. Lucrările plenului şi ale secţiilor C. S. M. sunt, de regulă, publice. Membrii plenului sau ai secţiilor hotărăsc, cu majoritate de voturi, situaţiile în care şedinţele nu sunt publice. Şedinţele secţiilor în care se soluţionează cererile privind încuviinţarea percheziţiei, reţinerii, arestării preventive sau arestului la domiciliu cu privire la judecători, procurori ori magistraţi-asistenţi, precum şi cele în care se soluţionează sesizările referitoare la buna reputaţie a judecătorilor şi procurorilor nu sunt publice. Ordinea de zi se publică cu 3 zile înainte pe pagina de internet a C. S. M. . În ordinea de zi publicată nu se includ cererile privind încuviinţarea percheziţiei, reţinerii, arestării preventive sau arestului la domiciliu cu privire la judecători, procurori ori magistraţi-asistenţi. Hotărârile C. S. M.se publică în Buletinul Oficial al C. S. M. şi pe pagina de internet a C. S. M. . Secţia pentru judecători a C. S. M. încuviinţează percheziţia, reţinerea, arestarea preventivă sau arestul la domiciliu cu privire la judecători şi magistraţi-asistenţi. Secţia pentru procurori a C. S. M.încuviinţează percheziţia, reţinerea, arestarea preventivă sau arestul la domiciliu cu privire la procurori.
CONSTATAREA este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora; în domeniile strict specializate, dacă pentru înţelegerea probelor sunt necesare anumite cunoştinţe specifice sau alte asemenea cunoştinţe, instanţa ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora;dispoziţiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător; organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanţă efectuarea unei c. când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei; certificatul medico-legal are valoarea unui raport de constatare; după finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se dispune efectuarea unei expertize.
CONSTATAREA INFRACŢIUNII FLAGRANTE Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire; este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de organele de ordine publică şi de siguranţă naţională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune; în cazul infracţiunii flagrante, organele de ordine publică şi siguranţă naţională întocmesc un proces-verbal, în care consemnează toate aspectele constatate şi activităţile desfăşurate, pe care îl înaintează de îndată organului de urmărire penală; plângerile şi cererile prezentate în scris, corpul delict, precum şi obiectele şi înscrisurile ridicate cu ocazia constatării infracţiunii sunt puse la dispoziţia organului de urmărire penală.
CONSTATAREA INFRACŢIUNILOR DE AUDIENŢĂ Dacă în cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, preşedintele completului de judecată constată acea faptă şi îl identifică pe făptuitor. Încheierea de şedinţă se trimite procurorului competent; în cazul în care procurorul participă la judecată, poate declara că începe urmărirea penală, pune în mişcare acţiunea penală şi îl poate reţine pe suspect sau pe inculpat.
CONSTITUIREA CA PARTE CIVILĂ se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti; organele judiciare au obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate acest drept; se face în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază; organele judiciare au obligaţia de a consemna declararea orală într-un proces-verbal sau, după caz, în încheiere; nerespectarea acestor prevederi lipseşte persoana vătămată sau succesorii acesteia de exercitarea dreptului, în cadrul procesului penal, putându-se introduce acţiunea la instanţa civilă; până la terminarea cercetării judecătoreşti, partea civilă poate îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă, poate mări sau micşora întinderea pretenţiilor sau solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri băneşti, dacă repararea în natură nu mai este posibilă; .în cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal; în cazul în care părţile civile nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele; încheierea sau ordonanţa va fi comunicată părţilor civile, care trebuie să încunoştinţeze procurorul sau instanţa în cazul în care refuză să fie reprezentaţi prin avocatul desemnat din oficiu; toate actele de procedură comunicate reprezentantului sau de care reprezentantul a luat cunoştinţă sunt prezumate a fi cunoscute de către persoanele reprezentate; dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convenţională unei alte persoane, aceasta nu poate exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal; dacă transmiterea acestui drept are loc după constituirea ca parte civilă, acţiunea civilă poate fi disjunsă; acţiunea civilă care are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi părţii responsabile civilmente, exercitată la instanţa penală sau la instanţa civilă, este scutită de taxă de timbru. C. p. c. se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti; organele judiciare au obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate acest drept; se face în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază; organele judiciare au obligaţia de a consemna declararea orală într-un proces-verbal sau, după caz, în încheiere; nerespectarea acestor prevederi lipseşte persoana vătămată sau succesorii acesteia de exercitarea dreptului, în cadrul procesului penal, putându-se introduce acţiunea la instanţa civilă; până la terminarea cercetării judecătoreşti, partea civilă poate îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă, poate mări sau micşora întinderea pretenţiilor sau solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri băneşti, dacă repararea în natură nu mai este posibilă; .în cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal; în cazul în care părţile civile nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele; încheierea sau ordonanţa va fi comunicată părţilor civile, care trebuie să încunoştinţeze procurorul sau instanţa în cazul în care refuză să fie reprezentaţi prin avocatul desemnat din oficiu; toate actele de procedură comunicate reprezentantului sau de care reprezentantul a luat cunoştinţă sunt prezumate a fi cunoscute de către persoanele reprezentate; dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convenţională unei alte persoane, aceasta nu poate exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal; dacă transmiterea acestui drept are loc după constituirea ca parte civilă, acţiunea civilă poate fi disjunsă.
CONSTITUŢIA din 21 noiembrie 1991 este publicată în M.Of.nr. 767 din 31 octombrie 2003. Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în M.Of.nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în M.Of.nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18 – 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României. Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în M.Of.nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.
CONSULTAREA DOSARULUI Avocatul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal; acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv; consultarea dosarului presupune dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date sau informaţii din dosar, precum şi de a obţine fotocopii pe cheltuiala clientului; în cursul urmăririi penale, procurorul stabileşte data şi durata consultării într-un termen rezonabil; acest drept poate fi delegat organului de cercetare penală; în cursul urmăririi penale, procurorul poate restricţiona motivat consultarea dosarului, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfăşurări a urmăririi penale; după punerea în mişcare a acţiunii penale, restricţionarea se poate dispune pentru cel mult 10 zile; în cursul urmăririi penale, avocatul are obligaţia de a păstra confidenţialitatea sau secretul datelor şi actelor de care a luat cunoştinţă cu ocazia consultării dosarului. În toate cazurile, avocatului nu îi poate fi restricţionat dreptul de a consulta declaraţiile părţii sau ale subiectului procesual principal pe care îl asistă ori îl reprezintă. În vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul participă.Consultarea dosarului penal de către părţi, subiecţii procesuali principali şi avocatul acestora, denumite în continuare persoane interesate, se realizează potrivit art. 94 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Codul de procedură penală, şi presupune dreptul de a studia actele dosarului penal, dreptul de a nota date sau informaţii din dosarul penal, precum şi dreptul de a obţine fotocopii pe cheltuiala persoanelor interesate.Organul poliţiei judiciare asigură consultarea dosarului penal, pe baza:delegării date de procuror, potrivit art. 94 alin. (3) din Codul de procedură penală;cererii persoanelor interesate, aprobată de procuror, depusă în original sau copie.Cererile de consultare a dosarului penal adresate direct organului poliţiei judiciar se înaintează, în termen de două zile lucrătoare, procurorului competent să dispună potrivit art. 94 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală.Organul poliţiei judiciare asigură exercitarea dreptului numai dacă procurorul competent nu a restricţionat acest drept, prin actul de delegare sau pe cererile prevăzute de lege. În situaţia în care poliţistul care are în lucru dosarul penal nu este prezent la serviciu, exercitarea dreptului prevăzut la art. 3 se asigură de către un alt poliţist care are calitatea de organ al poliţiei judiciare, desemnat de şeful unităţii de poliţie.În baza documentelor prevăzute , organul poliţiei judiciare stabileşte prin ordonanţă data, ora şi durata consultării dosarului penal, într-un termen rezonabil.Dreptul de a studia actele dosarului penal şi de a nota date sau informaţii din acesta se exercită la sediul unităţii de poliţie.Cu această ocazie, organul poliţiei judiciare adoptă măsuri adecvate pentru a împiedica:sustragerea, alterarea sau distrugerea actelor din dosarul penal;realizarea de fotocopii sau înregistrări video ale actelor dosarului penal, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege.Persoanele interesate pot solicita realizarea de fotocopii pe baza unei cereri, tip formular. În cazul în care solicitarea priveşte acte din dosarul penal pentru care procurorul competent a restricţionat dreptul de fotocopiere, pe cerere se consemnează acest fapt, urmând ca fotocopierea să se realizeze numai pentru actele nerestricţionate.Organul poliţiei judiciare comunică persoanei interesate suma de plată, reprezentând contravaloarea serviciului de fotocopiere, precum şi termenul în care pot fi ridicate fotocopiile. Aceste date se aduc la cunoştinţa persoanei interesate pe bază de semnătură pe cerere, la rubrica destinată acestui scop.Cererea completată se înregistrează în registrele de intrare-ieşire a corespondenţei ordinare.În situaţia în care nu există mijloace tehnice care să permită realizarea de fotocopii sau această operaţiune nu poate fi realizată temporar din cauza unor defecţiuni tehnice ori a lipsei unor consumabile, organul poliţiei judiciare întocmeşte un proces-verbal cu privire la existenţa acestor cauze, în două exemplare.Un exemplar al procesului-verbal se înmânează persoanei interesate, iar o copie a acestuia se înaintează, de îndată, spre informare, procurorului competent.Organul poliţiei judiciare asigură exercitarea dreptului prevăzut la art. 3 conform dispoziţiilor procurorului competent.
Fotocopiile se realizează la sediul unităţii de poliţie, cu mijloacele tehnice avute la dispoziţia acesteia.
Organul poliţiei judiciare se asigură că datele cu caracter personal cuprinse în actele din dosarul penal nu sunt vizibile pe fotocopiile realizate.Fotocopiile se certifică, pe fiecare pagină, cu semnătura organului poliţiei judiciare şi ştampila unităţii de poliţie.La stabilirea termenului de eliberare a fotocopiilor se are în vedere timpul necesar anonimizării datelor cu caracter personal din conţinutul actelor, fotocopierii şi certificării acestora.Fotocopiile se eliberează în baza dovezii achitării contravalorii serviciului de fotocopiere, iar dovada plăţii, în original, se anexează la cererea de efectuare a copiilor. Cererea şi dovada de plată se introduc în dosarul cauzei.Sumele reprezentând contravaloarea serviciului de fotocopiere se pot achita la casieria unităţii de poliţie sau la unităţile de trezorerie ale statului.Este interzisă încasarea contravalorii serviciului prestat în alte condiţii decât cele prevăzute sau preluarea de către organul poliţiei judiciare a unor sume de bani de la persoanele interesate.Sumele încasate de unitatea de poliţie, reprezentând contravaloarea serviciului de fotocopiere, se fac venit la bugetul de stat şi se virează la unităţile de trezorerie ale statului în maximum 30 de zile de la data încasării acestora.
Contravaloarea serviciului de fotocopiere se stabileşte de organul poliţiei judiciare, pe bază de tarif. Cf Ordin nr. 64 din 1 iulie 2015 privind stabilirea unor măsuri organizatorice în scopul asigurării exercitării dreptului de a consulta dosarul penal, al viceprim-ministrul, ministrul afacerilor intern, M. Of. nr. 500 / 2015 .
CONTESTAREA MĂSURILOR ASIGURĂTORII c măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond; contestaţia nu este suspensivă de executare; procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi dosarul cauzei, în termen de 24 de ore de la solicitarea dosarului de către acesta; soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă; participarea procurorului este obligatorie; dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei; Dacă, până la soluţionarea contestaţiei formulate conform alin. (1), a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, contestaţia se înaintează, spre competentă soluţionare, judecătorului de cameră preliminară. împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie la acest judecător ori la această instanţă, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii; contestaţia nu suspendă executarea şi se soluţionează, în şedinţă publică, prin încheiere motivată, cu citarea părţilor, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia; participarea procurorului este obligatorie; după rămânerea definitivă a hotărârii, se poate face contestaţie potrivit legii civile numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii. Soluția legislativă cuprinsă în art.250 alin.(6) C. pr. pen. , care nu permite și contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, este neconstituțională. Curtea a reținut că dispozițiile criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 21 coroborate cu cele ale art.129, referitoare la accesul liber la justiție și exercitarea căilor de atac, precum și prevederilor art.44 din Legea fundamentală, care consacră dreptul de proprietate privată.
Prin Dec. nr. 24 din 20 ianuarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală care nu permite şi contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată este neconstituţională. întrucât dreptul la un proces echitabil poate fi privit în legătură cu încălcarea/negarea unor garanţii procesuale privind drepturi cu caracter civil, respectiv dreptul de proprietate privată, Curtea reţine că reglementarea unei căi de atac efective în beneficiul persoanelor al căror drept de proprietate este afectat prin măsuri procesuale restrictive reprezintă o exigenţă constituţională pe care legiuitorul trebuie să o respecte în vederea protejării şi garantării dreptului de proprietate privată. De aceea, legiuitorul, pe lângă obligaţia de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilităţi un caracter echitabil care să confere plenitudine de exerciţiu prin atingerea finalităţii urmărite. Aceasta se poate realiza prin crearea unei proceduri care să respecte cerinţele de echitate instituite de art. 21 alin. (3) din Constituţie în absenţa cărora este golită de conţinut orice cenzură a luării măsurii asigurătorii de către instanţă. Exigenţa este cu atât mai evidentă cu cât hotărârea instanţei de fond, punând capăt conflictului de drept penal, intră în categoria actelor prin care se înfăptuieşte justiţia şi a căror verificare de către instanţa de apel se realizează, din perspectiva asigurării unui standard cât mai apropiat de cel al unei protecţii normale a dreptului la un proces echitabil, într-un timp mult prea mare. Simplul drept al persoanei interesate de a se adresa justiţiei în acest fel capătă caracter formal atâta vreme cât garanţiile specifice procesului echitabil nu sunt respectate. Echitatea procedurii consacrată de art. 21 alin. (3) din Constituţie reprezintă o valorificare explicită a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa fiind, aspectele legate de respectarea dreptului la un proces echitabil se examinează în funcţie de ansamblul procesului şi de principiile proprii de organizare a fiecărei proceduri. În acest sens, Curtea constată că efectivitatea garanţiilor referitoare la procesul echitabil trebuie aplicate nu numai în fazele premergătoare judecăţii – a se vedea în acest sens dispoziţiile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală potrivit căruia suspectul, inculpatul sau orice altă persoană interesată beneficiază de calea de atac a contestaţiei nu numai împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de procuror, dar şi împotriva măsurii înseşi -, ci şi în fazele ulterioare (de cameră preliminară, fond sau apel). Prin urmare, faptul că încheierea judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată prin care a fost dispusă măsura asigurătorie poate fi atacată cu apel numai odată cu sentinţa nu este un argument suficient care să acopere neajunsurile relevate, neajunsuri care se convertesc fără putinţă de tăgadă în afectări ale dreptului la un proces echitabil. Mai mult, în situaţia în care încheierea de luare a măsurii asigurătorii a fost dispusă de către instanţa de apel, atunci este negata orice posibilitate a persoanei interesate de a uza de dreptul său substanţial referitor la accesul la justiţie. În plus, deşi prin Decizia nr. 207 din 31 martie 2015, Curtea a statuat că în materia contestării măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal garanţiile unui proces echitabil, instituite prin art. 6 din Convenţie, nu sunt aplicabile, întrucât instituirea sechestrului nu este o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală, se observă că standardul de protecţie oferit de dispoziţiile Convenţiei şi de jurisprudenţa instanţei europene este unul minimal. Legea fundamentală, jurisprudenţa Curţii Constituţionale sau orice altă convenţie la care România este parte putând oferi, în măsura în care este afectată substanţa unui drept (drept de proprietate şi drept la un proces echitabil), un standard mai ridicat de protecţie a drepturilor, potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi art. 53 din Convenţie (a se vedea în acest sens Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, M. Of. nr. 286 din 28 aprilie 2015). De altfel, Codul de procedură penală din 1968 asigura un standard mai ridicat de protecţie, oferind, potrivit art. 168 alin. (1), dreptul oricărei părţi/persoane interesate de a se plânge, în orice fază a procesului, nu numai în contra modului de aducere la îndeplinire a unei măsuri asigurătorii, ci şi împotriva măsurii înseşi. Totodată, potrivit art. 24 alin. (1) din Constituţie, “Dreptul la apărare este garantat.” Prin redactarea sa, această garanţie constituţională nu vizează doar apărarea referitoare la faza procesului penal desfăşurată în faţa primei instanţe de judecată (de exemplu, prin propunerea şi producerea de probe în faţa instanţei de fond, prin concluzii puse în cadrul dezbaterilor), ci vizează, deopotrivă, şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată, dar care sunt considerate greşite de către unul sau altul dintre participanţii la procesul penal. Este evident că, în situaţia în care persoana interesată este împiedicată să exercite până la soluţionarea cauzei pe fond o cale de atac împotriva legalităţii şi temeiniciei încheierii judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată de luare a unei măsuri asigurătorii sau nu are nicio cale de atac împotriva unei astfel de încheieri dispusă de instanţa de judecată cu prilejul soluţionării apelului, aceasta nu îşi poate valorifica şi apăra drepturile fundamentale în faţa unei instanţe de control judiciar. În ceea ce îl priveşte pe procuror, Curtea constată că, în virtutea rolului său constituţional statuat de art. 131 din Constituţie şi raportat la scopul instituirii acestor măsuri stabilite în art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi acesta justifică interesul în a formula, în aceleaşi condiţii ca inculpatul, partea responsabilă civilmente sau orice altă persoană interesată, contestaţie separată cu privire la măsura asigurătorie dispusă în procesul penal de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată competentă să soluţioneze cauza pe fond sau în apel. În plus, dreptul la un proces echitabil presupune că atât apărarea, cât şi acuzarea trebuie să beneficieze nu numai de dreptul de a lua cunoştinţă de toate piesele, observaţiile sau elementele de probă propuse judecătorului de natură să îi influenţeze decizia ori de a le discuta şi comenta, ci şi de dreptul de a uza de aceleaşi căi de atac. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că principiul contradictorialităţii, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, nu priveşte numai părţile între ele, ci şi Ministerul Public sau chiar o altă jurisdicţie independentă, participantă, potrivit normelor naţionale, la o fază superioară a procesului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 februarie 1997, pronunţată în Cauza Niderost-Huber împotriva Elveţiei, §§ 23, 27, 31). În lipsa asigurării unui control judecătoresc eficient asupra măsurii de indisponibilizare a bunurilor în cursul unui proces penal, statul nu îşi îndeplineşte obligaţia constituţională de a garanta proprietatea privată persoanei fizice/juridice. Obligaţia de garantare se referă atât la îndatorirea statului de a se abţine de la orice afectare a dreptului de proprietate privată, cât şi la reglementarea din punct de vedere normativ a unor măsuri pozitive apte să asigure liniştita posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor. Or, crearea unui cadru normativ care fragilizează garanţiile pe care statul trebuie să le stabilească în privinţa atributelor dreptului de proprietate privată duce la nesocotirea obligaţiei sale asumate prin textul Constituţiei şi implicit la încălcarea dreptului de proprietate privată. Totodată, Curtea reţine că vulnerabilizarea proprietăţii private a persoanei are drept efect crearea unui regim de insecuritate juridică a acesteia, dreptul său de proprietate devenind iluzoriu. În concluzie, lipsa unei căi de atac separate împotriva luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, fie că este instanţa de fond sau de apel, contravine dreptului consacrat de art. 21 alin. (1) şi (3), art. 44 şi art. 129 din Constituţie. Art. 250, alin. (51) a fost introdus prin Ordonanța de urgență 18/2016 )
CONTESTAREA MĂSURILOR ASIGURĂTORII DISPUSE ÎN CURSUL JUDECĂŢII Împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de judecată sau de instanţa de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune, după caz, la judecătorul de cameră preliminară, instanţa de judecată sau instanţa de apel care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, după caz, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, respectiv instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare. Contestaţia împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară de la Secţia penală a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie a luat o măsură asigurătorie se soluţionează de un complet format din 2 judecători de cameră preliminară, iar contestaţia împotriva încheierii prin care Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în primă instanţă sau în apel, a luat o măsură asigurătorie se soluţionează de Completul de 5 judecători. Contestaţia formulată nu este suspensivă de executare. Contestaţia se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare, în şedinţă publică, cu participarea procurorului şi cu citarea inculpatului şi a părţilor interesate care au formulat-o. În cazul în care măsura asigurătorie s-a dispus direct prin hotărârea instanţei de apel, dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător. Art. 250 1 a fost introdus prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 . Art. 250^1, alin. (3) a fost completat prin Legea nr.228/2020 . Prin Decizia nr. 481 din 12 mai 2021, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Secţia Penală admite contestaţiile formulate , desfiinţeză încheierea atacată şi, rejudecând, dispune ridicarea măsurii asiguratorii a sechestrului asupra bunurilor mobile ale numitei C., respectiv asupra cotei de 1/2 din sumele de bani, titluri de stat sau obligaţiuni menţionate în sentinţa civilă, definitivă prin neapelare. Potrivit art. 2502 din C. proc. pen., introdus prin Legea nr. 6 din 18 februarie 2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO), publicată în Monitorul Oficial al României nr. 167/18.02.2021, în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 din C. proc. pen. aplicându-se în mod corespunzător. Conform art. 249 alin. (1) din C. proc. pen. procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 dit¸ional la Convenţia Europeană, atâtt la luarea măsurii asiguratorii a sechestrului, cât și pe perioada în care aceasta este menţinută, trebuie respectat testul de proporționalitate pentru ca măsura prin durata şi scopul urmărit să nu se transforme odată cu trecerea timpului într-o sarcină excesivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt indisponibilizate (cauza Forminster Enterprises Limited c. Republicii Cehe (hotărârea din 2008). Proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată întrucât măsurile asigurătorii sunt acele măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile care aparţin inculpatului, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, afectând, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, întrucât proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini. Prin Decizia nr. 19/2017 a I. C. C. J. privind recursul în interesul legii, instanța supremă a reținut că: “instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporționalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general și protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. Proporționalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiția rezultă atăt din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenţia Europeană și din art. 53 alin. (2) din Constituția României, republicată (măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății)”. Măsurile asigurătorii au fost definite de doctrină ca fiind măsuri procesuale care constau în indisponibilizarea, pe parcursul procesului penal, a bunurilor unor persoane, pentru ca acestea să nu le înstrăineze până la sfârşitul procesului penal şi să devină insolvabile. Înalta Curte constată drept excesivă durata efectivă a măsurii asigurătorii faţă de inculpata S.C. B. S.R.L., respectiv perioada în care a fost privată de prerogativa folosinţei bunurilor imobile. În plus, soluţia de achitare pronunţată pe fondul cauzei, în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen.., lipseşte de fundament măsura asigurătorie, astfel că se va menţine soluţia de ridicare a sechestrului asupra bunurilor imobile ce aparţin S.C. B. S.R.L. Braşov, dispusă prin sentinţa penală a tribunalului. Potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (4) din C. proc. pen., măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate. Însă, în cauză, bunurile proprietate personală aparţinând fostei soţii a inculpatului A. nu au fost supuse măsurii confiscării speciale ori extinse. Conform datelor dosarului şi susţinerilor procurorului de şedinţă, numita C., atât din punct de vedere formal şi substanţial, este complet străină de raportul juridic de drept penal (conflictul dedus judecăţii), deopotrivă este străină de cadrul procesual declanşat prin actul de sesizare a instanţei, fiind terţ faţă de cauză. Înalta Curte constată că numita C. nu a fost cercetată penal, nu a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, în concluzie faţă de aceasta nu s-a dispus trimiterea în judecată şi nu s-a solicitat dispunerea confiscării, speciale ori extinse prin actul de sesizare a instanţei.Dealtfel, se constată că, pe parcursul întregii cercetări în faza de urmărire penală ori judecată, în fond şi în apel, în dosarul penal aflat în prezent pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia penală, în faza procesuală a apelului, numita C. nu a avut calitatea de parte ori terţ/intimat, fiind complet străină de procedură ca urmare a manierei în care procurorul de caz a întocmit actul de sesizare ce nu a vizat-o în nicio limită ori formă, chiar dacă la acel moment fuseseră indisponibilizate bunuri ale soţilor, iar aceasta putea justifica un interes legitim. Raţiunea dispoziţiilor art. 2502 C. proc. pen. este aceea de a se verifica periodic dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii. Sentinţa civilă a Judecătoriei Braşov a statuat definitiv asupra partajului, cu privire la sumele de bani aflate în conturi, depozite bancare şi obligaţiuni, prin atribuirea, în proprietate exclusivă către numita C. a 1/2 din acestea. În aceste condiţii ale atestării dreptului său de proprietate exclusiv prin ieşirea din indiviziune, ale lipsei implicării în cauza penală în care este cercetat fostul său sot şi întrucât nu este vizată de măsura confiscării speciale ori extinse în cauza în care bunurile sale sunt indisponibilizate, Înalta Curte nu poate decât să constate că nu mai subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurilor asigurătorii faţă de bunurile acesteia.Deşi practica judiciară permite instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra bunurilor comune ale inculpatului şi ale soţiei sale, bunurile aflate în proprietatea codevălmaşă a soţilor nefiind exceptate în mod expres de la luarea măsurilor asigurătorii (decizia nr. 2616 din 29 august 2012 pronunţată de secţia penală a Î. C, C. J. având ca obiect cerere de ridicare a măsurii sechestrului asigurător), în cauza pendinte, urmare a partajului şi atestării proprietăţii exclusive, bunurile devenite proprii ale fostei soţii şi care nu sunt vizate de confiscare, nu pot fi afectate de nicio măsură asigurătorie.Astfel că proprietate a numitei C., motiv pentru care Înalta Curte va proceda la ridicarea măsurii asigurătorii asupra bunurilor mobile ale acesteia, menţionate în sentinţa civilă .
CONTESTAREA MODULUI DE VALORIFICARE A BUNURILOR MOBILE SECHESTRATE c modului de aducere la îndeplinire a încheierii prevăzute de lege sau a hotărârii judecătoreşti de valorificare a bunurilor mobile sechestrate, suspectul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, custodele, orice altă persoană interesată, precum şi procurorul pot formula, în cursul procesului penal, contestaţie la instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă; contestaţia se face în termen de 15 zile de la îndeplinirea actului contestat; instanţa soluţionează contestaţia de urgenţă şi cu precădere, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, prin încheiere definitivă; după soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut contestaţie împotriva modului de aducere la îndeplinire a încheierii sau a hotărârii judecătoreşti de valorificare a bunurilor mobile sechestrate , se poate face contestaţie potrivit legii civile.
CONTESTAŢIA În termen de 3 zile de la comunicarea încheierilor prevăzute la art. 346 alin. (1)-(42), procurorul, părţile şi persoana vătămată pot face contestaţie. Contestaţia poate privi şi modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor. Contestaţia se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate. Când instanţa sesizată este Î. C. C. J. , contestaţia se judecă de către completul competent, potrivit legii. Contestaţia se soluţionează în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului. În soluţionarea contestaţiei nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepţii decât cele invocate sau ridicate din oficiu în faţa judecătorului de cameră preliminară în procedura desfăşurată în faţa instanţei sesizate cu rechizitoriu, cu excepţia cazurilor de nulitate absolută. Prin Dec. nr. 5 din 8 decembrie 2014 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de către Colegiul de conducere al Î. C, C. J. şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. vizând interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 348 din Codul de procedură penală privind competenţa de a se pronunţa asupra măsurilor preventive pe durata soluţionării contestaţiei prevăzute de art. 347 din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII stabileşte că: Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu, a cărui încheiere prin care s-a dispus începerea judecăţii a fost atacată cu contestaţie, are competenţa de a se pronunţa asupra măsurilor preventive, conform dispoziţiilor legale care reglementează măsurile preventive în procedura de cameră preliminară, până la soluţionarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală. Soluţiile pe care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu le dispune cu privire la măsurile preventive sunt supuse contestaţiei, dar această cale de atac este distinctă de procedura instituită de art. 347 din Codul de procedură penală. Cum judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară sau, după caz, completul format din 2 judecători de cameră preliminară de la Î. C. C. J. , sesizat cu judecarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală, nu are competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive în procedura de cameră preliminară, devine evident că de la momentul sesizării instanţei prin rechizitoriu şi până la momentul soluţionării contestaţiei competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive aparţine judecătorului de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu. În aceste condiţii, în cauzele în care faţă de un inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, legalitatea şi temeinicia măsurii preventive potrivit dispoziţiilor art. 207 din Codul de procedură penală, după cum este prevăzut expres în dispoziţiile art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală.Calea de atac împotriva încheierilor pronunţate în faza procesuală a camerei preliminare este contestaţia aşa cum rezultă din prevederile art. 205 din Codul de procedură penală referitoare la “calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare”.Pe de altă parte, din interpretarea dispoziţiilor art. 4251 din Codul de procedură penală referitoare la contestaţie, calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederi care sunt aplicabile ori de câte ori dispoziţiile legale privitoare la contestaţia împotriva anumitor categorii de hotărâri nu derogă de la aceste dispoziţii legale.Conform art. 4251 alin. (4) din Codul de procedură penală, la soluţionarea contestaţiei, dispoziţiile art. 416 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător, deci rezultă că şi în materia contestaţiei reglementate de art. 347 din Codul de procedură penală se instituie efectul suspensiv al acesteia, contestaţia declarată în termen fiind suspensivă de executare.Suspendarea începerii judecăţii prin exercitarea căii de atac a contestaţiei are drept consecinţă prelungirea fazei procesuale a camerei preliminare până la momentul soluţionării contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală şi al rămânerii definitive a încheierii atacate pe calea contestaţiei, excluzând astfel aplicarea prevederilor art. 208 din Codul de procedură penală referitoare la verificarea măsurilor preventive în cursul judecăţii.Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu se va pronunţa cu privire la luarea, menţinerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art. 207 din Codul de procedură penală, iar soluţia acestuia va putea fi contestată în termen de 48 de ore, în procedura reglementată de art. 205 din Codul de procedură penală.O interpretare contrară a dispoziţiilor legale menţionate, în sensul că judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară sau, după caz, completul format din 2 judecători de cameră preliminară de la Î. C. C. J. , sesizat cu judecarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală, ar avea competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive, ar conduce fie la excluderea căii de atac a contestaţiei împotriva încheierii prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară, soluţie care contravine flagrant dispoziţiilor art. 205 din Codul de procedură penală, fie la soluţia atribuirii competenţei de a judeca această contestaţie judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară în raport cu instanţa care exercită controlul judiciar pe calea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală, deşi nu există nicio prevedere legală care să reglementeze această competenţă. Completul pentru judecarea recursului în interesul legii va stabili că judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu, a cărui încheiere prin care s-a dispus începerea judecăţii a fost atacată cu contestaţie, are competenţa de a se pronunţa asupra măsurilor preventive, conform dispoziţiilor legale care reglementează măsurile preventive în procedura de cameră preliminară, până la soluţionarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală. Prin Dec. nr. 631 din 8 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (2) şi (3), art. 345 alin. (3), art. 346 alin. (2) şi art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală potrivit căreia numai “procurorul şi inculpatul” pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5) este neconstituţională. Norma art. 347 , în condiţiile şi în limitele stabilite expres în cuprinsul acesteia, permite să se exercite calea de atac a contestaţiei în camera preliminară numai de către cei doi titulari care, teoretic, au participat în etapa fondului camerei preliminare, respectiv procurorul şi inculpatul. Neavând deschisă posibilitatea de a formula contestaţie, în măsura în care persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente ar promova calea de atac, aceasta ar urma să fie respinsă ca inadmisibilă. Aşadar, în faza de control judiciar a camerei preliminare normele procesual penale criticate reglementează calitatea procesuală doar pentru inculpat şi procuror, care vor dobândi, prin exercitarea căii de atac a contestaţiei, calitatea de contestator, respectiv intimat. În aceste condiţii de reglementare având în vedere soluţia şi considerentele Dec. i nr. 641 din 11 noiembrie 2014, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală urmează a fi admisă pentru motivele expuse în continuare. Prin decizia menţionată,Curtea Constituțională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, în §§ 41-49 din Dec. reţinând că legiuitorul a restrâns în mod absolut posibilitatea părţilor de a avea cunoştinţă şi de a dezbate excepţiile ridicate din oficiu şi susţinerile parchetului, plasându-le într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror, partea civilă şi partea responsabilă civilmente fiind excluse ab initio din procedura de cameră preliminară, normele ce reglementează procedura camerei preliminare rezumându-se la a indica drept persoane participante în această fază procesuală doar pe procuror şi pe inculpat. Aşa încât, din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, instanţa constituţională a apreciat că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal – inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente – a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei. În context, Curtea a reţinut că, potrivit art. 32 din Codul de procedură penală, pe lângă inculpat, partea civilă şi partea responsabilă civilmente sunt părţi în procesul penal. În ceea ce priveşte partea civilă, Curtea a constatat că, potrivit art. 84 din Codul de procedură penală, persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal şi se numeşte parte civilă. Referitor la acest aspect, Curtea, prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.200 din 15 decembrie 2004, a statuat că, în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumulează două calităţi procesuale: calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste două părţi ale procesului penal se află însă într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoană lezată în drepturile sale prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifică existenţa “interesului legitim”, la care se refera art. 21 din Constituţie. De asemenea, în ceea ce priveşte partea responsabilă civilmente, Curtea a constatat că, potrivit art. 86 din Codul de procedură penală, aceasta este persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces. Deşi nu se identifică, din reglementarea obligaţiilor care îi incumbă părţii responsabile civilmente, reiese că aceasta împreună cu inculpatul formează un grup procesual obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Astfel, partea responsabilă civilmente are interesul înlăturării condiţiilor care ar atrage răspunderea sa civilă. Totodată, potrivit art. 85 alin. (1) şi art. 87 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât partea civilă, cât şi partea responsabilă civilmente se bucură de drepturile prevăzute la art. 81 din acelaşi cod, dintre care Curtea a reţinut dreptul acestora de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul, în condiţiile legii. Din această perspectivă, astfel cum a statuat şi prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, Curtea a apreciat că părţii civile şi celei civilmente responsabile nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului. Mai mult, cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că partea civilă, partea civilmente responsabilă şi inculpatul au aceeaşi calitate, de părţi, şi, prin urmare, se află în aceeaşi situaţie. Astfel, Curtea a apreciat că, din perspectiva principiului contradictorialităţii, atât părţii civile, cât şi părţii civilmente responsabile trebuie să li se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului.8. De asemenea, în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, §§ 57-62, analizând dispoziţiile art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut că procedura desfăşurată în camera preliminară nu se realizează într-o procedură orală în care părţile din proces să îşi poată expune susţinerile, ci pe baza celor depuse în scris de către inculpat şi a răspunsului parchetului. Or, în ceea ce priveşte dreptul la o procedură orală, Curtea a observat că numai în cadrul unor dezbateri desfăşurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părţi. Aşa încât dreptul la o procedură orală conţine şi dreptul inculpatului, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a fi prezente în faţa instanţei. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător şi părţi, făcând ca expunerea susţinerilor formulate de părţi să respecte o anumită ordine şi facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor. Aşadar, analizând activitatea judecătorului de cameră preliminară, Curtea a reţinut că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului. Or, reglementând în acest mod procedura camerei preliminare şi având în vedere influenţa pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, Curtea a constatat că legiuitorul a încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor. Pentru aceste motive, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă “fără participarea procurorului şi a inculpatului” este neconstituţională, întrucât nu permite participarea procurorului, a inculpatului, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente în procedura desfăşurată în camera de consiliu, în faţa judecătorului de cameră preliminară. Totodată, la paragraful 63 din decizia precitată, Curtea a observat că, potrivit art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, dispoziţiile art. 343-346 din acelaşi cod se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte contestaţia cu privire la soluţia pronunţată de judecătorul de cameră preliminară. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că cele expuse anterior se aplică mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte procedura contestaţiei împotriva soluţiei pronunţate de judecătorul de cameră preliminară. Aşadar, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, Curtea a statuat că, atât în etapa fondului camerei preliminare, cât şi în faza de control judiciar, legiuitorul trebuie să ofere părţii civile şi părţii responsabile civilmente aceleaşi drepturi ca şi inculpatului, având în vedere obiectul procedurii în camera preliminară, rezultatul acestei faze procesuale, influenţa acestuia asupra desfăşurării judecăţii pe fond şi dreptul acestor părţi, reglementat de norma procesual penală a art. 81, de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul. În concret, Curtea a stabilit că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal – inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente – a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei, prezenţa în faţa instanţei, prin citarea lor, fiind obligatorie. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că accesul, formularea şi exercitarea căii de atac a contestaţiei în camera preliminară reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie, drept fundamental protejat de art. 21 din Constituţie. Potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. În reglementarea exercitării acestui drept legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiţii de formă, ţinând de natura şi de exigenţele administrării justiţiei, fără însă ca aceste condiţionări să aducă atingere substanţei dreptului sau să îl lipsească de efectivitate. Totodată, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că accesul liber la justiţie nu vizează numai acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele anterioare sau ulterioare ale procesului, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului părţilor de a exercita căile legale de atac constituie o limitare a accesului liber la justiţie. Totodată, de vreme ce, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, Curtea a stabilit că dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt aplicabile şi procedurii de cameră preliminară, deci unei proceduri penale care nu ţine de soluţionarea pe fond a cauzei, dreptul de acces la o instanţă urmează a fi apreciat şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Curtea reţine că instanţa europeană de contencios al drepturilor omului a stabilit, în repetate rânduri, că dreptul de acces la o instanţă judecătorească constituie un element inerent dreptului la un proces echitabil prevăzut la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea Hotărârea din 7 mai 2002, pronunţată în Cauza McVicar împotriva Regatului Unit, paragraful 46). În această privinţă, este necesar ca unei părţi să i se ofere posibilitatea de a-şi susţine cauza în mod util în faţa instanţei judecătoreşti (Hotărârea din 15 februarie 2005, pronunţată în Cauza Steel şi Morris împotriva Regatului Unit, paragraful 59). În aceste condiţii, restrângerea sferei titularilor contestaţiei în camera preliminară doar la procuror şi inculpat determină încălcarea dreptului de acces la justiţie – consacrat de art. 21 din Legea fundamentală şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – al părţii civile şi părţii responsabile civilmente, având în vedere faptul că, astfel cum a reţinut Curtea, rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului. Curtea reţine că partea civilă, precum şi partea responsabilă civilmente trebuie să aibă posibilitatea, ca şi inculpatul şi procurorul, de a contesta cele statuate de către judecătorul de cameră preliminară prin încheierea pronunţată în condiţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală referitor la modul de soluţionare a cererilor şi excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor de restituire a cauzei la parchet – în caz de constatare a unor neregularităţi ale actului de sesizare; excluderea totală a probelor administrate în cursul urmăririi penale; neremedierea, în termen, de către parchet a neregularităţilor actului de sesizare – ori cu privire la cazurile în care judecătorul a exclus una sau mai multe probe administrate sau a constatat nulitatea actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în condiţiile în care probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei. Totodată, având în vedere, pe de o parte, influenţa pe care procedura camerei preliminare o are asupra fazelor de judecată ulterioare, iar, pe de altă parte, faptul că soluţiile prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală vizează toate părţile din proces, Curtea reţine că şi persoanei vătămate, fiind subiect pasiv special în cazul săvârşirii a numeroase fapte prevăzute de legea penală, ca subiect al conflictului de drept penal care face obiectul procesului penal, trebuie să i se dea posibilitatea de a formula contestaţie în camera preliminară împotriva încheierii prevăzute la art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5) din acelaşi cod. Aceasta, de vreme ce poziţia procesuală a persoanei vătămate este de subiect procesual activ în latura penală, având dreptul de a efectua, în etapa fondului camerei preliminare, ca şi partea civilă şi partea responsabilă civilmente, acte procesuale potrivit art. 81 din Codul de procedură penală – respectiv dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul. În consecinţă, dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, fiind contrare prevederilor constituţionale referitoare la liberul acces la justiţie, atâta vreme cât nu dau dreptul şi persoanei vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente să formuleze contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5).
Prin Dec. nr. 641 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) şi art. 347 din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală , soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă “fără participarea procurorului şi a inculpatului”, este neconstituţională; de asemenea, constată că dispoziţiile art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la cele ale art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din acelaşi cod sunt neconstituţionale. Instituţia camerei preliminare a fost concepută, în accepţiunea legiuitorului, “ca o instituţie nouă şi inovatoare” care are ca scop “înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată”, fiind, în acelaşi timp, un remediu procesual menit “să răspundă exigenţelor de legalitate, celeritate şi echitate a procesului penal” Din reglementarea atribuţiilor pe care funcţia exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, Curtea observă că activitatea acestuia nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ; cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie. În ceea ce priveşte prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că conceptul de “acuzaţie în materie penală” are o semnificaţie “autonomă”, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre. Conceptul de “acuzaţie” trebuie înţeles în sensul Convenţiei. Prin urmare, acesta poate fi definit drept “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980 pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982 pronunţată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73). Totodată, Curtea europeană a raportat definiţia noţiunii de “materie penală” la 3 criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate şi cel al scopului şi severităţii sancţiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976 pronunţată în Cauza Engel şi alţii împotriva Olandei, §§ 80-85). În ceea ce priveşte textele supuse controlului de constituţionalitate, Curtea observă că potrivit criteriului calificării interne, acestea fac parte din Codul de procedură penală. Totodată, astfel cum s-a arătat, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară îşi va exercita atribuţiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind, potrivit art. 329 din acelaşi act normativ, actul de sesizare a instanţei de judecată. Astfel, pe lângă celelalte două modalităţi reglementate de art. 307 şi art. 309 din Codul de procedură penală, şi întocmirea rechizitoriului şi trimiterea în judecată a inculpatului, reglementată de art. 327 lit. a) din acelaşi cod reprezintă “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale” şi, implicit, o acuzaţie în materie penală. În ceea ce priveşte faza prealabilă a procesului (ancheta, instrumentarea cazului) – în cazul dedus judecăţii aceasta fiind reprezentată de procedura camerei preliminare, procedură prealabilă fazei de judecată -, Curtea observă că instanţa europeană consideră procedurile penale ca pe un întreg. Pe de altă parte, anumite condiţii impuse de art. 6, precum termenul rezonabil sau dreptul la apărare, pot fi, de asemenea, relevante la acest stadiu al procedurii, în măsura în care echitatea procesului poate fi grav încălcată prin nerespectarea iniţială a acestor condiţii impuse (Hotărârea din 24 noiembrie 1993 pronunţată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, paragraful 36). Astfel, modul în care se aplică aceste garanţii în cursul anchetei preliminare depinde de caracteristicile procedurii şi de circumstanţele cauzei (Hotărârea din 8 februarie 1996 pronunţată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, paragraful 62). Astfel, Curtea constată că, de exemplu, în Hotărârea din 7 ianuarie 2003, pronunţată în Cauza Korellis împotriva Ciprului, instanţa europeană a considerat prima cerere a reclamantului ca fiind admisibilă deoarece, potrivit celor susţinute de către acesta, exista posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea probei să fie decisiv pentru stabilirea temeiniciei unei acuzaţii în materie penală în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Totodată, Curtea reţine că, în altă cauză, instanţa europeană a decis că, deşi judecătorul de instrucţie nu trebuie să se pronunţe cu privire la temeinicia unei “acuzaţii în materie penală”, actele pe care le îndeplineşte au o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Prin urmare, art. 6 paragraful 1 poate fi considerat aplicabil procedurii de urmărire penală desfăşurate de un judecător de instrucţie, chiar dacă e posibil ca anumite garanţii procedurale prevăzute de art. 6 paragraful 1 să nu se aplice (Hotărârea din 6 ianuarie 2010 pronunţată în Cauza Vera Fernandez-Huidobro împotriva Spaniei, §§ 108 – 114). Prevederile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil nu sunt supuse distincţiilor ce se desprind din jurisprudenţa instanţei europene în ceea ce priveşte aplicarea lor anumitor faze ale procedurilor penale. În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, ne M. Of. la data pronunţării prezentei decizii, a statuat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată “fără participarea petentului, a procurorului şi a intimatului” este neconstituţională, încălcând dreptul la un proces echitabil din perspectiva contradictorialităţii şi oralităţii. Astfel, plecând de la incidenţa prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală asupra tuturor litigiilor şi având în vedere şi dispoziţiile art. 20 din Constituţie şi cele ale art. 53 din Convenţie, Curtea a constatat că prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv în ceea ce priveşte procedura desfăşurată în camera preliminară. În ceea ce priveşte contradictorialitatea, Curtea observă că acest concept este definit în doctrină ca dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte părţi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa celeilalte părţi a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi posibilitatea celeilalte părţi de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând posibilitatea reală de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente. 36. Din perspectiva protejării drepturilor omului, Curtea observă că principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părţi să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă visa-vis de adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006 pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, paragraful 95). Astfel, instanţa europeană a statuat ca a existat o încălcare a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie, în cazul îi care reclamantul a fost împiedicat să răspundă la observaţiile făcute de avocatul-general în faţa Curţii de Casaţie şi nu i s-a dat o copie a observaţiilor acestuia. Inegalitatea a fost exacerbată de participarea avocatului-general, în calitate de consilier, la deliberările instanţei (Hotărârea din 30 octombrie 1991 pronunţată în Cauza Borgers împotriva Belgiei, §§ 27-29). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce ţin de procedură, ar trebui să se desfăşoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare şi apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării Dec. i instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000 pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit, paragraful 60). Legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991 pronunţată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei). Curtea Constituțională apreciază că probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Totodată, Curtea observă că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei. Curtea observă că, potrivit art. 344 alin. (4) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară comunică cererile şi excepţiile formulate de către inculpat ori excepţiile ridicate din oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare. Din economia textului, Curtea reţine că procurorul are acces la cererile şi excepţiile formulate de către inculpat ori excepţiile ridicate din oficiu, pe când inculpatului nu i se vor comunica nici excepţiile ridicate din oficiu de către instanţă, nici răspunsul parchetului la acestea. De asemenea, Curtea reţine că cererile şi excepţiile formulate de către inculpat, excepţiile ridicate din oficiu şi răspunsul parchetului nu sunt comunicate părţii civile sau părţii responsabile civilmente, nefiind cunoscute de acestea din urmă şi neputând fi combătute. Curtea apreciază că inculpatul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi la tot ceea ce este prezentat de acesta, fiind limitat doar la a depune cereri şi excepţii după consultarea rechizitoriului, iar în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, Curtea reţine că acestea sunt excluse ab initio din procedura de cameră preliminară. Reglementând în acest mod, legiuitorul a restrâns în mod absolut posibilitatea părţilor de a avea cunoştinţă şi de a dezbate excepţiile ridicate din oficiu şi susţinerile parchetului, plasându-le într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror. Astfel, din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, instanţa constituţională apreciază că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal – inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente – a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei. Or, Curtea observă că normele ce reglementează procedura camerei preliminare se rezumă la a indica drept persoane participante în această fază procesuală doar pe procuror şi pe inculpat.Potrivit art. 32 C. pr. pen., pe lângă inculpat, partea civilă şi partea responsabilă civilmente sunt părţi în procesul penal. Curtea apreciază că părţii civile şi celei civilmente responsabile nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului. Mai mult, cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că partea civilă, partea civilmente responsabilă şi inculpatul au aceeaşi calitate, de părţi şi prin urmare se află în aceeaşi situaţie. În ceea ce priveşte cauza dedusă controlului de constituţionalitate, Curtea observă că fiind stabilit deja faptul că prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv şi în ceea ce priveşte procedura camerei preliminare. Astfel, Curtea apreciază că, din perspectiva principiului contradictorialităţii, atât părţii civile, cât şi părţii civilmente responsabile trebuie să li se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului. În ceea ce priveşte rolul procurorului în procesul penal, Curtea observă că, potrivit art. 131 din Constituţie, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. De asemenea, potrivit art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, potrivit art. 67 din aceeaşi lege, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului. Astfel, în procesul penal din România procurorul acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţii din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010). Totodată, în calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze şi să aprecieze probele care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor, pentru justa soluţionare a cauzei (Decizia nr. 1.503 din 18 noiembrie 2010, M. Of. nr. 8 din 5 ianuarie 2011). În ceea ce priveşte rolul procurorului în procedura camerei preliminare, din dispoziţiile de lege criticate, Curtea observă că acesta nu are decât o participare limitată în această etapă procesuală. Plecând de la obiectul procedurii camerei preliminare, de la importanţa probelor în procesul penal, precum şi de la rolul pe care procurorul îl ocupă în procesul penal, Curtea constată că şi acesta din urmă trebuie să se bucure în egală măsură de dreptul la o procedură orală. Curtea a statuat, prin Decizia nr. 190 din 26 februarie 2008, M. Of. nr. 213 din 20 martie 2008, că dispoziţia art. 131 alin. (1) din Constituţie se poate concretiza prin legi organice sau ordinare, dar această concretizare nu poate să ducă la restrângerea conţinutului dispoziţiei constituţionale. Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că dispoziţiile art. 344 alin. (4) C. pr. pen. sunt neconstituţionale. Curtea reţine că, potrivit art. 345, art. 346 alin. (1) şi art. 347 C. pr. pen., procedura desfăşurată în camera preliminară nu se realizează potrivit unei proceduri orale în care părţile din proces să-şi poată expune susţinerile, ci pe baza celor depuse în scris de către inculpat şi a răspunsului parchetului. Curtea constată că, pe de-o parte, probele, odată ce au fost excluse, nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei, iar pe de altă parte, judecătorul de cameră preliminară este suveran asupra stabilirii legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire, fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente. Astfel, actele pe care acesta le îndeplineşte au o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului propriu-zis. Odată începută judecata, judecătorul fondului nu mai poate aprecia asupra probelor excluse, dar nici asupra legalităţii administrării probelor ce au rămas câştigate procesului. După rămânerea definitivă a soluţiei dispuse de judecătorul de cameră preliminară, nu mai există niciun temei legal în baza căruia inculpatul să poată ridica cereri ori excepţii referitoare la aspecte deja analizate în camera preliminară. Din reglementarea instituţiei camerei preliminare, se desprinde ideea imposibilităţii pentru judecătorul din această fază de a administra probe pentru a stabili legalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală, nebeneficiind de contradictorialitate şi oralitate, singura posibilitate pentru acesta fiind constatarea formală a legalităţii probelor sau necesitatea excluderii unora dintre acestea. Or, astfel cum s-a arătat anterior, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului, astfel încât, în situaţia în care în cauza respectivă sunt mai mulţi inculpaţi, proba care acţionează în favoarea unuia poate acţiona în defavoarea celuilalt. Totodată, Curtea observă că în anumite circumstanţe aspectele de fapt ce au stat la baza obţinerii anumitor probe au relevanţă directă şi implicită asupra legalităţii probelor; or, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum şi lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situaţia de fapt, aspect ce se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept. Din această perspectivă, Curtea apreciază că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o Influenţă directă asupra desfăşurării Judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei Inculpatului. Or, reglementând în acest mod procedura camerei preliminare şi având în vedere influenţa pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, Curtea constată că legiuitorul a încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor. Prin Dec. nr. 18 din 17 ianuarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea de a face contestaţie împotriva soluţiei prevăzute la art. 346 alin. (2), este neconstituţională. Din perspectiva exigenţelor dreptului la un proces echitabil, este suficient să li se asigure părţilor posibilitatea participării în această etapă procesuală, judecătorul putând decide asupra finalizării procedurii în camera preliminară şi fără participarea părţilor atâta timp cât acestea au fost legal citate . Or, viciul privind citarea părţilor şi a persoanei vătămate – inclusiv greşita comunicare a rechizitoriului la o altă adresă decât cea la care locuieşte inculpatul ori cea la care a solicitat în mod expres să-i fie comunicate actele de procedură – poate fi el însuşi cauza pentru care inculpatul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente au fost în imposibilitate de a ridica excepţii şi de a formula cereri privind obiectul procedurii în camera preliminară. Excluderea căii de atac a contestaţiei împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară a dispus începerea judecăţii – în condiţiile în care a constatat că nu s-au formulat cereri şi excepţii şi nici nu a ridicat din oficiu excepţii – creează un tratament discriminatoriu pentru inculpatul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente din respectiva cauză faţă de părţile şi persoanele vătămate rămase, la rândul lor, în pasivitate în acele cauze penale în care judecătorul de cameră preliminară a ridicat, din oficiu, excepţii sau au fost formulate cereri şi excepţii de către un alt participant în proces decât contestatorul – o parte, persoana vătămată sau procurorul. Astfel, deşi se găsesc în situaţii similare, părţile şi persoanele vătămate din cele două categorii menţionate beneficiază de un tratament juridic diferit sub aspectul posibilităţii de a formula contestaţie în temeiul art. 347 alin. (1) C. pr. pen., în funcţie de atitudinea procesuală a unui alt participant în procesul penal – parte, persoană vătămată sau organ judiciar -, ceea ce contravine prevederilor art. 16 din Constituţie, în condiţiile în care tratamentul discriminatoriu nu îşi găseşte nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. . Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Astfel, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21). Or, din perspectiva interesului de a cere şi a obţine îndreptarea erorilor de drept comise la verificarea, după trimiterea în judecată, a legalităţii sesizării instanţei, precum şi la verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, părţile şi persoanele vătămate din cauzele în care nu s-au formulat cereri şi excepţii şi nici nu au fost ridicate din oficiu excepţii se află într-o situaţie similară – sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie – cu părţile şi persoanele vătămate rămase, la rândul lor, în pasivitate în cauze penale în care judecătorul de cameră preliminară a ridicat, din oficiu, excepţii sau un alt participant în proces decât contestatorul a formulat cereri şi excepţii. Curtea constată că tratamentul juridic diferenţiat care rezulta din dispoziţiile de lege criticate este nejustificat şi conduce la o discriminare. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în fata instanţelor judecătoreşti sunt de competenta exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie – potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” – şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, paragraful 22, citate anterior). Curtea reţine că, în cazul în care legea – norma de procedură penală şi/sau norma de drept penal substanţial – este încălcată, trebuie să se asigure atât procurorului, cât şi inculpatului, persoanei vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente posibilitatea de a cere şi a obţine restabilirea legalităţii prin reformarea soluţiei nelegale. Dispoziţiile de lege criticate, pe de o parte, privează părţile şi persoana vătămată de posibilitatea apărării drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, iar, pe de altă parte, lipsesc procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal. Având în vedere că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului (Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, mai sus citată, paragraful 34), Curtea constată că garanţiile pe care le implică prevederile art. 21 şi ale art. 131 din Legea fundamentală – aşa cum aceste texte au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale – impun ca procurorul, părţile şi persoana vătămată să aibă posibilitatea de a face contestaţie împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii în condiţiile în care nu s-au formulat cereri şi excepţii şi nici nu s-au ridicat din oficiu excepţii.. Prin urmare, soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 347 alin. (1) C. pr. pen., în forma în vigoare anterior modificării prin Legea nr. 75/2016, care exclude calea de atac a contestaţiei împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 346 alin. (2), încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public. Art. 347, alin. (1) , alin. (3) a fost modificat prin Legea 75/2016 . v. şi Soluţiile de cameră preliminară
CONTESTAŢIA ÎN ANULARE c hotărârilor penale definitive se poate face c. a. în următoarele cazuri: când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate; când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; când hotărârea a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; când şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; când instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; când c unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă. C. a. poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror ; în cererea de c. a. contestatorul trebuie să arate cazurile de contestaţie pe care le invocă, precum şi motivele aduse în sprijinul acestora. C. a. poate fi introdusă în 10 zile de la data când persoana c căreia se face executarea a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere, c. a. pentru cazul când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, c. a. poate fi introdusă oricând; c. a. se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere; c. a. pentru cazul în care se invocă autoritatea de lucru judecat se introduce la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre. Până la soluţionarea c. a. , instanţa sesizată, luând concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere. Instanţa poate admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate; la termenul fixat pentru judecarea c. a. , instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin Dec. hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desfiinţare; în cazul în care prin c. a. se invocă autoritatea de lucru judecat, judecarea contestaţiei se face cu citarea părţilor interesate în cauza în care s-a pronunţat ultima hotărâre. Instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin Dec. sau, după caz, prin sentinţă ultima hotărâre sau acea parte din ultima hotărâre cu privire la care există autoritate de lucru judecat; judecarea c. a. nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere; sentinţa dată în c. a. este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă; hotărârile pronunţate în primă instanţă după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor şi condiţiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă. Stabileşte că hotărârea pronunţată în procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, împotriva unei sentinţe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă apelului. Codul de procedură penală se referă la sentinţele nedefinitive, pronunţate în procedura principală, iar nu în procedura specifică unei căi extraordinare de atac. În măsura în care sentinţa atacată pe calea contestaţiei în anulare nu este susceptibilă de apel, fiind definitivă, sentinţa pronunţată în procedura admiterii în principiu cu privire la o astfel de hotărâre nu ar putea avea un regim juridic diferit din punctul de vedere al caracterului definitiv, al posibilităţii exercitării căii de atac ordinare a apelului (I. C. C. J., Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală , Dec. nr. 5/2015 din 04/03/2015, M.Of.nr. 248 din 10/04/2015). Curtea Constituțională constată că soluția legislativă a dispozițiilor art.431 alin.(1) C.pr.pen., potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestației în anulare se examinează de către instanță „fără citarea părților” este neconstituțională (Decizia nr.542 din 14 iulie 2015).
CONTESTAŢIA LA EXECUTARE se poate face când : s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; când executarea este îndreptată c altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei. În cazul în care nelămurirea priveşte o dispoziţie dintr-o hotărâre pronunţată în apel sau în recurs în casaţie, competenţa revine, după caz, instanţei de apel sau I.C.C.J.. Cererea poate fi retrasă de condamnat sau de procuror, când este formulată de acesta; după pronunţarea soluţiei definitive ca urmare a admiterii contestaţiei la executare, se face o nouă punere în executare conform procedurii prevăzute de prezentul titlu; cererile ulterioare de contestaţie la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de apărări.
CONTESTAŢIA PRIVIND DURATA PROCESULUI PENAL Dacă activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se îndeplineşte într-o durată rezonabilă, se poate face contestaţie, solicitându-se accelerarea procedurii; contestaţia poate fi introdusă de către suspect, inculpat, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul judecăţii, contestaţia poate fi introdusă şi de către procuror. Contestaţia poate fi formulată după cel puţin un an de la începerea urmăririi penale, pentru cauzele aflate în cursul urmăririi penale, după cel puţin un an de la trimiterea în judecată, pentru cauzele aflate în cursul judecăţii în primă instanţă şi după cel puţin 6 luni de la sesizarea instanţei cu o cale de atac, pentru cauzele aflate în căile de atac ordinare sau extraordinare. Contestaţia poate fi retrasă oricând până la soluţionarea acesteia; contestaţia nu mai poate fi reiterată în cadrul aceleiaşi faze procesuale în care a fost retrasă. Competenţa de soluţionare a contestaţiei aparţine în cauzele penale aflate în cursul urmăririi penale, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă şi în cauzele penale aflate în cursul judecăţii sau în căile de atac, ordinare ori extraordinare, instanţei ierarhic superioare celei pe rolul căreia se află cauza. Când procedura judiciară cu privire la care se formulează contestaţia se află pe rolul I.C.C.J., competenţa de soluţionare a contestaţiei aparţine unui alt complet din cadrul aceleiaşi secţii.Judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, în vederea soluţionării contestaţiei, dispune :informarea procurorului, respectiv instanţei pe rolul căreia se află cauza, cu privire la contestaţia formulată, cu menţiunea posibilităţii de a formula un punct de vedere cu privire la aceasta; transmiterea în cel mult 5 zile a dosarului sau a unei copii certificate a dosarului cauzei de către procuror, respectiv de către instanţa pe rolul căreia se află cauza şi informarea celorlalte părţi din proces şi, după caz, a celorlalte persoane implicate cu privire la contestaţia formulată şi la dreptul de a-şi exprima punctul de vedere în termenul acordat în acest scop de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţă; în cazul în care suspectul sau inculpatul este privat de libertate, în cauza respectivă sau în altă cauză, informarea se va face atât către acesta, cât şi către avocatul, ales sau numit din oficiu, al acestuia; judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa soluţionează contestaţia în cel mult 20 zile de la înregistrarea acesteia. Judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, soluţionând contestaţia, verifică durata procedurilor pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a punctelor de vedere prezentate şi se pronunţă prin încheiere; judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, în aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii judiciare, va lua în considerare natura şi obiectul cauzei; complexitatea cauzei, inclusiv prin luarea în considerare a numărului de participanţi şi a dificultăţilor de administrare a probelor; elementele de extraneitate ale cauzei; faza procesuală în care se află cauza şi durata fazelor procesuale anterioare; comportamentul contestatorului în procedura judiciară analizată, inclusiv din perspectiva exercitării drepturilor sale procesuale şi procedurale şi din perspectiva îndeplinirii obligaţiilor sale în cadrul procesului; comportamentul celorlalţi participanţi în cauză, inclusiv al autorităţilor implicate; intervenţia unor modificări legislative aplicabile cauzei; alte elemente de natură să influenţeze durata procedurii.Când apreciază contestaţia ca fiind întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa admite contestaţia şi stabileşte termenul în care procurorul să rezolve cauza potrivit legii, respectiv instanţa de judecată să soluţioneze cauza, precum şi termenul în care o nouă contestaţie nu poate fi formulată; în toate cazurile, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa care soluţionează contestaţia nu va putea da îndrumări şi nici nu va putea oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul de soluţionare a procesului ori care să aducă atingere libertăţii judecătorului cauzei de a hotărî, conform legii, cu privire la soluţia ce trebuie dată procesului, ori, după caz, libertăţii procurorului de a pronunţa soluţia pe care o consideră legală şi temeinică; dacă s-a constatat depăşirea duratei rezonabile, o nouă contestaţie în aceeaşi cauză se va soluţiona cu luarea în considerare exclusiv a motivelor ivite ulterior contestaţiei anterioare; abuzul de drept constând în formularea cu rea-credinţă a contestaţiei se sancţionează cu amendă judiciară şi la plata cheltuielilor judiciare ocazionate; încheierea se motivează în termen de 5 zile de la pronunţare. Dosarul se restituie în ziua motivării; hotărârea se comunică contestatorului şi se transmite spre informare tuturor părţilor sau persoanelor din dosarul cauzei, care sunt ţinute să respecte termenele cuprinse în aceasta;încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa soluţionează contestaţia nu este supusă niciunei căi de atac; contestaţia formulată cu nerespectarea termenelor prevăzute de prezentul capitol se restituie administrativ. Aceste dispoziţii se aplică numai proceselor penale începute după intrarea în vigoare a prezentului Cod de procedură penală. Prin Decizia nr. 549 din 26 octombrie 2021, Î. C. C. J. Secţia Penală admite contestaţia privind durata procesului penal formulată de contestator cu referire la dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Oradea, Stabilind un termen în vederea redactării deciziei nr. 246 din 12 aprilie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală până la data de 9 noiembrie 2021. Contestaţia privind durata procesului penal, reglementată de art. 4881-4886 din C. proc. pen., reprezintă un remediu instituit de legiuitor în cazul depăşirii duratei rezonabile a procesului penal. Unul dintre criteriile de analiză a caracterului rezonabil al duratei procedurii, prevăzut de dispoziţiile art. 4885 alin. (2) lit. f) din C. proc. pen., este comportamentul autorităţilor, inclusiv în ceea ce priveşte durata redactării hotărârii judecătoreşti, astfel cum rezultă, în interpretarea anterioară datei pronunţării deciziei ce face obiectul prezentei cauze, dată de doctrina naţională, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a stabilit că remediile oferite în scopul asigurării dreptului la un proces echitabil, care presupune soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, pot fi remedii acceleratorii sau compensatorii [hotărârile din 29 martie 2006, pronunţate în cauzele Scordio (nr. 1) împotriva Italiei, Riccardi Pizzati împotriva Italiei şi Musci c Italiei]. Remediile acceleratorii constau în reglementarea unor mecanisme juridice interne care să aibă ca efect soluţionarea proceselor în termene rezonabile.Redactarea hotărârii face parte din durata de ansamblu a procedurii, art. 6 paragr. 1 din Convenţie garantând şi dreptul părţii de a obţine o hotărâre judecătorească într-un termen rezonabil (cauza Werz c Elveţiei, nr. 22015/05, 17 decembrie 2009). Astfel, în ceea ce priveşte comportamentul autorităţilor, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat perioadele de inactivitate prelungite în cursul urmăririi penale, citarea defectuoasă a părţilor, martorilor, casări sau desfiinţări cu trimitere spre rejudecare succesive, depunerea cu întârziere a rapoartelor de expertiză dispuse în cauză cumulată cu pasivitatea organului judiciar, conexarea sau disjungerea inutilă a cauzelor, motivarea cu întârziere a hotărârilor judecătoreşti, redactarea cu întârziere a rechizitoriului, trimiterea cu întârziere a dosarului către instanţa de control judiciar. Jurisprudenţa Curţii Europene a fost indicată de Curtea Constituţională încă din anul 2015 ca fiind standardul de evaluare a respectării termenului rezonabil în procedura contestaţiei privind durata procesului penal, care includea, în consecinţă, şi durata redactării hotărârii: “Instituţia contestaţiei privind durata procesului penal a fost reglementată de legiuitor în îndeplinirea obligaţiilor ce decurg în sarcina statului din prevederile art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluţioneze cauzele penale într-un termen rezonabil şi de a asigura, la nivelul legislaţiei naţionale, un remediu efectiv care să permită valorificarea drepturilor şi libertăţilor consacrate prin Constituţie.” (paragraful 19 din decizia Curţii Constituţionale nr. 423/2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488 4 alin. (5) din C. proc. pen. şi ale art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, M.Of. nr. 538 din 20 iulie 2015). Jurisprudenţa Î. C, C. J. cu privire la problema de drept pusă în discuţie este concludentă, instanţa supremă pronunţându-se în sensul admisibilităţii contestaţiei privind durata procesului, în cadrul căreia a fost invocată întârzierea în redactarea hotărârilor judecătoreşti (Încheierea nr. 675 din data de 05 decembrie 2017 a Judecătorului de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2017; încheierea nr. 821 din 28 octombrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015). În susţinerea acestei interpretări Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a examinat, conform jurisprudenţei sale anterioare deciziei Curţii Constituţionale din 2021, respectarea caracterul fondat al contestaţiei privind durata procesului inclusiv atunci când se pronunţase soluţia (minuta hotărârii), dar lipsea motivarea (considerentele hotărârii). Soluţia instanţei este fără echivoc în ceea ce priveşte includerea motivării hotărârii în conceptul de durată a procesului penal care putea face obiectul contestaţiei reglementate de art. 488 1 şi următoarele din C. proc. pen.: judecătorul a constatat că până la termenul din 05.12.2017 hotărârea nu a fost redactată şi a stabilit un termen până la care soluţia să fie motivată şi redactată (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Încheierea judecătorului de cameră preliminară nr. 675 din 05 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, fila x din hotărâre şi paragraful ultim din hotărâre).
Interpretare conceptului de durată a procesului a fost confirmată, ulterior anului 2017, de către Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial, nr. 508 din 17 mai 2021, deci după pronunţarea soluţiei Curţii de Apel Oradea. Curtea Constituţională a reţinut că soluţionarea unei cauze penale se realizează ca urmare a deliberării judecătorului sau judecătorilor care compun completul de judecată şi pronunţării hotărârii judecătoreşti, după ce s-au închis dezbaterile în cauză (paragraf 42). Curtea a mai reţinut că doar motivarea în fapt şi în drept explică şi justifică soluţia (dispozitivul), oferă o imagine clară a rezolvării corecte a conflictului de drept dedus judecăţii şi este cea care convinge în legătură cu justeţea soluţiei (paragraf 49). Curtea a constatat că motivarea în fapt şi în drept a soluţiei la data pronunţării conferă legitimitate hotărârii judecătoreşti, atât în plan individual – în ceea ce priveşte părţile la proces, cât şi în plan general – în ochii publicului (paragraf 52). Prin urmare, Curtea a constatat că redactarea hotărârii judecătoreşti prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată, respectiv a hotărârii judecătoreşti prin care instanţa se pronunţă asupra apelului (motivarea în fapt şi în drept) ulterior pronunţării minutei (soluţiei) dispuse în cauză, “în cel mult 30 de zile de la pronunţare” sau după un interval de timp ce poate depăşi cu mult termenul menţionat, este aptă să lipsească persoana condamnată de garanţiile înfăptuirii actului de justiţie, aduce atingere dreptului de acces la instanţă şi dreptului la un proces echitabil. Totodată, Curtea constată că punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive anterior motivării în fapt şi în drept a acesteia este contrară dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale referitoare la libertatea individuală şi siguranţa persoanei şi celor care consacră demnitatea umană şi dreptatea, ca valori supreme în statul de drept (paragraf 97). În consecinţă, cele ce preced indică, anterior anului 2021, atât o interpretare a doctrinei cât şi o interpretare a jurisprudenţei prin care se includea motivarea hotărârii în conceptul de durată a procesului penal care putea face obiectul contestaţiei reglementate de art. 4881 şi următoarele din C. proc. pen., astfel că evaluarea duratei procesului penal, chiar anterior datei de 17 mai 2021, presupune analiza duratei de timp în care este motivată hotărârea. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 233 din 07 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 508, la data de 17 mai 2021, această interpretare a fost validată în mod explicit.Potrivit dispoziţiilor legale, durata procedurilor se verifică pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, a punctelor de vedere prezentate, luându-se în considerare natura şi obiectul cauzei, inclusiv numărul de participanţi şi a dificultăţilor de administrare a probelor, elemente de extraneitate, durata fazelor procesuale anterioare, faza procesuală în care se află dosarul, comportamentul părţilor, participanţilor în cauză şi a autorităţilor implicate, modificările legislative etc.Aplicând în cauza de faţă criteriile enunţate, se constată că instanţa de apel a avut de soluţionat apelurile Ministerului Public, a doi inculpaţi şi al unei părţi responsabile civilmente, a unei părţi civile. Conform evidenţei informatizate ECRIS, dosarul a avut un grad de complexitate de 188 de puncte.Conduita procesuală a părţilor nu a influenţat durata de redactare a deciziei pronunţate de instanţa de apel. În apel, cauza a fost amânată la cererea inculpatei B. şi S.C. C. S.R.L. (un termen), şi s-au acordat termene pentru desfăşurarea cercetării judecătoreşti prin administrarea de probe (13 termene) şi pentru a fi studiat raportul de expertiză de către părţi (un termen).În cauză, se constată că minuta deciziei Curţii de Apel Oradea, secţia penală (prin care contestatorul A. a fost condamnat definitiv doar pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, în formă continuată-17 acte materiale – punctele 1-17 din rechizitoriu, la pedeapsa de 11 ani 6 luni închisoare, iar B. a fost condamnată doar pentru infracţiunea de delapidare, la pedeapsa de trei ani închisoare), a fost pronunţată la 12 aprilie 2021. La Curtea de apel dosarul a avut 17 termene, înainte de a fi acordat termen de dezbateri şi a fost amânată pronunţarea pentru o lună (de la 12 martie 2021 la 12 aprilie 2021). Minuta deciziei priveşte soluţionarea acţiunii penale, respectiv rejudecarea acţiunii penale exercitate împotriva lui A. şi B., precum şi desfiinţarea în totalitate a modului de soluţionare a acţiunii civile de către instanţa de fond şi rejudecarea acesteia. După cum precizam anterior, acţiunea civilă a avut ca sursă prejudiciul creat în dauna unei persoanei fizice şi unei persoane juridice.Prin comparaţie, hotărârea Tribunalului, evaluată de Curtea de Apel Oradea, a fost pronunţată la data de 24 martie 2020 şi înregistrată la Curtea de apel la data de 02 iunie 2020, astfel că într-un interval de aproximativ 70 de zile, instanţa de fond a pronunţat şi redactat o hotărâre de 90 de pagini. La Tribunalul Bihor, dosarul la a avut 68 de termene înainte de a fi pronunţată soluţia şi un interval de aproximativ 2 luni între pronunţarea soluţiei şi motivarea acesteia. Se constată că, din fişa dosarului din sistemul de evidenţă informatizată ECRIS, rezultă o complexitate a dosarului la instanţa de fond de 181 de puncte, având 187 de părţi şi 48 de volume de instanţă şi de urmărire penală.Datele analizate de instanţă în prezenta contestaţie provin din evidenţa informatizată ECRIS având în vedere că dosarul nu a fost înaintat Înaltei Curţi şi nici nu au fost transmise alte informaţii care să clarifice durata redactării.Comparând cele două proceduri, desfăşurate în aceeaşi cauză la Tribunal şi Curtea de apel, este necesară accelerarea procedurii de redactare a decziei. În raport de principiile prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi de art. 21 alin. (3) din Constituţie, republicată, care prevăd că părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, Înalta Curte constată că nu există niciun argument obiectiv pentru a putea justifica întârzierea (de aproximativ 8 luni) în redactarea deciziei nr. 246 din 12 aprilie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală, fiind depăşită o durată rezonabilă. V și Procedura de soluționare a contestației
CONTESTAŢIA PRIVIND EXECUTAREA DISPOZIŢIILOR CIVILE ale hotărârii se face, când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă sau când executarea este îndreptată c altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare, la instanţa de executare, iar în cazul când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare, la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. În cazurile anume prevăzute de lege, rezolvarea uneia dintre situaţiile reglementate este dată în competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, iar, soluţia se comunică instanţei de executare. În cazul în care nelămurirea priveşte o dispoziţie dintr-o hotărâre pronunţată în apel sau în recurs în casaţie, competenţa revine, după caz, instanţei de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele completului de judecată dispune citarea părţilor interesate şi, în cazurile prevăzute de lege care impun asistența juridică obligatorie, ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu. În aunumite situații, legea dispune și citarea administraţiei penitenciarului în care execută pedeapsa condamnatul. Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ este adus la judecată. După ascultarea concluziilor procurorului şi a părţilor, instanţa se pronunţă prin sentinţă. Contestaţia c actelor de executare se soluţionează de către instanţa civilă potrivit legii civile.
CONTESTAŢIA PRIVITOARE LA AMENZILE JUDICIARE se soluţionează de către instanţa care le-a pus în executare.
CONTESTAŢIA v. Reabilitarea
CONTINUAREA PROCESULUI PENAL are loc dacăsuspectul sau inculpatul cer aceasta în caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală.
CONTINUAREA URMĂRIRII PENALE LA CEREREA SUSPECTULUI SAU A INCULPATULUI În caz de clasare ca urmare a constatării că a intervenit amnistia, prescripţia, retragerea plângerii prealabile sau a existenţei unei cauze de nepedepsire, suspectul sau inculpatul poate cere, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanţa de soluţionare a cauzei, continuarea urmăririi penale. Dacă după introducerea cererii în termenul legal se constată un alt caz de netrimitere în judecată decât cele prevăzute mai sus, procurorul va dispune clasarea cauzei în raport cu acesta. Dacă nu se constată situaţia expusă mai sus, se va adopta prima soluţie de netrimitere în judecată. Art. 319, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Clasarea
CONTRADICTORIALITATEA este dreptul fiecărei părți de a participa la prezentarea, argumentarea și dovedirea pretențiilor sau apărărilor sale, precum și dreptul de a discuta și combate susținerile și probele celeilalte părți. C. se traduce în aducerea la cunoștința celeilalte părți a argumentelor de fapt și de drept, pe de-o parte, și posibilitatea celeilalte părți de a răspunde acestora, pe de altă parte. C. este, în primul rând, posibilitatea reală de a dezbate în fața judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar și tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente. Din perspectiva protejării drepturilor omului, principiul c. este un element al principiului egalității armelor și al dreptului la un proces echitabil. CEDO a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părți să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă vizavi de adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006, Cauza Klimentyev c. Rusiei, § 95). Totodată, instanța europeană a statuat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce țin de procedură, ar trebui să se desfășoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare și apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât și inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații referitoare la toate probele prezentate sau la observațiile depuse de către cealaltă parte în vederea influențării Dec. i instanței (Hotărârea din 16 februarie 2000, Cauza Rowe și Davis c. Regatului Unit, § 60). Legislația națională poate îndeplini această exigență în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observațiilor și să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, Cauza Brandstetter c. Austriei). Din perspectiva c, ca element definitoriu al egalității de arme și al dreptului la un proces echitabil, Curtea Constituțională a apreciat că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părțile din procesul penal a documentelor care sunt de natură să influențeze decizia judecătorului și să prevadă posibilitatea tuturor acestor părți de a discuta în mod efectiv observațiile depuse instanței (Curtea Constituţională, Decizia nr. 166/2015) . C, prin natura sa, este ea însăși o garanție a dreptului la un proces echitabil pentru realizarea și apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, întrucât duce la atingerea obiectivelor constituționale prin posibilitatea atât a acuzării, cât și a apărării, nu numai de a lua cunoștință de toate piesele, observațiile sau elementele de probă propuse judecătorului de natură să îi influențeze decizia, ci și de a le discuta ori comenta. Această exigență poate fi realizată în diferite moduri, cu condiția ca partea adversă să aibă posibilitatea de a combate în mod direct observațiile depuse. Totodată, CEDO a statuat în jurisprudența sa că principiul c. nu privește numai părțile între ele, ci și Ministerul Public sau chiar o altă jurisdicție independentă, participantă, potrivit normelor naționale, la o fază superioară a procesului, cum este cazul instanței de fond (Hotărârea din 18 februarie 1997, Cauza Nideröst-Huber c. Elveției, §§ 23, 27, 31). v. Aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri Egalitatea armelor , Oralitatea, nemijlocirea şi contradictorialitatea
CONTROL IERARHIC prin Decizia nr.486 din 2 decembrie 1997, M.Of.nr.105 din 6 martie 1997, Curtea Constituţională a statuat că fiind vorba de acte și măsuri luate de procuror în cursul procesului penal, acestea trebuie să fie supuse nu numai controlului ierarhic, în cadrul Ministerului Public, dar și controlului din partea instanțelor judecătorești.
CONTROLUL JUDICIAR În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii c. j. faţă de inculpat, dacă această măsură preventivă este necesară pentru realizarea scopului asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni; judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii, poate dispune luarea măsurii c. j. faţă de inculpat. Pe timpul cât se află sub c. j. , inculpatul trebuie să respecte următoarele obligaţii: să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei; să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat. Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul c. j. , să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia; să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta; să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere; să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori ori experţi sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale; să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta; să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţă; să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicării; să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice; să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar; să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme; să nu emită cecuri. În cuprinsul actului prin care se dispune luarea măsurii c. j. sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte pe durata acestuia şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, măsura c. j. se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive; supravegherea respectării de către inculpat a obligaţiilor care îi revin pe durata controlului judiciar se realizează de către instituţia, organul sau autoritatea anume desemnate de organul judiciar care a dispus măsura, în condiţiile legii; dacă, în cadrul obligaţiei să nu depăşească o anumită limită teritorială , s-a impus inculpatului interdicţia de a părăsi ţara sau o anumită localitate, câte o copie a ordonanţei procurorului ori, după caz, a încheierii se comunică, în ziua emiterii ordonanţei sau a pronunţării încheierii, inculpatului, unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte, precum şi celei în a cărei circumscripţie are interdicţia de a se afla acesta, serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor, Poliţiei de Frontieră Române şi Inspectoratului General pentru Imigrări, în situaţia celui care nu este cetăţean român, în vederea asigurării respectării de către inculpat a obligaţiei care îi revine; organele în drept dispun darea inculpatului în consemn la punctele de trecere a frontierei; instituţia, organul sau autoritatea anume desemnate verifică periodic respectarea obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii; în cazul în care, pe durata măsurii c. j. , inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale c sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege; în cursul urmăririi penale, procurorul care a luat măsura poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a inculpatului, prin ordonanţă, impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta, după audierea inculpatului; aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii, când judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată dispune, prin încheiere, la cererea motivată a procurorului sau a inculpatului ori din oficiu, după audierea inculpatului. Curtea Constituţională reține că ingerința generată de instituția controlului judiciar vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, dreptul la liberă circulație, dreptul la viață intimă, familială și privată, libertatea întrunirilor, munca și protecția socială a muncii și libertatea economică, are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale și al judecății, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie și este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept; ingerința analizată nu este însă proporțională cu cauza care a determinat-o. În acest sens, Curtea reține că aceasta nu asigură un just echilibru între interesul public și cel individual, întrucât poatefi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp; principiul proporționalității, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art.53 din Constituție, presupune caracterul excepțional al restrângerilor exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, și caracterul lor temporar; din moment ce autoritățile publice pot recurge la restrângerea exercițiului unor drepturi în lipsa unor alte soluții, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat și cauza care a provocat-o Dacă în cazul măsurilor preventive privative de libertate legiuitorul a prevăzut atât termenele pe care pot fi luate, cât și durata maximă pentru care acestea pot fi dispuse, în cazul măsurii preventive a controlului judiciar, dispozițiile art.211—215 și 241 C.pr.pen. nu prevăd nici termenul pentru care poate fi dispusă și nici durata maximă a acestei măsuri. Apare astfel ca evident dreptul organelor judiciare de a dispune controlul judiciar, ca măsură preventivă, pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor și libertăților fundamentale vizate de conținutul acestei măsuri. Or, potrivit standardelor de constituționalitate, o asemenea restrângere este neconstituțională, întrucât principiul proporționalității afectează conținutul normativ al drepturilor fundamentale vizate, așadar substanța acestora, nerezumându-se la restrângerea exercițiului acestora. Curtea urmează să admită excepția de neconstituționalitate a art.211—215 C.pr.pen., prin raportare la art.20, art.23, art.25, art.26, art.39, art.41, art.45 și art.53 din Constituție, precum și art.5 din Convenție (Decizia nr.712 din 4 decembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.211—217 C.pr.pen., M.Of. nr.33 din 15 ianuarie 2014) . În cursul urmăririi penale, competenţa de a dispune impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial revine procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Câtă vreme în cursul urmăririi penale procurorul este cel care dispune asupra prelungirii măsurii controlului judiciar, chiar dacă măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, este evident că a fortiori tot procurorul trebuie să fie competent să dispună asupra impunerii unor noi obligaţii pentru inculpat ori asupra înlocuirii sau încetării celor dispuse iniţial, în aceeaşi ipoteză analizată. Dacă s-ar accepta interpretarea contrară, s-ar putea ajunge la situaţii inechitabile din perspectiva căilor de atac, prin raportare la organul judiciar care a dispus asupra modificării controlului judiciar. Astfel, dacă într-o cauză aflată în faza de urmărire penală faţă de unul dintre inculpaţi măsura controlului judiciar a fost luată iniţial de procuror, iar faţă de un altul, măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, iar ulterior s-ar pune în discuţie modificarea controlului judiciar, c ordonanţei prin care procurorul a dispus cu privire la cererea de modificare a controlului judiciar formulată de primul inculpat, acesta ar putea formula plângere la procurorul ierarhic superior celui care a dispus măsura, fără posibilitatea contestării actului la judecătorul de drepturi şi libertăţi, în timp ce al doilea inculpat ar putea sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi, având totodată posibilitatea de a contesta ulterior soluţia dispusă de către acesta. Ca atare, şi din această perspectivă, singura soluţie ce se impune este aceea ca, indiferent de organul judiciar care a dispus măsura preventivă a controlului judiciar (procuror sau judecător de drepturi şi libertăţi), în cursul urmăririi penale, competenţa de a dispune impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial revine procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală (I. C. C. J., Completul Competent să Judece Recursul în Interesul Legii, Decizia nr. 4/2015 din 19 ianuarie 2015, Dosar nr. 13/2014, M.Of.nr. 157 din 5 martie 2015). V și Durata controlului judiciar
CONTROLUL JUDICIAR PE CAUŢIUNE Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate Or, potrivit standardelor de constituționalitate , o asemenea restrângere este neconstituțională, întrucât principiul proporționalității afectează conținutul normativ al drepturilor fundamentale vizate, așadar substanța acestora, nerezumându-se la restrângerea exercițiului acestora. Referitor la liberarea provizorie sub control judiciar și liberarea provizorie pe cauțiune, Curtea reține că acestea au făcut obiectul controlului de constituționalitate, însă criticile au vizat întotdeauna doar condițiile în care se puteau dispune aceste măsuri (existența condițiilor legale ce trebuie îndeplinite pentru ca persoana arestată preventiv să poată cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune, existența limitei de 18 ani a pedepsei închisorii, în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție, pentru care s-a dispus arestarea, diferența existentă între infracțiunile săvârșite cu intenție și cele săvârșite din culpă, din perspectiva posibilității de acordare a liberării provizorii sub control judiciar și a liberării provizorii sub cauțiune), și nu termenele pentru care ele puteau fi dispuse (v Decizia nr.36 din 29 ianuarie 2004, M.Of. nr.130 din 13 februarie 2004, Decizia nr.521 din 9 aprilie 2009, M.Of. nr.357 din 27 mai 2009, Decizia nr.30 din 18 ianuarie 2011, M.Of. nr.115 din 15 februarie 2011, și Decizia nr.755 din 7 iunie 2011, M.Of. nr.662 din 16 septembrie 2011). Curtea urmează să admită excepția de neconstituționalitate a art.211—215 C.pr.pen., prin raportare la art.20, art.23, art.25, art.26, art.39, art.41, art.45 și art.53 din Constituție, precum și art.5 C.E.D.H. ( Decizia nr.712 din 4 decembrie 2014, M.Of. nr. 33 din 15 ianuarie 2014) v. Controlul judiciar , Măsurile preventive
CONTUMACIE Când infracţiunea, motivând cererea de extrădare, a fost comisă în afara teritoriului părţii solicitante, extrădarea nu va putea fi refuzată decât dacă legislaţia părţii solicitate nu autorizează urmărirea unei infracţiuni de acelaşi fel, săvârşită în afara teritoriului său ori nu autorizează extrădarea pentru infracţiunea formând obiectul cererii (Convenţia europeană de extrădare din 13 decembrie 1957, M.Of. nr. 89 din 14 mai 1997). Cu titlul de exemplu, mai amintim Legea nr. 111/2008, pentru ratificarea Tratatului de extrădare dintre România şi Statele Unite ale Americii, semnat la Bucureşti la 10 septembrie 2007, M.Of. nr. 387 din 21 mai 2008, Legea nr. 259/2004 pentru ratificarea Tratatului de extrădare dintre România şi Republica Federativă a Braziliei, semnat la Brasilia la 12 august 2003 M.Of. nr. 613 din 7 iulie 2004, Decretul nr. 597 din 27 iunie 2002, privind promulgarea Legii pentru ratificarea C.E.D.H. dintre România şi Republica Arabă Egipt privind asistenţa judiciară în materie penală, transferul condamnaţilor şi extrădarea, semnată la Cairo la 28 iunie 2001, M.Of. nr. 516 din 17 iulie 2002, Legea nr. 118/1998 pentru ratificarea Tratatului dintre România şi Republica Populară Chineză privind extrădarea, semnat la Bucureşti la 1 iulie 1996, M.Of. nr. 222 din 17 iunie 1998 sau Convenția dintre Republica Socialista Romania și Regatul Belgiei privind extrădarea și asistenta judiciara în materie penala, semnata la București la 14 octombrie 1976, cu Protocol adițional din 26 martie 1982, publicat în Buletinul Oficial nr. 106 din 27 decembrie 1983. Mai amintim de Decretul nr. 78 din 23 iulie 1975 privind ratificarea Convenției dintre Republica Socialistă România şi Republica Franceză privind asistenţa judiciară în materie penală şi extrădarea, semnată la Paris la 5 noiembrie 1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 80 din 23 iulie 1975. Dar ceea ce ne interesează pe noi apare abia în Protocolul adiţional la Convenţia europeană de extrădare din 17 martie 1978, M. Of. nr. 89 din 14 mai 1997. Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentului protocol, dornice să înlesnească aplicarea, în materie de infracţiuni fiscale, a Convenției europene de extrădare, deschisă spre semnare la Paris la 13 decembrie 1957; considerând, de asemenea, că este oportună completarea Convenției în anumite alte privinţe, au convenit, printre altele, după cum urmează: . Când o parte contractantă cere unei alte părţi contractante extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranţă pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă c sa, partea solicitată poate refuza extrădarea în acest scop, dacă, după părerea sa, procedura de judecată nu a satisfăcut minimul de drepturi de apărare recunoscute oricărei persoane învinuite de o infracţiune. Totuşi extrădarea se va acorda, dacă partea solicitantă dă asigurări apreciate ca suficiente spre a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată care să-i salvgardeze drepturile la apărare. Această hotărâre îndreptăţeşte partea solicitantă fie să execute judecata în cauză, dacă cel condamnat nu se împotriveşte, fie să urmărească pe extrădat în caz contrar.( affaire Ekbatani c Suede , requête no 10563/83), Hotărârea 26 mai 1988). Să cităm şi dispozițiile Codicelui de Procedură Criminalădin 11 noiembrie 1919: dacă acuzatul se dă prins, ori dacă se va aresta mai înainte de stingerea pedepsei prin prescripţiune, deciziunea dată în contumacie şi procedurile făcute în contra lui, începând de la ordonanţa de închisoare sau de reînfăţişare, vor fi de sine nimicite şi se va proceda în privinţa lui după formele ordinare. v. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate
CONŢINUTUL ACORDULUI DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI v. Recunoaşterea vinovăţiei
CONŢINUTUL CONTROLULUI JUDICIAR Pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebuie să respecte următoarele obligaţii:să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei;să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat.Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia;să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta;să poarte permanent un dispozitiv electronic de supraveghere;să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori ori experţi sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale;să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta;să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţă;să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicării;să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice;să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar;să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme;să nu emită cecuri.În cuprinsul actului prin care se dispune luarea măsurii controlului judiciar sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte pe durata acestuia şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, măsura controlului judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive.Supravegherea respectării de către inculpat a obligaţiilor care îi revin pe durata controlului judiciar se realizează de către instituţia, organul sau autoritatea anume desemnate de organul judiciar care a dispus măsura, în condiţiile legii.Dacă s-a impus inculpatului obligaţia prevăzută la alin. (2) lit. a), câte o copie a ordonanţei procurorului ori, după caz, a minutei, se comunică, în ziua emiterii ordonanţei sau a pronunţării încheierii, inculpatului, unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte, precum şi serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor, Poliţiei de Frontieră Române şi Inspectoratului General pentru Imigrări, în situaţia celui care nu este cetăţean român, în vederea asigurării respectării de către inculpat a obligaţiei care îi revine. Organele în drept dispun darea inculpatului în consemn la punctele de trecere a frontierei.Instituţia, organul sau autoritatea prevăzute la alin. (4) verifică periodic respectarea obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii.În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege.În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a inculpatului, prin ordonanţă, impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta, după ascultarea inculpatului. Împotriva ordonanţei procurorului, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, dispoziţiile art. 213 aplicându-se în mod corespunzător.Dispoziţiile alin. (8) sunt aplicabile şi în cazul în care măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi.Dispoziţiile alin. (8) teza I se aplică în mod corespunzător şi în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii, când judecătorul de camera preliminară ori instanţa de judecată dispune, prin încheiere, la cererea motivată a procurorului sau a inculpatului ori din oficiu, după ascultarea inculpatului. Încheierea poate fi contestată în condiţiile art. 205 şi, respectiv, art. 206, care se aplică în mod corespunzător.Legea nr. 146/2021 a modificat formularea anterioară „un sistem electronic de supraveghere;” cu „un dispozitiv electronic de supraveghere”
Prin Dec. nr. 4 din 19 ianuarie 2015 referitoare la recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă I. C. C. J. privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 215 alin. (8) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă, în cursul urmăririi penale, competenţa de a dispune asupra unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial revine judecătorului de drepturi şi libertăţi care a luat măsura sau, dimpotrivă, procurorului, I. C. C. J. ,Completul competent să judece recursul în interesul legii,stabilește că în cursul urmăririi penale, competenţa de a dispune impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial revine procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. din moment ce dispoziţiile art. 215 alin. (8) din Codul de procedură penală nu prevăd expres competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi de a modifica controlul judiciar în faza de urmărire penală, având în vedere prevederile art. 2151 alin. (2) şi (3) C. pr. pen., dar şi normele tranzitorii din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014, se poate trage concluzia că voinţa legiuitorului a fost aceea ca în faza de urmărire penală procurorul să aibă competenţa exclusivă de a modifica obligaţiile aferente controlului judiciar, independent de organul judiciar care a luat iniţial această măsură preventivă.
Câtă vreme în cursul urmăririi penale procurorul este cel care dispune asupra prelungirii măsurii controlului judiciar, chiar dacă măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, este evident că a fortiori tot procurorul trebuie să fie competent să dispună asupra impunerii unor noi obligaţii pentru inculpat ori asupra înlocuirii sau încetării celor dispuse iniţial, în aceeaşi ipoteză analizată.
Dacă s-ar accepta interpretarea contrară, s-ar putea ajunge la situaţii inechitabile din perspectiva căilor de atac, prin raportare la organul judiciar care a dispus asupra modificării controlului judiciar. Astfel, dacă într-o cauză aflată în faza de urmărire penală faţă de unul dintre inculpaţi măsura controlului judiciar a fost luată iniţial de procuror, iar faţă de un altul, măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, iar ulterior s-ar pune în discuţie modificarea controlului judiciar, împotriva ordonanţei prin care procurorul a dispus cu privire la cererea de modificare a controlului judiciar formulată de primul inculpat, acesta ar putea formula plângere, în temeiul art. 336 din Codul de procedură penală, la procurorul ierarhic superior celui care a dispus măsura, fără posibilitatea contestării actului la judecătorul de drepturi şi libertăţi, în timp ce al doilea inculpat ar putea sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi, având totodată posibilitatea de a contesta ulterior soluţia dispusă de către acesta.
Prin Dec. nr. 18 din 29 octombrie 2019 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: “Dacă obligaţia inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar conform art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce şi întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal“, I. C. C. J. , completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală stabileşte că obligaţia inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar conform art. 215 alin. (2) lit. i) C. pr. pen. , nu constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce, iar încălcarea acesteia nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal. Art. 215 a fost modificat de prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016
CONŢINUTUL Dec. I INSTANŢEI DE APEL ŞI COMUNICAREA ACESTEIA Decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă în partea introductivă menţiunile prevăzute la art. 402, iar în expunere temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului, precum şi temeiurile care au dus la adoptarea oricăreia dintre soluţiile prevăzute la art. 421. Dispozitivul cuprinde soluţia dată de instanţa de apel, data pronunţării Dec. i şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. Instanţa de apel se pronunţă asupra măsurilor preventive potrivit dispoziţiilor referitoare la conţinutul sentinţei; când s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe sau instanţei competente. În cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau de arest la domiciliu, în expunere şi dispozitiv se arată timpul care se deduce din pedeapsă. Când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să îşi reia cursul, în caz contrar toate actele procedurale fiind desfiinţate de drept. Decizia instanţei de apel se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi administraţiei locului de deţinere. Art. 424, alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016.
CONŢINUTUL DISPOZITIVULUI Dispozitivul trebuie să cuprindă datele privitoare la persoana inculpatului, soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, indicându-se denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, şi cauza pe care se întemeiază potrivit art. 16, precum şi soluţia dată cu privire la soluţionarea acţiunii civile. Când instanţa dispune condamnarea, în dispozitiv se menţionează pedeapsa principală aplicată. În cazul în care dispune suspendarea executării acesteia, în dispozitiv se menţionează şi măsurile de supraveghere şi obligaţiile, prevăzute la art. 93 alin. (1)-(3) din Codul penal, pe care trebuie să le respecte condamnatul, se pun în vedere acestuia consecinţele nerespectării lor şi ale săvârşirii de noi infracţiuni şi se indică două entităţi din comunitate unde urmează a se executa obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, prevăzută la art. 93 alin. (3) din Codul penal, după consultarea listei privind posibilităţile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probaţiune. Consilierul de probaţiune, pe baza evaluării iniţiale, va decide în care din cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţia şi tipul de activitate. Când instanţa dispune măsura educativă a supravegherii, în dispozitiv se menţionează persoana care realizează supravegherea şi îndrumarea minorului. Când instanţa dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, în dispozitiv se face menţiune despre aplicarea avertismentului, potrivit art. 81 din Codul penal, iar când dispune amânarea aplicării pedepsei, în dispozitiv se menţionează pedeapsa stabilită a cărei aplicare se amână, precum şi măsurile de supraveghere şi obligaţiile, prevăzute la art. 85 alin. (1) şi (2) din Codul penal, pe care trebuie să le respecte inculpatul, se pun în vedere acestuia consecinţele nerespectării lor şi ale săvârşirii de noi infracţiuni, iar dacă a impus obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, se menţionează două entităţi din comunitate unde urmează a se executa această obligaţie, după consultarea listei privind posibilităţile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probaţiune. Consilierul de probaţiune, pe baza evaluării iniţiale, va decide în care din cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţia şi tipul de activitate şi îndrumarea minorului. Dispozitivul trebuie să mai cuprindă, după caz, cele hotărâte de instanţă cu privire la: deducerea duratei măsurii preventive privative de libertate şi a internării medicale, indicându-se partea din pedeapsă executată în acest mod;măsurile preventive;măsurile asigurătorii;măsurile de siguranţă;cheltuielile judiciare;restituirea lucrurilor;restabilirea situaţiei anterioare;cauţiune;rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei. Când instanţa pronunţă pedeapsa închisorii, în dispozitiv se face menţiune că persoana condamnată este lipsită de drepturile sau, după caz, unele dintre drepturile prevăzute la art. 65 din Codul penal, pe durata prevăzută în acelaşi articol. Când instanţa a pronunţat pedeapsa închisorii, iar persoana vătămată a solicitat înştiinţarea cu privire la eliberarea în orice mod sau evadarea condamnatului, instanţa face o menţiune în acest sens în dispozitivul hotărârii. Când instanţa a dispus amânarea aplicării pedepsei sau interzicerea unuia sau mai multor drepturi, odată cu aplicarea pedepsei accesorii sau a pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, dispozitivul va cuprinde menţiunea că persoana sau persoanele beneficiare ale măsurilor de protecţie pot solicita emiterea unui ordin european de protecţie în condiţiile legii. Dispozitivul trebuie să cuprindă menţiunea că hotărârea este supusă apelului, cu arătarea termenului în care acesta poate fi exercitat, indicarea datei în care hotărârea a fost pronunţată şi a faptului că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. Art. 404, alin. (6) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 și completat prin Legea 151/2016 . v. Hotărârea
CONŢINUTUL EXPUNERII v. Hotărârea
CONŢINUTUL HOTĂRÂRII ŞI EFECTELE EI v. Recursul în interesul legii
CONŢINUTUL MĂSURII ARESTULUI LA DOMICILIU Măsura arestului la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta. Pe durata arestului la domiciliu, inculpatul are următoarele obligaţii:să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat;să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alţi participanţi la comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum şi cu alte persoane stabilite de organul judiciar.Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate dispune ca pe durata arestului la domiciliu inculpatul să poarte permanent un dispozitiv electronic de supraveghere şi/sau să respecte una sau mai multe dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (2) lit. d)-k). În cuprinsul încheierii prin care se dispune măsura sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive.Pe durata măsurii, inculpatul poate părăsi imobilul prevăzut de lege pentru prezentarea în faţa organelor judiciare, la chemarea acestora. La cererea scrisă şi motivată a inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, îi poate permite acestuia părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învăţământ sau de pregătire profesională ori la alte activităţi similare sau pentru procurarea mijloacelor esenţiale de existenţă, precum şi în alte situaţii temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului.În situaţia prevăzută la alin. (6), în încheiere se va indica în mod expres perioada de timp, precum şi, după caz, locul de muncă, instituţia de învăţământ, unitatea sanitară sau alt loc în care s-a aprobat deplasarea inculpatului.În cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi imobilul, fără permisiunea judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată, pe durata de timp strict necesară, informând imediat despre aceasta instituţia, organul sau autoritatea desemnată cu supravegherea sa şi organul judiciar care a luat măsura arestului la domiciliu ori în faţa căruia se află cauza.Copia încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată prin care s-a luat măsura arestului la domiciliu se comunică, de îndată, inculpatului şi instituţiei, organului sau autorităţii desemnate cu supravegherea sa, organului de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte acesta, serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor şi organelor de frontieră.Instituţia, organul sau autoritatea desemnate de organul judiciar care a dispus arestul la domiciliu verifică periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii.Pentru supravegherea respectării măsurii arestului la domiciliu sau a obligaţiilor impuse inculpatului pe durata acesteia, organul de poliţie poate pătrunde în imobilul unde se execută măsura, fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc împreună cu acesta.În cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura arestului la domiciliu sau obligaţiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege. Atunci când, cu rea-credinţă, inculpatul încalcă obligaţia de a nu părăsi imobilul ori nu respectă itinerarul sau condiţiile de deplasare, stabilite potrivit legii, organul de supraveghere are dreptul de a-l prinde pe inculpat şi de a-l prezenta de îndată procurorului, în cursul urmăririi penale, judecătorului de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţei de judecată, în cursul judecăţii, pentru a proceda potrivit alin. (11). Art. 221, alin. (3), alin. (6) și alin. (11) a fost modificat prin Legea nr. 146/2021
CONŢINUTUL PĂRŢII INTRODUCTIVE v. Hotărârea
CONŢINUTUL ŞI EFECTELE HOTĂRÂRII Asupra sesizării, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se pronunţă prin Dec. , numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării Dec. i în Monitorul Oficial al României, Partea I. Art. 477, alin. (4) a fost abrogat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016.
C.E.D.H. Roma, 4.XI.1950, text amendat în conformitate cu dispoziţiile Protocolului nr. 14 (STE nr. 194) începând cu intrarea acestuia în vigoare la data de 1 iunie 2010. Textul C.E.D.H. fusese amendat anterior în conformitate cu dispoziţiile Protocolului nr. 3 (STE nr. 45), intrat în vigoare la 21 septembrie 1970, ale Protocolului nr. 5 (STE nr. 55), intrat în vigoare la 20 decembrie1971 şi ale Protocolului nr. 8 (STE nr. 118), intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990. Textul C.E.D.H. conţinea în plus textul Protocolului nr. 2 (STE nr. 44) care, potrivit art 5 § 3, făcuse parte integrantă din C.E.D.H. de la intrarea sa în vigoare la data de 21 septembrie 1970. Toate dispoziţiile amendate sau adăugate prin aceste Protocoale au fost înlocuite prin Protocolul nr. 11 (STE nr. 155), începând cu intrarea acestuia în vigoare la data de 1 noiembrie 1998. De la această această dată, Protocolul nr. 9 (STE nr. 140), intrat în vigoare la data de 1 octombrie 1994, a fost abrogat, iar Protocolul nr. 10 (STE nr. 146) a rămas fără obiect.
CONVENŢIA UNICĂ DIN 1961 A NAŢIUNILOR UNITE ASUPRA SUBSTANŢELOR STUPEFIANTE v Substanţe stupefiante
CONVORBIRILE TELEFONICE fiind cuprinse în noţiunile de “viaţă privată” şi “corespondenţă” în sensul art. 8 § 1 C.E.D.H. , interceptarea lor, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate c reclamantului reprezintă o “ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului pe care îl garanta art. 8 (hotărârile Malone c. Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin c. Franţei şi Huvig c. Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A şi 176-B, p. 20, § 26, şi p. 52 , § 25, Halford c. Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, pp. 1016-1017, § 48). Curtea a analizat deja prevederile legale în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în vigoare în România înainte de modificarea procedurii penale anterioare prin Legea nr. 281/2003 într-o cauză în care a constatat că analiza detaliată a cerinţelor legislaţiei româneşti aplicabile şi a obstacolelor de fapt întâlnite eventual de orice persoană care se consideră lezată printr-o măsură de interceptare a convorbirilor sale dezvăluie insuficienţe incompatibile cu gradul minim de protecţie cerut de supremaţia dreptului într-o societate democratică (Dumitru Popescu, §§ 69 sqq). Analiza Curţii s-a referit în acelaşi timp la prevederile relevante din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională. Ca măsuri de protecţie minime, necesare pentru a evita abuzurile, care trebuie să figureze în lege, jurisprudenţa Curţii menţionează: definirea categoriilor de persoane susceptibile să fie puse sub ascultare judiciară; natura infracţiunilor care o pot ocaziona; stabilirea unei limite pentru durata executării măsurii; condiţiile de întocmire a proceselor-verbale de sinteză care consemnează conversaţiile interceptate; măsurile de precauţie ce trebuie luate pentru a comunica înregistrările efectuate, intacte şi complete, în vederea eventualului control de către judecător şi de către apărare; circumstanţele în care poate sau trebuie să se facă ştergerea sau distrugerea benzilor respective, în special după o neîncepere a urmăririi sau după o punere în libertate (Valenzuela Contreras c. Spaniei, Hotărârea din 30 iulie 1998, Culegere 1998-V, § 46 in fine, p. 1925 , Hotărârea din 1 iulie 2008 în Cauza Calmanovici c. României, Cererea nr. 42.250/02 , M.Of. nr. 283 din 30 aprilie 2009).
CORUPŢIE Secretul bancar şi cel profesional, cu excepţia secretului profesional al avocatului exercitat în condiţiile legii, nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale, şi nici instanţei de judecată. Procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000. ) În cazul în care dispune disjungerea în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie poate continua efectuarea urmăririi penale şi în cauza disjunsă. Urmărirea penală în cauzele privind infracţiunile de corupţie, săvârşite de militarii în activitate, se efectuează de procurori militari din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate Procurorii din cadrul structurii centrale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, M.Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competenţa structurilor teritoriale ale direcţiei, din dispoziţia motivată a procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie v. şi Participarea autorizată la anumite activităţi
CUPRINSUL RECHIZITORIULUI v. Rechizitoriul
CURTEA DE JUSTIŢIE are menirea generală de a asigura respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor comunitare (art. 164-160 CE, 136-160 CEEA, 31-45 CEDA)
C.E.D.O. , Pentru a asigura respectarea angajamentelor ce decurg pentru Înaltele Părţi Contractante din C.E.D.H. şi din Protocoalele sale, se înfiinţează o CEDO, cu funcţionare permanentă , potrivit art. 19 C.E.D.H. . Instanța europeană de contencios al drepturilor omului are competenţă asupra tuturor problemelor privind interpretarea şi aplicarea C.E.D.H. şi a Protocoalelor sale. Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară în numele fiecărei Înalte Părţi Contractante, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de trei candidaţi prezentaţi de Înalta Parte Contractantă. Judecătorii sunt aleşi pentru o perioadă de nouă ani, fără posibilitatea realegerii. Un judecător nu poate fi revocat din funcţie decât dacă ceilalţi judecători decid, cu o majoritate de două treimi, că el nu mai corespunde condiţiilor cerute. Audierea este publică, în afara cazului în care Curtea nu decide altfel, motivat de circumstanţe excepţionale.În orice etapă a procedurii, în mod confidenţial, Curtea se poate pune la dispoziţia părţilor interesate în scopul soluţionării pe cale amiabilă a cauzei, respectând drepturile omului prevăzute de C.E.D.H. şi Protocoalele sale. Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a C.E.D.H. sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi. Nicio dispoziţie din C.E.D.H. nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care această parte contractantă este parte. V și Accesul liber la justiţie; Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor ; Prejudiciu real
D
DAMNUM EMERGENS (lat. ) dauna efectiv suferită
DAREA ÎN URMĂRIRE se solicită şi se dispune pentru identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea unei persoane în scopul aducerii acesteia în faţa organelor judiciare ori punerii în executare a anumitor hotărâri judecătoreşti. ; d. u. se solicită şi se dispune în următoarele cazuri: nu s-a putut executa un mandat de arestare preventivă, un mandat de executare a unei pedepse privative de libertate, o măsură educativă privativă de libertate, măsura internării medicale sau măsura expulzării, întrucât persoana faţă de care s-a luat una dintre aceste măsuri nu a fost găsită; persoana a evadat din starea legală de reţinere sau deţinere ori a fugit dintr-un centru educativ, centru de detenţie sau din unitatea în care executa măsura internării medicale; în vederea depistării unei persoane urmărite internaţional despre care există date că se află în România. D. u. se solicită de: organul de poliţie care a constatat imposibilitatea executării măsurii prevăzute , de administraţia locului de deţinere, centrul educativ sau unitatea medicală , de organul judiciar competent potrivit legii speciale. D. u. se dispune, prin ordin, de Inspectoratul General al Poliţiei Române, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti sau, după caz, de inspectoratul de poliţie judeţean, sesizat potrivit alin. (3).. Ordinul de dare în urmărire se comunică în cel mai scurt timp organelor competente să elibereze paşaportul, care au obligaţia să refuze eliberarea paşaportului sau, după caz, să ridice provizoriu paşaportul pe durata măsurii, precum şi organelor de frontieră pentru darea în consemn.;de asemenea, ordinul de dare în urmărire se comunică în copie: celui în faţa căruia urmează să fie adusă persoana urmărită în momentul prinderii; organului judiciar competent care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire. Ordinul de dare în urmărire se pune în executare de îndată de către structurile competenteale Ministerului Administraţiei şi Internelor care vor desfăşura, la nivel naţional, activităţi de identificare, căutare, localizare şi prindere a persoanei urmărite; instituţiile publice sunt obligate să sprijine, în condiţiile legii şi conform competenţelor legale, organele de poliţie care efectuează urmărirea unei persoane date în urmărire; activitatea de urmărire a unei persoane arestate preventiv, desfăşurată de organele de poliţie, este supravegheată de procurori anume desemnaţi din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie se află sediul instanţei competente care a soluţionat în fond propunerea de arestare preventivă. Când mandatul de arestare preventivă a fost emis într-o cauză de competenţa Parchetului de pe lângă I. C. C. J., supravegherea activităţii de urmărire revine procurorului care efectuează sau a efectuat urmărirea penală în cauză. În celelalte cazuri, activitatea de urmărire a persoanelor date în urmărire este supravegheată de procurori anume desemnaţi din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie se află sediul instanţei de executare ori al altei instanţe competente potrivit legii speciale.În vederea identificării, căutării, localizării şi prinderii persoanelor date în urmărire pot fi efectuate, în condiţiile prevăzute de lege, următoarele activităţi: supravegherea tehnică; reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei şi a obiectelor; percheziţia; ridicarea de obiecte sau înscrisuri. Supravegherea tehnică, reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei şi a obiectelor şi percheziţia pot fi dispuse, la cererea procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliţie care efectuează urmărirea persoanei date în urmărire, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, dacă acesta apreciază că identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea persoanelor date în urmărire nu pot fi făcute prin alte mijloace ori ar fi mult întârziate. Ridicarea de obiecte sau înscrisuri în vederea identificării, căutării, localizării şi prinderii persoanelor date în urmărire poate fi dispusă de procurorul care supraveghează activitatea organelor de poliţie ce efectuează urmărirea persoanei date în urmărire. Urmărirea se revocă în momentul prinderii persoanei urmărite sau atunci când au dispărut temeiurile care au justificat darea în urmărire. Revocarea se dispune prin ordin de Inspectoratul General al Poliţiei Române. Procurorul care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire dispune de îndată încetarea activităţilor de supraveghere luate conform art. 524, informând despre aceasta judecătorul de drepturi şi libertăţi. Art. 521, alin. (4) a fost modificat prin Legea 146/2021 .
DATE CU CARACTER PERSONAL În interpretarea şi aplicarea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 544/2001 şi art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 677/2001, numele şi prenumele unei persoane reprezintă informaţii referitoare la d. c. p., indiferent dacă, într-o situaţie dată, sunt sau nu suficiente pentru identificarea persoanei. Noţiunile de “ d. c. p.” (sau “informaţia cu privire la datele personale”) şi de “informaţii de interes public” sunt definite de lege: de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 544/2001, potrivit cărora “prin informaţie cu privire la datele personale se înţelege orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă”, şi de dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 677/2001, conform cărora reprezintă “ d. c. p. – orice informaţii referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă; o persoană identificabilă este acea persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau la mai mulţi factori specifici identităţii sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale”; de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 544/2001, care statuează că “prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei”.d. c. p. se subsumează noţiunii generale de “informaţii” şi, în măsura în care privesc activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, sunt susceptibile să reprezinte informaţii de interes public, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 544/2001. Pentru a intra însă efectiv în această categorie trebuie îndeplinită o condiţie suplimentară, respectiv aceea de a afecta capacitatea de exercitare a funcţiei publice. În lipsa îndeplinirii acestei condiţii, d. c. p. sunt exceptate de la liberul acces al cetăţenilor; este indiferent dacă într-o situaţie dată acestea sunt sau nu suficiente pentru identificarea persoanei. Dispoziţiile legale nu condiţionează protecţia datelor personale de îndeplinirea unei astfel de condiţii, iar această situaţie îşi găseşte justificarea în împrejurarea că datele pot fi completate din lte surse accesibile persoanei interesate. Dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 544/2001 şi art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 677/2001 trebuie interpretate în sensul că numele şi prenumele unei persoane reprezintă informaţii referitoare la d.c.p., indiferent dacă într-o situaţie dată sunt sau nu suficiente pentru identificarea persoanei. Legea nu reglementează expres situaţia când informaţiile de interes public şi informaţiile cu privire la d.c.p. sunt prezente în cuprinsul aceluiaşi document, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiilor, prilej pentru instanţa de trimitere de a formula cea de-a doua întrebare. Legea trebuie interpretată în sensul că fiecare tip de informaţie are regimului ei juridic care nu poate fi extins asupra celuilalt tip, ceea ce înseamnă că, atunci când informaţiile sunt cuprinse în acelaşi document, acesta va fi făcut accesibil într-o formă cenzurată, prin eliminarea tuturor informaţiilor referitoare la o persoană identificată sau identificabilă. (Î. C. C. J. , Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept, Decizia nr. 37/2015 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în Dosarul nr. 8.392/118/2014)
DATELE INFORMATICE sunt orice reprezentare de fapte, informaţii sau concepte sub o formă adecvată prelucrării într-un sistem informatic, inclusiv un program capabil să determine executarea unei funcţii de către un sistem informatic. v. Conservarea datelor informatice
DECLARAREA RECURSULUI ÎN CASAŢIE Pot formula cerere de recurs în casaţie: procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă;inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal;partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă. Până la închiderea dezbaterilor la instanţa de recurs, părţile şi procurorul îşi pot retrage recursul în casaţie declarat. Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deţinere. Declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de recurs.Reprezentanţii legali pot retrage recursul în casaţie cu respectarea, în ceea ce priveşte latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă. Inculpatul minor nu poate retrage recursul în casaţie declarat personal sau de reprezentantul său legal.Recursul în casaţie declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior. Decizia instanţei de apel prin care a fost respins apelul nu poate fi atacată cu recurs în casaţie de persoanele care nu au exercitat calea de atac a apelului ori când apelul acestora a fost retras. Prin Dec. nr. 432 din 21 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penal Curtea Constituțională constată că dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (2) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. Prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial at României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, a constatat că dispoziţiile din Codul de procedură civilă cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin. (3) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. Curtea constată că, prin decizia anterior menţionată, nu a făcut distincţie între obligativitatea redactării cererii de recurs numai prin avocat, pe de-o parte, şi exercitarea şi susţinerea recursului numai prin avocat, pe de altă parte, apreciind că ambele soluţii legislative vin în contradicţie cu prevederile art. 21 şi art. 24 din Constituţie. Curtea apreciază că această concluzie reiese şi din faptul că în dispozitivul Dec. i anterior menţionate, instanţa de contencios constituţional a utilizat sintagma “menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat”, fără a distinge între cele două situaţii. În continuare, în ceea ce priveşte reglementările procesual penale, Curtea observă că, potrivit art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul procesului penal, potrivit art. 83 lit. c) din Codul de procedură penală, inculpatul are, pe lângă alte drepturi, dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu. Curtea observă că desemnarea unui avocat din oficiu nu este obligatorie în toate cazurile, potrivit art. 90 din Codul de procedură penală, asistenţa juridică a inculpatului fiind obligatorie doar când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege; în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea; în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. Totodată, în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, Curtea observă că dispoziţiile procesual penale nu impun obligativitatea desemnării unui avocat din oficiu pentru asistarea acestora. Potrivit art. 20 alin. (6) din Codul de procedură penală: “În cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care părţile civile nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele”. Art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, M. Of. nr. 327 din 25 aprilie 2008, dispune în sensul că ajutorul public judiciar prevăzut de această ordonanţă de urgenţă se acordă în cauze civile, comerciale, administrative, de muncă şi asigurări sociale, precum şi în alte cauze, cu excepţia celor penale. În faza judecăţii, în ceea ce priveşte inculpatul, asistenţa juridică este obligatorie numai în anumite situaţii descrise în dispoziţiile art. 90 din Codul de procedură penală, iar, în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, desemnarea unui avocat din oficiu este dispusă numai în situaţii extraordinare caracterizate de numărul mare de persoane care nu au interese contrarii. În expunerea de motive ce a însoţit proiectul Codului de procedură penală, nu se face nicio menţiune în acest sens, precizându-se doar că în considerarea faptului că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, aceasta “presupune analiza conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Faţă de specificul acestei căi extraordinare de atac, proiectul impune condiţii stricte cu privire la cuprinsul cererii de recurs în casaţie în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege”. Prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, s-a statuat că un astfel de scop urmărit de legiuitor este un scop legitim, aceeaşi concluzie fiind valabilă şi în cauza de faţă. , Curtea a reţinut că măsura obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat în calea de atac a recursului este in abstracto o măsură adecvată pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale şi necesară pentru atingerea scopului urmărit. Accesul la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Aceste condiţionări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta (paragraful 25). Prin instituirea obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat ca o condiţie de admisibilitate a exercitării căii de atac a recursului, legiuitorul a reglementat o limită a accesului liber la justiţie, aspect care se constituie într-o veritabilă intervenţie a statului în configurarea şi structurarea acestui drept fundamental. De asemenea, Curtea a constatat că, de principiu, o asemenea intervenţie a statului este permisă tocmai datorită naturii dreptului prevăzut la art. 21 din Constituţie, drept care presupune, în mod intrinsec, o reglementare statală (paragraful 28). Întrucât exercitarea căilor de atac reprezintă o faţetă a accesului liber la justiţie şi fiind vorba de o intervenţie etatică, Curtea Constituţională a analizat, prin prisma unui test de proporţionalitate dezvoltat în jurisprudenţa sa, dacă limitele impuse acestui drept, prin intervenţia legiuitorului – respectiv reglementarea obligativităţii reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului – reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată cu obiectivul urmărit şi care să nu transforme dreptul într-unui iluzoriu/teoretic. În urma efectuării testului de proporţionalitate, măsura reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului nu este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, respectiv cele consacrate de art. 21 şi art. 24 din Constituţie (paragraful 50). Curtea a mai reţinut că dispoziţiile legale criticate au afectat şi dreptul la apărare din perspectiva intimatului ca o consecinţă a exercitării dreptului de acces liber la justiţie realizat de recurent, însă dispoziţiile legale criticate încalcă art. 24 din Constituţie, garanţie a dreptului la un proces echitabil şi din perspectiva recurentului, din moment ce această dispoziţie constituţională nu vizează doar apărarea în procesul desfăşurat în faţa primei instanţe de judecată, ci şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată care sunt considerate greşite de către una sau alta din părţile din proces. În situaţia în care partea interesată este împiedicată să exercite calea de atac, aceasta nu îşi va putea valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de recurs (paragraful 51). Obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului acestui drept fundamental într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează substanţa dreptului la apărare astfel cum este configurat în Constituţie. Or, legiuitorul nu poate da dreptului la apărare garantat de Constituţie valenţe care, practic, contravin caracterului său de garanţie a dreptului la un proces echitabil (paragraful 52). Soluţia legislativă criticată creează premisele transformării liberului acces la justiţie şi a dreptului la apărare în drepturi iluzorii, fapt care nu este de natură să conducă la consolidarea continuă, firească, a statului de drept, ceea ce atrage neconstituţionalitatea acesteia (paragraful 54). Având în vedere că reglementarea procesual penală este similară celei procesual civile, Curtea apreciază că cele reţinute în Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, precitată, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile criticate în cauza de faţă. Astfel, Curtea constată că se impune admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi constatarea că dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (2) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. Art. 436, alin. (2) a fost abrogat prin Ordonanța de urgență 70/2016. v. Recursul în casaţie
DECLARAREA ŞI SOLUŢIONAREA CONTESTAŢIEI Calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel. Pot face contestaţie procurorul şi subiecţii procesuali la care hotărârea atacată se referă, precum şi persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate prin aceasta, în termen de 3 zile, care curge de la pronunţare pentru procuror şi de la comunicare pentru celelalte persoane. Contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, la instanţa care a pronunţat hotărârea care se atacă şi se motivează până la termenul stabilit pentru soluţionare. La soluţionarea contestaţiei; în cadrul acestor limite, la soluţionarea contestaţiei împotriva încheierii privind o măsură preventivă se poate dispune o măsură mai puţin gravă decât cea solicitată sau decât cea dispusă prin încheierea contestată ori se pot modifica obligaţiile din conţinutul măsurii contestate. Contestaţia se soluţionează de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, respectiv de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară celei sesizate sau, după caz, de către instanţa superioară celei sesizate, respectiv de completul competent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în şedinţă publică, cu participarea procurorului. La soluţionarea contestaţiei se citează persoana care a făcut contestaţia, precum şi subiecţii procesuali la care hotărârea atacată se referă, dispoziţiile art. 90 şi art. 91 aplicându-se în mod corespunzător. Contestaţia se soluţionează prin Dec. , care nu este supusă niciunei căi de atac, putându-se pronunţa una dintre următoarele soluţii:respingerea contestaţiei, cu menţinerea hotărârii atacate:când contestaţia este tardivă sau inadmisibilă;când contestaţia este nefondată;admiterea contestaţiei şi:desfiinţarea hotărârii atacate şi soluţionarea cauzei;desfiinţarea hotărârii atacate şi dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul sau completul care a pronunţat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate dispoziţiile privind citarea. Prin Dec. nr. 4 din 29 septembrie 2014 referitoare la examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 203 alin. (5) şi art. 4251 alin. (1) din Codul de procedură penală, în sensul de a stabili care dispoziţii sunt aplicabile, respectiv dacă şedinţa de judecată prin care este soluţionată, în cursul urmăririi penale şi în procedura de cameră preliminară, contestaţia formulată împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi şi de cameră preliminară privind măsurile preventive are loc în camera de consiliu sau se desfăşoară în şedinţă publică şi dacă hotărârea adoptată este o încheiere sau o Dec. , Înalta Curtea de Casație și Justiție stabileşte că în cursul urmăririi penale şi al procedurii de cameră preliminară contestaţia împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi sau, după caz, a judecătorului de cameră preliminară privitoare la măsurile preventive se soluţionează în camera de consiliu, prin încheiere motivată, care se pronunţă în camera de consiliu. Prin Dec. nr. 16 din 24 septembrie 2019 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept: “Dacă serviciul de probaţiune face parte din categoria subiecţilor procesuali la care hotărârea atacată se referă, în sensul art. 4251 alin. (2) din Codul de procedură penală raportat la art. 34 din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 29 din Codul de procedură penală care definesc noţiunea de subiect procesual şi respectiv de participant la procesul penal”, Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ stabileşte că în cadrul procedurii de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prevăzută de art. 583 din Codul de procedură penală, serviciul de probaţiune este un subiect procesual la care hotărârea atacată se referă, în accepţiunea art. 4251 alin. (2) teza I din Codul de procedură penală raportat la art. 34 teza finală din acelaşi cod. Dispoziţiile art. 4251 alin. (2) din Codul de procedură penală referitoare la calea de atac a contestaţiei fac parte din titlul III al Părţii speciale şi nu sunt contrare prevederilor cuprinse în capitolul IV din titlul V al Părţii speciale, ci mai mult aduc precizări cu privire la titularii contestaţiei, aşa încât sunt incidente în procedura revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Dispoziţiile art. 4251 alin. (2) din Codul de procedură penală prevăd că “Pot face contestaţie procurorul şi subiecţii procesuali la care hotărârea atacată se referă, precum şi persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate prin aceasta, în termen de 3 zile, care curge de la pronunţare pentru procuror şi de la comunicare pentru celelalte persoane, dispoziţiile art. 411 alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător.” Legiuitorul a reglementat în conţinutul normei mai sus menţionate titularii contestaţiei, respectiv procurorul, subiecţii procesuali, fără a face vreo distincţie cu privire la aceştia, în condiţiile în care în art. 29 din Codul de procedură penală referitor la participanţii în procesul penal sunt evidenţiaţi subiecţii procesuali principali şi alţi subiecţi procesuali (subiecţii procesuali principali, stabiliţi în art. 33 din Codul de procedură penală, sunt suspectul şi persoana vătămată, iar ceilalţi subiecţi procesuali prevăzuţi în art. 34 din acelaşi cod: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale) şi persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate, termenul şi momentul de la care curge. Serviciul de probaţiune este un organ prevăzut de lege ce are drepturi, obligaţii şi atribuţii în procedura de revocare sau anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, care a şi sesizat instanţa competentă pentru a dispune, reprezentând un subiect procesual în accepţiunea dispoziţiilor art. 34 teza finală din Codul de procedura penală ce dobândeşte şi calitate procesuală activă de a formula contestaţie împotriva sentinţei pronunţate în procedura reglementată de art. 583 din Codul de procedură penală. Serviciul de probaţiune are “puterea de a acţiona în justiţie” în procedura de revocare sau anulare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, cu atât mai mult are legitimitatea procesuală de a exercita calea de atac prevăzută de lege (legitimatio ad causam).Calitatea serviciului de probaţiune de “subiect procesual la care hotărârea atacată se referă”, în ipoteza în care ca subiect procesual a sesizat instanţa în procedura revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, decurge din faptul că, în ipoteza menţionată, instanţa se pronunţă, prin hotărârea atacată, asupra sesizării serviciului de probaţiune.Hotărârea prin care instanţa admite sau respinge sesizarea serviciului de probaţiune privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie o hotărâre care “se referă” atât prin dispozitiv, cât şi prin considerente la acest subiect procesual.În consecinţă, în ipoteza în care a sesizat instanţa în vederea revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, serviciul de probaţiune este titular al căii de atac a contestaţiei împotriva hotărârii prin care instanţa se pronunţă asupra revocării suspendării şi este inclus în sfera “subiecţilor procesuali la care hotărârea atacată se referă”. În raport cu cele arătate se va admite sesizarea formulată în cauză, ca urmare a interpretării sistematice a dispoziţiilor generale şi speciale din Codul de procedură penală, prin corelare a art. 583 din Codul de procedură penală cu art. 29, art. 34 şi a art. 597 alin. (5) raportat la art. 4251 alin. (2) din Codul de procedură penală, precum şi cu dispoziţiile menţionate din Legea nr. 252/2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune, M. Of. nr. 512 din 14 august 2013, cu modificările şi completările ulterioare, aşa încât în procedura revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere serviciul de probaţiune ca titular al sesizării este şi titular al căii de atac prevăzute de lege, în calitate de subiect procesual, împotriva hotărârii prin care se soluţionează sesizarea. Art. 4251 a fost introdus prin Ordonanța de urgență nr. 3/2014 . v. Contestaţia
DECLARAŢIA SOLEMNĂ A MARTORULUI v. Jurământul şi declaraţia solemnă a martorului
DECLINAREA DE COMPETENŢĂ Instanţa care îşi declină competenţa trimite, de îndată, dosarul instanţei de judecată desemnate ca fiind competentă prin hotărârea de declinare; dacă declinarea a fost determinată de competenţa materială sau după calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate menţine, motivat, probele administrate, actele îndeplinite şi măsurile dispuse de instanţa care şi-a declinat competenţa; în cazul declinării pentru necompetenţă teritorială, probele administrate, actele îndeplinite şi măsurile dispuse se menţin; hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă căilor de atac.
DEGRADAREA MILITARĂ Pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către judecătorul delegat cu executarea a unei copii de pe dispozitivul hotărârii comandantului unităţii militare în a cărei evidenţă este luată persoana condamnată, respectiv centrului militar judeţean sau zonal de la domiciliul condamnatului.
DELEGAREA Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune, în condiţiile comisiei rogatorii , efectuarea unui act de procedură şi prin d. ; d. poate fi dată numai unui organ sau unei instanţe de judecată ierarhic inferioare. v. Comisia rogatorie, Efectuarea urmăririi penale de către procuror
DELIBERAREA o fac numai membrii completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea, în secret; completul de judecată deliberează mai întâi asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra chestiunilor de drept; d poartă asupra existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului, asupra stabilirii pedepsei, asupra stabilirii măsurii educative ori măsurii de siguranţă, dacă este cazul să fie luată, precum şi asupra deducerii duratei măsurilor preventive privative de libertate şi a internării medicale; completul de judecată deliberează şi asupra reparării pagubei produse prin infracţiune, asupra măsurilor preventive şi asigurătorii, a mijloacelor materiale de probă, a cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei. D. şi pronunţarea hotărârii se fac în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor; în situaţii excepţionale, când, raportat la complexitatea cauzei, d. şi pronunţarea nu pot avea loc în termen , instanţa poate amâna pronunţarea o singură dată pentru cel mult 15 zile; preşedintele completului informează părţile prezente asupra datei la care se va pronunţa hotărârea.
DENUNŢUL este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni; d. se poate face numai personal, dispoziţiile privind plângerea aplicându-se în mod corespunzător.
DEPARTAMENTUL PENTRU LUPTA ANTIFRAUDĂ are calitatea de organ de constatare, în privinţa faptelor care pot constitui infracţiuni ce aduc atingere intereselor financiare ale UE în România. Departamentul poate, la solicitarea procurorului, să efectueze controale cu privire la respectarea dispoziţiilor legale în materia protejării intereselor financiare ale UE.
DESEMNAREA UNUI REPREZENTANT AL PERSOANELOR VĂTĂMATE În situaţia în care în cauză există un număr mare de persoane vătămate care nu au interese contrarii, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care persoanele vătămate nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele. Încheierea sau ordonanţa va fi comunicată persoanelor vătămate, care trebuie să încunoştinţeze, în termen de 3 zile de la primirea comunicării, procurorul sau instanţa în cazul în care refuză să fie reprezentaţi prin avocatul desemnat din oficiu. Toate actele de procedură comunicate reprezentantului sau de care reprezentantul a luat cunoştinţă sunt prezumate a fi cunoscute de către persoanele reprezentate.
DESFĂŞURAREA ŞEDINŢEI DE JUDECATĂ v. Notele privind desfăşurarea şedinţei de judecată
DESFIINŢAREA HOTĂRÂRII ŞI CONŢINUTUL Dec. I v. Recursul în casaţie
DESPĂGUBIRILE CIVILE ŞI CHELTUIELILE JUDICIARE Dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile.
DETENŢIA ÎN AŞTEPTAREA JUDECĂŢII poate fi dispusă numai dacă există suspiciuni întemeiate că persoana respectivă a comis infracţiunea de care este acuzată şi dacă există motive întemeiate pentru a crede că există unul sau mai multe dintre următoarele:pericolul de a fugi;pericolul de a împiedica cursul justiţiei;pericolul de a comite o infracţiune gravă.Chiar atunci când nu poate fi demonstrată existenţa unuia dintre pericolele mai sus menţionate, detenţiunea în aşteptarea judecării poate fi totuşi justificată, în mod excepţional, în anumite cazuri de infracţiuni deosebit de grave.Atunci când analizează dacă trebuie dispusă detenţiunea în aşteptarea judecării, autoritatea judecătorească va ţine cont de circumstanţele cazului individual şi mai ales de factori cum sunt :natura şi gravitatea infracţiunii,importanţa dovezilor că persoana respectivă a comis infracţiunea,pedeapsa care poate fi impusă în eventualitatea condamnării,caracterul, antecedentele şi situaţia personală şi socială ale persoanei respective şi, mai ales, legăturile sale cu comunitatea,comportamentul persoanei respective, mai ales modul în care şi-a îndeplinit orice obligaţie care i-a fost impusă în cursul procedurilor penale anterioare. Când examinează dacă poate fi evitată detenţiunea în aşteptarea judecării, autoritatea judecătorească va lua în considerare toate măsurile alternative disponibile, care pot include următoarele:promisiunea persoanei respective să se prezinte înaintea autorităţii judecătoreşti cum şi când i se cere şi să nu împiedice cursul justiţiei,obligaţia de a locui la o adresă specificată (de ex. acasă, cămin, o instituţie specializată pentru minori etc.) în condiţiile impuse de autoritatea judecătorească,restricţia de a părăsi sau a merge într-un sau district loc specificat făreă autorizaţie,ordinul de a raporta periodic anumitor autorităţi (de ex. curţii, poliţiei etc.),predarea paşaportului sau a altor acte de identitate,prevederea cauţiunii sau a altor forme de garanţie pentru persoana respectivă, ţinând cont de mijloacele sale materiale,prevederea unei garanţii,supravegherea şi asistenţa asigurate de o agenţie numită de autoritatea judecătorească. Potrivit Recomandării nr.11(80) a Comitetului de miniștri al Consiliului Europei cu privire la detențiunea în așteptarea judecării, adoptată la 27 iunie 1980, statele membre trebuie să se asigure că legislația și practica lor în cazuri care implică detențiunea în așteptarea procesului se călăuzesc după anumite principii, printre care și cel statuat la art. II pct.13 potrivit căruia „Detențiunea în așteptarea judecării nu se va prelungi mai mult decât este necesar în lumina obiectivelor stabilite în principiul 3, nici nu va fi continuată dacă perioada petrecută în detențiune în așteptarea judecării ar fi disproporționată față de sentința care poate fi pronunțată în cazul condamnării”, întrucât „este de dorit, din motive umanitare și sociale, reducerea aplicării detențiunii în așteptarea judecării la un minimum compatibil cu interesele justiției” (preambulul recomandării).
DEZBATERILE Au loc în următoarea ordine: procurorului, persoanei vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi inculpatului; preşedintele poate da cuvântul şi în replică; durata concluziilor procurorului, ale părţilor, ale persoanei vătămate şi ale avocaţilor acestora poate fi limitată; preşedintele are dreptul să îi întrerupă pe cei care au cuvântul, dacă în susţinerile lor depăşesc limitele cauzei ce se judecă;pentru motive temeinice dezbaterile pot fi întrerupte. Întreruperea nu poate fi mai mare de 3 zile. v. Reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor
DIES A QUO NON COMPUTATOR PRO IN TERMINO (lat. ) ziua până la care nu se compută termenul
DIES INCEPTUS PRO ADIMPLETO HABETUR (lat. ) ziua începută se consideră împlinită
DIRECŢIA DE INVESTIGARE A INFRACŢIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ŞI TERORISM În cadrul DIICOT sunt numiţi, prin ordin al procurorului-şef al DIICOT, cu avizul miniştrilor de resort, specialişti cu înaltă calificare în domeniul prelucrării şi valorificării informaţiilor, economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice sau de specialitate în activitatea de urmărire penală. Specialiştii prevăzuţi în Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a DIICOT, M.Of. nr. 1.089 din 23 noiembrie 2004 au calitatea de funcţionar public şi îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control nemijlocit al procurorilor din DIICOT Specialiştii au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru funcţionarii publici, cu excepţiile prevăzute în prezenta lege. De asemenea, specialiştii beneficiază, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la art. 11 şi 23 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare. Constatarea tehnico-ştiinţifică efectuată din dispoziţia scrisă a procurorului de către specialiştii prevăzuţi mai sus constituie mijloc de probă, .
DIRECŢIA NAŢIONALĂ ANTICORUPŢIE Unul dintre obiectivele importante stabilite prin Programul Naţional de Prevenire a Corupţiei, aprobat prin H.G. nr. 1065 din 25 octombrie 2001, M. Of. nr. 728 din 15 noiembrie 2001, a fost crearea unei structuri specializate de combatere a corupţiei. Parchetul Naţional Anticorupţie este o structură autonomă în cadrul Ministerului Public, conceput ca un parchet specializat cu atribuţii pe întreg teritoriul ţării, şi nu pe lângă instanţele judecătoreşti. Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 43/2002 (aprobată ulterior prin Legea nr. 503/2002) s-a înfiinţat, la nivel naţional, Parchetul Naţional Anticorupţie, ca parchet specializat în combaterea infracţiunii de corupţie, şi anume „pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000”.
Potrivit art. 13 din Ordonanţa de urgenţă nr. 43/2002, sunt de competenţa fostului Parchet Naţional Anticorupţie „infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000” deci numai marea corupţie şi corupţia de mijloc, „în funcţie de calitatea persoanelor care săvârşesc sau faţă de care se săvârşesc faptele şi în raport cu sectoarele de activitate unde acestea se comit”(se arată în mod expres în art. 5 alin. 1). Pe de altă parte, potrivit art. 72 alin. (2) fraza a II-a din Constituţie, urmărirea şi trimiterea în judecată penală a deputaţilor şi senatorilor se poate face numai de către Parchetul de pe lângă I. C. C. J. . Parchetul Naţional Anticorupţie trebuia să fie o direcţie, Naţională, Anticorupţie, dar în compunerea Parchetului de pe lângă I. C. C. J. . Tribunalul judecă în primă instanţă infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau D. N. A. , dacă nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe ierarhic superioare; la judecarea cauzelor şi la soluţionarea propunerilor, contestaţiilor, plângerilor sau a oricăror alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de D. N. A. potrivit legii vechi, precum şi a celor care au rămas în competenţa acesteia în condiţiile alin. (1), participă procurori din cadrul D. N. A. (v art. 5 din L. nr. 255/2013). Având în vedere necesitatea concentrării imediate a întregii capacităţi de acţiune a D. N. A. în realizarea obiectivului pentru care a fost înfiinţată această structură specializată, astfel încât să se asigure continuarea progreselor în combaterea marii corupţii, luând în considerare faptul că din totalul cauzelor de soluţionat de către D. N. A. aproximativ 30% reprezintă dosarele care au ca obiect infracţiuni de evaziune fiscală, înşelăciune şi fraudă vamală cu un prejudiciu mai mare decât echivalentul în lei a 1 milion euro (spre exemplu, în anul 2012 au fost înregistrate 1.057 de dosare având ca obiect astfel de infracţiuni, respectiv evaziune fiscală – 708, înşelăciune – 335 şi infracţiuni prevăzute de Codul vamal – 30, iar în 2011 au fost înregistrate 1.066 de dosare, respectiv evaziune fiscală – 672, înşelăciune – 364, infracţiuni prevăzute de Codul vamal – 14), ţinând cont de faptul că distincţia dintre cauzele de aceeaşi natură în funcţie de cuantumul prejudiciului a determinat, numai la nivelul anului 2012, ca un procent de 39% dintre soluţiile pronunţate să fie reprezentat de declinări către alte unităţi de parchet, prin eliminarea din competenţa D. N. A. a infracţiunilor de evaziune fiscală, înşelăciune şi a celor la regimul vamal cu un prejudiciu mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro, această structură specializată se va putea concentra mai bine pe combaterea marii corupţii. Ţinând cont de faptul că analiza soluţiilor dispuse în aceste cauze a demonstrat că nu există o legătură directă între fenomenul evaziunii fiscale sau fraudei şi cel al marii corupţii, de natură să justifice competenţa D. N. A. pentru investigarea infracţiunilor menţionate, luând în considerare faptul că trecerea competenţei de efectuare a urmăririi penale pentru aceste infracţiuni la parchetele de pe lângă instanţe va determina reducerea duratei anchetelor, având în vedere că dosarele s-ar împărţi între cele 42 de parchete de pe lângă tribunale, iar urmărirea penală va fi efectuată de către organele de cercetare penală, activitatea suplimentară putând fi gestionată cu resursele existente (totodată, cauzele înregistrate la D. N. A. anterior intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se soluţionează în continuare de către această structură), având în vedere obiectivele asumate de statul român în cadrul Mecanismului de cooperare şi verificare şi recomandările formulate de experţii Comisiei Europene şi pentru a putea asigura funcţionarea optimă a D. N. A. , în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată, Guvernul României a adoptat Ordonanţă de urgenţă nr. 63 din 19 iunie 2013 pentru modificarea art. 13 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind D. N. A. (M. Of. nr. 377 din 26 iunie 2013). D. N. A. este competentă să efectueze urmărirea penală, dacă s-a cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro, în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 246, 247, 248 şi 2481 din Codul penal anterior. Cauzele înregistrate la D. N. A. anterior intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă se soluţionează de către această structură specializată. Astăzi, sunt de competenţa D. N. A. infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii: a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro; b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către: deputaţi; senatori; membrii din România ai Parlamentului European; membrul desemnat de România în Comisia Europeană; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat şi asimilaţii acestora; consilieri ai miniştrilor; judecătorii Î. C, C. J. şi ai Curţii Constituţionale; ceilalţi judecători şi procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; preşedintele Consiliului Legislativ şi locţiitorul acestuia; Avocatul Poporului şi adjuncţii săi; consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale; consilierii de stat ai prim-ministrului; membrii şi auditorii publici externi din cadrul Curţii de Conturi a României şi ai camerelor judeţene de conturi; guvernatorul, prim-viceguvernatorul şi viceguvernatorii Băncii Naţionale a României; preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Concurenţei; ofiţeri, amirali, generali şi mareşali; ofiţeri de poliţie; preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene; primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii municipiilor; consilieri judeţeni; prefecţi şi subprefecţi; conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale şi persoanele cu funcţii de control din cadrul acestora, cu excepţia conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi a persoanelor cu funcţii de control din cadrul acestora; avocaţi; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care deţin funcţii de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi al societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, al instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la art. 293 şi 294 din Codul penal. (2) Infracţiunile c intereselor financiare ale UE sunt de competenţa D. N. A. . (3) Sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute la art. 246, 297 şi 300 din Codul penal, dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro. (4) Procurorii din cadrul D. N. A. efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1) – (3). (5) În cazul în care dispune disjungerea în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul D. N. A. poate continua efectuarea urmăririi penale şi în cauza disjunsă. (6) Urmărirea penală în cauzele privind infracţiunile prevăzute la alin. (1)-(3), săvârşite de militarii în activitate, se efectuează de procurori militari din cadrul D. N. A. , indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate (text modificat prin art. 115 din Legea nr. 187/2012, Art. 115 a fost abrogat ulterior prin art. 109 din Legea nr. 255/2013. Modificat prin Legea nr. 255/ 2013).
DISJUNGEREA ACŢIUNII CIVILE poate fi dispună atunci cândsoluţionarea acesteia determină depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a acţiunii penale; soluţionarea acţiunii civile rămâne în competenţa instanţei penale; disjungerea se dispune de către instanţă din oficiu ori la cererea procurorului sau a părţilor; probele administrate până la disjungere vor fi folosite la soluţionarea acţiunii civile disjunse; încheierea prin care se disjunge acţiunea civilă este definitivă.
DISJUNGEREA CAUZELOR Pentru motive temeinice privind mai buna desfăşurare a judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea acesteia cu privire la unii dintre inculpaţi sau la unele dintre infracţiuni; d.c. se dispune de instanţă, prin încheiere, din oficiu sau la cererea procurorului ori a părţilor.
DISPARIŢIA DOSARULUI SAU ÎNSCRISULUI v. Reconstituirea înscrisului sau dosarului
DISPOZITIVUL v. Hotărârea
DISPOZIŢIILE CU PRIVIRE LA MĂSURILE PREVENTIVE Instanţa are obligaţia ca, prin hotărâre, să se pronunţe asupra menţinerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat. În caz de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv. De asemenea, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţă:o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive;o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii, arestului la domiciliu şi arestării preventive;o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea executării sub supraveghere;c)o pedeapsă cu amendă, care nu însoţeşte pedeapsa închisorii;o măsură educativă neprivativă de libertate. Hotărârea pronunţată cu privire la măsurile preventive este executorie.Hotărârea pronunţată în condiţiile alin. (1)-(3) cu privire la măsurile preventive este executorie. Când, potrivit dispoziţiilor prevăzute la alin. (1)-(3), inculpatul este pus în libertate, instanţa comunică aceasta administraţiei locului de deţinere. Inculpatul condamnat de prima instanţă şi aflat în stare de arest preventiv este liberat de îndată ce durata reţinerii şi cea a arestării devin egale cu durata pedepsei pronunţate, deşi hotărârea nu este definitivă. Liberarea se dispune de administraţia locului de deţinere, căreia i se comunică, îndată după pronunţarea hotărârii, o copie de pe dispozitiv sau extras. În caz de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii faţă de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune, instanţa va dispune restituirea sumei depuse drept cauţiune, dacă nu s-a dispus plata din aceasta a despăgubirilor acordate pentru repararea pagubelor şi dacă nu s-a dispus plata din cauţiune prevăzută la art. 217 alin. (7). Instanţa dispune confiscarea cauţiunii dacă măsura controlului judiciar pe cauţiune a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, pentru motivele arătate la art. 217 alin. (12), şi nu s-a dispus plata din cauţiune a sumelor prevăzute la art. 217. Instanţa dispune confiscarea cauţiunii dacă măsura controlului judiciar pe cauţiune a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, pentru motivele arătate la art. 217 alin. (9), şi nu s-a dispus plata din cauţiune a sumelor prevăzute la art. 217. Durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea a 3 zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă. După pronunţarea hotărârii, până la sesizarea instanţei de apel, instanţa poate dispune, la cerere sau din oficiu, luarea, revocarea, înlocuirea sau menţinerea unei măsuri preventive cu privire la inculpatul condamnat, în condiţiile legii. Prin Dec. nr. 7 din 16 martie 2015 referitoare la recursul în interesul legii formulat de către de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, în vederea interpretării unitare a dispoziţiilor art. 399 din Codul de procedură penală cu privire la “măsurile preventive aplicabile minorilor, în sensul dacă la momentul soluţionării în primă instanţă, a acţiunii penale prin luarea unei măsuri educative, încetează de drept măsura preventivă dispusă anterior faţă de minor”, Î. C. C. J. stabileşte că la momentul soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale, prin pronunţarea unei măsuri educative, indiferent de natura acesteia, măsura arestării preventive, luată anterior faţă de inculpatul minor, încetează de drept, iar instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv. Utilizarea sintagmei “de îndată” în contextul pronunţării hotărârii în primă instanţă, în cadrul prevederilor care reglementează dispoziţiile primei instanţe în materia măsurilor preventive, conduce la concluzia că momentul punerii în libertate a inculpatului minor arestat preventiv este momentul soluţionării cauzei în primă instanţă, iar nu momentul rămânerii definitive a hotărârii primei instanţe. Dacă intenţia legiuitorului ar fi fost aceea de a nu conferi caracter executoriu dispoziţiei de punere în libertate a inculpatului minor arestat preventiv, nu ar fi utilizat sintagma “de îndată” în cuprinsul prevederilor art. 399 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pe de altă parte, este adevărat că dispoziţiile art. 399 alin. (4) din Codul de procedură penală nu prevăd explicit caracterul executoriu al dispoziţiei de punere în libertate a inculpatului minor arestat preventiv, cu privire la care prima instanţă a pronunţat o măsură educativă, însă caracterul executoriu al acestei dispoziţii rezultă, pe de o parte, aşa cum s-a arătat, din utilizarea sintagmelor “de îndată” şi “de asemenea”; iar, pe de altă parte, din efectele pe care le-ar produce o interpretare contrară. Astfel, a admite că dispoziţia de punere în libertate a inculpatului minor arestat preventiv cu privire la care prima instanţă a pronunţat o măsură educativă nu are caracter executoriu înseamnă a admite că inculpatul minor cu privire la care prima instanţă a pronunţat o măsură educativă neprivativă de libertate ar putea fi privat de libertate până la rămânerea definitivă a hotărârii şi a admite că inculpatul condamnat la pedeapsa amenzii ar putea fi privat de libertate până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. De altfel, nici dispoziţiile art. 399 alin. (4) C. pr. pen. nu prevăd caracterul executoriu al dispoziţiei de punere în libertate a inculpatului condamnat la pedeapsa amenzii, care nu însoţeşte pedeapsa închisorii, la care se face referire în art. 399 alin. (3) lit. c) din acelaşi cod. Or, pronunţarea unei măsuri educative neprivative de libertate sau a unei pedepse cu amendă, care nu însoţeşte pedeapsa închisorii, este incompatibilă cu menţinerea privării de libertate a inculpatului. Dispoziţiile legale menţionate trebuie corelate cu cele ale art. 241 C. pr. pen., care reglementează cazurile generale de încetare de drept a măsurilor preventive, fără ca legiuitorul să facă o enumerare limitativă a acestora, ci doar stabilind existenţa unor cazuri speciale în alin. (1) lit. d) al aceluiaşi text de lege, respectiv că măsurile preventive încetează de drept “În alte cazuri anume prevăzute de lege.” Un astfel de caz anume prevăzut de lege, care priveşte exclusiv măsura arestării preventive şi care se încadrează în dispoziţia art. 241 alin. (1) lit. d), este cazul prevăzut în art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, referitor la pronunţarea unei măsuri educative faţă de inculpatul minor arestat preventiv. Astfel, întrucât în dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, legiuitorul se referă la “o măsură educativă”, fără a face vreo distincţie între măsurile educative neprivative de libertate şi măsurile educative privative de libertate, rezultă că dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală privesc atât măsurile educative neprivative de libertate, cât şi măsurile educative privative de libertate. Aşa fiind, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) şi alin. (4) din Codul de procedură penală, la momentul soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale, prin pronunţarea unei măsuri educative, indiferent de natura acesteia, măsura arestării preventive luată anterior faţă de inculpatul minor încetează de drept, iar instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv. Prin Dec. nr. 44 din 16 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală şi ale art. 125 alin. (3) din Codul penal, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care se referă numai la măsurile educative neprivative de libertate. Curtea reţine că, în baza art. 350 alin. 3 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968, instanţa de fond era obligată să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţa una din măsurile educative prevăzute de art. 101 din Codul penal din 1969 (mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare sau internarea într-un institut medical-educativ), consecinţă care putea fi însă evitată de instanţă prin aplicarea unei pedepse, în condiţiile art. 100 din Codul penal din 1969, dacă aprecia că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului, la alegerea sancţiunii ţinându-se seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului. În plus, în situaţia în care ar fi luat faţă de minor măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, prima instanţă avea posibilitatea, potrivit art. 490 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, să dispună, prin aceeaşi hotărâre, punerea în executare de îndată a măsurii educative luate, caz în care, deşi, în temeiul art. 350 alin. 3 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968, arestarea preventivă înceta de drept, inculpatul minor continua să fie privat de libertate în baza măsurii educative luate de instanţă. În schimb, din dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din noul Cod de procedură penală – având în vedere că măsurile educative reprezintă singurele sancţiuni de drept penal aplicabile inculpatului minor -, reiese că, la momentul soluţionării acţiunii penale în fond, instanţa este obligată să dispună în toate cauzele cu inculpat minor arestat preventiv punerea de îndată în libertate a acestuia. Prin urmare, măsura arestării preventive luată faţă de inculpatul minor încetează de drept atât atunci când prima instanţă pronunţă o măsură educativă neprivativă de libertate – din cele prevăzute de art. 115 alin. (1) pct. 1 lit. a)-d) din Codul penal (stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână sau asistarea zilnică) -, cât şi atunci când pronunţă o măsură educativă privativă de libertate – din cele prevăzute de art. 115 alin. (1) pct. 2 lit. a) şi b) din Codul penal (internarea într-un centru educativ sau internarea într-un centru de detenţie). Dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală lipsesc instanţa de posibilitatea de a aprecia – la momentul soluţionării, în fond, a acţiunii penale prin pronunţarea unei măsuri educative privative de libertate – dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive sau au intervenit temeiuri noi care justifică această măsură preventivă şi de a dispune menţinerea arestării preventive a inculpatului minor, în condiţiile în care acesta a săvârşit o infracţiune deosebit de gravă sau s-a reţinut în sarcina minorului existenţa unei pluralităţi infracţionale. Într-o astfel de situaţie, instanţa nu poate pronunţa, potrivit dispoziţiilor art. 114 alin. (2) şi art. 125 alin. (2) din noul Cod penal, decât cel mult măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, respectiv între 5 şi 15 ani, fiind exclusă aplicarea unei pedepse cu închisoare, ceea ce Codul penal din 1969 permitea, caz în care nu înceta de drept măsura arestării preventive dispuse anterior faţă de inculpatul minor, întrucât dispoziţiile art. 350 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau încetarea de drept a măsurii arestării preventive doar în cazul pronunţării unei măsuri educative. Potrivit, însă, dispoziţiilor de lege criticate, o dată cu pronunţarea măsurii educative privative de libertate, instanţa de fond este obligată să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv, chiar dacă observă că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive se menţin sau că există temeiuri noi care justifică o atare măsură şi, prin urmare, s-ar impune menţinerea măsurii arestării preventive. În aceste condiţii, Curtea observă că inculpatul minor arestat preventiv, faţă de care prima instanţă pronunţă o măsură educativă privativă de libertate şi – prin efectul dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală – este pus de îndată în libertate, poate să fugă sau să se ascundă, în scopul de a se sustrage de la judecarea apelului, respectiv de la executarea măsurii educative privative de libertate. Cu toate că regimul sancţionator al infractorului minor trebuie să fie diferit faţă de cel aplicabil infractorului major – minorul beneficiind de o anumită clemenţă din partea legiuitorului, care derivă din starea de minoritate, respectiv din discernământul aflat în formare la momentul săvârşirii infracţiunii -, în ceea ce priveşte, însă, posibilitatea menţinerii măsurii arestării preventive după pronunţarea, în primă instanţă, a unei măsuri educative privative de libertate şi până la rămânerea definitivă a hotărârii, interesul particular al minorului trebuie pus în balanţă cu interesul general al statului de a-i ocroti pe cetăţenii săi, având în vedere că nu este exclus ca un inculpat minor să prezinte un grad de pericol social concret la fel de ridicat ca şi un inculpat major care a săvârşit aceeaşi infracţiune şi este arestat preventiv la momentul soluţionării acţiunii penale în primă instanţă. Mai mult, prin inculpat minor se înţelege, aşa cum reiese din art. 134 alin. (1) din Codul penal, inculpatul care la data săvârşirii infracţiunii avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, chiar dacă el împlineşte vârsta de 18 ani anterior soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale. Aşadar, dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din noul Cod de procedură penală se aplică şi inculpatului – arestat preventiv pentru o infracţiune săvârşită în timpul minorităţii -, care devine major anterior momentului pronunţării hotărârii prin care se dispune luarea unei măsuri educative privative de libertate. În acelaşi timp, Curtea observă că măsura arestării preventive poate fi dispusă faţă de un inculpat minor numai în mod excepţional, şi anume cu verificarea condiţiei instituite de art. 243 alin. (2) din Codul de procedură penală, aceea ca efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării inculpatului minor să nu fie disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii. Totodată, luarea unei noi măsuri de arestare preventivă faţă de inculpatul minor care a mai fost arestat preventiv în aceeaşi cauză se poate dispune, potrivit art. 243 alin. (1) coroborat cu art. 238 alin. (3) din Codul de procedură penală, numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate. Având în vedere, pe de o parte, garanţiile instituite de Codul de procedură penală în materia arestării preventive a inculpatului minor, iar, pe de altă parte, faptul că punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv, ca urmare a pronunţării, în primă instanţă, a unei hotărâri prin care s-a luat o măsură educativă privativă de libertate, poate crea o stare de pericol pentru ordinea şi siguranţa publică, Curtea reţine că prevederile ale 1 alin. (3) din Constituţie privind statul de drept, în componentele sale referitoare la apărarea ordinii publice şi a siguranţei publice, reclamă ca instanţa să poată aprecia – la momentul soluţionării, în fond, a acţiunii penale prin pronunţarea unei măsuri educative privative de libertate – dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive sau au intervenit temeiuri noi care justifică această măsură preventivă şi să poată dispune menţinerea arestării preventive a inculpatului minor, în condiţiile alin. (1) al art. 399 din Codul de procedură penală. În acest sens, prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora “România este stat de drept […]”, impun legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracţional, inclusiv a delincvenţei juvenile, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen. Prin urmare, atunci când stabileşte regulile referitoare la tragerea la răspundere penală a minorului, legiuitorul trebuie să asigure un just echilibru între interesul individual ai minorului şi interesul general al societăţii de a-i găsi şi a-i trage la răspundere penală pe autorii infracţiunilor şi de a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii şi siguranţei publice, echilibru care este absolut necesar în scopul apărării valorilor constituţionale. Astfel, Curtea constată că soluţia legislativă prevăzută de dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală – constând în încetarea de drept a măsurii arestării preventive şi în punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când instanţa de fond pronunţă o măsură educativă – se justifică doar atunci când măsura educativă luată este neprivativă de libertate. În schimb, în cazul soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale prin pronunţarea unei măsuri educative privative de libertate, soluţia legislativă referitoare la încetarea de drept a măsurii arestării preventive şi la punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept – în componentele sale referitoare la apărarea ordinii publice şi a siguranţei publice -, prin crearea unei stări de pericol pentru o serie de valori constituţionale, între care se regăsesc viaţa şi integritatea fizică şi psihică, proprietatea privată şi inviolabilitatea domiciliului. În concluzie. Curtea constată că dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care se referă numai la măsurile educative neprivative de libertate.
Art. 399, alin. (3), litera a), alin. (3) litera d), alin. (4) , alin. (9) și alin. (10) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016
DISPOZIŢII SPECIALE PRIVIND COMPETENŢA INSTANŢELOR Dispoziţiile prevăzute la art. 41 – 46 şi 48 se aplică în mod corespunzător şi în cursul urmăririi penale . Prevederile art. 44 alin. (2) nu se aplică în faza de urmărire penală; acest text dispune ca competenţa judecării cauzelor reunite rămâne dobândită chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competenţa unei anumite instanţe s-a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea.
DISPOZIŢII SPECIALE PRIVIND PERCHEZIŢIILE EFECTUATE LA O AUTORITATE PUBLICĂ, INSTITUŢIE PUBLICĂ SAU LA ALTE PERSOANE JURIDICE DE DREPT PUBLIC Organul judiciar se legitimează şi înmânează o copie a mandatului de percheziţie reprezentantului autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice de drept public; percheziţia se efectuează în prezenţa reprezentantului autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice de drept public ori a altei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu; o copie de pe procesul-verbal de percheziţie se lasă reprezentantului autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice de drept public
DISPOZIŢIILE DATE DE PROCUROR v. Supravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror
DISPOZIŢIILE PRIVITOARE LA ÎNDREPTAREA ERORILOR MATERIALE se aplică şi în cazul când organul judiciar, ca urmare a unei omisiuni vădite, nu s-a pronunţat asupra sumelor pretinse de martori, experţi, interpreţi, avocaţi, potrivit legii, precum şi cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asigurătorii. vCheltuielile judiciare
DISPUNEREA EFECTUĂRII EXPERTIZEI SAU A CONSTATĂRII Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert. Expertiza se dispune, în condiţiile art. 100, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanţă motivată, iar în cursul judecăţii se dispune de către instanţă, prin încheiere motivată.Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor şi împrejurărilor supuse evaluării şi a obiectivelor care trebuie lămurite de expert.Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii.Expertiza şi examinarea medico-legală se efectuează în cadrul instituţiilor medico-legale.Ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea instanţei prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, să le clarifice şi să le evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum şi instituţia ori experţii desemnaţi.În domeniile strict specializate, dacă pentru înţelegerea probelor sunt necesare anumite cunoştinţe specifice sau alte asemenea cunoştinţe, instanţa ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Dispoziţiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător.La efectuarea expertizei pot participa experţi independenţi autorizaţi, numiţi la solicitarea părţilor sau subiecţilor procesuali principali.Când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanţă efectuarea unei constatări.Constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.Certificatul medico-legal are valoarea unui raport de constatare.După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se poate dispune efectuarea unei expertize. Art. 172, alin. (12) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 )
DISPUNEREA MĂSURII PROTECŢIEI MARTORULUI ÎN CURSUL JUDECĂŢII Cererea se soluţionează în camera de consiliu, fără participarea persoanei care a formulat cererea; participarea procurorului este obligatorie; instanţa se pronunţă prin încheiere motivată, care nu este supusă căilor de atac; incheierea prin care se dispune măsura de protecţie se păstrează în condiţii de confidenţialitate. Dacă protecţia martorului este necesară şi după rămânerea definitivă a hotărârii, sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale.
DIVIZAREA v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
DIZOLVAREA PERSOANEI JURIDICE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
DOMICILIUL este o locuinţă sau orice spaţiu delimitat în orice mod ce aparţine ori este folosit de o persoană fizică sau juridică.
DOVADA DE PRIMIRE A CITAŢIEI trebuie să cuprindă numărul dosarului, denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea persoanei citate, precum şi data pentru care este citată; de asemenea, trebuie să cuprindă data înmânării citaţiei, numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui care înmânează citaţia, certificarea de către acesta a identităţii şi semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat citaţia, precum şi arătarea calităţii acesteia; ori de câte ori, cu prilejul predării, afişării sau transmiterii electronice a unei citaţii se încheie un proces-verbal, acesta va cuprinde în mod corespunzător şi menţiunile amintite mai sus; în situaţia în care citarea se realizează prin intermediul poştei electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie electronică, la procesul-verbal se ataşează, dacă este posibil, dovada transmiterii acesteia.
DOVEDIREA UNOR CAZURI DE REVIZUIRE v. Revizuirea
DREPTUL AVOCATULUI DE A FORMULA PLÂNGERE se referă la măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor legitime ale părţii; plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală; introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plângerii ; în cazurile nominalizate de lege, procurorul ierarhic superior este obligat să rezolve plângerea şi să comunice soluţia, precum şi motivarea acesteia, în cel mult 48 de ore.
DREPTUL DE A FACE PLÂNGERE v. Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală
DREPTUL DE A NU FI JUDECAT SAU PEDEPSIT DE DOUĂ ORI 1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat. 2. Dispoziţiile § ui precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată. 3. Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art. 15 din C.E.D.H. , În caz de urgenţă – război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii (Protocolul nr. 7 la C.E.D.H. , Strasbourg, 22. XI.1984, art. 4 §§ 1-3).
DREPTUL DE PETIŢIONARE Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor. Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă. Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă. Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii.
DREPTUL DE PROPRIETATE, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la UE şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii. Despăgubirile prevăzute în Legea fundamentală se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.. Rezumatul principalelor prevederi legislative referitoare la restituirea imobilelor naţionalizate înainte de 1989 au fost descrise în hotărârile Brumărescu c. României , MC, nr. 28.342/95, §§ 34-35, CEDO 1999-VII; Străin şi alţii c. României, nr. 57.001/00, § 19, CEDO 2005-VII; Păduraru c. României, nr. 63.252/00, §§ 23-53, CEDO 2005-XII; Viaşu c. României, nr. 75.951/01, §§ 30-49, 9 decembrie 2008; Faimblat c. României, nr. 23.066/02, §§ 16-17, 13 ianuarie 2009; Katz c. României, nr. 29.739/03, § 11, 20 ianuarie 2009; Tudor Tudor c. României, nr. 21.911/03, § 21, 24 martie 2009, şi Matieş c. României, nr. 13.202/03, §§ 13-17, 8 iunie 2010. Statul pârât rămâne liber, sub controlul Comitetului Miniştrilor, să aleagă mijloacele prin care să îndeplinească obligaţia sa juridică în privinţa art. 46 din C.E.D.H. , în măsura în care aceste mijloace sunt compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârea Curţii (Scozzari şi Giunta c. Italiei , MC, nr. 39.221/98 şi 41.963/98, § 249, CEDO 2000-VIII, Christine Goodwin c. Regatului Unit MC, nr. 28.957/95, § 120, CEDO 2002-VI, Lukenda c. Sloveniei, nr. 23.032/02, § 94, CEDO 2005-X, şi S. şi Marper c. Regatului Unit , MC, nr. 30.562/04 şi 30.566/04, § 134, 4 decembrie 2008). ineficienţa mecanismului de despăgubire sau de restituire continuă să fie o problemă recurentă şi pe scară largă în România. Această situaţie persistă în ciuda adoptării hotărârilor Viaşu, Faimblat şi Katz, menţionate mai sus, în care Curtea i-a indicat Guvernului că se impun măsuri generale pentru a permite realizarea efectivă şi rapidă a dreptului la restituire. După adoptarea acestor hotărâri, numărul constatărilor de încălcare a C.E.D.H. din acest punct de vedere a crescut neîncetat şi pe rolul Curţii se află alte câteva sute de cereri similare. Ele ar putea da naştere pe viitor unor noi hotărâri care constată încălcarea C.E.D.H. . Acesta nu este numai un factor agravant în ceea ce priveşte răspunderea statului faţă de C.E.D.H. din cauza unei situaţii trecute sau actuale, ci şi o ameninţare pentru eficienţa viitoare a dispozitivului de control implementat de C.E.D.H. [ mutatis mutandis, Bourdov (nr. 2), §§ 129-130, şi Yuriy Nikolayevich Ivanov, § 86]. Dintr-un total de 68.355 de dosare înregistrate la Comisie, numai în 21.260 dintre ele s-au emis decizii de acordare a unui “titlu de despăgubire” şi mai puţin de 4.000 de plăţi au fost efectuate (§ 77). Curtea este surprinsă de lentoarea cu care înaintează procedura de cotare la bursă a Fondului “Proprietatea”, deşi această cotare a fost prevăzută încă din anul 2005, iar lansarea tranzacţiilor ar fi de natură să orienteze o parte din beneficiarii “titlurilor de despăgubire” spre piaţa bursieră, ceea ce ar scădea presiunea bugetară. În ceea ce priveşte măsurile destinate garantării eficienţei mecanismului stabilit prin C.E.D.H. , CEDO atrage atenţia asupra Rezoluţiei Res(2004)3 şi a Recomandării Rec(2004)6 ale Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, adoptate la data de 12 mai 2004. Se impune implementarea urgentă a unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, care să poată menţine un just echilibru între diferitele interese în cauză (Viaşu, § 83). Refacerea totală a legislaţiei, care să conducă la reguli de procedură clare şi simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate în mai multe legi, ordonanţe şi hotărâri. Plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii (Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României , Cererile nr. 30.767/05 şi 33.800/06, M.Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010). CEDO observă că, punând în aplicare o legislaţie specială de restituire şi de despăgubire, statul român a optat – spre deosebire de alte state care au suferit o schimbare similară de regim politic în 1989 – pentru principiul despăgubirii integrale pentru privările de proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist. Astfel, pentru privări de proprietate suferite acum circa 60 de ani, cum este cazul reclamantelor, legislaţia română prevede, în lipsa unei posibilităţi de restituire, acordarea unei despăgubiri într-un cuantum egal cu valoarea de piaţă pe care bunul naţionalizat ar avea-o astăzi. CEDO, Secţia a Treia, Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României (Cererile nr. 30.767/05 şi 33.800/06) M.Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010 . Având în vedere numărul foarte mare de cereri îndreptate c României, referitoare la acelaşi tip de contencios, Curtea hotărăşte să suspende pentru o perioadă de 18 luni, începând de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, analiza tuturor cererilor rezultate din aceeaşi problematică generală, în aşteptarea adoptării de către autorităţile române a unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie. Curtea apreciază că faptul că reclamantele nu au primit încă o despăgubire şi nu au nicio garanţie cu privire la data la care o vor putea primi le-a impus o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea se pronunţă după mai multe hotărâri în care a constatat deja încălcarea art. 6 § 1 din C.E.D.H. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza deficienţelor sistemului român de despăgubire sau de restituire [ în acelaşi sens, Bourdov c. Rusiei (nr. 2), nr. 33.509/04, §§ 129, CEDO 2009-…, Yuriy Nikolayevich Ivanov c. Ucrainei, nr. 40.450/04, § 83, CEDO 2009].Procedura hotărârii-pilot are menirea de a permite ca remediul cel mai rapid posibil să fie oferit la nivel naţional tuturor persoanelor afectate de problema structurală identificată prin hotărârea-pilot. Astfel, în hotărârea-pilot se poate decide amânarea tuturor cererilor similare în esenţă pentru perioada de timp necesară punerii în aplicare a măsurilor cu caracter general menite să rezolve respectiva problemă structurală (Yuriy Nikolayevich Ivanov, § 95, Broniowski, § 198, şi Xenides-Arestis c Turciei, nr. 46.347/99, § 50, 22 decembrie 2005). Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor (Protocolul adiţional la C.E.D.H. , Paris, 20.III.1952).
DREPTUL LA APĂRARE aparţine părţilor şi subiecţilor procesuali principali care se pot apăra ei înşişi sau pot fi asistaţi de avocat, în tot cursul procesului penal; ei trebuie să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării; suspectul are dreptul de a fi informat de îndată şi înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală şi încadrarea juridică a acesteia; inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală c lui şi încadrarea juridică a acesteia; suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declaraţie, mai înainte de a fi ascultaţi; organele judiciare au obligaţia de a asigura exercitarea deplină şi efectivă a d. a. , care trebuie exercitat cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege. Barbera şi Jabardo nu au beneficiat de asistenţa unui avocat la primele declaraţii, iar din dosar nu rezultă că aceştia ar fi renunţat la drept; judecătorul de instrucţie a acţionat prin comisie rogatorie şi nu i-a audiat personal (CEDO, Barbera, Messegue şi Jabardo c. Spaniei, hotărârea din 13 iunie 1994). D. a. conferă oricărei părți implicate întrun proces și indiferent de natura acestuia (civil, penal, comercial, administrativ, litigiu de muncă) posibilitatea de a folosi toate mijloacele prevăzute de lege prin care pot fi invocate situații sau împrejurări ce susțin și probează apărarea. Acesta include participarea la ședințele de judecată, posibilitatea de a folosi orice mijloc de probă, de a solicita administrarea unor probe și de a invoca excepții procedurale ce îi pot sprijini poziția (Curtea Constituţională, Decizia nr. 166/2015) v. Procedura de confiscare
DREPTUL LA INFORMAŢIE Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit. Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal. Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională. Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice. Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică. Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale (Jurnalul Oficial L 142 , 01/06/2012 p. 0001 – 0010 . Articolul 10: Nicio dispoziție a Directivei 2012/13/UE nu se interpretează ca o limitare sau ca o derogare de la oricare dintre drepturile sau garanțiile procedurale care sunt asigurate în temeiul Cartei, în temeiul CEDO, în temeiul altor dispoziții relevante de drept internațional sau în temeiul dreptul intern al oricărui stat membru, care asigură un nivel mai ridicat de protecție – Menținerea nivelului de protecție) se aplică din momentul în care o persoană este informată de către autoritățile competente ale unui stat membru cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, până în momentul finalizării procedurilor, prin aceasta înțelegându-se hotărârea definitivă în legătură cu întrebarea dacă persoana suspectată sau acuzată a comis infracțiunea, inclusiv, dacă este cazul, pronunțarea sentinței și soluționarea unei căi de atac (art. 2). Potrivit art. 3, Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate prompt cu privire la cel puțin următoarele drepturi procedurale, astfel cum se aplică în dreptul intern, pentru a asigura posibilitatea exercitării efective a drepturilor respective:dreptul de a fi asistat de un avocat; orice drept la consiliere juridică gratuită și condițiile pentru obținerea unei astfel de consilieri; dreptul de a fi informat cu privire la acuzare, în conformitate cu art. 6; dreptul la interpretare și traducere; dreptul de a păstra tăcerea. Dreptul la informare cu privire la acuzare este dezvoltat în art. 6 al directivei: Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate primesc informații cu privire la fapta penală de a cărei comitere aceasta sunt suspectate sau acuzate. Informațiile respective se furnizează cu promptitudine și cu detaliile necesare pentru a se putea garanta caracterul echitabil al procedurilor și exercitarea efectivă a dreptului la apărare. Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate care sunt arestate sau reținute sunt informate cu privire la motivele arestării sau reținerii, inclusiv cu privire la fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate sau acuzate. Statele membre se asigură că, cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanță, se oferă informații detaliate cu privire la acuzare, inclusiv natura și încadrarea juridică a infracțiunii, precum și forma de participare a persoanei acuzate. Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate cu promptitudine cu privire la orice modificare a informațiilor oferite în conformitate cu prezentul articol, acolo unde este necesar pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor.
DREPTUL LA LIBERĂ CIRCULAŢIE, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept. Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară.
DREPTUL LA LIBERTATE ŞI SIGURANŢĂ aloricărei persoane este garantat în tot cursul procesului penal ; orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepţional şi doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege; orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai scurt timp şi într-o limbă pe care o înţelege asupra motivelor arestării sale şi are dreptul de a formula contestaţie c dispunerii măsurii; atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare competente au obligaţia de a dispune revocarea măsurii şi, după caz, punerea în libertate a celui reţinut sau arestat; orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite. CEDH dispune că 1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale : a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent ; b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege ; c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia ; d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii competente ; e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond ; f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală unei persoane în scopul împiedicării pătrunderii ilegale pe teritoriu sau c căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare. 2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse c sa. 3. Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de § 1 lit. c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. 4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală. 5. Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii (C.E.D.H. art. 5 §§ 1-5).
DREPTUL LA O PROCEDURĂ ORALĂ și la o audiere publică este deosebit de important în contextul penal, caz în care o persoană acuzată de o infracțiune penală trebuie, în general, să aibă posibilitatea de a participa la o audiere în primă instanță (Hotărârea din 20 iulie 2000 Cauza Tierce și alții c. San Marino, § 94). În cazul în care este vorba despre un singur grad de jurisdicție și în cazul în care problemele nu sunt „extrem de tehnice” sau „pur legale”, trebuie să existe o procedură orală, procedurile scrise nefiind suficiente (Hotărârea din 10 decembrie 2009 Cauza Koottummel c. Austriei, §§ 18—21). . În schimb, folosirea procedurilor scrise în căile de atac este, în general, acceptată ca fiind compatibilă cu art.6. O procedură orală poate să nu fie necesară în căile de atac atunci când nu există probleme cu credibilitatea martorilor, nu sunt contestate faptele, părților le sunt oferite posibilități adecvate de a-și prezenta cazurile lor în scris și de a contesta dovezile aduse c lor [Hotărârea din 8 ianuarie 2009 Cauza Schlumpf c. Elveției, §§ 65—70; Hotărârea din 10 martie 2009 Cauza Igual Coll c. Spaniei, §§ 28—38, Curtea Constituţională, Decizia nr.641 din 11 noiembrie 2014] . Numai în cadrul unor dezbateri desfășurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părți. Totodată, dreptul la o procedură orală conține și dreptul inculpatului, al părții civile și al părții responsabile civilmente de a fi prezente în fața instanței. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător și părți, făcând ca expunerea susținerilor formulate de părți să respecte o anumită ordine și facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor (Curtea Constituţională, decizia nr. 166/2015).
DREPTUL LA TĂCERE În cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita d. t. cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat. d. t. și de a nu se incrimina, se află în centrul noțiunii de proces echitabil ( Funke c. Franței din 25 februarie 1993, seria A nr. 256-A, p. 22, § 44; se vedea, de asemenea, Saunders c. Regatului Unit din 17 decembrie 1996, Rapoarte 1996-VI, p. 2064 -65, § § 68 și 71).
DREPTUL LA REPARAREA PAGUBEI ÎN CAZ DE EROARE JUDICIARĂ Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte (Protocolul nr. 7 la C.E.D.H. Strasbourg, 22. XI.1984 art. 3). Prin Dec. nr. 76 din 12 noiembrie 2018 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la Legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei de către stat ca urmare a unei hotărâri de achitare ulterioare hotărârii definitive de condamnare, Î. C. C. J. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept stabileşte că legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei de către stat ca urmare a unei hotărâri de achitare ulterioare hotărârii definitive de condamnare este cea în vigoare la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare, stabilit după regulile prevăzute de art. 416-417 din Codul de procedură penală din 1968, respectiv art. 551 şi 552 din Codul de procedură penală din 2010. Este necontestat faptul că răspunderea statului este o răspundere patrimonială obiectivă, nedepinzând de dovedirea existentei vreunei culpe în sarcina vreunei persoane. În toate formele de reglementare, acţiunea în despăgubiri se adresează instanţei civile şi, în prezent, se judecă potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă în vigoare la data declanşării procesului civil, conform normei tranzitorii prevăzute de art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare. Regulile procesual civile se completează cu normele procedurale inserate în Codul de procedură penală, aspect subliniat şi de instanţa de sesizare. Aşa cum reţine Curtea Constituţională prin Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005, M. Of. nr. 1.138 din 15 decembrie 2005, art. 52 alin. (3) din Constituţie consacră principiul răspunderii obiective a statului, fiind vorba despre o răspundere care nu este bazată pe culpă (pe săvârşirea unei fapte culpabile), ci este fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiţiei (în acelaşi sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 60 din 11 februarie 2014, M. Of. nr. 279 din 16 aprilie 2014). 04. Relevante sunt şi considerentele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, M. Of. nr. 364 din 16 mai 2017, paragraful 20, care, deşi sunt legate de procedura reparării pagubei în caz de privare nelegală de libertate, sunt aplicabile mutatis mutandis şi situaţiei reparării pagubei în cazul erorii judiciare . Motivele de revizuire prevăzute de Codul de procedură penală anterior şi de Codul de procedură penală în vigoare au un caracter de continuitate. Astfel, majoritatea cazurilor de revizuire a hotărârii prevăzute de Codul de procedură penală exclud culpa procesuală a instanţei care a pronunţat hotărârea de condamnare. Revizuirea în materie penală este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia se examinează temeinicia răspunderii penale stabilite anterior printr-o hotărâre definitivă, ceea ce, în mod firesc, naşte întrebări cu privire la consecinţele erorii care a stat la baza soluţiei a cărei revizuire a fost dispusă. Atunci când eroarea este consecinţa unui fapt necunoscut de instanţa care a pronunţat hotărârea ce a fost revizuită (un fapt nou sau un fapt nou-descoperit), remediul este reprezentat chiar de hotărârea de revizuire, iar nu de răspunderea civilă delictuală a celor care au pronunţat hotărârea revizuită. Nu pot conduce la stabilirea răspunderii civile delictuale faţă de cei care au pronunţat hotărârea a cărei revizuire a fost dispusă faptele juridice care nu puteau fi prevăzute şi nici împiedicate (de exemplu, modificări legislative ori schimbări în jurisprudenţă, declaraţii mincinoase ori înscrisuri falsificate). Nu există un temei al răspunderii civile delictuale atunci când au fost respectate regulile de conduită procesuală în vigoare la data pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită, remedierea prejudiciului produs drepturilor sau intereselor legitime ale persoanelor fiind reprezentată de chiar hotărârea de revizuire. Altfel spus, nu poate fi temei al răspunderii civile delictuale a judecătorului un fapt viitor şi care nu putea fi anticipat ori un fapt anterior ale cărui consecinţe nu au putut fi cunoscute. Instanţei care a pronunţat hotărârea revizuită nu îi poate fi reproşată, în cadrul răspunderii civile delictuale, omisiunea anticipării unor modificări legislative sau a unei schimbări de jurisprudenţă ori, atunci când nu există un caracter vădit nelegal, faptul că nu a prevăzut sau împiedicat o declaraţie cu caracter mincinos sau caracterul fals al unui înscris. Mai mult, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti aste o activitate licită, care nu devine ilicită doar pentru motivul că a fost desfiinţată în căile de atac, fie ele şi extraordinare. Faptul că nici legiuitorul nu a echivalat hotărârea de condamnare cu un fapt ilicit rezultă din modul de reglementare a dreptului de regres, prin art. 507 din Codul de procedură penală din 1968 [cu conţinut similar şi în art. 542 alin. (1) din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010], unde se arată că statul are acţiune în regres “împotriva aceluia care, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, a provocat situaţia generatoare de daune”. Ca atare, nu există vreun argument plauzibil pentru a considera în acest caz că s-a săvârşit o faptă ilicită la momentul devenirii definitive a hotărârii de condamnare doar pentru că această hotărâre a fost desfiinţată în căile de atac şi doar pentru că statul şi-a asumat, în cadrul unor reglementări speciale, plata unor despăgubiri, în condiţiile prevăzute expres de lege, Legea aplicabilă în timp dreptului la repararea de către stat a pagubei în caz de eroare judiciară este cea de la data la care hotărârea de achitare a rămas definitivă, stabilită după regulile prevăzute de art. 416-417 din Codul de procedură penală din 1968, respectiv art. 551 şi 552 din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010. Rezultă că procedura reparării pagubei în caz de eroare judiciară este o procedură specială, fiindu-i rezervat un capitol distinct în Codul de procedură penală. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în Codul civil, de la care derogă în temeiul principiului “specialia generalibus derogant“. Problema erorilor judiciare este reglementată din perspectiva dreptului la repararea pagubei, prevederile constituţionale cuprinse în art. 52 alin. (3) din Legea fundamentală consacrând principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări, indiferent de dovedirea existenţei unei fapte culpabile care să fi generat paguba. Dreptul la repararea pagubei, în cazul care face obiectul prezentei sesizări, nu poate fi exercitat decât după ce a devenit definitivă hotărârea de achitare [art. 505 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, forma în vigoare la data condamnării definitive; art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, forma în vigoare la data achitării definitive; art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală din 2010], moment de care legea specială leagă naşterea dreptului la acţiune. Ca atare, ţinând cont de cele expuse anterior, raportul juridic dintre persoana îndreptăţită şi stat, cuprinzând dreptul la repararea pagubei şi obligaţia statului de a plăti despăgubirea, se naşte, potrivit procedurii speciale, la data la care hotărârea de achitare/prin care s-a constatat eroarea judiciară a devenit definitivă. Astfel, data la care hotărârea de achitare/prin care s-a constatat eroarea judiciară a devenit definitivă reprezintă faptul creator al unei situaţii juridice, care atrage legea aplicabilă în timp, potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, aşa cum este reglementat în cadrul prevederilor art. 6 alin. (1), (2) şi (5) din Codul civil. În raport cu dezlegarea dată primei probleme de drept cu care Î. C. C. J. a fost învestită, analizarea celorlalte două întrebări devine inutilă. De altfel, aceste din urmă întrebări au fost formulate în mod subsidiar, doar pentru situaţia în care, în urma soluţionării primei întrebări, deveneau aplicabile dispoziţiile art. 538 din Codul de procedură penală din 2010. v. Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri
DREPTUL LA REPARAREA PAGUBEI ÎN CAZUL PRIVĂRII NELEGALE DE LIBERTATE Are dreptul la repararea pagubei îl are şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei. Prin Dec. nr. 41 din 21 noiembrie 2016 privind examinarea sesizării formulată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.466/30/2015, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care decurge din interpretarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a stabili dacă privarea nelegală de libertate trebuie să rezulte explicit din actele jurisdicţionale menţionate în cuprinsul acestui articol sau poate fi şi implicită, dedusă din hotărârea definitivă de achitare, Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT respinge, ca inadmisibilă sesizarea. Analiza deciziilor pronunţate sub imperiul vechiului Cod de procedură penală relevă existenţa a două orientări jurisprudenţiale în legătură cu interpretarea dispoziţiilor legale privind condiţia referitoare la stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate în cadrul acţiunii civile în repararea daunelor produse. . Într-o primă orientare jurisprudenţială (rezultată din hotărâri judecătoreşti pronunţate de Î. C. C. J. în perioada anilor 2010-2014) s-a reţinut, în esenţă, că în situaţia în care organele judiciare penale nu se pronunţă asupra legalităţii privării de libertate, această dezlegare cade în sarcina instanţei civile. Totodată, s-a mai reţinut că, în situaţia în care prin hotărârea finală s-a dispus achitarea, chiar dacă instanţa penală nu a statuat asupra caracterului nelegal al măsurii preventive, acesta rezultă implicit din hotărârea de achitare. Într-o a doua orientare jurisprudenţială (ilustrată prin hotărâri judecătoreşti pronunţate de Î. C. C. J. în perioada anilor 2011-2015) s-a reţinut că nelegalitatea măsurii privative de libertate trebuie să fie constatată prin unul dintre actele de procedură enumerate în cuprinsul art. 504 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968. Prin urmare, ne aflăm în situaţia în care această problemă de drept a constituit deja obiect al analizei în cadrul mai multor hotărâri judecătoreşti pronunţate atât la nivelul instanţei supreme, cât şi la nivelul celorlalte instanţe din ţară, ceea ce consolidează concluzia privind neîndeplinirea caracterului noutăţii chestiunii de drept supuse dezlegării. Existenţa deja a unei practici judiciare neunitare a instanţelor judecătoreşti de la toate nivelurile şi din întreaga ţară, o lungă durată de timp, denotă nu numai că se poate apela la mecanismul recursului în interesul legii, ci şi faptul că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergenţă în jurisprudenţă. În acest sens, practica Î. C, C. J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este constantă, o atare statuare regăsindu-se în Decizia nr. 7 din 30 iunie 2014, M. Of. nr. 584 din 5 august 2014, Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, M. Of. nr. 518 din 13 iulie 2015, şi Decizia nr. 14 din 6 iunie 2015, M. Of. nr. 736 din 1 octombrie 2015. În cuprinsul punctului de vedere formulat în scris şi depus la dosar, Ministerul Public a arătat că problema de drept sesizată este aptă a fi soluţionată printr-un recurs în interesul legii, iar nu în cadrul procedurii prevăzute de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, precizându-se totodată că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil din cadrul Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. se analizează jurisprudenţa în vederea promovării unui recurs în interesul legii având ca obiect interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală din 1968 corespunzător art. 539 alin. (1) şi (2) din actualul Cod de procedură penală, cu privire la admisibilitatea acţiunii care vizează acordarea daunelor morale şi materiale pentru privarea sau restrângerea nelegală de libertate, atunci când instanţa penală nu s-a pronunţat cu privire la caracterul nelegal al măsurii privative/restrictive de libertate. Î. C. C. J. apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat, atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile de admisibilitate stabilite, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în privinţa chestiunilor de drept noi, astfel încât sesizarea nu este admisibilă. Prin Dec. nr. 15 din 18 septembrie 2017 referitoare la examinarea recursului în interesul legii referitor la modul de interpretare a sintagmei “stabilirea caracterului nelegal al arestării preventive” din cuprinsul art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII stabileşte că caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia.Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. Standardul probatoriului pentru luarea unei măsuri preventive privative de libertate este mult mai scăzut decât cel necesar pentru pronunţarea unei hotărâri de condamnare, situaţie în care din probatoriul administrat trebuie să rezulte dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, este infracţiune şi a fost săvârşită de condamnat. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, interpretând dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţie, a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reţinute. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existenţa unor bănuieli legitime de săvârşire a unei infracţiuni nu ar fi conformă scopului dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c); existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliţia sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzaţie completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reţinerii provizorii, care este limitată în timp (Murray c Regatului Unit, 28.10.1994). În Cauza Nolkenbockhoff c Germaniei Curtea a statuat că nicio clauză din Convenţie nu dă acuzatului un drept la reparaţie pentru detenţie provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate împotriva persoanei. În Cauza Brogan şi alţii contra Regatului Unit s-a stabilit că interogarea unui suspect despre care exista o suspiciune întemeiată că a comis o infracţiune care justifica arestarea este o cauză legitimă pentru arestarea şi privarea de libertate în cazul în care scopul interogatoriului era acela de a risipi sau confirma existenţa unei suspiciuni întemeiate; condiţia este aceea ca persoana să fie adusă înaintea unei instanţe cât mai curând posibil. Rezultă că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este în sensul de a acorda despăgubiri doar dacă arestarea sau detenţia a avut caracter nelegal, nu şi atunci când au existat temeiuri, motive care au condus organele judiciare penale la luarea unor măsuri privative de libertate. Cu alte cuvinte, dreptul la indemnizaţie conferit de art. 5 paragraful 5 este direct şi strict condiţionat de stabilirea unei arestări nelegale, ilicite, iar această condiţie rezultă din chiar redactarea normei convenţionale. Totodată, s-a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată şi trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii. Astfel, dreptul la despăgubiri nu a fost recunoscut atunci când, de pildă: s-a observat că, în hotărârea de achitare, s-a menţionat expres că măsura arestării preventive a fost prelungită în cursul urmăririi penale şi menţinută în cursul judecăţii, în condiţiile prevăzute de lege; din actele dosarului penal rezulta că legalitatea măsurii privative de libertate a fost verificată de către instanţele de judecată, până la momentul înlocuirii sale cu o măsură mai uşoară, iar considerentele pentru care s-a dispus înlocuirea arestului preventiv nu au avut în vedere caracterul nelegal al măsurii; la data privării de libertate, măsura arestării preventive a fost luată de instanţa penală, ulterior prelungită de către aceleaşi instanţe şi confirmată prin respingerea căilor de atac declarate; luarea măsurii arestării preventive era justificată de necesitatea finalizării cercetării penale, de sustragerea de la urmărire penală a reclamantului; în raport cu complexitatea cauzei, existau probe sau indicii temeinice în sensul că inculpatul a săvârşit fapta penală pentru care a fost cercetat, iar lăsarea sa în libertate prezenta pericol pentru ordinea publică; modalitatea de desfăşurare a activităţii infracţionale justifica această măsură. Aşadar, rezultă că pronunţarea unei hotărâri de achitare nu atribuie implicit şi un caracter nelegal măsurii preventive privative de libertate dispuse în cauza respectivă. Caracterul nelegal al măsurii preventive dispuse în cauză trebuie stabilit doar de către organele judiciare penale enumerate în dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin actele procesuale menţionate în acesta. Caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate nu poate fi dedus din soluţia pronunţată în soluţionarea conflictului de drept penal de către instanţa învestită cu soluţionarea în fond a cauzei, ci trebuie constat de organele competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie. Prin Dec. nr. 11 din 17 aprilie 2019 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile privind aplicarea art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ stabileşte că, în aplicarea art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul legal sau nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal a inculpatului achitat prin hotărâre definitivă nu se poate stabili pe calea contestaţiei la executare întemeiată pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) sau art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din Codul de procedură penală. Contestaţia la executare este un mijloc procesual cu caracter jurisdicţional prin intermediul căruia se soluţionează anumite incidente limitativ prevăzute de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive sau în cursul executării pedepsei, cu scopul de a se asigura conformitatea cu legea penală a executării hotărârilor judecătoreşti, fără însă a se putea schimba sau modifica soluţia care se bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât aceasta nu are natura unei căi de atac. Deopotrivă, contestaţia la executare este o procedură jurisdicţională de rezolvare a situaţiilor corelative la executarea pedepsei, respectiv a incidentelor ivite ulterior rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a soluţionat fondul cauzei. Cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, vizează cazurile de contestaţie la executare prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. c) teza I şi art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Or, art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din Codul de procedură penală are în vedere necesitatea lămuririi unei dispoziţii cuprinse în hotărârea ce se execută, şi nu completarea considerentelor hotărârii. Nelămuririle ce pot fi clarificate pe calea contestaţiei la executare nu pun în discuţie aspecte ce privesc fondul cauzei ce nu au fost soluţionate prin hotărârea judecătorească. În ceea ce priveşte cauza care ţine de stingerea/micşorarea pedepsei prevăzută în dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, aceasta trebuie să apară ulterior rămânerii definitive a hotărârii, şi, în mod evident, aspectele ce vizează de legalitatea măsurilor preventive nu pot fi circumscrise acestui motiv de contestaţie. Raportat la conţinutul art. 598 alin. (1) din Codul de procedură penală, contestaţia la executare în cazul hotărârilor definitive de achitare sau de încetare a procesului poate privi doar dispoziţiile executorii din conţinutul dispozitivului (de pildă, punerea în executare a măsurilor de siguranţă, respectiv dispoziţia de punere de îndată în libertate, ca urmare a revocării măsurii preventive sau a constatării încetării de drept a acesteia). În acest sens, în considerentele Dec. i nr. 15 din 18 septembrie 2017 pronunţate de Î. C. C. J. în recurs în interesul legii, în paragraful 41, instanţa supremă a arătat că poate face obiectul unei contestaţii la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Codul de procedură penală analiza caracterului nelegal al arestării unei persoane intervenită ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (de exemplu, menţinerea în arest a unei persoane faţă de care prin hotărâre definitivă s-a dispus suspendarea executării pedepsei), deci o împrejurare survenită după momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. În consecinţă, în raport cu natura contestaţiei la executare, prin intermediul acesteia nu se poate solicita instanţei competente să se pronunţe asupra legalităţii măsurilor procesuale privative de libertate dispuse în cursul procesului penal. v. Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri
DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Ceea ce se urmăreşte prin reglementarea fazei urmăririi penale este necesitatea asigurării unui sistem omogen de garanţii procesuale, izvorând din interesul general al societăţii şi al persoanelor vătămate prin infracţiune, al restabilirii situaţiei anterioare, al dezdăunării victimei, dar şi din ideea garantării drepturilor omului şi din prezumţia de nevinovăţie, pentru a nu limita libertatea nici unei persoane şi a nu supune rigorilor legii penale nici o persoană nevinovată. Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsită prin lege. 1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate c sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. 2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. 3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul : a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, despre natura şi cauza acuzaţiei aduse c sa ; b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale ; c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer ; d) să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării ; e) să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere (C.E.D.H. art. 6 §§ 1-3) v. Contradictorialitate, Egalitatea armelor
DREPTUL LA UN TRIBUNAL v. Tribunal independent și imparțial
DREPTUL LA VIAŢĂ ŞI LA INTEGRITATE FIZICĂ ŞI PSIHICĂ Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate. Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant. Pedeapsa cu moartea este interzisă. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal când infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege. 2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă : a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane c violenţei ilegale ; b. pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute ; c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie (C.E.D.H. , art. 2) Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat (Protocolul nr. 13 la C.E.D.H. privind abolirea pedepsei cu moartea în toate circumstanţele Vilnius, 3.V.2002)
DREPTUL MARTORULUI DE A NU SE ACUZA Declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită c sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară. Curtea Constituţională , prin Dec. nr. 236/2020 , constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 C. pr. pen. , care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională. cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală, Curtea observă că normele procesual penale menţionate au mai fost supuse examinării sale. Astfel, prin Decizia nr. 519 din 6 iulie 2017, M. Of. nr. 879 din 8 noiembrie 2017, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În esenţă, în motivarea soluţiei sale, Curtea a reţinut, în §§ 13-18 ale Dec. i, că dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală reglementează o instituţie juridică nouă în cadrul legii procesual penale în vigoare, respectiv dreptul martorului de a nu se acuza; că legea procesual penală naţională, prin norma criticată, nu reglementează un drept al martorului de a refuza să dea declaraţii, aşadar, un drept efectiv al martorului de a nu se autoincrimina, pe de o parte, şi niciun drept circumscris instituţiei excluderii probelor din procesul penal, pe de altă parte; că sensul normei este acela că declaraţia martorului – care, în aceeaşi cauză, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat – nu se exclude din dosarul cauzei, putând fi utilizată pentru stabilirea unor împrejurări de fapt care nu au legătură cu persoana acestuia, în acest sens fiind reglementată, în mod expres, în ultima teză a art. 118 din Codul de procedură penală, obligaţia organului judiciar de a menţiona calitatea procesuală anterioară a martorului, cu ocazia consemnării declaraţiei; că dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală constituie o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil al persoanei care depune mărturie şi care, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, cu privire la o eventuală punere sub acuzare, neputând fi folosite c sa propriile declaraţii; că declaraţiile autoincriminante ale martorului sunt, în acelaşi timp, şi declaraţii necesare soluţionării cauzei, privitor la un alt acuzat, în condiţiile în care un principiu fundamental al procesului penal este aflarea adevărului, pentru a se putea realiza scopul procesului penal, respectiv cunoaşterea completă şi exactă a faptelor în materialitatea lor, precum şi a persoanei care le-a săvârşit, pentru ca aceasta din urmă să fie trasă la răspundere penală; că admiterea probelor autoincriminatoare în procesul penal în raport cu o persoană care depune mărturie şi care, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, ca şi excluderea declaraţiilor autoincriminante ale martorului în raport cu un alt acuzat ar fi de natură să afecteze corectitudinea procesului penal şi să discrediteze activitatea de înfăptuire a justiţiei. Cu referire la dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare, Curtea reţine opiniile doctrinare potrivit cărora drepturile precitate decurg din respectarea prezumţiei de nevinovăţie, fiind garanţii ale acesteia. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, potrivit căreia dreptul la neautoincriminare şi dreptul la tăcere sunt o consecinţă directă a prezumţiei de nevinovăţie şi, totodată, aceste drepturi au o existenţă de sine stătătoare, izvorând din exigenţa echităţii procedurii la care face referire § 1 al art. 6 din C.E.D.H. (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders c Regatului Unit, §l 68; Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney şi McGuinness c Irlandei, § 40). Astfel, în Cauza Saunders c Regatului Unit, instanţa europeană a considerat că dreptul la neautoincriminare este un element constitutiv al cerinţei echităţii procesuale, înscrisă în § 1 al art. 6 din Convenţie, arătându-se însă şi faptul că, sub aspectul dreptului la neautoincriminare, care impune acuzării să îşi probeze susţinerile fără a apela la probe obţinute prin constrângere sau opresiune, acest drept este strâns legat de prezumţia de nevinovăţie (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, § 69). De asemenea, în Hotărârea din 25 ianuarie 1996, Cauza John Murray c Regatului Unit, § 41, instanţa europeană a analizat susţinerile petentului privind încălcarea dreptului la tăcere şi la neautoincriminare atât din perspectiva § ui 1, cât şi a § ui 2 ale art. 6 din Convenţie, invocând o încălcare nu doar a echităţii generale a procesului, dar şi a regulii potrivit căreia acuzarea trebuie să îşi dovedească susţinerile fără sprijinul acuzatului, garanţie specifică prezumţiei de nevinovăţie. În aceste condiţii, în raport cu jurisprudenţa citată, Curtea constată că dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare sunt atât o consecinţă directă a prezumţiei de nevinovăţie, cât şi o garanţie a echităţii procedurii, consacrate în §§ 1 şi 2 ale art. 6 din C.E.D.H. , în condiţiile în care § 1 cuprinde garanţii ale “acuzatului” în materie penală, iar câmpul de aplicare ratione personae al § ui 2 al art. 6 din Convenţie are o sferă mai largă, incluzând şi martorul. În context, Curtea observă că, în ceea ce priveşte noţiunea de “martor”, instanţa europeană a reţinut că aceasta are un înţeles autonom în sistemul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, Cauza Damir Sibgatullin c Rusiei, § 45). Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de art. 6 §§ 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Cauza Kaste şi Mathisen c Norvegiei, § 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, Cauza Luca c Italiei, § 41).În ceea ce priveşte conceptul de “acuzaţie în materie penală” – art. 6 § 1 din Convenţie, C.E.D.O. a reţinut că acesta are o semnificaţie “autonomă”, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre. Conceptul de “acuzaţie” trebuie înţeles în sensul Convenţiei. Prin urmare, acesta poate fi definit drept “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980, Cauza Deweer c Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, Cauza Eckle c Germaniei, § 73). Totodată, Curtea Europeană a raportat definiţia noţiunii de “materie penală” la trei criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate şi cel al scopului şi severităţii sancţiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976, Cauza Engel şi alţii c Olandei, §§ 80-85). În continuare, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european al drepturilor omului, în anumite cazuri, o persoană care este audiată în calitate de martor în cadrul procesului penal poate fi considerată subiectul unei acuzaţii în materie penală, devenind astfel incidente drepturile persoanei audiate în calitate de martor de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria incriminare. Astfel, C.E.D.O. a arătat în Hotărârea din 20 octombrie 1997, Cauza Serves c Franţei, că atribuirea calităţii de martor unei persoane şi audierea în această calitate, în contextul în care refuzul de a da declaraţii atrăgea consecinţe sancţionatorii, reprezintă o practică contrarie art. 6 § 1 din Convenţie, un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii având dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor în această direcţie. Relevante sunt şi Hotărârea din 18 decembrie 2008, Cauza Loutsenko c Ucrainei, § 50 şi următoarele, respectiv Hotărârea din 19 februarie 2009, Cauza Shabelnik c Ucrainei, § 57, în care C.E.D.O. a criticat poziţia vulnerabilă a martorilor aflaţi în situaţia de a fi constrânşi să declare tot ceea ce cunosc, chiar cu riscul de a se autoincrimina. Astfel, instanţa europeană a reţinut în Hotărârea din 19 februarie 2009, Cauza Shabelnik c Ucrainei, că are calitatea de “acuzat”, beneficiind de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil, inclusiv dreptul la tăcere şi neautoincriminare, persoana deja acuzată într-o cauză şi care a fost ascultată în calitate de martor, în baza solicitării sale de a aduce anumite fapte la cunoştinţa organelor judiciare, ocazie cu care s-a autodenunţat cu privire la comiterea unei infracţiuni de omor. Curtea nu a acceptat argumentul statului potrivit căruia calitatea de suspect se dobândea doar ulterior efectuării unor proceduri de verificare a autodenunţului, aceasta adoptând, încă o dată, o viziune substanţială asupra acestei noţiuni, iar nu una formală, impusă de dreptul intern. Mai mult, în Hotărârea din 18 decembrie 2008, Cauza Loutsenko c Ucrainei, Curtea a considerat încălcat dreptul la un proces echitabil în situaţia folosirii procesuale, c unui coacuzat, a declaraţiilor luate de la un alt acuzat, cu ocazia ascultării iniţiale a acestuia, în calitate de martor, în condiţiile în care respectiva persoană îşi retractase la scurt timp declaraţiile, arătând că fuseseră date sub constrângere, prin violenţă, iar în cauză nu existase posibilitatea interogării acelei persoane şi de către petent. Curtea a subliniat vulnerabilitatea poziţiei procesuale a celui ascultat în calitate de martor în primele faze ale procesului penal, lipsit de orice garanţii juridice fundamentale, recunoscute doar pentru suspect şi acuzat. În acest sens, în § 50 al hotărârii precitate, “Curtea notează că, spre deosebire de un suspect sau un acuzat, care se bucură, potrivit legii aplicabile, de dreptul de a păstra tăcerea, martorul are obligaţia să dezvăluie orice informaţie pe care o cunoştea, sub sancţiunea răspunderii penale. Mai mult, spre deosebire de un suspect sau un acuzat, martorul nu avea niciun drept legal de a consulta un avocat înainte de prima interogare”. Mai mult, instanţa de la Strasbourg a statuat în jurisprudenţa sa că o persoană dobândeşte calitatea de acuzat – care atrage aplicabilitatea garanţiilor stabilite de art. 6 din Convenţie – nu la momentul în care îi este în mod oficial conferită această calitate, ci la momentul în care autorităţile naţionale au motive plauzibile pentru a bănui implicarea persoanei respective în săvârşirea infracţiunii (Hotărârea din 14 octombrie 2010, Cauza Brusco c Franţei). Însă, atunci când se examinează problema de a şti dacă dreptul la tăcere – în manifestarea sa directă de a refuza îndeplinirea obligaţiei de a da declaraţii – poate fi invocat de către martor, în jurisprudenţa C. E. D. O. se realizează, tangenţial, o analiză prin raportare la situaţia concretă a persoanei, reţinându-se că, dacă la momentul audierii, organele judiciare o suspectau pe respectiva persoană de săvârşirea infracţiunii, având în vedere celelalte mijloace de probă deja administrate în cauză, existând, aşadar, nişte suspiciuni, atunci toate drepturile prevăzute de art. 6 în materia acuzaţiei în materie penală sunt incidente, inclusiv dreptul la tăcere, chiar dacă organele judiciare nu dispun efectuarea în continuare a urmăririi penale şi audiază persoana în calitate de martor (Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Cauza Sergey Afanasyev c Ucrainei, § 58). De asemenea C.E.D.O. a reţinut, în Hotărârea din 13 septembrie 2016, Cauza Ibrahim şi alţii c Regatului Unit, că a fost încălcat privilegiul contra autoincriminării în ceea ce priveşte declaraţia unui martor căruia nu i s-a adus la cunoştinţă dreptul de a nu se autoincrimina în momentul în care acest risc era unul cât se poate de evident. Mai mult, Curtea reţine că – în situaţia ascultării unei persoane în calitate de martor, sub prestare de jurământ şi, mai ales, sub sancţiunea penală a săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări care l-ar putea incrimina – instanţa de la Strasbourg a elaborat aşa-zisa “teorie a celor trei alegeri dificile cu care se confruntă persoana”, conform căreia nu este natural să i se ceară presupusului făptuitor să aleagă între: (i) a fi sancţionat pentru refuzul său de a coopera, (ii) să furnizeze autorităţilor informaţii incriminatoare sau (iii) să mintă şi să rişte să fie condamnat pentru aceasta (Hotărârea din 8 aprilie 2004, Cauza Weh c Austriei). Totodată, Curtea reţine că, pentru a constata dacă o procedură a anulat însăşi esenţa dreptului martorului de a nu se autoincrimina, instanţa europeană examinează, în special, următoare elemente: natura şi gradul constrângerii; existenţa unor garanţii adecvate în procedură; utilizarea dată probelor astfel obţinute (Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh c Germaniei, § 101; Hotărârea din 29 iunie 2007, pronunţată c O’Halloran şi Francis c Regatului Unit, § 55; Hotărârea din 10 martie 2009, Cauza Bykov c Rusiei, § 104). Aceeaşi instanţă europeană a statuat şi că dreptul martorului de a nu se autoincrimina se aplică procedurilor penale privind toate tipurile de infracţiuni, de la cea mai simplă la cea mai complexă (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders c Regatului Unit, § 74). De asemenea, deşi are o strânsă legătură cu dreptul la apărare, dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare constituie o garanţie distinctă de acesta, aspect reţinut de C.E.D.O. în Hotărârea din 24 octombrie 2013, Cauza Navone şi alţii c Monaco, §l 74, potrivit căruia “Curtea reaminteşte că rezultă din jurisprudenţa menţionată faptul că persoana reţinută beneficiază, pe de o parte, de dreptul de a nu contribui la propria incriminare şi de a păstra tăcerea, şi, pe de altă parte, de dreptul la asistenţa unui avocat pe toată durata interogatoriilor. Astfel, contrar susţinerilor Guvernului, este vorba despre două drepturi distincte: prin urmare, o eventuală renunţare la unul dintre acestea nu antrenează renunţarea la celălalt”. Aşadar, Curtea constată că dreptul c autoincriminării şi dreptul “acuzatului” de a păstra tăcerea, garanţii implicite ale dreptului la un proces echitabil şi ale prezumţiei de nevinovăţie, au fost examinate în mai multe cauze aflate pe rolul C. E. D. O. , fiind constant relevate necesitatea interzicerii utilizării oricăror mijloace de constrângere în scopul obţinerii de probe, c voinţei acuzatului, precum şi faptul că, faţă de caracterul autonom al noţiunilor de “acuzaţie în materie penală” şi “martor”, trebuie considerat că şi martorul se bucură de acest drept în măsura în care prin declaraţia pe care o face s-ar putea autoincrimina (v, în acest sens, Hotărârea din 25 februarie 1993, Cauza Funke c Franţei; Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders c Regatului Unit; Hotărârea din 8 februarie 1996, Cauza John Murray c Regatului Unit; Hotărârea din 20 octombrie 1997, Cauza Serves cFranţei; Hotărârea din 19 septembrie 2000, Cauza IJL, GMR şi AKP c Regatului Unit; Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney şi McGuinness c Irlandei; Hotărârea din 3 mai 2001, Cauza J.B. c Elveţiei; Hotărârea din 5 noiembrie 2002, Cauza Allan c Regatului Unit; Hotărârea din 27 aprilie 2004, Cauza Kansal c Regatului Unit; Hotărârea din 8 aprilie 2004, Cauza Weh c Austriei; Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh c Germaniei; Hotărârea din 18 decembrie 2008, Cauza Loutsenko c Ucrainei; Hotărârea din 19 februarie 2009, Cauza Shabelnik c Ucrainei; Hotărârea din 14 octombrie 2010, Cauza Brusco c Franţei; Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Cauza Sergey Afanasyev c Ucrainei; Hotărârea din 13 septembrie 2016, Cauza Ibrahim şi alţii c Regatului Unit). Curtea reţine însă că, potrivit jurisprudenţei aceleiaşi instanţe europene, dreptul la tăcere şi neautoincriminare nu este absolut. În situaţii particulare, tăcerea acuzatului poate avea consecinţe defavorabile asupra acestuia. Pentru a stabili însă dacă se încalcă art. 6 din Convenţie prin faptul că tăcerea poate avea consecinţe defavorabile inculpatului, trebuie să se ia în considerare toate circumstanţele, având în vedere în special ponderea pe care instanţele naţionale le-a acordat-o, apreciind elementele de probă şi gradul de constrângere inerente situaţiei (Hotărârea din 8 februarie 1996, Cauza John Murray c Regatului Unit, §§ 47 şi 49). Pe de o parte, o condamnare nu ar trebui să se bazeze exclusiv sau în principal pe tăcerea acuzatului sau pe refuzul său de a răspunde la întrebări sau de a depune mărturie. Pe de altă parte, dreptul de a păstra tăcerea nu poate împiedica luarea în considerare a tăcerii persoanei în cauză, în situaţii care impun în mod clar o explicaţie din partea sa, în vederea aprecierii probelor aflate la dosar. Nu se poate susţine aşadar că decizia unui inculpat de a păstra tăcerea de-a lungul întregii proceduri penale trebuie să fie neapărat lipsită de implicaţii. În acest sens sunt şi hotărârile din 6 iunie 2000 şi din 20 martie 2001, pronunţate în cauzele Averill c Regatului Unit, respectiv Telfner c Austriei, în care s-a subliniat ideea că, în anumite circumstanţe, tăcerea acuzatului poate fi interpretată, în anumite limite, c acestuia. Instanţa de la Strasbourg a reţinut circumstanţele în care pasivitatea acuzatului se manifestă, iar nu natura şi gravitatea infracţiunii ce face obiectul acuzaţiei. Ponderea interesului public faţă de urmărirea penală a unei anumite infracţiuni şi faţă de pedepsirea autorului poate fi luată în considerare şi pusă în balanţă cu interesul individului ca probele acuzării să fie obţinute în mod legal. Cu toate acestea, “preocupările de interes public nu pot justifica măsuri care să anuleze însăşi esenţa dreptului la apărare al unui reclamant, inclusiv a dreptului de a nu se autoincrimina. Aşadar, cerinţele generale privitoare la echitatea unei proceduri penale îşi păstrează aplicabilitatea indiferent de tipul infracţiunii ori interesul public invocat” (Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh c Germaniei, § 97). Interesul public nu poate justifica utilizarea răspunsurilor obţinute cu forţa într-o anchetă nejudiciară pentru a-l incrimina pe inculpat în cursul procesului penal (Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney şi McGuinness c Irlandei, § 57). Pe de altă parte, în Hotărârea din 29 iunie 2007, Cauza O’Halloran şi Francis c Regatului Unit, instanţa europeană a constatat că dreptul contra autoincriminării nu a fost încălcat, deşi constrângerea a fost directă, în sensul că reclamanţii au primit o notificare prin care le-a fost solicitat să informeze poliţia cine a condus vehiculul care a fost detectat de aparatul radar ca depăşind limita legală de viteză. În concluzie, dreptul la tăcere şi la neautoincriminare nu este un drept absolut, fiind un drept procedural, circumscris garanţiilor procesual penale instituite prin art. 6 din Convenţie, având caracter relativ, în acest sens fiind permis titularului său să renunţe la acest drept, dar şi organelor judiciare să aducă limitări justificate, în anumite circumstanţe şi având în vedere diverşi factori, cu respectarea unui just echilibru între restrângerea acestui drept şi scopul urmărit. La nivel european, în ceea ce priveşte dreptul de a păstra tăcerea şi dreptul la neautoincriminare, Curtea reţine că a fost adoptată Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumţiei de nevinovăţie şi a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. 65/1 din 11 martie 2016. Directiva (UE) 2016/343 reglementează dreptul de a păstra tăcerea şi dreptul de a nu se autoincrimina în art. 7 alin. (1) şi (2), potrivit căruia, “(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate şi acuzate au dreptul de a păstra tăcerea în legătură cu infracţiunea de săvârşirea căreia sunt suspectate sau acuzate. (2) Statele membre se asigură că persoanele suspectate şi acuzate au dreptul de a nu se autoincrimina”. În preambulul Directivei se precizează următoarele: “Prezenta directivă ar trebui să se aplice persoanelor fizice care sunt suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale. Aceasta ar trebui să se aplice din momentul în care o persoană este suspectată sau acuzată de comiterea unei infracţiuni sau a unei presupuse infracţiuni şi, prin urmare, chiar înainte ca persoana respectivă să fie informată de către autorităţile competente ale unui stat membru, prin notificare oficială sau în alt mod, cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată. Prezenta directivă ar trebui să se aplice în toate fazele procedurilor penale, până când hotărârea prin care se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia persoanei suspectate sau acuzate de săvârşirea infracţiunii rămâne definitivă.[…]” (pct. 12) – precizare care se regăseşte şi în art. 2 din Directivă – “Domeniul de aplicare”; Dreptul de a păstra tăcerea reprezintă un aspect important al prezumţiei de nevinovăţie şi ar trebui să funcţioneze ca măsură de protecţie c autoincriminării (pct. 24); Dreptul de a nu se autoincrimina reprezintă, de asemenea, un aspect important al prezumţiei de nevinovăţie. Atunci când li se solicită să dea o declaraţie sau să răspundă la întrebări, persoanele suspectate şi acuzate nu ar trebui să fie constrânse să furnizeze probe sau documente sau să comunice informaţii care ar putea să conducă la autoincriminare (pct. 25); […] Pentru a se stabili dacă a fost încălcat dreptul de a nu se autoincrimina sau dreptul de a păstra tăcerea, ar trebui să se ţină seama de interpretarea C. E. D. O. privind dreptul la un proces echitabil în temeiul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (pct. 27); Exercitarea dreptului de a păstra tăcerea sau a dreptului de a nu se autoincrimina nu ar trebui să fie utilizată c persoanelor suspectate sau acuzate şi nu ar trebui să fie considerată, prin ea însăşi, ca dovadă că persoana respectivă a comis infracţiunea în cauză. Aceasta nu ar trebui să aducă atingere normelor naţionale privind aprecierea probelor de către instanţe sau judecători, cu condiţia respectării dreptului la apărare (pct. 28); “Statele membre ar trebui să ia în considerare luarea unor măsuri pentru a se asigura că, atunci când persoanelor suspectate sau acuzate li se furnizează informaţii cu privire la drepturile lor, în temeiul articolului 3 din Directiva 2012/13/UE, li se furnizează şi informaţii privind dreptul de a nu se autoincrimina, în forma în care se aplică în dreptul intern în conformitate cu prezenta directivă” (pct. 31); Statele membre ar trebui să ia în considerare luarea unor măsuri pentru a se asigura că, atunci când persoanelor suspectate sau acuzate li se furnizează o notă privind drepturile în temeiul articolului 4 din Directiva 2012/13/UE, această notă conţine şi informaţii privind dreptul de a nu se autoincrimina, în forma în care se aplică în dreptul intern în conformitate cu prezenta directivă (pct. 32); “Atunci când apreciază declaraţiile persoanelor suspectate sau acuzate sau probe obţinute cu încălcarea dreptului acestora de a păstra tăcerea sau de a nu se autoincrimina, instanţele şi judecătorii ar trebui să respecte dreptul la apărare şi caracterul echitabil al procedurilor.[…]” (pct. 45). Totodată, Curtea observă că la pct. 45 din preambulul Directivei (UE) 2016/343, se specifică faptul că, “întrucât prezenta directivă instituie norme minime, statele membre ar trebui să poată extinde drepturile prevăzute în aceasta pentru a asigura un nivel de protecţie mai ridicat. Nivelul de protecţie stabilit de statele membre ar trebui să nu fie niciodată inferior standardelor prevăzute de cartă sau de C.E.D.H. , astfel cum sunt interpretate de Curtea de Justiţie şi de C.E.D.O. “. Acest deziderat, reiterat în preambulul a numeroase directive, îşi are originea în necesitatea creării unor standarde minimale de protecţie a drepturilor omului şi dezvoltării unui sistem comun de drepturi şi libertăţi fundamentale, prin reglementarea la nivel european a unui sistem de protecţie a drepturilor omului, parte integrantă a principiilor generale de drept – ius communae european. Dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare au fost reglementate, pentru prima oară, prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003, cu referire la procedura generală de ascultare a învinuitului şi a inculpatului [art. 70 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968] şi la condiţiile de luare a măsurii preventive a reţinerii, când procurorul sau organul de cercetare penală aduce la cunoştinţă învinuitului sau inculpatului că are dreptul să îşi angajeze apărător şi să nu facă nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit c sa [art. 143 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968]. O altă modificare a Codului de procedură penală din 1968 a fost operată prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, M. Of. nr. 677 din 7 august 2006, art. 322 din Codul de procedură penală din 1968 stabilind că preşedintele “înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi c sa […]”. Codul de procedură penală în vigoare reglementează dreptul la tăcere şi neautoincriminare în raport cu diverse momente procesuale, iar, la nivel de principiu, prin reglementarea dreptului la apărare, în art. 10 alin. (4), potrivit căruia “Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declaraţie”. Astfel, Curtea observă că, în prezent, dreptul la tăcere şi la neautoincriminare sunt enumerate între drepturile procesuale ale suspectului şi inculpatului, art. 83 lit. a) din Codul de procedură penală prevăzând că inculpatul are dreptul de a refuza să dea declaraţie fără riscul de a suferi vreo consecinţă defavorabilă ca urmare a acestui refuz, art. 78 din acelaşi act normativ stabilind că suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel. Totodată, potrivit art. 99 alin. (2) din Codul de procedură penală, suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia, şi “are dreptul de a nu contribui la propria acuzare”. De altfel, potrivit art. 109 alin. (3) din Codul de procedură penală, “În cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat”. În acelaşi mod, Curtea observă şi alte norme procesual penale ce reglementează dreptul la tăcere, cum ar fi art. 209 alin. (6) referitor la măsura preventivă a reţinerii, incident atât în materia controlului judiciar – potrivit art. 212 alin. (3), cât şi în materia controlului judiciar pe cauţiune, raportat la art. 216 alin. (3); art. 225 alin. (8) la care face trimitere şi art. 238 alin. (1) privind arestarea preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale, respectiv în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii; art. 374 alin. (2) privind procedura de judecată – momentul procesual al explicaţiilor preliminare, când, printre altele, preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce şi îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi c sa. Acest din urmă text este incident şi în materia apelului, potrivit art. 420 alin. (4), care stabileşte că “Instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond”. Normele procesual penale precitate instituie obligaţia organelor judiciare de a avertiza suspectul sau inculpatul, în diferite momente procesuale, cu privire la dreptul la tăcere şi neautoincriminare, încălcarea obligaţiei menţionate fiind sancţionată în condiţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu consecinţa excluderii probei astfel obţinute, conform art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală. Cât priveşte martorul, acesta “este persoana fizică, alta decât suspectul, persoana vătămată şi părţile în procesul penal, care are cunoştinţă despre fapte şi împrejurări de fapt ce servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi aflarea adevărului în procesul penal. Declaraţiile martorului constituie mijloace de probă, iar acestea constau în relatarea făcută de martor organului judiciar penal în cadrul procesului penal, prin care reproduce cunoştinţele sale despre fapte sau împrejurări de fapt necesare pentru justa soluţionare a cauzei. Sfera persoanelor care pot avea calitatea de martor în procesul penal este delimitată prin dispoziţiile art. 114 şi art. 115 din Codul de procedură penală. Poate avea calitatea de martor «orice persoană care are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală» şi care, în acelaşi timp, nu are calitatea procesuală de suspect, persoană vătămată, inculpat, parte civilă sau parte responsabilă civilmente. Aşadar, în cazul persoanelor care au în cauză calitatea de parte ori subiect procesual principal există o prezumţie relativă de parţialitate – nicio persoană neputând fi martor în propria sa cauză (nemo testis idoneus in re sua) – fiind apreciat că acestea, având un interes substanţial în modul de soluţionare a cauzei, nu pot fi considerate observatori imparţiali ai faptelor deduse judecăţii” (Decizia nr. / 2017, M. Of. nr. 837 / 2017, § 14). Curtea observă că art. 281 alin. 1 din secţiunea a III-a titlul “Mărturia mincinoasă şi jurământul fals” din Codul penal Carol al II-lea prevedea că “Pentru infracţiunile prevăzute în art. 277, 278 şi 279 nu se pedepseşte: 1. acela care, dacă ar fi făcut afirmaţiuni adevărate sau ar fi spus tot adevărul, s-ar fi acuzat de infracţiunile pe sine, sau ar fi acuzat pe o persoană din cele prevăzute în art. 130, sau şi-ar fi cauzat lui sau acelei persoane un grav prejudiciu în ce priveşte onoarea sau libertatea; […]”. Codul de procedură penală din 1968 nu a reglementat privilegiul martorului c propriei încriminări, întrucât s-a apreciat că aflarea adevărului trebuie să primeze în realizarea justiţiei faţă de interesele persoanei chemate să declare ca martor. Literatura de specialitate a reţinut că, pe toată durata de existenţă a vechiului Cod de procedură penală, a lipsit un text care să reglementeze dreptul la neautoincriminare – îndeosebi cu privire la persoanele ascultate în calitate de martor. Acest fapt, coroborat cu existenţa, în procedura penală, a instituţiei actelor premergătoare începerii urmăririi penale, a permis naşterea unor situaţii în care persoane suspectate de săvârşirea unor infracţiuni erau chemate pentru a fi ascultate în calitate de martor de facto – chiar dacă, procesul penal nefiind încă început, ele nu aveau de jure această calitate juridică – pentru ca, după ascultarea lor, să le fie adusă la cunoştinţă începerea urmăririi penale şi, implicit, dobândirea calităţii procesuale de învinuiţi. I. C. C. J. – Secţiile Unite – în examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă I. C. C. J. , cu privire la modul de aplicare a dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală în cazul plângerii formulate c rezoluţiei, ordonanţei ori dispoziţiei din rechizitoriu de neîncepere sau de clasare a cauzei – a pronunţat Decizia nr. XLVIII (48) / 2007, M. Of. , nr. 574 / 2008, în considerentele căreia s-a reţinut că “existenţa şi suficienţa probelor la care se referă această soluţie prevăzută de legiuitor nu pot fi însă apreciate decât după descoperirea şi administrarea lor cu respectarea prevederilor legii, cerinţă ce nu este susceptibilă de a fi asigurată decât în cadrul urmăririi penale, aşa cum se subliniază în definirea obiectului acesteia prin art. 200 din Codul de procedură penală. Or, rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale, ca şi ordonanţele sau, după caz, rezoluţiile de clasare, nu sunt precedate de efectuarea urmăririi penale în condiţiile respectării procedurii specifice acestei faze procesuale, singura activitate desfăşurată de organele de urmărire penală constând în realizarea actelor premergătoare, astfel cum sunt reglementate în art. 224 din Codul de procedură penală. Având rol premergător începerii urmăririi penale, aceste acte fundamentează luarea sau neluarea Dec. i de declanşare a urmăririi penale sau, din contră, pentru neînceperea urmăririi penale. Fără îndoială, în lipsa garanţiilor specifice fazei urmăririi penale, actele premergătoare îşi păstrează caracterul particular de investigaţii prealabile, neputând constitui probe în sensul prevederilor art. 63 din Codul de procedură penală. Ca urmare, elementele stabilite şi verificările făcute în cadrul actelor premergătoare, nefiind «probe» în sensul art. 63 şi următoarele din Codul de procedură penală, nu îndeplinesc cerinţa cuprinsă în art. 2781 alin. 8 lit. c) din Codul de procedură penală, astfel încât soluţia preconizată prin acest articol nu poate fi adoptată decât după parcurgerea fazei urmăririi penale, nefiind suficientă doar efectuarea unor acte premergătoare ei.”/59. Potrivit Codului de procedură penală în vigoare, în ceea ce îi priveşte pe martori, aceştia pot refuza să dea declaraţie doar prin raportare la dispoziţiile art. 117 din Codul de procedură penală, care însă nu instituie un drept la tăcere şi la neautoincriminare al martorilor, în general, ci un privilegiu al soţului, al ascendenţilor şi al descendenţilor în linie directă, precum şi al fraţilor şi al surorilor suspectului ori inculpatului. Instanţa de la Strasbourg a stabilit în hotărârile din 24 noiembrie 1986, §30, respectiv 19 iulie 2012, §41, pronunţate în cauzele Unterpertinger c Austriei, respectiv Hummer c Germaniei, că dispoziţiile din legea naţională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din C.E.D.H. , deoarece ţin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat şi un martor din propria sa familie şi sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală. Prin Decizia nr. 562 din 19 septembrie 2017, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură penală, care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, este neconstituţională. Curtea a reţinut, printre altele, în acord cu jurisprudenţa europeană citată, că raţiunea reglementării dreptului de a refuza să fie audiate în calitate de martori al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) din Codul de procedură penală este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naşte în ipoteza reglementării unei obligaţii a acestora de a da declaraţie sub jurământ şi sub sancţiunea infracţiunii de mărturie mincinoasă. Curtea a constatat, în esenţă, că, în acest caz, temeiul pentru reglementarea dreptului de refuz al audierii se află în sfera de protecţie a relaţiilor de familie. Aceeaşi lege procesual penală în vigoare prevede în art. 118, supus examinării în prezenta cauză, că “declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită c sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară”. Raportat la aceste din urmă norme, Curtea observă că, în forma iniţiatorului proiectului noului Cod de procedură penală, trimisă Parlamentului spre dezbatere şi adoptare, dar şi în forma adoptată de Senat, reglementarea dreptului martorului de a nu se acuza era cu totul diferită, art. 116, la acel moment, stabilind un drept de neautoincriminare al martorului, precum şi obligaţia de avertizare a martorului cu privire la drepturile sale. Astfel, se prevedea că “(1) Martorul are dreptul de a nu face declaraţii cu privire la fapte şi împrejurări prin care s-ar expune unei investigaţii penale. (2) Atunci când constată că prin declaraţia sa martorul s-ar expune unei investigaţii penale, organul judiciar are următoarele obligaţii: a) de a comunica martorului că în urma acestor declaraţii se pot declanşa investigaţii penale c sa; b) de a aduce la cunoştinţă martorului dreptul de a nu da nicio declaraţie cu privire la aspectele care l-ar expune unei investigaţii penale, precum şi dreptul de a fi asistat de un avocat. (3) Declaraţia martorului dată cu încălcarea dispoziţiilor alin. (2) nu poate fi folosită c sa.” Faţă de aceste reglementări, doctrina a reţinut că “elaborarea proiectului noului Cod de procedură penală a avut în vedere aşezarea procesului penal pe pilonii unor noi principii care, alături de cele clasice, să contribuie la o mai bună înfăptuire a justiţiei penale cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului; noile reguli au scopul de a asigura preeminenţa dreptului, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului […] astfel poate fi asigurată fiabilitatea procesului penal ce presupune […] un sistem de probe care să permită evitarea erorilor judiciare şi respectarea demnităţii umane”. Ulterior, art. 118 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, în forma adoptată de Camera Deputaţilor, deşi a păstrat denumirea marginală “Dreptul martorului de a nu se acuza”, a prevăzut doar că “Declaraţia martorului nu poate fi folosită în cursul unui proces penal desfăşurat c sa.”, art. 102 pct. 75 din titlul III al Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, M. Of. nr. 515 din 14 august 2013, stabilind, în final, forma actuală a normei. În forma în vigoare, supusă examinării, art. 118 din Codul de procedură penală reglementează “dreptul martorului de a nu se acuza” ca obligaţie procesuală negativă a organului judiciar, care nu poate folosi declaraţia dată în calitate de martor c persoanei care a avut sau a dobândit, ulterior declaraţiei, calitatea de suspect sau de inculpat în aceeaşi cauză. Astfel, Curtea constată că textul criticat are în vedere două ipoteze, şi anume: (i) ipoteza în care persoana este audiată în calitate de martor după momentul începerii urmăririi penale cu privire la faptă, iar, ulterior, dobândeşte calitatea de suspect şi (ii) ipoteza în care persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat şi, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar, în dosarul nou-format, persoana dobândeşte calitatea de martor. Aşadar, faţă de formularea actuală, art. 118 din Codul de procedură penală nu permite aplicarea dreptului la neautoincriminare similar suspectului sau inculpatului. Totodată, martorul nu are posibilitatea de a refuza să dea declaraţie, în temeiul art. 118 din legea procesual penală în vigoare. Mai mult, Curtea observă că martorul este obligat să declare tot ceea ce cunoaşte, sub sancţiunea săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, chiar dacă prin declaraţia sa se autoincriminează. În acest sens, I. C. C. J. – Completul competent să judece recursul în interesul legii, luând în examinare recursul în interesul legii referitor la fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată, a pronunţat Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019, M. Of. nr. 187 din 8 martie 2019, prin care a statuat că “Fapta unei persoane audiate ca martor de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările esenţiale cu privire la care a fost întrebată întruneşte numai elementele de tipicitate ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, prevăzută de art. 273 alin. (1) din Codul penal“. Curtea constată aşadar că o persoană citată în calitate de martor, care spune adevărul, se poate autoincrimina, iar dacă nu spune adevărul, evitând autoincriminarea, săvârşeşte infracţiunea de mărturie mincinoasă. Raportat la prima ipoteză prevăzută în art. 118 din Codul de procedură penală (reţinută în § 62 al prezentei decizii), în lipsa unei reglementări a dreptului martorului la tăcere şi neautoincriminare, organele de cercetare penală nu sunt obligate să dea eficienţă acestui drept în ceea ce îl priveşte pe suspectul de facto, care nu a dobândit încă calitatea de suspect de jure. Se ajunge, în acest mod, la punerea sub învinuire a persoanei audiate ca martor, chiar şi în ipoteza în care, anterior audierii, organele de urmărire penală aveau date din care rezulta participarea acesteia la comiterea faptei ce a făcut obiectul audierii în calitate de martor, iar lipsa calităţii oficiale de suspect ar putea să derive din lipsa manifestării de voinţă a organelor judiciare, care nu emit ordonanţa în condiţiile art. 305 alin. (3) din Codul de procedură penală. Totodată, cât priveşte a doua ipoteză reglementată în art. 118 din Codul de procedură penală, reţinută, de asemenea, în § 62 al prezentei decizii – când persoana are deja calitatea de suspect sau inculpat şi, ulterior, organul judiciar dispune disjungerea cauzei, iar în dosarul nou-format persoana dobândeşte calitatea de martor -, Curtea reţine că disjungerea cauzei este doar o măsură procesuală, dispusă pentru buna soluţionare a cauzei. În realitate, însă, ambele dosare – cel iniţial şi cel nou-format ca urmare a disjungerii – constituie o singură cauză. Chiar dacă legea procesual penală permite audierea unui participant la săvârşirea infracţiunii, în calitate de martor, în cauza disjunsă, acesta nu poate fi un martor veritabil. Martorul veritabil este acela care nu a participat în niciun fel la săvârşirea infracţiunii, ci doar are cunoştinţă despre aceasta, respectiv are cunoştinţă despre fapte sau împrejurări esenţiale care determină soarta procesului. Participantul la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală are o strânsă legătură cu infracţiunea dedusă judecăţii, astfel încât, în cazul său, operează o prezumţie de parţialitate – similar părţilor şi subiecţilor procesuali principali. Or, martorul, de principiu, se situează în afara intereselor raportului juridic concret dedus judecăţii şi, tocmai de aceea, se pretinde ca el să fie obiectiv şi să contribuie la aflarea adevărului. Calitatea de martor presupune o participare corectă şi loială la proces a celor care au informaţii ce pot conduce la dezlegarea pricinii ori constatării vinovăţiei sau nevinovăţiei unei persoane. Această calitate însă trebuie să se menţină pe toată durata procesului, pentru că doar atunci i se poate cere martorului să fie consecvent în relatarea adevărului. De altfel, Curtea observă că I. C. C. J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 17.643/4/2017 (3.018/2018), prin care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: “Poate fi subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor în cauza disjunsă cu privire la aceşti din urmă participanţi?”, şi a statuat, în Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019, M. Of. nr. 416 din 28 mai 2019, că “participantul la comiterea unei infracţiuni care a fost judecat separat de ceilalţi participanţi şi audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracţiunii de mărturie mincinoasă prevăzută de art. 273 din Codul penal“. Instanţa supremă a reţinut că, din punct de vedere formal procesual, chiar şi un participant sau un fost participant la săvârşirea unei infracţiuni poate fi audiat în calitate de martor. În acest caz însă martorul nu poate fi constrâns, sub sancţiunea răspunderii pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă, să declare adevărul, dacă această declaraţie sinceră ar putea duce la autoincriminare. Mărturia mincinoasă nu poate fi reţinută nici atunci când declaraţia solicitată martorului ar putea duce la condamnarea sa, chiar şi într-o altă procedură judiciară decât în cea în care este ascultat. Într-o cauză disjunsă, participantul condamnat definitiv va putea fi audiat ca martor în cauzele celorlalţi participanţi la aceeaşi faptă, însă noua sa declaraţie continuă să păstreze urmele “originale” ale unei declaraţii de suspect sau inculpat, chiar dacă, formal, persoana are în noul cadru procesual calitatea de martor. Curtea constată, aşadar, că persoana ascultată în calitate de martor – sub prestare de jurământ şi sub sancţiunea penală a săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări de natură a o incrimina – se confruntă cu (cel puţin) două alegeri dificile, respectiv (i) să aleagă să furnizeze organelor judiciare informaţii incriminatoare sau (ii) să mintă şi să rişte să fie condamnată pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă. Totodată, Curtea constată că, faţă de statutul procesual pe care îl are, martorul este vulnerabil – din punct de vedere substanţial – şi din perspectiva faptului că nu poate întruni calitatea de subiect pasiv secundar al infracţiunii de cercetare abuzivă, astfel cum este reglementată în art. 280 din Codul penal, protecţia legii penale vizând doar persoanele urmărite penal sau aflate în cursul judecăţii. Aceeaşi situaţie vulnerabilă s-ar putea menţine în măsura în care accesul la un avocat al unei persoane ascultate în calitate de martor este limitat – din motive financiare ori din cauza neînţelegerii situaţiei în care se află, cauzată de lipsa de instruire. De altfel, art. 118 din Codul de procedură penală nu reglementează un drept al martorului de a avea acces la avocat, respectiv obligaţia organului judiciar de a-l informa în acest sens, ori, în situaţii particulare, dreptul martorului de a i se desemna un avocat din oficiu. Aşa încât, Curtea constată că şi din punct de vedere procedural se poate reţine lipsa unor garanţii adecvate pentru persoana ascultată în calitate de martor. Curtea observă că “dreptul” martorului de a nu se acuza, proclamat în denumirea marginală a art. 118 din Codul de procedură penală, reprezintă, de facto, o obligaţie pozitivă de a colabora cu organele judiciare, având corelativ obligaţia acestora din urmă de a nu utiliza declaraţia c lui, martorul neavând un nivel de protecţie similar cu cel de care beneficiază suspectul ori inculpatul. Cu alte cuvinte, protecţia martorului, potrivit normelor procesual penale ale art. 118, presupune doar faptul că declaraţia nu poate fi folosită c sa. Însă, Curtea reţine că, deşi declaraţia în sine nu poate fi folosită c martorului, în condiţiile în care norma nu face vreo referire la efectele subsecvente acestei declaraţii, ea poate fi utilizată în vederea obţinerii altor mijloace de probă, iar probele derivate/rezultate din aceasta, în lipsa unei prevederi contrare, pot fi folosite c martorului şi pot determina conduita procesuală ulterioară a organelor judiciare. Or, o atare conduită procesuală a organelor judiciare – raportat la obţinerea unor probe derivate, în mod direct, în baza declaraţiei martorului – nu ar putea fi sancţionată în temeiul dispoziţiilor art. 102 alin. (4) din Codul de procedură penală, de vreme ce declaraţia de martor nu este inclusă în sfera noţiunii de probă obţinută în mod nelegal, astfel ca textul precitat să poată fi incident. Curtea constată, în aceste condiţii, că normele procesual penale ale art. 118 nu instituie o protecţie efectivă a martorului în raport cu o eventuală răspundere penală, nu reglementează garanţii procedurale, respectiv substanţiale adecvate persoanei ascultate în calitate de martor şi nu interzic folosirea c martorului a elementelor probatorii obţinute, indirect, pe baza declaraţiei sale, singura probă faţă de care martorul este protejat fiind propria sa declaraţie. Astfel cum s-a reţinut în precedent, dreptul la tăcere şi dreptul la neautoincriminare decurg direct din prezumţia de nevinovăţie, ce implică faptul că organele de urmărire penală sunt cele care trebuie să probeze vinovăţia persoanei ce declară în calitate de martor (suspectului de facto), iar nu aceasta din urmă, aşa încât constrângerea la autoincriminare, deşi indirectă, are drept consecinţă ignorarea acestui principiu constituţional. În ceea ce priveşte prezumţia de nevinovăţie, instanţa de control constituţional a reţinut în mod constant în jurisprudenţa sa că, potrivit art. 23 alin. (11) din Constituţie, “Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată”, iar, potrivit art. 6 § 2 din C.E.D.H. , “orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”. Din economia celor două texte rezultă că principiul prezumţiei de nevinovăţie presupune că, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Astfel, principiul prezumţiei de nevinovăţie tinde să protejeze o persoană învinuită de săvârşirea unei fapte penale c unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal, scopul esenţial al prezumţiei fiind acela de a împiedica orice autoritate naţională să emită unele opinii conform cărora reclamantul ar fi vinovat înainte ca acesta să fie condamnat potrivit legii (Hotărârea din 10 februarie 1995, Cauza Allenet de Ribemont c Franţei, § 35; Hotărârea din 4 martie 2008, Cauza Samoilă şi Cionca c României, § 91). Totodată, în mod constant, jurisprudenţa şi doctrina au reţinut că principiul aflării adevărului impune organelor judiciare obligaţia de a asigura, pe bază de probe administrate cu respectarea caracterului echitabil al procedurii, aflarea adevărului judiciar cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectată de săvârşirea unei infracţiuni. Este general admis că organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului/inculpatului. Or, Curtea reţine că, în vederea respectării efective a prezumţiei de nevinovăţie, o persoană prezumată a fi nevinovată nu poate fi constrânsă, determinată să producă proba vinovăţiei sale, ci, dimpotrivă, are dreptul de a rămâne în pasivitate, acuzării revenindu-i sarcina de a face proba contrară, a vinovăţiei. Însăşi instanţa europeană a statuat că dreptul la neautoincriminare are la bază tocmai raportul dintre stat şi persoana care beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi în care condamnarea trebuie obţinută fără sprijinul acesteia din urmă (în acest sens, Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh c Germaniei, § 100). De altfel, şi în Cauza Saunders c Marii Britanii, instanţa de la Strasbourg a statuat la nivel de principiu că privilegiul contra autoincriminării se află într-o strânsă legătură cu prezumţia de nevinovăţie, motiv pentru care este necesar ca acuzarea să îşi construiască acuzaţia în materie penală fără a se folosi de probe obţinute ca urmare a unor mijloace coercitive ori opresive. “Dreptul de a nu se autoincrimina presupune ca, într-o cauză penală, acuzarea să încerce să-şi construiască argumentaţia fără să recurgă la elemente de probă obţinute prin constrângere sau presiuni, contrar voinţei acuzatului” (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders c Regatului Unit, § 68; în acelaşi sens, Hotărârea din 10 martie 2009, Cauza Bykov c Rusiei, § 92, şi Hotărârea din 21 aprilie 2009, Cauza Marttinen c Finlandei, § 60). Totodată, Curtea constată că obţinerea unei declaraţii, în temeiul art. 118 din Codul de procedură penală – sub sancţiunea reţinerii infracţiunii de mărturie mincinoasă, în cazul în care martorul nu face declaraţii adevărate, şi în condiţiile în care martorul îşi asumă riscul ca aspectele declarate să poată fi folosite chiar c sa -, constituie un mecanism coercitiv incompatibil cu dreptul la un proces echitabil. Instanţa de control constituţional a subliniat, în jurisprudenţa sa recentă, necesitatea extinderii exigenţelor impuse de dreptul la un proces echitabil asupra fazelor iniţiale ale procedurilor penale, justificat de efectele nocive pe care nerespectarea acestor exigenţe o poate avea asupra echităţii de ansamblu a procedurii. Astfel, în Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, § 32, Curtea a reţinut că “deşi faza prealabilă a procesului (anchetarea, instrumentarea cazului ori verificarea legalităţii soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată dispuse de procuror) reprezintă o parte a tuturor procedurilor penale considerate ca un întreg, anumite condiţii impuse de art. 21 alin. (3) din Constituţie, cum ar fi dreptul la apărare ca o consecinţă a exercitării dreptului la un proces echitabil, pot fi relevante în măsura în care echitatea procesului poate fi afectată prin nerespectarea iniţială a acelor condiţii. De aceea, în cursul anchetei preliminare, modul de impunere a garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil este indisolubil legat de caracteristicile procedurii specifice, de circumstanţele cauzei, precum şi de posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru temeinicia unei acuzaţii în materie penală” (aceleaşi considerente şi în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, §§ 32-34). De altfel, C.E.D.O. a subliniat, în mod constant, că fazele incipiente ale procesului penal pot avea o influenţă decisivă asupra echităţii în ansamblul procesului penal şi în ceea ce priveşte dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare, în acest sens fiind Hotărârea din 23 aprilie 2013, Cauza Suzer c Turciei, unde, în § 79, s-a subliniat importanţa recunoaşterii şi respectării garanţiilor juridice din primele stadii ale cercetării penale, pentru a contrabalansa atmosfera intimidantă destinată să înfrângă voinţa unei persoane minore, pentru a o determina să facă mărturisiri. S-a reţinut, în acest sens, că “privarea de aceste drepturi nu a putut decât să aibă efecte nefaste asupra drepturilor apărării, pe care articolul 6 le recunoaşte petentului, aceasta cu atât mai mult cu cât declaraţiile prin care s-a autoincriminat şi procesele-verbale de confruntare au devenit, ulterior, elemente cheie ale actului de acuzare şi rechizitoriului”. “Atunci când constrângerea la cooperare face obiectul unei investigaţii mai degrabă de natură penală decât administrativă, încălcarea privilegiului contra autoincriminării se realizează de la momentul obţinerii declaraţiei ca urmare a constrângerii, chiar dacă aceasta are loc în fazele incipiente ale procedurii” (Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney şi McGuiness c Irlandei). Curtea reţine, aşadar, că dreptul la neautoincriminare vizează şi buna administrare a justiţiei şi aflarea adevărului prin prevenirea erorilor judiciare, astfel că obţinerea unei declaraţii, prin utilizarea unor mijloace coercitive, cu încălcarea dreptului menţionat naşte o îndoială legitimă referitor la fiabilitatea declaraţiei, aspect incompatibil cu dreptul la un proces echitabil. “Protejând acuzatul c unei constrângeri abuzive din partea autorităţilor, aceste imunităţi contribuie la evitarea erorilor judiciare şi la garantarea rezultatului urmărit de art. 6” (Hotărârea din 25 ianuarie 1996, Cauza John Murray c Regatului Unit, § 45; Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders c Regatului Unit, § 68; Hotărârea din 3 mai 2001, Cauza J.B c Elveţiei, § 17; Hotărârea din 5 noiembrie 2002, Cauza Allan c Regatului Unit). De altfel, din întreaga jurisprudenţă, anterior citată, Curtea observă că instanţa europeană instituie o dublă raţiune a dreptului la tăcere şi la neautoincriminare. Pe de o parte, se are în vedere protejarea suspectului/acuzatului/martorului c abuzului de putere al autorităţilor judiciare care, în lipsa acestor garanţii, ar putea proceda la obţinerea de probe autoincriminatoare, iar, pe de altă parte, se are în vedere justa soluţionare a cauzelor, prin evitarea posibilelor erori judiciare care ar apărea ca urmare a constrângerii suspectului/acuzatului/martorului de a se autoincrimina. Curtea constată, totodată, că normele procesual penale ale art. 118 sunt contrare şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 24 alin. (1). Referitor la dreptul la apărare, instanţa de control constituţional a statuat, în jurisprudenţa sa, că acesta este în serviciul efectivităţii realizării dreptului constituţional al cetăţenilor de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, M. Of. nr. 177 din 12 iulie 1994). De asemenea, Curtea a calificat art. 24 din Constituţie ca fiind o garanţie a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, § 51, Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 373 din 16 mai 2016, § 23, şi Decizia nr. 248 din 16 aprilie 2019, M. Of. nr. 494 din 19 iunie 2019, § 29). În concluzie, având în vedere toate cele reţinute, Curtea constată că art. 118 din Codul de procedură penală nu instituie garanţii suficiente pentru martor, de vreme ce acesta poate fi pus în situaţia să contribuie indirect la propria incriminare, în dezacord cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie, de care orice persoană beneficiază potrivit art. 23 alin. (11) din Legea fundamentală şi art. 6 § 2 din C.E.D.H. , şi, totodată, impietează asupra justei soluţionări a cauzei, contrar dreptului la un proces echitabil, consacrat constituţional în art. 21 alin. (3) şi convenţional în art. 6 § 1, inclusiv prin încălcarea dreptului la apărare al martorului. Alăturat celor reţinute mai sus, Curtea observă că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală, instanţele naţionale de drept comun, inclusiv instanţa supremă, au subliniat necesitatea reţinerii dreptului la tăcere şi neautoincriminare şi în ceea ce îl priveşte pe martor. Astfel, s-a reţinut că “Privilegiul c autoincriminării înlătură posibilitatea ca persoana implicată într-o faptă penală, audiată iniţial ca martor în cauză, să fie pusă în situaţia să aleagă între a coopera cu anchetatorii, a răspunde şi a furniza acestora informaţii incriminatoare (martorul riscând astfel să fie tras la răspundere pentru activităţile infracţionale în legătură cu care este întrebat şi în care a fost implicat) şi a refuza o astfel de cooperare, refuzând să furnizeze informaţii sau minţind (martorul riscând să fie astfel tras la răspundere pentru mărturie mincinoasă, datorită refuzului său de a coopera sau de a spune adevărul)” (extras din considerentele Dec. pen. nr. 22/2017 a Curţii de Apel Oradea). De asemenea, prin Dec. pen. nr. 231/A/9 iunie 2015, I. C. C. J. – Secţia penală a menţinut soluţia de achitare a inculpatului acuzat de comiterea infracţiunii de mărturie mincinoasă, reţinând că “(…) în doctrina şi jurisprudenţa naţională a fost constant susţinută, cu valoare de principiu, opinia potrivit căreia dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârşirea unei infracţiuni, face afirmaţii neadevărate sau, cu intenţie, trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este «un martor», deoarece el nu mai poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal. Într-o asemenea situaţie, martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în acelaşi timp în care deasupra sa planează sancţiunea penală”. Tot instanţa supremă a subliniat, în considerentele Dec. pen. nr. 397 din 21 noiembrie 2014, că “iniţiativa de a pune în vedere martorului că are dreptul de a nu se autoincrimina trebuia să fie a organului judiciar deţinător al unor date care ofereau suspiciuni privind implicarea martorului la comiterea unei fapte penale. Astfel, o persoană citată spre a fi audiată ca martor, calitate în care are obligaţia de a spune adevărul, dacă se autoincriminează ar putea fi pusă sub învinuire, iar în situaţia în care nu ar spune adevărul, evitând o autoincriminare, ar comite infracţiunea de mărturie mincinoasă. Mecanismul acesta duce întotdeauna, de fapt, la punerea sub învinuire a persoanei şi este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau indicii care creau suspiciunea implicării acesteia în comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor. Dreptul martorului de a nu depune mărturie asupra faptelor care îl expun la urmări decurge din principiul general recunoscut care este de esenţa unui proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenţie, şi anume dreptul de a nu contribui la propria incriminare (nemo tenetur se ipsum acussare)”. Aşadar, “audierea făptuitorului în calitate de martor nu înlătură dreptul de a nu se autoincrimina. Deşi s-ar putea susţine că această practică are la bază respectarea prezumţiei de nevinovăţie, nu se poate susţine şi că făptuitorul audiat în calitate de martor nu beneficiază de dreptul de a nu se autoincrimina. Dreptul la tăcere şi dreptul de a nu se autoincrimina nu pot fi exercitate de o manieră reală în lipsa avertizării suspectului, anterior primei sale audieri, asupra dreptului de a păstra tăcerea şi de a fi asistat de către un apărător, precum şi a aducerii la cunoştinţă a posibilităţii folosirii declaraţiei c sa. Atribuirea calităţii de martor unei persoane şi audierea ei în această calitate, în contextul în care refuzul de a da declaraţii atrage consecinţe sancţionatorii, contravine art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii are dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor cu acest conţinut. Dreptul de a nu se incrimina nu poate fi condiţionat de voinţa discreţionară a organelor judiciare, de a formula sau nu acuzaţii ori de a atribui o calitate procesuală formală de martor celui suspectat. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 6) protejează orice persoană c căreia există suspiciuni de vinovăţie în orice procedură care poate conduce la stabilirea răspunderii acestuia. […] Cu alte cuvinte, privilegiul c autoincriminării este un principiu conform căruia statul nu poate obliga un suspect să coopereze cu acuzarea prin oferirea de probe ce l-ar putea incrimina. […] De altfel, în doctrina juridică şi jurisprudenţa naţională a fost constant susţinută, cu valoare de principiu, opinia potrivit căreia dacă martorul, pentru a nu se învinui pe sine de săvârşirea unei infracţiuni, face afirmaţii neadevărate sau, cu intenţie, trece sub tăcere anumite împrejurări esenţiale despre care a fost întrebat, el nu ar săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă. În realitate, o asemenea persoană nu mai este un martor deoarece el nu poate apărea în această calitate în raport cu o eventuală inculpare a sa, din moment ce întrebările ce i se adresează ar conduce, dacă ar răspunde sincer, la implicarea sa într-un proces penal. Într-o asemenea situaţie, martorului nu i se mai poate cere să fie obiectiv, în acelaşi timp în care deasupra sa planează sancţiunea penală. […] Totodată, cu titlu de jurisprudenţă, este avută în vedere şi Decizia nr. 42/A din 3 februarie 2016**) a Î. C, C. J. – Secţia penală, în cuprinsul căreia s-au reţinut următoarele: «[…] Dreptul la un proces echitabil este înfrânt atunci când, deşi acuzarea este în posesia unor suspiciuni rezonabile că o persoană este implicată într-o activitate infracţională, nu aduce la cunoştinţa persoanei aceste aspecte şi “alege” modalităţi alternative de ascultare a sa, pentru ca ulterior să le considere probe şi să valorifice aceste probe c aceleiaşi persoane. […] Este dincolo de orice îndoială că audierea unei persoane în calitate de martor, deşi se cunoaşte că este implicată într-o activitate infracţională în legătură cu care este audiat, este contrară dispoziţiilor legale şi, pe cale de consecinţă, o asemenea declaraţie nu poate fi folosită c sa, după convertirea calităţii de martor în cea de inculpat. […]» Altfel, o persoană citată spre a fi audiată ca martor, calitate în care are obligaţia de a spune adevărul, dacă se autoincriminează ar putea fi pusă sub învinuire, iar în situaţia în care nu ar spune adevărul, evitând o autoincriminare, ar comite infracţiunea de mărturie mincinoasă. Mecanismul acesta duce întotdeauna, de fapt, la punerea sub învinuire a persoanei şi este inechitabil dacă, anterior audierii persoanei în calitate de martor, organele de urmărire penală aveau indicii care creau suspiciunea implicării acesteia în comiterea faptei ce face obiectul audierii în calitate de martor. Deşi aflarea adevărului trebuie să primeze, procurorul nu poate atribui calitatea de martor unei persoane despre care ştie că este implicată în comiterea unei fapte penale, doar pentru ca, folosind mecanismul descris, să ajungă la formularea unei acuzaţii penale” (Decizia nr. 40/A/2018, , I. C. C. J. – Secţia penală). Pentru considerentele reţinute în §§ anterioare, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 din Codul de procedură penală, care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională, fiind contrară dispoziţiilor art. 21 alin. (3), ale art. 23 alin. (11) şi ale art. 24 alin. (1) din Legea fundamentală, precum şi prevederilor art. 6 §§ 1 şi 2 din C.E.D.H. . Prin prezenta Dec. , Curtea a reconsiderat soluţia Dec. nr. 519/ 2017, şi, în acest sens, a preluat doctrina dreptului viu, care produce efecte directe în privinţa determinării conţinutului normativ al normei de referinţă, şi anume Constituţia, iar în această privinţă Curtea este unica autoritate jurisdicţională care are competenţa de a realiza o asemenea interpretare (ad similis, Decizia nr. 276 /2016, M. Of. nr. 572 / 2016, §19, respectiv Decizia nr. 369 / 2017, M. Of. , nr. 582 / 2017, §19). Spre exemplu, prin Decizia nr. 766 / 2011, . Of. nr. 549 / 2011, şi prin Decizia nr. 356 / 2014, M. Of. nr. 691 / 2014, reţinând că dreptul este viu, Curtea a impus ca şi normele de referinţă în realizarea controlului de constituţionalitate să prevadă o protecţie juridică sporită subiectelor de drept. Evoluţia ascendentă a acestei protecţii este evidentă în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, aspect care îi permite să stabilească noi exigenţe în sarcina legiuitorului sau să adapteze exigenţele constituţionale deja existente în diverse domenii ale dreptului ( v în acest sens Decizia nr. 308 / 2016, M. Of. nr. 585 / 2016, § 31).Până la adoptarea soluţiei legislative corespunzătoare, ca o consecinţă a prezentei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, Curtea reţine că, în vederea asigurării dreptului la tăcere şi neautoincriminare al martorului, organele judiciare urmează să aplice în mod direct dispoziţiile art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) şi art. 23 alin. (11) din Constituţie (v, cu privire la aplicarea directă a Constituţiei, Decizia nr. 486 / 1997, M. Of. nr. 105 / 1998, Decizia nr. 186 / 1999, M. Of. nr. 213 / 2000, Decizia nr. 774 / 2015, M. Of. nr. 8 / 2016, Decizia nr. 895 / 2015, M. Of. nr. 84 / 2016, Decizia nr. 24 / 2016, M. Of. nr. 276 / 2016, § 34, Decizia nr. 794 /2016, M. Of. nr. 1.029 / 2016, § 37, Decizia nr. 321 / 2017, M. Of. nr. 580 / 2017, § 28).Curtea observă că art. 114 lin. (2 ) reglementează obligaţiile ce incumbă oricărei persoane care este citată în calitate de martor în faţa organelor judiciare, respectiv obligaţia de a se prezenta în faţa organului judiciar care a citat-o la locul, ziua şi ora arătate în citaţie, obligaţia de a depune jurământ sau declaraţie solemnă în faţa instanţei şi obligaţia de a spune adevărul, în acord cu dispoziţiile constituţionale invocate de autori. Aşadar, Curtea reţine că o persoană citată în calitate de martor nu poate refuza să se prezinte în faţa organelor judiciare ori să depună jurământul de martor, urmând ca, ulterior, organul judiciar să o informeze cu privire la dreptul său la tăcere şi neautoincriminare. În aceste condiţii, prin Dec. nr. 236 din 2 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie Curtea Constituțională urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 114 alin. (2) din Codul de procedură penală.
DREPTUL PERSOANEI DE A FI PREZENTA IN FATA INSTANTEI IN TIMPUL PROCEDURILOR PENALE Statele iau măsurile necesare pentru a garanta că, atâta vreme cât vinovăția unei persoane suspectate sau acuzate nu a fost dovedită conform legii, declaratiile publice făcute de autoritățile publice și deciziile judiciare, altele decât cele referitoare la vinovăție, nu se referă la persoana respectivă ca fiind vinovată; prin aceasta nu se aduce atingere actelor de urmărire penală care au drept scop dovedirea vinovăției persoanei suspectate sau acuzate și nici deciziilor preliminare cu caracter procedural care sunt luate de autoritățile judiciare sau de alte autorități competente și care se bazează pe suspiciuni sau probe incriminatorii; statele se asigură că sunt disponibile măsuri corespunzătoare de a nu se referi la persoane suspectate sau acuzate ca și cum ar fi vinovate; obligația de a nu se referi la persoane suspectate sau acuzate ca și cum ar fi vinovate nu impiedică autoritățile publice să difuzeze informații în mod public privind procedurile penale atunci când acest lucru este strict necesar din motive legate de ancheta penală sau în interes public; statele iau masuri adecvate pentru a garanta că persoanele suspectate și acuzate nu sunt prezentate ca și cum ar fi vinovate, în fața instanței sau în mod public, prin utilizarea unor măsuri de constrângere fizică; ele se asigură că sarcina probei în ceea ce privește stabilirea vinovăției revine organelor de urmarire penala; statele se asigură că orice dubiu cu privire la vinovăție este în favoarea persoanei suspectate sau acuzate, inclusiv atunci când instanța evaluează posibilitatea achitării persoanei respective. v. Prezumția de nevinovăție
DREPTUL PERSOANEI VĂTĂMATE DE O AUTORITATE PUBLICĂ Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei. Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică. Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
DREPTURILE AVOCATULUI SUSPECTULUI ŞI INCULPATULUI În cursul urmăririi penale, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, cu excepţia: situaţiei în care se utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare ; percheziţiei corporale sau a vehiculelor în cazul infracţiunilor flagrante; avocatul suspectului sau inculpatului poate solicita să fie încunoştinţat de data şi ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi şi libertăţi. Încunoştinţarea se face prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin alte asemenea mijloace, încheindu-se în acest sens un proces-verbal; lipsa avocatului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală sau a audierii, dacă există dovada că acesta a fost încunoştinţat în mod legal; avocatul suspectului sau inculpatului are de asemenea dreptul să participe la audierea oricărei persoane de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, să formuleze plângeri, cereri şi memorii; în cazul în care avocatul suspectului sau al inculpatului este prezent la efectuarea unui act de urmărire penală, se face menţiune despre aceasta şi despre eventualele obiecţiuni formulate, iar actul este semnat şi de avocat; in cursul procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, avocatul are dreptul să consulte actele dosarului, să îl asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni.
DREPTURILE PĂRINTEŞTI aplicarea interdicţiei totale şi absolute a exercitării d. p. , prin efectul legii, fără ca instanţele să verifice tipul de infracţiune comisă şi interesul minorilor, nu poate răspunde unei cerinţe primordiale referitoare la interesele copiilor şi, prin urmare, nu poate urmări un scop legitim, cum este protecţia sănătăţii, a moralei sau a educaţiei minorilor. Astfel, ea a constatat încălcarea dreptului la respectarea vieţii de familie garantat de art. 8 din C.E.D.H. (Cauza Sabou şi Pîrcălab, §§ 48-49). Ţinând cont de elementele ce i-au fost supuse atenţiei, Curtea consideră că Guvernul nu a expus niciun fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită în cauza de faţă. În mod special, ea apreciază că, chiar dacă infracţiunea pentru care a fost condamnat reclamantul era gravă şi presupunând că ea a putut să justifice retragerea drepturilor părinteşti, instanţele nu au făcut decât să aplice interdicţia automat. Într-adevăr, ele nu au susţinut niciun moment că reclamantul era răspunzător de lipsa de grijă faţă de copilul său minor sau că i-ar fi aplicat un tratament condamnabil şi nici nu au folosit faptele concrete ale cauzei pentru a explica aplicarea măsurii hotărâte. Instanţele nu au apreciat nici interesul copilului, nici presupusa nedemnitate a reclamantului pentru a-i interzice acestuia să îşi exercite drepturile părinteşti (Hotărâre din 14/10/2008 în Cauza Iordache c. României, M.Of. nr. 797 din 23 noiembrie 2009).
DREPTURILE PERSOANEI VĂTĂMATE persoana vătămată are următoarele drepturi: de a fi informată cu privire la drepturile sale; de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii; de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei; de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiţia de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poştă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informaţii să îi fie comunicate; de a consulta dosarul, în condiţiile legii; de a fi ascultată; de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor; de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română. În cazurile urgente se pot folosi mijloace tehnice de comunicare, dacă se apreciază că acest lucru este necesar şi că nu împiedică exercitarea d p v; de a i se comunica traducerea într-o limbă pe care o înţelege a oricărei soluţii de netrimitere în judecată, atunci când nu înţelege limba română; de a fi asistată de avocat sau reprezentată; de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege; alte drepturi prevăzute de lege. Persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o faptă penală pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu şi care nu doreşte să participe la procesul penal trebuie să înştiinţeze despre aceasta organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor. Art. 81, lit. g1) a fost modificat prin Ordonanta de urgenta nr. 18/2016 )
DROGURILE ridicate în vederea confiscării se distrug ; păstrarea de contraprobe este obligatorie.; distrugerea d. se efectuează periodic, prin incinerare sau prin alte mijloace adecvate, de către o societate comercială autorizată, în prezenţa unei comisii formate din judecătorul delegat cu executarea, câte un reprezentatal Agenţiei Naţionale Antidrog, al Ministerului Mediului şi Schimbărilor Climatice, un specialist din cadrul formaţiunii centrale specializate în prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de d. din Inspectoratul General al Poliţiei Române şi gestionarul camerei de corpuri delicte a aceleiaşi unităţi. În cazul în care distrugerea nu are loc în circumscripţia instanţei de executare, din comisie face parte judecătorul delegat cu executarea de la instanţa corespunzătoare în grad în circumscripţia căreia are loc distrugerea. Un exemplar al procesului-verbal se trimite instanţei de executare v. şi Participarea autorizată la anumite activităţi
DUBLU GRAD DE JURISDICŢIE Deşi Convenţia nu impune statelor crearea unui dublu nivel de jurisdicţie, dacă acestea hotărăsc să implementeze un astfel de sistem, ele au obligaţia să vegheze ca justiţiabilii să se bucure în faţa instanţelor de apel de garanţiile fundamentale ale art. 6 § 1 din C.E.D.H. (Delcourt c. Belgiei, 17 ianuarie 1970, § 25, seria A nr. 11, Hotărâre din 14/10/2008 în Cauza Iordache cRomâniei, M.Of. nr. 797 din 23 noiembrie 2009 §41) 1. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege. 2. Acest drept poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, definite prin lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs c achitării sale (Protocolul nr. 7 la C.E.D.H. Strasbourg, 22. XI.1984 Statele membre ale Consiliului art, 2 §§1-2).
DURATA ARESTĂRII PREVENTIVE A INCULPATULUI ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE nu poate depăşi 30 de zile, în cursul urmăririi penale în afară de cazul când este prelungită în condiţiile legii; termenul curge de la data punerii în executare a măsurii faţă de inculpatul arestat preventiv; când o cauză este trecută pentru continuarea urmăririi penale de la un organ de urmărire la altul, arestarea preventivă dispusă sau prelungită anterior rămâne valabilă.
DURATA ARESTULUI LA DOMICILIU În cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile.Arestul la domiciliu poate fi prelungit în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile.În acest caz , prelungirea arestului la domiciliu poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.Judecătorul de drepturi şi libertăţi este sesizat în vederea prelungirii măsurii de către procuror, prin propunere motivată, însoţită de dosarul cauzei, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.Judecătorul de drepturi şi libertăţi, sesizat potrivit legii, fixează termen de soluţionare a propunerii procurorului, în camera de consiliu, mai înainte de expirarea duratei arestului la domiciliu şi dispune citarea inculpatului.Participarea procurorului este obligatorie.Judecătorul de drepturi şi libertăţi admite sau respinge propunerea procurorului prin încheiere motivată.Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de formulare a contestaţiei.Durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile.Durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale. În procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, măsura arestului la domiciliu poate fi dispusă pe o perioadă de cel mult 30 de zile. Dispoziţiile art. 239 se aplică în mod corespunzător. Prin Dec. nr. 361 din 7 mai 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218-222 şi art. 241 alin. (11) lit. a) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că normele procesual penale ale art. 222 , prin faptul că nu reglementează nici termenele pentru care poate fi dispusă şi nici durata maximă a acestei măsuri în procedura de cameră preliminară şi de judecată în primă instanţă, sunt neconstituţionale, de vreme ce organele judiciare pot dispune măsura arestului la domiciliu pentru perioade nelimitate de timp, pe cale de consecinţă fiind restrâns, în mod nelimitat temporal, exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri. Aşa încât, potrivit standardelor de constituţionalitate, o asemenea restrângere este neconstituţională, întrucât încalcă principiul proporţionalităţii, afectând substanţa drepturilor fundamentale vizate, nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora. ingerinţa generată de măsura arestului la domiciliu vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, dreptul la învăţătură şi munca şi protecţia socială a muncii, este reglementată prin lege, respectiv art. 218-222 C. pr. pen. , are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii în primă instanţă, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Ingerinţa analizată nu este însă proporţională cu cauza care a determinat-o, aşa încât Curtea reţine că dispunerea măsurii arestului la domiciliu, în procedura de cameră preliminară şi a judecăţii în primă instanţă, fără a se reglementa cu privire la termenele pentru care poate fi dispusă şi durata maximă a acesteia, nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual, întrucât această măsură poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituţie, presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. Din moment ce autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi în lipsa unor alte soluţii, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat şi cauza care a provocat-o (v Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010). Acesta este şi sensul dat dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală de către Curtea Constituţională, prin jurisprudenţa sa constantă. De altfel, aceste considerente de principiu se regăsesc şi în Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, M. Of. nr. 33 din 15 ianuarie 2015, prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 C. pr. pen. , statuând faptul că măsura controlului judiciar reprezintă o măsură intruzivă ce afectează atât dreptul fundamental al libertăţii individuale, cât şi libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, aşa încât nereglementarea termenelor şi a duratei maxime pentru care controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune pot fi dispuse aduce atingere principiului proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în art. 53 din Constituţie, şi care presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. În acest context, Curtea reţine Hotărârea din 28 martie 2000, pronunţată în Cauza Baranowski împotriva Poloniei (§ 56), în care C.E.D.O. a statuat că practica prin care, datorită unei lacune legislative, o persoană este deţinută pentru o perioadă nedeterminată este în contradicţie cu principiul securităţii raporturilor juridice. Prin Dec. nr. 740 din 3 noiembrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 222 alin. (10) C. pr. pen. Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 222 alin. (10) C. pr. pen. sunt neconstituţionale. arestul la domiciliu a fost reglementat pentru prima dată în România prin Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. nr. 486 din 15 iulie 2010. Potrivit art. 202 alin. (4) lit. d) C. pr. pen, arestul la domiciliu constituie o măsură preventivă, alături de reţinere, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune şi arestarea preventivă. Potrivit art. 218 alin. (1) C. pr. pen, arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 223 din acest cod, articol ce reglementează condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, şi dacă luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile măsurilor preventive, prevăzute la art. 202 alin. (1), respectiv asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată şi prevenirea săvârşirii unei alte infracţiuni. Conform art. 222 alin. (1) C. pr. pen, în cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile şi poate fi prelungit, potrivit alin. (2) al art. 222, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile şi putând fi dispusă numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi. Curtea constată că, spre deosebire de durata maximă a arestului la domiciliu, care este reglementată doar în cuprinsul art. 222 C. pr. pen, durata maximă a arestării preventive este prevăzută atât prin dispoziţiile art. 236 alin. (4) C. pr. pen, cât şi prin prevederile art. 23 alin. (5) din Constituţie. Potrivit acestei norme constituţionale, în cursul urmăririi penale, durata totală a arestării preventive nu poate să depăşească un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile. Curtea reţine, astfel, că, spre deosebire de arestarea preventivă, arestul la domiciliu nu beneficiază de o consacrare constituţională, durata maximă a acestuia nefiind prevăzută, prin urmare, în cuprinsul Legii fundamentale. De altfel, având în vedere momentul introducerii acestei măsuri în legislaţia procesual penală românească, legiuitorul constituant nu ar fi putut face trimitere la ea, întrucât era inexistentă la data revizuirii Constituţiei, din anul 2003, singura măsură preventivă privativă de libertate, în afara reţinerii, fiind, la acel moment, arestarea preventivă. În continuarea raţionamentului său, Curtea constată că, prin Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 30 din 14 ianuarie 2015, referitor la măsurile preventive, a reţinut că măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual cu caracter de constrângere, având drept scop asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal, că ele vizează starea de libertate a suspectului sau a inculpatului şi că au drept efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertăţii de mişcare. Totodată, prin Decizia nr. 361 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 419 din 12 iunie 2015, § 20, Curtea a reţinut că atât persoanele aflate în arest preventiv, cât şi cele aflate în arest la domiciliu se află într-o formă de privare de libertate, iar din perspectiva naturii/substanţei, efectelor, manierei de executare şi a intensităţii, a condiţiilor şi cazurilor de luare a acestora, cele două măsuri reprezintă o interferenţă majoră în dreptul la libertatea individuală a persoanei. Prin aceeaşi Dec. , § 22, s-a statuat că arestul la domiciliu reprezintă o măsură intruzivă ce poate afecta şi alte drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie [art. 221 alin. (1) şi (2) C. pr. pen], viaţa intimă, familială şi privată [art. 221 alin. (9) şi (10) C. pr. pen], dreptul la învăţătură şi munca şi protecţia socială a muncii [art. 221 alin. (6) C. pr. pen], reglementate în art. 25, 26, 32 şi, respectiv, art. 41 din Constituţie. De asemenea, prin Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 30 din 14 ianuarie 2015, § 20-22, Curtea a constatat că, potrivit art. 221 alin. (1) C. pr. pen, arestul la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta. Astfel, spre deosebire de controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauţiune, unde se poate impune interdicţia de a părăsi ţara sau o anumită localitate, ce reprezintă o restrângere a exerciţiului la liberă circulaţie, atât în cazul arestului la domiciliu, cât şi în cazul arestului preventiv inculpatul este obligat, pe durata luării măsurilor, să se afle într-un loc anume desemnat. Prin urmare, Curtea a constatat că, din perspectiva naturii/substanţei, măsura preventivă a arestului la domiciliu este similară cu cea a arestului preventiv. În ceea ce priveşte durata măsurii, Curtea a reţinut că, potrivit art. 222 C. pr. pen, în cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile, ce poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. De asemenea, durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile. Astfel, şi din perspectiva duratei, măsura preventivă a arestului la domiciliu este similară cu cea a arestului preventiv, în continuare, Curtea a reţinut că ceea ce diferenţiază în mod esenţial o privare de libertate de o restrângere a exerciţiului la liberă circulaţie este intensitatea măsurii dispuse şi modul în care aceasta este dusă la îndeplinire Spre deosebire de măsura arestului preventiv, care determină plasarea persoanei în cauză într-un centru de arestare preventivă, fiind izolat şi supus unei supravegheri permanente, măsura arestului la domiciliu are ca efect rămânerea persoanei în cauză la domiciliul personal, în prezenţa propriei familii. Cu toate acestea, părăsirea incintei propriului domiciliu nu poate fi realizată decât pentru prezentarea în faţa organelor judiciare, la chemarea acestora, iar pentru alte motive doar dacă judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, i-a permis acest lucru. Din această perspectivă s-a apreciat că, din modul de reglementare a măsurii arestului la domiciliu, aceasta reprezintă o afectare a drepturilor persoanei care, prin intensitate şi modul de aplicare/de punere în executare, afectează libertatea persoanei, având caracteristicile unei privări de libertate. S-a constatat, totodată (§ 25), că, de altfel, chiar legiuitorul român, în art. 222 alin. (10) C. pr. pen, se referă la măsura arestului la domiciliu ca fiind o măsură privativă de libertate. Prin aceeaşi Dec. (§ 28), Curtea a statuat că eventuala diferenţă de confort sau regim intern existentă la un moment dat între diferitele locaţii privative de libertate nu este o condiţie a stabilirii dacă măsura respectivă este sau nu o măsură privativă de libertate, altele fiind condiţiile ce trebuie îndeplinite în acest sens. De menţionat este şi Decizia Î. C, C. J. nr. 22 din 12 octombrie 2009, M. Of. nr. 290 din 4 mai 2010, pronunţată într-un recurs în interesul legii, conform căreia durata arestului la domiciliu, executat în străinătate, este o măsură preventivă privativă de libertate. De asemenea, în ceea ce priveşte similitudinea celor două măsuri preventive analizate, C.E.D.O. , prin jurisprudenţa sa, a stabilit că măsura arestului la domiciliu reprezintă o măsură privativă de libertate, în accepţiunea art. 5 din C.E.D.H. . În acest sens sunt: Hotărârea din 2 august 2001, pronunţată în Cauza Mancini împotriva Italiei, § 17; Hotărârea din 28 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Lavents c Letoniei, § 63, Hotărârea din 8 iulie 2004, pronunţată în Cauza Vachev c Bulgariei, § 64; Hotărârea din 30 martie 2006, pronunţată în Cauza Pekov c Bulgariei, § 73; Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza Ermakov c Rusiei, § 238. Curtea reţine că, prin Hotărârea din 6 noiembrie 1980, pronunţată în Cauza Guzzardi c Italiei (§§ 93 şi 95), instanţa de la Strasbourg a statuat că privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conţinutului, cum ar fi obligaţia de a sta într-un spaţiu limitat, izolarea de societate şi de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane. De asemenea, prin Hotărârea din 28 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Lavents c Letoniei, § 64, C.E.D.O. nu a contestat argumentul Guvernului conform căruia, pe durata arestului la domiciliu al reclamantului şi a spitalizării sale, condiţiile create erau mai bune decât cele din închisoare. Totuşi, instanţa europeană a reamintit că art. 5 din Convenţie nu reglementează condiţiile privării de libertate. De fapt, noţiunile de “grad” şi “intensitate”, ce figurează în jurisprudenţa organelor Convenţiei ca fiind criterii de aplicabilitate pentru art. 5 din Convenţie, vizează exclusiv nivelul restricţiilor legate de libertatea de deplasare, şi nu diferenţa de confort sau regim intern în diferitele locaţii privative de libertate. Nu în ultimul rând, Curtea constată că, potrivit Recomandării nr. R (80) 11 a Comitetului de miniştri către statele membre privind detenţia provizorie, adoptată de către Comitetul de miniştri al Consiliului Europei în data de 27 iunie 1980, în lumina Convenţiei, statele membre trebuie să se asigure că legislaţia şi practica lor în cazuri care implică detenţiunea în aşteptarea procesului se călăuzesc după anumite principii, printre care şi cel statuat la art. II pct. 13 potrivit căruia “durata detenţiei provizorii nu trebuie să depăşească limitele care rezultă din obiectivele fixate de principiul 3, şi detenţia provizorie trebuie să înceteze în cazul în care durata sa ar fi disproporţionată în raport cu pedeapsa susceptibilă a fi impusă în cazul condamnării”, având în vedere că, în preambulul recomandării, se afirmă că “din motive umanitare şi sociale este de dorit reducerea aplicării detenţiei provizorii la minimul compatibil cu interesele justiţiei”. Curtea Constituțională constată că măsura arestului la domiciliu este similară arestări preventive, atât sub aspectul includerii lor în categoria măsurilor preventive, cât şi sub aspectul naturii lor privative de libertate, al identităţii cauzelor şi condiţiilor în care cele două măsuri pot fi dispuse şi al modului similar de dispunere şi prelungire a lor. Curtea reţine, totodată, lipsa importanţei locului şi a condiţiilor în care cele două măsuri preventive sunt executate, din perspectiva posibilităţii asimilării acestora. Art. 222 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 24/2015 , prin Legea nr. 116/2016, Art. 222, alin. (9) din partea 1, titlul V, capitolul I, sectiunea 5 modificat de Actul din Legea nr,116/2016 .
DURATA CONTROLULUI JUDICIAR În cursul urmăririi penale, măsura controlului judiciar se poate dispune de către procuror sau de către judecătorul de drepturi şi libertăţi pe o durată de cel mult 60 de zile. În cursul urmăririi penale, controlul judiciar poate fi prelungit de către procuror, prin ordonanţă, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi care să justifice prelungirea acestuia, fiecare prelungire neputând să depăşească 60 de zile. Dispoziţiile arătate sunt aplicabile şi în cazul în care măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. Ordonanţa procurorului prin care s-a prelungit măsura controlului judiciar se comunică în aceeaşi zi inculpatului. Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a prelungit măsura controlului judiciar, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. În cursul urmăririi penale, durata măsurii controlului judiciar nu poate să depăşească un an, dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani, respectiv 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 5 ani. Judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa, în cursul judecăţii, poate dispune luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat pe o durată ce nu poate depăşi 60 de zile. În cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a controlului judiciar nu poate depăşi un termen rezonabil şi, în toate cazurile, nu poate depăşi 5 ani de la momentul trimiterii în judecată. La expirarea termenelor prevăzute , instanţa de judecată poate dispune luarea unei alte măsuri preventive, în condiţiile legii.
Prin Dec. nr. 79 din 22 februarie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2151 alin. (8)C. pr. pen. Curtea Constituţională constată că sintagma “în primă instanţă” cuprinsă în art. 2151 alin. (8) este neconstituţională. Prin Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, M. Of.nr. 33 din 15 ianuarie 2015, a analizat, din perspectivă constituţională, lipsa termenelor şi a duratei maxime pentru care măsura preventivă a controlului judiciar şi cea a controlului judiciar pe cauţiune pot fi dispuse, constatând că nereglementarea acestora determină încălcarea prevederilor Legii fundamentale. Măsura controlului judiciar reprezintă o măsură intruzivă ce poate afecta drepturi şi libertăţi fundamentale, respectiv libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, reglementate la art. 25, art. 26, art. 39, art. 41, şi, respectiv, art. 45 din Constituţie. Deşi ingerinţa generată de instituţia controlului judiciar este reglementată prin lege, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept, aceasta nu este, însă, proporţională cu cauza care a determinat-o. Măsura nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual, întrucât poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituţie, presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. Din moment ce autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi în lipsa unor alte soluţii, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat şi cauza care a provocat-o. Curtea Constituțională a constatat că prevederile din Codul de procedură penală ce reglementează măsura preventivă a controlului judiciar nu prevedeau nici termenul pentru care poate fi dispusă şi nici durata maximă a acestei măsuri, reţinând că apare, astfel, ca evident dreptul organelor judiciare de a dispune controlul judiciar, ca măsură preventivă, pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri. Curtea a reţinut că, potrivit standardelor de constituţionalitate anterior arătate, o asemenea restrângere este neconstituţională, întrucât principiul proporţionalităţii afectează conţinutul normativ al drepturilor fundamentale vizate, aşadar substanţa acestora, nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora. Urmare a pronunţării Dec. i nr. 712 din 4 decembrie 2014, legiuitorul a adoptat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of.nr. 911 din 15 decembrie 2014, prin care a reglementat termenul şi durata maximă pentru care măsura preventivă a controlului judiciar poate fi dispusă doar pentru etapele procesuale ale urmăririi penale şi a judecăţii în primă instanţă, fără, însă, a reglementa o durată maximă a acestei măsuri pentru etapa procesuală a apelului. Curtea constată că diferenţa de reglementare a determinat însăşi instanţa judecătorească – Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală – să aprecieze că în faza căii de atac a apelului se poate analiza durata măsurii controlului judiciar doar din perspectiva proporţionalităţii acesteia raportată la elementele specifice cauzei. Astfel, Curtea urmează să stabilească dacă, în calea de atac, evaluarea proporţionalităţii măsurii controlului judiciar, fără existenţa unui termen maxim legal pentru care măsura poate fi dispusă, este suficientă. Referitor la proporţionalitatea duratei măsurii preventive a controlului judiciar, Curtea a statuat că aceasta se analizează din două perspective. Curtea Constituțională a constatat existenţa unei proporţionalităţi obiective ce se circumscrie stabilirii de către legiuitor a termenului maxim pentru care măsura poate fi dispusă şi de o proporţionalitate subiectivă ce se circumscrie situaţiei de fapt şi de drept în care inculpatul se găseşte la momentul dispunerii faţă de acesta a măsurii preventive. Curtea a apreciat că analiza proporţionalităţii obiective ţine de resortul contenciosului constituţional, pe când analiza proporţionalităţii subiective ţine de resortul instanţei judecătoreşti chemate să se pronunţe asupra luării/prelungirii acestei măsuri. În acest context, Curtea a reţinut că legiuitorul constituant a apreciat necesară reglementarea la nivelul Legii fundamentale a duratei maxime pentru care se pot dispune, în cursul urmăririi penale, măsurile preventive privative de libertate, stabilind, în consecinţă, că reţinerea nu poate depăşi 24 de ore, iar arestarea preventivă şi arestul la domiciliu (v Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, M. Of.nr. 927 din 15 decembrie 2015) nu pot depăşi împreună 180 de zile. Astfel, Curtea a reţinut că, nereglementând expres, la nivel constituţional, durata maximă pentru care se poate dispune, în cursul urmăririi penale, măsura preventivă a controlului judiciar, legiuitorul constituţional a lăsat la aprecierea legiuitorului ordinar stabilirea acesteia în cadrul reglementării măsurilor ce ţin de politica penală a statului (Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, M. Of.nr. 261 din 13 aprilie 2017, §§ 48 şi 49). Totodată, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a reţinut că art. 241 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. reglementează ca primă modalitate de încetare de drept a măsurilor preventive expirarea termenelor prevăzute de lege, urmată de expirarea termenelor stabilite de organele judiciare. Din interpretarea sistematică a normei anterior referite, în contextul dispoziţiilor art. 241 C. pr. pen. în ansamblul său, reiese necesitatea existenţei în cuprinsul legii procesual penale a termenului pentru care poate fi dispusă fiecare măsură preventivă, indiferent de natura sa privativă sau neprivativă de libertate (v, în acest sens, Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, § 25). Aşa fiind, Curtea constată că măsurile preventive trebuie limitate în timp, prin reglementarea unei durate maxime pentru care se pot dispune, indiferent de faza procesuală în care acestea se pot dispune. Cu alte cuvinte, în cazul măsurilor preventive, indiferent de natura privativă sau neprivativă de libertate a acestora, legiuitorul este obligat să reglementeze durata maximă pentru care acestea se pot dispune. Mai mult, dacă legiuitorul a ales să reglementeze o durată maximă a măsurilor preventive, distinct pentru fiecare etapă procesuală, atunci acesta are obligaţia stabilirii unei durate maxime a acestora pentru fiecare fază procesuală. Or, raportat la cauza dedusă controlului de constituţionalitate, potrivit art. 2151 alin. (6) C. pr. pen. , “în cursul urmăririi penale, durata măsurii controlului judiciar nu poate să depăşească un an, dacă pedeapsa prevăzută de lege este amenda sau închisoarea de cel mult 5 ani, respectiv 2 ani, dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 5 ani”. De asemenea, potrivit art. 2151 alin. (8) C. pr. pen. “în cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a controlului judiciar nu poate depăşi un termen rezonabil şi, în toate cazurile, nu poate depăşi 5 ani de la momentul trimiterii în judecată”. În legătură cu dispoziţiile art. 2151 alin. (8) C. pr. pen., Curtea constată că, deşi nu este prevăzută o durată maximă a măsurii în cursul procedurii de cameră preliminară, nu se impune o astfel de prevedere, întrucât durata maximă a controlului judiciar în cursul judecăţii se calculează nu de la debutul acestei faze procesuale, ci de la trimiterea în judecată, incluzând, aşadar, durata în care cauza s-a aflat în camera preliminară. Durata maximă a măsurii preventive a controlului judiciar este reglementată de către legiuitor în ceea ce priveşte etapele procesuale ale urmării penale, camerei preliminare şi judecăţii în primă instanţă, dar nu şi în ceea ce priveşte etapa procesuală a apelului. Un argument în acest sens îl reprezintă şi faptul că, în ceea ce priveşte măsura preventivă a arestului la domiciliu şi cea a arestului preventiv, deşi legiuitorul nu a reglementat expres un termen maxim pentru care aceste măsuri pot fi dispuse în etapa procesuală a apelului, a prevăzut, totuşi, momentul când aceste măsuri încetează de drept, chiar şi în această etapă procesuală. Astfel, potrivit art. 241 alin. (11) lit. b) C. pr. pen. , dispoziţii aplicabile doar în ceea ce priveşte măsurile preventive privative de libertate, “arestarea preventivă şi arestul la domiciliu încetează de drept în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunţate în hotărârea de condamnare”. Rezultă că legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia constituţională de a reglementa durata maximă a măsurii controlului judiciar şi pentru etapa procesuală a apelului. Acest fapt dă naştere dreptului organelor judiciare de a dispune controlul judiciar, ca măsură preventivă, pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri, ceea ce contravine prevederilor art. 20, art. 23, art. 25, art. 26, art. 39, art. 41, art. 45 şi art. 53 din Constituţie, precum şi art. 5 din Convenţie. Potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, deciziile pronunţate de instanţa de contencios constituţional sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor, adică vizează cu aceleaşi efecte toate autorităţile publice şi toate subiectele individuale de drept. Totodată, decizia prin care Curtea Constituţională, în exercitarea controlului concret, posterior, admite excepţia de neconstituţionalitate este obligatorie şi produce efecte erga omnes, şi nu numai inter partes litigantes. Mai mult, în jurisprudenţa sa, spre exemplu, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, M. Of.nr. 16 din 26 ianuarie 1995 sau Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, M. Of.nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Curtea a reţinut că puterea de lucru judecat ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Soluţia este aceeaşi şi pentru efectul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale. Ca urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul că lipsa termenelor şi a duratei maxime pentru care măsura preventivă a controlului judiciar şi cea a controlului judiciar pe cauţiune pot fi dispuse determină încălcarea prevederilor Legii fundamentale, potrivit art. 147 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul sau Guvernul, după caz, avea obligaţia de a pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Legii fundamentale. Or, într-un stat de drept, astfel cum este proclamată România în art. 1 alin. (3) din Constituţie, autorităţile publice nu se bucură de nicio autonomie în raport cu dreptul, Constituţia stabilind în art. 16 alin. (2) că nimeni nu este mai presus de lege, iar în art. 1 alin. (5) că respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Faptul că legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia constituţională de a reglementa durata maximă a măsurii controlului judiciar şi pentru etapa procesuală a apelului determină o nesocotire a Dec. i Curţii Constituţionale nr. 712 din 4 decembrie 2014, cu consecinţa încălcării prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie. Art. 2151 a fost modificat prin Legea nr. 75/2016,Ordonanța de urgență nr. 13/2017, Ordonanța de urgență nr. 14/2017 Legea nr. 9/2017 , v Controlul judiciar
DURATA MAXIMĂ A ARESTĂRII PREVENTIVE A INCULPATULUI ÎN CURSUL JUDECĂŢII ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ În cursul judecăţii în primă instanţă, durata totală a arestării preventive a inculpatului nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracţiunea care face obiectul sesizării instanţei de judecată; în toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanţă nu poate depăşi 5 ani; termenele curg de la data sesizării instanţei de judecată, în cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv, şi, respectiv, de la data punerii în executare a măsurii, când faţă de acesta s-a dispus arestarea preventivă în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii sau în lipsă; la expirarea termenelor , instanţa de judecată poate dispune luarea unei alte măsuri preventive, în condiţiile legii.
DURATA PROCEDURII rezonabilitatea duratei unei proceduri trebuie apreciată în funcţie de circumstanţele cauzei şi ţinând cont de criteriile consacrate de jurisprudenţa CEDO, în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamantului şi de cel al autorităţilor competente (v, printre multe altele, Pelissier şi Sassi c. Franţei , MC, nr. 25.444/94, § 67, CEDO 1999-II). ( § 27), mutatis mutandis, Wierciszewska c. Poloniei, nr. 41.431/98, § 46, 25 noiembrie 2003, şi SC Concept Ltd SRL şi Manole c. României, nr. 42.907/02, § 51, 22 noiembrie 2007, Didu c. României. , Frydlender c. Franţei , MC, nr. 30.979/96, § 43, CEDO 2000-VII). Prin decizia de inadmisibilitate parţială Curtea a respins cainadmisibile plângerile reclamanţilor privind încălcarea art. 6 § 1 din C.E.D.H. , sub aspectul duratei procesului, apreciind că o perioadă totală de aproximativ opt ani pentru procedurile penale (cercetările penale şi procedura de judecată în două grade de jurisdicţie) este compatibilă cu jurisprudenţa Curţii în materie, luând în considerare complexitatea cauzei şi importanţa deosebită a acesteia pentru toţi participanţii în proces, precum şi pentru întreaga societate); procedurile desfăşurate de Comisia pentru stabilirea adevărului nu cad sub incidenţa art.6 din C.E.D.H. , având în vedere că nu a fost formulată oficial nici o acuzaţie c reclamanţilor la acel moment iar aceştia nu au furnizat informaţii în legătură cu data exactă la care au fost informaţi cu privire la existenţa investigaţiilor c lor; totodată, Curtea a respins susţinerile celui de-al doilea reclamant potrivit căruia cei opt ani dintre momentul evenimentelor (1989) şi formularea oficială a acuzaţiei penale (1997) trebuie luaţi în calculul duratei procesului, Curtea argumentând că, pe de o parte, nu poate fi pus semnul egalităţii între informaţia publică despre cercetările privind înalţi ofiţeri implicaţi în evenimentele de la Timişoara şi formularea, în mod oficial, a unei acuzaţii concrete la adresa reclamanţilor, iar, pe de altă parte, în perioada în care reclamanţii ar fi suferit-potrivit susţinerilor acestora – o anxietate determinată de existenţa investigaţiilor ce priveau evenimentele din 1989, aceştia continuau în anii 90 să ocupe funcţii importante în noul Guvern al României. Curtea a constatat că în procedura judiciară în faţa instanţelor naţionale a avut o durată de aproximativ doi ani, în primul ciclu procesual iar, ulterior, cu ocazia rejudecării, puţin peste patru ani şi jumătate, rezultând astfel o durată totală de aproximativ şase ani şi jumătate, procedura desfăşurându-se în două grade de jurisdicţie.Curtea a subliniat că este conştientă de complexitatea cauzei pentru organele de cercetare penală, evenimentele implicând trei sute de victime, decedate sau rănite, precum şi un mare număr de participanţi. Tot astfel, Curtea a reamintit că procedurile judiciare au avut un caracter echitabil iar erorile procedurale au fost remediate cu ocazia rejudecării cauzei; de asemenea, nu au existat perioade semnificative de inactivitate cauzate de către autorităţi.Curtea a precizat că – deşi îşi au originea în aceleaşi evenimente – prezenta cauză se diferenţiază de cauza Şandru şi alţii c. României(nr.22465/03, 8 decembrie 2009), în care s-a constatat încălcarea a art. 2 din C.E.D.H. , în latura sa procedurală, din cauza manierei în care s-au desfăşurat investigaţiile penale, incluzând durata acestora. În acea cauză , Curtea a examinat procedurile penale din punctul de vedere al victimelor represiunii armate şi cu privire la care procedurile penale au durat în mod semnificativ mai mult decât în prezenta cauză. Curtea a apreciat că o perioadă de aproximativ şase ani şi jumătate, necesari instanţelor naţionale pentru a judeca în două grade de jurisdicţie, este în consonanţă cu jurisprudenţa Curţii. Luând în considerare şi cei doi ani din faza cercetărilor penale (dintre 20 iunie 1994 – data ratificării C.E.D.H. şi 29 martie 1996 – data sistării investigaţiilor), Curtea a concluzionat că o durată totală de aproximativ opt ani pentru procedurile penale (cercetări penale şi procedura de judecată în două grade de jurisdicţie) este compatibilă cu jurisprudenţa Curţii în materie, având în vedere complexitatea cauzei şi importanţa deosebită a acesteia pentru toţi participanţii în proces, precum şi pentru întreaga societate (mutatis mutandis, cauza Năstase c. României, nr.80563/12, decizia din 18 noiembrie 2014, §§ 86-87).Prin urmare, Curtea a respins cererea ca inadmisibilă (hotărârea din 24 martie 2015, în cauzele reunite Stănculescu c. României , cererea nr. 22555/09, şi Chiţac c. României , cererea nr.42204/09). v. Dreptul la domiciliu
DURATA PROCEDURII ÎN CAMERA PRELIMINARĂ v. Camera preliminară
E
ECHITATE noţiunea , consacrată de art. 6 CEDH, impune ca acuzatul să beneficieze de serviciile unui avocat încă din primele faze ale interogatoriilor de la poliţie. A refuza acest acces timp de 48 de ore, în situaţia în care drepturile apărării pot fi prejudiciate într-un mod ireparabil, este, indiferent de justificare, incompatibil cu drepturile pe care art. 6 le recunoaşte acuzatului (C.E.D.O., Hotărârea din 8 februarie 1996 Cauza John Murray c. Regatului Unit. C.E.D.O., Hotărârea din 24 noiembrie 1993 Cauza Imbrioscia c. Elveţiei)). Curtea reaminteşte că echitatea procedurii trebuie apreciată în contextul întregii proceduri (a se vedea, de exemplu, cauza Miailhe c. Franţei, nr. 2, Hotărârea din 26 septembrie 1996, § 43, şi cauza Imbrioscia c. Elveţiei, Hotărârea din 24 noiembrie 1993, § 38).
EFECTELE FUZIUNII, ABSORBŢIEI, DIVIZĂRII, REDUCERII CAPITALULUI SOCIAL, ALE DIZOLVĂRII SAU LICHIDĂRII PERSOANEI JURIDICE CONDAMNATE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
EFECTELE RESPINGERII CERERII DE REVIZUIRE v. Revizuirea
EFECTUAREA DE VERIFICĂRI PREALABILE Ori de câte ori este necesară o autorizare prealabilă sau îndeplinirea unei alte condiţii prealabile pentru începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală efectuează verificări prealabile cazurile arătate, parchetul, odată cu sesizarea instituţiei competente, înaintează un referat întocmit de procurorul căruia i-a fost repartizată lucrarea, care va cuprinde rezultatele verificărilor prealabile cu privire la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală de către persoana cu privire la care se solicită autorizarea prealabilă sau îndeplinirea altei condiţii prealabile. v. Sesizarea organelor de urmărire penală
EFECTUAREA PERCHEZIŢIEI DOMICILIARE Mandatul de percheziţie se comunică procurorului, care ia măsuri pentru executarea acestuia; percheziţia se efectuează de procuror sau de organul de cercetare penală, însoţit, după caz, de lucrători operativi; percheziţia domiciliară nu poate fi începută înainte de ora 6,00 sau după ora 20,00, cu excepţia infracţiunii flagrante sau când percheziţia urmează să se efectueze într-un local deschis publicului la acea oră; în cazul în care este necesar, organele judiciare pot restricţiona libertatea de mişcare a persoanelor prezente sau accesul altor persoane în locul unde se efectuează percheziţia, pe durata efectuării acesteia; înainte de începerea percheziţiei, organul judiciar se legitimează şi înmânează o copie a mandatului emis de judecător persoanei la care se va efectua percheziţia, reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei, iar în lipsă, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exerciţiu care cunoaşte persoana la care se va efectua percheziţia şi, dacă este cazul, custodelui; în cazul percheziţiei efectuate la sediul unei persoane juridice, mandatul de percheziţie se înmânează reprezentantului acesteia sau, în lipsa reprezentantului, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exerciţiu care se află în sediu ori este angajat al persoanei juridice respective; în cazul în care efectuarea percheziţiei este extinsă în locuinţele învecinate în care au fost transferate probe, date sau s-au ascuns persoanele căutate , persoanele din aceste spaţii vor fi înştiinţate cu privire la extinderea efectuării percheziţiei; persoanelor li se solicită, înainte de începerea percheziţiei, predarea de bunăvoie a persoanelor sau a obiectelor căutate; percheziţia nu se mai efectuează dacă persoanele sau obiectele indicate în mandat sunt predate; persoanelor li se aduce la cunoştinţă că au dreptul ca la efectuarea percheziţiei să participe un avocat; dacă se solicită prezenţa unui avocat, începerea percheziţiei este amânată până la sosirea acestuia, dar nu mai mult de două ore de la momentul la care acest drept este comunicat, luându-se măsuri de conservare a locului ce urmează a fi percheziţionat; în cazuri excepţionale, ce impun efectuarea percheziţiei de urgenţă, sau în cazul în care avocatul nu poate fi contactat, percheziţia poate începe şi înainte de expirarea termenului de două ore; de asemenea, persoanei percheziţionate i se va permite să fie asistată ori reprezentată de o persoană de încredere; când persoana la care se face percheziţia este reţinută ori arestată, va fi adusă la percheziţie. În cazul în care nu poate fi adusă, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia domiciliară se fac în prezenţa unui reprezentant ori martor asistent; organul judiciar care efectuează percheziţia are dreptul să deschidă, prin folosirea forţei, încăperile, spaţiile, mobilierul şi alte obiecte în care s-ar putea găsi obiectele, înscrisurile, urmele infracţiunii sau persoanele căutate, în cazul în care posesorul acestora nu este prezent sau nu doreşte să le deschidă de bunăvoie; la deschiderea acestora, organele judiciare ce efectuează percheziţia trebuie să evite daunele nejustificate;organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a obiectelor şi înscrisurilor care au legătură cu fapta pentru care se efectuează urmărirea penală; obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie ori deţinere este interzisă sau în privinţa cărora există suspiciunea că pot avea o legătură cu săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu se ridică întotdeauna; în mod excepţional, percheziţia poate începe fără înmânarea copiei mandatului de percheziţie, fără solicitarea prealabilă de predare a persoanei sau a obiectelor, precum şi fără informarea prealabilă privind posibilitatea solicitării prezenţei unui avocat ori a unei persoane de încredere : când este evident faptul că se fac pregătiri pentru acoperirea urmelor sau distrugerea probelor ori a elementelor ce prezintă importanţă pentru cauză; dacă există suspiciunea că în spaţiul în care urmează a se efectua percheziţia se află o persoană a cărei viaţă sau integritate fizică este pusă în pericol; dacă există suspiciunea că persoana căutată s-ar putea sustrage procedurii; în cazul în care în spaţiul unde urmează a fi efectuată percheziţia nu se află nicio persoană, aceasta se efectuează în prezenţa unui martor asistent; în cazurile excepţionale copia mandatului de percheziţie se înmânează de îndată ce este posibil; organele judiciare care efectuează percheziţia pot folosi forţa, în mod adecvat şi proporţional, pentru a pătrunde într-un domiciliu: dacă există motive temeinice pentru a anticipa rezistenţă armată sau alte tipuri de violenţă ori există un pericol cu privire la distrugerea probelor; şi în cazul unui refuz sau dacă nu a fost primit niciun răspuns la solicitările organelor judiciare de a pătrunde în domiciliu; este interzisă efectuarea în acelaşi timp cu percheziţia a oricăror acte procedurale în aceeaşi cauză, care prin natura lor împiedică persoana la care se face percheziţia să participe la efectuarea acesteia, cu excepţia situaţiei în care se desfăşoară, în aceeaşi cauză, simultan mai multe percheziţii; locul în care se desfăşoară percheziţia, precum şi persoanele sau obiectele găsite pe parcursul percheziţionării pot fi fotografiate ori înregistrate audiovideo; înregistrarea audiovideo sau fotografiile efectuate sunt anexate procesului-verbal de percheziţie şi fac parte integrantă din acesta.
EFECTUAREA PERCHEZIŢIEI INFORMATICE DE LUCRĂTORI DE POLIŢIE specializaţi în sistem informatic ori a unui suport de stocare a datelor informatice se poate realiza în prezenţa procurorului sau a organului de cercetare penală. Art. 1681 a fost introdus prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v Percheziţia informatică
EFECTUAREA UNEI EXPERTIZE se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert; expertiza se dispune, în condiţiile în care se administrează probe, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanţă motivată, iar în cursul judecăţii se dispune de către instanţă, prin încheiere motivată; cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor şi împrejurărilor supuse evaluării şi a obiectivelor care trebuie lămurite de expert; expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii; expertiza şi examinarea medico-legală se efectuează în cadrul instituţiilor medico-legale; ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea instanţei prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, să le clarifice şi să le evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum şi instituţia ori experţii desemnaţi; în domeniile strict specializate, dacă pentru înţelegerea probelor sunt necesare anumite cunoştinţe specifice sau alte asemenea cunoştinţe, instanţa ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora;dispoziţiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător; la efectuarea expertizei pot participa experţi independenţi autorizaţi, numiţi la solicitarea părţilor sau subiecţilor procesuali principali; când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanţă efectuarea unei constatări. v. Constatarea, Dispunerea efectuării expertizei sau a constatării , Efectuarea unei expertize,
EFECTUAREA UNEI NOI EXPERTIZE sedispune de către organul de urmărire penală sau instanţa atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conţinutul şi concluziile raportului de expertiză există contradicţii, iar aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului.
EFECTUAREA URMĂRIRII PENALE v. Extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice, Desfăşurarea urmăririi penale, Începerea urmăririi penale, Obligaţiile organelor de urmărire penală, Aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, Procedura audierii anticipate , Punerea în mişcare a acţiunii penale, Extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice
EFECTUAREA URMĂRIRII PENALE DE CĂTRE PROCUROR Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în cazurile prevăzute de lege; procurorul poate dispune preluarea oricărei cauze în care exercită supravegherea, indiferent de stadiul acesteia, pentru a efectua urmărirea penală ; în cazurile în care procurorul efectuează urmărirea penală, poate delega, prin ordonanţă, organelor de cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală; punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea sau propunerea măsurilor restrictive de drepturi şi libertăţi, încuviinţarea de probatorii ori dispunerea celorlalte acte sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul delegării
EFECTUL EXTENSIV AL APELULUI v. Apelul
EFECTUL DEVOLUTIV AL APELULUI ŞI LIMITELE SALE v. Apelul
EFECTUL DEVOLUTIV ŞI LIMITELE SALE v. Recursul în casaţie
EFECTUL EXTENSIV ŞI LIMITELE SALE v. Recursul în casaţie
EFECTUL SUSPENSIV AL APELULUI v. Apelul
EGALITATEA ARMELOR CEDO a statuat că e.a. este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părți să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă vis-à-vis de adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006 Cauza Klimentyev c. Rusiei, § 95). Astfel, instanța europeană a statuat că a existat o încălcare a prevederilor art.6 § 1 din Convenție, în cazul în care reclamantul a fost împiedicat să răspundă la observațiile făcute de avocatul-general în fața Curții de Casație și nu i s-a dat o copie a observațiilor acestuia. Inegalitatea a fost exacerbată de participarea avocatului-general, în calitate de consilier, la deliberările instanței (Hotărârea din 30 octombrie 1991 Cauza Borgers c. Belgiei, §§ 27—29). 38. Totodată, CEDO a statuat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce țin de procedură, ar trebui să se desfășoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare și apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului cât și inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații referitoare la toate probele prezentate sau la observațiile depuse de către cealaltă parte în vederea influențării Dec. i instanței (Hotărârea din 16 februarie 2000 Cauza Rowe și Davis c. Regatului Unit, § 60). Legislația națională poate îndeplini această exigență în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observațiilor și să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991 Cauza Brandstetter c. Austriei). Principiul contradictorialității nu privește numai părțile între ele, ci și Ministerul Public sau chiar o altă jurisdicție independentă, participantă, potrivit normelor naționale, la o fază superioară a procesului, cum este cazul instanței de fond (Hotărârea din 18 februarie 1997, Cauza Nideröst-Huber c. Elveției, §§ 23, 27, 31, Curtea Constituţională, decizia nr. 166/2015). V Principiul egalității în drepturi
EI INCUMBIT PROBATIO QUI DICIT, NON QUI NEGAT (lat. ) sarcina probei revine celui ce afirmă, şi nu celui ce neagă
ELECTA UNA VIA NON DATUR RECURSUS AD ALTERAM (lat. ) odată ce ai ales o cale, nu este permis a recurge la o alta
ERROR COMMUNIS FACIT IUS (lat. ) eroarea comună generează legeEVAZIUNEA FISCALĂ reprezintă ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile , omisiunea evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor, executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor, sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă ori declararea inexactă cu privire la sediile persoanelor verificate, precum şi substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a bunurilor sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale Codului de procedură penală, dacă toate aceste fapte au fost săvârşite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. Fără existenţa scopului, fără tentaţia sustragerii de la plata datoriilor fiscale, nu se poate reţine o infracţiune. Latura subiectivă a infracţiunilor trebuie probată, neputând fi prezumată. În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute în art. 8 şi 9 dinLegea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, M.Of. nr. 672 din 27 iulie 2005, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate
EVIDENŢA ÎNTRERUPERII EXECUTĂRII PEDEPSEI v. Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
EX PARTE (lat. ) în folosul unei singure părţi
EXAMINAREA FIZICĂ a unei persoane presupune examinarea externă şi internă a corpului acesteia, precum şi” prelevarea de probe biologice. Organul de urmărire penală trebuie să solicite, în prealabil, consimţământul scris al persoanei care urmează a fi examinată. În cazul persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, consimţământul la examinarea fizică este solicitat reprezentantului legal, iar în cazul celor cu capacitate restrânsă de exerciţiu, consimţământul scris al acestora trebuie exprimat în prezenţa ocrotitorilor legali. În lipsa consimţământului scris al persoanei care urmează a fi examinată, al reprezentantului legal ori a încuviinţării din partea ocrotitorului legal, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune, prin încheiere, la cererea motivată a procurorului, examinarea fizică a persoanei, dacă această măsură este necesară pentru stabilirea unor fapte sau împrejurări care să asigure buna desfăşurare a urmăririi penale ori pentru a se determina dacă o anumită urmă sau consecinţă a infracţiunii poate fi găsită pe corpul sau în interiorul corpului acesteia.Cererea organului de urmărire penală trebuie să cuprindă: numele persoanei a cărei examinare fizică este cerută, motivarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute mai sus, modalitatea în care examinarea fizică urmează a fi efectuată, infracţiunea de care este acuzat suspectul sau inculpatul.Judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează cererea de efectuare a examinării fizice în camera de consiliu, prin încheiere ce nu este supusă niciunei căi de atac.În cazul în care persoana examinată nu îşi exprimă în scris consimţământul şi există urgenţă, iar obţinerea autorizării judecătorului ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor, organul de urmărire penală poate dispune, prin ordonanţă, efectuarea examinării fizice. Ordonanţa organului de urmărire penală, precum şi procesul-verbal în care sunt consemnate activităţile desfăşurate cu ocazia examinării fizice sunt înaintate de îndată judecătorului de drepturi şi libertăţi. În cazul în care judecătorul constată că au fost respectate condiţiile prevăzute de lege, dispune, prin încheiere motivată, validarea examinării fizice efectuate de organele de urmărire penală. Încălcarea de către organele de urmărire penală a condiţiilor prevăzute mai sus atrage excluderea probelor obţinute prin examinarea fizică. Validarea examinării fizice efectuate de organele de urmărire penală se efectuează potrivit alin. Examinarea fizică internă a corpului unei persoane sau recoltarea de probe biologice trebuie efectuată de un medic, asistent medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate, cu respectarea vieţii private şi a demnităţii umane. Examinarea fizică internă a minorului care nu a împlinit 14 ani se poate face în prezenţa unuia dintre părinţi, la solicitarea părintelui. Recoltarea prin metode noninvazive de probe biologice în vederea efectuării expertizei genetice judiciare se poate efectua şi de către personalul de specialitate al Poliţiei Române.În cazul conducerii unui vehicul de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice sau a altor substanţe, recoltarea de probe biologice se efectuează din dispoziţia organelor de constatare şi cu consimţământul celui supus examinării, de către un medic, asistent medical sau de o persoană cu pregătire medicală de specialitate, în cel mai scurt timp, într-o instituţie medicală, în condiţiile stabilite de legile speciale.Activităţile efectuate cu ocazia examinării fizice sunt consemnate de organele de urmărire penală într-un proces-verbal ce trebuie să cuprindă: numele şi prenumele organului de urmărire penală care îl încheie, ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus măsura, locul unde a fost încheiat, data, ora la care a început şi ora la care s-a terminat activitatea, numele şi prenumele persoanei examinate, natura examinării fizice, descrierea activităţilor desfăşurate, lista probelor recoltate în urma examinării fizice.Rezultatele obţinute din analiza probelor biologice pot fi folosite şi în altă cauză penală, dacă servesc la aflarea adevărului.Probele biologice care nu au fost consumate cu ocazia analizelor efectuate sunt conservate şi păstrate în instituţia unde au fost prelucrate, pe o perioadă de cel puţin 10 ani de la epuizarea căilor ordinare de atac ale hotărârii judecătoreşti. Art. 190, alin. (5) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016
EXAMINAREA MEDICO-LEGALĂ A PERSOANEI în vederea constatării urmelor şi a consecinţelor unei infracţiuni se efectuează conform legii speciale; medicul legist care a efectuat examinarea medico-legală întocmeşte un certificat medico-legal sau, după caz, un raport de expertiză; constatarea leziunilor traumatice este efectuată, de regulă, printr-o examinare fizică. În cazul în care nu este posibilă sau necesară examinarea fizică, expertiza este efectuată în baza documentaţiei medicale puse la dispoziţia expertului; raportul de expertiză sau certificatul medico-legal trebuie să cuprindă: descrierea leziunilor traumatice, precum şi opinia expertului cu privire la natura şi gravitatea leziunilor, mecanismul şi data producerii acestora, urmările pe care acestea le-au produs.
EXAMINAREA SESIZĂRII v. Sesizarea organelor de urmărire penală
EXCEPŢIILE DE NECOMPETENŢĂ Excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei inferioare celei competente potrivit legii poate fi invocată în tot cursul judecăţii, până la pronunţarea hotărârii definitive ; excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei superioare celei competente potrivit legii poate fi invocată până la începerea cercetării judecătoreşti; excepţiile de necompetenţă pot fi invocate din oficiu, de către procuror, de către persoana vătămată sau de către părţi.
EXCLUDEREA PROBELOR OBŢINUTE ÎN MOD NELEGAL Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal; probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal; nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei; probele derivate se exclud dacă au fost obţinute în mod direct din probele obţinute în mod nelegal şi nu puteau fi obţinute în alt mod.
EXECUTAREA DISPOZIŢIILOR CIVILE DINTR-O HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ PENALĂ STRĂINĂ v. Recunoaşterea unor acte judiciare străine
EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE Hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive; hotărârile nedefinitive sunt executorii atunci când legea dispune aceasta. Hotărârile primei instanţe rămân definitive: la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestaţiei sau apelului; la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestaţiei, când nu s-a declarat apel sau contestaţie în termen, sau când apelul sau, după caz, contestaţia declarată a fost retrasă înăuntrul termenului; la data retragerii apelului sau, după caz, a contestaţiei, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de apel sau de introducere a contestaţiei; la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia. Hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel; hotărârea pronunţată în calea de atac a contestaţiei rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când contestaţia a fost admisă şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei care o judecă. Apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluţionează de către aceeaşi instanţă, potrivit dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel. Recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, declarate c hotărârilor pentru care legea veche nu prevede calea de atac a apelului, se soluţionează de către aceeaşi instanţă, conform dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel. Deciziile pronunţate în apelurile soluţionate potrivit paragrafelor anterioare sunt definitive În cazul recursurilor în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate c hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, care se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs, prin derogare de la dispoziţiile art. 552 alin. (1) C.pr.pen., hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data soluţionării recursului, dacă acesta a fost respins ori dacă a fost admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de recurs. Hotărârea instanţei penale, rămasă definitivă la prima instanţă de judecată sau la instanţa ierarhic superioară ori la instanţa de apel, se pune în executare de către prima instanţă de judecată; hotărârile pronunţate în primă instanţă de către I.C.C.J.se pun în executare, după caz, de Tribunalul Bucureşti sau de tribunalul militar; când hotărârea rămâne definitivă în faţa instanţei de apel sau în faţa instanţei ierarhic superioare, aceasta trimite instanţei de executare un extras din acea hotărâre, cu datele necesare punerii în executare, în ziua pronunţării hotărârii de către instanţa de apel sau, după caz, de către instanţa ierarhic superioară; aceste dispoziţii sunt aplicabile şi în cazul hotărârilor nedefinitive, dar executorii, cu excepţia celor privind măsurile de siguranţă, măsurile asigurătorii şi măsurile preventive, care se pun în executare, după caz, de judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa care le-a dispus; în cazul pedepselor şi măsurilor neprivative de libertate, judecătorul delegat cu executarea din cadrul instanţei de executare poate delega unele atribuţii judecătorului delegat cu executarea de la instanţa corespunzătoare în grad instanţei de executare în circumscripţia căreia locuieşte persoana aflată în executare. Instanţa de executare deleagă unul sau mai mulţi dintre judecătorii săi pentru efectuarea punerii în executare; dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării se iveşte vreo nelămurire sau împiedicare la executare, judecătorul delegat cu executarea poate sesiza instanţa de executare. v. Punerea în executare a hotărârilor
EXECUTAREA MANDATULUI DE ARESTARE PREVENTIVĂ EMIS ÎN LIPSA INCULPATULUI Când măsura arestării preventive a fost dispusă în lipsa inculpatului, două exemplare originale ale mandatului emis se înaintează organului de poliţie de la domiciliul sau reşedinţa inculpatului în vederea executării; în cazul în care inculpatul nu are domiciliul sau reşedinţa în România, exemplarele se înaintează organului de poliţie în raza teritorială a căruia se află instanţa de judecată; mandatul de arestare poate fi transmis organului de poliţie şi prin fax, poştă electronică sau prin orice mijloc în măsură să producă un document scris în condiţii care să permită autorităţilor destinatare să îi stabilească autenticitatea; în situaţia în care mandatul de arestare conţine erori materiale, dar permite identificarea persoanei şi stabilirea măsurii dispuse în raport cu datele de identificare ale persoanei existente în evidenţele organelor de poliţie şi hotărârea instanţei de judecată, organul de poliţie execută măsura, solicitând în acelaşi timp instanţei de judecată îndreptarea erorilor materiale sesizate; organul de poliţie procedează la arestarea persoanei arătate în mandat, căreia îi predă un exemplar al acestuia, după care o conduce în cel mult 24 de ore la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a dispus măsura arestării preventive sau, după caz, la judecătorul de cameră preliminară ori completul la care se află spre soluţionare dosarul cauzei; în vederea executării mandatului de arestare preventivă, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa oricărei persoane fizice, fără învoirea acesteia, precum şi în sediul oricărei persoane juridice, fără învoirea reprezentantului legal al acesteia, dacă există indicii temeinice din care să rezulte bănuiala rezonabilă că persoana din mandat se află în domiciliul sau reşedinţa respectivă; în cazul în care arestarea preventivă a inculpatului a fost dispusă în lipsă din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate, inculpatul este prezentat, la încetarea acestor motive, judecătorului de drepturi şi libertăţi care a luat măsura ori, după caz, judecătorului de cameră preliminară sau completului la care se află spre soluţionare dosarul cauzei; judecătorul de drepturi şi libertăţi procedează la audierea inculpatului despre fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă şi îi aduce la cunoştinţă infracţiunea de care este acuzat şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit c sa, în prezenţa avocatului acestuia, şi, evaluând declaraţia inculpatului în contextul probelor administrate şi al motivelor avute în vedere la luarea măsurii, dispune prin încheiere, după audierea concluziilor procurorului, confirmarea arestării preventive şi a executării mandatului ori, după caz, în condiţiile prevăzute de lege, revocarea arestării preventive sau înlocuirea acesteia cu una dintre măsurile preventive ale controlului judiciar, controlului judiciar pe cauţiune sau arestului la domiciliu şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. Înainte de a proceda la ascultarea inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi îi aduce la cunoştinţă infracţiunea de care este acuzat şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.
EXECUTAREA MANDATULUI DE EXECUTARE A PEDEPSEI ŞI A ORDINULUI DE INTERZICERE A PĂRĂSIRII ŢĂRII. ACORDUL INSTANŢEI DE PĂRĂSIRE A ŢĂRII Pe baza mandatului de executare, organul de poliţie procedează la arestarea condamnatului. Celui arestat i se înmânează un exemplar al mandatului şi este dus la locul de deţinere cel mai apropiat, unde organul de poliţie predă celălalt exemplar al mandatului de executare. În termen de cel mult 10 zile de la arestare, persoanei private de libertate i se comunică o copie de pe hotărâre. Odată cu înmânarea mandatului de executare, persoanei condamnate i se aduce la cunoştinţă, sub semnătură, în scris, dreptul prevăzut la art. 466 alin. (1),la redeschiderea procesului iar în cazul în care persoana nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal. În vederea punerii în executare a mandatului emis în executarea unei hotărâri definitive de condamnare, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia. Dispoziţiile privind luarea măsurilor de ocrotire sunt aplicabile în mod corespunzător, obligaţia de încunoştinţare revenind organului de poliţie. Dacă persoana împotriva căreia s-a emis mandatul nu este găsită, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar de pe procesul-verbal împreună cu un exemplar al mandatului de executare se trimit instanţei care a emis mandatul. Dacă persoana condamnată refuză să se supună mandatului sau încearcă să fugă, va fi constrânsă la aceasta. Când condamnatul se află în stare de deţinere, un exemplar al mandatului de executare i se înmânează de către comandantul locului de deţinere. Comandantul locului de deţinere consemnează într-un proces-verbal data de la care condamnatul a început executarea pedepsei. O copie de pe procesul-verbal se trimite de îndată instanţei de executare. Pe baza ordinului de interzicere a părăsirii ţării, organele în drept refuză celui condamnat eliberarea paşaportului sau, după caz, procedează la ridicarea acestuia şi iau măsuri pentru darea condamnatului în consemn la punctele de trecere a frontierei. Pe durata termenului de supraveghere, persoana supravegheată poate solicita motivat instanţei de executare să încuviinţeze părăsirea teritoriului României potrivit art. 85 alin. (2) lit. i) sau art. 93 alin. (2) lit. d) din Codul penal. Instanţa de executare soluţionează cererea în camera de consiliu, după ascultarea persoanei supravegheate şi a consilierului de probaţiune, prin încheiere definitivă. În cazul în care admite cererea, instanţa stabileşte perioada pentru care persoana supravegheată poate părăsi teritoriul României. Art. 557a fost modificat prin Legea 130/2021 , Legea 228/2020 și prin Ordonanța de urgență nr. 13/2017 Art. 557, alin. (11) a fost abrogat prin Ordonanța de urgență14/2017.
EXECUTAREA PEDEPSEI ÎNCHISORII SAU A DETENŢIUNII PE VIAŢĂ poate fi amânată când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana condamnată suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii şi dacă instanţa apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. În această situaţie, executarea pedepsei se amână pentru o durată determinată; executării pedepsei poate fi amânată şi când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea;în primul caz, amânarea executării pedepsei nu poate fi dispusă dacă cel condamnat şi-a provocat singur starea de boală, prin refuzul tratamentului medical, al intervenţiei chirurgicale, prin acţiuni de autoagresiune sau prin alte acţiuni vătămătoare, sau în situaţia în care se sustrage efectuării expertizei medico-legale; cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de procuror şi de condamnat; cererea poate fi retrasă de persoana care a formulat-o; hotărârile prin care se dispune amânarea executării pedepsei sunt executorii de la data pronunţării; în cazul în care în timpul amânării executării pedepsei pe numele condamnatului este emis un alt mandat de executare a pedepsei închisorii, acesta nu poate fi executat până la expirarea termenului de amânare stabilit de instanţă sau, după caz, până la încetarea cauzei care a determinat amânarea; hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de amânare a executării pedepsei poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare. Pe durata amânării executării pedepsei, condamnatul trebuie să respecte următoarele obligaţii: să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de instanţă; să ia legătura, în termenul stabilit de instanţă, cu organul de poliţie desemnat de aceasta în cuprinsul hotărârii de amânare a executării pedepsei închisorii pentru a fi luat în evidenţă şi a stabili mijlocul de comunicare permanentă cu organul de supraveghere, precum şi să se prezinte la instanţă ori de câte ori este chemat; să nu îşi schimbe locuinţa fără informarea prealabilă a instanţei care a dispus amânarea; să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme; să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care urmează să facă tratamentul, şi , respectiv, să îngrijească copilul mai mic de un an. Pe durata amânării executării pedepsei, instanţa poate impune condamnatului să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă; să nu comunice cu persoana vătămată sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea sau să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite. Instanţa competentă să se pronunţe asupra acordării amânării executării pedepsei este instanţa de executare; judecătorul delegat cu executarea verifică competenţa instanţei şi dispune, după caz, prin încheiere, declinarea competenţei de soluţionare a cauzei sau efectuarea expertizei medico-legale; după primirea raportului de expertiză medico-legală cauza se soluţionează de instanţa de executare, potrivit dispoziţiilor prezentului capitol; instanţa de executare comunică hotărârea prin care s-a dispus amânarea executării pedepsei, în ziua pronunţării, organului de poliţie desemnat în cuprinsul hotărârii de amânare a executării pedepsei închisorii pentru a lua în evidenţă persoana, jandarmeriei, unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte condamnatul, organelor competente să elibereze paşaportul, organelor de frontieră, precum şi altor instituţii, în vederea asigurării respectării obligaţiilor impuse; organele în drept refuză eliberarea paşaportului sau, după caz, ridică provizoriu paşaportul pe durata amânării; în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor stabilite, instanţa de executare revocă amânarea şi dispune punerea în executare a pedepsei privative de libertate; organul de poliţie desemnat de instanţă în cuprinsul hotărârii cu supravegherea celui faţă de care s-a dispus amânarea executării pedepsei verifică periodic respectarea obligaţiilor de către condamnat şi întocmeşte lunar un raport în acest sens către instanţa de executare; în cazul în care constată încălcări ale obligaţiilor stabilite, organul de poliţie sesizează, de îndată, instanţa de executare; instanţa de executare ţine evidenţa amânărilor acordate şi, la expirarea termenului, ia măsuri pentru emiterea mandatului de executare, iar dacă mandatul a fost emis, ia măsuri pentru aducerea lui la îndeplinire; dacă nu s-a stabilit un termen de amânare, judecătorul delegat cu executarea al instanţei de executare este obligat să sesizeze instanţa de executare în vederea verificării subzistenţei temeiurilor amânării, iar când se constată că acestea au încetat, să ia măsuri pentru emiterea mandatului de executare ori pentru aducerea lui la îndeplinire. Un rezumat al dispozițiilor de drept și de practică națională pertinente relative la modalitățile de executare a pedepselor privative de libertate și a căilor de recurs interne disponibile în materie figurează în CEDO, hotărârile Petrea c. României (no 4792/03, 29 aprilie 2008, §§ 21-23) , Măciucă c. României (no 25763/03, § 14, 26 mai 2009) şi Jiga c. României, Cererea nr. 14352/04, Hotărârea din 6 martie 2010).
EXERCITAREA ACŢIUNII CIVILE DE CĂTRE SAU FAŢĂ DE SUCCESORI. Acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii civile, dacă moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acesteia îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile, în termen de cel mult două luni de la data decesului sau a reorganizării, desfiinţării ori dizolvării; în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii responsabile civilmente, acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale dacă partea civilă indică moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a luat cunoştinţă de împrejurarea respectivă.
EXERCITAREA ACŢIUNII PENALE, impune caprocurorul să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de împiedicare; în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia sau pune în mişcare şi exercită acţiunea penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obţinerea autorizării ori sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiţii prevăzută de lege.
EXECUTORUL JUDECĂTORESC poate fi menţinut în activitate în cazul în care, pentru o infracţiune săvârşită din culpă, s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei, s-a aplicat pedeapsa amenzii ori acesta a beneficiat de amnistie sau graţiere înainte de începerea executării pedepsei şi se apreciază că fapta săvârşită nu a adus atingere prestigiului profesiei. În cazul în care c executorului judecătoresc s-a luat măsura arestării preventive ori a arestului la domiciliu sau în cazul în care s-a dispus în primă instanţă condamnarea ori amânarea aplicării pedepsei, ministrul justiţiei, din oficiu sau la propunerea Consiliului Uniunii Naţionale a Executorilor Judecătoreşti, va lua măsura suspendării din funcţie a acestuia până la soluţionarea procesului penal, potrivit legii
EXERCITAREA DREPTURILOR ŞI A LIBERTĂŢILOR Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
EXHUMAREA poate fi dispusă de către procuror sau de către instanţa de judecată în vederea stabilirii felului şi cauzei morţii, a identificării cadavrului sau pentru stabilirea oricăror elemente necesare soluţionării cauzei; exhumarea se face în prezenţa organului de urmărire penală. v. Autopsia medico-legală
EXPERT v. şi Cheltuielile judiciare
EXPERTIZA GENETICĂ JUDICIARĂ se poate dispune de către organul de urmărire penală, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, sau de instanţă, prin încheiere, în cursul judecăţii, cu privire la probele biologice recoltate de la persoane sau orice alte probe ce au fost găsite ori ridicate; e. g. j. se efectuează în cadrul instituţiilor medico-legale, al unei instituţii ori unui laborator de specialitate sau al oricărei alte instituţii de specialitate certificate şi acreditate în acest tip de analize; probele biologice recoltate cu ocazia examinării corporale pot fi folosite numai la identificarea profilului genetic judiciar; profilul genetic judiciar obţinut poate fi folosit şi în altă cauză penală, dacă serveşte la aflarea adevărului; datele obţinute ca urmare a e. g. j. constituie date personale şi sunt protejate conform legii.
EXPERTIZA MEDICO-LEGALĂ PSIHIATRICĂ se dispune în cazul infracţiunilor comise de minorii cu vârsta între 14 şi 16 ani, în cazul uciderii sau vătămării copilului nou-născut ori a fătului de către mamă, precum şi atunci când organul de urmărire penală sau instanţa are o îndoială asupra discernământului suspectului ori inculpatului în momentul săvârşirii infracţiunii ce face obiectul acuzaţiei, stabilindu-se totodată termenul de prezentare în vederea examinării; e. m. l. p. se efectuează în cadrul instituţiei medico-legale de către o comisie, constituită potrivit legii; e. m. l. p. se efectuează după obţinerea consimţământului scris al persoanei ce urmează a fi supusă expertizei, exprimat, în prezenţa unui avocat ales sau din oficiu, în faţa organului judiciar, iar în cazul minorului, şi în prezenţa ocrotitorului legal; în cazul în care suspectul sau inculpatul refuză în cursul urmăririi penale efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, organul de cercetare penală sesizează procurorul sau judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea emiterii unui mandat de aducere în scopul prezentării la comisia medico-legală psihiatrică; dispoziţiile privind executarea mandatului de aducere se aplică în mod corespunzător; în cazul în care consideră că este necesară o examinare complexă, ce necesită internarea medicală a suspectului sau a inculpatului într-o instituţie sanitară de specialitate, iar acesta refuză internarea, comisia medico-legală sesizează organul de urmărire penală sau instanţa cu privire la necesitatea luării măsurii internării nevoluntare; în cursul urmăririi penale, procurorul, dacă apreciază că solicitarea comisiei medico-legale este întemeiată, poate cere judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de internare ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea luarea măsurii internării nevoluntare, pentru maximum 30 de zile, în vederea efectuării expertizei psihiatrice; propunerea procurorului de luare a măsurii internării nevoluntare trebuie să cuprindă, după caz, menţiuni cu privire la: fapta pentru care se efectuează cercetarea penală, încadrarea juridică, denumirea infracţiunii; faptele şi împrejurările din care rezultă îndoiala asupra discernământului suspectului sau inculpatului, sesizarea comisiei medico-legale psihiatrice cu privire la refuzul suspectului sau inculpatului de a se interna, motivarea necesităţii luării măsurii internării şi a proporţionalităţii acesteia cu scopul urmărit; propunerea împreună cu dosarul cauzei se prezintă judecătorului de drepturi şi libertăţi; judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează ziua şi ora de soluţionare a propunerii de luare a măsurii internării nevoluntare, în cel mult 3 zile de la data sesizării, având obligaţia de a-l cita pe suspect sau inculpat pentru termenul fixat; termenul se comunică procurorului, precum şi avocatului suspectului sau inculpatului, căruia i se acordă, la cerere, dreptul de a studia dosarul cauzei şi propunerea formulată de procuror; soluţionarea propunerii de luare a măsurii internării nevoluntare se face numai în prezenţa suspectului sau inculpatului, în afară de cazul când acesta este dispărut, se sustrage sau când din cauza stării sănătăţii sau din cauză de forţă majoră ori stare de necesitate nu se poate prezenta; participarea procurorului şi a avocatului ales sau numit din oficiu al suspectului ori inculpatului este obligatorie; după luarea măsurii, suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, motivele internării, încheindu-se în acest sens un proces-verbal; după dispunerea internării, dacă suspectul sau inculpatul se află în stare de deţinere, judecătorul de drepturi şi libertăţi informează administraţia locului de deţinere despre măsura internării şi dispune transferul arestatului într-o secţie de psihiatrie a unui penitenciar-spital; c încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi se poate face contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară de către suspect, inculpat sau de procuror în termen de 24 de ore de la pronunţare; contestaţia c încheierii prin care se dispune internarea nevoluntară nu suspendă executarea; contestaţia formulată de suspect sau inculpat c încheierii prin care s-a dispus internarea nevoluntară se soluţionează în termen de 3 zile de la data înregistrării acesteia şi nu este suspensivă de executare ; în cursul judecăţii, dacă inculpatul refuză efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, instanţa, din oficiu sau la cererea procurorului, dispune emiterea unui mandat de aducere ; măsura internării nevoluntare poate fi luată de instanţă în cursul judecăţii la propunerea comisiei medico-legale psihiatrice hotărârea prin care dispune internarea nevoluntară se pune în executare de procuror prin intermediul organelor de poliţie; măsura internării medicale în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice poate fi prelungită o singură dată, pe o durată de cel mult 30 de zile. Comisia de e. m. l. p. sesizează procurorul sau, după caz, instanţa asupra necesităţii prelungirii măsurii internării cu cel puţin 7 zile înainte de expirarea acesteia. Sesizarea trebuie să conţină descrierea activităţilor efectuate, motivele pentru care examinarea nu a fost finalizată pe parcursul internării, examinările ce urmează a fi efectuate, precizarea perioadei pentru care este necesară prelungirea; perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într-o instituţie de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduce din durata pedepsei, în condiţiile din Codul penal privind computarea duratei măsurilor preventive. v. Computarea duratei măsurilor preventive, Mandatul de aducere
EXPERTIZA TOXICOLOGICĂ se dispune în cazul în care există o suspiciune cu privire la producerea unei intoxicaţii; produsele considerate suspecte că ar fi determinat intoxicaţia sunt trimise instituţiei medico-legale sau unei alte instituţii specializate; concluziile expertizei toxicologice cuprind constatări de specialitate cu privire la tipul substanţei toxice, cantitatea, calea de administrare, precum şi consecinţele posibile ale substanţei descoperite, cât şi alte elemente care să ajute la stabilirea adevărului.
EXPERTUL este numit prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea instanţei; organul de urmărire penală sau instanţa desemnează, de regulă, un singur e. , cu excepţia situaţiilor în care, ca urmare a complexităţii expertizei, sunt necesare cunoştinţe specializate din discipline distincte, situaţie în care desemnează doi sau mai mulţi e. ; când expertiza urmează să fie efectuată de o instituţie medico-legală, de un institut sau laborator de specialitate, desemnarea unuia sau a mai multor e. se face de către acea instituţie, potrivit legii; părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea expertizei să participe un e. recomandat de acestea. În cazul în care expertiza este dispusă de instanţă, procurorul poate solicita ca un e. recomandat de acesta să participe la efectuarea expertizei; e., instituţia medico-legală, institutul sau laboratorul de specialitate, la cererea e., poate solicita, atunci când consideră necesar, participarea specialiştilor de la alte instituţii sau avizul acestora; instituţia medico-legală, institutul sau laboratorul de specialitate comunică organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei numele e. desemnaţi. E. are dreptul de a refuza efectuarea expertizei pentru aceleaşi motive pentru care martorul poate refuza depunerea mărturiei; e.are dreptul să ia cunoştinţă de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei;e.poate cere lămuriri organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei ce trebuie evaluate; e.poate cere lămuriri părţilor şi subiecţilor procesuali principali, cu încuviinţarea şi în condiţiile stabilite de organele judiciare; e.are dreptul la un onorariu pentru activitatea depusă în vederea efectuării expertizei, pentru cheltuielile pe care ar trebui să le suporte sau le-a suportat pentru efectuarea expertizei. Cuantumul onorariului este stabilit de către organele judiciare în funcţie de natura şi complexitatea cauzei şi de cheltuielile suportate sau care urmează a fi suportate de către e.;dacă expertiza este efectuată de instituţia medico-legală ori institutul sau laboratorul de specialitate, costul expertizei este stabilit în condiţiile prevăzute de legea specială; e. poate beneficia şi de măsuri de protecţie; e.are obligaţia de a se prezenta în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat şi de a-şi întocmi raportul de expertiză cu respectarea termenului-limită stabilit în ordonanţa organului de urmărire penală sau în încheierea instanţei; termenul-limită din ordonanţă sau încheiere poate fi prelungit, la cererea e., pentru motive întemeiate, fără ca prelungirea totală acordată să fie mai mare de 6 luni; întârzierea sau refuzul nejustificat de efectuare a expertizei atrage aplicarea unei amenzi judiciare, precum şi răspunderea civilă a expertului sau a instituţiei desemnate să o efectueze pentru prejudiciile cauzate. v. Efectuarea unei expertize, Înlocuirea expertului
EXTINDEREA COMPETENŢEI TERITORIALE (1)Când anumite acte de urmărire penală trebuie să fie efectuate în afara razei teritoriale în care se face urmărirea, procurorul sau, după caz, organul de cercetare penală poate să le efectueze ori poate dispune efectuarea lor prin comisie rogatorie sau prin delegare. În cuprinsul aceleiaşi localităţi, procurorul sau organul de cercetare penală, după caz, efectuează toate actele de urmărire, chiar dacă unele dintre acestea trebuie îndeplinite în afara razei sale teritoriale. Art. 59, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016
EXTINDEREA URMĂRIRII PENALE SAU SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE În cazul în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte noi, date cu privire la participarea unor alte persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei, dispune e. u. p. s. î.j.; Când urmărirea penală se efectuează faţă de o persoană, extinderea dispusă de organul de cercetare penală se supune confirmării motivate a procurorului care supraveghează urmărirea penală, în termen de cel mult 3 zile de la data emiterii ordonanţei, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte totodată şi dosarul cauzei; organul judiciar care a dispus e. u. p. s. î.j. este obligat să îl informeze pe suspect despre faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea ori cu privire la schimbarea încadrării juridice.; procurorul sesizat de organul de cercetare în urma extinderii urmăririi penale sau din oficiu cu privire la ipotezele arătate mai sus poate dispune extinderea acţiunii penale cu privire la aspectele noi. Prin Dec. nr. 90 din 28 februarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 311 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă care exclude obligaţia informării suspectului/inculpatului despre schimbarea încadrării juridice este neconstituţională.
stabilirea încadrării juridice este un procedeu juridic care presupune realizarea de către organele judiciare a concordanţei între conţinutul legal al infracţiunii şi conţinutul său concret. În esenţă, se stabileşte denumirea infracţiunii şi a dispoziţiei din Codul penal sau dintr-o lege specială, care vizează acea infracţiune. Necesitatea schimbării încadrării juridice a faptei poate fi determinată, fie de o greşită apreciere iniţială a încadrării, fie de intervenirea sau descoperirea ulterioară a unor împrejurări care conduc la reţinerea unei încadrări juridice diferite faţă de cea iniţială. Schimbarea încadrării juridice poate avea consecinţe asupra competenţei de desfăşurare a urmăririi penale, asupra obligativităţii asigurării asistenţei juridice, asupra caracterului oficial al procesului penal şi altele. Ţinând seama de situaţiile în care poate interveni o schimbare de încadrare juridică Curtea constată că acestea vizează fie extinderea urmăririi penale in rem pentru altă faptă care constituie act material al aceleiaşi infracţiuni, cu schimbarea încadrării juridice, în cazul infracţiunii continuate sau complexe ori a celor cu consecinţe deosebit de grave, fie schimbarea încadrării juridice în cursul urmăririi penale in rem, fie extinderea urmăririi penale in personam pentru altă faptă care constituie act material al aceleiaşi infracţiuni, cu schimbarea încadrării juridice în cazul infracţiunilor continuate sau complexe, ori a celor cu consecinţe deosebit de grave, fie schimbarea încadrării juridice în cursul urmăririi penale in personam. Practic, în prima fază a procesului penal, încadrarea juridică a unei fapte penale este menţionată în ordonanţa de începere a urmăririi penale, în cea de continuare a acesteia faţă de suspect, în cea de punere în mişcare a acţiunii penale, în rechizitoriu, în ordonanţele de clasare sau renunţare la urmărirea penală şi în cuprinsul oricărei ordonanţe emise potrivit art. 286 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală. Spre deosebire de faza de urmărire penală, schimbarea încadrării juridice se poate dispune, potrivit art. 386 din Codul de procedură penală, şi în faza de judecată când, “instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea”. Soluţia legislativă criticată în prezenta cauză este similară cu cea existentă în art. 238 din Codul de procedură penală din 1968. Nici atunci nu exista obligaţia organelor de urmărire penală de a-l informa pe învinuit/inculpat cu privire la schimbarea încadrării juridice. Cu toate acestea eventualele consecinţe în planul exercitării dreptului la apărare şi la un proces echitabil puteau fi remediate cu prilejul prezentării materialului de urmărire penală când, în acord cu art. 257 din Codul de procedură penală din 1968, procurorul, primind dosarul, îl chema pe învinuit/inculpat şi îi punea în vedere că are dreptul să ia cunoştinţă de întreg materialul de urmărire penală, arătându-i încadrarea juridică a faptei şi că are dreptul să formuleze cereri noi sau să facă declaraţii suplimentare. În prezent, ţinând seama de particularităţile fiecărei speţe, Curtea constată că în cazul în care schimbarea încadrării juridice intervine în cursul cercetărilor penale in rem, nu se pune vreo problemă legată de exercitarea dreptului la apărare şi a celui la un proces echitabil, întrucât, potrivit art. 307 din Codul de procedură penală, persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute la art. 83, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Cu toate acestea, când necesitatea schimbării încadrării juridice este impusă în cursul urmăririi penale in personam de împrejurări noi care constituie act material al aceleiaşi infracţiuni (în cazul infracţiunilor complexe sau continuate ori a celor cu consecinţe deosebit de grave; de exemplu, urmărirea penală se desfăşoară cu privire la infracţiunea de furt şi se descoperă luarea altor bunuri de la aceeaşi persoană la intervale de timp diferite sau se cercetează o infracţiune de furt şi se descoperă că s-au exercitat violenţe pentru luarea bunului) ori de o eroare/greşeală de apreciere a încadrării juridice iniţiale, Curtea constată că echitatea procedurii este afectată în funcţie de momentul procesual în care intervine schimbarea de încadrare juridică. Astfel, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, §§ 33-34, M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, Curtea Constituţională a reţinut că noţiunea de “acuzaţie în materie penală” trebuie înţeleasă în sensul Convenţiei şi poate fi definită drept “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (a se vedea Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunţată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73.). În acest sens, Curtea a reţinut că actualul Cod de procedură penală consacră trei modalităţi de acuzaţie în materie penală, reglementate de art. 307 – referitor la aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, de art. 309 – referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale şi la aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat şi de art. 327 lit. a) – referitor ia rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Dacă în primele două situaţii organul judiciar este obligat potrivit art. 307 şi art. 309 din Codul de procedură penală să aducă la cunoştinţă suspectului sau inculpatului natura acuzaţiei, situaţia este cu totul diferită în cazul în care schimbarea de încadrare juridică intervine după momentul procesual al punerii în mişcare a acţiunii penale. Astfel, persoana interesată nu beneficiază de plenitudine de exerciţiu în vederea atingerii finalităţii urmărite prin exercitarea dreptului la apărare în cadrul unui proces echitabil. În acest sens, prin Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunţată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, §§ 58-72, Curtea de la Strasbourg a statuat că cerinţele de la paragraful 3 al art. 6 din Convenţie reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil, garantat de paragraful 1. În acest sens, cerinţei de la art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţie trebuie să i se acorde o atenţie sporită, notificarea acuzaţiei jucând un rol crucial în procesul penal. De aceea, oricărui acuzat trebuie să i se aducă la cunoştinţă cu promptitudine şi în detaliu, atât cauza acuzaţiei respectiv faptele materiale pretinse împotriva lui, cât şi natura acuzaţiei, adică calificarea legală (încadrarea juridică) a acestor fapte materiale. Curtea de la Strasbourg a considerat că, în materie penală, furnizarea de informaţii complete şi detaliate privind acuzaţiile împotriva unui pârât este o condiţie esenţială pentru a se asigura că procedurile sunt corecte. Amploarea acestor informaţii variază în funcţie de particularităţile fiecărei speţe, sens în care caracterul adecvat al acestora va fi apreciat în funcţie de respectarea cerinţelor art. 6 paragraful 1 şi 3 lit. a) din Convenţie, potrivit cărora oricare acuzat trebuie să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare în vederea pregătirii apărării. Aşa fiind, acuzatul trebuie informat în mod corespunzător şi deplin cu privire la orice schimbări apărute cu prilejul învinuirii, inclusiv schimbările referitoare la cauza acuzaţiei. În această hotărâre au fost supuse analizei instanţei europene aspecte legate de cauza acuzaţiei, respectiv cele referitoare la data săvârşirii infracţiunii şi la locul în care a fost comisă fapta, aspecte care s-au modificat pe parcursul derulării procedurilor şi care nu au fost cunoscute de persoana acuzată. Drept urmare, Curtea de la Strasbourg a statuat că a fost încălcat dreptul reclamantului de a fi informat, în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa şi dreptul de a avea timp şi înlesniri adecvate pentru pregătirea apărării, în acelaşi sens s-a pronunţat Curtea de la Strasbourg şi prin Hotărârea din 30 mai 2013, pronunţată în Cauza Malofeyeva împotriva Rusiei, §§ 113-120. Prin urmare, aspectele legate de respectarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, astfel cum au fost definite şi de jurisprudenţa instanţei europene, trebuie examinate în funcţie de ansamblul procesului şi de principiile proprii de organizare a fiecărei proceduri. De aceea, nu poate fi înlăturată nicio eventuală analiză izolată a anumitor aspecte importante ale procedurii, chiar dacă aceasta se află într-o fază anterioară finalizării procesului (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014, paragraful 31). Totodată, prin Decizia nr. 24 din 23 februarie 1999, M. Of. nr. 136 din 1 aprilie 1999, Curtea Constituţională pronunţându-se asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 257 din Codul de procedură penală din 1968, a constatat că dispoziţia “… dacă socoteşte necesar… “din art. 257 este neconstituţională. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că problema constituţionalităţii art. 257 din Codul de procedură penală din 1968 priveşte în fapt obligaţia, iar nu latitudinea, pentru procuror de a-l chema şi el pe învinuit, chiar după ce organul de cercetare penală eventual a făcut-o, pentru a-i prezenta din nou materialul de urmărire penală, fiind evident că de această dată operaţiunea respectivă nu se efectuează în scopul completării dosarului cu probele cerute de învinuit, ci pentru a i se aduce la cunoştinţă trimiterea sa în judecată prin intermediul rechizitoriului. Aşa fiind, Curtea a constatat că este încălcat art. 24 din Constituţie, întrucât “dacă procurorul are numai latitudinea, iar nu şi obligaţia chemării învinuitului, înseamnă ca cel mai important moment al urmăririi penale – trimiterea în judecată – se poate realiza fără ca învinuitul să fie înştiinţat de către procuror asupra învinuirii ce i se aduce. În aceste condiţii învinuitul nu are posibilitatea să fie asistat de către un apărător şi nici să dispună de timpul necesar pentru a-şi pregăti apărarea, neavând cunoştinţă de soluţia dată de procuror în urma examinării materialului primit de la organul de cercetare penală.” Aceleaşi raţiuni sunt valabile şi cu privire la soluţia legislativă ce se desprinde din interpretarea art. 311 alin. (3) din actualul Cod de procedură penală, întrucât există posibilitatea ca, după punerea în mişcare a acţiunii penale prin ordonanţă, existenţa unor împrejurări noi ori constatarea unei erori de apreciere a încadrării juridice iniţiale să impună schimbarea încadrării juridice a faptei. În această situaţie inculpatul nu beneficiază de dreptul de a fi informat, în cel mai scurt timp şi în mod amănunţit cu privire la natura acuzaţiei, art. 10 alin. (3) din Codul de procedură penală stabilind că inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre încadrarea juridică a faptei numai cu prilejul punerii în mişcare a acţiunii penale şi nu ulterior acestui moment. Faptul că acesta a cunoscut iniţial care este cauza acuzaţiei nu duce automat la concluzia că a beneficiat de dreptul de a fi informat, deoarece o schimbare de încadrare juridică, chiar a aceloraşi fapte antisociale, producând consecinţe în planul răspunderii penale ori asupra competenţei de desfăşurare a urmăririi penale evidenţiază, în acord şi cu principiul legalităţii procedurilor penale, interesul inculpatului de a fi informat, potrivit art. 83 lit. a1) din Codul de procedură penală, cu privire la fapta pentru care este cercetat şi la noua încadrare juridică a acesteia. Potrivit art. 327 din Codul de procedură penală, cauzele penale pot fi rezolvate, fie cu emiterea unei ordonanţe – prin care se dispune clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, fie cu emiterea rechizitoriului. Or, în această din urmă situaţie, inculpatului îi este afectat dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, întrucât, nefiind informat în cel mai scurt timp cu privire la noua încadrare juridică, va fi menţinut în eroare cu privire la noua natură a acuzaţiei în materie penală, până la comunicarea rechizitoriului, potrivit art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, nebeneficiind de timpul şi mijloacele adecvate pentru a reacţiona şi pentru a-şi organiza apărarea. În acest sens, Î. C. C. J. , Secţia penală a statuat prin Hotărârea nr. 1.050 din 24 februarie 2004 că, având în vedere consecinţele unei schimbări de încadrare juridică, aceasta nu poate avea loc decât în anumite condiţii, a căror îndeplinire constituie o garanţie, atât a dreptului la apărare al părţilor şi, în primul rând, al inculpatului, cât şi a soluţionării corecte a cauzei. În cazul schimbării încadrării juridice instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, indiferent dacă prin schimbarea încadrării juridice se creează o situaţie mai uşoară sau mai grea pentru inculpat. Mai mult, prin Hotărârea din 12 aprilie 2011, pronunţată în Cauza Adrian Constantin c României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că schimbarea încadrării juridice, în timpul deliberării, conduce la nerespectarea garanţiilor procedurale menite să ofere inculpatului dreptul de a se apăra cu privire la temeiul legal şi factual al acuzaţiei. Astfel, s-a adus atingere dreptului inculpatului de a fi informat, în mod detaliat, cu privire la natura şi cauza acuzaţiei, precum şi dreptului de a dispune de timpul şi facilităţile necesare pregătirii apărării. Aşa fiind, instanţa europeană a statuat că “nu este deloc vorba despre a aprecia temeinicia mijloacelor de apărare pe care reclamantul le-ar fi putut invoca dacă ar fi avut posibilitatea de a dezbate infracţiunea pentru care a fost condamnat în cele din urmă. Aceasta evidenţiază doar faptul că se poate susţine că aceste motive erau diferite de cele alese pentru a contesta acuzaţia principală” (paragraful 25). Art. 311, alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016. Art. 311, alin. (3)a fost modificat prin Legea 228/2020 )
EXTRĂDARE ACTIVĂ v Suspendarea judecăţii în caz de extrădare activă
EXTRĂDAREA ŞI EXPULZAREA Cetăţeanul român nu poate fi extrădat sau expulzat din România. Prin derogare de la prevederile constituţionale de mai sus, cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza convenţiilor internaţionale la care România este parte, în condiţiile legii şi pe bază de reciprocitate. Cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.E. sau e. se hotărăşte de justiţie. 1. Un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii, iar el trebuie să poată : a. să prezinte motivele care pledează c expulzării sale ; b. să ceară examinarea cazului său ; şi c. să ceară să fie reprezentat în acest scop în faţa autorităţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate. 44 45 2. Un străin poate fi expulzat înainte de exercitarea drepturilor enumerate în §§ art. precedent atunci când expulzarea este necesară în interesul ordinii publice sau se întemeiază pe motive de securitate naţională (Protocolul nr. 7 la C.E.D.H. Strasbourg, 22 noiembrie 1984, art. 1 §§1-2 )
EXTRĂDARE ACTIVĂ v. Suspendarea judecăţii
F
FAZA PREALABILĂ A PROCESULUI În ceea ce privește f. p. p. (ancheta, instrumentarea cazului) — în cazul dedus judecății aceasta fiind reprezentată de procedura camerei preliminare, procedură prealabilă fazei de judecată —, Curtea observă că instanța europeană consideră procedurile penale ca pe un întreg. Pe de altă parte, anumite condiții impuse de art.6, precum termenul rezonabil sau dreptul la apărare, pot fi, de asemenea, relevante la acest stadiu al procedurii, în măsura în care echitatea procesului poate fi grav încălcată prin nerespectarea inițială a acestor condiții impuse (Hotărârea din 24 noiembrie 1993 Cauza Imbrioscia c. Elveției, § 36). Astfel, modul în care se aplică aceste garanții în cursul anchetei preliminare depinde de caracteristicile procedurii și de circumstanțele cauzei (Hotărârea din 8 februarie 1996 Cauza John Murray c. Regatului Unit, § 62). 33. Astfel, Curtea constată că, de exemplu, în Hotărârea din 7 ianuarie 2003, Cauza Korellis c. Ciprului, instanța europeană a considerat prima cerere a reclamantului ca fiind admisibilă deoarece, potrivit celor susținute de către acesta, exista posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea probei să fie decisiv pentru stabilirea temeiniciei unei acuzații în materie penală în sensul art.6 § 1 din Convenție. Totodată, Curtea reține că, în altă cauză, instanța europeană a decis că, deși judecătorul de instrucție nu trebuie să se pronunțe cu privire la temeinicia unei „acuzații în materie penală”, actele pe care le îndeplinește au o influență directă asupra desfășurării și echității procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Prin urmare, art.6 § 1 poate fi considerat aplicabil procedurii de urmărire penală desfășurate de un judecător de instrucție, chiar dacă este posibil ca anumite garanții procedurale prevăzute de art.6 § 1 să nu se aplice (Hotărârea din 6 ianuarie 2010 Cauza Vera Fernández-Huidobro c. Spaniei, §§108—114).
FELUL HOTĂRÂRILOR v. Hotărârea
FELUL ŞI ÎNTINDEREA REPARAŢIEI v. Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri
FETUS v. Autopsia medico-legală
FOLOSIREA LIMBII MATERNE ŞI A INTERPRETULUI ÎN JUSTIŢIE Procedura judiciară se desfăşoară în limba română. Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice. Modalităţile de exercitare a dreptului prevăzut de Legea fundamentală, inclusiv prin folosirea de interpreţi sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi. Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit.
FORMA ACORDULUI DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI v. Recunoaşterea vinovăţiei
FORŢELE ARMATE STRĂINE Potrivit art. 41 din Legea nr. 291/2007 privind intrarea, staţionarea, desfăşurarea de operaţiuni sau tranzitul forţelor armate străine pe teritoriul României, M.Of. nr. 758 din 8 noiembrie 2007, competenţa de urmărire penală şi de judecată aparţine instanţelor de judecată militare române şi parchetelor de pe lângă acestea, potrivit legii, dacă prin tratatele sau convenţiile internaţionale la care România este parte nu se prevede altfel.
FOTOGRAFIERE v. Supraveghere video, audio sau prin fotografiere
FOTOGRAFIEREA ŞI LUAREA AMPRENTELOR SUSPECTULUI, INCULPATULUI SAU ALE ALTOR PERSOANE Organele de urmărire penală pot dispune f. l. a. s. i. p. cu privire la care există o suspiciune că au legătură cu fapta comisă sau că au fost prezente la locul faptei, chiar şi în lipsa consimţământului acestora; organul de urmărire penală poate autoriza să se dea publicităţii fotografia unei persoane, când această măsură este necesară pentru stabilirea identităţii persoanei sau în alte cazuri în care publicarea fotografiei prezintă importanţă pentru buna desfăşurare a urmăririi penale; dacă este necesară identificarea amprentelor ce au fost găsite pe anumite obiecte sau a persoanelor care pot fi puse în legătură cu fapta ori locul comiterii faptei, organele de urmărire penală pot dispune luarea amprentelor persoanelor despre care se presupune că au intrat în contact cu acele obiecte, respectiv fotografierea acelora despre care se presupune că au avut legătură cu fapta comisă sau au fost prezente la locul faptei.
FUNCŢIILE JUDICIARE sunt funcţia de urmărire penală; funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; funcţia de judecată. Ele se exercită din oficiu, în afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel.Exercitarea unei f. j. este incompatibilă cu exercitarea unei alte f. j. Curtea Constituțională, prin Decizia nr.552 din 16 iulie 2015, a constatat că soluția legislativă cuprinsă în art.3 alin.(3) teza a doua C. pr. pen. conform căreia exercitarea funcției de verificare a legalității netrimiterii în judecată ar fi compatibilă cu exercitarea funcției de judecată este neconstituțională. De altfel, prin Decizia Î. C, C. J. nr.XV din 22 mai 2006, s-a statuat că judecătorul, care, prin încheiere, admite plângerea, desființează rezoluția sau ordonanța atacată și reține cauza spre judecare, apreciind că probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, devine incompatibil să soluționeze fondul acesteia; din interpretarea coroborată a prevederilor art.341 alin.(7) pct.2 lit.c) și art.64 alin.(5) C. pr. pen, Curtea constată că judecătorul de cameră preliminară care verifică legalitatea soluției de netrimitere în judecată nu poate exercita funcția de judecată. De altfel, acest lucru a fost stabilit de Curtea Constituțională și prin Decizia nr.663 din 11 noiembrie 2014, § 18, prin care s-a statuat, în ce privește critica referitoare la posibilitatea judecătorului de cameră preliminară care s-a pronunțat asupra soluțiilor de netrimitere în judecată ori asupra obiectului procedurii camerei preliminare să exercite și funcția de judecată pe fond a cauzei, că aceasta comportă două componente, una referitoare la procedura instituită de art.340 și art.341 și alta referitoare la cea instituită de art.342—348; astfel, Curtea a constatat că, potrivit art.64 alin.(5) și alin.(6) C. pr. pen. , judecătorul care a participat la soluționarea plângerii c soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa în aceeași cauză la judecata în fond sau în căile de atac, iar judecătorul care s-a pronunțat cu privire la o măsură supusă contestației nu poate participa la soluționarea contestației; or, câtă vreme potrivit art.341 alin.(7) pct.2 lit.c) teza finală, în cazul procedurii referitoare la soluționarea plângerilor c soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, admițând plângerea, judecătorul de cameră preliminară trimite dosarul spre repartizare aleatorie, atunci nu poate fi primită susținerea petentului referitoare la posibilitatea acestui judecător de a exercita și funcția de judecată în cauză, deoarece, așa cum s-a arătat mai sus, acesta este incompatibil; de altfel, cât privește această procedură de soluționare a plângerilor c neurmăririlor ori netrimiterilor în judecată finalizate cu începerea judecății, Curtea a reținut că încheierea prin care se dispune începerea judecății are valențele unui act de sesizare a instanței de judecată, fapt care imprimă posibilității aceluiași judecător de a se pronunța și asupra fondului o lipsă de imparțialitate. De aceea, spre deosebire de procedura prevăzută de art.342 și următoarele, unde acuzația în materie penală a fost realizată deja, în cazul plângerilor formulate c soluțiilor de netrimitere sau neurmărire penală dispuse de procuror, judecătorul de cameră preliminară astfel competent nu poate să exercite și funcția de judecată pe fond, întrucât caracterul sui generis al încheierii pronunțate în temeiul art.341 alin.(7) pct.2 lit.c) preia în mod vădit activitatea specifică exercitării funcției de urmărire penală. Prin decizia anterior arătată, Curtea nu a constatat însă neconstituționalitatea art.3 alin.(3) teza a doua C. pr. pen. , acesta nefiind criticat în respectiva cauză; tocmai de aceea, judecătorul care dispune începerea judecății, în baza art.341 alin.(7) pct.2 lit.c), este incompatibil să exercite și funcția de judecată, în caz contrar încălcându-se art.21 alin.(3) din Constituție referitor la dreptul la un proces echitabil, și art.124 alin.(2) din Legea fundamentală, potrivit căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.
FUZIUNEA v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
G
GARDA FINANCIARĂ poate, la solicitarea procurorului, să efectueze verificări cu privire la faptele care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, întocmind procese-verbale, prin care poate evalua prejudiciul cauzat aferent operaţiunilor verificate, acte procedurale care pot constitui mijloace de probă.
GRAŢIEREA v. Amnistia şi graţierea
hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi.
H
HABEAS C0RPUS (lat. ) În unele țări, drept care garantează libertatea individuală și protejează c arestării arbitrare, permițând arestatului să compare în fața unui magistrat care va decide asupra legalității arestării.
HOTĂRÂREA prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată sau prin care aceasta se dezînvesteşte fără a soluţiona cauza se numeşte sentinţă. Instanţa se pronunţă prin sentinţă şi în alte situaţii prevăzute de lege; h. prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului în casaţie şi recursului în interesul legii se numeşte Dec. ; instanţa se pronunţă prin Dec. şi în alte situaţii prevăzute de lege; toate celelalte h. pronunţate de instanţe în cursul judecăţii se numesc încheieri; desfăşurarea procesului în şedinţa de judecată se consemnează într-o încheiere ; încheierea se întocmeşte de grefier în termen de cel mult 72 de ore de la terminarea şedinţei şi se semnează de preşedintele completului de judecată şi de grefier; când h. se pronunţă în ziua în care a avut loc judecata, nu se întocmeşte încheierea. H.trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra soluţiilor date chestiunilor supuse deliberării; când unanimitatea nu poate fi întrunită, h. se ia cu majoritate; dacă din deliberare rezultă mai mult decât două păreri, judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa; motivarea opiniei separate este obligatorie; în situaţia în care în cadrul completului de judecată nu se poate întruni majoritatea ori unanimitatea, judecarea cauzei se reia în complet de divergenţă. H. prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul. Când s-a redactat o încheiere de şedinţă , partea introductivă se limitează numai la următoarele menţiuni: denumirea instanţei care a judecat cauza, data pronunţării hotărârii, locul unde a fost judecată cauza, precum şi numele şi prenumele membrilor completului de judecată, ale procurorului şi ale grefierului, făcându-se menţiune că celelalte date au fost trecute în încheierea de şedinţă. În h. instanţelor militare trebuie să se indice şi gradul militar al membrilor completului de judecată şi al procurorului; când inculpatul este militar, se menţionează şi gradul acestuia; expunerea trebuie să cuprindă, printre altele, descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată, cu arătarea timpului şi locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare, motivarea soluţiei cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate, şi motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia dată în cauză şi arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză. În caz de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, expunerea trebuie să cuprindă fiecare faptă reţinută de instanţă în sarcina inculpatului, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţele agravante sau atenuante, starea de recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată, respectiv timpul care se va deduce din pedeapsa stabilită în caz de anulare sau revocare a renunţării la aplicarea pedepsei ori a amânării aplicării pedepsei, precum şi actele din care rezultă perioada ce urmează a fi dedusă; dacă instanţa reţine în sarcina inculpatului numai o parte dintre faptele ce formează obiectul trimiterii în judecată, se va arăta în h. pentru care anume fapte s-a pronunţat condamnarea ori, după caz, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei şi pentru care anume fapte, încetarea procesului penal sau achitarea; în cazul renunţării la aplicarea pedepsei şi al amânării aplicării pedepsei, precum şi în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se vor prezenta în h. motivele care au determinat renunţarea sau amânarea ori, după caz, suspendarea şi se vor arăta consecinţele la care persoana faţă de care s-au dispus aceste soluţii se expune dacă va mai comite infracţiuni sau, după caz, dacă nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere.Dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, indicându-se denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, şi cauza pe care se întemeiază, precum şi soluţia dată cu privire la soluţionarea acţiunii civile; când instanţa dispune condamnarea, în dispozitiv se menţionează pedeapsa principală aplicată; în cazul în care dispune suspendarea executării acesteia, în dispozitiv se menţionează şi măsurile de supraveghere şi obligaţiile pe care trebuie să le respecte condamnatul, se pun în vedere acestuia consecinţele nerespectării lor şi ale săvârşirii de noi infracţiuni şi se indică două entităţi din comunitate unde urmează a se executa obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, prevăzută la art. 93 alin. (3) C.pen., după consultarea listei privind posibilităţile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probaţiune. Consilierul de probaţiune, pe baza evaluării iniţiale, va decide în care din cele două instituţii din comunitate menţionate în h. judecătorească urmează a se executa obligaţia şi tipul de activitate; când instanţa dispune măsura educativă a supravegherii, în dispozitiv se menţionează persoana care realizează supravegherea şi îndrumarea minorului; când instanţa dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, în dispozitiv se face menţiune despre aplicarea avertismentului, potrivit art. 81 C.pen., iar când dispune amânarea aplicării pedepsei, în dispozitiv se menţionează pedeapsa stabilită a cărei aplicare se amână, precum şi măsurile de supraveghere şi obligaţiile, prevăzute la art. 85 alin. (1) şi (2) C.pen., pe care trebuie să le respecte inculpatul, se pun în vedere acestuia consecinţele nerespectării lor şi ale săvârşirii de noi infracţiuni, iar dacă a impus obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, se menţionează două entităţi din comunitate unde urmează a se executa această obligaţie, după consultarea listei privind posibilităţile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probaţiune; consilierul de probaţiune, pe baza evaluării iniţiale, va decide în care din cele două instituţii din comunitate menţionate în h. judecătorească urmează a se executa obligaţia şi tipul de activitate şi îndrumarea minorului; când instanţa pronunţă pedeapsa închisorii, în dispozitiv se face menţiune că persoana condamnată este lipsită de drepturile sau, după caz, unele dintre drepturile prevăzute la art. 65 C.pen., pe durata prevăzută în acelaşi articol; când instanţa a pronunţat pedeapsa închisorii, iar persoana vătămată a solicitat înştiinţarea cu privire la eliberarea în orice mod a condamnatului, instanţa face o menţiune în acest sens în dispozitivul h.; dispozitivul trebuie să cuprindă menţiunea că h. este supusă apelului, cu arătarea termenului în care acesta poate fi exercitat, indicarea datei în care hotărârea a fost pronunţată şi a faptului că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică; h.se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată, asistat de grefier; la pronunţarea h.părţile nu se citează; preşedintele completului pronunţă minuta h..care se redactează în cel mult 30 de zile de la pronunţare;h.se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei, în cel mult 30 de zile de la pronunţare, şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier; dispozitivul h. trebuie să fie conform cu minuta; în caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de judecată de a semna, h. se semnează în locul acestuia de preşedintele completului; dacă şi preşedintele completului este împiedicat a semna, h. se semnează de preşedintele instanţei; când împiedicarea îl priveşte pe grefier, h. se semnează de grefierul-şef. În toate cazurile se face menţiune pe h. despre cauza care a determinat împiedicarea; după pronunţare, o copie a minutei h. se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi, în cazul în care inculpatul este arestat, administraţiei locului de deţinere, în vederea exercitării căii de atac. În cazul în care inculpatul nu înţelege limba română, o copie a minutei h. se comunică într-o limbă pe care o înţelege; după redactarea h., acestora li se comunică hotărârea în întregul său;în cazul în care instanţa a dispus amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, h. se comunică serviciului de probaţiune şi, după caz, organului sau autorităţii competente să verifice respectarea obligaţiilor dispuse de instanţă.
HOTĂRÂRILE EXECUTORII v. Executarea hotărârilor penale
HOTĂRÂRILE SUPUSE APELULUI v. Apelul
HOTĂRÂRILE SUPUSE RECURSULUI ÎN CASAŢIE Pot fi atacate cu recurs în casaţie deciziile pronunţate de curţile de apel şi de Î. C. C. J. , ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. Nu pot fi atacate cu recurs în casaţie:a)hotărârile de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire;hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă;hotărârile pronunţate în materia executării pedepselor;hotărârile pronunţate în materia reabilitării;soluţiile pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Recursul în casaţie exercitat de procuror împotriva hotărârilor prin care s-a dispus achitarea inculpatului nu poate avea ca scop obţinerea condamnării acestuia de către instanţa de recurs în casaţie. Prin Dec. nr. 540 din 12 iulie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) teza întâi C. pr. pen. Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude atacarea cu recurs în casaţie a deciziilor pronunţate de Î. C. C. J. , ca instanţă de apel, este neconstituţională. Pe calea recursului în casaţie se asigură verificarea legalităţii unor hotărâri penale definitive – prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege – ca garanţie a respectării principiului legalităţii consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie. Scopul recursului în casaţie fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise la judecarea apelului, Curtea constată că excluderea căii extraordinare de atac a recursului în casaţie împotriva deciziilor pronunţate de Î. C. C. J. ca instanţă de apel, decizii prin care s-a soluţionat fondul cauzelor, creează discriminare atât pentru inculpat, cât şi pentru celelalte părţi – partea civilă şi partea responsabilă civilmente – faţă de părţile din cauzele penale soluţionate de curţile de apel ca instanţe de apel. Astfel, deşi se găsesc în situaţii similare, părţile beneficiază de un tratament juridic diferit în funcţie de instanţa care soluţionează apelul, ceea ce contravine prevederilor art. 16 din Constituţie, în condiţiile în care tratamentul discriminatoriu nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. Evident, nu intră în discuţie deciziile pronunţate de Î. C. C. J. , ca instanţă de apel, prin care aceasta a dispus rejudecarea cauzelor, prin atare decizii nefiind soluţionat fondul litigiilor. Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). Art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015). Or, din perspectiva interesului de a cere şi obţine îndreptarea erorilor de drept comise la soluţionarea apelului, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente dintr-o cauză soluţionată în apel de Î. C. C. J. se află într-o situaţie similară cu părţile din procesele penale soluţionate de curţile de apel, ca instanţe de apel, sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie, în componenta sa referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel fiind, tratamentul juridic diferenţiat care rezultă din dispoziţiile de lege criticate este nejustificat şi conduce la o discriminare. Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie – potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”- şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Curtea reţine, astfel, că principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994.). Pornind de la scopul recursului în casaţie – acela de a asigura posibilitatea îndreptării erorilor de drept comise la soluţionarea apelului, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege – şi de la rolul procurorului în cadrul procesului penal în calitate de titular al dreptului de a formula cerere de recurs în casaţie, Curtea constată că exigenţele dreptului la un proces echitabil impun asigurarea verificării pe calea recursului în casaţie – şi la iniţiativa procurorului în calitatea sa de titular al acestei căi extraordinare de atac – a legalităţii deciziilor pronunţate de Î. C. C. J. ca instanţă de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea constată că dispoziţiile art. 434 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclud deciziile pronunţate de Î. C. C. J. ca instanţă de apel – decizii prin care s-a soluţionat fondul cauzelor – de la exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casaţie, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. În cazul în care legea – norma de procedură penală şi/sau norma de drept penal substanţial – este încălcată, trebuie să se asigure atât procurorului, cât şi părţii interesate posibilitatea de a cere şi obţine restabilirea legalităţii prin casarea hotărârii nelegale. Or, dispoziţiile de lege criticate nu asigură existenţa remediului pentru cazul încălcării legii şi creează un vid de reglementare în ceea ce priveşte desfiinţarea deciziilor nelegale pronunţate de Î. C. C. J. ca instanţă de apel – decizii prin care s-a soluţionat fondul cauzelor -, lipsind, pe de o parte, procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal, iar, pe de altă parte, părţile de posibilitatea apărării drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime. Prin Dec. nr. 651 din 17 octombrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. f) şi ale art. 439 alin. (41) teza a doua din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului în casaţie, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea acestei căi de atac, chiar dacă este una extraordinară (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, paragraful 28, citată anterior). Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea recursului în casaţie, reglementând anumite situaţii în care nu se poate formula această cale de atac, însă tratamentul diferenţiat nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv şi rezonabil, în respectul principiului egalităţii în drepturi. Potrivit prevederilor art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (republicată M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din aceiaşi act normativ, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului. În acest sens, dispoziţiile art. 55 alin. (3) lit. f) din Codul de procedură penală prevăd atribuţia procurorului de a formula şi exercita, în cadrul procesului penal, contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti. Aşadar, pornind de la scopul reglementării instituţiei recursului în casaţie, şi anume îndreptarea erorilor de drept survenite, în soluţionarea apelului, prin hotărâri penale definitive care rezolvă fondul cauzei – raportat la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege precum şi de la rolul procurorului, care, aşa cum a reţinut instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţilor din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragraful 51, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, paragraful 25, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, paragraful 25, decizii citate anterior), Curtea apreciază că exigenţele art. 131 din Constituţie impun legiuitorului să asigure posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului în casaţie de către procuror, în calitate de titular al acesteia, inclusiv în ceea ce priveşte hotărârile penale definitive – prin care se soluţionează fondul cauzei – pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii. Dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a soluţiilor pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât, pe de o parte, creează pentru părţi o vădită inegalitate de tratament prin împiedicarea accesului la justiţie în situaţia soluţionării apelului prin pronunţarea unei hotărâri definitive nelegale ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii, iar, pe de altă parte, lipsesc procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal. Astfel, în cazul în care normele de procedură penală şi/sau de drept penal substanţial – avute în vedere de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală la reglementarea cazurilor de casare – sunt încălcate, trebuie să se asigure atât părţii interesate, cât şi procurorului posibilitatea de a cere şi obţine restabilirea legalităţii, prin casarea hotărârii definitive nelegale pronunţate în cadrul procedurii privind recunoaşterea învinuirii. Prin Dec. nr. 573 din 20 septembrie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. Din moment ce legiuitorul a reglementat calea de atac a recursului în casaţie, acesta trebuie să asigure egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea acestei căi de atac, chiar dacă este una extraordinară (Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, paragraful 28, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, paragraful 33, decizii citate anterior). Legiuitorul poate institui un tratament juridic diferit pentru exercitarea recursului în casaţie, reglementând anumite situaţii în care nu se poate formula această cale de atac, însă tratamentul diferenţiat nu poate fi doar expresia aprecierii legiuitorului, ci trebuie să se justifice în mod obiectiv şi rezonabil, în respectul principiului egalităţii în drepturi. De asemenea, în ceea ce priveşte rolul procurorului în cadrul procesului penal, Curtea observă că, potrivit prevederilor art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (re M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din acelaşi act normativ, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii. În acest sens, dispoziţiile art. 55 alin. (3) lit. f) din Codul de procedură penală prevăd atribuţia procurorului de a formula şi exercita, în cadrul procesului penal, contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti. Aşadar, pornind de la scopul reglementării instituţiei recursului în casaţie, şi anume îndreptarea erorilor de drept survenite, în soluţionarea apelului, prin hotărâri penale definitive care rezolvă fondul cauzei – raportat la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege -, precum şi de la rolul procurorului, care, aşa cum a reţinut instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţilor din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragraful 51, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, paragraful 25, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, paragraful 25, decizii citate anterior), Curtea reţine că exigenţele art. 131 din Constituţie impun legiuitorului să asigure posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a recursului în casaţie de către procurorul care participă la şedinţa de judecată, inclusiv în ceea ce priveşte hotărârile penale definitive pronunţate ca urmare a admiterii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, chiar dacă un astfel de acord se încheie, potrivit dispoziţiilor art. 478 din Codul de procedură penală, între inculpat şi procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, cu avizul procurorului ierarhic superior. Având în vedere cele mai sus arătate, Curtea constată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. g) din Codul de procedură penală, care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a hotărârilor pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, precum şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât, pe de o parte, creează pentru părţi o vădită inegalitate de tratament prin împiedicarea accesului la justiţie în situaţia soluţionării apelului prin pronunţarea unei hotărâri definitive nelegale în cadrul procedurii privind admiterea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, iar, pe de altă parte, lipsesc procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul fazei de judecată a procesului penal. Astfel, în cazul în care normele de procedură penală şi/sau de drept penal substanţial – avute în vedere de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală cu privire la reglementarea cazurilor de casare – sunt încălcate, trebuie să se asigure atât părţii interesate, cât şi procurorului posibilitatea de a cere şi obţine restabilirea legalităţii, prin casarea hotărârii definitive nelegale pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
Art. 434, alin. (1) , alin. (2), lit. a), c) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 ) și prin Ordonanța de urgență nr. 70/2016
v. Recursul în casaţie
HOTĂRÂRILE SUPUSE REVIZUIRII v. Revizuirea
I
IN DUBIO PRO REO v. Prezumţia de nevinovăţie
IDENTIFICAREA OBIECTELOR Obiectele despre care se presupune că pot contribui la aflarea adevărului în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni sunt prezentate în vederea identificării, după ce persoana care face i. o.le-a descris în prealabil. Dacă aceste obiecte nu pot fi aduse pentru a fi prezentate, persoana care face i. o. poate fi condusă la locul unde se află obiectele; desfăşurarea activităţii de i. o. , precum şi declaraţiile persoanei care face identificarea sunt consemnate într-un proces-verbal ; în cursul urmăririi penale, în situaţia în care organul de urmărire consideră necesar, activitatea de identificare şi declaraţia persoanei care face identificarea sunt înregistrate audiovideo. Înregistrarea i. o.este anexată procesului-verbal ca parte integrantă a acestuia şi poate fi folosită ca mijloc de probă.
IDENTIFICAREA PERSOANELOR Persoana care urmează să fie identificată este prezentată împreună cu alte 4 – 6 persoane necunoscute, cu trăsături asemănătoare celor descrise de persoana care face identificarea; în mod corespunzător se face şi identificarea persoanelor după fotografii; i. p. se desfăşoară astfel încât persoanele care urmează să fie identificate să nu o vadă pe cea care le identifică; desfăşurarea activităţii de i. p. , precum şi declaraţiile persoanei care face identificarea sunt consemnate într-un proces-verbal; în cursul urmăririi penale, în situaţia în care organul de urmărire penală consideră necesar, activitatea de i. p.este înregistrată audiovideo. Înregistrarea este anexată procesului-verbal ca parte integrantă a acestuia şi poate fi folosită ca mijloc de probă.
IDENTIFICAREA PERSOANELOR SAU OBIECTELOR se poate dispune dacă este necesară în scopul clarificării împrejurărilor cauzei; măsura poate fi dispusă de procuror ori de organele de cercetare penală, în cursul urmăririi penale, sau de instanţă, în cursul judecăţii.Identificarea vocilor, sunetelor sau a altor elemente ce fac obiectul percepţiei senzoriale se dispune şi se efectuează cu respectarea aceleiaşi procedurii. v. şi Pluralitatea de identificări
IDENTIFICAREA ŞI PĂSTRAREA OBIECTELOR După identificare, obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate şi persoanelor prezente, pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate de către acestea spre neschimbare, după care se etichetează şi se sigilează; obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete şi sigilii se împachetează sau se închid, pe cât posibil împreună, după care se aplică sigilii; obiectele care nu pot fi ridicate se lasă în păstrarea celui la care se află sau a unui custode; persoanei căreia i se lasă spre păstrare obiectele i se pune în vedere că are obligaţia de a le păstra şi conserva, precum şi de a le pune la dispoziţia organelor de urmărire penală, la cererea acestora, sub sancţiunea prevăzută la art. 275 C.pen., ca pentru sustragere sau distrugere de probe; probele pentru analiză se iau cel puţin în dublu şi se sigilează. Una dintre probe se lasă celui de la care se ridică, iar în lipsa acestuia, unui reprezentant al persoanei la care se face percheziţia , reţinută ori arestată, ori unui martor asistent.
IMPOSIBILITATEA ADMINISTRĂRII PROBELOR v. Renunţarea la probe şi imposibilitatea administrării probelor
IMUNITATEA PARLAMENTARĂ Deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai de către Parchetul de pe lângă I. C. C. J.. Competenţa de judecată aparţine I.C.C.J.. În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri.
IN REM (lat. ) faţă de un lucru v și Curtea Constituțională dec. nr. 350/2017, dec. nr. 236/2016; Informarea persoanei supravegheate , Restituirea lucrurilor şi valorificarea celor neridicate
IN PERSONAM (lat. ) c unei persoane
INCIDENTE PRIVIND CITAREA În cursul judecăţii, neregularitatea cu privire la citare este luată în considerare doar dacă partea lipsă la termenul la care s-a produs neregularitatea o invocă la termenul următor la care este prezentă sau legal citată, dispoziţiile privind sancţiunea nulităţii aplicându-se în mod corespunzător; cu excepţia situaţiei în care prezenţa inculpatului este obligatorie, neregularitatea privind procedura de citare a unei părţi poate fi invocată de către procuror, de către celelalte părţi ori din oficiu numai la termenul la care ea s-a produs.
INCOMPATIBILITATEA EXPERTULUI Persoana aflată în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 (a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză;este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora;a fost expert sau martor, în cauză; este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal;a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată;există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea este afectată) nu poate fi desemnată ca expert, iar în cazul în care a fost desemnată, hotărârea judecătorească nu se poate întemeia pe constatările şi concluziile acesteia. Motivul de incompatibilitate trebuie dovedit de cel ce îl invocă. În aceeaşi cauză, o persoană nu poate avea atât calitatea de expert desemnat de organul judiciar, cât şi pe aceea de expert recomandat de unul dintre subiecţii procesuali. Nu poate fi desemnată ca expert recomandat de părţi în aceeaşi cauză o persoană care funcţionează în cadrul aceleiaşi instituţii medico-legale, institut sau laborator de specialitate cu expertul desemnat de conducerea instituţiei respective la solicitarea organului judiciar. Art. 174, alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 și prin Decizia 87/2019. Curtea Constituţională constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 174 alin. (1), care nu prevede aplicarea cazurilor de incompatibilitate din art. 54 din acelaşi act normativ şi în ceea ce îl priveşte pe specialistul care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora, care efectuează constatarea potrivit art. 172 alin. (10) C. pr. pen. , este neconstituţională. Regula este aceea că atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Astfel, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepţia, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 172 alin. (9) C. pr. pen. (Decizia nr. 460 din 5 iulie 2018, M. Of.nr. 979 din 20 noiembrie 2018, § 51). Potrivit art. 172 alin. (4) C. pr. pen., expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii oficiale sau de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate. Curtea constată că, pentru a putea fi desemnată expert în cadrul procedurilor judiciare, persoana respectivă trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară, M. Of.nr. 26 din 25 ianuarie 2000.Potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, este expert tehnic judiciar orice persoană fizică ce dobândeşte această calitate în condiţiile prezentei ordonanţe şi este înscrisă în tabelul nominal cuprinzând experţii tehnici judiciari, întocmit, pe specialităţi şi pe judeţe, respectiv pe municipiul Bucureşti. Procedura dobândirii calităţii de expert tehnic judiciar este reglementată de dispoziţiile capitolului II din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000. Expertul tehnic judiciar este expert oficial şi poate fi numit de organele de urmărire penală, de instanţele judecătoreşti sau de alte organe cu atribuţii jurisdicţionale pentru efectuarea de expertize tehnice judiciare. Potrivit art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, expertiza tehnică efectuată din dispoziţia organelor de urmărire penală, a instanţelor judecătoreşti sau a altor organe cu atribuţii jurisdicţionale, de către expertul sau specialistul numit de acestea, în vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei, constituie expertiză tehnică Judiciară. Potrivit art. 3 din acelaşi act normativ, expertiza tehnică efectuată la cererea persoanelor fizice sau juridice constituie expertiză tehnică extrajudiciară. Dobândirea calităţii de expert tehnic extrajudiciar este reglementată de dispoziţiile capitolului IV din acelaşi act normativ. Persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege este înscrisă în tabelul nominal cuprinzând experţii tehnici judiciari, întocmit pe specialităţi şi pe judeţe, de către Biroul central pentru expertize tehnice judiciare, tabel ce se publică anual în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, şi se transmite birourilor locale pentru expertize judiciare tehnice şi contabile din cadrul tribunalelor. Potrivit art. 30 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, expertul tehnic judiciar poate efectua şi expertize tehnice extrajudiciare, la solicitarea persoanelor fizice şi juridice, pe când expertul tehnic extrajudiciar poate efectua numai expertize tehnice extrajudiciare în specialitatea pentru care a fost atestat, la solicitarea persoanelor fizice şi juridice. Curtea observă că, potrivit art. 13 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, în lipsa experţilor tehnici judiciari din specialitatea cerută, expertizele tehnice judiciare pot fi efectuate şi de alţi specialişti care nu au calitatea de expert tehnic judiciar, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. a)-f) din acelaşi act normativ (articolul se referă la condiţiile necesare dobândirii calităţii de expert tehnic judiciar). Dispoziţiile alin. (2) al art. 13 dispun în sensul că aceste persoane, selecţionate de Biroul central pentru expertize tehnice judiciare, la propunerea instanţelor judecătoreşti, după testare vor fi ţinute într-o evidenţă nominală specială. Lista nominală cuprinzând specialiştii selecţionaţi, cu datele de identificare, întocmită pe specialităţi şi pe judeţe, în funcţie de domiciliul acestora, se comunică periodic birourilor locale pentru expertize judiciare tehnice şi contabile. Potrivit art. 14 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, persoana care a dobândit calitatea de expert tehnic judiciar sau de specialist, în condiţiile prezentei ordonanţe, poate efectua expertize tehnice judiciare numai în specialitatea în care a fost atestată. Specializările expertizei tehnice judiciare sunt stabilite în Nomenclatorul specializărilor expertizei tehnice judiciare, aprobat prin ordin al ministrului justiţiei (Ordinul nr. 199/C/2010, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 4 februarie 2010). Curtea observă că în cazul anumitor categorii de specialităţi, organizarea activităţii de expertiză este reglementată prin acte normative diferite de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000, de exemplu: Ordonanţa Guvernului nr. 75/2000 privind organizarea activităţii de expertiză criminalistică; Ordonanţa Guvernului nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi; Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală. În ceea ce priveşte incompatibilitatea expertului în cauzele în care acesta este desemnat să efectueze expertiza, Curtea observă că aceasta este prevăzută de legislaţia aplicabilă, în funcţie de specificul fiecărei cauze; de exemplu, în cauzele civile, incompatibilităţile sunt prevăzute de Codul de procedură civilă, iar în cauzele penale, incompatibilităţile sunt prevăzute de Codul de procedură penală. Astfel, în materie penală se aplică dispoziţia expresă din art. 174 C. pr. pen. referitoare la incompatibilităţile expertului. În ceea ce priveşte categoria specialiştilor care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora, Curtea observă că, potrivit art. 172 alin. (9) şi (10) C. pr. pen., constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora, când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanţă efectuarea unei constatări. Deşi norma procesual penală nu defineşte sintagma “specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare”, prin actele normative edictate, conform atribuţiilor sale constituţionale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea (de exemplu, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Departamentul Naţional Anticorupţie), legiuitorul a stabilit domeniile de competenţă ale specialiştilor ce urmează să îşi desfăşoare activitatea în cadrul organelor judiciare, condiţiile de numire a acestora şi statutul lor, aşa încât nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5). Totodată, constatările tehnico-ştiinţifice efectuate de către aceşti specialişti constituie mijloc de probă, în sensul dispoziţiilor art. 172 şi urm. C. pr. pen., iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părţile interesate atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepţii referitoare la legalitatea şi temeinicia actelor de urmărire penală, cât şi în etapa judecăţii/conform dispoziţiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, M. Of.nr. 140 din 23 februarie 2017, §§ 25 şi 26). În ceea ce priveşte “specialiştii care funcţionează în afara organelor judiciare”, Curtea constată că, astfel cum însăşi reglementarea indică, expresia se referă la acele persoane care nu funcţionează în cadrul organelor judiciare. Curtea observă că dispoziţiile procesual penale nu definesc categoria specialiştilor care funcţionează în afara organelor judiciare. Din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 172 alin. (9) şi (10) C. pr. pen. şi a celor ale art. 2, art. 13 alin. (1), art. 17 şi 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000 rezultă că specialistul care funcţionează în afara organelor judiciare nu se identifică cu specialistul prevăzut de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2000. În ceea ce priveşte incompatibilitatea specialiştilor care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora, Curtea constată că dispoziţiile Codului de procedură penală nu fac nicio referire la incompatibilitatea acestor persoane, astfel că, spre deosebire de experţi, dispoziţiile relative la această instituţie nu le sunt aplicabile. Curtea Constituțională constată că, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) C. pr. pen., rapoartele de expertiză şi cele de constatare sunt mijloace de probă. Totodată, potrivit art. 103 alin. (1) C. pr. pen., “probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză”. Astfel, evaluarea probelor este guvernată de principiul liberei aprecieri, potrivit căruia organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate (în raport cu celelalte), indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, cât şi credibilitatea lor. Probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, importanţa acestora rezultând în urma aprecierii lor de către organele judiciare în contextul analizei ansamblului materialului probatoriu administrat în cauză.. Aşa fiind, Curtea reţine că aspectele constatate printr-un raport de constatare se bucură de aceeaşi valoare probantă cu cele reţinute într-un raport de expertiză, neexistând vreo ierarhizare a acestora. Curtea reţine că, referitor la incompatibilitate, în doctrină s-a arătat că aceasta este “situaţia în care se poate eventual afla un subiect procesual atunci când ar participa în aceeaşi cauză penală în două poziţii procesuale sau o poziţie procesuală şi alta extraprocesuală ce nu se pot concilia. Inconciliabilitatea dintre cele două poziţii explică existenţa instituţiei procesuale a incompatibilităţii. Poziţiile procesuale sunt inconciliabile atunci când ocuparea lor de către acelaşi subiect procesual în aceeaşi cauză penală face să nască suspiciune, îndoială asupra capacităţii subiective a acestui subiect, în ceea ce priveşte obiectivitatea şi imparţialitatea în cazul subiecţilor oficiali sau cu privire la loialitatea şi probitatea în cazul subiecţilor particulari”. Curtea a constatat că, prin reglementarea materiei incompatibilităţilor, legiuitorul a instituit o prezumţie legală de incompatibilitate ce derivă din demersul obiectiv de apreciere a incompatibilităţii (Decizia nr. 665 din 30 octombrie 2018, M. Of.nr. 44 din 17 ianuarie 2019, § 16). Totodată, Curtea a reţinut că incompatibilitatea constă în imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influenţa caracterul echitabil al procesului penal (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, M. Of.nr. 743 din 23 septembrie 2016, § 15). Aşa fiind, Curtea reţine că prin reglementarea cazurilor de incompatibilitate, legiuitorul a prezumat în mod absolut că aceste situaţii determină parţialitatea anumitor persoane implicate în procedurile judiciare penale, cu efecte ce se răsfrâng asupra echităţii procesului. În ceea ce priveşte expertul şi specialistul, Curtea observă că primul este prevăzut expres de art. 34 C. pr. pen. în categoria altor subiecţi procesuali, pe când cel de-al doilea nu este prevăzut expres de aceste dispoziţii. Cu toate acestea, având în vedere ultima teză a articolului menţionat, care se referă la “orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale”, Curtea apreciază că şi specialistul face parte din această categorie. În ceea ce priveşte scopul pentru care sunt dispuse expertiza şi constatarea, Curtea observă că, potrivit art. 172 alin. (1) C. pr. pen., efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert, iar, potrivit art. 172 alin. (9), efectuarea unei constatări se dispune când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Astfel cum s-a arătat, expertiza se poate dispune atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii, pe când constatarea se poate dispune doar în faza urmăririi penale. În ceea ce priveşte caracterul acestora, Curtea reţine, astfel cum anterior a subliniat, că, potrivit art. 97 alin. (2) lit. e) C. pr. pen., atât rapoartele de expertiză, cât şi rapoartele de constatare reprezintă mijloace de probă, iar, potrivit art. 103 alin. (1) din acelaşi act normativ, probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Aceasta presupune că probele obţinute prin aceste două mijloace de probă au valoare probatorie egală. Mai mult, Curtea constată că nu există obligativitatea dispunerii unei expertize atunci când concluziile raportului de constatare tehnico-ştiinţifică sunt contestate. Or, din analiza coroborată a dispoziţiilor anterior menţionate rezultă, pe de o parte, că rolul şi locul specialistului în procedura penală nu sunt esenţial diferite de cele ale expertului, iar, pe de altă parte, că raportul de expertiză şi cel de constatare tehnico-ştiinţifică se bucură de aceeaşi importanţă în cadrul procedurilor penale, nefiind realizată o ierarhizare a valorii probante a celor două. Constatările efectuate prin cele două mijloace de probă pot avea o influenţă importantă asupra judecătorului, în condiţiile în care atât expertiza, cât şi constatarea se dispun în scopul elucidării unor aspecte care fac necesară opinia unui specialist în domeniul respectiv, domeniu care nu intră în aria de expertiză a judecătorului. Mai mult, constatările efectuate prin cele două mijloace de probă pot juca uneori un rol determinant între elementele pe care judecătorul îşi întemeiază hotărârea. Or, în aceste condiţii, existenţa unei situaţii care determină punerea la îndoială a imparţialităţii persoanei care este chemată să realizeze o analiză a unor elemente din procesul penal determină punerea la îndoială a imparţialităţii actului de justiţie. În acest context, Curtea observă că în jurisprudenţa sa a constatat că imparţialitatea, transparenţa şi corectitudinea expertizei sunt garantate de îndeplinirea condiţiilor cerute de normele procesual penale în vigoare în activitatea de întocmire a raportului de expertiză. Astfel, Curtea a reţinut că legiuitorul a reglementat o serie de incompatibilităţi referitoare la expert în cuprinsul art. 174 C. pr. pen., potrivit căruia persoana aflată în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 C. pr. pen. nu poate fi desemnată ca expert, iar, în cazul în care a fost desemnată, hotărârea judecătorească nu se poate întemeia pe constatările şi concluziile acesteia (Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, M. Of.nr. 192 din 17 martie 2017, § 20). Totodată, C.E.D.O. a reţinut că “este uşor de înţeles că apar îndoieli, în special în mintea unui învinuit, în ceea ce priveşte neutralitatea unui expert atunci când raportul său a determinat, de fapt, iniţierea/declanşarea unei urmăriri penale. În cazul de faţă, aparenţele au sugerat că directorul avea, mai degrabă, rolul unui martor al acuzării” (Hotărârea din 6 mai 1985, pronunţată în Cauza Bonisch c Austriei, § 32). “Astfel de temeri pot avea o anumită importanţă, dar nu sunt decisive. Ceea ce este decisiv este dacă îndoielile ridicate de aparenţe pot fi justificate în mod obiectiv. Având în vedere circumstanţele specifice ale cazului, aparenţele sugerează că avizul prezentat de Birou este mai degrabă asemănător cu dovezile împotriva reclamantului utilizate de autorităţile de urmărire penală, decât cu opinia «neutră» şi «independentă» a unui expert.” (Hotărârea din 5 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Stoimenov împotriva Fostei Republici Iugoslave Macedonia, § 40). Or, în ceea ce priveşte specialistul care efectuează rapoartele tehnico-ştiinţifice, legiuitorul nu a reglementat niciun caz de incompatibilitate. Acest lucru presupune că specialistul desemnat cu efectuarea unui raport tehnico-ştiinţific poate să fie la momentul realizării raportului în oricare dintre situaţiile prevăzute de art. 64, fără ca acest aspect să poată fi pus în discuţie. Astfel, specialistul poate, de exemplu, să fi efectuat, în cauza în care întocmeşte raportul tehnico-ştiinţific, acte de urmărire penală, poate fi tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal din respectiva cauză, poate să fi fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză, poate fi rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora din cauza în care este desemnat etc. . Or, în condiţiile în care legiuitorul a apreciat cu caracter absolut că aceste situaţii determină imparţialitatea persoanelor implicate în procedurile judiciare penale, cu efecte ce se răsfrâng asupra echităţii procesului, este evident că existenţa acestor situaţii raportat la persoana specialistului produce aceleaşi efecte. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 174 alin. (1) C. pr. pen., care nu prevede aplicarea cauzelor de incompatibilitate prevăzute de art. 64 din acelaşi act normativ şi în ceea ce îl priveşte pe specialistul care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora şi care efectuează constatarea potrivit art. 172 alin. (10) C. pr. pen., este neconstituţională, încălcând dreptul la un proces echitabil, prevăzut de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie.
INCOMPATIBILITATEA JUDECĂTORULUI apare dacă acesta: a fost reprezentant sau avocat al unei părţi ori al unui subiect procesual principal, chiar şi în altă cauză; este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal cu una dintre părţi, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora; a fost expert sau martor, în cauză; este tutore sau curator al unei părţi sau al unui subiect procesual principal; a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură desfăşurată în faţa unui judecător sau a unei instanţe de judecată; există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorului este afectată. Nu pot face parte din acelaşi complet de judecată judecătorii care sunt soţi, rude sau afini între ei, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situaţie dintre cele prevăzute la art. 177 din Codul penal. Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desfiinţarea ori casarea hotărârii. În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 64 alin. (3) C. pr. pen. , I. C. C. J. stabileşte , prin Dec. nr. 32/2019 că: Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu poate participa la judecarea aceleiaşi cauze într-o cale extraordinară de atac, în etapa admisibilităţii în principiu (contestaţie în anulare, revizuire şi recurs în casaţie).Judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate participa, în aceeaşi cauză, la procedura de cameră preliminară, la judecata în fond sau în căile de atac. Judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii c soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeaşi cauză, la judecata în fond sau în căile de atac. Judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu poate participa la soluţionarea contestaţiei.
INCOMPATIBILITATEA PROCURORULUI, A ORGANULUI DE CERCETARE PENALĂ, A MAGISTRATULUI-ASISTENT ŞI A GREFIERULUI Dispoziţiile privind pe judecător se aplică procurorului şi organului de cercetare penală, iar limitat, se aplică şi magistratului-asistent şi grefierului; procurorul care a participat ca judecător într-o cauză nu poate, în aceeaşi cauză, să exercite funcţia de urmărire penală sau să pună concluzii la judecarea acelei cauze în primă instanţă şi în căile de atac.
INCULPATUL este persoana c căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală devine parte în procesul penal; în cursul procesului penal, inculpatul are: dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă c sa; dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia; dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii; dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu; dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii; dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei; dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română; dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege; dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale; orice alte drepturi prevăzute de lege. v. Asistenţa juridică a suspectului sau a inculpatului, Asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, v. şi Participarea inculpatului la judecată şi drepturile acestuia
INCULPAŢII MINORI CU MAJORI v. Procedura în cauzele cu infractori minori
INCUMBIT ONUS PROBANDI EI QUI AGIT (lat. ) sarcina probei revine celui ce acţionează
INFIRMAREA ACTELOR PROCESUALE SAU PROCEDURALE Când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de cercetare penală nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate; aceste dispoziţii se aplică şi în cazul verificării efectuate de către procurorul ierarhic superior cu privire la actele procurorului ierarhic inferior. v. Supravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror
INFORMAREA PERSOANEI SUPRAVEGHEATE După încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa sa; după momentul informării, persoana supravegheată are dreptul de a lua cunoştinţă, la cerere, de conţinutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activităţile de supraveghere tehnică efectuate; de asemenea, procurorul trebuie să asigure, la cerere, ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversaţiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică; termenul de formulare a cererii este de 20 de zile de la data comunicării informării scrise; procurorul poate să amâne motivat efectuarea informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, dacă aceasta ar putea conduce la: perturbarea sau periclitarea bunei desfăşurări a urmăririi penale în cauză; punerea în pericol a siguranţei victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora; dificultăţi în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză; amânarea se poate dispune cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei. Prin Dec. nr. 244/2017, Curtea Constituţională constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145, care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională. Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a statuat cu valoare de principiu că, în exercitarea controlului de constituţionalitate, instanţa de contencios constituţional trebuie să ţină cont de voinţa reală a părţii care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, în caz contrar, Curtea ar fi ţinută de un criteriu procedural strict formal, respectiv indicarea formală de către autorul excepţiei a textului legal criticat (în acest sens, Decizia nr. 775 din 7 noiembrie 2006, M. Of. nr. 1.006 din 18 decembrie 2006; Decizia nr. 297 din 27 martie 2012, M. Of. nr. 309 din 9 mai 2012). Totodată, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, M. Of. nr. 549 din 3 august 2011, s-a pronunţat în sensul eliminării unei condiţii procedurale pur formale, respectiv cerinţa ca textul criticat să fie în vigoare, care împiedică realizarea finalităţii controlului de constituţionalitate, respectiv asigurarea supremaţiei Constituţiei. Or, determinarea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate este o operaţiune care, pe lângă existenţa unor condiţionări formale inerente ce incumbă în sarcina autorului acesteia, poate necesita şi o apreciere obiectivă a Curţii Constituţionale, având în vedere finalitatea urmărită de autor prin ridicarea excepţiei. O atare concepţie se impune tocmai datorită caracterului concret al controlului de constituţionalitate exercitat pe cale de excepţie (Decizia nr. 297 din 27 martie 2012). Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că, din analiza dispoziţiilor relative la măsurile de supraveghere tehnică, respectiv art. 138-146 C. pr. pen. , reiese că dispunerea acestor măsuri cunoaşte mai multe etape procedurale succesive, distincte, după cum urmează: emiterea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a mandatului de supraveghere tehnică (art. 140) sau confirmarea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a autorizării măsurii de supraveghere tehnică dispuse de către procuror (art. 141); punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică (art. 142); prelungirea de către judecătorul de drepturi şi libertăţi a măsurii supravegherii tehnice (art. 144); consemnarea activităţilor de supraveghere tehnică (art. 143); informarea persoanei supravegheate (art. 145). Astfel, din modul de reglementare a acestor etape procedurale rezultă că legiuitorul a avut în vedere caracterul secret, inerent acestor măsuri, precum şi modul în care acesta se răsfrânge asupra hotărârii judecătoreşti prin care se dispune măsura supravegherii tehnice, precum şi asupra datelor obţinute prin această procedură. Caracterul secret al hotărârii judecătoreşti şi al datelor obţinute prin această procedură, în sensul inaccesibilităţii lor publice, se menţine până la momentul începerii procedurii în contradictoriu (a se vedea, în acest sens, şi Hotărârea din 16 aprilie 2013, Cauza Căşuneanu c României, §§ 83-89). Cu toate acestea, Curtea observă că, potrivit art. 145 C. pr. pen., “după încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează, în scris, în cel mult 10 zile, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa sa”. De asemenea, potrivit art. 145 alin. (4) şi (5) din acelaşi act normativ, procurorul, pentru motivele reglementate la alin. (4), poate să amâne motivat efectuarea informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei. Astfel, din dispoziţiile art. 145 C. pr. pen. rezultă că, din momentul informării persoanei despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost luată în privinţa sa, caracterul secret al hotărârii judecătoreşti şi al datelor obţinute prin această procedură este înlăturat în ceea ce priveşte subiecţii vizaţi de aceasta. Acest caracter poate fi menţinut şi faţă de aceste subiecte, numai cu respectarea dispoziţiilor art. 145 alin. (4), şi cel mai târziu până la terminarea urmăririi penale sau până la clasarea cauzei. Astfel, cu privire la subiecţii vizaţi de mandatul de supraveghere tehnică, înlăturarea caracterului secret este independentă de începerea procedurii în contradictoriu, putând coincide cu aceasta doar în anumite cazuri. Având în vedere aceste aspecte, Curtea apreciază că analiza îndeplinirii obligaţiei pozitive a statului, în sensul instituirii unui recurs efectiv, nu poate fi raportată la acele etape procedurale din materia supravegherii tehnice care sunt caracterizate de specificul secret pe care aceste măsuri le presupun la momentul respectiv, ci trebuie raportată la momentul procedural care se delimitează de celelalte prin pierderea acestui caracter. Cu alte cuvinte, în contextul etapelor procedurale din materia supravegherii tehnice care sunt caracterizate de specificul secret al acestor măsuri, dispoziţiile art. 140 alin. (7) C. pr. pen. îşi găsesc justificarea tocmai prin caracterul anterior relevat. Astfel, Curtea constată că justificarea ce intervine în primele etape procedurale şi care determină însăşi justeţea caracterului definitiv al încheierii judecătoreşti este înlăturată chiar de legiuitor în etapa procedurală reglementată de dispoziţiile art. 145 C. pr. pen.. Aşa fiind, Curtea reţine că, din analiza criticilor de neconstituţionalitate, autorul excepţiei, precum şi instanţa de judecată în opinia formulată ( v § 8 al prezentei decizii) au avut în vedere etapa procedurală, care nu este caracterizată de specificul secret al măsurii supravegherii tehnice şi care intervine odată cu informarea persoanei supravegheate. Curtea observă că, mutatis mutandis, şi în ceea ce priveşte inculpatul, posibilitatea acestuia de a contesta legalitatea măsurilor de supraveghere tehnică este circumscrisă etapei procedurale ce intervine odată cu informarea acestuia, în cazul plângerii c soluţiei de clasare (după începerea acţiunii penale) sau în procedura de cameră preliminară (după întocmirea rechizitoriului şi trimiterea în judecată). Astfel, Curtea reţine că intenţia autorului excepţiei a fost de a critica lipsa accesului liber la justiţie în etapa procedurală ce intervine odată cu informarea persoanei supravegheate, obiectul excepţiei trebuind circumscris acestei etape procedurale. Aşa fiind, Curtea constată că, în realitate, autorul excepţiei este nemulţumit de soluţia legislativă a art. 145 C. pr. pen., care, în opinia sa, lipseşte persoanele interesate de posibilitatea accederii în faţa unei instanţe judecătoreşti. Curtea reţine că dispoziţiile ce sunt supuse controlului de constituţionalitate sunt cele ce determină respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei formulate. Astfel, în ceea ce priveşte admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 203 din 6 martie 2012, M. Of. nr. 324 din 14 mai 2012, sau Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 86 din 31 ianuarie 2017, a statuat că o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Aceasta deoarece, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză. Rezultă că excepţia de neconstituţionalitate nu are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992; astfel, întrucât excepţia de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, aceasta, în temeiul art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992, urmează să fie respinsă ca inadmisibilă. Curtea a reţinut însă că, în măsura în care sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină soluţia de inadmisibilitate în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia, aceasta are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanţa de contencios constituţional îşi poate exercita controlul de constituţionalitate. Aşa fiind, Curtea constată că legătura cu soluţionarea cauzei a excepţiei de neconstituţionalitate este circumstanţiată de incidenţa dispoziţiilor criticate în pronunţarea soluţiei de respingere ca inadmisibilă a cererii în justiţie. Cu alte cuvinte, atât timp cât dispoziţia criticată este temeiul respingerii, ca inadmisibile, a cererii formulate de petent în faţa instanţelor de drept comun, excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă, aceste dispoziţii având legătură cu soluţionarea cauzei. Curtea apreciază că această concluzie este susţinută şi de faptul că singurul efect al unei decizii de admitere pronunţate într-o astfel de speţă este acela al creării posibilităţii accederii în faţa unui judecător care va analiza pe fond cererea respectivă, fără însă ca decizia de admitere să aibă vreo influenţă asupra soluţiei dispuse de judecător, din perspectiva temeiniciei cererii. Or, raportat la elementele ce configurează speţa dedusă controlului de constituţionalitate în prezenta cauză, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 C. pr. pen. are legătură cu soluţionarea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât instanţa de contencios constituţional îşi poate exercita controlul de constituţionalitate (a se vedea, în acelaşi sens, Decizia nr. 715 din 6 decembrie 2016, §§ 14, 15). Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 C. pr. pen., Curtea constată că metodele speciale de supraveghere tehnică, precum şi procedura ce trebuie urmată în cazul folosirii acestora sunt reglementate de dispoziţiile art. 138 – art. 146 C. pr. pen.. Curtea reţine că, potrivit art. 140 alin. (1) C. pr. pen., supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale. În acest context, Curtea observă că dispoziţiile art. 305 alin. (1) C. pr. pen. prevăd că, atunci când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut. În legătură cu începerea urmăririi penale, în jurisprudenţa sa, de exemplu Decizia nr. 260 din 5 mai 2016, M. Of. nr. 599 din 5 august 2016, § 23, Curtea a reţinut că noua reglementare nu mai permite începerea urmăririi penale direct faţă de o anumită persoană, instituind obligaţia începerii, în toate cazurile, a urmăririi penale in rem. Această dispoziţie are caracter imperativ şi este aplicabilă chiar şi în ipoteza în care în cuprinsul actului de sesizare este indicată o anumită persoană ca fiind cea care a săvârşit infracţiunea ce face obiectul sesizării ori când starea de fapt descrisă permite identificarea sa. Ulterior urmăririi penale in rem, potrivit art. 305 alin. (3) C. pr. pen. atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ, organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta – urmărirea penală in personam. Curtea remarcă faptul că, tot în cadrul urmăririi penale, ulterior dispunerii urmăririi penale in personam, potrivit art. 309 alin. (1) C. pr. pen., se poate pune în mişcare acţiunea penală, când procurorul constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) din acelaşi act normativ. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea reţine că sintagma “în cursul urmăririi penale”, utilizată de legiuitor în cuprinsul art. 140 alin. (1) C. pr. pen., se referă la orice moment ulterior începerii urmăririi penale cu privire la faptă – urmărirea penală in rem. Astfel, Curtea constată că supravegherea tehnică se poate dispune în cursul urmăririi penale, indiferent de etapa acesteia. În acest context, Curtea observă că, în funcţie de etapa urmăririi penale în care se dispune măsura de supraveghere tehnică, calitatea persoanei vizate de această măsură diferă. Astfel, în cadrul urmăririi penale in rem, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică nu are nicio calitate în dosarul penal, nefiind formulată nicio acuzaţie c sa. În cadrul urmăririi penale in personam, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică poate avea calitatea de suspect în dosarul penal, potrivit art. 305 alin. (3) C. pr. pen.. În cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală, persoana vizată de măsura de supraveghere tehnică poate avea calitate de inculpat în procesul penal, potrivit art. 82 C. pr. pen. Totodată, Curtea observă că, atât în cazul urmăririi penale in personam, cât şi în cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală, dispunerea măsurii supravegherii tehnice nu este condiţionată de calitatea deţinută în dosarul penal. Astfel, Curtea constată că pot fi supuse măsurii supravegherii tehnice inclusiv persoane care nu au calitatea de suspect sau inculpat în dosarul penal. În continuare, în ceea ce priveşte soluţiile care pot fi dispuse la finalizarea urmăririi penale, Curtea reţine că, potrivit art. 327 C. pr. pen, atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul: emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată a inculpatului sau emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire. În ceea ce priveşte rechizitoriul prin care se dispune trimiterea în judecată a inculpatului, Curtea observă că, potrivit art. 329 alin. (1) şi art. 327 lit. a) C. pr. pen. , acesta constituie actul de sesizare a instanţei de judecată prin care procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului. Totodată, Curtea observă că, potrivit art. 342 C. pr. pen., obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Curtea reţine că, în cadrul procedurii de cameră preliminară, se pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Cu toate acestea, Curtea observă că, potrivit art. 344 alin. (2) C. pr. pen., formularea de cereri şi excepţii este posibilă numai în ceea ce priveşte persoana inculpatului, a celorlalte părţi şi a persoanei vătămate, iar nu şi în ceea ce priveşte alte persoane care nu au calitatea de parte sau persoană vătămată în cadrul procesului penal. Astfel, Curtea constată că, în cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care persoanele prevăzute de art. 344 alin. (2) C. pr. pen. formulează cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice. Referitor la emiterea ordonanţei de clasare sau de renunţare la urmărirea penală, Curtea reţine că, potrivit art. 327 lit. b) C. pr. pen. , atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi că există probele necesare şi legal administrate, procurorul emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, potrivit dispoziţiilor legale. Totodată, potrivit art. 314 C. pr. pen., după examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare potrivit dispoziţiilor art. 285 din acelaşi act normativ, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, soluţionează cauza prin ordonanţă, dispunând: clasarea, când nu exercită acţiunea penală ori, după caz, stinge acţiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. pr. pen.; renunţarea la urmărirea penală, când nu există interes public pentru continuarea urmăririi penale. În ceea ce priveşte clasarea, Curtea observă că aceasta se dispune, potrivit art. 315 alin. (1) C. pr. pen., când: nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării; există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) C. pr. pen.. De asemenea, potrivit art. 339 alin. (1) şi (4) C. pr. pen., c soluţiilor de clasare se poate face, în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia, plângere, care se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă I. C. C. J. . Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 340 alin. (1) din acelaşi act normativ, persoana a cărei plângere c soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. În acest context, Curtea observă că, potrivit alin. (2) al art. 341 C. pr. pen., petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Astfel, din interpretarea dispoziţiei menţionate, Curtea constată că eventualele critici referitoare la legalitatea măsurilor de supraveghere tehnică pot fi formulate numai de către inculpat (calitate obţinută după punerea în mişcare a acţiunii penale), celelalte persoane vizate de măsura supravegherii tehnice fiind excluse de la acest drept. În ceea ce priveşte ordonanţa de renunţare la urmărirea penală, Curtea reţine că, potrivit art. 318 alin. (1) şi (5) C. pr. pen., în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei, cu excepţia infracţiunilor care au avut ca urmare moartea victimei. Totodată, conform art. 318 alin. (12) C. pr. pen., ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, verificată potrivit alin. (10) al aceluiaşi articol din acelaşi act normativ, se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părţilor, suspectului, persoanei vătămate şi altor persoane interesate şi se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanelor prevăzute la art. 318 alin. (12), precum şi cu participarea procurorului, asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală. În continuare, Curtea reţine că, potrivit art. 318 alin. (15) şi (16) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea şi temeinicia soluţiei de renunţare la urmărirea penală pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a înscrisurilor noi prezentate şi, prin încheiere definitivă, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală, o nouă renunţare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat. Astfel, Curtea constată că, indiferent de soluţia pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în cadrul procedurii verificării legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală, dispoziţia procedural penală nu permite acestuia să se pronunţe asupra legalităţii măsurii supravegherii tehnice. În contextul celor expuse, Curtea urmează să analizeze conţinutul normativ al dispoziţiei criticate pentru a determina sfera sa de incidenţă în raport cu drepturile fundamentale invocate de autorul excepţiei. Astfel, Curtea reţine că, potrivit art. 138 alin. (1) lit. a)-d) şi alin. (13) C. pr. pen., constituie metode speciale de supraveghere tehnică: interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice. Curtea reţine că, potrivit art. 138 alin. (2) C. pr. pen., prin interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare se înţelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare. În acest sens, Curtea constată că instanţa de la Strasbourg a reţinut că sunt cuprinse în noţiunile de “viaţă privată” şi “corespondenţă”, în sensul art. 8 § 1 din Convenţie, convorbirile telefonice, interceptarea acestora, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala utilizare a acestora în cadrul urmăririi penale declanşate c unei persoane, interpretându-se ca fiind o “ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (Hotărârea din 21 aprilie 2009, Cauza Răducu c României, § 91). Totodată, C.E.D.O. a reţinut că toate comunicaţiile telefonice, cele prin facsimil şi cele prin e-mail intră în sfera de acoperire a noţiunilor de “viaţă privată” şi “corespondenţă”, în sensul art. 8 § 1 din Convenţie (Hotărârea din 1 iulie 2008, Cauza Liberty şi alţii c Regatului Unit al Marii Britanii, § 56). Curtea observă că, potrivit art. 138 alin. (4) C. pr. pen., prin sistem informatic se înţelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic. Curtea constată că, prin Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, a inclus această noţiune în conceptul de viaţă privată. În continuare, Curtea reţine că, potrivit art. 138 alin. (6) C. pr. pen., prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înţelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora. Din această perspectivă, Curtea constată că instanţa europeană a statuat că înregistrările video intră în sfera noţiunii de viaţă privată (Hotărârea din 17 iulie 2003, Cauza Perry c Regatului Unit al Marii Britanii, § 43). De asemenea, intră în sfera noţiunii de viaţă privată înregistrările audiovideo (Hotărârea din 5 noiembrie 2002, Cauza Allan c Regatului Unit al Marii Britanii, §§ 35-36; Hotărârea din 12 mai 2000, Cauza Khan c Regatului Unit al Marii Britanii, § 25). Totodată, Curtea constată că, potrivit art. 138 alin. (7) C. pr. pen., prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice se înţelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt ataşate. Din această perspectivă, Curtea constată că instanţa europeană a constatat că localizarea şi supravegherea prin intermediul GPS constituie o ingerinţă în viaţa privată (Hotărârea din 2 septembrie 2010, Cauza Uzun c Germaniei, § 52). Având în vedere cele expuse anterior, Curtea constată că noţiunea de viaţă privată include elementele la care art. 138 alin. (1) lit. a)-d) C. pr. pen. face referire, acestea putând face obiectul unor metode speciale de supraveghere. Din această perspectivă, Curtea constată că, atât în jurisprudenţa sa, cât şi în jurisprudenţa C. E. D. O. , s-a reţinut că, nefiind un drept absolut, exerciţiul dreptului la respectarea vieţii private poate fi supus unor restrângeri. Astfel, § 2 al art. 8 din C.E.D.H. şi alin. 2 al art. 53 din Constituţie prevăd condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru ca restrângerea exerciţiului acestui drept să fie conformă dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale. Astfel, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei C. E. D. O. , o ingerinţă în dreptul la viaţa privată şi de familie nu contravine prevederilor art. 8 doar dacă “este prevăzută de lege”, urmăreşte unul sau mai multe scopuri legitime prevăzute în § 2 al articolului şi dacă este “necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acelui scop (Hotărârea din 24 august 1998, Cauza Lambert c Franţei, § 22). Totodată, Curtea observă că, potrivit jurisprudenţei sale, pentru ca restrângerea unui drept să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, şi anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu; să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii (Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010). În acest context, Curtea constată că, în formularea criticilor de neconstituţionalitate, autorul excepţiei are în vedere imposibilitatea persoanei supuse măsurii supravegherii tehnice de a beneficia de o cale de atac c încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune măsura de supraveghere tehnică. Pornind de la premisa că, prin însăşi dispunerea măsurilor de supraveghere tehnică, persoana supravegheată suferă o ingerinţă în sfera dreptului său la viaţă privată, Curtea urmează să analizeze în ce măsură inexistenţa unui control a posteriori al legalităţii dispunerii măsurii supravegherii tehnice respectă condiţiile prevăzute de Constituţie şi Convenţie referitoare la restrângerea exerciţiului dreptului de acces la o instanţă în scopul protejării dreptului unei persoanei la viaţă privată. Curtea reţine că, potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar, potrivit art. 13 CEDH, orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta Convenţie au fost încălcate are dreptul de a se adresa efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale. Având în vedere acest aspect, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a statuat că, întrucât textul constituţional nu distinge, rezultă că accesul liber la justiţie consacrat de art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, aşadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării c hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. De asemenea, Curtea a reţinut că, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul trebuie să aibă în vedere şi respectarea celorlalte principii şi texte constituţionale de referinţă (Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, §§ 19, 20). Cu acelaşi prilej, analizând relaţia, precum şi modul de interpretare coroborat dintre prevederile constituţionale ale art. 129 şi cele ale art. 21, Curtea Constituţională a statuat că, potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, ” c hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac c hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, de fapt, în alţi termeni dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie, privind accesul liber la justiţie; această teză conţine, aşadar, o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză. Aşa fiind, Curtea a constatat că, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie să fie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Cu toate acestea, deşi art. 129 din Constituţie asigură folosirea căilor de atac “în condiţiile legii”, această dispoziţie constituţională nu are însă semnificaţia că “legea” ar putea înlătura exerciţiul altor drepturi sau libertăţi expres consacrate prin Constituţie (Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, § 22). Din considerentele anterior expuse, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a statuat cu valoare de principiu că, ori de câte ori se aduce o atingere unui interes legitim al unei persoane, această persoană trebuie să aibă posibilitatea să se poată adresa instanţei cu o acţiune în care să pună în discuţie încălcarea astfel suferită şi să obţină, dacă este cazul, reparaţia corespunzătoare, chiar dacă, în unele cazuri, acţiunea exercitată îmbracă forma unei căi de atac c unei hotărâri judecătoreşti. Curtea apreciază că cele constatate anterior sunt cu atât mai pertinente în situaţia în care salvgardarea interesului legitim într-o anumită cauză se confundă, în fapt, cu ocrotirea exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi fundamentale. De asemenea, Curtea observă că în doctrină s-a reţinut că, din punctul de vedere al naturii sale juridice, dreptul de “recurs” instituit de art. 13 este un drept subiectiv de natură procedurală: el garantează, în privinţa drepturilor şi libertăţilor prevăzute de Convenţie, un drept de acces în faţa judecătorului intern sau în faţa oricărei alte autorităţi competente ce poate dispune “redresarea” situaţiei litigioase, adică înlăturarea încălcării denunţate şi a consecinţelor sale pentru titularul dreptului încălcat. În continuare, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte art. 13 din Convenţie, instanţa europeană a statuat că aceste prevederi impun ca în fiecare stat membru să existe un mecanism care să permită persoanei remedierea în plan naţional a oricărei încălcări a unui drept consacrat în Convenţie. Această dispoziţie statuează cu privire la existenţa unei căi interne de atac în faţa unei “autorităţi naţionale competente” care să examineze orice cerere întemeiată pe dispoziţiile Convenţiei, dar care să ofere şi reparaţia adecvată, chiar dacă statele contractante se bucură de o anume marjă de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea de a se conforma obligaţiilor impuse de această dispoziţie. Calea de atac trebuie să fie “efectivă” atât din punctul de vedere al reglementării, cât şi din cel al rezultatului practic. “Autoritatea” la care se referă art. 13 nu trebuie să fie neapărat o instanţă de judecată. Totuşi, atribuţiile şi garanţiile procesuale oferite de o astfel de autoritate prezintă o deosebită importanţă pentru a determina caracterul efectiv al căii de atac oferite (Hotărârea din 4 mai 2000, Cauza Rotaru c României, §§ 67, 69). Având în vedere aceste considerente principiale, Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor procesual penale, măsura supravegherii tehnice este dispusă de un judecător de drepturi şi libertăţi, acesta exercitându-şi controlul în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 139 C. pr. pen.. Cu toate acestea, Curtea reţine că instanţa europeană a respins deja raţionamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune şi supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea şi conformitatea acestora cu art. 8 din Convenţie, un astfel de raţionament făcând inoperant orice recurs formulat de părţile interesate. Astfel, C.E.D.O. a reţinut că, pentru a fi necesară într-o societate democratică, ingerinţa în dreptul la viaţă privată al unei persoane trebuie să se bucure de garanţii adecvate şi eficiente c abuzurilor, concretizate în proceduri destinate controlului adoptării şi aplicării măsurii restrictive cu scopul de a limita ingerinţa care rezultă din legislaţia incriminată la ceea ce este necesar într-o societate democratică (Hotărârea din 3 februarie 2015, Cauza Pruteanu c României, §§ 48 şi 50). Jurisprudenţa C. E. D. O. în materia remediului procesual c măsurilor de supraveghere tehnică în România a cunoscut o evoluţie de-a lungul timpului. Dacă iniţial instanţa europeană a observat că, potrivit dreptului intern românesc, o persoană căreia îi este adusă atingere prin efectuarea unei interceptări poate solicita instanţelor, printr-o acţiune separată c autorităţilor, cel puţin ulterior datei de 1 ianuarie 2004 (n.r. după modificările Codului de procedură penală din 1968), să declare interceptarea nelegală şi să îi acorde despăgubiri (Hotărârea din 16 iulie 2013, Cauza Bălteanu c României, § 34; Decizia din 17 ianuarie 2012, Cauza Patriciu c României, § 86), ulterior, C.E.D.O. a constatat că statul român nu a oferit niciun exemplu de jurisprudenţă a instanţelor interne care să demonstreze eficienţa acestei căi de atac. În plus, C.E.D.O. a reţinut că un recurs în faţa unei instanţe civile pentru a solicita angajarea răspunderii statului, cu scopul obţinerii de despăgubiri, nu este de natură să permită realizarea unui control al legalităţii înregistrărilor în litigiu şi să conducă, dacă este cazul, la pronunţarea unei decizii prin care să se dispună distrugerea acestora – rezultat urmărit de reclamant -, astfel încât nu poate fi considerat un “control efectiv”, în sensul art. 8 din Convenţie (Hotărârea din 3 februarie 2015, Cauza Pruteanu c României, § 55). Pe de altă parte, instanţa europeană a reţinut că reclamantul (n.r. care avea calitatea de inculpat în procedura internă, fiind trimis în judecată), prin contestarea în cadrul procedurii penale iniţiate c sa a legalităţii interceptărilor şi înregistrărilor telefonice la care a fost supus, a folosit, în circumstanţele cauzei sale, o cale de atac internă eficientă, în sensul art. 35 alin. (1) din Convenţie (Decizia din 2 februarie 2016, Cauza Bîrsan c României, § 55). Din analiza dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a C. E. D. O. , concluzia care se impune este aceea că, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispoziţiile art. 142-144 C. pr. pen.. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta. Curtea apreciază că existenţa unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanţie a dreptului la viaţă privată, care conturează şi, în final, pe lângă celelalte elemente necesare şi recunoscute la nivel constituţional şi convenţional, determină existenţa proporţionalităţii între măsura dispusă şi scopul urmărit de aceasta, precum şi necesitatea acesteia într-o societate democratică. În continuare, raportând cele expuse anterior la prezenta cauză, Curtea observă, astfel cum s-a arătat anterior, că supravegherea tehnică poate fi dispusă, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 139 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., faţă de orice persoană, independent de calitatea avută în cadrul urmăririi penale, în acest sens fiind suficientă dispunerea începerii urmăririi penale in rem. Totodată, Curtea reţine că, în cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalităţii măsurii supravegherii tehnice este circumstanţiată de legiuitor numai în ceea ce priveşte persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum şi în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluţionează plângerea c soluţiei de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Astfel, Curtea constată că reglementarea expresă a modalităţii de contestare a legalităţii măsurii supravegherii tehnice determină excluderea celorlalte persoane, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanţă de judecată care să poată analiza acest aspect. Aşa fiind, Curtea observă că inclusiv petenţii din dosarul în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, neavând nicio calitate în dosarul penal în care au fost autorizate măsurile de supraveghere tehnică, nu s-au putut adresa instanţei de judecată în cadrul unui recurs efectiv pentru a fi analizată legalitatea măsurii dispuse. Aşa fiind, Curtea constată că dispoziţiile constituţionale şi convenţionale amintite, precum şi jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional şi a celei europene impun o obligaţie pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislaţiei interne, a unui “recurs efectiv” care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Curtea apreciază că absenţa unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligaţii, deci a dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 şi a celor convenţionale ale art. 13. Or, având în vedere ansamblul elementelor anterior expuse, Curtea constată că în ceea ce priveşte persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu şi-a respectat obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii acestei măsuri. Acest fapt determină încălcarea prevederilor art. 26 şi art. 53 din Constituţie, precum şi a celor ale art. 8 şi art. 13 din C.E.D.H. . Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 C. pr. pen. care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională. În continuare, în ceea ce priveşte criteriile în funcţie de care se evaluează legalitatea măsurii de supraveghere şi remediile pe care legea trebuie să le pună la dispoziţia persoanelor c cărora au fost dispuse măsurile de supraveghere tehnică, Curtea constată că, în analiza respectării garanţiilor dreptului la viaţă privată, prevăzute de art. 8 din Convenţie, C.E.D.O. are în vedere, pe lângă aspecte referitoare la definirea categoriilor de persoane care pot fi supuse măsurilor de supraveghere tehnică, natura infracţiunilor (tipurile de infracţiuni), durata de executare a măsurii, procedura de autorizare a măsurii, condiţiile de întocmire a procesului-verbal de sinteză a conversaţiilor interceptate (procedeele de transcriere), măsurile de precauţie pentru a comunica înregistrările intacte şi complete pentru a putea fi supuse controlului judecătoresc şi aspectele ce ţin de circumstanţele în care aceste interceptări pot sau trebuie să fie distruse ( v în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 1990, Cauza Huvig c Franţei, § 34; Hotărârea din 18 februarie 2003, Cauza Prado Bugallo c Spaniei, § 30; Hotărârea din 4 decembrie 2015, Cauza Roman Zakharov c Rusiei, § 231). Curtea constată că instanţa europeană a reţinut încălcarea prevederilor art. 8 din C.E.D.H. în măsura în care dispoziţiile incidente nu conţineau reglementări relative la distrugerea datelor interceptate ( v în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2008, Cauza Liberty şi alţii c Marii Britanii, § 69; Hotărârea din 4 decembrie 2015, Cauza Roman Zakharov c Rusiei, § 302). Având în vedere aceste elemente esenţiale sub aspectul protecţiei dreptului constituţional la viaţă privată, Curtea constată că, pe lângă obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii măsurii supravegherii tehnice, legiuitorul are obligaţia de a reglementa şi procedura aplicabilă conservării şi/sau distrugerii datelor interceptate prin punerea în executare, a măsurii contestate. Totodată, Curtea constată că din examinarea coroborată a celor reţinute de instanţa europeană în Hotărârea din 16 iulie 2013, Cauza Bălteanu c României, şi Decizia din 17 ianuarie 2012, Cauza Patriciu c României, rezultă că eficienţa căii de atac exercitate c măsurilor de supraveghere tehnică se analizează în funcţie de posibilitatea petentului de a solicita, pe de o parte, declararea interceptării ca nelegală, iar, pe de altă parte, acordarea de despăgubiri pentru ingerinţa suferită. Astfel, Curtea constată că, în materia protecţiei dreptului constituţional la viaţă privată, legiuitorul are obligaţia de a reglementa o cale de atac efectivă, care să permită persoanei supuse măsurii de supraveghere tehnică să obţină repararea apropriată a urmărilor încălcării contestate.
INFORMAREA PRIVIND CONDIŢIILE SPECIALE DE EXECUTARE A REŢINERII ŞI ARESTĂRII PREVENTIVE DISPUSE FAŢĂ DE MINOR Persoanei reţinute i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, la art. 210 alin. (1) şi (2), dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă, durata maximă pentru care se poate dispune măsura reţinerii, precum şi dreptul de a face plângere împotriva măsurii dispuse, iar în cazul în care persoana reţinută nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal precum şi dreptul de a contesta măsura şi dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea arestării cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal. Dacă persoana reţinută sau arestată este minor, odată cu informarea arătată mai sus, acesteia i se comunică şi dreptul la condiţii speciale de executare, potrivit art. 244. Regimul special de detenţie al minorilor, în raport cu particularităţile vârstei, astfel încât măsurile preventive luate faţă de aceştia să nu prejudicieze dezvoltarea lor fizică, psihică sau morală, va fi stabilit prin legea privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Informarea se face şi către părinţi sau, după caz, tutore, curator ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul.Dacă părinţii sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul nu au putut fi găsiţi ori informarea acestora ar afecta interesul superior al minorului sau desfăşurarea procesului penal, informarea se va face către un alt adult care este desemnat de minor şi acceptat în această calitate de organul judiciar.În cazul în care minorul nu desemnează un alt adult conform dispozițiilor legale sau adultul desemnat nu este acceptat de organul judiciar, informarea se va face către o altă persoană aleasă de organul judiciar, ţinând seama de interesul superior al minorului. Art. 244 a fost introdus prin Legea 284/2020 )
INFORMAŢII DE INTERES PUBLIC v. Date cu caracter personal
INFRACŢIUNI CONTRA SECURITĂŢII NAŢIONALE , în sensul legii de procedură, sunt infracţiunile prevăzută de Codul penal şi de alte legi speciale.
INFRACŢIUNI DE AUDIENŢĂ v. Constatarea infracţiunilor de audienţă
INFRACŢIUNII FLAGRANTE În cazul i. f. , orice persoană are dreptul să îl prindă pe făptuitor; ; dacă făptuitorul a fost prins în aceste condiţii, persoana care l-a reţinut trebuie să îl predea de îndată, împreună cu corpurile delicte, precum şi cu obiectele şi înscrisurile ridicate, organelor de urmărire penală, care întocmesc un proces-verbal. v. şi Constatarea infracţiunii flagrante, Plângerea prealabilă
INSTANŢA DE EXECUTARE v. Executarea hotărârilor penale
INSTANŢA LA CARE SE DEPUNE APELUL v. Apelul
INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI Justiţia se realizează prin I.C.C.J.şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. I.C.C.J.asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale. Compunerea I.C.C.J.şi regulile de funcţionare a acesteia se stabilesc prin lege organică. Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii. Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale.
INSTANŢELE MILITARE CEDO reaminteşte că prin C.E.D.H. nu se interzice ca i. m. să statueze asupra acuzaţiilor în materie penală c membrilor personalului ce aparţine armatei, cu condiţia să fie respectate garanţiile de independenţă şi imparţialitate prevăzute de art. 6 § 1. (C.E.D.H. , Morris c. Regatului Unit, nr. 38.784/97, § 59, CEDO 2002-I, Cooper c. Regatului Unit , MC, nr. 48.843/99, § 106, CEDO 2003-XII, şi Onen c. Turciei (dec.), nr. 32.860/96, 10 februarie 2004.)Puterea justiţiei penale militare nu ar trebui să se extindă asupra civililor decât dacă există motive imperioase care să justifice o astfel de situaţie, aceasta sprijinindu-se pe o bază legală clară şi previzibilă. Existenţa unor astfel de motive trebuie demonstrată pentru fiecare caz, in concreto. Atribuirea anumitor categorii de infracţiuni instanţelor militare, făcută in abstracto de legislaţia naţională, nu este de ajuns.
INSTITUTUL DE EMISIUNE Orice entitate cu drept legal de emitere de titluri de valoare monetară, casierie publică, societăţi bancare şi societăţi de credit cu cecuri, ce emite cupoane , cambii, cecuri şi titluri de ordin cu valoare circulatorie, având curs legal sau comercial, cu o denominaţie publică iniţială v. Lămuririle cerute la institutul de emisiune
INSTITUŢIILE DE CREDIT sunt obligate să furnizeze procurorului sau instanţei de judecată, la solicitarea acestora, informaţii de natura secretului bancar.
INSTITUŢIILE FINANCIARE NEBANCARE sunt obligate să furnizeze procurorului sau instanţei de judecată informaţii de natura celor prevăzute la art. 9 alin. (1) din Legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare, M.Of. nr. 259 din 21 aprilie 2009, dispoziţiile privind metodele speciale de supraveghere sau cercetare C.pr.pen. aplicându-se în mod corespunzător.
INTEGRAREA ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ Aderarea României la tratatele constitutive ale UE, în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Ca urmare a aderării, Prevederile tratatelor constitutive ale UE, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.Aceste prevederi se aplică, în mod corespunzător, şi pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale UE.
INTERCEPTAREA COMUNICAŢIILOR ORI A ORICĂRUI TIP DE COMUNICARE este interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare. existenţa unei legi care conferă executivului puterea de a intercepta comunicaţiile pentru a ajuta poliţia în activitatea de cercetare a infracţiunilor poate fi „necesară într-o societate democratică… pentru apărarea ordinii publice şi a prevenirii faptelor penale” în sensul prevăzut de § 2 al art. 8 (vezi, mutatis mutandis, hotărârea din 6 septembrie 1987 în cazul Klaas şi alţii..c Germaniei.). Curtea acceptă, de exemplu, afirmaţia făcută de guvern în Cartea Albă, în sensul că în Regatul Unit „creşterea numărului de fapte penale, extinderea crimei organizate, gradul de sofisticare a infractorilor şi uşurinţa şi viteza cu care se pot deplasa fac din interceptarea comunicaţiilor un instrument indispensabil pentru investigarea şi prevenirea infracţiunilor grave”. Cu toate acestea, din cauza caracterului ei secret, exercitarea puterii de interceptare poate da naştere cu uşurinţă, în cazuri individuale, la abuzuri cu consecinţe negative pentru întreaga societate democratică . în aceste condiţii, interceptarea comunicaţiilor poate fi privită ca „necesară într-o societate democratică” numai dacă sistemul de supraveghere secretă conţine garanţii adecvate c abuzurilor. Guvernul a susţinut că, spre deosebire de interceptarea comunicaţiilor, înregistrarea numerelor de telefon formate de la un post telefonic dat nu constituie o interferenţă cu exerciţiul nici unuia din drepturile garantate de art. 8. Oficiile de poştă şi telecomunicaţii pot obţine în mod legal lista cu numerele formate de la un anumit post telefonic şi durata convorbirilor pentru a calcula corect sumele datorate de abonat. Guvernul a observat în mod corect că natura înregistrărilor numerelor de telefon diferă de cea a interceptărilor comunicaţiilor. Totuşi, Curtea nu este de acord cu afirmaţia potrivit căreia utilizarea datelor obţinute prin înregistrarea numerelor de telefon formate nu poate fi, în anumite condiţii, contrară prevederilor art. 8. Numerele formate fac parte integrantă din convorbirile telefonice. Prin urmare, Curtea consideră că aducerea lor la cunoştinţa poliţiei fără consimţământul abonatului ar constitui un amestec în exerciţiul drepturilor garantate de art. 8. Chestiunea în litigiu ridicată în faţa Curţii cu privire la înregistrarea numerelor de telefon formate se limitează la acţiunea poliţiei „în contextul general al anchetei penale şi în cadrul procedurilor administrative relevante, în practică, oficiile poştale şi de telecomunicaţii din Regatul Unit furnizează poliţiei, în anumite situaţii, liste cu numere de telefon chiar dacă nu a fost emis un mandat în acest scop. Dl Malone, care era suspectat a fi săvârşit infracţiunea de tăinuire, făcea parte din categoria persoanelor c cărora se puteau lua măsuri de supraveghere secretă. Prin urmare, pe lângă măsurile luate direct c lui, simpla existenţă a practicii de mai sus îndreptăţeşte reclamantul să afirme că este „victima” unei încălcări a art. 8. Concluzia rămâne aceeaşi chiar luând în considerare declaraţia guvernului în sensul că poliţia nu a cerut niciodată înregistrarea numerelor de telefon formate de reclamant şi nici nu a efectuat vreo percheziţie pe baza informaţiilor astfel obţinute (mutatis mutandis, cazul Klaas şi alţii…). Legislaţia naţională nu prevede că este ilegal ca oficiile poştale şi de telecomunicaţii să furnizeze voluntar poliţiei listele cu numerele de telefon formate de abonaţi . Procedurile existente, inclusiv condiţiile restrictive, au fost descrise public în răspunsurile executivului la întrebările parlamentarilor. în plus, pe lângă absenţa oricărei interdicţii, legea nu prevede sfera de aplicare şi modul de exercitare a puterii discreţionare conferite autorităţilor publice. Prin urmare, chiar dacă din punctul de vedere al legii interne amestecul autorităţilor rezultat din existenţa practicilor descrise mai sus a fost legal, el nu a fost „prevăzut de lege” în sensul § 2 al art. 8. Atât interceptarea comunicaţiilor, cât şi divulgarea listei cu numerele de telefon formate de reclamant au încălcat art. 8 ( Malone c. Regatul Unit Al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Hotărârea din 2 august 1984, cuOpinia parţial divergentă a judecătorilor Matscher şi Pinheiro Farinha și Opinia convergentă a judecătorului Pettiti, §§ 66 – 89).
INTERNAREA ÎNTR-UN CENTRU DE DETENŢIE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
INTERNAREA ÎNTR-UN CENTRU EDUCATIV v. Procedura în cauzele cu infractori minori
INTERNAREA MEDICALĂ PROVIZORIE constă în internarea medicală nevoluntară a suspectului sau inculpatului într-o unitate specializată de asistenţă medicală, până la însănătoşire sau până la ameliorarea care înlătură starea de pericol ce a determinat luarea măsurii; judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, pe durata procedurii de cameră preliminară, sau instanţa, în cursul judecăţii, poate dispune i. m. p. a suspectului sau inculpatului care este bolnav mintal ori consumator cronic de substanţe psihoactive, dacă luarea măsurii este necesară pentru înlăturarea unui pericol concret şi actual pentru siguranţa publică; în cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi sau judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă o propunere motivată de luare faţă de suspect sau inculpat a măsurii internării medicale provizorii; propunerea va fi însoţită de acte medicale concludente sau de expertiza medico-legală psihiatrică; judecătorul dispune aducerea cu mandat a suspectului sau a inculpatului; soluţionarea propunerii se face numai după audierea suspectului sau inculpatului, dacă starea sa de sănătate o permite, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu; când suspectul sau inculpatul se află deja internat într-o unitate de asistenţă medicală şi deplasarea sa nu este posibilă, judecătorul de drepturi şi libertăţi procedează la audierea acestuia, în prezenţa avocatului, în locul unde se află; când propunerea nu este însoţită de expertiza medico-legală psihiatrică, instanţa sesizată dispune efectuarea acesteia, luând, dacă este cazul, şi măsura internării necesare pentru efectuarea expertizei; participarea procurorului este obligatorie; suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluţionarea propunerii de luare a măsurii internării medicale ori la alcătuirea concretă a planului terapeutic să fie asistat şi de către un medic desemnat de acesta, ale cărui concluzii sunt înaintate judecătorului de drepturi şi libertăţi; judecătorul se pronunţă de îndată asupra propunerii, printr-o încheiere care poate fi contestată în 5 zile de la pronunţare; contestarea nu suspendă punerea în aplicare a măsurii de siguranţă; dacă admite propunerea, judecătorul dispune internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului şi ia măsuri pentru efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, dacă aceasta nu a fost ; dacă după dispunerea măsurii s-a produs însănătoşirea suspectului sau inculpatului ori a intervenit o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură starea de pericol, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau judecătorul de cameră preliminară care a luat măsura dispune, prin încheiere, la sesizarea procurorului ori a medicului curant sau la cererea suspectului ori inculpatului sau a unui membru de familie al acestuia, efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice în vederea ridicării măsurii aplicate; dacă după dispunerea măsurii a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, ridicarea acesteia se dispune de către judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza. v. Obligarea provizorie la tratament medical
INTERVENIREA UNEI LEGI PENALE NOI Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 C.pen.; aplicarea acestor dispoziţii se face din oficiu sau la cererea procurorului ori a persoanei condamnate de către instanţa de executare, iar dacă persoana condamnată se află în executarea pedepsei sau a unei măsuri educative, de către instanţa corespunzătoare în grad în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau, după caz, centrul educativ ori centrul de detenţie. Cererile, contestaţiile şi sesizările introduse în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare, având ca obiect aplicarea art. 4 şi 6 din Legea nr. 255/2013 în cazul hotărârilor rămase definitive anterior intrării ei în vigoare, se soluţionează după procedura descrisă; cererile, contestaţiile şi sesizările privind persoanele aflate în executarea pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate se soluţionează de urgenţă şi cu precădere de către instanţa corespunzătoare în grad instanţei de executare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau, după caz, centrul educativ ori centrul de reeducare; comisiile de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor şi măsurilor educative privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale şi procesual penale sesizează instanţa competentă ; cererile, contestaţiile şi sesizările privind persoane aflate în stare de libertate se soluţionează de către instanţa de executare. Hotărârea poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare. Contestaţia se soluţionează de un complet format dintr-un judecător, cu participarea procurorului şi cu citarea condamnatului, în şedinţă publică. Hotărârea prin care se constată aplicabilitatea art. 4 sau a art. 6 C.pen. şi se dispune punerea în libertate a condamnatului este executorie. Contestaţia nu suspendă executarea şi se soluţionează în termen de 3 zile. Prin DECIZIE nr. 651 din 25 octombrie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 4 din Codul penal, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, este neconstituţională. Totodată, constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare cu cele ale unei legi penale de dezincriminare, este neconstituţională. Oobiectul de reglementare cuprins în art. 4 din Codul penal are în vedere dezincriminarea unei fapte penale atunci când apare o lege nouă care abrogă sau modifică incriminarea şi care nu se mai regăseşte în alte texte de lege. Dezincriminarea produce efecte retroactive până la data săvârşirii faptei excluse din sfera ilicitului penal indiferent de momentul la care intră în vigoare legea nouă, în timpul procesului penal sau după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. De aceea, în ce priveşte procedura privind cererile şi contestaţiile formulate în aplicarea art. 4 din Codul penal în cazul faptelor definitiv judecate, legea care dezincriminează produce efecte ex tunc, chiar dacă pentru fapta în cauză a intervenit o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare. Având în vedere actuala reglementare a Codului de procedură penală, se poate constata cu uşurinţă că cele două temeiuri distincte de împiedicare a acţiunii penale, indicate separat în legislaţia anterioară – adică fapta nu (mai) este prevăzută de legea penală şi lipsa unui element constitutiv al infracţiunii -, sunt contopite într-un singur text – art. 16 alin. (1) lit. b) -, potrivit căruia “Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: (…) b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege”. Or, unificând regimul legii de dezincriminare identificate după un criteriu abstract de referinţă cu acela al (unor situaţii de manifestare a) legii penale din perspectiva modificării condiţiilor de incriminare, Curtea constată că noul legiuitor penal a trecut de la stadiul aprecierii în abstract la acela al aprecierii în concret a caracterului unei legi ca fiind lege de dezincriminare. Eliminarea incriminării are loc, de regulă, odată cu abrogarea/modificarea sa, dar conceptele de dezincriminare şi, respectiv, abrogare, nu se suprapun. Această distincţie este cu atât mai importantă cu cât caracterul unei legi de dezincriminare se apreciază în concret. Astfel, deşi este adevărat că, în cele mai multe cazuri, dezincriminările intervin prin intermediul abrogării, ele se realizează şi prin intermediul modificării textelor legale preexistente. Referitor la aceeaşi problemă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că ipoteza avută în vedere de art. 4 din Codul penal este aceea a faptei care nu mai constituie infracţiune, şi nu cea a faptei care pierde un element circumstanţial de agravare adăugat conţinutului constitutiv, dar care rămâne în sfera ilicitului penal prin conţinutul său constitutiv. Nu există dezincriminare nici atunci când fapta incriminată de norma abrogată este o infracţiune complexă şi cel puţin una dintre componentele sale continuă să rămână incriminată de o altă normă (a se vedea Decizia nr. 30 din 19 noiembrie 2015, M. Of. nr. 14 din 8 ianuarie 2016). De asemenea, Curtea constată că potrivit dispoziţiilor art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, referitor la Intervenirea unei legi penale noi, “Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Codul penal“. Art. 4 din Codul penal are în vedere aplicarea legii penale de dezincriminare, iar art. 6 din acelaşi act normativ priveşte aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei. Astfel, art. 6 alin. (1) din Codul penal stabileşte că, dacă “după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim”. Domeniul de reglementare a acestor dispoziţii are în vedere coexistenţa unei hotărâri definitive de condamnare sau prin care s-a aplicat o măsură educativă, pe de o parte, şi a unei legi ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori a unei legi care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, pe de altă parte. Prin urmare, pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 595 din Codul de procedură penală este necesar să intervină o lege penală de dezincriminare sau o lege penală mai favorabilă. Pentru determinarea legii penale mai favorabile, consacrată de art. 6 din Codul penal, s-a adoptat criteriul aprecierii în concret, legea penală mai blândă fiind cea care conduce la un rezultat favorabil pentru inculpat, după calcularea pedepsei în raport cu fiecare lege în parte şi ţinând seama de toate împrejurările cauzei. În aceste situaţii, înlăturarea pedepsei se dispune numai dacă aceasta urmează să se execute sau este în curs de executare, nu şi dacă aceasta a fost suspendată. Curtea constată că nu orice lege penală mai favorabilă poate constitui temei pentru aplicarea dispoziţiilor art. 595 din Codul de procedură penală, ci doar acea lege penală care prevede o pedeapsă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, pentru că numai în acest fel se respectă voinţa şi logica legiuitorului atunci când a reglementat în cuprinsul art. 6 din Codul penal instituţia aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, a cărei menire este de a asigura respectarea autorităţii de lucru judecat. O lege penală poate fi mai favorabilă şi din alte perspective (de exemplu, o nouă încadrare juridică a faptei), dar acestea nu se circumscriu ipotezei art. 6 din Codul penal şi, deci, nu pot constitui temei pentru modificarea pedepsei aplicate printr-o hotărâre definitivă. Spre deosebire de legea penală mai favorabilă, incidenţa legii penale de dezincriminare consacrată de art. 4 din Codul penal este deplină şi efectivă atât pentru pedepsele executabile (urmează să se execute sau sunt în curs de executare), cât şi pentru cele pentru care s-a dispus suspendarea executării. Aşa fiind, Curtea constată că, până în prezent, sfera de incidenţă atât a art. 4 din Codul penal, cât şi a art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală a fost determinată doar de apariţia unei legi penale noi după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă. În ceea ce priveşte conceptul de lege, Curtea, prin Decizia nr. 146 din 25 martie 2004, M. Of. nr. 416 din 10 mai 2004, a reţinut că acesta are mai multe înţelesuri în funcţie de distincţia ce operează între criteriul formal sau organic şi cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, conform cărora “Parlamentul este […] unica autoritate legiuitoare a ţării”, cu prevederile art. 76, art. 77 şi art. 78, potrivit cărora legea adoptată de Parlament este supusă promulgării de către Preşedintele României şi intră în vigoare la trei zile după publicarea ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în conţinutul său nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Cel deal doilea criteriu, cel material, are în vedere conţinutul reglementării, respectiv natura relaţiilor sociale reglementate. În plus, Curtea reţine că doar legea adoptată de Parlament în condiţiile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, potrivit căruia “Prin lege organică se reglementează: […] h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”, poate constitui temei al incidenţei art. 4 din Codul penal, cât şi a art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte actele Guvernului, în jurisprudenţa sa în materie, Curtea a reţinut că doar ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, care, sub aspect material, conţin norme de reglementare primară, având o forţă juridică asimilată cu a legii, pot reglementa în domeniul legii organice, deci sunt susceptibile de a constitui o lege penală nouă (a se vedea Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, M. Of. nr. 517 din 8 iulie 2016, paragrafele 62 şi 63, şi Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, M. Of. nr. 181 din 14 martie 2017, paragraful 73). Aşa fiind, din cele de mai sus rezultă că, în sensul dispoziţiilor art. 4 din Codul penal şi art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, prin “lege” se înţelege doar un act al autorităţii legiuitoare, primare (Parlamentul) sau delegate (Guvernul). Problema ridicată în prezenta cauză de către autorii excepţiei este legată de posibilitatea ca un act al Curţii Constituţionale să poată determina incidenţa instituţiei juridice consacrate de prevederile art. 4 din Codul penal, respectiv dezincriminarea, precum şi incidenţa art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv o cauză de înlăturare sau de modificare a pedepsei. Din această perspectivă, Curtea constată că posibilitatea producerii unor efecte specifice dezincriminării unei fapte sau specifice intervenirii unei pedepse mai uşoare decât cea care se execută poate fi generată nu numai de o lege nouă de dezincriminare sau o lege penală mai favorabilă, ci şi de însăşi o decizie a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare. Astfel, dezincriminările intervin atât prin intermediul abrogării/modificării textelor legale preexistente, dar şi prin intermediul deciziei Curţii Constituţionale prin care se admite excepţia de neconstituţionalitate a unei norme de incriminare, cu consecinţa constatării neconstituţionalităţii întregului text de incriminare (a se vedea Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 495 din 6 iulie 2015) sau a unui/unor element/e constitutiv/e din conţinutul normei de incriminare (a se vedea Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016). În acest din urmă caz, se produce o reconfigurare a elementelor constitutive ale unei norme de incriminare printr-o decizie a instanţei de contencios constituţional, sens în care Curtea constată că prin efectele deciziei sale se pot reconfigura anumite infracţiuni. Astfel, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragraful 88, s-a statuat că “analiza existenţei infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 132 din Legea nr. 78/2000 trebuie să se raporteze la dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal astfel cum acestea au fost reconfigurate prin prezenta decizie”. În acest context, referitor la efectele unei decizii a Curţii Constituţionale asupra unor cauze definitiv soluţionate, Curtea reţine că legiuitorul a reglementat în Codul de procedură penală un mecanism procedural prin intermediul căruia persoanele îndreptăţite pot exercita o cale extraordinară de atac pentru remedierea situaţiei lor în procesele penale, în care a fost invocată o excepţie de neconstituţionalitate, admisă de Curtea Constituţională după pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Acest remediu este cel prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, potrivit căruia “Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când:[…] f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate”. Cu privire la instituţia revizuirii întemeiate pe acest motiv, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016, Curtea a reţinut că, distinct de ipoteza cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate (cauze pendinte), în care decizia de admitere produce efecte erga omnes, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării sale este faptul că raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale nu este definitiv consolidat, în privinţa cauzelor care nu se mai află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării deciziei de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, decizia de admitere va produce efecte juridice, doar în condiţii strict limitative. Pornind de la premisa că incidenţa deciziei instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive, Curtea a reţinut însă că declararea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, ci trebuie să profite autorilor acesteia, care au declanşat controlul de constituţionalitate într-o cauză concretă. În aceste condiţii, având în vedere importanţa principiului autorităţii de lucru judecat, Curtea a constatat că, pentru a garanta atât stabilitatea raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei, o decizie de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial al României a deciziei prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării deciziei Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică. Analizând critica de neconstituţionalitate care face obiectul prezentului dosar, Curtea observă că aceasta a fost deja soluţionată, indirect, prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, M. Of. nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, paragrafele 1014-1015. Astfel, Curtea a statuat că raţionamentul dezvoltat în Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 rămâne pe deplin aplicabil în ipoteza exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii atunci când priveşte orice decizie de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate referitoare la norme de procedură penală ori de drept material penal, dar care nu au ca efect dezincriminarea faptei sau micşorarea limitei maxime a pedepsei. Atunci însă când printr-o decizie a Curţii Constituţionale se constată neconstituţionalitatea totală sau parţială a unei norme de incriminare, decizia echivalează, în privinţa efectelor, cu o lege de dezincriminare. Acest fapt a fost deja statuat şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin pronunţarea Deciziei nr. 6 din 28 februarie 2017, M. Of. nr. 284 din 24 aprilie 2017, cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, stabilind că “fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale intră sub incidenţa Deciziei Curţii Constituţionale nr. 603 din 6 octombrie 2015, M. Of. nr. 845 din 13 noiembrie 2015, fiind dezincriminată, indiferent de data îndeplinirii actului ori a participării la luarea deciziei şi indiferent de data raporturilor comerciale”. Curtea a reţinut că decizia Î. C, C. J. a avut în vedere incidenţa efectelor unei decizii a Curţii Constituţionale, cu efect dezincriminator asupra faptei, în cauzele aflate în curs de judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti. însă, având în vedere efectele acestei tipologii de acte jurisdicţionale asupra dreptului substanţial penal, o astfel de decizie a Curţii Constituţionale trebuie să determine consecinţe asupra situaţiei juridice a oricărei persoane care intră sub incidenţa sa, indiferent de stadiul în care se află procesul penal, deci inclusiv în faza executării hotărârii judecătoreşti definitive de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă. Producerea unor atare efecte nu este incompatibilă cu prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor (ex nunc), întrucât producerea consecinţelor pentru trecut nu derivă din aplicarea deciziei Curţii, ci din asimilarea efectelor juridice ale actului de jurisdicţie constituţională cu cele ale unei legi de dezincriminare. Deciziile instanţei constituţionale, prin caracterul lor general obligatoriu, creează cadrul necesar aplicării art. 4 din Codul penal privind dezincriminarea, atât pentru cauzele în curs, cât şi pentru cele definitiv soluţionate, întrucât ele au aptitudinea de a scoate din vigoare o normă de incriminare. Or, în măsura în care art. 4 din Codul penal prevede expres retroactivitatea legii de dezincriminare, toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la faptele dezincriminate încetând prin intrarea în vigoare a legii noi, rezultă că şi decizia Curţii Constituţionale, asimilată ca efecte juridice legii de dezincriminare, trebuie să producă aceleaşi consecinţe, deci să poată constitui temei pentru formularea unei cereri întemeiate pe art. 595 din Codul de procedură penală. În sfârşit, Curtea a considerat că este de neacceptat ca o lege de dezincriminare, care este expresia voinţei şi opţiunii legiuitorului, manifestată în cadrul marjei sale de apreciere, ca rezultat al politicii penale a statului la un moment dat, şi care abrogă o normă care a beneficiat de prezumţia de constituţionalitate, să aibă efecte atât asupra cauzelor pendinte, cât şi asupra celor definitiv judecate, iar o decizie a Curţii Constituţionale, care sancţionează o normă de incriminare, constatând neconstituţionalitatea sa, să nu producă efecte asupra cauzelor definitiv soluţionate, cu consecinţa ca persoanele care cad sub incidenţa acesteia să execute în continuare o pedeapsă, întemeiată pe o normă neconstituţională. Această teză este cu atât mai evidentă cu cât intervenirea unei legi de dezincriminare reprezintă o chestiune de oportunitate, apreciată în exclusivitatea de legiuitor. Or, dacă răspunzând unor motive de oportunitate, legea de dezincriminare îşi extinde efectele şi asupra unor condamnări definitive, cu atât mai mult acesta trebuie să fie efectul unei decizii de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate având ca obiect o normă de incriminare, care lipseşte de validitate juridică norma legală. A admite că declararea neconstituţionalităţii unei norme de incriminare într-o cauză penală nu ar avea niciun efect asupra situaţiei persoanelor condamnate definitiv la închisoare în alte cauze penale înseamnă a admite că aceste persoane trebuie să continue executarea pedepselor aplicate chiar dacă temeiul legal al condamnării lor a dispărut. În acest caz, nu se mai asigură supremaţia Constituţiei şi principiul legalităţii incriminării şi executării pedepsei. Este de neconceput ca, în disonanţă cu art. 23 alin. (12) referitor la stabilirea şi aplicarea pedepsei din Legea fundamentală şi art. 7 Nicio pedeapsă fără lege din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, starea de libertate a unei persoane să depindă de cât de repede sau de încet se judecă un proces pentru fapte săvârşite în acelaşi moment. Este adevărat că, potrivit Constituţiei, numai legea penală poate retroactiva, dar, dacă decizia Curţii Constituţionale vizează o lege penală de incriminare, este inadmisibil ca aceasta să aibă efecte mai restrânse decât cele ale legii de dezincriminare. Astfel, în vreme ce legea este rezultatul unei evaluări a legiuitorului, în acord cu politica penală a statului, decizia Curţii Constituţionale este rezultatul unui control de constituţionalitate în urma căruia norma îşi pierde validitatea constituţională. Sancţiunea aplicată legii, respectiv lipsirea de efecte juridice, produce consecinţe similare abrogării sale, astfel că efectele deciziei Curţii Constituţionale nu pot decât să fie asimilate cu cele ale unei legi de dezincriminare. Aceste argumente sunt valabile şi pentru deciziile Curţii Constituţionale care au ca efect micşorarea limitei maxime a pedepsei prevăzute de lege. Având în vedere particularităţile situaţiilor juridice reglementate de art. 4 din Codul penal şi art. 595 din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea dispun şi cu privire la situaţii juridice definitiv judecate, punându-se, astfel, în discuţie aspecte legate de securitatea raporturilor juridice cu referire la autoritatea de lucru judecat. Aşa fiind, Curtea constată că principiul securităţii raporturilor juridice are o structură complexă şi exprimă, în esenţă, faptul că cetăţenii trebuie protejaţi contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze. Referitor la principiul stabilităţii/securităţii raporturilor juridice, prin Decizia nr. 404 din 10 aprilie 2008, M. Of. nr. 347 din 6 mai 2008, Curtea a reţinut că, deşi nu este în mod expres consacrat de Constituţia României, acest principiu se deduce atât din prevederile art. 1 alin. (3), potrivit cărora România este stat de drept, democratic şi social, cât şi din preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa. Referitor la acelaşi principiu, instanţa de la Strasbourg a reţinut că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice (Hotărârea din 6 iunie 2005 pronunţată în Cauza Androne împotriva României; Hotărârea din 7 octombrie 2009 pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României). Tot astfel, referitor la principiul autorităţii de lucru judecat, fundamental în ordinea juridică naţională şi europeană, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea reţine că atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie strict limitată, derogarea fiind permisă doar dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52). Or normele legale criticate referitoare la aplicarea legii penale de dezincriminare şi la intervenirea unei legi penale noi sunt esenţiale pentru desfăşurarea procesului penal, astfel că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la o normă de incriminare constituie un motiv substanţial şi imperios care să justifice derogarea de la principiul autorităţii de lucru judecat, fiind astfel permisă şi posibilă afectarea principiului securităţii raporturilor juridice. Drept urmare, derogarea menţionată se justifică prin intervenirea unui motiv “substanţial şi imperios”, respectiv decizia de admitere a Curţii Constituţionale privind o normă de incriminare. Aşa fiind, Curtea constată că instituţiile juridice referitoare la legea penală de dezincriminare, precum şi la intervenirea unei legi penale noi există pentru ca nicio persoană să nu fie nevoită să execute o pedeapsă pentru o faptă care nu mai este prevăzută de lege ca infracţiune ori o pedeapsă pentru care legea nouă prevede un prag mai mic decât cel al pedepsei care se execută ori urmează a se executa. Or decizia Curţii Constituţionale prin care este constatată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare face ca, de la data publicării sale, fapta incriminată şi considerată anterior socialmente periculoasă să nu mai existe, adică produce efecte similare unei legi de dezincriminare. împrejurarea că legiuitorul nu intervine pentru a pune de acord dispoziţiile de incriminare constatate neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale nu constituie un argument pentru respingerea cererilor de înlăturare a pedepselor aplicate, întrucât, per a contrario, decizia Curţii Constituţionale de constatare ca neconstituţională a unei norme de incriminare ar fi lipsită de efectele sale general obligatorii, consacrate de art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală. În fine, analizând criticile formulate de autorii excepţiei sub aspectul redat la paragraful 10 din prezenta decizie, Curtea constată că doar o decizie de admitere a unei excepţii de neconstituţionalitate poate avea efecte asupra unei norme de incriminare în vigoare. Deciziile de respingere pronunţate de către Curtea Constituţională nu au această putere, întrucât în aceste situaţii instanţa de control constituţional, fie nu se pronunţă pe fondul excepţiei de neconstituţionalitate (o respinge ca inadmisibilă), fie se pronunţă pe fond, dar găseşte textul în acord cu Legea fundamentală (respinge excepţia ca neîntemeiată). Prin urmare, orice decizie de admitere a Curţii Constituţionale referitoare la o normă de incriminare care are ca efect dezincriminarea totală sau parţială a unei infracţiuni sau care influenţează, în sensul reducerii, limita maximă a pedepsei prevăzute de lege pentru o anumită infracţiune (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, paragraful 1010), intră în sfera de reglementare a art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală şi art. 4 din Codul penal. În concluzie, întrucât efectele deciziei de admitere, pronunţate de Curtea Constituţională, privind o normă de incriminare trebuie să fie imediate, aplicabile atât în cauzele pendinte, cât şi în cele definitiv judecate, şi independent de pasivitatea legiuitorului, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu prevede şi decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare ca un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative, şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 4 din Codul penal, care nu asimilează efectele unei decizii a Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare cu efectele unei legi penale de dezincriminare, afectează dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 23 alin. (12) referitor la stabilirea şi aplicarea pedepsei şi art. 147 alin. (1) şi alin. (4) referitor atât la încetarea efectelor juridice ale normelor de incriminare constatate ca fiind neconstituţionale, cât şi la caracterul general obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, precum şi dispoziţiile art. 7 – Nicio pedeapsă fără lege din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
INTERZICEREA EXERCITĂRII UNOR DREPTURI Pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi se pune în executare prin trimiterea de către judecătorul delegat al instanţei de executare a unei copii de pe dispozitivul hotărârii, în funcţie de drepturile a căror exercitare a fost interzisă, persoanei juridice de drept public sau de drept privat autorizate să supravegheze exercitarea dreptului respectiv.
INTERZICEREA PRIVĂRII DE LIBERTATE PENTRU DATORII Nimeni nu poate fi privat de libertatea sa pentru singurul motiv că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală (Protocolul nr. 4 la C.E.D.H. , recunoscând anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele care figurează deja în C.E.D.H. şi în primul Protocol adiţional la C.E.D.H. Strasbourg, 16.IX.1963).
INTERZICEREA EXPULZĂRII PROPRIILOR CETĂŢENI 1. Nimeni nu poate fi expulzat, printr-o măsură individuală sau colectivă, de pe teritoriul statului al cărui cetăţan este. 2. Nimeni nu poate fi privat de dreptul de a intra pe teritoriul statului al cărui cetăţean este (Protocolul nr. 4 la C.E.D.H. , recunoscând anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele care figurează deja în C.E.D.H. şi în primul Protocol adiţional la C.E.D.H. Strasbourg, 16.IX.1963 , ART. 3 §§1-2).
INTERZICEREA STRĂINULUI DE A SE AFLA PE TERITORIUL ROMÂNIEI Când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, se face menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii ca la data liberării condamnatul să fie predat organului de poliţie, care va proceda la îndepărtarea sa de pe teritoriul României; dacă pedeapsa complementară nu însoţeşte pedeapsa închisorii, comunicarea se face organului de poliţie, imediat ce hotărârea a rămas definitivă; în vederea punerii în executare a pedepsei interzicerii străinului de a se afla pe teritoriul României, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia; dacă persoana faţă de care s-a luat pedeapsa complementară a interzicerii de a se afla pe teritoriul României nu este găsită, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei; un exemplar al procesului-verbal se trimite instanţei de executare. Expulzările colective de străini sunt interzise(Protocolul nr. 4 la C.E.D.H. , recunoscând anumite drepturi şi libertăţi, altele decât cele care figurează deja în C.E.D.H. şi în primul Protocol adiţional la C.E.D.H. Strasbourg, 16.IX.1963, ART. 4 §§1-2).
INTERZICEREA MUNCII FORŢATE Nu constituie muncă forţată: activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele desfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase sau de conştiinţă; munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată;prestaţiile impuse în situaţia creată de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite de lege.
INTRAREA ÎN VIGOARE C. pr. pen. , adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010, a intrat în vigoare la data care va fi stabilită prin legea de punere în aplicare a acestuia.Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 şi ale art. 76 alin. (1) din Constituţia României, republicată. Legea nr. 135/2010 privind C. pr. pen. , M.Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, intră în vigoare la data de 1 februarie 2014 (art. 103). În termen de 12 luni de la data publicării codului în Monitorul Oficial al României, Partea I, Guvernul trebuia să supună Parlamentului spre adoptare proiectul de lege pentru punerea în aplicare a C. pr. pen. .Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. pr. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale a fost M.Of.nr. 515 din 14 august 2013. Legea nr. 255/2013 are ca obiect punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. pr. pen. , prin reglementarea situaţiilor tranzitorii rezultând din intrarea sa în vigoare, precum şi prin punerea de acord a legislaţiei cu dispoziţiile acesteia. În cuprinsul Legii nr. 255/2013, termenii şi expresiile de mai jos au următorul înţeles: Codul de procedură penală – Legea nr. 135/2010 privind C. pr. pen. , M.Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările şi completările aduse prin prezenta lege; Codul de procedură penală din 1968 – Legea nr. 29/1968 privind C. pr. pen. , republicată în M.Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare; legea veche – C. pr. pen. din 1968, precum şi orice dispoziţii cu caracter procesual penal anterioare intrării în vigoare a prezentei legi; legea nouă – C. pr. pen. şi dispoziţiile cu caracter procesual penal, astfel cum au fost modificate prin titlurile II şi III; Codul penal din 1968 – Legea nr. 15/1968 privind Codul penal al României, republicată în M.Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare. La data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2013 s-a abrogat Legea nr. 29/1968 privind C. pr. pen. , republicată în M.Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. III din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea C. pr. pen. şi a unor legi speciale, M.Of. nr. 468 din 1 iulie 2003. Articolul 115 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, M.Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012, se abrogă (ART. 109). Legea nr. 255/2013 transpune dispoziţii cuprinse în directive ale UE, după cum urmează: art. 1, art. 2 alin. (1) – (5), art. 3 alin. (1), (2), (5), (7) şi (9) şi art. 4 din Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare şi traducere în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al UE (JOUE), seria L, nr. 280 din 26 octombrie 2010; art. 3, 4, 6, 7 şi art. 8 alin. (2) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE), seria L, nr. 142 din 1 iunie 2012. Curtea Constituţională (cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal) constată că noul cod penal va urma să intre în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia, cu excepţia dispoziţiilor alin. (2) şi (3), care au intrat în vigoare la 4 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin dispoziţiile legale criticate s-a abrogat Legea nr. 301/2004 – Codul penal, M.Of. nr. 575 din 29 iunie 2004, cu modificările ulterioare, care, la rândul său, a abrogat tacit Codul penal din anul 1968. Autorii excepţiei solicită Curţii să se pronunţe asupra unei interpretări a textului contestat în sensul că dispoziţiile Codului penal din anul 1968 au fost şi rămân abrogate, iar în lipsa altora noi, incriminarea şi angajarea răspunderii penale nu mai pot opera. O asemenea argumentare depăşeşte limitele competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, în conformitate cu art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, asigură controlul constituţionalităţii legilor care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei şi nicidecum nu se pronunţă asupra modului de interpretare şi aplicare a textelor contestate ori asupra incidenţei acestora într-o cauză ori alta. De altfel, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, numai I. C. C. J., alături de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege sunt abilitate să înfăptuiască actul de justiţie. Pe cale de consecinţă, prin Decizia nr. 94 din 27 ianuarie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14, art. 15, art. 16, art. 911 – 913, art. 228 şi art. 262 C.pr.pen., a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, a dispoziţiilor Legii nr. 503/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi ale Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi a dispoziţiilor art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal , M.Of. nr. 158 din 4 martie 2011 Curtea Constituţională respinge ca inadmisibilă excepţia.
INTRODUCEREA ÎN PROCESUL PENAL A PĂRŢII RESPONSABILE CIVILMENTE
poate avea loc, la cererea părţii îndreptăţite potrivit legii civile, în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1). Curtea Constituţională constată , prin Dec. nr. 257/2017 , că sintagma “în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)” din cuprinsul art. 21 alin. (1) este neconstituţională. Atunci când exercită acţiunea civilă, procurorul este obligat să ceară introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente. Partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă de judecată, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei. Partea responsabilă civilmente are, în ceea ce priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat. Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală poate avea, în afară de urmarea cu caracter penal, şi consecinţe de ordin extrapenal – civil, administrativ, disciplinar – aşa încât, alături de conflictul de drept penal (raportul juridic penal), se poate ivi şi un conflict de drept extrapenal (un raport juridic extrapenal). Când acest raport extrapenal are caracter civil, el poate fi adus în faţa organelor judiciare în vederea obţinerii unei reparaţii pentru vătămarea suferită, mijlocul juridic care serveşte la aducerea raportului de conflict civil în faţa organelor judiciare fiind acţiunea în justiţie având denumirea de “acţiune civilă”. Curtea reţine că, din punct de vedere substanţial, obiectul acţiunii civile îl formează exercitarea dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, iar, sub aspect procesual, acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale [art. 19 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Curtea reţine, totodată, că exerciţiul acţiunii civile în cadrul procesului penal constituie un beneficiu procesual acordat victimei infracţiunii, de a valorifica toate elementele strânse de procuror în acuzare, precum şi întreg cadrul procesual al procesului penal, pentru a-şi satisface interesele de ordin civil – morale sau patrimoniale – afectate de comiterea infracţiunii. Acţiunea civilă alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal constituie latura civilă a acestui proces şi are ca temei fapta ilicită, întrucât temeiul acţiunii penale este un fapt ilicit, iar acest temei limitează şi temeiul acţiunii civile. Curtea observă că, în actuala reglementare procesual penală, regimul juridic al acţiunii civile este delimitat de capitolul II “Acţiunea civilă” din titlul II al Părţii generale a Codului de procedură penală (art. 19-28), capitolele V “Partea civilă şi drepturile acesteia” (art. 84, art. 85) şi VI “Partea responsabilă civilmente şi drepturile acesteia” (art. 86, art. 87) din titlul III al Părţii generale a Codului de procedură penală, dispoziţii completate de reguli procedurale înscrise în secţiunea a 3- a “Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente”, capitolul II din titlul IV al Părţii generale a Codului de procedură penală (art. 111-113), art. 308 referitor la procedura audierii anticipate, titlul II “Camera preliminară” din Partea specială a Codului de procedură penală (art. 342-348), art. 353 referitor la citare, art. 365 – “Participarea celorlalte părţi la judecată şi drepturile acestora”, art. 374 privind aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri, art. 378 – “Audierea inculpatului”, art. 380 – “Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente”, art. 407 privind comunicarea hotărârii, art. 409 referitor la persoanele care pot face apel, art. 436 privind declararea recursului în casaţie şi art. 486 privind soluţionarea acţiunii civile în cazul încheierii unui acord de recunoaştere. Pentru ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în procesul penal se cer a fi îndeplinite câteva condiţii, respectiv să existe o faptă ilicită de natură să producă prejudicii materiale sau morale, prejudiciul să fie cert, atât sub aspectul existenţei, cât şi sub aspectul întinderii sale şi să nu fi fost reparat, între infracţiunea comisă şi prejudiciu să existe o legătură de cauzalitate, să existe o manifestare de voinţă în sensul constituirii de parte civilă în procesul penal. Având în vedere ultima condiţie enunţată, Curtea reţine că, în procesul penal, acţiunea civilă se declanşează prin constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate, în condiţiile art. 20 din Codul de procedură penală, cererea de constituire fiind necesar a fi formulată în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază. În cazul nerespectării vreuneia dintre condiţiile menţionate, persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului penal, aceştia având însă posibilitatea de a introduce acţiunea la instanţa civilă. Curtea reţine, de asemenea, că acţiunea civilă poate fi exercitată de către persoana vătămată sau, după caz, de reprezentantul său legal (când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau aceasta îi este restrânsă) ori succesorii acesteia. În mod excepţional, acţiunea civilă poate fi exercitată şi de către procuror, pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, exerciţiul acţiunii de către procuror fiind subsidiar, condiţionat de pasivitatea reprezentantului legal al persoanei vătămate ori de inexistenţa acestuia. Aşadar, Curtea reţine că, de principiu, persoana vătămată este liberă să decidă dacă declanşează acţiunea civilă separat de procesul penal, după cum tot ea este cea care poate să dispună de acest instrument juridic în cursul procesului penal, acţiunea civilă alăturată acţiunii penale fiind guvernată de principiul disponibilităţii. Principiul disponibilităţii este caracteristic procesului civil, iar, în lumina lui, persoana vătămată poate determina nu numai existenţa acţiunii civile în cadrul procesului penal – prin declanşarea procedurii judiciare prin formularea cererii de constituire de parte civilă -, ci şi conţinutul acestei acţiuni prin stabilirea cadrului procesual în privinţa părţilor şi obiectului, precum şi din perspectiva apărărilor formulate. Legea procesual penală în vigoare preia dispoziţii specifice procedurii civile, art. 20 alin. (2) reglementând condiţiile în care persoana vătămată se poate constitui parte civilă, prin indicarea naturii pretenţiilor (caracterul moral sau material al prejudiciului şi opţiunea reparării lui în natură sau prin echivalent bănesc), a întinderii pretenţiilor (evaluarea în concret a pagubei), a motivelor pe care se întemeiază cererea (situaţia de fapt) şi a probelor care pot fi, pe de o parte, cele administrate în cursul urmăririi penale şi care nu au fost excluse în camera preliminară şi, pe de altă parte, probe noi, pe care partea civilă le propune spre administrare, iar instanţa le va pune în discuţia participanţilor, în condiţiile art. 374 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală. În aceste condiţii, Curtea constată că persoana vătămată hotărăşte cu privire la cadrul procesual de realizare a pretenţiilor sale, fie sesizând instanţa civilă, fie alăturând acţiunea civilă acţiunii penale, în această din urmă ipoteză tot ea fiind în măsură să aleagă momentul exercitării dreptului de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare, cu respectarea însă a termenului limită prevăzut de art. 20 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură penală, respectiv “până la începerea cercetării judecătoreşti”. Codul de procedură penală din 1968 făcea referire la momentul “citirii actului de sesizare”, până la care se putea face constituirea de parte civilă, potrivit legii procesual penale în vigoare, însă începerea cercetării judecătoreşti nu mai este determinată de citirea actului de sesizare, în prezent “începerea cercetării judecătoreşti” fiind legată de momentul administrării efective a probelor în faţa instanţei de fond. Aşadar, Curtea constată că, de lege lata, constituirea de parte civilă poate avea loc “până la începerea cercetării judecătoreşti”. Nici procurorul şi nici instanţa nu pot limita disponibilitatea acţiunii civile, după cum niciunul dintre aceste organe judiciare nu se poate subroga în drepturile persoanei vătămate. Organele judiciare anterior menţionate au însă, potrivit art. 20 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală, obligaţia să informeze persoana vătămată că se poate constitui parte civilă în procesul penal, în condiţiile art. 111 din Codul de procedură penală – la începutul primei audieri, când persoanei vătămate i se aduc la cunoştinţă drepturile şi obligaţiile sale, ale art. 353 din Codul de procedură penală – prin citarea persoanei vătămate pentru primul termen de judecată, cu menţiunea că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti şi ale art. 374 alin. (3) din Codul de procedură penală – care dispune că, la primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti. Curtea observă că această obligaţie are în continuare o justificare din perspectiva rolului activ pe care trebuie să îl aibă organele judiciare, chiar dacă actuala lege procesual penală, nereglementând acest principiu, a atribuit judecătorului un rol pasiv mai accentuat, similar celui din sistemele adversiale, procurorul păstrând în continuare rol activ în procesul penal. Curtea reţine că formularea cererii de constituire ca parte civilă declanşează acţiunea civilă, în acelaşi timp luând naştere şi contraacţiunea (de apărare) a celui sau celor împotriva cărora este îndreptată acţiunea civilă, subiect pasiv al acţiunii civile putând fi inculpatul sau partea responsabilă civilmente. Cât priveşte partea responsabilă civilmente, potrivit art. 86 din Codul de procedură penală, “persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente”, calitatea de parte responsabilă civilmente fiind stabilită în condiţiile art. 1.372-1.374 din Codul civil, pentru atragerea răspunderii civile a persoanei care şi-a asumat responsabilitatea unei activităţi fiind necesară şi stabilirea existenţei unei vinovăţii. “Introducerea” în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc, în condiţiile art. 21 din Codul de procedură penală “la cererea părţii îndreptăţite potrivit legii civile”, în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1) din aceiaşi cod, aşadar “până la începerea cercetării judecătoreşti”. De asemenea, potrivit legii procesual penale în vigoare, atunci când exercită acţiunea civilă, procurorul este obligat să ceară introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente, în condiţiile alin. (1) ale art. 21, cu respectarea termenului menţionat anterior. Totodată, “persoana” responsabilă civilmente, expusă unei acţiuni civile separate, are interesul de a “interveni”, în calitate de parte responsabilă civilmente, în procesul penal în care se judecă acţiunea civilă şi în care se va pronunţa o hotărâre judecătorească, hotărâre care, potrivit art. 28 alin. (1) din Codul de procedură penală, va avea autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, aşa încât Curtea reţine că, în temeiul art. 21 alin. (3) din Codul de procedură penală, partea responsabilă civilmente poate interveni în procesul penal până la terminarea cercetării judecătoreşti la prima instanţă de judecată, luând procedura din stadiul în care se află în momentul intervenţiei. Curtea observă că intervenţia părţii responsabile civilmente în latura civilă a procesului penal evocă într-o oarecare măsură intervenţia voluntară accesorie reglementată în art. 61 alin. (3) şi art. 63 din Codul de procedură civilă, cu precizarea că partea responsabilă civilmente nu intervine doar ca să sprijine apărarea inculpatului, ci pentru a formula propriile apărări în soluţionarea acţiunii civile alăturate celei penale aflate pe rol. Aşadar, Curtea constată că, prin introducerea sa în cauză sau datorită intervenţiei sale în proces, “persoana” responsabilă civilmente devine “parte” în acţiunea civilă din cadrul procesului penal şi, în această calitate, dobândeşte, implicit, drepturile procesuale inerente contraacţiunii pe care o are inculpatul cu privire la acţiunea civilă din cadrul procesului penal, aşadar ea poate invoca orice probe existente în dosarul cauzei penale sau poate propune administrarea de probe noi care ar demonstra că pretenţiile părţii civile sunt neîntemeiate. De altfel, Curtea observă că legiuitorul a reglementat, expres, faptul că partea responsabilă civilmente are, în ceea ce priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat [art. 21 alin. (4) din Codul de procedură penală]. Cu toate acestea, Curtea reţine că, pe lângă condiţiile impuse “persoanei” responsabile civilmente pentru a putea interveni în procesul penal şi pentru a dobândi, în acest fel, calitatea de “parte” în proces – şi care sunt: capacitatea procesuală de exerciţiu şi de folosinţă, calitatea procesuală, afirmarea unui interes în faţa organelor judiciare, legătura de conexitate între cererea principală şi cea de participare a părţii responsabile civilmente la activitatea judiciară – trebuie să existe şi un proces civil pendinte, aşadar trebuie să fi fost declanşată acţiunea civilă în procesul penal, iar aceasta depinde, astfel cum s-a arătat în precedent, de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate, care poate fi exprimată în orice fază a procesului penal, “până la începerea cercetării judecătoreşti” în cauză. În completarea celor reţinute în §§ anterioare, Curtea observă că, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă “fără participarea procurorului şi a inculpatului”, sunt neconstituţionale, întrucât nu permit participarea procurorului, a inculpatului, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente în procedura desfăşurată în camera de consiliu, în faţa judecătorului de cameră preliminară, soluţia şi considerentele reţinute, aplicându-se mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte procedura contestaţiei împotriva soluţiei pronunţate de judecătorul de cameră preliminară. Curtea a statuat cu privire la o nouă fază procesuală, corespunzătoare funcţiei de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată – faza camerei preliminare – distinctă de toate celelalte faze procesuale, inclusiv de faza de judecată, astfel încât s-a reţinut o nouă structură a procesului penal. Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. De asemenea, Curtea a reţinut că probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, în condiţiile în care, în concepţia iniţiatorului, proiectul Codului de procedură penală “instituie competenţa judecătorului de cameră preliminară în verificarea conformităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanţiile de echitate a procedurii. Sub acest aspect, legalitatea administrării probelor este strâns şi exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal. (…) Aşadar, prin conţinutul dispoziţiilor care reglementează camera preliminară, prin soluţiile care pot fi dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabileşte dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond.” Având în vedere aceste aspecte şi faptul că probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, Curtea a constatat că procedura desfăşurată în camera preliminară este deosebit de importantă, având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Cu privire la partea civilă şi partea responsabilă civilmente, reţinând, în aceeaşi Dec. , că acestea sunt excluse ab initio din procedura de cameră preliminară, instanţa constituţională a apreciat că – din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil – norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal – inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente – a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei. Curtea a observat că, potrivit art. 32 din Codul de procedură penală, pe lângă inculpat, partea civilă şi partea responsabilă civilmente sunt părţi în procesul penal. În ceea ce priveşte partea civilă, Curtea a reţinut că, potrivit art. 84 din Codul de procedură penală, persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal şi se numeşte parte civilă. În context au fost reiterate considerentele Dec. i nr. 482 din 9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.200 din 15 decembrie 2004, potrivit cărora, “în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumulează două calităţi procesuale – calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste două părţi ale procesului penal se află însă într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoană lezată în drepturile sale prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifică existenţa «interesului legitim», la care se referă art. 21 din Constituţie.” De asemenea, în ceea ce priveşte partea responsabilă civilmente, Curtea a făcut referire la dispoziţiile art. 86 din Codul de procedură penală, reţinând că partea responsabilă civilmente împreună cu inculpatul formează un grup procesual obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Astfel, Curtea a subliniat că partea responsabilă civilmente are interesul înlăturării condiţiilor care ar atrage răspunderea sa civilă. Mai mult, Curtea a reţinut că, potrivit art. 85 alin. (1) şi art. 87 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât partea civilă, cât şi partea responsabilă civilmente se bucură de drepturile prevăzute la art. 81 din acelaşi cod, dintre care s-a reţinut dreptul acestora de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul, în condiţiile legii. Din această perspectivă, Curtea a apreciat că părţii civile şi părţii responsabile civilmente nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului. Curtea a reţinut, totodată, că partea civilă, partea civilmente responsabilă şi inculpatul au aceeaşi calitate, de “părţi” şi, prin urmare, se află în aceeaşi situaţie. 25. Statuând că prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv şi în ceea ce priveşte procedura camerei preliminare, Curtea a apreciat că, din perspectiva principiului contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, atât părţii civile, cât şi părţii civilmente responsabile trebuie să li se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului, aşa încât, odată citate, partea civilă şi partea responsabilă civilmente iau cunoştinţă despre desfăşurarea procedurii în faţa judecătorului de cameră preliminară şi au dreptul să consulte toate documentele existente în dosarul cauzei, inclusiv rechizitoriul, fiindu-le asigurate, în acest fel, toate drepturile şi garanţiile procesuale pe care dreptul la un proces echitabil le presupune în faza procesuală analizată. Din perspectiva dreptului la o procedură orală, Curtea a observat că numai în cadrul unor dezbateri desfăşurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părţi, aşa încât dreptul la o procedură orală conţine şi dreptul inculpatului, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a fi prezente în faţa instanţei, în camera preliminară, acest principiu asigurând contactul nemijlocit între judecător şi părţi, făcând ca expunerea susţinerilor formulate de părţi să respecte o anumită ordine şi facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor. . În acelaşi fel, prin Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 831 din 6 noiembrie 2015, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală potrivit căreia numai “procurorul şi inculpatul” pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală este neconstituţională. În motivarea soluţiei sale, Curtea a reiterat considerente reţinute în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014 şi, făcând referire la dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a statuat că restrângerea sferei titularilor contestaţiei în camera preliminară doar la procuror şi inculpat determină încălcarea dreptului de acces la justiţie – consacrat de normele constituţionale şi convenţionale precitate – al părţii civile şi părţii responsabile civilmente, având în vedere faptul că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului. Curtea a reţinut că partea civilă, precum şi partea responsabilă civilmente trebuie să aibă posibilitatea, ca şi inculpatul şi procurorul, de a contesta cele statuate de către judecătorul de cameră preliminară prin încheierea pronunţată în condiţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală referitor la modul de soluţionare a cererilor şi excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor de restituire a cauzei la parchet – în caz de constatare a unor neregularităţi ale actului de sesizare; excluderea totală a probelor administrate în cursul urmăririi penale; neremedierea, în termen, de către parchet a neregularităţilor actului de sesizare – ori cu privire la cazurile în care judecătorul a exclus una sau mai multe probe administrate sau a constatat nulitatea actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în condiţiile în care probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei. Aşadar, prin deciziile nr. 641 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 631 din 8 octombrie 2015, Curtea a statuat că judecătorul de cameră preliminară este suveran asupra stabilirii legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire, fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente, actele pe care acesta le îndeplineşte având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului. Odată începută judecata, judecătorul fondului nu mai poate aprecia asupra probelor excluse în camera preliminară, dar nici asupra legalităţii administrării probelor ce au rămas câştigate procesului. Totodată, prin aceleaşi decizii, Curtea a statuat cu privire la participarea obligatorie, cu drepturi depline, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente în procedura desfăşurată în camera de consiliu, în faţa judecătorului de cameră preliminară, atât în fond, cât şi în etapa de control judiciar a contestaţiei. Plecând de la aceste premise şi având în vedere criticile formulate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate din prezenta cauză – potrivit cărora partea responsabilă civilmente “introdusă” în cauză după finalizarea camerei preliminare se află în imposibilitatea de a formula cereri şi excepţii cu privire la competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi efectuarea actelor de către organele de urmărire penală -, Curtea reţine că, după rămânerea definitivă a soluţiei dispuse de judecătorul de cameră preliminară, nu mai există niciun temei legal în baza căruia partea responsabilă civilmente, care nu a fost prezentă în camera preliminară, să poată formula cereri ori excepţii referitoare la aspecte deja analizate în această fază procesuală, în special cu privire la legalitatea mijloacelor de probă care servesc la stabilirea existenţei, respectiv a întinderii prejudiciului (rapoarte de expertiză sau constatare). Or, astfel cum a statuat Curtea, rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului, aspect de care depinde, în mod esenţial, şi soluţionarea laturii civile a procesului penal. Aşa încât Curtea constată că, în condiţiile în care constituirea ca parte civilă a persoanei vătămate se poate face în orice fază procesuală “până la începerea cercetării judecătoreşti” – introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente, ca şi posibilitatea părţii responsabile civilmente de a interveni în procesul penal, fiind corelate cu declaraţia de constituire de parte civilă în procesul penal – exercitarea efectivă de către partea responsabilă civilmente a drepturilor procesuale – recunoscute de lege şi statuate în jurisprudenţa instanţei de control constituţional – în faza camerei preliminare, aşadar, liberul acces al acestei părţi, depinde exclusiv de manifestarea de voinţă a persoanei vătămate. Or, Curtea constată că persoana vătămată, constituită ca parte civilă în procesul penal, are interese contrare părţii responsabile civilmente, aşa încât există posibilitatea ca aceasta să îşi exercite dreptul de a reclama reparaţii prin mijlocirea organelor judiciare în mod abuziv, cu scopul de a limita/exclude accesul părţii responsabile civilmente în faza camerei preliminare care, astfel cum s-a arătat în precedent, are o importanţă deosebită asupra fazelor de judecată ulterioare prin prisma obiectului ei. În aceste condiţii, reţinând cele menţionate în §§ anterioare, în special considerentele deciziilor anterior citate potrivit cărora părţii responsabile civilmente trebuie să i se recunoască participarea cu drepturi procesuale depline în procedura camerei preliminare, Curtea constată că posibilitatea persoanei vătămate, care s-a constituit parte civilă, de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente “până la începerea cercetării judecătoreşti”, în orice fază procesuală, inclusiv după închiderea procedurii de cameră preliminară, este de natură a aduce atingere dreptului de acces liber la justiţie al părţii responsabile civilmente, consacrat de art. 21 din Legea fundamentală. Potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, “orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime”, alin. (2) al aceluiaşi articol stabilind că “nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept”. Conform jurisprudenţei instanţei de control constituţional, în reglementarea exercitării acestui drept fundamental, legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiţii de formă, ţinând de natura şi de exigenţele administrării justiţiei, fără însă ca aceste condiţionări să aducă atingere substanţei dreptului sau să îl lipsească de efectivitate. Or, condiţionarea dreptului de acces liber la justiţie al părţii responsabile civilmente de introducerea acesteia în procesul penal în termenul reglementat de art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv “până la începerea cercetării judecătoreşti”, are drept consecinţă lipsirea de efectivitate a dreptului acestei părţi. Cu alte cuvinte, protecţia oferită dreptului de acces la justiţie al persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă şi care poate solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente “până la începerea cercetării judecătoreşti” determină limitarea dreptului de acces liber la justiţie al părţii responsabile civilmente, în aceste condiţii fiind necesar ca legiuitorul să facă apel la mijloace adecvate pentru ca această limitare să fie proporţională cu scopul urmărit, întrucât absolutizarea unuia dintre cele două drepturi – în condiţiile în care sfera de manifestare a acestora este concomitentă – ar putea duce la afectarea substanţei celuilalt drept. Totodată, cât priveşte dreptul la apărare, invocat de către autoarea excepţiei, Curtea reţine că acesta este de natură constituţională, fiind consacrat în art. 24 din Legea fundamentală care prevede că “dreptul la apărare este garantat” şi că “în tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”. Dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător. De asemenea, Curtea observă că art. 10 din Codul de procedură penală reglementează dreptul la apărare ca principiu al procedurilor penale şi al procesului penal în ansamblul său, în concordanţă cu prevederile constituţionale ce consacră acest drept, stabilind atât drepturi procesuale ale părţilor şi subiecţilor procesuali principali [art. 10 alin. (2) şi (3)], cât şi garanţii procesuale ale acestora [art. 10 alin. (4) şi (5)]. În aceste condiţii, Curtea constată că manifestarea de voinţă a persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente “până la începerea cercetării judecătoreşti”, în orice fază procesuală, inclusiv după închiderea procedurii de cameră preliminară, asigură respectarea dreptului la apărare a acestei părţi, însă este de natură a aduce atingere dreptului fundamental la apărare al părţii responsabile civilmente. Normele procesual penale ale art. 21 alin. (1), reglementând posibilitatea persoanei vătămate care s-a constituit parte civilă de a solicita introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente “până la începerea cercetării judecătoreşti”, nu sunt în măsură să menţină echilibrul între drepturi fundamentale aflate în concurs. De altfel, Curtea a reţinut în paragraful 15 al Dec. i nr. 741 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 127 din 17 februarie 2017, că “dreptul procesual român aparţine categoriei de sisteme de drept protective pentru persoana vătămată prin săvârşirea unei infracţiuni, care permite exercitarea acţiunii civile în procesul penal, singura condiţie ce se cere a fi îndeplinită, în acest sens, fiind cea a manifestării voinţei persoanei vătămate în termenul şi în forma prevăzute de dispoziţiile Codului de procedură penală.” Curtea reaminteşte că acţiunea civilă în procesul penal este guvernată de principiul disponibilităţii, care este de sorginte civilă, fiind reglementat de norme imperative, de ordine privată, asigurând protejarea intereselor particulare ale părţilor. Cu alte cuvinte, dreptul de dispoziţie al persoanei vătămate, cât priveşte acţiunea civilă în procesul penal, este reglementat prin norme imperative, însă de ordine privată, regulile care dau conţinut principiului disponibilităţii în această materie asigurând, în principal, protejarea intereselor private ale persoanei vătămate. În aceste condiţii, Curtea constată că este necesar ca, prin normele procesual penale în materie, să se asigure dreptul părţii responsabile civilmente de a formula cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, în procedura camerei preliminare, tocmai în vederea realizării unui echilibru între drepturi fundamentale relative aflate în concurs, şi anume, dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare ale persoanei vătămate ce se constituie parte civilă, pe de o parte, şi dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare ale părţii responsabile civilmente, pe de altă parte. În mod similar, cele constatate anterior de Curte sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ipoteza în care procurorul exercită acţiunea civilă, în condiţiile art. 20 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, şi este obligat, potrivit art. 21 alin. (2) din Codul de procedură penală, să ceară introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente, în condiţiile alin. (1) al aceluiaşi articol. Prin Decizia nr. 84 din 23 februarie 2016, M. Of. nr. 371 din 13 mai 2016, a mai examinat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 din Codul de procedură penală respingând-o ca neîntemeiată. Curtea reţine însă că soluţia legislativă criticată, respectiv a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală ar fi fost justificată în vechea reglementare procesual penală, în condiţiile în care, în procesul penal, nu era reglementată faza camerei preliminare, iar verificarea competenţei şi a legalităţi sesizării instanţei, verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală se realizau în faza a doua a procesului penal – faza judecăţii. Or, Curtea constată că soluţia legislativă criticată în prezenta cauză nu are nicio fundamentare în cadrul normativ procesual penal în vigoare, în care a fost introdusă procedura camerei preliminare, şi, având în vedere, în mod special, modul în care această nouă fază a procesului penal a fost configurată prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 641 din 11 noiembrie 2014 şi nr. 631 din 8 octombrie 2015, în care a fost subliniată importanţa acestei noi faze în procesul penal şi faptul că părţii responsabile civilmente trebuie să i se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului, din perspectiva faptului că aceasta împreună cu inculpatul formează un grup procesual obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune, în acelaşi timp acestei părţi nefiindu-i străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului penal de care depinde şi soluţionarea laturii civile a acestuia.
INVESTIGATORILOR SUB ACOPERIRE v. Utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor
INVIOLABILITATEA DOMICILIULUI Domiciliul şi reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia. De la aceste prevederi constituţionale se poate deroga prin lege pentru următoarele situaţii: executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti; înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane; apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice; prevenirea răspândirii unei epidemii. Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege. Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante.
Î
ÎNAINTAREA DOSARULUI PRIVIND PE INCULPAT De îndată ce urmărirea penală este terminată, organul de cercetare înaintează dosarul procurorului, însoţit de un referat; referatul trebuie să cuprindă şi date suplimentare privitoare la mijloacele materiale de probă şi măsurile luate cu privire la ele în cursul cercetării penale, precum şi locul unde acestea se află; când urmărirea penală priveşte mai multe fapte sau mai mulţi inculpaţi, referatul trebuie să cuprindă menţiunile cu privire la toate faptele şi la toţi inculpaţii şi, dacă este cazul, trebuie să se arate pentru care fapte ori făptuitori se propune clasarea sau renunţarea la urmărire. v. şi Actele organelor de urmărire penală , Restituirea cauzei sau trimiterea la alt organ de urmărire penală , Verificarea lucrărilor urmăririi penale
ÎNCEPEREA URMĂRIRII PENALE Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârşită ori a cărei săvârşire se pregăteşte, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut.Începerea urmăririi penale şi respectiv continuarea efectuării urmăririi penale se dispun prin ordonanţă care cuprinde, după caz, menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) lit. a)-c) şi g), anume denumirea parchetului şi data emiterii;numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte;fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului; respective, semnătura celui care a întocmit-o.Atunci când există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală şi nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de suspect. Măsura dispusă de organul de cercetare penală se supune, în termen de 3 zile, confirmării procurorului care supraveghează urmărirea penală, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte acestuia şi dosarul cauzei.Faţă de persoanele pentru care urmărirea penală este condiţionată de obţinerea unei autorizaţii prealabile sau de îndeplinirea unei alte condiţii prealabile, efectuarea urmăririi penale se poate dispune numai după obţinerea autorizaţiei ori după îndeplinirea condiţiei. Art. 305, alin. (1) , alin. (2) și alin. (3) a fost modificat prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 .
ÎNCETAREA DE DREPT A MĂSURILOR PREVENTIVE Măsurile preventive încetează de drept:la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare ori, în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii în primă instanţă, la împlinirea duratei maxime prevăzute de lege;în cazurile în care procurorul dispune o soluţie de netrimitere în judecată ori instanţa de judecată pronunţă o hotărâre de achitare, de încetare a procesului penal, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei ori o pedeapsă cu amendă, care nu însoţeşte pedeapsa închisorii, chiar nedefinitivă;la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea inculpatului;în alte cazuri anume prevăzute de lege.Arestarea preventivă şi arestul la domiciliu încetează de drept şi în următoarele situaţii:la pronunţarea în primă instanţă a unei hotărâri de condamnare cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau la o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii, arestului la domiciliu şi arestării preventive ori, după caz, a unei hotărâri prin care s-a aplicat o măsură educativă neprivativă de libertate;în apel, dacă durata măsurii a atins durata pedepsei pronunţate în hotărârea de condamnare.Organul judiciar care a dispus această măsură sau, după caz, procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza constată, prin ordonanţă sau încheiere, din oficiu, la cerere sau la sesizarea administraţiei locului de deţinere, încetarea de drept a măsurii preventive, dispunând, în cazul celui reţinut sau arestat preventiv, punerea de îndată în libertate, dacă nu este reţinut ori arestat în altă cauză.Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată se pronunţă, prin încheiere motivată, asupra încetării de drept a măsurii preventive chiar şi în lipsa inculpatului. Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.Persoanei faţă de care s-a dispus măsura preventivă, precum şi tuturor instituţiilor cu atribuţii în executarea măsurii li se comunică de îndată câte o copie de pe ordonanţa sau încheierea prin care organul judiciar constată încetarea de drept a măsurii preventive. Art. 241, alin. (1), lit. a). , lit. b) și alin. (11). a fost modificat prin Ordonanța de urgență 18/2016 )
ÎNCETAREA SAU MODIFICAREA EFECTELOR Dec. I v. Recursul în interesul legii
ÎNCHEIERI v. Hotărârea
ÎNCHIDEREA UNOR PUNCTE DE LUCRU ALE PERSOANEI JURIDICE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
ÎNCUNOŞTINŢAREA DESPRE ARESTAREA PREVENTIVĂ ŞI LOCUL DE DEŢINERE A INCULPATULUI ARESTAT PREVENTIV Persoanei faţă de care s-a dispus măsura arestării preventive i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, dreptul prevăzut la art. 210 alin. (1) şi (2), precum şi dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă, dreptul de a contesta măsura şi dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea arestării cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal. Imediat după luarea măsurii arestării preventive, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă sau de la instanţa ierarhic superioară, care a dispus măsura, încunoştinţează despre aceasta un membru al familiei inculpatului ori o altă persoană desemnată de acesta. Efectuarea încunoştinţării se consemnează într-un proces-verbal.Îndată după introducerea sa într-un loc de deţinere, inculpatul are dreptul de a încunoştinţa personal sau de a solicita administraţiei locului respectiv să încunoştinţeze persoanele prevăzute de lege despre locul unde este deţinut. Acest lucru se aplică în mod corespunzător şi în cazul schimbării ulterioare a locului de deţinere, imediat după producerea schimbării. Administraţia locului de deţinere are obligaţia de a aduce la cunoştinţa inculpatului arestat preventiv dispoziţiile de mai sus, precum şi de a consemna într-un proces-verbal modul în care s-a realizat încunoştinţarea.Inculpatului arestat preventiv nu i se poate refuza exercitarea dreptului de a face personal încunoştinţarea decât pentru motive temeinice, care se consemnează în procesul-verbal întocmit . Forma anterioară a art. 228, alin. (1) a fost abrogat prin Ordonanța de urgență 18/2016
ÎNCUNOŞTINŢAREA DESPRE REŢINERE Imediat după reţinere, persoana reţinută are dreptul de a încunoştinţa personal sau de a solicita organului judiciar care a dispus măsura să încunoştinţeze un membru al familiei sale ori o altă persoană desemnată de aceasta despre luarea măsurii reţinerii şi despre locul unde este reţinută; dacă persoana reţinută nu este cetăţean român, aceasta are şi dreptul de a încunoştinţa sau de a solicita încunoştinţarea misiunii diplomatice ori oficiului consular al statului al cărui cetăţean este sau, după caz, a unei organizaţii internaţionale umanitare, dacă nu doreşte să beneficieze de asistenţa autorităţilor din ţara sa de origine, ori a reprezentanţei organizaţiei internaţionale competente, dacă este refugiat sau, din orice alt motiv, se află sub protecţia unei astfel de organizaţii. Inspectoratul General pentru Imigrări este informat în toate situaţiile cu privire la dispunerea măsurii preventive faţă de această categorie de persoane; persoanei reţinute nu i se poate refuza exercitarea dreptului de a face personal încunoştinţarea decât pentru motive temeinice, care vor fi consemnate în procesul-verbal; în mod excepţional, pentru motive temeinice, încunoştinţarea poate fi întârziată cel mult 4 ore.
ÎNDREPTAREA ERORILOR MATERIALE Erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă de însuşi organul de urmărire penală, de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de cameră preliminară ori de instanţa care a întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu; în vederea îndreptării erorii, părţile pot fi chemate spre a da lămuriri; despre îndreptarea efectuată organul judiciar întocmeşte, după caz, un proces-verbal sau o încheiere, făcându-se menţiune şi la sfârşitul actului corectat.
ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI Potrivit Constituţiei, Justiţia se înfăptuieşte în numele legii. Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi. Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.
ÎNLĂTURAREA SAU MODIFICAREA PEDEPSEI v. Amnistia şi graţierea, Contestaţia la executare, Contestaţia privind executarea dispoziţiilor civile, Contestaţia privitoare la amenzile judiciare, Intervenirea unei legi penale noi
ÎNLĂTURAREA UNOR OMISIUNI VĂDITE
ÎNLOCUIREA EXPERTULUI are loc dacă refuză sau, în mod nejustificat, nu finalizează raportul de expertiză până la termenul fixat; î. e. se dispune prin ordonanţă de către organul de urmărire penală sau prin încheiere de către instanţă, după citarea expertului, şi se comunică asociaţiei sau corpului profesional de care aparţine acesta; expertul este, de asemenea, înlocuit când este admisă declaraţia sa de abţinere sau cererea de recuzare ori în cazul în care se află în imposibilitate obiectivă de a efectua sau finaliza expertiza; expertul înlocuit trebuie, sub sancţiunea amenzii judiciare, să pună de îndată la dispoziţia organului judiciar toate actele sau obiectele încredinţate, precum şi observaţiile cu privire la activităţile desfăşurate până la momentul înlocuirii sale. v. Abateri judiciare
ÎNLOCUIREA MĂSURILOR EDUCATIVE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
ÎNLOCUIREA PEDEPSEI AMENZII CU PEDEAPSA ÎNCHISORII, în cazul prevăzut la art. 63 C.pen., se dispune de instanţa de executare; sesizarea instanţei se face din oficiu sau de către organul care, potrivit legii, execută amenda; condamnatul este citat la judecarea sesizării, iar dacă nu are avocat instanţa numeşte unul din oficiu; condamnatul privat de libertate va fi adus la judecată; în situaţia în care amenda a însoţit pedeapsa închisorii, se va emite un nou mandat de executare pentru pedeapsa rezultată potrivit art. 63 alin. (2) C.pen.; dacă persoana condamnată achită amenda pe parcursul soluţionării cauzei, sesizarea va fi respinsă ca neîntemeiată.
ÎNLOCUIREA PEDEPSEI DETENŢIUNII PE VIAŢĂ cu pedeapsa închisorii se dispune, la cererea procurorului ori a persoanei condamnate, de către instanţa de executare, iar dacă persoana condamnată se află în stare de deţinere, de către instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere.
ÎNLOCUIREA SAU ÎNCETAREA OBLIGĂRII LA TRATAMENT MEDICAL Primind comunicarea, instanţa de executare sau instanţa udecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară dispune internarea medicală, respectiv, efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care este luată măsura de siguranţă. Persoana obligată la tratament medical are dreptul de a cere să fie examinată şi de un medic de specialitate desemnat de aceasta, ale cărui concluzii sunt înaintate instanţei . Dacă persoana obligată la tratament medical refuză să se prezinte la examinare în vederea efectuării expertizei, se vor aplica dispoziţiile art. 184 alin. (4), emițăndu-se un mandat de aducere. După primirea raportului de expertiză medico-legală şi a concluziilor medicului de specialitate, instanţa, în şedinţă publică, ascultă concluziile procurorului, ale persoanei faţă de care este luată măsura de siguranţă şi ale avocatului acesteia, precum şi ale expertului şi medicului desemnat de aceasta, atunci când consideră necesar, şi dispune fie încetarea măsurii obligării la tratament medical, fie internarea medicală. Dacă persoana faţă de care s-a luat măsura de siguranţă nu are avocat, i se asigură un avocat din oficiu. O copie a dispozitivului hotărârii definitive a instanţei prevăzute la art. 567 alin. (2) se comunică instanţei de executare. Art. 568, alin. (6) a fost modificat prin Legea 130/2021 .
ÎNLOCUIREA UNEI MĂSURI PREVENTIVE CU O ALTĂ MĂSURĂ PREVENTIVĂ v. Revocarea măsurilor preventive şi înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă
ÎNMÂNAREA CITAŢIEI Citaţia se înmânează, oriunde este găsit, personal celui citat, care va semna dovada de primire; dacă persoana citată refuză să primească citaţia, persoana însărcinată să comunice citaţia va afişa pe uşa destinatarului o înştiinţare, încheind un proces-verbal cu privire la împrejurările constatate; dacă persoana citată, primind citaţia, refuză sau nu poate să semneze dovada de primire, persoana însărcinată să comunice citaţia încheie despre aceasta proces-verbal; în cazul în care scrisoarea recomandată prin care se citează un suspect sau inculpat care locuieşte în străinătate nu poate fi înmânată, precum şi în cazul în care statul destinatarului nu permite citarea prin poştă, citaţia se va afişa la sediul parchetului sau al instanţei, după caz; citarea se poate realiza şi prin intermediul autorităţilor competente ale statului străin dacă adresa celui citat este necunoscută sau inexactă, nu a fost posibilă trimiterea citaţiei prin intermediul poştei sau dacă citarea prin poştă a fost ineficientă sau necorespunzătoare; când citarea se face către unităţi cu persoane spitalizate, deţinuţi sau militari , acestea sunt obligate a înmâna de îndată citaţia persoanei citate sub luare de dovadă, certificându-i semnătura sau arătând motivul pentru care nu s-a putut obţine semnătura acesteia; dovada este predată agentului procedural, iar acesta o înaintează organului de urmărire penală sau instanţei de judecată care a emis citaţia; citaţia destinată unei instituţii sau autorităţi publice ori altei persoane juridice se predă la registratură sau funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei; când citarea se realizează prin intermediul poştei electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie electronică, persoana care realizează citarea întocmeşte un proces-verbal; dacă persoana citată nu se află acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei persoane care locuieşte cu ea ori care în mod obişnuit îi primeşte corespondenţa; citaţia nu poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane lipsite de discernământ; dacă persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, în lipsa persoanelor arătate , citaţia se predă administratorului, portarului ori celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte; persoana care primeşte citaţia semnează dovada de primire, iar agentul, certificând identitatea şi semnătura, încheie proces-verbal; dacă aceasta refuză sau nu poate semna dovada de primire, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei, încheind proces-verbal; în lipsa persoanelor arătate mai sus, agentul este obligat să se intereseze când poate găsi persoana citată pentru a-i înmâna citaţia; când persoana citată nu poate fi găsită, agentul afişează pe uşa locuinţei persoanei citate o înştiinţare ; în cazul când persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente sau într-un hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte, agentul este obligat să facă investigaţii pentru a afla aceasta; dacă investigaţiile au rămas fără rezultat, agentul afişează citaţia pe uşa principală a clădirii, încheind proces-verbal şi făcând menţiune despre împrejurările care au făcut imposibilă înmânarea citaţiei. Când comunicarea citaţiei nu se poate face, deoarece imobilul nu există, este nelocuit ori destinatarul nu mai locuieşte în imobilul respectiv, sau atunci când comunicarea nu poate fi făcută din alte motive asemănătoare, agentul întocmeşte un proces-verbal în care menţionează situaţiile constatate, pe care îl trimite organului judiciar care a dispus citarea.
ÎNSCRIEREA IPOTECARĂ v. Procesul-verbal de sechestru şi notarea sau înscrierea ipotecară
ÎNSCRISURILE DECLARATE FALSE Dispoziţia hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals în totul sau în parte se execută sau se pune în executare de către judecătorul delegat cu executarea. Când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui, se face menţiune despre aceasta pe fiecare pagină, iar în caz de anulare parţială, numai pe paginile care conţin falsul. Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei. În cazul în care este necesar ca despre înscrisul declarat fals să se facă menţiune în scriptele unei instituţii publice, i se trimite acesteia o copie a dispozitivului hotărârii. În situaţia în care, din orice motive, înscrisul falsificat nu se află, în original, la dosar, instanţa va trimite o copie a dispozitivului hotărârii instituţiilor publice care deţin o copie a acestuia sau care deţin înregistrarea unor menţiuni cu privire la acesta. Instanţa poate dispune, când constată existenţa unui interes legitim, eliberarea unei copii, cu menţiunile arătate mai sus, de pe înscrisul sub semnătură privată falsificat. În aceleaşi condiţii, instanţa poate dispune restituirea înscrisului oficial parţial falsificat. Art. 580, alin. (4) șialin. (5) a fost modificat de Art. I, punctul 19. din Legea 130/2021 .
ÎNŞTIINŢAREA DESPRE CLASARE v. Clasarea
ÎNTREBĂRILE PRIVIND PERSOANA SUSPECTULUI SAU A INCULPATULUI seadresează la începutul primei audieri cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, codul numeric personal, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, starea civilă, situaţia militară, studiile, profesia ori ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi adresa unde locuieşte efectiv şi adresa la care doreşte să îi fie comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă c sa se desfăşoară un alt proces penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbeşte sau nu înţelege limba română ori nu se poate exprima, precum şi cu privire la orice alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale.
ÎNTRERUPEREA EXECUTĂRII MĂSURILOR PRIVATIVE DE LIBERTATE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
ÎNTRERUPEREA EXECUTĂRII PEDEPSEI ÎNCHISORII SAU A DETENŢIUNII PE VIAŢĂ Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi întreruptă în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, la cererea persoanelor interesate, respectiv la cererea administraţiei penitenciarului; contestaţia formulată de procuror este suspensivă de executare. Instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instanţa în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, corespunzătoare în grad instanţei de executare; cererea de prelungire a întreruperii anterior acordate se soluţionează de instanţa care a dispus întreruperea executării pedepsei; hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de întrerupere a executării pedepsei poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare; instanţa care a dispus întreruperea executării pedepsei comunică de îndată această măsură instanţei de executare, locului de deţinere şi organului de poliţie; instanţa de executare şi administraţia locului de deţinere ţin evidenţa întreruperilor acordate; dacă la expirarea termenului de întrerupere persoana condamnată la pedeapsa închisorii nu se prezintă la locul de deţinere, administraţia trimite de îndată o copie de pe mandatul de executare organului de poliţie, în vederea executării; pe copia mandatului de executare se menţionează şi cât a mai rămas de executat din durata pedepsei; administraţia locului de deţinere comunică instanţei de executare data la care a reînceput executarea pedepsei; timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socoteşte în executarea pedepsei; pedeapsa accesorie se execută şi pe durata întreruperii executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă.
J
JUDECAREA CERERII DE REDESCHIDERE A PROCESULUI Instanţa, ascultând concluziile procurorului, ale părţilor şi ale subiecţilor procesuali principali, examinează dacă: cererea a fost formulată în termen şi de către o persoană îndrituită;au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procesului penal;motivele în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de redeschidere a procesului penal, care a fost judecată definitiv. Cererea se examinează de urgenţă, iar în cazul în care persoana condamnată se află în executarea pedepsei cu închisoarea aplicate în cauza a cărei rejudecare se cere, instanţa poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii şi poate dispune respectarea de către condamnat a uneia dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2). Dacă executarea pedepsei cu închisoarea nu a început, instanţa poate dispune respectarea de către condamnat a uneia dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2).Dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1), dispune prin încheiere admiterea cererii de redeschidere a procesului penal.Dacă instanţa constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 466, dispune crin sentinţă respingerea cererii de redeschidere a procesului penal.Încheierea prin care este admisă cererea de redeschidere a procesului penal poate fi atacată odată cu fondul.Hotărârea prin care este respinsă cererea de redeschidere a procesului penal este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea pronunţată în lipsa persoanei condamnate.Admiterea cererii de redeschidere a procesului penal atrage desfiinţarea de drept a hotărârii pronunţate în lipsa persoanei condamnate.Instanţa redeschide procesul penal prin extindere şi cu privire la părţile care nu au formulat cerere, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să le poată crea acestora o situaţie mai grea.Odată cu admiterea cererii de redeschidere a procesului penal, instanţa, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune luarea faţă de inculpat a uneia dintre măsurile preventive prevăzute de lege. Prin Dec. nr. 13 din 3 iulie 2017 referitoare la examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Târgu Mureş privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în sensul stabilirii fazei de la care se reia procesul penal, în urma admiterii cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate, Î. C. C. J. , COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII stabileşte că în urma admiterii cererii de redeschidere a procesului penal pentru persoanele condamnate judecate în lipsă, cauza se reia din faza judecăţii în primă instanţă. Finalitatea căilor extraordinare de atac se urmăreşte în raport cu modul de soluţionare a acţiunii penale. în ipoteza redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsă, analiza va purta asupra soluţiei de condamnare, concluzie facilă dedusă din chiar denumirea secţiunii în care este inclusă calea de atac şi din interpretarea sistematică şi gramaticală a textelor. Amintim în acest context conţinutul art. 467 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căruia “Cererea de redeschidere a procesului penal poate fi formulată de către persoana judecată în lipsă şi se adresează instanţei care a judecat cauza în primă instanţă”, ce relevă aceeaşi voinţă a legiuitorului ca redeschiderea procesului penal să vizeze faza de judecată a procesului penal.De asemenea, art. 470 din Codul de procedură penală, potrivit căruia “Rejudecarea cauzei se face potrivit regulilor de procedură aplicabile etapei procesuale pentru care s-a dispus redeschiderea procesului penal”, deşi a fost abrogat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, atestă faptul că la momentul adoptării Codului de procedură penală legiuitorul a avut în vedere reluarea procesului penal din faza judecăţii, indiferent de etapa în care acesta a ajuns (fond sau apel), iar nu din faza anterioară, a camerei preliminare.Admiterea cererii de redeschidere a procesului penal atrage desfiinţarea de drept a hotărârii de condamnare, cu consecinţa reluării judecăţii din faţa instanţei de fond. Prin desfiinţarea hotărârii de condamnare nu se accede la faza camerei preliminare, închisă definitiv printr-o hotărâre anterioară şi distinctă celei desfiinţate de drept, ce nu poate fi cenzurată într-o fază procesuală succesivă sau ulterioară. Această soluţie rezultă din aplicarea principiului separaţiei funcţiilor judiciare în procesul penal (art. 3 din Codul de procedură penală), funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată fiind distinctă de funcţia de judecată şi finalizată prin hotărâre ce nu antamează soluţia acţiunii penale şi, ca urmare, nu există nicio raţiune de a se extinde efectele desfiinţării în procedura redeschiderii procesului penal şi asupra acesteia.Jurisprudenţa Î. C, C. J. în materia dezlegării unor chestiuni de drept, respectiv Decizia nr. 22 din 9 iunie 2015 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 2 iunie 2015), prin care s-a statuat în sensul că “în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă judecata în primă instanţă sau în calea ordinară de atac este consecinţa rejudecării cauzei ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare ori revizuirii”, continuă să producă efecte şi ulterior modificărilor legislative. Din cuprinsul considerentelor acestei decizii amintim că: “prin noţiunea de proces penal utilizată în denumirea căii extraordinare de atac a redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate se înţelege faza de judecată, prin folosirea metodei interpretării restrictive legiuitorul urmărind să asigure posibilitatea reluării, în condiţiile legii, a judecării cauzei, din analiza dispoziţiilor art. 466 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală rezultând că pot fi supuse acestei proceduri extraordinare doar hotărâri penale definitive: hotărâri de condamnare, hotărâri de renunţare la aplicarea pedepsei şi hotărâri de amânare a aplicării pedepsei, prin intermediul cererii de redeschidere a procesului penal putându-se critica, exclusiv, hotărâri definitive prin care se rezolvă fondul cauzei (condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei), persoana condamnată în lipsă putând contesta nu atât soluţia definitivă pronunţată în cauza sa, cât mai ales procedura de desfăşurare a judecăţii în lipsa sa, prin înfrângerea principiilor contradictorialităţii, nemijlocirii, reguli de bază ale judecăţii.Totodată, art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală evidenţiază existenţa unui proces penal cu o acţiune penală pusă în mişcare, situaţie specifică unei cauze care se judecă în primă instanţă sau în calea ordinară de atac, iar prin modalitatea de reglementare, redeschiderea procesului penal nu poate fi extinsă la toate categoriile de procese (contestaţie în anulare, revizuiri, alte cereri), interpretarea contrară conducând la o suprapunere a acestei proceduri speciale peste alte proceduri (categorii), de asemenea, cu caracter special, ce ar periclita principiul autorităţii de lucru judecat”.Jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale nu poate conduce către o altă soluţie. Prin Decizia nr. 647 din 1 noiembrie 2016 (Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 40 din 13 ianuarie 2017) a fost respinsă, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate referitoare la dispoziţiile art. 470 din Codul de procedură penală, excepţie formulată în contextul reluării procedurii de cameră preliminară. Ca urmare, Curtea nu a fost pusă în ipoteza de a explica, în cadrul funcţiilor judiciare distincte (funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată şi funcţia de judecată) ce conduc la faze procesuale separate, cum se ajunge la reluarea procedurii de cameră preliminară, în urma desfiinţării hotărârii asupra acţiunii penale. Ceea ce trebuie reţinut din considerentele acestei decizii se referă la argumentul respectării dreptului la un proces echitabil, în contextul existenţei unor faze procesuale distincte, cu obiecte de analiză diferite (§§ 31, 32). De altfel, toate argumentele referitoare la ascultarea inculpatului ori contestarea probelor şi, în final, respectarea dreptului la un proces echitabil îşi găsesc soluţia şi rezolvarea în reluarea judecăţii din faza instanţei de fond. Prin Dec. nr. 590 din 8 octombrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Î. C. C. J. – Completul competent să judece recursul în interesul legii, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017, pronunţată de Î. C. C. J. – Completul competent să judece recursul în interesul legii, în ceea ce priveşte faza procesuală de la care se reia procesul penal, sunt neconstituţionale. Ulterior sesizării Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate, dispoziţiile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală au făcut obiectul Dec. i nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Î. C. C. J. în recurs în interesul legii, M. Of. nr. 735 din 13 septembrie 2017. Recursul în interesul legii a fost declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Târgu Mureş şi a vizat interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în sensul stabilirii fazei de la care se reia procesul penal, în urma admiterii cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate. Prin decizia mai sus menţionată, Î. C. C. J. a stabilit că, în urma admiterii cererii de redeschidere a procesului penal, pentru persoanele condamnate judecate în lipsă, cauza se reia din faza judecăţii în primă instanţă. Aşa fiind, având în vedere că normele procesual penale sunt de imediată aplicare, de la data publicării Dec. i nr. 13 din 3 iulie 2017 în Monitorul Oficial al României, prevederile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt aplicabile în interpretarea dată acestora prin decizia anterior menţionată. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Î. C. C. J. (a se vedea în acelaşi sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 418 din 19 iunie 2018, M. Of. nr. 625 din 19 iulie 2018, §§ 11-12). Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017, Î. C. C. J. a constatat că redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate este cuprinsă în titlul III capitolul V (Căile extraordinare de atac) secţiunea a 4-a din Codul de procedură penală, aspect care îi confirmă acestei proceduri natura juridică de cale extraordinară de atac. Raţiunea instituirii căii de atac rezultă din expunerea de motive la Legea privind noul Cod de procedură penală, potrivit căreia prin introducerea acestei căi extraordinare de atac s-a urmărit crearea premiselor necesare ca instanţa de judecată să îşi formeze o impresie cu privire la acuzat şi să asculte în mod direct declaraţiile acestuia. Finalitatea căilor extraordinare de atac se urmăreşte în raport cu modul de soluţionare a acţiunii penale. În ipoteza redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsă, analiza va purta asupra soluţiei de condamnare, concluzie facilă dedusă din chiar denumirea secţiunii în care este inclusă calea de atac şi din interpretarea sistematică şi gramaticală a textelor. Prin aceeaşi Dec. s-a reţinut că admiterea cererii de redeschidere a procesului penal atrage desfiinţarea de drept a hotărârii de condamnare, cu consecinţa reluării judecăţii din faţa instanţei de fond. Prin desfiinţarea hotărârii de condamnare nu se accede la faza camerei preliminare, închisă definitiv printr-o hotărâre anterioară şi distinctă celei desfiinţate de drept, ce nu poate fi cenzurată într-o fază procesuală succesivă sau ulterioară. Această soluţie rezultă din aplicarea principiului separaţiei funcţiilor judiciare în procesul penal (art. 3 din Codul de procedură penală), funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată fiind distinctă de funcţia de judecată şi finalizată prin hotărâre ce nu antamează soluţia acţiunii penale, şi, ca urmare, nu există nicio raţiune pentru a se extinde efectele desfiinţării în procedura redeschiderii procesului penal şi asupra acesteia. Prin aceeaşi Dec. s-a arătat că jurisprudenţa Î. C, C. J. în materia dezlegării unor chestiuni de drept, respectiv Decizia nr. 22 din 9 iunie 2015, M. Of. nr. 486 din 2 iulie 2015, prin care s-a statuat în sensul că, “în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă judecata în primă instanţă sau în calea ordinară de atac este consecinţa rejudecării cauzei ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare ori revizuirii”, continuă să producă efecte şi ulterior modificărilor legislative. Din cuprinsul considerentelor Dec. i nr. 22 din 9 iunie 2015 s-a mai reţinut că: “prin noţiunea de proces penal utilizată în denumirea căii extraordinare de atac a redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate se înţelege faza de judecată, prin folosirea metodei interpretării restrictive legiuitorul urmărind să asigure posibilitatea reluării, în condiţiile legii, a judecării cauzei, din analiza dispoziţiilor art. 466 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală rezultând că pot fi supuse acestei proceduri extraordinare doar hotărâri penale definitive: hotărâri de condamnare, hotărâri de renunţare la aplicarea pedepsei şi hotărâri de amânare a aplicării pedepsei, prin intermediul cererii de redeschidere a procesului penal putându-se critica, exclusiv, hotărâri definitive prin care se rezolvă fondul cauzei (condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei), persoana condamnată în lipsă putând contesta nu atât soluţia definitivă pronunţată în cauza sa, cât mai ales procedura de desfăşurare a judecăţii în lipsa sa, prin înfrângerea principiilor contradictorialităţii, nemijlocirii, reguli de bază ale judecăţii. Totodată, art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală evidenţiază existenţa unui proces penal cu o acţiune penală pusă în mişcare, situaţie specifică unei cauze care se judecă în primă instanţă sau în calea ordinară de atac, iar prin modalitatea de reglementare, redeschiderea procesului penal nu poate fi extinsă la toate categoriile de procese (contestaţie în anulare, revizuiri, alte cereri), interpretarea contrară conducând la o suprapunere a acestei proceduri speciale peste alte proceduri (categorii), de asemenea, cu caracter special, ce ar periclita principiul autorităţii de lucru judecat”. Analizând soluţia şi considerentele Dec. i nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Î. C. C. J. , Curtea constată că acestea au în vedere, cu titlu general, ipoteza redeschiderii procesului penal ca urmare a judecării în lipsa persoanei condamnate, fără a distinge între situaţia nelegalei citări în cursul urmăririi penale şi al camerei preliminare şi, în consecinţă, între situaţia lipsei persoanei condamnate în primă instanţă de la desfăşurarea etapelor procesuale anterior menţionate şi cea a lipsei persoanei condamnate de la desfăşurarea judecăţii în apel. În aceste condiţii Curtea constată că se impune ca instanţa de contencios constituţional să verifice dacă dispoziţiile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Î. C. C. J. , respectă exigenţele art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, precum şi pe cele ale art. 6 din Convenţie. În acest sens Curtea reţine că, prin Decizia nr. 647 din 1 noiembrie 2016, M. Of. nr. 40 din 13 ianuarie 2017, s-a pronunţat cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 470 din Codul de procedură penală – Rejudecarea cauzei (prevederi legale care au fost abrogate prin dispoziţiile art. II pct. 116 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară), respectiv asupra posibilităţii instanţei de a dispune rejudecarea cauzei începând cu etapa camerei preliminare, în cazul în care persoana condamnată nu a fost legal citată în etapa procesuală anterior menţionată, neputându-şi exercita drepturile şi neputându-şi apăra interesele procesuale specifice camerei preliminare. Prin decizia anterior menţionată instanţa de contencios constituţional a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate astfel formulată, constatând că în situaţia în care aceasta a fost invocată nu a existat o dispoziţie formală de trecere a cauzei în procedura de cameră preliminară, astfel că motivele de neconstituţionalitate formulate de autorul excepţiei privesc, în realitate, modul de interpretare şi aplicare de către instanţa de judecată a normelor procesual penale ale art. 470 din Codul de procedură penală. Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea – făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 6 din Convenţie, respectiv la Hotărârea din 12 februarie 1985, pronunţată în Cauza Colozza împotriva Italiei, paragraful 26 – a reţinut că dacă “legislaţia naţională permite judecarea unei persoane in absentia, acea persoană trebuie, din momentul în care află despre procedură, să poată determina ca o instanţă, după ce o va audia, să dispună din nou asupra fondului acuzaţiilor ce i-au fost aduse” (în acelaşi sens, Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 23 noiembrie 1993, pronunţată în Cauza Poitrimol împotriva Franţei, paragraful 31; paragraful 24 din Decizia nr. 647 din 1 noiembrie 2016). Tot prin Decizia nr. 647 din 1 noiembrie 2016, paragraful 25, Curtea a observat că Î. C. C. J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a pronunţat Decizia nr. 22 din 9 iunie 2015, M. Of. nr. 486 din 2 iulie 2015, prin care a stabilit că “în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă judecata în primă instanţă sau în calea ordinară de atac este consecinţa rejudecării cauzei ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare ori revizuirii”. De asemenea, Curtea a reţinut că norma procesual penală criticată nu exclude expressis verbis parcurgerea fazei camerei preliminare în procesul penal redeschis, constatând că asigurarea prezenţei inculpatului în procedura camerei preliminare este de o extremă importanţă pentru garantarea drepturilor şi intereselor procesuale ale acestuia referitoare la contestarea competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor în etapa urmăririi penale (paragraful 33 din Decizia nr. 647 din 1 noiembrie 2016). Obiectul camerei preliminare îl constituie, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Aşa fiind, rolul camerei preliminare este acela de filtru al aspectelor ce vizează în mod exclusiv legalitatea actelor efectuate în cursul urmăririi penale, care au dus la emiterea de către procuror a dispoziţiei de trimitere în judecată. Această verificare se realizează între momentul trimiterii în judecată şi cel al începerii judecăţii. În cursul acestei proceduri nu este analizată temeinicia acuzaţiei penale sau a probelor, motiv pentru care procedura de cameră preliminară nu se finalizează cu soluţionarea raportului penal de conflict, ci cu dispunerea începerii judecăţii pe fond a cauzei sau cu restituirea cauzei la parchet, conform art. 346 din Codul de procedură penală. Având în vedere prezenţa procedurii camerei preliminare în arhitectura procesului penal, după începerea judecăţii nu mai sunt posibile contestarea legalităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale şi nici restituirea cauzei la parchet pentru neregulamentara întocmire a rechizitoriului, pentru excluderea tuturor probelor sau în situaţia în care procurorul solicită restituirea dosarului. Pentru aceste motive, asigurarea prezenţei inculpatului în procedura camerei preliminare este de o extremă importanţă, pentru garantarea drepturilor şi intereselor procesuale ale acestuia referitoare la contestarea competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor în etapa urmăririi penale. Per a contrario, începerea etapei judecăţii în lipsa asigurării drepturilor anterior menţionate este de natură a priva inculpatul de posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la aspectele enumerate în cuprinsul art. 342 din Codul de procedură penală, excepţii ce nu mai pot fi formulate după încheierea procedurii camerei preliminare. Prin urmare, neasigurarea prezenţei inculpatului în etapa camerei preliminare, urmată de începerea judecăţii, implică încălcarea dreptului acestuia la apărare şi a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie şi la art. 6 din Convenţie. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragraful 40, că legalitatea administrării probelor este strâns şi exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal. Aşadar, prin conţinutul dispoziţiilor care reglementează camera preliminară, prin soluţiile care pot fi dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabileşte dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut un caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că procedura desfăşurată în camera preliminară este deosebit de importantă, având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Referitor la dreptul la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, prin Hotărârea din 12 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Dory împotriva Suediei, paragraful 37, că dreptul la un “proces public” garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie implică, în mod necesar, dreptul la o “şedinţă de judecată”. De asemenea, prin hotărârile din 28 iunie 2005 şi 1 martie 2006, pronunţate în cauzele Hermi împotriva Italiei, §§ 58-59, şi Sejdovic împotriva Italiei, §§ 81 şi 84, Curtea de la Strasbourg a reţinut că nu este clar cum şi-ar putea un acuzat exercita dreptul garantat în mod expres de art. 6 paragraful 3 lit. c), d) şi e) din Convenţie, şi anume dreptul “să se apere el însuşi”, în cazul în care nu este prezent la proces, şi că obligaţia de a garanta acuzatului dreptul de a fi prezent în sala de şedinţă este unul dintre elementele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil. Tot prin Hotărârea pronunţată în Cauza Sejdovic împotriva Italiei, paragraful 82, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, deşi o procedură care se desfăşoară în absenţa inculpatului nu este în sine incompatibilă cu art. 6 din Convenţie, se produce totuşi o denegare de justiţie atunci când asupra cauzei unui individ condamnat in absentia nu se poate pronunţa ulterior decât o instanţă, după ce acesta va fi audiat, cu privire la temeinicia acuzaţiei în fapt şi în drept, atunci când nu s-a stabilit că a renunţat la dreptul de a se prezenta şi de a se apăra sau că a avut intenţia de a se sustrage justiţiei. Totodată, pentru a sublinia importanţa asigurării dreptului prevăzut la art. 6 din Convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, prin Hotărârea pronunţată în Cauza Hermi împotriva Italiei, §§ 73 şi 74, şi cea pronunţată în Cauza Sejdovic împotriva Italiei, §§ 86 şi 87, că nici litera, nici spiritul normei convenţionale anterior menţionate nu împiedică o persoană să renunţe de bunăvoie la garanţiile unui proces echitabil în mod expres sau tacit. Totuşi, pentru a fi luată în considerare, din perspectiva Convenţiei, renunţarea la dreptul de a lua parte la şedinţa de judecată trebuie să fie stabilită în mod neechivoc şi să fie susţinută de un minim de garanţii corespunzătoare gravităţii sale; în plus, această renunţare trebuie să nu fie contrară niciunui interes public important. Prin aceeaşi jurisprudenţă s-a constatat că, înainte să se considere că un acuzat a renunţat implicit, prin comportamentul său, la un drept important din perspectiva art. 6 din Convenţie, trebuie să se stabilească faptul că putea să prevadă în mod rezonabil consecinţele actelor sale. În fine, prin Hotărârea din 12 aprilie 2011, pronunţată în Cauza Adrian Constantin împotriva României, paragraful 19, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în materie penală, o informare precisă şi completă cu privire la acuzaţiile aduse unei persoane, şi deci cu privire la încadrarea juridică pe care instanţa o poate reţine împotriva sa, este o condiţie esenţială a echităţii procedurii şi că dreptul de a fi informat cu privire la natura şi cauza acuzaţiei trebuie analizat în lumina dreptului acuzatului de a-şi pregăti apărarea. În acelaşi sens, prin Hotărârea din 18 martie 1997, pronunţată în Cauza Mantovanelli împotriva Franţei, paragraful 33, Curtea de la Strasbourg a constatat că unul dintre elementele procesului echitabil, în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie, este caracterul contradictoriu al procedurilor: fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea nu numai de a face cunoscute probele necesare pentru ca pretenţiile sale să aibă succes, dar şi de a cunoaşte şi de a discuta toate probele prezentate sau observaţiile formulate, cu scopul de a influenţa decizia instanţei. Cu privire la asigurarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 320 din 14 septembrie 2004, M. Of. nr. 1.027 din 8 noiembrie 2004, că noţiunea de proces echitabil presupune egalitatea mijloacelor în ceea ce priveşte părţile, adică posibilitatea ca fiecare dintre acestea să îşi expună cauza în faţa instanţei, în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ faţă de partea adversă. De asemenea, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragraful 38, cu referire la procedura camerei preliminare, instanţa de contencios constituţional, făcând trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a statuat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce ţin de procedură ar trebui să se desfăşoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare şi apărare. S-a constatat, totodată, că dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării Dec. i instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit, paragraful 60). S-a arătat, cu acelaşi prilej, că legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, pronunţată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei, paragraful 67). Totodată, prin Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015, paragraful 22, Curtea Constituţională a reţinut că, din perspectiva dreptului la un proces echitabil, este suficient să se asigure posibilitatea participării părţilor la dezbateri, judecătorul putând decide asupra finalizării procedurii în camera preliminară şi fără participarea lor atât timp cât acestea au fost legal citate. De asemenea, câtă vreme probele reprezintă chintesenţa oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea inculpatului, este evident că procedura desfăşurată în aceste situaţii are o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 341 alin. (11) din Codul de procedură penală, “probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei”. Cu privire la importanţa asigurării dreptului de a contesta probele în procesul penal, prin Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, M. Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014, §§ 85 şi 88, Curtea a reţinut că obţinerea în mod legal a probelor este o garanţie a dreptului la un proces echitabil, iar remediul împotriva nerespectării acestei garanţii este interzicerea folosirii probelor astfel obţinute. De altfel, art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede că “Probele obţinute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal”. S-a constatat, totodată, că obţinerea în mod legal a probelor, garanţie a dreptului la un proces echitabil, reprezintă un standard mai favorabil cetăţeanului decât cel fixat prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în privinţa probelor obţinute ilegal. Potrivit acestei jurisprudenţe, se reţine că analiza Curţii Europene a Drepturilor Omului vizează caracterul echitabil al procedurii în ansamblul său, care include şi analiza modului în care au fost obţinute probele, întrucât art. 6 din Convenţie nu stabileşte reguli cu privire la admisibilitatea probelor, aspect care, în mod primar, ţine de legislaţia naţională, astfel încât sarcina Curţii nu este aceea de a determina dacă anumite probe au fost obţinute nelegal, ci de a stabili dacă o asemenea “nelegalitate” a dus la încălcarea unui alt drept protejat prin Convenţie (a se vedea Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunţată în Cauza Jalloh împotriva Germaniei, paragraful 94 şi următoarele, Hotărârea din 5 februarie 2008, pronunţată în Cauza Ramanauskas împotriva Lituaniei, paragraful 52 şi următoarele, sau Hotărârea din 17 decembrie 2013, pronunţată în Cauza Szilagyi împotriva României, paragraful 26 şi următoarele). Având în vedere aceste argumente, Curtea reţine că reluarea cauzei din faza judecăţii în primă instanţă, cu prilejul redeschiderii procesului penal, conform art. 469 din Codul de procedură penală, astfel cum s-a hotărât prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Î. C. C. J. , şi nu din faza camerei preliminare, în ipoteza în care inculpatul nu a fost legal citat în etapa procesuală anterior menţionată sau, deşi a avut cunoştinţă de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei, încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare ale persoanei aflate în ipoteza analizată, care a fost condamnată în lipsă. Curtea constată că prevederile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Î. C. C. J. , încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 din Constituţie şi pe cele ale art. 6 din Convenţie. Mai mult, pentru motivele mai sus arătate, Curtea reţine că prevederile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Î. C. C. J. , creează discriminare între persoanele judecate în lipsă, în privinţa cărora se dispune redeschiderea procesului penal, conform art. 469 din Codul de procedură penală, dar care nu au fost legal citate şi, prin urmare, nu au avut posibilitatea de a participa la procedura camerei preliminare, şi cele care participă la toate etapele procesului penal. În acest sens, Curtea reţine că cele două categorii de persoane anterior menţionate se află în situaţii similare, însă doar persoanele din cea de-a doua categorie au posibilitatea de a contesta competenţa şi legalitatea sesizării instanţei, precum şi legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, conform art. 342 din Codul de procedură penală. Sub aspectul asigurării egalităţii în drepturi, Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 512 din 18 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.246 din 23 decembrie 2004, că discriminarea este rezultatul unui tratament juridic diferit aplicabil aceleiaşi categorii de subiecte de drept sau unor situaţii care nu se deosebesc în mod obiectiv şi rezonabil. De asemenea, printr-o jurisprudenţă constantă, spre exemplu, prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 22, şi Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 22, instanţa de contencios constituţional a statuat că principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Totodată, prin Decizia nr. 270 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr. 420 din 12 iunie 2015, paragraful 25, Curtea a constatat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere. Or, prin raportare la jurisprudenţa anterior invocată, nu există criterii obiective şi raţionale care să justifice diferenţa de tratament juridic dintre categoriile de justiţiabili analizate, în privinţa asigurării dreptului de a fi prezent în etapa procedurii camerei preliminare şi de a invoca excepţii, conform art. 342 din Codul de procedură penală. Pentru aceste motive, Curtea reţine că prevederile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunţată de Î. C. C. J. , contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. De asemenea, având în vedere interpretările diferite ale textului criticat apărute în practica judiciară, Curtea reţine că dispoziţiile art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, fiind contrare prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5).
JUDECAREA ÎN LIPSA v. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate
JUDECAREA RECURSULUI ÎN CASAŢIE v. Recursul în casaţie
JUDECAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII v. Recursul în interesul legii
JUDECATA Instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă j. cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii; instanţa poate soluţiona cauza numai pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta şi recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa şi dacă instanţa apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, cu excepţia cazului în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă; j. se desfăşoară la sediul instanţei; pentru motive temeinice, instanţa poate dispune ca j. se desfăşoare în alt loc. Dacă în cauză sunt inculpaţi arestaţi preventiv sau aflaţi în arest la domiciliu, j. se face de urgenţă şi cu precădere, termenele de j. fiind, de regulă, de 7 zile; pentru motive temeinic justificate, instanţa poate acorda termene mai scurte sau mai lungi.
Judecata cauzei are loc în prezenţa inculpatului; aducerea inculpatului aflat în stare de deţinere la judecată este obligatorie; judecata poate avea loc în lipsa inculpatului dacă acesta este dispărut, se sustrage de la judecată ori şi-a schimbat adresa fără a o aduce la cunoştinţa organelor judiciare şi, în urma verificărilor efectuate, nu i se cunoaşte noua adresă; judecata poate de asemenea avea loc în lipsa inculpatului dacă, deşi legal citat, acesta lipseşte în mod nejustificat de la judecarea cauzei; pe tot parcursul judecăţii, inculpatul, inclusiv în cazul în care este privat de libertate, poate cere, în scris, să fie judecat în lipsă, fiind reprezentat de avocatul său ales sau din oficiu; dacă apreciază necesară prezenţa inculpatului, instanţa poate dispune aducerea acestuia cu mandat de aducere; inculpatul poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii. J. se mărgineşte la faptele şi la persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei; la termenul de judecată, după strigarea cauzei şi apelul părţilor, preşedintele verifică identitatea inculpatului; în cazul inculpatului persoană juridică, preşedintele face verificări cu privire la denumire, sediul social şi sediile secundare, codul unic de identificare, identitatea şi calitatea persoanelor abilitate să îl reprezinte; după apelul martorilor, experţilor şi interpreţilor, preşedintele cere martorilor prezenţi să părăsească sala de şedinţă şi le pune în vedere să nu se îndepărteze fără încuviinţarea sa; experţii rămân în sala de şedinţă, în afară de cazul în care instanţa dispune altfel; martorii, experţii şi interpreţii prezenţi pot fi ascultaţi, chiar dacă nu au fost citaţi sau nu au primit citaţie, însă numai după ce s-a stabilit identitatea lor. J. se realizează de către instanţă, în complete legal constituite.v Măsurile preventive
JUDECĂTORII numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili. Judecătorii stagiari se bucură de stabilitate. J. au următoarele îndatoriri: să asigure, prin activitatea desfăşurată, respectarea legii şi independenţa puterii judecătoreşti; să respecte normele codului deontologic, prevederile legale, cele ce rezultă din regulamente, din hotărârile adunărilor generale şi ale colegiilor de conducere; să-şi perfecţioneze continuu pregătirea profesională, conform necesităţilor de specializare; să respecte programul de lucru, să aibă un comportament decent şi civilizat în relaţiile de serviciu; să dea dovadă de competenţă profesională şi să manifeste calm, răbdare, politeţe şi imparţialitate faţă de justiţiabili, martori, avocaţi şi alte persoane cu care intră în contact în calitate oficială; să participe la şedinţele de judecată, în completele de judecată stabilite conform legii şi să respecte secretul deliberării; să soluţioneze într-un termen rezonabil cauzele deduse judecăţii; să asigure securitatea dosarelor pe perioada în care acestea le sunt încredinţate spre studiu, soluţionare sau motivare; să aducă de îndată la cunoştinţă preşedintelui instanţei în care funcţionează orice ingerinţă în actul de justiţie din partea unei persoane fizice sau juridice ori a unui grup de interese, care ar putea să-i afecteze independenţa sau imparţialitatea ori ar putea crea suspiciuni cu privire la acestea; să aducă de îndată la cunoştinţa preşedintelui instanţei în care funcţionează punerea în mişcare a acţiunii penale c sa, din momentul în care a luat cunoştinţă de aceasta; să îndeplinească, în limitele funcţiei, alte atribuţii decât cele privind activitatea de judecată, stabilite în conformitate cu legea de conducerea instanţei.
JUDECĂTORUL DE CAMERĂ PRELIMINARĂ Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu, a cărui încheiere prin care s-a dispus începerea judecăţii a fost atacată cu contestaţie, are competenţa de a se pronunţa asupra măsurilor preventive, conform dispoziţiilor legale care reglementează măsurile preventive în procedura de cameră preliminară, până la soluţionarea contestaţiei prevăzute în art. 347 C.pr.pen. Cu privire la verificarea legalității și a temeiniciei măsurilor preventive, Curtea Constituțională observă că, în procedura de cameră preliminară, art. 207 alin.(6) raportat la art. 348 C.pr.pen. prevede că, în tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive ( I. C. C. J., Completul Competent să Judece Recursul în Interesul Legii , Decizia nr. 5/2014 din 8/12/2014 , Dosar nr. 6/2014 , M.Of.nr. 80 din 30 ianuarie 2015; Curtea Constituțională , Decizia nr.361 din 7 mai 2015, §18).
v. Competenţa judecătorului de cameră preliminară
JUDECĂTORUL DE DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI v. Competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi
JUDECĂTORUL DELEGAT CU EXECUTAREA v. Executarea hotărârilor penale
JURĂMÂNTUL ŞI DECLARAŢIA SOLEMNĂ A MARTORULUI În cursul urmăririi penale şi judecăţii, organul de urmărire penală şi preşedintele completului, respectiv judecătorul de drepturi şi libertăţi, solicită martorului depunerea j. d. s. m. ; pe martorul este întrebat dacă doreşte să depună jurământ religios sau declaraţie solemnă; referirea la divinitate din formula jurământului se schimbă în funcţie de credinţa religioasă a martorului; în cazul în care martorul alege să facă o declaraţie solemnă, textul acesteia este următorul: “Mă oblig că voi spune adevărul şi nu voi ascunde nimic din ceea ce ştiu.”
L
LĂMURIRILE CERUTE LA INSTITUTUL DE EMISIUNE se pot cereîn cazurile privitoare la infracţiunea de falsificare de monedă ori de alte valori, de organul de urmărire penală sau de instanţă.
LEGALITATEA PROCESULUI PENAL Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.
LEGEA LUSTRAŢIEI aduce atingere şi principiului neretroactivităţii legii consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”. Legea se aplică pentru fapte şi acţiuni săvârşite după intrarea ei în vigoare. De aceea, nu se poate pretinde ca, respectând legile în vigoare şi acţionând în spiritul lor, cetăţenii să aibă în vedere eventuale reglementări viitoare. Totodată, Curtea Constituţională observă că Legea lustraţiei a fost adoptată după 21 de ani de la căderea comunismului. De aceea, caracterul tardiv al legii, fără a avea în sine un rol decisiv, este considerat de Curte ca fiind relevant pentru disproporţionalitatea măsurilor restrictive, chiar dacă prin acestea s-a urmărit un scop legitim. Proporţionalitatea măsurii faţă de scopul urmărit trebuie privită, în fiecare caz, prin prisma evaluării situaţiei politice a ţării, precum şi a altor circumstanţe.În acest sens este şi jurisprudenţa C. E. D. O. privind legitimitatea legii lustraţiei în timp. Astfel, în Cauza Zdanoka contra Letonia, 2004, Curtea s-a pronunţat cu privire la măsurile statului leton de a dispune excluderea pe termen nedefinit a unor persoane de la eligibilitatea în alegerile naţionale parlamentare şi locale, datorită activităţilor pe care acestea le-au întreprins într-o perioadă de timp (1991) în cadrul unor structuri comuniste declarate neconstituţionale. Analizând cazul, Curtea a arătat că o astfel de măsură ar fi fost justificată şi proporţională în timpul primilor ani după înlăturarea regimului, “când nou-instauratele structuri încă mai puteau fi ameninţate de alunecare către totalitarism, iar astfel de restricţii ar fi fost de natură a înlătura un astfel de risc”. Curtea a condamnat statul leton pentru încălcarea art. 3 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.H. , motivând că nu s-a dovedit faptul că excluderea unei persoane de la dreptul de a candida este proporţională cu scopul legitim. În speţă, Curtea a considerat că participarea persoanei în acţiunile antidemocratice realizate imediat după instaurarea noului regim democratic în Letonia nu a fost suficient de serioasă pentru a justifica restricţiile din prezent. După trecerea însă a unei perioade mai lungi de timp, nu se mai poate invoca un caracter preventiv pentru o astfel de măsură. De asemenea, în Cauza Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu c. României, 2005, CEDO a considerat că nici contextul istoric, nici experienţa totalitaristă trăită în România până în 1989 nu justifică necesitatea unei ingerinţe de genul interzicerii înscrierii unui partid pe motiv că va promova doctrina comunistă, de vreme ce aceste partide există în mai multe state semnatare ale C.E.D.H. europene, iar democraţia se clădeşte pe pluralism politic (Curtea Constituţională, Decizia nr. 82 din 7 iunie 2010, M.Of. nr. 420 din 23 iunie 2010). Problema lustraţiei administrative şi a interdicţiei drepturilor electorale ale foştilor lideri comunişti şi ale membrilor aparatului statului totalitar comunist a fost dezbătută de CEDO, în acest sens fiind Cauza Sidabras şi Dziautas c. Lituaniei, Cauza Rainys şi Gasparavicius c. Lituaniei, Cauza Zdanoka cLetoniei şi Cauza Janis Adamsons c. Letoniei.
LIBERAREA CONDIŢIONATĂ se dispune, la cererea sau la propunerea făcută potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, de către judecătoria în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere; când instanţa constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru acordarea liberării condiţionate, prin hotărârea de respingere fixează termenul după expirarea căruia propunerea sau cererea va putea fi reînnoită; termenul nu poate fi mai mare de un an şi curge de la rămânerea definitivă a hotărârii; hotărârea judecătoriei poate fi atacată cu contestaţie la tribunalul în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, în termen de 3 zile de la comunicare; contestaţia formulată de procuror este suspensivă de executare; o copie de pe hotărârea rămasă definitivă se comunică serviciului de probaţiune competent, precum şi unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte cel eliberat; asupra anulării liberării condiţionate se pronunţă, din oficiu sau la sesizarea procurorului sau a consilierului de probaţiune, instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea care atrage anularea.;instanţa în faţa căreia hotărârea a rămas definitivă este obligată să comunice locului de deţinere şi serviciului de probaţiune, atunci când este cazul, o copie de pe dispozitivul prin care s-a dispus revocarea liberării condiţionate.
LIBERAREA PROVIZORIE v. Control judiciar , Control judiciar pe cauțiune
LIBERTATEA DE EXPRIMARE a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile. Cenzura de orice fel este interzisă. Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii. Nici o publicaţie nu poate fi suprimată. Legea poate impune mijloacelor de comunicare în masă obligaţia de a face publică sursa finanţării. Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine. Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege. Protecţia oferită ziariştilor de art. 10 din C.E.D.H. este subordonată condiţiei ca părţile interesate să acţioneze de bună-credinţă, astfel încât să ofere informaţii demne de crezare, cu respectarea deontologiei jurnalistice. Regula de epuizare a căilor de atac interne impune formularea, cel puţin în substanţă şi în condiţiile şi termenele prescrise de dreptul intern, a pretenţiilor pe care reclamanţii înţeleg să le formuleze ulterior în faţa Curţii; în plus, ea impune utilizarea mijloacelor procedurale de natură a conduce la evitarea încălcării C.E.D.H. . Reclamanţii, omiţând să se plângă de respingerea cererilor în probaţiune sau să solicite din nou administrarea lor, s-au expus cu bună ştiinţă riscului unei condamnări întemeiate numai pe elementele aflate la dosarul primei instanţe. Admisibilitatea probelor ţine în primul rând de regulile de drept intern şi, în principiu, le revine instanţelor naţionale obligaţia să aprecieze probele administrate. Misiunea conferită Curţii prin C.E.D.H. constă în a cerceta dacă procedura privită în ansamblul ei, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a îmbrăcat un caracter echitabil. Articolul 6 § 3 d) din C.E.D.H. lasă în sarcina instanţelor interne, tot ca principiu, să judece utilitatea unei probe cu martori propuse. Acest articol nu impune convocarea şi interogarea oricărui martor al apărării: după cum arată şi sintagma “în aceleaşi condiţii”, obiectivul său esenţial este egalitatea deplină a armelor în materie. Totuşi, noţiunea de “egalitate a armelor” nu epuizează conţinutul § 3 d) din art. 6, şi nici al § 1, acesta reprezentând una din multele sale aplicaţii. Nu este suficient să se demonstreze că “acuzatul” nu a putut să interogheze un anumit martor al apărării, trebuind ca partea interesată să arate că audierea martorului respectiv era necesară pentru aflarea adevărului şi că refuzul de a-l interoga a cauzat un prejudiciu dreptului la apărare (Hotărârea din 3 martie 2009 în Cauza Băcanu şi Societatea Comercială “R” – S.A. c. României , Cererea nr. 4.411/04, M.Of. nr. 484 din 13 iulie 2009) . Activitatea justiţiei are nevoie de încredere publică. Aparţine autorităţilor naţionale de a hotărî asupra necesităţii ingerinţei în exerciţiul libertăţii de expresie (CEDO, De Haes şi Gijsels c. Belgia , 24 februarie 1997 § 37). Restricţiile libertăţii de expresie autorizate de § 2 al art. 10 C.E.D.H. , pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judiciare nu poate permite statelor de a limita orice formă de dezbatere publică asupra problemelor în curs supuse tribunalelor (CEDO, Worm c. Austria, 29 august 1997 § 50. Avocatul trebuie să menţină un real echilibru al intereselor în prezenţă, în declaraţiile sale publice (CEDO, Schὄpfer c. Elveţia, 20 mai 1998, §§ 29-34). La stabilirea proporţionalităţii unei ingerinţe în libertatea de exprimare a unui funcţionar public într-o astfel de cauză, Curtea trebuie, de asemenea, să ia în consideraţie şi alţi factori. În primul rând, trebuie de atras o deosebită atenţie interesului public pe care-l implică informaţia dezvăluită. Curtea reiterează că în ceea ce priveşte restrângerea dezbaterilor cu privire la chestiunile de interes public, marja prevăzută de art. 10 § 2 este restrânsă (v, printre altele, Sürek c. Turkey(no. 1 ,GC, nr. 26682/95, § 61, ECHR 1999-IV) .Într-un sistem democratic, acţiunile sau omisiunile guvernului trebuie să fie supuse unei analize profunde nu doar din partea autorităţilor legislative şi judiciare, dar şi din partea media şi a opiniei publice. Interesul pe care-l poate avea publicul într-o anumită informaţie poate fi, câteodată, atât de puternic încât să depăşească chiar şi o obligaţie impusă, în mod legal, de a păstra confidenţialitatea (C.E.D.H. , Fressoz and Roire cFrance şi Radio Twist, A.S. c. Slovakia nr. 62202/00, ECHR 2006). Al doilea factor relevant pentru acest exerciţiu de evaluare este autenticitatea informaţiei dezvăluite. Autorităţile de stat competente pot să adopte măsuri cu scopul de a reacţiona corespunzător şi fără exces la acuzaţiile defăimătoare lipsite de temei sau formulate cu rea-credinţă (C.E.D.H. , Castells c. Spain, hotărâre din 23 aprilie 1992, Seria A nr. 236, § 46) . Mai mult, libertatea de exprimare presupune obligaţii şi responsabilităţi, iar orice persoană care decide să dezvăluie informaţii trebuie să verifice atent, în măsura în care circumstanţele permit acest lucru, că aceasta este corectă şi de încredere (C.E.D.H. , Morissens c. Belgium, nr. 11389/85, decizia Comisiei din 3 mai 1988, DR 56, p. 127; şi Bladet Tromsø and Stensaas c. Norway ,GC, nr. 21980/93, § 65, ECHR 1999‑III) . Pe cealaltă parte a balanţei, Curtea trebuie să evalueze prejudiciul, dacă acesta există, suferit de către autoritatea publică în urma dezvăluirii în cauză şi să aprecieze dacă un astfel de prejudiciu prevalează faţă de interesul publicului ca informaţia să fie dezvăluită (C.E.D.H. , Hadjianastassiou c. Greece, hotărâre din 16 decembrie 1992, Seria A nr. 252, § 45; şi Stoll c. Switzerland, § 130 ) . În legătură cu aceasta, subiectul dezvăluirii şi natura autorităţii administrative în cauză ar putea fi relevante . Motivul din spatele acţiunilor angajatului care dezvăluie informaţia este un alt factor determinant pentru a decide dacă o anumită dezvăluire ar trebui protejată sau nu. Spre exemplu, o acţiune motivată de o acuzaţie personală sau de un antagonism personal sau de aşteptarea unui avantaj personal, inclusiv un câştig pecuniar, nu ar justifica un nivel deosebit de înalt de protecţie . Este important de stabilit faptul că, atunci când a făcut dezvăluirea, persoana a acţionat cu bună-credinţă şi cu convingerea că informaţia era adevărată, că dezvăluirea acesteia a fost în interes public şi că lui sau ei nu i-au fost disponibile alte mijloace mai discrete de a remedia ilegalitatea
LIBERTATEA INDIVIDUALĂ ŞI SIGURANŢA PERSOANEI sunt inviolabile. Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege. Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore. Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal. În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile. În faza de judecată instanţa este obligată, în condiţiile legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate. Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege. Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege. Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată. Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală.v şi Controlul judiciar, Controlul judiciar pe cauţiune
LICHIDAREA PERSOANEI JURIDICE CONDAMNATE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
LIMBA OFICIALĂ a procesului penal este limba română ; cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată, actele procedurale întocmindu-se în limba română; părţilor şi subiecţilor procesuali care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului, de a vorbi, precum şi de a pune concluzii în instanţă, prin interpret; în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, suspectului şi inculpatului i se asigură în mod gratuit posibilitatea de a comunica, prin interpret, cu avocatul în vederea pregătirii audierii, a introducerii unei căi de atac sau a oricărei altei cereri ce ţine de soluţionarea cauzei; în cadrul procedurilor judiciare se folosesc interpreţi şi traducători autorizaţi.
LIVRAREA SUPRAVEGHEATĂ poate fi autorizată, prin ordonanţă, de către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, la solicitarea instituţiilor sau organelor competente; l. s. poate fi autorizată numai în următoarele cazuri: dacă descoperirea sau arestarea persoanelor implicate în transportul ilegal de droguri, arme, obiecte furate, materiale explozive, nucleare, alte materiale radioactive, sume de bani şi alte obiecte care rezultă din activităţi ilicite ori obiecte utilizate în scopul comiterii de infracţiuni nu ar putea fi făcută în alt mod sau ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare; dacă descoperirea ori dovedirea infracţiunilor săvârşite în legătură cu livrarea de transporturi ilegale sau suspecte ar fi imposibilă ori foarte dificilă în alt mod.l. s . poate fi realizată în condiţiile în care procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală ia măsuri şi se asigură ca autorităţile statelor tranzitate: să fie de acord cu intrarea pe teritoriul acestora a transportului ilegal sau suspect şi cu ieşirea acestuia de pe teritoriul statului; să garanteze faptul că transportul ilegal sau suspect este supravegheat permanent de către autorităţile competente; să garanteze faptul că procurorul, organele de poliţie sau alte autorităţi de stat competente sunt înştiinţate în ceea ce priveşte rezultatul urmăririi penale c persoanelor acuzate de infracţiuni care au constituit obiectul metodei speciale de cercetare ; aceste dispoziţii nu se aplică în cazul în care un tratat internaţional la care România este parte are dispoziţii contrare; l. s . este pusă în aplicare de către poliţie sau de altă autoritate competentă; procurorul stabileşte, coordonează şi controlează modul de punere în aplicare a l. s. punerea în aplicare a l. s . nu constituie infracţiune. L. s. se înţelege tehnica de supraveghere şi cercetare prin care se permit intrarea, circulaţia sau ieşirea de pe teritoriul ţării a unor bunuri în privinţa cărora există o suspiciune cu privire la caracterul ilicit al deţinerii sau obţinerii acestora, sub supravegherea ori cu autorizarea autorităţilor competente, în scopul investigării unei infracţiuni sau al identificării persoanelor implicate în săvârşirea acesteia. Art. 138, alin. (12) a fost modificat prin Ordonanta de urgenta nr. 18/2016 . v Metode speciale de supraveghere sau cercetare
LOCALIZAREA SAU URMĂRIRE PRIN MIJLOACE TEHNICE se face prin folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt ataşate.
LOCUL DE CITARE Suspectul, inculpatul, părţile în proces, precum şi alte persoane se citează la adresa unde locuiesc, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului lor de muncă, prin serviciul de personal al unităţii la care lucrează.Suspectul sau inculpatul are obligaţia de a comunica în termen de cel mult 3 zile organului judiciar schimbarea adresei unde locuieşte. Suspectul sau inculpatul este informat cu privire la această obligaţie în cadrul audierii şi cu privire la consecinţele nerespectării obligaţiei.Suspectul sau inculpatul care a indicat, printr-o declaraţie dată în cursul procesului penal, un alt loc pentru a fi citat este citat la locul indicat.Suspectul sau inculpatul poate fi citat la sediul avocatului ales, dacă nu s-a prezentat după prima citare legal îndeplinită.Dacă nu se cunosc adresa unde locuieşte suspectul sau inculpatul şi nici locul său de muncă, citaţia se afişează la sediul organului judiciar care a emis-o.Dacă nu se cunosc nici adresa unde locuieşte suspectul sau inculpatul şi nici locul său de muncă, la sediul organului judiciar se afişează o înştiinţare care trebuie să cuprindă:anul, luna, ziua şi ora când a fost făcută;numele şi prenumele celui care a făcut afişarea şi funcţia acestuia;numele, prenumele şi domiciliul sau, după caz, reşedinţa, respectiv sediul celui citat;numărul dosarului în legătură cu care se face înştiinţarea şi denumirea organului judiciar pe rolul căruia se află dosarul;menţiunea că înştiinţarea se referă la actul procedural al citaţiei;menţiunea termenului stabilit de organul judiciar care a emis citaţia în care destinatarul este în drept să se prezinte la organul judiciar pentru a i se comunica citaţia;menţiunea că, în cazul în care destinatarul nu se prezintă pentru comunicarea citaţiei în interiorul termenului prevăzut de lege, citaţia se consideră comunicată la împlinirea acestui termen;semnătura celui care a afişat înştiinţarea.Bolnavii sau persoanele aflate, după caz, în spitale, aşezăminte medicale ori de asistenţă socială se citează prin administraţia acestora.Persoanele private de libertate se citează la locul de deţinere, prin administraţia acestuia.Persoanele private de libertate se citează la locul de deţinere, prin administraţia acestuia. O copie a citaţiei se comunică şi administraţiei locului de deţinere.Militarii se citează la unitatea din care fac parte, prin comandantul acesteia.Pentru persoanele care alcătuiesc echipajul unei nave maritime sau fluviale, aflate în cursă, citarea se face la căpitănia portului unde este înregistrată nava.Dacă suspectul sau inculpatul locuieşte în străinătate, citarea se face, pentru primul termen, potrivit normelor de drept internaţional penal aplicabile în relaţia cu statul solicitat, în condiţiile legii. În absenţa unei asemenea norme sau în cazul în care instrumentul juridic internaţional aplicabil o permite, citarea se face prin scrisoare recomandată. În acest caz, avizul de primire a scrisorii recomandate, semnat de destinatar, sau refuzul de primire a acesteia ţine loc de dovadă a îndeplinirii procedurii de citare. Pentru primul termen de judecată, suspectul sau inculpatul va fi înştiinţat prin citaţie că are obligaţia de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poştă electronică sau mesagerie electronică, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. În cazul în care nu se conformează, comunicările i se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poşta română a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele care se expediază, ţinând loc de dovadă de îndeplinire a procedurii.Personalul misiunilor diplomatice, al oficiilor consulare şi cetăţenii români trimişi să lucreze în cadrul organizaţiilor internaţionale, membrii de familie care locuiesc cu ei, cât timp se află în străinătate, precum şi cetăţenii români aflaţi în străinătate în interes de serviciu, inclusiv membrii de familie care îi însoţesc, se citează prin intermediul unităţilor care i-au trimis în străinătate.La stabilirea termenului pentru înfăţişarea suspectului sau inculpatului aflat în străinătate se ţine seama de normele internaţionale aplicabile în relaţia cu statul pe teritoriul căruia se afla suspectul sau inculpatul, iar în lipsa unor asemenea norme, de necesitatea ca citaţia în vederea înfăţişării să fie primită cel mai târziu cu 30 de zile înainte de ziua stabilită pentru înfăţişare. Instituţiile, autorităţile publice şi alte persoane juridice se citează la sediul acestora, iar în cazul neidentificării sediului, prin afișare. Citarea prin intermediul poştei electronice sau al unui sistem de mesagerie electronică se face la adresa electronică ori la coordonatele care au fost indicate în acest scop organului judiciar de către persoana citată sau de către reprezentantul ei. Art. 259, alin. (7) a fost modificat prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 .
LOCUL SĂVÂRŞIRII INFRACŢIUNII v. Competenţa după teritoriu
LOCUL UNDE SE DESFĂŞOARĂ JUDECATA v. Judecata
LUAREA HOTĂRÂRII v. Hotărârea
LUAREA MĂSURII ARESTULUI LA DOMICILIU DE CĂTRE JUDECĂTORUL DE CAMERĂ PRELIMINARĂ SAU INSTANŢA DE JUDECATĂ Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu; judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată dispune citarea inculpatului; audierea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la termenul fixat; asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii. v. Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de drepturi şi libertăţi
LUAREA MĂSURII ARESTULUI LA DOMICILIU DE CĂTRE JUDECĂTORUL DE DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI Judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, la propunerea motivată a procurorului, arestul la domiciliu al inculpatului; procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi propunerea împreună cu dosarul cauzei; judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat fixează termen de soluţionare în camera de consiliu în termen de 24 de ore de la înregistrarea propunerii şi dispune citarea inculpatului; neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi şi libertăţi să soluţioneze propunerea înaintată de procuror; judecătorul de drepturi şi libertăţi îl audiază pe inculpat atunci când acesta este prezent; asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii; judecătorul de drepturi şi libertăţi admite sau respinge propunerea procurorului prin încheiere motivată; dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de formulare a contestaţiei; Judecătorul de drepturi şi libertăţi care respinge propunerea de luare a măsurii arestului la domiciliu faţă de inculpat poate dispune, prin aceeaşi încheiere, luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) şi c), dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege. Art. 219, alin. (9) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016
LUAREA MĂSURII CONTROLULUI JUDICIAR DE CĂTRE JUDECĂTORUL DE CAMERĂ PRELIMINARĂ SAU INSTANŢA DE JUDECATĂ Judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere, luarea măsurii controlului judiciar faţă de inculpat, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu; judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată dispune citarea inculpatului; ascultarea inculpatului este obligatorie dacă acesta se prezintă la termenul fixat; prezenţa avocatului inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.
LUAREA MĂSURII CONTROLULUI JUDICIAR DE CĂTRE PROCUROR Procurorul dispune citarea inculpatului aflat în stare de libertate sau aducerea inculpatului aflat în stare de reţinere; inculpatului prezent i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, infracţiunea de care este suspectat şi motivele l. m. c. j. p. ; măsura controlului judiciar poate fi luată numai după audierea inculpatului, în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu. Dispoziţiile relative la reţinere se aplică în mod corespunzător; procurorul dispune l. m. c. j. p. prin ordonanţă motivată, care se comunică inculpatului.Prin Dec. nr. 712 din 4 decembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că aceste prevederi sunt neconstituţionale. Din analiza acestui text constituţional, reies condiţiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exerciţiilor unor drepturi sau libertăţi, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, şi nu orice drepturi subiective de natură legală sau convenţională; restrângerea exerciţiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune şi doar dacă este necesară într-o societate democratică, restrângerea să poată opera numai în una din ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituţie; restrângerea să fie proporţională cu cauza, restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanţa dreptului (v Decizia nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, M. Of.nr. 433 din data de 28 iunie 2010). Raportând condiţiile arătate la prezenta cauză, Curtea reţine că ingerinţa generată de instituţia controlului judiciar vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, este reglementată prin lege, respectiv art. 211-215 din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Ingerinţa analizată nu este însă proporţională cu cauza care a determinat-o. În acest sens, Curtea reţine că aceasta nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual, întrucât poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituţie, presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. Din moment ce autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi în lipsa unor alte soluţii, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat şi cauza care a provocat-o (a se vedea Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010). Acesta este şi sensul dat dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală de către Curtea Constituţională, prin jurisprudenţa sa, instanţa de contencios constituţional stabilind prin Decizia nr. 139 din 14 decembrie 1994, M. Of.nr. 353 din 21 decembrie 1994, că este neconstituţională impunerea pe termen nelimitat a taxei de trecere a frontierei, iar prin Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, M. Of.nr. 48 din 4 martie 1993, că este neconstituţională interdicţia înstrăinării imobilelor trecute în proprietatea statului după 23 august 1944, întrucât operaţiunea în cauză era afectată de un termen incert, respectiv până la adoptarea de către Parlament a unei legi, conform unei dispoziţii din cuprinsul actului normativ criticat. De asemenea, prin Decizia nr. 2 din 30 iunie 1992, M. Of.nr. 165 din 16 iulie 1992, s-a constatat constituţionalitatea restrângerii, la 6 luni anterioare datei alegerilor, a exerciţiului dreptului de a candida pentru funcţiile de prefect, de subprefect şi pentru funcţii de conducere din cadrul serviciilor publice ale ministerelor şi ale autorităţilor guvernamentale descentralizate. Totodată, prin Decizia nr. 291 din 22 martie 2007, M. Of.nr. 302 din 7 mai 2007, Curtea Constituţională a constatat ca fiind constituţională restrângerea la 3 luni a dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţeanului român returnat de un stat străin cu care România a semnat un acord în acest sens. De asemenea, prin deciziile nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea a reţinut constituţionalitatea restrângerii exercitării dreptului la muncă a personalului plătit din fonduri publice, măsura fiind conformă cu prevederile art. 53 din Legea fundamentală, numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de această normă constituţionala. Curtea observă, de asemenea, că art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală reglementează ca primă modalitate de încetare de drept a măsurilor preventive expirarea termenelor prevăzute de lege, urmată de expirarea termenelor stabilite de organele judiciare. Din interpretarea sistematică a normei anterior referite, în contextul dispoziţiilor art. 241 din Codul de procedură penală în ansamblul său, reiese necesitatea existenţei în cuprinsul legii procesual penale a termenului pentru care poate fi dispusă fiecare măsură preventivă, indiferent de natura sa privativă sau neprivativă de libertate, ceea ce în cazul măsurilor preventive ale controlului judiciar şi ale controlului judiciar pe cauţiune legiuitorul nu a prevăzut. Dacă în cazul măsurilor preventive privative de libertate legiuitorul a prevăzut atât termenele pe care pot fi luate, cât şi durata maximă pentru care acestea pot fi dispuse, în cazul măsurii preventive a controlului judiciar, dispoziţiile art. 211-215 şi 241 din Codul de procedură penală nu prevăd nici termenul pentru care poate fi dispusă şi nici durata maximă a acestei măsuri. Apare astfel ca evident dreptul organelor judiciare de a dispune controlul judiciar, ca măsură preventivă, pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri. Or, potrivit standardelor de constituţionalitate anterior arătate, o asemenea restrângere este neconstituţională, întrucât principiul proporţionalităţii afectează conţinutul normativ al drepturilor fundamentale vizate, aşadar substanţa acestora, nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora. Pentru acest motiv, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate a art. 211-215 din Codul de procedură penală, prin raportare la art. 20, art. 23, art. 25, art. 26, art. 39, art. 41, art. 45 şi art. 53 din Constituţie, precum şi art. 5 din Convenţie. Curtea constată că autorul excepţiei critică doar dispoziţiile art. 211-215 din Codul de procedură penală, ce reglementează instituţia controlului judiciar, însă acestea, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 216 şi 217 din Codul de procedură penală, referitoare la controlul judiciar pe cauţiune, întrucât cele două măsuri formează împreună subcategoria măsurilor preventive neprivative de libertate, urmând aceleaşi reguli şi acelaşi regim juridic. Nici pentru controlul judiciar pe cauţiune, Codul de procedură penală, respectiv art. 216 şi 217 şi art. 241, nu prevăd un termen şi o durata maximă pentru care această măsură poate fi dispusă. Pentru acest motiv, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Instanţa de contencios constituţional, în caz de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 211-215 din Codul de procedură penală, urmează a se pronunţa şi asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 216 şi 217 din Codul de procedură penală, constatând că acestora din urmă le sunt aplicabile mutatis mutandis argumentele de neconstituţionalitate referitoare la prevederile art. 211-215 din Codul de procedură penală. În consecinţă, art. 216 şi art. 217 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, încălcând art. 23, art. 25, art. 26, art. 39, art. 41 şi art. 45 raportate la art. 53 din Legea fundamentală. v. Calea de atac c măsurii controlului judiciar dispuse de procuror
LUAREA MĂSURILOR DE OCROTIRE ÎN CAZ DE ARESTARE PREVENTIVĂ ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE Când măsura arestării preventive a fost luată faţă de un inculpat în a cărui ocrotire se află un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o persoană căreia i s-a instituit tutela sau curatela ori o persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor, autoritatea competentă este încunoştinţată, de îndată, în vederea luării măsurilor legale de ocrotire pentru persoana respectivă; obligaţia de încunoştinţare revine judecătorului de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă sau de la instanţa ierarhic superioară, care a luat măsura arestării preventive, modul de îndeplinire a acestei obligaţii fiind consemnat într-un proces-verbal.
LUAREA UNOR MĂSURI FAŢĂ DE FĂPTUITOR v. Infracţiuni flagrante
LUCRUM CESSANS (lat. ) beneficiu nerealizat
M
MANDATUL DE PERCHEZIŢIE DOMICILIARĂ v. Procedura de emitere a mandatului de percheziţie domiciliară
MANDATUL DE SUPRAVEGHERE TEHNICĂ v. şi Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică
MANDATUL DE ADUCERE O persoană poate fi adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui m. a. , dacă, fiind anterior citată, nu s-a prezentat, în mod nejustificat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară, sau dacă nu a fost posibilă comunicarea corespunzătoare a citaţiei şi împrejurările indică fără echivoc că persoana se sustrage de la primirea citaţiei; suspectul sau inculpatul poate fi adus cu m. a. , chiar înainte de a fi fost chemat prin citaţie, dacă această măsură se impune în interesul rezolvării cauzei în cursul urmăririi penale m. a. se emite de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecăţii de către instanţă; în cazul în care pentru executarea m. a. este necesară pătrunderea fără consimţământ într-un domiciliu sau sediu, în cursul urmăririi penale mandatul de aducere poate fi dispus, la cererea motivată a procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul; cererea prin care se solicită, în cursul urmăririi penale, emiterea unui m. a. se soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor; în cazul în care apreciază că cererea este întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune motivat, prin încheiere definitivă, admiterea solicitării parchetului şi încuviinţarea aducerii persoanei solicitate, emiţând de îndată m. a. ; organul judiciar ascultă, de îndată, persoana adusă cu m. a. sau, după caz, efectuează de îndată actul care a necesitat prezenţa acesteia; persoanele aduse cu mandat rămân la dispoziţia organului judiciar numai pe durata impusă de audiere sau de îndeplinirea actului procesual care a făcut necesară prezenţa lor, dar nu mai mult de 8 ore, în afară de cazul când s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă a acestora. M. a. se execută prin organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de ordine publică; persoana căreia i se încredinţează executarea mandatului transmite mandatul persoanei pentru care acesta a fost emis şi îi solicită să o însoţească. În cazul în care persoana indicată în mandat refuză să însoţească persoana care execută mandatul sau încearcă să fugă, aceasta va fi adusă prin constrângere; în vederea executării mandatului emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţa de judecată, organele prevăzute de lege pot pătrunde în locuinţa sau sediul oricărei persoane, în care există indicii că se află cel căutat, în cazul în care acesta refuză să coopereze, împiedică executarea mandatului sau pentru orice alt motiv temeinic justificat şi proporţional cu scopul urmărit; dacă persoana arătată în m. a. nu poate fi adusă din motive de boală, cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceasta într-un proces-verbal, care se înaintează de îndată organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată; dacă cel însărcinat cu executarea m. a. nu găseşte persoana prevăzută în mandat la adresa indicată, face cercetări şi, dacă acestea au rămas fără rezultat, încheie un proces-verbal .
MANDATUL DE ARESTARE PREVENTIVĂ În baza încheierii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă sau, după caz, de la instanţa ierarhic superioară emite de îndată mandatul de arestare preventivă; dacă, prin aceeaşi încheiere, s-a dispus arestarea preventivă a mai multor inculpaţi, se emite câte un mandat pentru fiecare dintre ei. În m. a. p. se arată: instanţa din care face parte judecătorul de drepturi şi libertăţi care a dispus luarea măsurii arestării preventive; data emiterii mandatului; numele, prenumele şi calitatea judecătorului de drepturi şi libertăţi care a emis mandatul; datele de identitate ale inculpatului; durata pentru care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, cu menţionarea datei la care încetează; arătarea faptei de care este acuzat inculpatul, cu indicarea datei şi locului comiterii acesteia, încadrarea juridică, infracţiunea şi pedeapsa prevăzută de lege; temeiurile concrete care au determinat arestarea preventivă; ordinul de a fi arestat inculpatul; indicarea locului unde va fi deţinut inculpatul arestat preventiv; semnătura judecătorului de drepturi şi libertăţi; semnătura inculpatului prezent. În cazul în care acesta refuză să semneze, se va face menţiune corespunzătoare în mandat. Când m. a. p. a fost emis după ascultarea inculpatului, judecătorul care a emis mandatul înmânează un exemplar al mandatului persoanei arestate şi organului de poliţie;m. a. p. poate fi transmis organelor de poliţie şi prin fax, poştă electronică sau prin orice mijloc în măsură să producă un document scris în condiţii care să permită autorităţilor destinatare să îi stabilească autenticitatea; Dacă persoana vătămată a solicitat înştiinţarea sa cu privire la eliberarea în orice mod sau evadarea persoanei arestate, judecătorul care a emis mandatul consemnează aceasta într-un proces-verbal, pe care îl predă organului de poliţie. Organul de poliţie predă exemplarul original al m. a. p. şi procesul-verbal administraţiei locului de deţinere. Art. 230, alin. (5) a fost modificat prin Ordonanța de urgență 18/2016 .
MARTOR persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o faptă penală pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu şi care nu doreşte să participe la procesul penal trebuie să înştiinţeze despre aceasta organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor. v. şi Cheltuielile judiciare
MARTORUL AMENINŢAT În cazul în care există o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului ori a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor sale, organul judiciar competent acordă acestuia statutul de martor ameninţat şi dispune una ori mai multe dintre măsurile de protecţie legale. v. Măsurile de protecţie dispuse în cursul judecăţii, Măsurile de protecţie dispuse în cursul urmăririi penale
MARTORUL MINOR v. Cazurile speciale de audiere a martorului
MARTORUL VULNERABIL Statut acordat martorului care a suferit o traumă ca urmare a săvârşirii infracţiunii ori ca urmare a comportamentului ulterior al suspectului sau inculpatului sau martorului minor; odată cu acordarea statutului de m. v. , procurorul şi instanţa pot dispune măsurile de protecţie prevăzute de lege : însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor; audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente; însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor; nepublicitatea şedinţei de judecată pe durata ascultării martorului; ascultarea martorului fără ca acesta să fie prezent în sala de judecată, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente; protecţia datelor de identitate ale martorului şi acordarea unui pseudonim sub care acesta va depune mărturie; distorsionarea vocii şi a imaginii nu este obligatorie.
MATERIE PENALĂ, Curtea europeană a raportat definiția noțiunii de m. p. la trei criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate și cel al scopului și severității sancțiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976 Cauza Engel și alții c. Olandei, §§ 80—85). Pentru contravenţii, Anghel c. României, hotărârea din 4 octombrie 2007, Neaţă c. României, hotărârea din18 noiembrie 2008, Albert c. României, hotărârea din 16 februarie 2010. În schimb, drepturi şi obligaţii cu caracter civil, la König c. Germaniei, hotărârea din 28 iunie 1978
MĂSURA EDUCATIVĂ A INTERNĂRII ÎNTR-UN CENTRU DE DETENŢIE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
MĂSURA EDUCATIVĂ A INTERNĂRII ÎNTR-UN CENTRU EDUCATIV v. Procedura în cauzele cu infractori minori
MĂSURI EDUCATIVE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
MĂSURILE ASIGURĂTORII constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora; procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune; m. a pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului; în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate; m. a . în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora; m. a . se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la cererea părţii civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare pot folosi şi părţii civile; m. a . luate sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă; nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile exceptate de lege. Ordonanţa de luare a m. a . se aduce la îndeplinire de către organele de cercetare penală. Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul poate să cuprindă şi propunerea de luare, menţinere, revocare sau de înlocuire a unei măsuri preventive ori a unei măsuri asigurătorii. v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
MĂSURILE CARE POT FI LUATE ODATĂ CU ADMITEREA ÎN PRINCIPIU v. Revizuirea
MĂSURILE DE PROTECŢIE A INVESTIGATORILOR SUB ACOPERIRE ŞI A COLABORATORILOR Identitatea reală a investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor cu o altă identitate decât cea reală nu poate fi dezvăluită; procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată are dreptul de a cunoaşte adevărata identitate a investigatorului sub acoperire şi a colaboratorului, cu respectarea secretului profesional; investigatorul sub acoperire, colaboratorul, informatorul, precum şi membrii de familie ai acestora sau alte persoane supuse ameninţărilor, intimidărilor sau actelor de violenţă, în legătură cu activitatea desfăşurată de investigatorul sub acoperire, informator sau colaborator, pot beneficia de măsuri specifice de protecţie a martorilor, potrivit legii.
MĂSURILE DE PROTECŢIE DISPUSE ÎN CURSUL JUDECĂŢII Odată cu acordarea statutului de martor ameninţat, instanţa dispune: supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare; însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor; nepublicitatea şedinţei de judecată pe durata ascultării martorului; ascultarea martorului fără ca acesta să fie prezent în sala de judecată, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente; protecţia datelor de identitate ale martorului şi acordarea unui pseudonim sub care acesta va depune mărturie.
MĂSURILE DE PROTECŢIE DISPUSE ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE În cursul urmăririi penale, odată cu acordarea statutului de martor ameninţat, procurorul dispune aplicarea uneia sau a mai multora dintre următoarele măsuri:supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare;însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor;protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declaraţia sa;audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente.Procurorul dispune aplicarea unei măsuri de protecţie din oficiu sau la cererea martorului, a uneia dintre părţi sau a unui subiect procesual principal.În cazul aplicării măsurilor de protecţie a datelor de identitatesau prin intermediul mijloacelor audiovideo, declaraţia martorului nu va cuprinde adresa reală sau datele sale de identitate, acestea fiind consemnate într-un registru special la care vor avea acces doar organul de urmărire penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa, în condiţii de confidenţialitate.Procurorul dispune acordarea statutului de martor ameninţat şi aplicarea măsurilor de protecţie prin ordonanţă motivată, care se păstrează în condiţii de confidenţialitate.Procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se menţin condiţiile care au determinat luarea măsurilor de protecţie, iar în caz contrar dispune, prin ordonanţă motivată, încetarea acestora.Dacă starea de pericol a apărut în cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu sau la sesizarea procurorului, dispune măsurile de protecţie. Măsurile de protecţie supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare și însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor se comunică autorităţii desemnate cu punerea în executare a măsurii. Prin Dec. nr. 248 / 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 126 alin. (4)-(6) C. pr. pen. , Curtea Constituțională constată că prevederile art. 126 alin. (6) sunt neconstituţionale, încălcând dreptul la apărare, reglementat la art. 24 din Constituţie, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este prevăzut la art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală şi la art. 6 din Convenţie. Măsurile de protecţie a martorilor sunt măsuri procesual penale cu caracter complex, prin care se urmăreşte creşterea eficienţei activităţii de administrare a probelor şi, prin aceasta, a procesului penal, cu garantarea siguranţei persoanelor implicate. Aceste măsuri au ca scop asigurarea protecţiei persoanelor care deţin informaţii cu privire la săvârşirea unor infracţiuni, informaţii care prezintă relevanţă pentru soluţionarea unor cauze penale, persoane a căror viaţă, integritate corporală sau libertate sunt în pericol, ca urmare a faptului că au furnizat respectivele informaţii sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare. Legislaţia procesual penală reglementează măsurile de protecţie a martorilor la art. 125-130, precum şi prin Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată în M. Of. nr. 288 / 2014. Instituţia martorului ameninţat este o instituţie procesual penală relativ nouă în legislaţia românească, ce are la bază Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene 327/04 din 23 noiembrie 1995 plivind protecţia martorilor în cadrul luptei c criminalităţii organizate internaţionale, Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene din 20 decembrie 1996 privind persoanele care cooperează în procesul judiciar în lupta c criminalităţii organizate şi Recomandarea Consiliului Europei nr. R(97)13 privind intimidarea martorilor şi drepturile apărării, adoptată la 10 septembrie 1997 de Comitetul de Miniştri şi adresată statelor membre. Pentru ca o persoană să dobândească statutul de martor ameninţat, conform dispoziţiilor art. 125 din Codul de procedură penală, trebuie să existe o suspiciune rezonabilă că viaţa, integritatea corporală, libertatea, bunurile sau activitatea profesională a martorului sau a unui membru de familie al acestuia ar putea fi puse în pericol ca urmare a datelor pe care le furnizează organelor judiciare sau a declaraţiilor false. Prin urmare, persoana în cauză trebuie să aibă calitatea de martor în procesul penal şi să cunoască date şi informaţii cu un rol determinant în soluţionarea unor cauze penale, date şi informaţii pe care le-a comunicat sau urmează să le comunice organului judiciar. Măsurile de protecţie ce pot fi luate cu privire la persoanele care se află în situaţia anterior analizată sunt, conform art. 126 alin. (1) C. pr. pen., următoarele: supravegherea şi paza locuinţei martorului sau asigurarea unei locuinţe temporare, însoţirea şi asigurarea protecţiei martorului sau a membrilor de familie ai acestuia în cursul deplasărilor, protecţia datelor de identitate, prin acordarea unui pseudonim cu care martorul va semna declaraţia sa şi audierea martorului fără ca acesta să fie prezent, prin intermediul mijloacelor audiovideo de transmitere, cu vocea şi imaginea distorsionate, atunci când celelalte măsuri nu sunt suficiente. Pe de altă parte, legiuitorul a prevăzut o valoare probantă restrânsă a declaraţiilor martorului protejat, aspect reglementat la art. 103 alin. (3) C. pr. pen., potrivit căruia hotărârea de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declaraţiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejaţi. Restrângerea valorii probante a declaraţiilor date de martorii protejaţi are la bază temerea că aceştia ar putea fi supuşi unui anumit control de autoritate din partea organului de urmărire penală şi astfel ar putea fi influenţaţi în declaraţii, pentru că au anumite interese în a acţiona conform dorinţei organului judiciar, întrucât resimt datoria morală de a acţiona astfel, ca urmare a instituirii măsurilor de protecţie sau din alte motive. Pentru aceste considerente, şi dispoziţiile art. 861 alin. 6 C. pr. pen. din 1968 limitau efectele declaraţiilor martorilor supuşi măsurilor de protecţie în comparaţie cu efectele declaraţiilor martorilor obişnuiţi, arătând că acestea pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte sau împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. Mai mult, cu privire la valoarea probantă a declaraţiilor martorului protejat, C.E.D.O. a reţinut, în jurisprudenţa sa, că drepturile apărării sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanţiile prevăzute la art. 6 din C.E.D.H. , atunci când o condamnare se fondează în întregime sau într-o măsură determinantă pe mărturia făcută de o persoană pe care acuzatul nu a putut-o interoga. Prin aceeaşi jurisprudenţă, C.E.D.O. a statuat că folosirea declaraţiilor martorilor anonimi pentru a dispune condamnarea unei persoane nu este, în sine, incompatibilă cu prevederile Convenţiei, însă, în condiţiile menţinerii anonimatului martorului acuzării, prevederile art. 6 § 1 şi § 3 lit. d) din Convenţie impun ca dezavantajul cu care se confruntă apărarea să fie în mod suficient contrabalansat prin procedura urmată de autorităţile judiciare. S-a reţinut, totodată, că probele obţinute de la martori, în condiţiile în care drepturile apărării nu au putut fi asigurate la un nivel cerut de Convenţie, trebuie analizate cu extremă atenţie, iar condamnarea unui acuzat nu trebuie să se bazeze în exclusivitate sau într-o măsură determinantă pe mărturia anonimă (v hotărârile C. E. D. O. din 20 noiembrie 1989, 14 februarie 2002 şi 28 februarie 2006, pronunţate în cauzele Kostovski c Olandei, § 42, Visser c Olandei, §§ 43-46, şi Krasniki c Republicii Cehe, §§ 79-86). Prin urmare, administrarea probei cu martori în procesul penal, în condiţiile instituirii în ceea ce îi priveşte a unor măsuri dintre cele prevăzute la art. 126 alin. (1) C. pr. pen., reprezintă o excepţie de la regulile generale referitoare la audierea martorilor, excepţie ce determină obţinerea unor declaraţii cu o valoare probantă restrânsă, a căror utilizare în procesul penal trebuie făcută conform art. 103 alin. (3) C. pr. pen. Pentru acest motiv, se impune ca această excepţie să fie în mod expres reglementată, atât sub aspectul organelor judiciare competente să dispună, să verifice sau să constate încetarea măsurilor de protecţie a martorilor, cât şi sub cel al procedurii corespunzătoare exercitării acestor atribuţii, în toate etapele procesului penal, în scopul respectării exigenţelor constituţionale referitoare la claritatea, precizia şi previzibilitatea legii, prevăzute la art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală şi al asigurării dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie. În aceste condiţii, dispoziţiile art. 126 alin. (6) C. pr. pen., întrucât nu stabilesc, în mod expres, nici organul judiciar care are competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile de protecţie dispuse conform alin. (1) al aceluiaşi articol, nici actul şi modalitatea în care este exercitată competenţa anterior menţionată, în ipoteza în care măsurile de protecţie astfel luate se menţin după momentul începerii judecăţii, sunt lipsite de claritate, precizie şi previzibilitate, contravenind prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. Referitor la standardele de calitate a legii, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie consacră principiul respectării obligatorii a legilor şi că, pentru a fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de precizie, claritate şi previzibilitate, astfel încât aceşti destinatari să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita. S-a reţinut, prin aceeaşi jurisprudenţă, că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Totodată, Curtea a reţinut că, deşi este dificil a fi redactate legi de o precizie totală şi o anumită supleţe se poate dovedi a fi de dorit, această supleţe nu trebuie să afecteze previzibilitatea legii ( v Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, M. Of. nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, M. Of. nr. 579 din 16 august 2011, şi Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 47 din 20 ianuarie 2015). De asemenea, Curtea a reţinut că formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat, şi, totodată, că respectarea legilor este obligatorie, însă nu se poate pretinde unui subiect de drept să respecte o lege care nu este clară, precisă şi previzibilă, întrucât acesta nu îşi poate adapta conduita în funcţie de ipoteza normativă a legii. De aceea, legiuitorul trebuie să manifeste o deosebită atenţie atunci când adoptă un act normativ ( v Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, M. Of. nr. 123 din 19 februarie 2014, §§ 225 şi 235). De altfel, aceeaşi cerinţă referitoare la calitatea legii este impusă şi de prevederile art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,republicatăM. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010, conform cărora actele normative trebuie redactate într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie, dispoziţii legale a căror respectare de către legiuitor este obligatorie, prin prisma prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. În acest sens, prin Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie 2014, Curtea Constituţională a reţinut că, deşi normele de tehnică legislativă nu au valoare constituţională, prin reglementarea acestora au fost impuse o serie de criterii obligatorii pentru adoptarea oricărui act normativ, a căror respectare este necesară pentru a asigura sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei, precum şi conţinutul şi forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ. Astfel, Curtea a reţinut că respectarea acestor norme concură la asigurarea unei legislaţii care respectă principiul securităţii raporturilor juridice, având claritatea şi previzibilitatea necesare şi că nerespectarea normelor de tehnică legislativă determină apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare standardelor constituţionale anterior referite. Referitor la dreptul la apărare, Curtea Constituţională a statuat, în jurisprudenţa sa, că acesta este în serviciul efectivităţii realizării dreptului constituţional al cetăţenilor de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994). Totodată, Curtea a calificat art. 24 din Constituţie ca fiind o garanţie a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, § 51, şi Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 373 din 16 mai 2016, § 23). Având în vedere aceste evoluţii jurisprudenţiale, Curtea reţine că în cursul procedurilor judiciare dispoziţiile art. 24 din Constituţie se analizează coroborat cu cele ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât se subsumează acestora din urmă. Având în vedere cele de mai sus, raportat la cauza de faţă şi ţinând seama de faptul că încălcarea dreptului la apărare vizează o procedură judiciară, Curtea urmează să reţină incidenţa art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituţie. Prin raportare la exigenţele art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile art. 126 alin. (6) din Codul de procedură penală, care prevăd menţinerea în cursul judecăţii a măsurilor de protecţie dispuse de procuror în cursul urmăririi penale, reglementează, de fapt, menţinerea, în etapa judecăţii, a unei restrângerii excepţionale a exercitării dreptului la apărare al inculpatului, fără a menţiona procedura prin care poate fi verificată necesitatea menţinerii acestor măsuri, condiţiile încetării lor şi organul judiciar căruia îi revin atribuţiile corespunzătoare realizării unor astfel de verificări. Însă menţinerea unei astfel de restrângeri, coroborată cu lipsa unei proceduri expres reglementate de încetare a sa, atunci când condiţiile existente în cauză nu mai impun ca aceasta să continue, echivalează cu o restrângere nelegală a exercitării dreptului fundamental analizat. Mai mult, administrarea, în cursul judecăţii, a probei cu martori, în condiţiile menţinerii măsurilor de protecţie a martorilor dispuse în cursul urmăririi penale, deşi nu mai subzistă necesitatea menţinerii respectivelor măsuri, poate determina nulitatea relativă a probelor astfel obţinute, potrivit art. 282 C. pr. pen. . Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, că dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă şi invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală ( v Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, M. Of. nr. 870 din 20 noiembrie 2015, § 33). Prin urmare, Curtea constată că, drept exigenţă impusă de prevederile art. 21 alin. (3) şi art. 24 alin. (1) din Constituţie, este necesar ca dispoziţiile art. 126 alin. (6) C. pr. pen., care prevăd menţinerea măsurilor de protecţie a martorului ameninţat pe tot parcursul procesului penal dacă starea de pericol nu a încetat, să reglementeze, în mod expres, care este organul judiciar competent să verifice necesitatea menţinerii sau încetării acestor măsuri şi procedura prin care se realizează această verificare.
MĂSURILE PREMERGĂTOARE După sesizarea instanţei prin rechizitoriu, dosarul se repartizează aleatoriu judecătorului de cameră preliminară. Copia certificată a rechizitoriului şi, după caz, traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deţinere ori, după caz, la adresa unde locuieşte sau la adresa la care a solicitat comunicarea actelor de procedură. Inculpatului, celorlalte părţi şi persoanei vătămate li se aduc la cunoştinţă obiectul procedurii în camera preliminară, dreptul de a-şi angaja un apărător şi termenul în care, de la data comunicării, pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către judecătorul de cameră preliminară, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile.În cazurile prevăzute la art. 90, de asistență juridică obligatorfie, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu şi stabileşte, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, termenul în care acesta poate formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile. La expirarea termenelor prevăzute la alin. (2) şi (3), dacă s-au formulat cereri sau excepţii ori dacă a ridicat excepţii din oficiu, judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul pentru soluţionarea acestora, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului. Prin Dec. nr. 14 din 4 iunie 2018 cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII , stabileşte că termenul în care inculpatul, persoana vătămată şi celelalte părţi pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală este un termen de recomandare. Natura juridică a termenului de formulare a cererilor şi excepţiilor în faza camerei preliminare
Relevanţa acestei chestiuni constă în aceea că, în cazul în care termenul respectiv ar fi considerat a fi unul de decădere, părţile sau persoana vătămată nu l-ar mai putea depăşi, iar cererile şi excepţiile formulate cu depăşirea acestui termen vor fi respinse, ca tardive.
Totodată, de soluţia dată acestei chestiuni depinde şi posibilitatea ca acest termen să poată fi prelungit sau nu de către judecătorul care l-a stabilit. Această posibilitate este exclusă în cazul calificării termenului ca fiind unul de decădere, în timp ce, în cazul în care s-ar ajunge la concluzia că este vorba de un termen de recomandare, judecătorul de cameră preliminară ar putea să dispună prelungirea acestuia.
De plano, Î. C. C. J. apreciază că, în raport cu dispoziţiile explicite ale art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, potrivit cărora nulităţile relative intervenite în cursul urmăririi penale pot fi invocate până la închiderea procedurii de cameră preliminară, nu se poate susţine că astfel de cereri trebuie invocate doar în cursul urmăririi penale, de îndată ce partea a luat cunoştinţă de acestea.
Acesta este şi un argument în favoarea soluţiei că termenul de formulare a cererilor şi excepţiilor nu este unul de decădere, ci de recomandare, deoarece procedura de cameră preliminară nu se încheie la termenul acordat de judecător pentru formularea cererilor şi excepţiilor.
Totodată, Î. C. C. J. apreciază că, nefiind vorba de un termen de decădere, este permisă şi suplimentarea cererilor şi excepţiilor după expirarea termenului prevăzut de art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală, dar nu mai târziu de momentul dezbaterii cererilor şi excepţiilor în faţa judecătorului de cameră preliminară.
După momentul dezbaterilor asupra cererilor şi excepţiilor, până la data pronunţării soluţiei de către judecătorul de cameră preliminară, cererile şi excepţiile nu ar mai putea fi formulate, deoarece acestea nu au fost puse în discuţie contradictorie.
Singura excepţie o reprezintă invocarea unor cazuri de nulitate absolută, care pot fi iterate şi în calea de atac a contestaţiei, chiar dacă nu au fost formulate în faţa judecătorului de cameră preliminară de la fond.
Noţiunea de închidere a procedurii de cameră preliminară trebuie definită ca fiind momentul procesual la care judecătorul dezbate cererile şi excepţiile, conform art. 345 din Codul de procedură penală.
Dacă termenul stabilit de judecător în procedura scrisă pentru depunerea cererilor şi excepţiilor nu este unul de decădere, acest efect îl produce încheierea pronunţată în temeiul art. 345 din Codul de procedură penală.
Ca atare, cererile şi excepţiile formulate de părţi până la închiderea procedurii camerei preliminare nu ar putea fi suplimentate în calea de atac a contestaţiei formulate împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa de fond, cu excepţia mai sus arătată.
Prin Decizia nr. 641/2014, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţiile privind comunicarea cererilor şi excepţiilor formulate către Parchet cu posibilitatea acestuia din urmă de a răspunde în scris, precum şi prevederile referitoare la soluţionarea excepţiilor, fără participarea procurorului şi inculpatului.
Mai mult, a statuat obligativitatea participării subiecţilor acţiunii civile la această procedură, precum şi caracterul oral şi contradictoriu al procedurii în camera preliminară.
Ca urmare a modificărilor survenite prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (denumită în continuare Legea nr. 75/2016), alin. (2) al textului anterior al art. 346 din Codul de procedură penală a fost abrogat, iar alin. (1) al acestui articol, care tratează situaţia pasivităţii părţilor în a formula cereri sau excepţii, a fost reformulat astfel:
“Dacă nu s-au formulat cereri şi excepţii în termenele prevăzute la art. 344 alin. (2) şi (3) şi nici nu a ridicat din oficiu excepţii, la expirarea acestor termene, judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii. Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi fără participarea procurorului, prin încheiere, care se comunică de îndată acestora.” Î. C. C. J. consideră că aceste termene nu sunt unele de decădere, ci au caracter de recomandare. În acest sens se apreciază că termenul stabilit de judecătorul de cameră preliminară este unul judiciar, iar nu legal, părţile având posibilitatea invocării de cereri sau excepţii noi chiar la termenul stabilit pentru asigurarea contradictorialităţii procedurii.Şi dispoziţiile procedurale privitoare la regimul nulităţilor pledează în sensul posibilităţii invocării acestora la momente procesuale diferite decât cel limitat de art. 344 din Codul de procedură penală.Sintagmele închiderea/încheierea procedurii de cameră preliminară semnifică momentul procesual cu care, în faza camerei preliminare, se încheie verificarea dosarului de cameră preliminară.Or, în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 641/2014, acest moment nu poate fi decât unul la care părţile vor fi citate, cu asigurarea caracterului echitabil al procedurii.Este evident că principalele excepţii formulate în camera preliminară privesc nulităţile actelor de procedură, cu scopul excluderii probelor obţinute în mod nelegal, criticile de neregularitate având deseori doar finalitatea unei temporizări a acţiunii penale.Citarea părţilor şi participarea procurorului la soluţionarea procedurii de cameră preliminară depind aşadar de împrejurarea dacă s-au formulat cereri şi excepţii sau dacă acestea au fost invocate din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală şi, respectiv, art. 346 alin. (1) din acelaşi cod.Faţă de considerentele expuse anterior, Î. C. C. J. consideră că invocarea cererilor şi excepţiilor cu depăşirea termenului judecătoresc, dar anterior pronunţării încheierii de soluţionare a procedurii de cameră preliminară, nu echivalează cu o neformulare a cererilor, judecătorul fiind dator să se pronunţe asupra celor invocate.Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.Se constată faptul că acest text face referire expresă doar la termenele legale, nu şi la cele judecătoreşti, sancţiunea decăderii neputând opera în acest caz, deoarece legea penală este de strictă interpretare şi, ca atare, nu trebuie să se creeze norme noi prin interpretare, ci să se explice cele deja existente.În plus, sancţiunea depăşirii termenului judecătoresc, în această situaţie, trebuie privită în strânsă corelare cu regimul nulităţilor.În acest sens, art. 281 alin. (4) din Codul de procedură penală prevede că, în cazul nulităţii absolute, încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. e) şi f) trebuie invocată până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare.Pe de altă parte, art. 282 alin. (4) din acelaşi cod prevede, în cazul nulităţilor relative, că acestea pot fi invocate până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură.Interpretarea corelată a acestor dispoziţii legale duce la concluzia că sintagma “închiderea procedurii de cameră preliminară” nu semnifică expirarea termenului stabilit de judecător pentru depunerea cererilor şi excepţiilor, ci chiar termenul la care această procedură este finalizată, prin pronunţarea unei soluţii de către judecătorul de cameră preliminară.
Art. 344, alin. (2)-(4) a fost modificat prin Legea 75/2016 . v Reabilitarea, Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate
MĂSURILE PREMERGĂTOARE PRIVIND MARTORII, EXPERŢII ŞI INTERPREŢII v. Judecata
MĂSURILE PREVENTIVE Instanţa are obligaţia ca, prin hotărâre, să se pronunţe asupra menţinerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat; în caz de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv. De asemenea, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţă: o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive; o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea executării sub supraveghere; o pedeapsă cu amendă, care nu însoţeşte pedeapsa închisorii; o măsură educativă. Hotărârea pronunţată cu privire la măsurile preventive este executorie; când inculpatul este pus în libertate, instanţa comunică aceasta administraţiei locului de deţinere; inculpatul condamnat de prima instanţă şi aflat în stare de arest preventiv este liberat de îndată ce durata reţinerii şi cea a arestării devin egale cu durata pedepsei pronunţate, deşi hotărârea nu este definitivă; liberarea se dispune de administraţia locului de deţinere, căreia i se comunică, îndată după pronunţarea hotărârii, o copie de pe dispozitiv sau extras; în caz de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii faţă de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune, instanţa va dispune restituirea sumei depuse drept cauţiune, dacă nu s-a dispus plata din aceasta a despăgubirilor acordate pentru repararea pagubelor şi dacă nu s-a dispus plata din cauţiune ; instanţa dispune confiscarea cauţiunii dacă măsura controlului judiciar pe cauţiune a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, şi nu s-a dispus plata din cauţiune ; durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea unei zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă; după pronunţarea hotărârii, până la sesizarea instanţei de apel, instanţa poate dispune, la cerere sau din oficiu, luarea, revocarea sau înlocuirea unei măsuri preventive cu privire la inculpatul condamnat, în condiţiile legii. M. p. pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni.; nicio m. p. nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menţinută dacă există o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale; orice m. p. trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia; m. p. sunt: reţinerea; controlul judiciar; controlul judiciar pe cauţiune; arestul la domiciliu; arestarea preventivă. M. p. aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a legii noi continuă şi se menţin pe durata pentru care au fost dispuse, în condiţiile prevăzute de legea veche; la expirarea acestei durate, m. p. pot fi prelungite ori, după caz, menţinute, revocate sau înlocuite cu o altă m. p. , în condiţiile legii noi; la expirarea duratei m. p. a obligării de a nu părăsi localitatea ori a obligării de a nu părăsi ţara, aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a legii noi, se poate lua c inculpatului oricare dintre m. p. prevăzute de legea nouă; în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, m. p. a obligării de a nu părăsi localitatea ori cea a obligării de a nu părăsi ţara, aflată în curs de executare, se menţine până la termenul de judecată acordat în cauză, când instanţa poate lua c inculpatului oricare dintre m. p. prevăzute de legea nouă. Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul poate să cuprindă şi propunerea de luare, menţinere, revocare sau de înlocuire a unei m. p. ori a unei măsuri asigurătorii. m. p. sunt instituții de drept procesual cu caracter de constrângere, având drept scop asigurarea unei bune desfășurări a procesului penal, că ele vizează starea de libertate a suspectului sau a inculpatului și că au drept efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertății de mișcare (Decizia nr.650 din 11 noiembrie 2014).
MĂSURILE PREVENTIVE Judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele măsuri:interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice;interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în cursul urmăririi penale;interzicerea unor operaţiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena diminuarea activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice;interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul judiciar;interzicerea desfăşurării activităţilor de natura celor cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea. Pentru a asigura respectarea măsurilor prevăzute la alin. (1), persoana juridică poate fi obligată la depunerea unei cauţiuni constând într-o sumă de bani care nu poate fi mai mică de 10.000 lei. Cauţiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de încetare a procesului penal, pronunţate în cauză, dacă persoana juridică a respectat măsura sau măsurile preventive, precum şi în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice. Cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurii sau a măsurilor preventive luate, făcându-se venit la bugetul de stat la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în cauză, precum şi dacă s-a dispus plata din cauţiune, în ordinea următoare, a despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii. Măsurile preventive pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii în cursul urmăririi penale şi a menţinerii în cursul procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile. În cursul urmăririi penale, măsurile preventive se dispun de judecătorul de drepturi şi libertăţi prin încheiere motivată dată în camera de consiliu, cu citarea persoanei juridice. Participarea procurorului este obligatorie. Împotriva încheierii se poate face contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi sau, după caz, la judecătorul de cameră preliminară ori instanţa ierarhic superioară, de către persoana juridică şi procuror, în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru persoana juridică lipsă. Măsurile preventive se revocă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi la cererea procurorului sau a persoanei juridice, iar de către judecătorul de cameră preliminară şi de către instanţă şi din oficiu, numai când se constată că nu mai există temeiurile care au justificat luarea sau menţinerea acestora. Împotriva reprezentantului persoanei juridice sau a mandatarului acesteia pot fi luate măsurile prevăzute la art. 265privind mandatul de aducere şi art. 283 alin. (2), iar faţă de practicianul în insolvenţă, măsura prevăzută la art. 283 alin. (2) referitor la amenzi judiciare. Luarea măsurilor preventive nu împiedică luarea altor măsuri asigurătorii .
Prin Dec. nr. 18 din 7 septembrie 2020 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU SOLUŢIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII stabileşte că interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice nu vizează şi dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă. COMPLETUL PENTRU SOLUŢIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII reţine că procedura insolvenţei nu reprezintă o alegere pentru debitor, art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 statuând că: “debitorul aflat în stare de insolvenţă este obligat să adreseze tribunalului o cerere pentru a fi supus dispoziţiilor prezentei legi, în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă. La cererea adresată tribunalului va fi ataşată dovada notificării organului fiscal competent cu privire la intenţia de deschidere a procedurii insolvenţei.” Nerespectarea acestei obligaţii este sancţionată în art. 240 din Codul penal, potrivit căruia constituie infracţiunea de bancrută simplă neintroducerea sau introducerea tardivă, de către debitorul persoană fizică ori de reprezentantul legal al persoanei juridice debitoare, a cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, într-un termen care depăşeşte cu mai mult de 6 luni termenul prevăzut de lege de la apariţia stării de insolvenţă.Dispoziţiile care reglementează măsurile preventive vizează conduita suspectei sau inculpatei persoană juridică, care trebuie limitată în aşa fel încât să nu fie aptă a zădărnici demersurile de tragere a acesteia la răspundere penală. Măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală se referă la interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare ori lichidare a persoanei juridice, astfel că, în ceea ce o priveşte pe societatea comercială în discuţie, aceasta este vizată de interdicţia de iniţiere a procedurii de dizolvare ori de lichidare. Or, această interdicţie este în totală contradicţie cu obligaţia legală de a introduce o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei şi a cărei neîndeplinire atrage răspunderea penală a reprezentantului persoanei juridice. Pe de altă parte, cu referire la sintagma “procedura de dizolvare şi de lichidare” a persoanei juridice se impun următoarele precizări: astfel, în economia Legii nr. 31/1990 se poate vorbi despre o “procedură” care are drept scop dizolvarea, lichidarea şi încetarea personalităţii juridice a unei societăţi comerciale, procedură voluntară ori pusă la dispoziţia unor persoane interesate ori autorizate în condiţiile dispoziţiilor art. 227-229 şi art. 237, coroborate cu dispoziţiile art. 252-2702 din Legea nr. 31/1990, în care sunt prevăzute condiţiile dizolvării pe tipuri de societăţi, modalităţile dizolvării, titularii cererii de dizolvare, precum şi modalitatea în care se derulează, subsecvent dizolvării, operaţiunile de lichidare şi efectele acesteia asupra patrimoniului social şi asupra personalităţii juridice a societăţii. În schimb, în regimul Legii nr. 85/2014 dizolvarea, lichidarea şi radierea societăţii comerciale nu se constituie într-o veritabilă “procedură”, ci reprezintă efectul legal al deschiderii procedurii insolvenţei, mai precis efectul falimentului asupra societăţii, care, până la închiderea procedurii şi la radiere, îşi păstrează o capacitate de folosinţă limitată la operaţiunile lichidării. Rezultă, aşadar, că în condiţiile Legii nr. 85/2014 persoana juridică nu poate iniţia procedura de dizolvare ori de lichidare, dizolvarea şi lichidarea nu se dispun din voinţa persoanei juridice, ci pentru că sunt impuse de dispoziţiile legale din această materie. Similar concluziei din Decizia nr. 1/2020 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, atât timp cât procedura insolvenţei nu reprezintă un act de dispoziţie la îndemâna persoanei juridice debitoare, nu se poate considera că pe această cale se urmăreşte sustragerea de la răspunderea penală. Se poate aprecia cu just temei că exprimarea din textul art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, referitoare la procedura de dizolvare ori lichidare a persoanei juridice, nu este întâmplătoare, ea găsindu-şi acoperire doar în Legea nr. 31/1990, care reglementează o astfel de procedură. În ceea ce priveşte cea de a doua ipoteză a art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, dacă textul de lege ar fi extins şi în procedura reglementată de Legea nr. 85/2014, aceasta ar avea în vedere nu conduita persoanei juridice suspecte sau inculpate, debitoare în procedura insolvenţei, ci conduita judecătorului-sindic, întrucât dispoziţia preconizată cu titlu de măsură preventivă se referă la suspendarea procedurii de dizolvare şi/sau de lichidare, ceea ce presupune un proces execuţional pendinte. Deschiderea procedurii falimentului, în oricare dintre modalităţile prevăzute de Legea nr. 85/2014, are ca efect dizolvarea societăţii falite, cu consecinţa trecerii la valorificarea bunurilor acesteia şi a păstrării unei capacităţi de folosinţă restrânse la operaţiunile lichidării. Ca urmare, trecerea la faliment, în oricare dintre modalităţile prevăzute de Legea nr. 85/2014, nu îi conferă judecătorului-sindic posibilitatea, ci obligaţia de a proceda, după verificarea îndeplinirii condiţiilor din dispoziţiile legale incidente, la luarea măsurilor ce se cuvin, subsecvente trecerii la faliment. Singurul în măsură să statueze asupra condiţiilor de aplicare a procedurii de insolvenţă, sub toate aspectele specifice speţei, este judecătorul-sindic, care nu poate fi supus vreunei ingerinţe a unei alte instanţe. Înalta Curte constată că nu există nicio dispoziţie în Legea nr. 85/2014 care să prevadă posibilitatea ca judecătorul-sindic să suspende judecata în această procedură. Dimpotrivă, întreaga procedură se caracterizează prin celeritate, art. 40 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 prevăzând că organele care aplică procedura insolvenţei “trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor prevăzute de prezenta lege, precum şi realizarea, în condiţiile legii, a drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi participanţi la aceste acte şi operaţiuni”. Prin derogare de la dispoziţiile Codului de procedură civilă, apelul nu suspendă executarea hotărârilor judecătorului-sindic – art. 43 alin. (4) din Legea nr. 85/2014. Întreaga procedură trebuie să fie un flux continuu şi neîntrerupt de acte juridice, operaţiuni şi procese, cu un parcurs de regulă ireversibil, este un itinerar care trebuie derulat cu celeritate, în scopul acoperirii creanţelor. Pe de altă parte, făcând o analiză de ansamblu a dispoziţiilor legale care prevăd posibilitatea suspendării judecăţii unei cauze (civilă, penală sau de orice altă natură), se constată că, exceptând situaţia în care măsura este impusă de instanţa civilă chemată să se pronunţe asupra unei cereri de strămutare, legiuitorul nu a reglementat nicio altă situaţie în care suspendarea este dispusă de către un alt organ judiciar decât cel învestit cu soluţionarea dosarului (în fond sau în calea de atac). Întotdeauna competenţa exclusivă de a lua această măsură aparţine judecătorului cauzei, iar o dispoziţie contrară nici nu ar putea exista, întrucât ea ar fi în contradicţie flagrantă cu prevederile art. 21 din Constituţia României, ale art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului. Aşadar, judecătorul penal nu poate să suspende judecarea unui dosar civil (sau de orice altă natură), măsura putând fi dispusă doar de către judecătorul cauzei civile şi doar atunci când există o dispoziţie legală (imperativă sau facultativă) care statuează în acest sens. Or, aşa cum s-a arătat, nu există o prevedere care să confere judecătorului-sindic posibilitatea de a suspenda procedura ca urmare a unei măsuri preventive dispuse faţă de persoana juridică debitoare. Dacă s-ar fi urmărit ca măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală să vizeze şi dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014, s-ar fi reglementat legislativ luarea Dec. i de suspendare de către judecătorul-sindic învestit cu soluţionarea cauzei (ca urmare a soluţiei instanţei penale) şi, totodată, întreaga procedură din perioada suspendării (atribuţiile lichidatorului judiciar, ale judecătorului-sindic şi ale creditorilor, modalitatea de asigurare a pazei activelor debitorului, gestionarea contabilităţii, suportarea costurilor etc.). De asemenea, similar altor situaţii în care dispoziţiile organului de urmărire penală/instanţei penale vatămă drepturi sau interese ale unor persoane care nu au calitatea de părţi sau participanţi în procesul penal, iar aceştia au posibilitatea recunoscută de lege să le conteste [ex. art. 250 alin. (1), art. 2501 alin. (1), art. 409 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală etc.], legiuitorul ar fi prevăzut garanţii corespunzătoare şi pentru creditorii din procedura insolvenţei (terţi faţă de procesul penal). Forţarea menţinerii unei activităţi economice, în condiţiile în care aceasta nu mai generează profit şi devine chiar producătoare de prejudicii prin imposibilitatea valorificării unor bunuri ca urmare a blocării lichidării – bunuri care îşi diminuează valoarea sau care devin greu de vândut – reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate al terţilor, creanţa lor reprezentând un bun în înţelesul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor fundamentale. Tot o valoare patrimonială protejată pe tărâmul aceluiaşi articol îl reprezintă şi dreptul creditorului de a executa silit garanţiile constituite contractual în favoarea sa, astfel că imposibilitatea acestora de a-şi valorifica garanţiile ridică probleme din aceeaşi perspectivă. Or, art. 493 din Codul de procedură penală prevede garanţii doar pentru persoana juridică supusă măsurii preventive. Terţii afectaţi în mod direct de această măsură nu participă în procesul penal, nu au posibilitatea de a contesta măsura preventivă, nu au o predictibilitate în privinţa duratei totale a acesteia (nu există durată maximă totală prevăzută de lege, aceasta putând fi menţinută până la finalul procesului penal), nu pot beneficia de nicio recuperare a prejudiciului rezultat din suspendarea procedurii. În mod evident, dată fiind natura încălcărilor, dacă legiuitorul ar fi urmărit ca măsura preventivă prevăzută de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală să vizeze şi dizolvarea, respectiv lichidarea în procedura falimentului prevăzută de Legea nr. 85/2014, ar fi reglementat în mod expres o procedură într-o manieră care să înlăture toate impedimentele arătate. În acelaşi timp, o interpretare în acest sens contrar încalcă toate dispoziţiile şi principiile anterior expuse, conducând la luarea măsurii pentru a “preveni” un comportament impus de lege şi aflat sub controlul de legalitate al unui judecător, la obligarea judecătorului-sindic de a se supune unei măsuri dispuse de instanţa penală, încălcându-se dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi ale art. 21 din Constituţia României, dreptul de proprietate al terţilor, creditori în procedura falimentului, precum şi dreptul acestora la un proces echitabil. De asemenea, în condiţiile în care textul art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală face referire generală la interdicţia de iniţiere a procedurii de dizolvare ori lichidare, fără a distinge între titularii cererii de deschidere a procedurii, se poate reţine efectul prejudiciabil al aplicării măsurii preventive analizate şi asupra debitorului, din perspectiva Directivei (UE) 2019/1023 a Parlamentului European şi a Consiliului. Astfel, prezintă relevanţă considerentele nr. 3, nr. 6 şi nr. 85 ale directivei, în care, analizându-se cadrele de restructurare preventivă, remiterea de datorie şi decăderile, precum şi măsurile de sporire a eficienţei procedurilor de insolvenţă, se pune accent pe durata excesivă a procedurilor de insolvenţă (efect dilatoriu având şi măsura preventivă ale cărei interpretare şi aplicare sunt deduse judecăţii de faţă, întrucât nu există previzibilitatea duratei sale) şi pe efectul nociv al acesteia asupra şanselor de redresare a activităţii debitorilor, fie chiar şi în modalitatea lichidării vechii activităţi, ceea ce se poate realiza, în condiţiile Legii nr. 85/2014, în cadrul procedurii simplificate deschise la cererea debitorului. Nu în ultimul rând se cuvine relevat şi faptul că, dacă efectele aplicării art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală ar fi extinse şi asupra procedurii insolvenţei, în cazul în care la sfârşitul procesului penal s-ar admite acţiunile civile formulate de persoane care nu s-au înscris în condiţiile art. 102 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 85/2014 la masa credală, drepturile stabilite în favoarea acestora prin hotărârea penală nu vor putea fi valorificate împotriva debitoarei, iar măsura preventivă nu îşi va găsi finalitatea. Aceasta, întrucât, în lipsa înscrierii la masa credală a acestor participanţi din procesul penal, judecătorul-sindic se află în imposibilitate legală de a repune în discuţie tabelul creanţelor, care s-a definitivat în lipsa acestor creditori ale căror drepturi au fost stabilite abia ulterior, în procesul penal. În ceea ce priveşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 139/2016 ( M. Of. nr. 350 din 6 mai 2016), este de arătat că instanţa de contencios constituţional nu a analizat problema ce face obiectul recursului în interesul legii, ci inexistenţa unei durate maximale a măsurilor preventive aplicabile persoanelor juridice, iar considerentele pe care se bazează nu prezintă suficiente aspecte comune cu chestiunea de drept supusă interpretării în prezenta cauză. În motivarea hotărârii respective, Curtea Constituţională a arătat, doar cu caracter general, că măsurile luate de stat pentru a asigura un climat de ordine şi încredere la nivel economic “nu trebuie să aibă ca rezultat tocmai negarea libertăţii comerţului, ci să se constituie într-un adevărat corolar al acestuia. În aceste categorii de măsuri se încadrează şi dispoziţiile legale ce vizează măsurile preventive care pot fi luate faţă de persoane juridice. Statul, reglementând asemenea măsuri, veghează la securitatea circuitului comercial şi, pentru a asigura acel climat de ordine şi încredere la nivel economic, a prevăzut instituirea unor măsuri preventive faţă de operatorii economici care înregistrează disfuncţionalităţi” (paragraful 45). Or, luarea măsurii preventive prevăzute de art. 493 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală în procedura insolvenţei are un efect contrar. Astfel cum corect s-a subliniat în doctrină, “obligarea” unei persoane juridice să “supravieţuiască” în asemenea condiţii contravine în mod evident principiului esenţial al comerţului, care este acela de a obţine profit, precum şi spiritului în care a fost redactată Legea nr. 85/2014, procedura prevăzută de aceasta fiind una menită să asigure protecţia debitorului, dar şi a persoanelor care pretind drepturi asupra patrimoniului acestuia. Prin urmare, coroborând scopul măsurilor preventive cu procedura de dizolvare şi de lichidare a societăţilor comerciale, se poate conchide fără dubiu că acesta poate fi atins şi îşi găseşte justificarea, conform principiului actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat, ori de câte ori se pune problema unei dizolvări voluntare în condiţiile Legii nr. 31/1990, care să ridice suspiciuni şi să aibă potenţialul de a zădărnici tragerea la răspundere penală a persoanei juridice, dar niciodată în condiţiile Legii nr. 85/2014, unde efectele deschiderii procedurii falimentului – dizolvarea, urmată de lichidare şi de radierea din registrul comerţului – izvorăsc chiar din lege şi nu pot fi evitate.
MĂSURILE PREVENTIVE APLICATE MINORILOR Faţă de suspectul şi inculpatul minor se pot dispune toate măsurile preventive , cu derogările şi completările prevăzute de lege; reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse şi faţă de un inculpat minor, în mod excepţional, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării acestuia nu sunt disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii; la stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării preventive se are în vedere vârsta inculpatului de la data când se dispune asupra luării, prelungirii sau menţinerii acestei măsuri; când s-a dispus reţinerea sau arestarea preventivă a unui minor, încunoştinţarea prevăzută la reţinere şi la arestarea preventivă se face, în mod obligatoriu, şi către reprezentantul legal al acestuia sau, după caz, către persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul; regimul special de detenţie al minorilor, în raport cu particularităţile vârstei, astfel încât măsurile preventive luate faţă de aceştia să nu prejudicieze dezvoltarea lor fizică, psihică sau morală, va fi stabilit prin legea privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
MĂSURILE PREVENTIVE ÎN CURSUL JUDECĂŢII În tot cursul judecăţii, până la pronunţarea hotărârii, instanţa se pronunţă, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive. În cauzele în care faţă de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, instanţa este datoare să verifice, în tot cursul judecăţii, până la pronunţarea hotărârii, în şedinţă publică, legalitatea şi temeinicia măsurii preventive. Prin Dec. nr. 11 din 2 iunie 2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, precum şi a chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10), (11) şi (12) raportat la art. 203 alin. (5) şi (6) şi art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) şi art. 362 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de consiliu, Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, precum şi a chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10), (11) şi (12) raportat la art. 203 alin. (5) şi (6) şi art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) şi art. 362 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de consiliu. admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului. Prin sintagma “soluţionarea pe fond a cauzei” folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 din Codul de procedură penală pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării şi procesul penal în curs trebuie astfel să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă, şi nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanţă.De altfel, aceasta a fost şi raţiunea avută în vedere de legiuitor care, prin art. 102 pct. 284 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, a modificat conţinutul art. 475 ce reglementează condiţiile de admisibilitate a sesizării formulate în vederea pronunţării de către instanţa supremă a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, introducând expresia “pe fond”, care lipsea din prima formă adoptată a Codului, prin reformularea textului de lege menţionat urmărindu-se tocmai excluderea de la această procedură ce vizează asigurarea unei practici judiciare unitare a problemelor de drept de care nu depinde soluţionarea pa fond a litigiilor penale, chestiuni ce urmează a fi supuse interpretării numai pe calea recursului în interesul legii, în situaţia în care sunt îndeplinite şi celelalte condiţii de admisibilitate reglementate de Codul de procedură penală.În prezenta cauză, chiar dacă obiectul sesizării îl reprezintă probleme de drept ce se circumscriu sferei normelor procesual penale, lămurirea acestora nu poate influenţa decizia ce va fi luată pe fondul apelurilor cu care a fost învestită Curtea, dat fiind faptul că instanţa este chemată să se pronunţe asupra unei cereri incidentale privind starea de libertate a unor inculpaţi (examinarea temeiniciei cererii de înlocuire a arestului preventiv cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune în etapa verificării admisibilităţii în principiu sau ulterior şi felul şedinţei de judecată), împrejurare ce nu are înrâurire asupra rezolvării raportului de drept penal dedus judecăţii, ce constă în examinarea învinuirii aduse apelanţilor prin rechizitoriu şi stabilirea eventualei răspunderi civile a acestora.În plus, curtea de apel, deşi a pus în discuţie, cererile de înlocuire a arestului preventiv ale unora dintre inculpaţi cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune, a sesizat instanţa supremă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce nu aveau legătură cu obiectul respectivelor cereri de înlocuire. Astfel, a solicitat ca Înalta Curte să dea o rezolvare de principiu unor probleme ce vizează luarea măsurii preventive a controlului judiciar pe cauţiune, şi nu înlocuirea cu o asemenea măsură, aşa cum au solicitat o parte dintre apelanţi, precum şi unor aspecte ce privesc înlocuirea arestului la domiciliu cu aceeaşi măsură restrictivă de libertate, deşi niciunul dintre inculpaţi nu se afla în arest la domiciliu, ci în arest preventiv. Totodată, deşi curtea de apel a fost învestită în primă instanţă cu cererea de înlocuire, a solicitat interpretarea art. 206 alin. (3) din Codul de procedură penală, care se referă la felul şedinţei de judecată în calea de atac a contestaţiei împotriva încheierii prin care, în cursul judecăţii, s-a dispus asupra măsurilor preventive. În consecinţă, Înalta Curte constată că sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea nu îndeplineşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi, ca urmare, chestiunile de drept invocate nu pot primi o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Î. C. C. J. , putând, eventual, să facă obiectul unui recurs în interesul legii, dacă sunt întrunite cerinţele înscrise în art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 475 şi 477 din Codul de procedură penală, va respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea. Art. 362 a fost modificat prin Legea 130/2021 .
MĂSURILE PREVENTIVE ÎN PROCEDURA DE CAMERĂ PRELIMINARĂ Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, menţinerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive. În cauzele în care faţă de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori completul competent de la Î. C. C. J. , învestit cu soluţionarea contestaţiei, verifică legalitatea şi temeinicia măsurii preventive. Prin Dec. nr. 5 din 8 decembrie 2014 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de către Colegiul de conducere al Î. C, C. J. şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. vizând interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 348 din Codul de procedură penală privind competenţa de a se pronunţa asupra măsurilor preventive pe durata soluţionării contestaţiei prevăzute de art. 347 din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII tabileşte că: Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu, a cărui încheiere prin care s-a dispus începerea judecăţii a fost atacată cu contestaţie, are competenţa de a se pronunţa asupra măsurilor preventive, conform dispoziţiilor legale care reglementează măsurile preventive în procedura de cameră preliminară, până la soluţionarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală. Pornind de la principiul potrivit căruia normele de procedura sunt de strictă şi imediată aplicare şi întrucât prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale nu există derogări în materia camerei preliminare, din interpretarea prevederilor art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală rezultă că, în calea de atac a contestaţiei, sunt aplicabile dispoziţiile art. 343 din Codul de procedură penală referitoare la “durata procedurii în camera preliminară”, ale art. 344 din Codul de procedură penală privind “măsurile premergătoare”, ale art. 345 din Codul de procedură penală referitoare la “procedura în camera preliminară” şi ale art. 346 din Codul de procedură penală privind “soluţiile” ce pot fi adoptate în această procedură. Când a reglementat dispoziţiile art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală legiuitorul nu a făcut trimitere la prevederile art. 348 din Codul de procedură penală, referitoare la măsurile preventive în procedura de cameră preliminară.De altfel, dispoziţiile art. 347 alin. (2) din Codul de procedură penală stabilesc obiectul asupra căruia se realizează controlul în calea de atac a contestaţiei şi aceasta priveşte modul de soluţionare a cererilor şi excepţiilor, precum şi cea referitoare la soluţia adoptată potrivit art. 346 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală. Prin această dispoziţie legală se statuează asupra limitelor de învestire a instanţei de control judiciar, respectiv a judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară sau, după caz, a completului format din 2 judecători de cameră preliminară de la Î. C. C. J. .Aşadar, soluţiile pe care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu le dispune cu privire la măsurile preventive sunt supuse contestaţiei, dar această cale de atac este distinctă de procedura instituită de art. 347 din Codul de procedură penală. Cum judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară sau, după caz, completul format din 2 judecători de cameră preliminară de la Î. C. C. J. , sesizat cu judecarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală, nu are competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive în procedura de cameră preliminară, devine evident că de la momentul sesizării instanţei prin rechizitoriu şi până la momentul soluţionării contestaţiei competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive aparţine judecătorului de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu. În aceste condiţii, în cauzele în care faţă de un inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, legalitatea şi temeinicia măsurii preventive potrivit dispoziţiilor art. 207 din Codul de procedură penală, după cum este prevăzut expres în dispoziţiile art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală. Calea de atac împotriva încheierilor pronunţate în faza procesuală a camerei preliminare este contestaţia aşa cum rezultă din prevederile art. 205 din Codul de procedură penală referitoare la “calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare”. Pe de altă parte, din interpretarea dispoziţiilor art. 4251 din Codul de procedură penală referitoare la contestaţie, calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederi care sunt aplicabile ori de câte ori dispoziţiile legale privitoare la contestaţia împotriva anumitor categorii de hotărâri nu derogă de la aceste dispoziţii legale. Conform art. 4251 alin. (4) din Codul de procedură penală, la soluţionarea contestaţiei, dispoziţiile art. 416 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător, deci rezultă că şi în materia contestaţiei reglementate de art. 347 din Codul de procedură penală se instituie efectul suspensiv al acesteia, contestaţia declarată în termen fiind suspensivă de executare. Suspendarea începerii judecăţii prin exercitarea căii de atac a contestaţiei are drept consecinţă prelungirea fazei procesuale a camerei preliminare până la momentul soluţionării contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală şi al rămânerii definitive a încheierii atacate pe calea contestaţiei, excluzând astfel aplicarea prevederilor art. 208 din Codul de procedură penală referitoare la verificarea măsurilor preventive în cursul judecăţii. Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu se va pronunţa cu privire la luarea, menţinerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art. 207 din Codul de procedură penală, iar soluţia acestuia va putea fi contestată în termen de 48 de ore, în procedura reglementată de art. 205 din Codul de procedură penală. O interpretare contrară a dispoziţiilor legale menţionate, în sensul că judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară sau, după caz, completul format din 2 judecători de cameră preliminară de la Î. C. C. J. , sesizat cu judecarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală, ar avea competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive, ar conduce fie la excluderea căii de atac a contestaţiei împotriva încheierii prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară, soluţie care contravine flagrant dispoziţiilor art. 205 din Codul de procedură penală, fie la soluţia atribuirii competenţei de a judeca această contestaţie judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară în raport cu instanţa care exercită controlul judiciar pe calea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală, deşi nu există nicio prevedere legală care să reglementeze această competenţă. În considerarea celor expuse, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 348 şi art. 347 din Codul de procedură penală, Completul pentru judecarea recursului în interesul legii va stabili că judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu, a cărui încheiere prin care s-a dispus începerea judecăţii a fost atacată cu contestaţie, are competenţa de a se pronunţa asupra măsurilor preventive, conform dispoziţiilor legale care reglementează măsurile preventive în procedura de cameră preliminară, până la soluţionarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală. Art. 348, alin. (2) a fost modificat prin Legea 75/2016 .
MĂSURILE PRIVIND OBIECTELE ORI ÎNSCRISURILE RIDICATE Obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie mijloace de probă sunt ataşate la dosar sau păstrate în alt mod, iar urmele săvârşirii infracţiunii se ridică şi sunt conservate; obiectele, înscrisurile şi urmele ridicate, care nu sunt ataşate la dosar, pot fi fotografiate; fotografiile se vizează de organul de urmărire penală şi se ataşează la dosar; mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată la care se găseşte dosarul, până la soluţionarea definitivă a cauzei; obiectele care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi aparţin, cu excepţia celor care sunt supuse confiscării, în condiţiile legii; obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse confiscării, în condiţiile legii, pot fi restituite, chiar înainte de soluţionarea definitivă a procesului, persoanei căreia îi aparţin, în afară de cazul când prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului; organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere persoanei căreia i-au fost restituite obiectele că este obligată să le păstreze până la soluţionarea definitivă a cauzei; de la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, trimiterea la confiscare ca măsură de siguranţă se consideră făcută şi la confiscarea extinsă .
Măsurile şi obligaţiile impuse de instanţă Punerea în executare a măsurilor şi obligaţiilor legale se face prin trimiterea unei copii a dispozitivului hotărârii serviciului de probaţiune competent. În cazul obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. e)-j), când este vorba de anume măsuri de supraveghere la art. 93 alin. (2) lit. d), la suspendarea pedepsei şi la art. 101 alin. (2) lit. c)-g) din Codul penal, la liberare condiționată, un extras de pe dispozitivul hotărârii se trimite organului sau autorităţii competente să verifice respectarea acestora. Art. 576, alin. (1) a fost modificat prin Legea 130/2021 .
MEDIEREA Dacă legea nu prevede altfel, părţile, persoane fizice sau persoane juridice, sunt obligate să participe la şedinţa de informare privind avantajele m. , inclusiv, dacă este cazul, după declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente, în vederea soluţionării pe această cale a conflictelor în materie civilă, de familie, precum şi în alte materii, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 192/2006 privind m. şi organizarea profesiei de mediator, M.Of. nr. 441 din 22 mai 2006. În latura penală a procesului, dispoziţiile privind m. se aplică numai în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. Părţile şi subiecţii procesuali nu pot fi constrânşi să accepte procedura m. În cauzele penale , m.trebuie să se desfăşoare astfel încât să fie respectate drepturile fiecărei părţi ori subiect procesual la asistenţă juridică şi, dacă este cazul, la serviciile unui interpret. Procesul-verbal întocmit potrivit prezentei legi, prin care se închide procedura m. , trebuie să arate dacă persoanele între care s-a desfăşurat procedura m.au beneficiat de asistenţa unui avocat şi de serviciile unui interpret ori, după caz, să menţioneze faptul că au renunţat expres la acestea. În cazul în care procedura de m.se desfăşoară înaintea începerii procesului penal şi aceasta se închide prin soluţionarea conflictului şi încheierea unei înţelegeri, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a) din lege, prin derogare de la dispoziţiile art. 157 alin. (3) din Codul penal, fapta nu va atrage răspunderea penală pentru făptuitorul cu privire la care conflictul s-a încheiat prin m. Termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile se suspendă pe durata desfăşurării m.Dacă părţile aflate în conflict nu au încheiat o înţelegere, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a), persoana vătămată poate introduce plângerea prealabilă în acelaşi termen, care îşi va relua cursul de la data întocmirii procesului-verbal de închidere a procedurii de mediere, socotindu-se şi timpul scurs înainte de suspendare. În cazul în care m.cu privire la latura penală a cauzei se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de m.Suspendarea durează până când procedura m.se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data la care a fost dispusă., v. Tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile
MEMBRU DE FAMILIE este delimitat ca termen înţelegând: ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; soţul; persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc; aceste dispoziţii privitoare la ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude se aplică, în caz de adopţie, şi persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în raport cu rudele fireşti.
MENŢINEREA, ÎNLOCUIREA SAU ÎNCETAREA MĂSURII INTERNĂRII MEDICALE Judecătoria, după primirea încunoştinţării prevăzute la art. 570 alin. (4), a unității sanitare dispune efectuarea unei expertize medico-legale. Instanţa se pronunţă după ascultarea concluziilor procurorului, ale persoanei faţă de care este luată măsura internării, atunci când aducerea acesteia în faţa instanţei este posibilă, ale avocatului său, precum şi ale expertului care a întocmit expertiza medico-legală, atunci când consideră necesar, şi dispune, după caz, menţinerea internării medicale, încetarea acesteia sau înlocuirea cu măsura obligării la tratament medical. Încetarea sau înlocuirea măsurii internării poate fi cerută şi de persoana internată sau de procuror. În acest caz, judecătoria dispune efectuarea expertizei medico-legale. Dacă persoana internată nu are avocat, i se asigură un avocat din oficiu. O copie a dispozitivului hotărârii definitive prin care s-a dispus menţinerea, înlocuirea sau încetarea internării medicale se comunică instanţei de executare. Art. 571, alin. (5) a fost modificat prin Legea 130/2021 .
MESAGERIE ELECTRONICĂ v. Citarea, Locul de citare
METODELE SPECIALE DE SUPRAVEGHERE SAU CERCETARE sunt: interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice; obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane; reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale; utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor; participarea autorizată la anumite activităţi; livrarea supravegheată; obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul comunicaţiilor, reţinute de către aceştia în temeiul legii speciale privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.
Art. 138, alin. (1), litera j) a fost modificat prin Legea nr. 75/2016 Noua formulare prevede j)obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.
Prin interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare se înţelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare.Prin acces la un sistem informatic se înţelege pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanţă, prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei reţele, în scopul de a identifica probe.Prin sistem informatic se înţelege orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.Prin date informatice se înţelege orice reprezentare de fapte, informaţii sau concepte sub o formă adecvată prelucrării într-un sistem informatic, inclusiv un program capabil să determine executarea unei funcţii de către un sistem informatic.Prin supraveghere video, audio sau prin fotografiere se înţelege fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora.Prin localizare sau urmărire prin mijloace tehnice se înţelege folosirea unor dispozitive care determină locul unde se află persoana sau obiectul la care sunt ataşate.Prin percheziţionarea trimiterilor poştale se înţelege verificarea, prin mijloace fizice sau tehnice, a scrisorilor, a altor trimiteri poştale sau a obiectelor transmise prin orice alt mijloc.Prin obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane se înţelege operaţiunile prin care se asigură cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor financiare şi al altor operaţiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituţii de credit ori al altei entităţi financiare, precum şi obţinerea de la o instituţie de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informaţii aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacţiile sau operaţiunile unei persoane.Prin utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor se înţelege folosirea unei persoane cu o altă identitate decât cea reală în scopul obţinerii de date şi informaţii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.Prin participarea autorizată la anumite activităţi se înţelege comiterea unei fapte similare laturii obiective a unei infracţiuni de corupţie, efectuarea de tranzacţii, operaţiuni sau orice fel de înţelegeri privind un bun sau privind o persoană despre care se bănuieşte că ar fi dispărută, că este victima traficului de persoane ori a unei răpiri, efectuarea de operaţiuni privind droguri sau substanţe dopante, precum şi prestarea unui serviciu, desfăşurate cu autorizarea organului judiciar competent, în scopul obţinerii de mijloace de probă. Prin livrare supravegheată se înţelege tehnica de supraveghere şi cercetare prin care se permit intrarea, circulaţia sau ieşirea de pe teritoriul ţării a unor bunuri în privinţa cărora există o suspiciune cu privire la caracterul ilicit al deţinerii sau obţinerii acestora, sub supravegherea ori cu autorizarea autorităţilor competente, în scopul investigării unei infracţiuni sau al identificării persoanelor implicate în săvârşirea acesteia.Prin supraveghere tehnică se înţelege interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă, accesul la un sistem informatic,supravegherea video, audio sau prin fotografiere,localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnico. Art. 138, alin. . (12) și (13) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . CEDO a statuat că luarea unor măsuri de supraveghere, fără garanții adecvate și suficiente, poate duce la „distrugerea democrației sub pretextul apărării ei” ( Hotărârea din 6 septembrie 1978 Cauza Klass și alții c Germaniei, § 49). În jurisprudenţa sa privind art. 6 în CEDH a dezvoltat conceptul de înscenare ca fiind distinct de folosirea tehnicilor legale ale activităţilor sub acoperire şi a reafirmat obligaţia instanţelor interne de a efectua o examinare atentă a materialului de urmărire penală atunci când un acuzat invocă utilizarea mijloacelor de constrângere din partea agenţilor de poliţie. În acest context, Curtea a stabilit, de asemenea, că funcţia sa în temeiul art. 6 § 1 nu este să determine dacă anumite probe au fost obţinute în mod nelegal, ci, mai degrabă, să examineze dacă o asemenea “nelegalitate” a avut drept consecinţă încălcarea altui drept protejat de C.E.D.H. ; astfel, trebuie să examineze calitatea evaluării de către instanţele interne a pretinsei înscenări şi să se asigure că acestea au respectat în mod corespunzător drepturile acuzatului la apărare, în special respectarea principiului contradictorialităţii şi de egalitate a armelor (v Ramanauskas, pct. 49-61, Malininas c. Lituaniei, nr. 10.071/04, pct. 34-35, 1 iulie 2008, şi Bykov c. Rusiei MC , nr. 4.378/02, pct. 88-93, 10 martie 2009, Hotărârea din 29 septembrie 2009, definitivă la 29 decembrie 2009,în Cauza Constantin şi Stoian c. României, Cererile nr. 23.782/06 şi 46.629/06, M.Of. nr. 169 din 16/03/2010). Convorbirile telefonice ce intră în noţiunile de „viaţă privată” şi „corespondenţă” în sensul art. 8 § 1, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate c reclamantului se analizează drept o „ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului garantat de art. 8 (a se vedea, printre altele, hotărârile din cauzele: Malone c. Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin c. Franţei şi Huvig c. Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A şi 176-B, p. 20, § 26 şi p. 52, § 25; Halford c. Regatului Unit din 25 iunie 1997, în Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III, pp. 1016-1017, § 48; Aalmoes şi alţi 112 c. Olandei (Decizia nr. 16.269/02, 25 noiembrie 2004).
În pofida modificărilor aduse vechiului Cod de procedură penală prin Legile nr. 281/2003 şi 356/2006, măsurile de supraveghere în cazul unor potenţiale ameninţări la adresa siguranţei naţionale par să poată fi dispuse în prezent şi de parchet, conform procedurii prevăzute de art. 13 din Legea nr. 51/1991, prevedere care nu a fost abrogată până în prezent. Acest lucru este confirmat de CurteaConstituţională, M. Of. nr. 25 din 16 ianuarie 2007, prin care judecătorul constituţional, sesizat de o instanţă naţională ce susţinea tocmai neconstituţionalitatea art. 13, motivat de faptul că acesta permitea eludarea garanţiilor prevăzute de Codul anterior de procedură penală în materie de interceptare a comunicaţiilor, a invocat caracterul special al Legii nr. 51/1991, pentru a justifica aplicarea sa în cazul unor fapte ulterioare intrării în vigoare a noii proceduri prevăzute de Codul de procedură penală (§§ 84). Aşadar, Curtea nu va putea exclude admisibilitatea unei probe administrate cu nerespectarea reglementărilor dreptului naţional (cauza Schenk c. Elveţiei, Hotărârea din 12 iulie 1988, seria A nr. 140, § 46; cauzele Khan c. Regatului Unit, § 35, P.G. şi J.H. c. Regatului Unit, nr. 44.787/98, § 76, CEDO 2001-IX). Pe de altă parte, utilizarea unei înregistrări ilegale şi, pe deasupra, ca element unic de probă, nu este în sine incompatibilă cu principiile de echitate consacrate de art. 6 § 1 din Convenţie, chiar şi atunci când acest mijloc de probă a fost obţinut cu încălcarea cerinţelor Convenţiei, în special cu cele ale art. 8 din Convenţie (Khan, § 40; P.G.şi J.H. c. Regatului Unit, § 81; Schenk, § 49). Acest lucru nu înlătură datoria Curţii de a cerceta dacă în cauză procedura litigioasă, interpretată în integralitatea sa, inclusiv modul de administrare a probelor au avut un caracter echitabil (hotărârile Edwards c. Regatului Unit din 16 decembrie 1992, seria A nr. 247-B, pp. 34, 35, § 34, Bernard c. Franţei din 23 aprilie 1998,Culegerea 1998-II, § 37, şi Garcia Ruiz c. Spaniei din 21 ianuarie 1999, Culegerea 1999-I), fără a fi vorba totuşi de a preciza dacă reclamantul este vinovat sau nu sau de a readuce în discuţie o Dec. de condamnare (Khan, § 34, şi P.G. şi J.H., § 76). Curtea constată că, în materie de probaţiune, dreptul processual român prevede că probele nu au valoare prestabilită şi nu sunt ierarhizate, forţa lor probantă depinzând de intima convingere a judecătorilor în ceea ce priveşte ansamblul probelor administrate, fără să existe, aşadar, prezumţia de preeminenţă a unei probe faţă de alta. Ea consideră că în cauză trebuie acordată importanţă faptului că înregistrările în litigiu nu au constituit singurul mijloc de probă supus aprecierii suverane a judecătorilor [a se vedea, mutatis mutandis, Schenk, §§ 47 şi 48; Turquin c. Franţei, nr. 43.467/98 (dec.), 24 ianuarie 2002]. CEDO consideră că utilizarea înregistrărilor în litigiu ca probă în procesul de convingere intimă a judecătorilor naţionali nu l-a privat pe reclamant de un proces echitabil şi, aşadar, nu a încălcat art. 6 § 1 din Convenţie ( C.E.D.O. , Secţia a III-a, Hotărârea din 26 aprilie 2007, în
cauza Dumitru Popescu c. României nr. 2, M. Of. nr. 830 din 5 decembrie 2007, Cererea nr. 71.525/01). v. şi Accesul la un sistem informatic, Date informatice, Interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare, Livrare supravegheată, Localizare sau urmărire prin mijloace tehnice, Obţinerea datelor generate saufurnizate de către furnizorii de rețele, Obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane, Participarea autorizată la anumite activităţi, Percheziţionarea trimiterilor poştale, Sistemul informatic, Supraveghere video, audio sau prin fotografiere, Utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor.
MIJLOACE TEHNICE v. Localizarea sau urmărire prin mijloace tehnice
MIJLOACE TEHNICE AUDIO SAU AUDIOVIDEO v. şi Consemnarea declaraţiilor, Modul de audiere a persoanei vătămate
MIJLOACELE DE PROBĂ proba, ca element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal, se obţine prin: declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; declaraţiile persoanei vătămate; declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; declaraţiile martorilor; înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; orice alt m. p. care nu este interzis prin lege; procedeul probatoriu este modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă.
MIJLOACELE DE PROBĂ SCRISE Înscrisurile pot servi ca mijloace de probă, dacă, din conţinutul lor, rezultă fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului; procesul-verbal ce cuprinde constatările personale ale organului de urmărire penală sau ale instanţei de judecată este mijloc de probă; procesele-verbale întocmite de organele de constatare constituie acte de sesizare a organului de urmărire penală şi nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal. v. Actele încheiate de unele organe de constatare
MIJLOACELE MATERIALE DE PROBĂ v. şi Măsurile privind obiectele ori înscrisurile ridicate
MINISTERUL JUSTIŢIEI asigură buna organizare şi administrare a justiţiei ca serviciu public; Mijloacele materiale şi financiare necesare funcţionării instanţelor sunt asigurate de la bugetul de stat, din timbrul judiciar, din amenzi judiciare, cheltuieli judiciare şi alte surse extrabugetare, în condiţiile legii, cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii. Administrarea mijloacelor materiale şi financiare se realizează prin curţile de apel şi tribunale, preşedinţii acestor instanţe fiind ordonatori secundari de credite şi, respectiv, ordonatori terţiari de credite
MINISTERUL PUBLIC Noţiunea de m. p. desemnează ansamblul ierarhizat al agenţilor publici, numiţi procurori, împuterniciţi să facă, în principal, acte cu caracter executiv privind descoperirea încălcărilor legii penale, sesizarea instanţelor şi susţinerea acuzaţiei în faţa acestora. Art.131 din Legea fundamentală consacră procurorului un rol esențial în activitatea judiciară și anume acela de reprezentant al intereselor generale ale societății, de apărător al ordinii de drept, precum și al drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor; formele concrete prin care m. p. își poate îndeplini rolul de reprezentant al interesului social, general și public constau, potrivit art.63 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, în: efectuarea urmăririi penale în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, conducerea și supravegherea activității de cercetare penală a poliției judiciare, precum și conducerea și controlul altor organe de cercetare penală, sesizarea instanțelor judecătorești pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii, exercitarea acțiunii civile, în cazurile prevăzute de lege, participarea, în condițiile legii, la ședințele de judecată, exercitarea căilor de atac c hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege, apărarea drepturilor și intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție, ale dispăruților și ale altor persoane, în condițiile legii, acționarea pentru prevenirea și combaterea criminalității, sub coordonarea ministrului justiției, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului, studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea, sens în care elaborează și prezintă ministrului justiției propuneri în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației în domeniu, verificarea respectării legii la locurile de deținere preventive, precum și în exercitarea oricăror altor atribuții prevăzute de lege; de asemenea, potrivit art.67 alin.(1) din Legea nr.304/2004, „procurorul participă la ședințele de judecată, în condițiile legii, și are rol activ în aflarea adevărului”, iar, potrivit dispozițiilor art.351 și art.363 C.pr.pen., judecata se desfășoară oral, nemijlocit și contradictoriu, la ea participând, în mod obligatoriu, procurorul care exercită un rol activ, în vederea aflării adevărului și a respectării dispozițiilor legale, putând formula motivat cereri, ridica excepții și pune concluzii în acord cu obiectivele stabilite de Constituție. . Este adevărat că în alin.(2) al art.131 se prevede că „m. p. își exercită atribuțiile prin procurori constituiți în parchete, în condițiile legii”, dar referirea la condițiile legii privește organizarea parchetelor și nu exercitarea atribuțiilor stabilite în alin.(1). Legiuitorul constituant a înțeles să confere procurorului un rol determinat în reprezentarea intereselor generale ale societății, din moment ce a așezat dispozițiile referitoare la m. p. în capitolul referitor la „Autoritatea judecătorească” și nicio lege organică sau ordinară nu poate să deroge de la textele constituționale. Procurorul participă în proces și contribuie la aflarea adevărului, sens în care, în cursul urmăririi penale, strânge și administrează probe, atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu sau la cerere. Textul constituțional, referindu-se la apărarea drepturilor și libertăților cetățenilor, nu are în vedere transformarea procurorului într-un avocat al uneia dintre părți, el având numai rolul de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuție astfel de drepturi și libertăți. Fiind vorba de un proces penal, este de necontestat că în acest domeniu există interese generale care trebuie apărate, iar, în activitatea judiciară, Constituția a stabilit acest rol de apărător pentru procuror a cărui participare obligatorie în procesele penale nu poate avea caracter formal. De aceea, este fără îndoială că dezbaterea contradictorie a probelor, în condițiile textului legal criticat, afectează ordinea de drept astfel instituită de Constituție care consacră rolul m. p.
MINORI v. Procedura în cauzele cu infractori minori
MINORUL v. Cazurile speciale de audiere a martorului
MINUTA Rezultatul deliberării se consemnează într-o m. , care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii. M. se semnează de membrii completului de judecată. Rezultatul deliberării instanţei sau, după caz, judecătorului, indiferent de funcţia judiciară pe care o exercită, se consemnează într-o m. , care trebuie să aibă conţinutul prevăzut pentru dispozitivul hotărârii. Întocmirea m. este obligatorie în cazurile în care judecătorul sau instanţa dispune asupra măsurilor preventive şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. M. se semnează de membrii completului de judecată. M. se întocmeşte în două exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se depune, spre conservare, la dosarul de m. al instanţei. Art. 400, alin. (1) și alin. (2) a fost modificat prin Legea 130/2021 .
MITIOR LEX (lat. ) aplicarea legii penale mai favorabile
MODALITĂŢILE DE EXERCITARE A SUPRAVEGHERII v. Supravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror
MODIFICĂRI ÎN ACTE PROCEDURALE Orice adăugare, corectură ori suprimare făcută în cuprinsul unui act procedural este luată în considerare numai dacă aceste modificări sunt confirmate în scris, în cuprinsul sau la sfârşitul actului, de către cei care l-au semnat; modificările neconfirmate, dar care nu schimbă înţelesul frazei, rămân valabile; locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii trebuie barate, astfel încât să nu se poată face adăugări.
MODUL DE ASCULTARE Suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce doreşte referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată, după care i se pot pune întrebări; suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât şi în cursul audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar, poate permite acestuia să utilizeze însemnări şi notiţe proprii; în cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat.
MODUL DE AUDIERE A MARTORULUI Fiecare martor este audiat separat şi fără prezenţa altor martori; martorul este lăsat să declare tot ceea ce ştie în legătură cu faptele sau împrejurările de fapt pentru dovedirea cărora a fost propus, apoi i se pot adresa întrebări; martorului nu i se pot adresa întrebări privind opţiunile politice, ideologice sau religioase ori alte circumstanţe personale şi de familie, cu excepţia cazului în care acestea sunt strict necesare pentru aflarea adevărului în cauză sau pentru verificarea credibilităţii martorului.
MODUL DE AUDIERE A PĂRŢII CIVILE ŞI A PĂRŢII RESPONSABILE CIVILMENTE Părţii civile, precum şi părţii responsabile civilmente li se aduc la cunoştinţă : dreptul de a fi asistate de avocat, iar în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a li se desemna un avocat din oficiu; dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii în legătură cu soluţionarea laturii civile a cauzei, în condiţiile prevăzute de lege. v. Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente
MODUL DE AUDIERE A PERSOANEI VĂTĂMATE Persoanei vătămate i se aduc la cunoştinţă următoarele drepturi şi obligaţii: dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu; dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege; dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, în condiţiile prevăzute de lege; dreptul de a fi încunoştinţată cu privire la desfăşurarea procedurii, dreptul de a formula plângere prealabilă, precum şi dreptul de a se constitui parte civilă; obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare; obligaţia de a comunica orice schimbare de adresă; în cursul urmăririi penale, audierea persoanei vătămate se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, atunci când organul de urmărire penală consideră necesar sau atunci când persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea este posibilă. Persoanei vătămate i se aduce la cunoştinţă cu ocazia primei audieri faptul că, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, poate să fie informată cu privire la punerea în libertate în orice mod sau evadarea acestuia. Art. 111, alin. (5) a fost modificat prin Ordonanta de urgență 18/2016 . În cazul persoanelor vătămate pentru care a fost stabilită în condiţiile legii existenţa unor nevoi specifice de protecţie, organul judiciar poate dispune una sau mai multe dintre următoarele măsuri, atunci când este posibil şi când acesta apreciază că nu se aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor: audierea acestora în incinte concepute sau adaptate acestui scop; audierea acestora prin intermediul sau în prezenţa unui psiholog sau a altui specialist în consilierea victimelor;audierea acestora, cât şi eventuala lor reaudiere se realizează de aceeaşi persoană, dacă acest lucru este posibil şi dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor.Audierea de către organele de cercetare penală a persoanelor vătămate care au fost victime ale infracţiunii de violenţă în familie, prevăzută de art. 199 C. pen., ale infracţiunilor de viol, agresiune sexuală, act sexual cu un minor şi corupere sexuală a minorilor, prevăzute la art. 218-221 C. pen, ale infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută la art. 197 C. pen, hărţuire, prevăzută de art. 208 C. pen, şi hărţuire sexuală, prevăzută de art. 223 C. pen, precum şi în alte cazuri în care, din cauza împrejurărilor comiterii faptei, acest lucru se apreciază ca fiind necesar, se efectuează numai de către o persoană de acelaşi sex cu persoana vătămată, la cererea acesteia, cu excepţia cazului când organul judiciar apreciază că aceasta aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor. Dacă persoana vătămată este minor, înregistrarea audierii acesteia prin mijloace tehnice audio sau audiovideo este obligatorie în toate cazurile. Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declaraţia persoanei vătămate, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.Audierea persoanei vătămate de către organul judiciar care a înregistrat o plângere cu privire la săvârşirea unei infracţiuni se desfăşoară de îndată, iar, dacă acest lucru nu este posibil, se va realiza ulterior depunerii plângerii, fără întârzieri nejustificate.Declaraţia dată de persoana vătămată constituie mijloc de probă chiar dacă a fost administrată înainte de începerea urmăririi penale. v. Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente
MODUL DE CITARE v. Citarea
MODUL DE SESIZARE A PROCURORULUI PENTRU SOLUŢIONAREA CAUZEI v. Clasarea
MODURILE DE SESIZARE v. Sesizarea organelor de urmărire penală
MOTIVAREA RECURSULUI ÎN CASAŢIE Cererea de recurs în casaţie se formulează în scris şi va cuprinde:numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii ori, după caz, numele şi prenumele procurorului care exercită recursul în casaţie, precum şi organul judiciar din care acesta face parte;indicarea hotărârii care se atacă;indicarea cazurilor de recurs în casaţie pe care se întemeiază cererea şi motivarea acestora;semnătura persoanei care exercită recursul în casaţie.La cerere se anexează toate înscrisurile invocate în motivarea acesteia. Art. 437, alin. (1), litera a) și lit. d) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 70/2016 . v. Recursul în casaţie
MUNCĂ FORŢATĂ SAU OBLIGATORIE termenul m. f. o. nu va cuprinde, în sensul dreptului internaţional, printre altele orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunţate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiţia ca această muncă sau serviciu să fie executat sub supravegherea şi controlul autorităţilor publice şi ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziţia unor particulari, societăţi sau unor persoane morale private ( CEDO, De Wilde, Ooms și Versyp c. Belgiei; Van Droogenbroeckc. Belgiei) . Orice muncă impusă în mod normal în baza art. 4 alin. (3) lit. a) C.E.D.H. (în cazul nostru raportat la art. 5 C.E.D.H. ) nu se referă la pedeapsa prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii. În mod normal orice deținut desfășoară activități administrative firești. Orice altă muncă trebuie remunerată. Încercăm să facem trimitere și la ConvenţiaO. I. M. nr. 29din 28/6/1930 privind munca forţată sau obligatorie..
N
NE BIS IN IDEM, ca principiu, impune ca nicio persoană să nu poată fi urmărită şi judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni atunci când faţă de acea persoană s-a pronunţat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la aceeaşi faptă, chiar şi sub altă încadrare juridică.
NEAGRAVAREA SITUAŢIEI ÎN PROPRIUL APEL Instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat apel. De asemenea, în apelul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de apel nu poate agrava situaţia acesteia. Prin Dec. nr. 10 din 2 iunie 2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemelor de drept vizând menţinerea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 alin. 1 din Codul penal anterior atunci când pentru fapta concretă legea mai favorabilă este Codul penal actual în condiţiile neagravării situaţiei în propria cale de atac, precum şi efectele circumstanţelor atenuante prevăzute de Codul penal anterior (art. 76 din Codul penal anterior sau art. 76 din Codul penal actual) în condiţiile neagravării situaţiei în propria cale de atac, Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ stabileşte că, în aplicarea art. 5 din Codul penal, circumstanţele atenuante se apreciază global în funcţie de incriminare şi sancţiune în situaţia intrării în vigoare a unei noi legi, ce aduce modificări atât cu privire la pedepse, cât şi cu privire la circumstanţele atenuante, circumstanţele ca parte din instituţia sancţiunii unei infracţiuni nu pot fi privite şi analizate distinct faţă de instituţia pedepsei. Înlăturarea circumstanţelor atenuante nu aduce atingere principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac prevăzut în art. 418 din Codul de procedură penală, atunci când în concret, pentru aceeaşi faptă, se stabileşte o sancţiune mai puţin severă. v. Apelul
NEAGRAVAREA SITUAŢIEI ÎN PROPRIUL RECURS ÎN CASAŢIE v. Recursul în casaţie
NEGĂSIREA PERSOANEI PREVĂZUTE ÎN MANDATUL DE ARESTARE PREVENTIVĂ Când persoana menţionată în mandatul de arestare preventivă nu a fost găsită, organul de poliţie însărcinat cu executarea mandatului încheie un proces-verbal prin care constată aceasta şi înştiinţează judecătorul de drepturi şi libertăţi care a dispus măsura arestării preventive, precum şi organele competente pentru darea în urmărire şi în consemn la punctele de trecere a frontierei.
NEMIJLOCIREA v. Oralitatea, nemijlocirea şi contradictorialitatea
NEMO COGITUR ADERE CONTRA SE (lat. ) nimeni nu poate fi constrâns să aducă dovezi contra sa
NEMO TESTIS IDONEUS IN RE SUA (lat. ) nicio persoană neputând fi martor în propria sa cauză
NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ v. Soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată
NEURMĂRIREA ŞI NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ v. Soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată
NORMELE DE PROCEDURĂ PENALĂ reglementează desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală. Ele urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi ale celorlalţi participanţi în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale UE, ale celorlalte reglementări ale UE în materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
NOTARUL PUBLIC poate fi menţinut în activitate în cazul în care, pentru o infracţiune săvârşită din culpă, s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei, s-a aplicat pedeapsa amenzii sau acesta a beneficiat de amnistie ori graţiere înainte de începerea executării pedepsei şi se apreciază că fapta săvârşită nu a adus atingere prestigiului profesiei.
NOTAREA SAU ÎNSCRIEREA IPOTECARĂ v. Procesul-verbal de sechestru şi notarea sau înscrierea ipotecară
NOTELE PRIVIND DESFĂŞURAREA ŞEDINŢEI DE JUDECATĂ Desfăşurarea şedinţei de judecată se înregistrează cu mijloace tehnice audio; în cursul şedinţei de judecată grefierul ia note cu privire la desfăşurarea procesului; procurorul şi părţile pot cere citirea notelor şi vizarea lor de către preşedinte; după terminarea şedinţei de judecată, participanţii la proces primesc, la cerere, câte o copie de pe notele grefierului; notele grefierului pot fi contestate cel mai târziu la termenul următor; în caz de contestare de către participanţii la proces a notelor grefierului, acestea vor fi verificate şi, eventual, completate ori rectificate pe baza înregistrărilor din şedinţa de judecată. La cerere, părţile, pe cheltuiala acestora, pot obţine o copie electronică a înregistrării şedinţei de judecată în ceea ce priveşte cauza lor, cu excepţia situaţiilor în care şedinţa nu a fost publică în tot sau în parte. Art. 369, alin. (6) a fost adăugat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
NOU-NĂSCUT v. Autopsia medico-legală
NULLA IUSTITIA SINE LEGE – nu există justiţie în afara legii (lat.) Nicio pedeapsă fără lege 1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul săvârşirii, nu constituia o infracţiune potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii. 2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate (C.E.D.H. art. 7)
NULLA POENA SINE LEGE (lat.) Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii ; acest principiu reprezintă interzicerea retroactivităţii legii în dreptul penal [Art 23 (12) Constituție]
NULLA POENA SINE LEGE STRICTA (lat.) nu este permis ca, în defavoarea făptuitorului, să fie realizate analogii care trec peste litera legii
NULITĂŢILE Încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrage nulitatea actului ; actele îndeplinite ulterior actului care a fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate, atunci când există o legătură directă între acestea şi actul declarat nul; atunci când constată nulitatea unui act, organul judiciar dispune, când este necesar şi dacă este posibil, refacerea acelui act cu respectarea dispoziţiilor legale; nulitatea oricărui act sau oricărei lucrări efectuate înainte de intrarea în vigoare a legii noi poate fi invocată numai în condiţiile actualului Cod de procedură penală. v. Nulităţile absolute, Nulităţile relative
NULITĂŢILE ABSOLUTE se constată din oficiu sau la cerere; ele determină întotdeauna aplicarea nulităţii; încălcarea dispoziţiilor privind compunerea completului de judecată; competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; publicitatea şedinţei de judecată; participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii poate fi invocată în orice stare a procesului. Încălcarea dispoziţiilor legale privindprezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii, asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie, trebuie invocată: până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare; în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii; în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei. Prin Dec. nr. 302 din 4 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală Curtea Constituţională constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b), care nu reglementează în categoria n. a. încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională. Curtea reţine că normele care reglementează competenţa organelor judiciare reprezintă o constantă în cadrul reglementărilor procesual penale privind “nulităţile”. Astfel, potrivit art. 98 din Codul de procedură penală din 1936, republicat în broşura din data de 13 februarie 1948, “dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, compunerea instanţei şi prezenţa procurorului, prezenţa inculpatului în cazurile şi formele stabilite de lege, punerea în mişcare a acţiunii penale şi sesizarea instanţei sânt întotdeauna prescrise sub pedeapsa de nulitate. Această nulitate nu poate fi înlăturată în niciun mod; ea poate fi propusă în orice stare a procesului şi trebuie să fie pronunţată chiar din oficiu”. În ceea ce priveşte Codul de procedură penală din 1968, Curtea reţine că materia nulităţilor era reglementată în titlul V, capitolul VI, art. 197. Potrivit alin. 2 al art. 197, “Dispoziţiile relative la competenţa după materie sau după calitatea persoanei, la sesizarea instanţei, la compunerea acesteia şi la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii… “, totodată, alin. 3 al aceluiaşi articol prevedea că “Nulitatea prevăzută în alin. 2 nu poate fi înlăturată în niciun mod. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu”. Curtea observă că legiuitorul Codului de procedură penală din 1936 şi al celui din 1968 au avut în vedere atât competenţa materială şi după calitatea persoanei a instanţei de judecată, cât şi cea a organului de urmărire penală. Astfel, din perspectiva competenţei materiale şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, nerespectarea dispoziţiilor procedurale în materie atrăgea întotdeauna sancţiunea n. a., aceasta putând fi pusă în dezbatere, inclusiv din oficiu, în orice stare a procesului. Referitor la Codul de procedură penală intrat în vigoare la 1 februarie 2014, Curtea reţine că n. a. sunt reglementate la art. 281, dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală dispunând în sensul că “Determină întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: (…) b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;”, iar cele ale art. 281 alin. (3) în sensul că “încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. a)-d) poate fi invocată în orice stare a procesului”. Astfel, Curtea reţine că şi în concepţia noii reglementări nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală putând fi invocată în orice stare a procesului. Din ansamblul dispoziţiilor art. 281 din Codul de procedură penală, Curtea constată că noua reglementare a reformat materia nulităţilor, aducând modificări în conţinutul dispoziţiilor ce reglementează regimul acestora, una dintre aceste modificări privind scoaterea din categoria n. a. a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală. Astfel, în concepţia noului Cod de procedură penală, nerespectarea dispoziţiilor procedurale referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală atrage sancţiunea nulităţii relative, iar nu a n. a. În consecinţă, în prezent, în cazul nerespectării acestor dispoziţii procedurale, devin aplicabile prevederile art. 282 din Codul de procedură penală referitoare la instituţia nulităţii relative. Astfel, încălcarea dispoziţiilor procedurale referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. Curtea observă că, potrivit art. 282 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, această nulitate se poate invoca în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură; cel mai târziu până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei; până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii. Consecinţa neinvocării nulităţii relative în termenul prevăzut de lege determină acoperirea acestui viciu. De asemenea, viciul se acoperă şi în situaţia în care persoana interesată a renunţat în mod expres la invocarea nulităţii. În acest context, Curtea constată că nulitatea reprezintă sancţiunea procedurală ce invalidează actele procedurale existente, care au luat însă fiinţă prin nerespectarea dispoziţiilor legale, prin omisiunea sau cu încălcarea formelor prescrise de lege. Nulităţile pot fi clasificate în nulităţi exprese şi nulităţi virtuale. Nulităţile exprese intervin în cazul încălcării unor dispoziţii legale anume individualizate de legiuitor, iar nulităţile virtuale pot interveni în cazul nerespectării unor dispoziţii legale, altele decât cele individualizate de legiuitor. După modul de aplicare şi efectele pe care le produc, se deosebesc n. a., care intervin în cazurile prevăzute de art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală şi nulităţi relative, care sunt, de regulă, cele virtuale şi sunt incidente în cazul încălcării oricărei altei dispoziţii legale decât cele prevăzute în art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală (deci altele decât cele a căror încălcare atrage sancţiunea n. a.). Astfel, Curtea constată că în cazul nulităţilor absolute, vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiţie în sensul dovedirii existenţei acesteia, pe când în cazul nulităţilor relative vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această sancţiune. Chiar şi dovedită fiind, se va constata incidenţa nulităţii relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. Nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate, pe când nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, fără a exista nicio circumstanţiere în ceea ce priveşte necesitatea existenţei unui interes procesual propriu. Totodată, momentul până la care nulitatea poate fi invocată este diferit reglementat, în ceea ce priveşte nulităţile relative fiind incidente dispoziţiile art. 282 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, iar în ceea ce priveşte n. a. sunt incidente dispoziţiile art. 281 alin. (3) şi (4) din acelaşi act normativ. Constatarea nulităţii, indiferent dacă aceasta este absolută sau relativă, determină lipsirea de efecte juridice a actului afectat, din momentul efectuării acestuia, iar nu din momentul constatării nulităţii. Referitor la materia nulităţilor, Curtea observă că instanţa de contencios constituţional a constatat că “nulitatea reprezintă o sancţiune procedurală extremă, care intervine numai atunci când alte remedii nu sunt posibile. Cum însă nu orice încălcare a unei norme procedurale provoacă o vătămare care să nu poată fi reparată decât prin anularea actului, legiuitorul a instituit regula potrivit căreia nulitatea actului făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal intervine numai atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod. Această reglementare reflectă preocuparea legiuitorului de a salva actele procedurale care, deşi iniţial nu au respectat formele procedurale, îşi pot atinge scopul prin completarea sau refacerea lor. Nimic nu împiedică persoana interesată ca, în ipoteza în care există o vătămare ce nu poate fi înlăturată, să invoce şi să dovedească vătămarea pretinsă” (Decizia nr. 113 din 24 februarie 2005, M. Of. nr. 215 din 14 martie 2005; Decizia nr. 403 din 14 iulie 2005, M. Of. nr. 697 din 3 august 2005). Totodată, Curtea a reţinut că nulitatea relativă este o nulitate virtuală, ce derivă din principiul fundamental al legalităţii şi rezultă din încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la desfăşurarea procesului penal, altele decât cele expres prevăzute de lege, care atrag nulitatea absolută. Aceasta se caracterizează prin faptul că intervine atunci când prin încălcarea dispoziţiilor legale s-a produs o vătămare drepturilor participanţilor la procesul penal (procuror, părţi şi subiecţii procesuali principali), că aceasta trebuie invocată într-o anumită etapă a procesului penal sau într-un anumit moment procesual, prevăzut de lege, că aceasta se acoperă atunci când titularii dreptului de a o invoca nu îşi exercită acest drept în termenul de decădere prevăzut de lege şi prin faptul că subiecţii procesuali care pot invoca nulitatea relativă trebuie să aibă calitatea prevăzută de lege, precum şi un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale pretins încălcate. Aşadar, cazurile în care poate fi invocată nulitatea relativă sunt, teoretic, foarte numeroase, fiind reprezentate de toate încălcările unor dispoziţii procesual penale, altele decât cele pentru care poate fi invocată nulitatea absolută. Spre deosebire de nulitatea relativă, nulitatea absolută se caracterizează prin faptul că nu poate fi înlăturată în niciun fel, poate fi invocată în orice stare a procesului penal, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) din Codul de procedură penală, care pot fi invocate în condiţiile prevăzute la art. 281 alin. (4) din acelaşi cod, şi poate fi luată în considerare din oficiu. Aceasta determină întotdeauna anularea actelor procesuale şi procedurale efectuate cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute de lege (Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, M. Of. nr. 120 din 16 februarie 2016, §§ 19 şi 20). Raportând aceste concluzii la materia aflată în discuţie, Curtea apreciază că trebuie analizat în ce măsură reglementarea cazurilor în care poate fi invocată n. a. -în speţă eliminarea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală – se constituie într-o încălcare a principiilor, valorilor şi exigenţelor constituţionale. Din această perspectivă, Curtea observă că, în prezent, n. a. intervine în cazul încălcării normelor referitoare la compunerea completului de judecată; competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; publicitatea şedinţei de judecată; participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie; adică, în cazul încălcării unor norme care au un caracter esenţial în desfăşurarea procesului penal. În legătură cu dispoziţiile referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, Curtea observă că începând cu Codul de procedură penală din 1936 şi până la 1 februarie 2014 (deci pe parcursul unei perioade însemnate de timp) a existat o prezumţie absolută că încălcarea acestor norme produce o vătămare. Astfel, din analiza succesiunii în timp a dispoziţiilor ce reglementează cazurile de n. a., concluzia care se impune este că, în prezent, legiuitorul a apreciat că încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală nu mai reprezintă o încălcare atât de gravă încât să determine incidenţa n. a. Din această perspectivă, Curtea observă că, în analiza scopului pentru care o măsură legislativă a fost adoptată, instanţa de contencios constituţional a avut în vedere fie expunerea de motive a actului respectiv (v Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014), fie elemente legislative ce conturează scopul avut în vedere de legiuitor (v Decizia nr. 279 din 23 aprilie 2015, M. Of. nr. 431 din 17 iunie 2015). Referitor la reglementarea nulităţilor în noul Cod de procedură penală, Curtea reţine că în Expunerea de motive s-a arătat că “dacă în ceea ce priveşte reglementările privind termenele, cheltuielile judiciare, modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor omisiuni vădite, proiectul nu aduce modificări semnificative faţă de actuala reglementare, instituţia juridică a nulităţilor actelor procesuale şi procedurale cunoaşte în cuprinsul proiectului câteva modificări menite a sistematiza problematica specifică. Astfel, proiectul propune, ca element de noutate, reglementarea efectelor nulităţii asupra actelor procesuale ori procedurale, precum şi a actelor subsecvente celui lovit de nulitate. Din raţiuni de sistematizare au fost dezvoltate în cuprinsul proiectului, în mod distinct, particularităţile dihotomiei nulitate absolută – nulitate relativă într-o manieră clară, neechivocă”. Astfel, în cauza de faţă, Curtea observă că expunerea de motive care însoţeşte proiectul actului normativ nu face nicio referire la motivul eliminării acestui caz de n. a. Prin urmare, Curtea apreciază că trebuie stabilit în ce măsură noua reglementare a repoziţionat rolul organului de urmărire penală şi implicit importanţa normelor ce stabilesc competenţele acestuia în procesul penal. Sub aceste aspecte, Curtea reţine că în Expunerea de motive se precizează că “proiectul a regândit poziţia procurorului în cadrul organelor de urmărire penală, precum şi competenţa acestuia. […] Proiectul are în vedere şi regândirea poziţiei procurorului în cadrul organelor de urmărire penală, precum şi a competenţei acestuia, în sensul întăririi rolului principal al procurorului de a conduce şi supraveghea activitatea de urmărire penală desfăşurată de organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare ori de organele de cercetare penală speciale, iar nu de a efectua obligatoriu urmărirea penală”. Dispoziţiile Codului de procedură penală realizează o delimitare clară a funcţiilor judiciare, prin reglementarea, în mod distinct, a etapelor procesului penal şi a competenţei organelor implicate în realizarea lor. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Codul de procedură penală, în procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare: funcţia de urmărire penală; funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; funcţia de judecată. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 3 alin. (4) din Codul de procedură penală, în exercitarea funcţiei de urmărire penală, procurorul şi organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată. Această dispoziţie trebuie coroborată cu cea cuprinsă în art. 285 alin. (1) din acelaşi act normativ, care dispune că urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. De asemenea, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 55 şi ale art. 56 din Codul de procedură penală, care detaliază categoria organelor de urmărire penală şi competenţa acestora. Astfel, din analiza coroborată a dispoziţiilor legale precitate, Curtea constată următoarele: competenţa funcţională a procurorului este aceea de a efectua urmărirea penală în cauzele prevăzute de lege şi de a conduce şi controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege; în exercitarea funcţiei de urmărire penală şi de supraveghere a cercetărilor penale, procurorul şi organele de cercetare penală, pe care le supraveghează, au ca atribuţie strângerea probelor al căror rol şi scop este acela de a servi ca temei de trimitere sau netrimitere în judecată; procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de judecată; exercită acţiunea penală; exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii; formulează şi exercită contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti; îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.. În ceea ce priveşte faza urmăririi penale, Curtea reţine că aceasta este cea dintâi etapă a procesului penal, premergătoare judecăţii, ce se desfăşoară conform unei proceduri nepublice şi are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată (a se vedea şi Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016, paragraful 19). În continuare, din perspectiva competenţei materiale a organelor de urmărire penală, Curtea observă că, de regulă, urmărirea penală este realizată de poliţia judiciară şi de organele de cercetare penală speciale. Cu toate acestea, urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror în cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 56 alin. (3) din Codul de procedură penală şi, în mod obligatoriu, de procurorul militar în cazul infracţiunilor săvârşite de militari, potrivit art. 56 alin. (4) din acelaşi act normativ. Totodată, potrivit art. 56 alin. (6) din Codul de procedură penală, este competent să efectueze ori, după caz, să conducă şi să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza, cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel. Pe de altă parte, Curtea constată că tocmai importanţa urmăririi penale ca fază distinctă a procesului penal a determinat înfiinţarea unor organe de urmărire penală cu competenţe speciale. Spre exemplu, prin Legea nr. 508/2004 a fost înfiinţată Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în cadrul Ministerului Public, ca structură specializată în combaterea infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism a Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. , în prezent activitatea acesteia fiind reglementată de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016; iar prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 a fost înfiinţată Direcţia Naţională Anticorupţie, ca structură cu personalitate juridica, în cadrul Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. , cu competenţa de a cerceta infracţiuni de corupţie şi cele asimilate acestora. În acest context, Curtea reţine că înfiinţarea unor structuri specializate presupune şi o anumită competenţă specializată a acestora, strict determinată de lege, astfel că efectuarea sau supravegherea urmăririi penale în cauze care excedează acestei competenţe determină o deturnare a scopului normelor legale ce au stat la baza înfiinţării acestor structuri specializate. Având în vedere aceste aspecte, Curtea observă că, deşi există modificări ale normelor ce guvernează urmărirea penală şi implicit a competenţei de realizare a acesteia, aceste modificări nu au determinat o diminuare a importanţei acestei faze procesuale şi nici a rolului pe care organul de urmărire penală îl ocupă în cadrul procesului penal, astfel încât să se desprindă o justificare rezonabilă a eliminării din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală. Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, a statuat că o consecinţă a prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, care prevăd obligativitatea respectării, în România, a Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, este aceea că legiuitorul trebuie să reglementeze din punct de vedere normativ atât cadrul de desfăşurare a procesului penal, cât şi competenţa organelor judiciare şi modul concret de realizare a fiecărei subdiviziuni, a fiecărei etape a procesului penal. Astfel, Curtea a constatat că legiuitorul trebuie să prevadă cu exactitate obligaţiile pe care le are fiecare organ judiciar, care se impune a fi circumscrise modului concret de realizare a atribuţiilor acestora, prin stabilirea, în mod neechivoc, a operaţiunilor pe care acestea le îndeplinesc în exercitarea atribuţiilor lor (Decizia nr. 23 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016, §§ 15, 16). Astfel, Curtea constată că reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/competenţele autorităţilor sunt definite prin lege. Principiul legalităţii presupune, în principal, că organele judiciare acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente, inclusiv a normelor de competenţă, în acest sens, dispoziţiile art. 58 din Codul de procedură penală reglementează instituţia verificării competenţei de către organul de urmărire penală, care este dator să îşi verifice competenţa imediat după sesizare, iar dacă constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, fie să dispună de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă, fie să trimită de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte legiuitorul, principiul legalităţii – componentă a statului de drept – îl obligă pe acesta să reglementeze în mod clar competenţa organelor judiciare. În acest sens, Curtea a statuat că legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrariului (Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, M. Of. nr. 529 din 16 iulie 2014, paragraful 17). Cu toate acestea, Curtea apreciază că sarcina legiuitorului nu poate fi considerată îndeplinită doar prin adoptarea unor reglementări relative la competenţa organelor judiciare. Având în vedere importanţa regulilor de competenţă în materia penală, legiuitorului îi incumbă obligaţia de a adopta prevederi care să determine respectarea acesteia în practică, prin reglementarea unor sancţiuni adecvate aplicabile în caz contrar. Aceasta deoarece aplicarea efectivă a legislaţiei poate fi obstrucţionată prin absenţa unor sancţiuni corespunzătoare, precum şi printr-o reglementare insuficientă sau selectivă a sancţiunilor relevante. Astfel, deşi este recunoscut faptul că n. a. nu poate interveni în cazul oricărei încălcări a normelor de procedură, Curtea apreciază că aceasta trebuie să fie incidenţă atunci când normele de procedură încălcate reglementează un domeniu cu implicaţii decisive asupra procesului penal. Referitor la normele de competenţă, Curtea observă că, pentru buna desfăşurare a activităţii organelor judiciare, se impune respectarea fermă a competenţei lor materiale şi după calitatea persoanei. Nerespectarea normelor legale privind competenţa materială şi după calitatea persoanei produce o vătămare care constă în dereglarea mecanismului prin care este administrată justiţia. Aceasta este şi explicaţia pentru care încălcarea dispoziţiilor legale privind această competenţă se sancţiona în reglementarea anterioară cu nulitatea absolută. Or, eliminarea din categoria n. a. a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală permite aplicarea în procesul penal a unui criteriu subiectiv de apreciere din partea organului de urmărire penală. Astfel, prin nereglementare a unei sancţiuni adecvate în cazul nerespectării de către organul de urmărire penală a competenţei sale materiale şi după calitatea persoanei, legiuitorul a creat premisa aplicării aleatorii a normelor de competenţă pe care le-a adoptat. Incidenţa nulităţii relative în cazul nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală determină în sarcina celui ce o invocă obligaţia dovedirii unui interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate, a dovedirii unei vătămări a drepturilor sale prin nerespectarea dispoziţiei, a dovedirii imposibilităţii înlăturării acestei vătămări altfel decât prin desfiinţarea actului. Din analiza dispoziţiilor art. 282 din Codul de procedură penală , Curtea constată că, în cazul nulităţii relative, vătămarea se referă la o încălcare a normelor ce are drept consecinţă o afectare a drepturilor procesuale ale persoanei îndreptăţite de a o invoca. Astfel, teoretic, orice încălcare de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poate determina o vătămare independent de respectarea regulilor de competenţă ale acestuia. În consecinţă, demonstrarea vătămării va putea fi realizată prin relevarea consecinţelor actului organului de urmărire penală, printr-o modalitate independentă, ce nu implică, întotdeauna, analiza respectării competenţei acestuia. Cu alte cuvinte, încălcarea de către organul de urmărire penală a normelor relative la drepturile procesuale poale produce o vătămare, chiar şi atunci când normele de competenţă au fost respectate, situaţie în care vătămarea e mai uşor de dovedit, fiind precis determinată. Or, Curtea constată că dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispoziţiilor referitoare la competenţa după materie şi după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica, şi implicit determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil. Tocmai de aceea legiuitorul codurilor de procedură penală anterioare a prevăzut sub sancţiunea n. a. nerespectarea normelor de competenţă materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, vătămarea procesuală fiind, în această situaţie, prezumată turis et de iure. Prin eliminarea din categoria n. a. a nerespectării dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia ce decurge din respectarea principiului legalităţii, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie. Prin Dec. nr. 88 din 13 februarie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ sunt neconstituţionale. Curtea constată că, în esenţă, autoarea acesteia critică instituirea unui termen (încheierea procedurii în camera preliminară) până la care se poate invoca nulitatea absolută ce decurge din nerespectarea în faza camerei preliminare a dispoziţiei referitoare la obligativitatea asistării de către avocat a suspectului sau a inculpatului. În acest context, Curtea reţine că, potrivit art. 90 lit. c) din Codul de procedură penală, asistenţa juridică este obligatorie în cursul procedurii în camera preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai măre de 5 ani. Textul a fost modificat în acest sens prin art. II pct. 14 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016, anterior asistenţa juridică fiind obligatorie în acest caz doar în cursul judecăţii. Din economia textului rezultă că legiuitorul nu a reglementat aplicabilitatea acestui caz şi pentru faza urmăririi penale. Curtea observă că, potrivit art. 187 din Codul penal, pedeapsa prevăzută de lege este cea prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei (de exemplu, recidiva, infracţiunea continuată, concursul de infracţiuni, pluralitatea intermediară, tentativa). Astfel, Curtea reţine că autoarea excepţiei a fost trimisă în judecată, prin rechizitoriul din 24 iunie 2016, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 295 alin. (1) din Codul penal – delapidarea (ce se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani), de art. 321 alin. (1) din Codul penal – fals intelectual (ce se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani) şi de art. 297 alin. (1) din Codul penal – abuz în serviciu (ce se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani). În cadrul procedurii camerei preliminare în primă fază, încheierea a fost pronunţată la data de 26 septembrie 2016, iar în faza contestaţiei camerei preliminare, încheierea a fost pronunţată la data de 24 octombrie 2016. Din economia dispoziţiei art. 90 din Codul de procedură penală rezultă că legiuitorul a reglementat obligativitatea asistenţei juridice, iar nu a reprezentării. Astfel, nulitatea intervine numai pentru situaţiile în care părţile sunt prezente, dar neasistate. Astfel, lipsa apărătorului nu este caz de nulitate absolută când şi partea lipseşte fără a avea un reprezentant. În cazul în care prezenţa suspectului sau inculpatului este obligatorie, lipsa lui va atrage nulitatea absolută a actului, fiind aplicabile însă dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte termenul până la care poate fi invocată încălcarea dispoziţiilor ce reglementează materiile anterior menţionate, Curtea reţine că legiuitorul a realizat o distincţie. Astfel, încălcarea reglementărilor referitoare la compunerea completului de judecată, competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente, competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, publicitatea şedinţei de judecată şi participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii, poate fi invocată în orice stare a procesului. Referitor la prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii, şi asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie, încălcarea reglementărilor referitoare la acestea poate fi invocată, după cum urmează: până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare; în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii; în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei. Una dintre categoriile nulităţilor absolute reglementate în actualul Cod de procedură penală este aceea a neasistării de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie. Cazurile în care este obligatorie asistenţa juridică a suspectului sau a inculpatului sunt reglementate de dispoziţiile art. 90 din Codul de procedură penală, iar cele în care este obligatorie asistenţa juridică a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente sunt reglementate de dispoziţiile art. 93 din acelaşi act normativ. Curtea reţine că, potrivit art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, era sancţionată cu nulitatea absolută neasistarea de către apărător a învinuitului sau a inculpatului când acest lucru era obligatoriu, potrivit legii. Această nulitate nu putea fi înlăturată în niciun mod, putând fi invocată în orice stare a procesului şi putând fi luată în considerare chiar din oficiu, potrivit art. 197 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968. Spre deosebire de vechea reglementare, noul Cod de procedură penală instituie un termen – încheierea procedurii în camera preliminară – până la care poate fi invocată încălcarea dispoziţiilor referitoare la asistarea obligatorie a persoanelor prevăzute la art. 281 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ, intervenită în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare. Curtea constată că din coroborarea dispoziţiilor procesual penale referitoare la nulităţile absolute şi cele relative rezultă că regimul juridic al acestui caz de nulitate absolută prezintă o serie de asemănări cu cel al sancţiunii nulităţii relative, din perspectiva termenului până la care se poate invoca, în condiţiile în care împlinirea termenului (încheierea procedurii în camera preliminară) determină acoperirea nulităţii absolute. În continuare, Curtea reţine că una din trăsăturile caracteristice ale nulităţii absolute, prevăzute în art. 197 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, constă în interdicţia de a putea fi înlăturată prin tăcere sau prin voinţa părţilor, prin autoritatea organului judecătoresc ori prin alt mijloc procesual. Din această trăsătură se poate trage concluzia că, în cazul încălcării unei dispoziţii aflate sub sancţiunea n. a., există întotdeauna vătămarea procesuală cerută de lege, că existenţa unei astfel de vătămări nu trebuie dovedită, după cum nu poate fi dovedită nici inexistenţa ei, producerea vătămării fiind deci sub puterea unei prezumţii legale juris et de jure. Or, sancţiunea care implică întotdeauna existenţa unei vătămări ce nu poate fi înlăturată în niciun mod nu poate proteja decât acele dispoziţii care garantează în cel mai înalt grad aflarea adevărului sau care asigură realizarea efectivă a drepturilor părţilor. Aşadar, în cazul nulităţilor absolute, toate dispoziţiile aflate sub această sancţiune sunt dispoziţii care, prin voinţa legii, garantează aflarea adevărului sau asigură drepturile părţilor, fără a mai fi necesar să se facă evaluări şi argumentări despre încadrarea în acest temei de casare a nelegalităţii hotărârii recurate. Nulităţile absolute se caracterizează prin aceea că vătămarea se fundamentează pe prezumţii legale absolute, încălcarea legii având consecinţe grave şi directe asupra realizării scopului procesului penal. În ceea ce priveşte cazurile de asistenţă juridică obligatorie, Curtea a reţinut că art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală instituie în sarcina organului judiciar obligaţia de a asigura prezenţa unui avocat din oficiu, dacă suspectul său inculpatul nu şi-a ales un avocat, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie. Respectarea de către organul judiciar a acestei obligaţii este garantată prin intermediul art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care sancţionează cu nulitatea absolută încălcarea dispoziţiilor privind asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa juridică este obligatorie. Dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare, nulitatea se constată până la încheierea procedurii în camera preliminară, potrivit art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală. Astfel, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 90 lit. b) şi c) şi ale art. 91 alin. (1) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere dreptului la apărare consacrat de prevederile art. 24 din Constituţie, având în vedere că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie. Primul este garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea este o garanţie a primului, creat fiind de legiuitor, care stabileşte şi cazurile sale de incidenţă. Aşadar, de vreme ce Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Prin urmare, Curtea a reţinut că nu se poate susţine că dispoziţiile anterior menţionate sunt neconstituţionale numai pentru că nu prevăd că asistenţa juridică este obligatorie în toate cazurile, câtă vreme exercitarea dreptului la asistenţă juridică este garantată. Dreptul la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie, se referă la asistenţa juridică facultativă, iar excepţiile de la această regulă pot fi stabilite în mod exclusiv de legiuitor. în cazurile în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, apărarea are valoarea unei instituţii de cert interes social, care funcţionează atât în favoarea suspectului şi a inculpatului, cât şi în vederea asigurării unei bune desfăşurări a procesului penal, în considerarea unor situaţii speciale ce rezultă din însăşi enumerarea cuprinsă în textul de lege (Decizia nr. 134 din 20 martie 2018, publicată în Montorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 5 iulie 2018). Rezultă că asistenţa juridică obligatorie este o opţiune legislativă. Cu toate acestea, Curtea constată că exercitarea dreptului la apărare, consacrat de dispoziţiile constituţionale ale art. 24, trebuie să fie una efectivă, ceea ce presupune că în anumite cazuri prezenţa unui apărător este elementul necesar pentru stabilirea efectivităţii acestui drept. Aceasta deoarece prin “asistarea” inculpatului de către apărător se înţelege nu numai prezenţa fizică a acestuia, în cauzele prevăzute de lege, ci şi “acordarea asistenţei juridice”, deci acordarea de sfaturi inculpatului despre ceea ce trebuie să întreprindă în proces şi exercitarea drepturilor procesuale ale acestuia. Or, Curtea apreciază că prin reglementarea unui caz în care asistenţa juridică este obligatorie legiuitorul a prezumat că dreptul la apărare nu poate fi exercitat în mod efectiv decât prin prezenţa apărătorului. Mai mult, marja de apreciere a legiuitorului în acest domeniu nu este nelimitată. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că statele nu sunt obligate să ofere asistenţă judiciară decât “în cazul în care interesele justiţiei o impun”; acestea trebuie apreciate ţinând seama de faptele speţei în ansamblu, nu doar de situaţia din momentul pronunţării Dec. i cu privire la cererea de asistenţă judiciară, ci şi de situaţia din momentul în care instanţa naţională s-a pronunţat pe fond (Hotărârea din 28 martie 1990, pronunţată în Cauza Granger împotriva Regatului Unit, paragraful 46). Atunci când apreciază dacă interesele justiţiei impun ca acuzatul să fie asistat gratuit de un avocat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ţine seama de diverse criterii, în special de gravitatea infracţiunii şi de severitatea pedepsei în cauză (Hotărârea din 6 noiembrie 2012, pronunţată în Cauza Zdravko Stanev c Bulgariei, paragraful 38). Pe lângă condiţia referitoare la “interesele justiţiei”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ia în considerare complexitatea cauzei (Hotărârea din 24 mai 1991, pronunţată în Cauza Quaranta c Elveţiei, paragraful 34), precum şi situaţia personală a acuzatului (Cauza Zdravko Stanev c Bulgariei, paragraful 38). În ceea ce priveşte cerinţa referitoare la interesele justiţiei, criteriul care se aplică nu presupune să se stabilească dacă lipsa asistenţei judiciare a cauzat “un prejudiciu real” prezentării apărării, ci unul mai puţin strict, şi anume dacă ipoteza asistenţei din partea unui avocat “pare plauzibilă în speţă” (Hotărârea din 13 mai 1980, pronunţată în Cauza Artico c Italiei, §§ 34 şi 35; Hotărârea din 24 ianuarie 1991, pronunţată în Cauza Alimena c Italiei, paragraful 20). Curtea observă că în unele cazuri reglementarea asistenţei juridice obligatorii a fost determinată de elemente particulare ale persoanei în cauză, cum ar fi minoritatea, lipsa capacităţii de exerciţiu, existenţa unei capacităţi de exerciţiu restrânse etc. Curtea constată că reglementarea asistenţei juridice obligatorii, în cazurile prevăzute de lege, se circumscrie într-un drept al suspectului, al inculpatului, al persoanei vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente. Pe de altă parte, o atare reglementare dă naştere unei obligaţii în sarcina organului judiciar de a analiza dacă elementele cauzei determină aplicarea dispoziţiilor legislative relative la asistenţa juridică obligatorie, indiferent dacă persoana în cauză a solicitat acest lucru sau nu. Cu alte cuvinte, reglementarea anterior menţionată impune organului judiciar obligaţia de a nu rămâne în pasivitate, ci prin depunerea diligenţelor necesare să asigure respectarea concretă şi efectivă a dreptului la apărare al persoanei în cauză. Aşa fiind, Curtea constată că legiuitorul a prezumat a fi în interesul justiţiei reglementarea obligatorie a asistenţei juridice în cazurile expres prevăzute de lege, încălcarea dispoziţiilor relative la asistenţa juridică obligatorie determinând încălcarea dreptului la un proces echitabil. Curtea observă că prin legiferarea unui termen înăuntrul căruia se poate invoca nulitatea absolută în cazul neasistării de către un apărător, deşi legea prevede obligativitatea acestui lucru, se ajunge la o situaţie contradictorie. Astfel, legiuitorul instituie un termen care limitează posibilitatea invocării nulităţii absolute, deşi prezumă absolut că persoana prezentă la dezbateri necesită asistenţa unui avocat pentru a putea realiza o apărare efectivă, apărare care presupune inclusiv invocarea nulităţilor. Or, inclusiv în jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti s-a reţinut că dreptul la o apărare efectivă ocupă un loc central în derularea procesului penal, importanţa lui constând în faptul că toate celelalte drepturi ar rămâne derizorii, fără garanţii procedurale, autorităţile judiciare având obligaţia de a asigura acest drept. Asigurarea reală a apărării este o garanţie, o premisă sigură a cercetării obiective şi complete a probelor, o condiţie sine qua non a aflării adevărului, a apărării drepturilor şi intereselor legale ale acuzatului, creând condiţii necesare emiterii unei sentinţe legale şi temeinice. Aşa fiind, Curtea constată că prin instituirea unui termen înăuntrul căruia se poate ridica excepţia nulităţii absolute în cazul neasistării de către un apărător în faza procedurii camerei preliminare, deşi legea prevedea obligativitatea acestui lucru, legiuitorul goleşte de conţinut însuşi dreptul fundamental la apărare, asigurat prin asistarea de către un avocat numit din oficiu, în cazurile expres prevăzute de lege. Astfel, deşi nerespectarea obligaţiei de către organul judiciar este sancţionată de legiuitor cu nulitatea absolută, sancţiunea aplicabilă apare ca fiind lipsită de eficienţă în condiţiile instituirii unui termen (încheierea procedurii în camera preliminară) până la care se poate invoca nulitatea absolută ce decurge din nerespectarea în faza camerei preliminare a dispoziţiei referitoare la obligativitatea asistării de către avocat. Printre cazurile de nulitate absolută care pot fi invocate în orice stare a procesului se numără şi cel reglementat de dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală referitor la neparticiparea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii. Dispoziţiile art. 90 din Codul de procedură penală reglementează cazurile de asistenţă juridică obligatorie, aplicabile inclusiv în cursul procedurii în camera preliminară. Curtea constată că legiuitorul a reglementat diferit momentul până la care poate fi invocată nulitatea absolută, în funcţie de dispoziţiile procedurale încălcate. Astfel, în condiţiile în care aceste dispoziţii nu au fost respectate în cadrul aceluiaşi proces, se ajunge la situaţia în care, având în vedere distincţia realizată de legiuitor în ceea ce priveşte termenul de invocare a nulităţii absolute, nulitatea absolută ce derivă din lipsa asistării inculpatului sau a celorlalte părţi, atunci când acest lucru este obligatoriu potrivit legii, va putea fi invocată până la încheierea procedurii în camera preliminară [potrivit art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală], pe când nulitatea absolută ce derivă din neparticiparea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii, va putea fi invocată atât în cadrul camerei preliminare, cât şi în cursul judecăţii [potrivit art. 281 alin. (3) din Codul de procedură penală]. Curtea observă că raţiunea unei astfel de dispoziţii referitoare la stabilirea unui termen până la care poate fi invocată nulitatea absolută poate fi generată de rolul fazei procesuale a camerei preliminare, care trebuie să examineze tocmai neregularităţile de procedură ivite înaintea fazei de judecată, pentru ca aceasta din urmă să dobândească celeritatea impusă de cerinţa soluţionării cauzei într-un termen rezonabil. Astfel, Curtea constată că reglementarea unei noi structuri a procesului penal coroborată cu necesitatea soluţionării cauzei (faza de judecată) într-un termen rezonabil ar fi un motiv ce stă la baza opţiunii legiuitorului de a norma în anumite cazuri un termen până la care nulitatea absolută poate fi ridicată.Soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil se circumscrie unui scop legitim, iar reglementarea unei noi structuri a procesului penal poate determina şi justifica anumite opţiuni legislative. Cu toate acestea, Curtea reţine că în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 831 din 6 noiembrie 2015, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, şi Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, M. Of. nr. 472 din 22 iunie 2017) a constatat că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului. Or, având în vedere importanţa acestei etape, precum şi faptul că, în cazurile pentru care legea reglementează asistenţa obligatorie, dreptul la apărare nu poate fi exercitat în mod efectiv decât prin prezenţa apărătorului, Curtea constată că reglementarea unei noi faze a procesului penal nu reprezintă un motiv întemeiat, care să justifice legiferarea unui termen (încheierea procedurii în camera preliminară) până la care încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la asistarea obligatorie a inculpatului intervenită în procedura camerei preliminare să poată fi invocată. În ceea ce priveşte soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, Curtea constată că acesta este un deziderat dorit a fi atins în ceea ce priveşte toate cauzele/procedurile judiciare. Cu toate acestea, soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil nu se poate converti în justificarea ce stă la baza unei reglementări ce afectează însuşi dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil. V și Nulitățile relaive
NULITĂŢILE RELATIVE Încălcarea oricăror dispoziţii legale în afara celor care atrag nulităţile absolute determină nulitatea actului atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului; n. r. poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate. N. r. se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu în termenele legale.Încălcarea poate fi invocată: până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură; până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei; până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii. N. r. se acoperă atunci când persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege sau când persoana interesată a renunţat în mod expres la invocarea nulităţii. Prin Dec. nr. 554 din 19 septembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală , Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 282 alin. (2), care nu permite invocarea din oficiu a n. r. , este neconstituţională. Curtea constată că nulităţile actelor procesuale şi procedurale ocupă un loc important în sfera garanţiilor ce asigură efectivitatea principiului legalităţii procesului penal şi a principiului aflării adevărului, fiind menite să înlăture încălcările normelor de procedură care au intervenit cu ocazia dispunerii unui act procesual sau a ducerii la îndeplinire a unui act procedural, precum şi consecinţele negative pe care aceste încălcări le-au produs în procesul penal. Nulităţile îndeplinesc astfel un scop preventiv – de preîntâmpinare a încălcării legii, un rol sancţionator – de desfiinţare a actelor efectuate cu încălcarea legii, precum şi un scop reparator – de refacere a actelor procesuale şi procedurale desfiinţate, dacă este necesar şi posibil. Nulitatea este definită ca fiind acea sancţiune procesuală constatată şi aplicată de un organ judiciar, care atrage nevalabilitatea actelor procesuale şi procedurale efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal, dacă s-a produs o vătămare dovedită sau prezumată de lege, ce nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului, organul judiciar dispunând refacerea acestuia atunci când este necesar şi dacă este posibil. Noul Cod de procedură penală, prin dispoziţiile art. 280-282, a reformat materia nulităţilor, reducând numărul cazurilor de nulitate absolută şi suplimentând condiţiile ce trebuie îndeplinite pentru a se putea invoca nulităţile relative. Modificările aduse regimului nulităţilor vizează, în special, următoarele aspecte: stabilirea expresă a principiului că actele ulterioare celui declarat nul, care au o legătură directă cu acesta, sunt la rândul lor lovite de nulitate; scoaterea din categoria nulităţilor absolute a nerespectării dispoziţiilor privind sesizarea instanţei, efectuarea anchetei sociale pentru minori, competenţa materială şi după calitatea persoanei a instanţei ierarhic superioare celei legal competente, precum şi competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală [prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, Curtea a admis însă excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională]; instituirea unor nulităţi absolute care pot fi invocate până la un anumit termen procesual, iar nu în orice stadiu al procesului; eliminarea posibilităţii judecătorului/instanţei de a invoca, din oficiu, n. r. (cu unele excepţii) şi de a le lua în considerare în orice stadiu al procesului. Curtea observă că nulităţile se pot clasifica, în principal, după două criterii, şi anume modul de exprimare în norma juridică, respectiv modul de aplicare şi efectele pe care le pot produce. După modul de exprimare în norma juridică, nulităţile sunt exprese – care se aplică în cazul nerespectării unor anumite norme procesuale individualizate de legiuitor [de exemplu, în cazul încălcării normelor prevăzute de dispoziţiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală] – şi virtuale – care rezultă din reglementarea generală privind respectarea legii în desfăşurarea procesului penal, baza legală a nulităţilor virtuale constituind-o prevederile art. 2 (“Legalitatea procesului penal”) şi ale art. 282 (“Nulităţile relative”) din Codul de procedură penală. După modul de aplicare şi efectele pe care le produc, se deosebesc nulităţi absolute – care intervin în cazurile prevăzute de dispoziţiile art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală – şi n. r. – care sunt, de regulă, cele virtuale şi sunt incidente în cazul încălcării oricăror alte dispoziţii legale decât cele prevăzute în art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, §§ 30 şi 31). În cazul nulităţilor absolute, vătămarea procesuală este prezumată iuris et de iure, neexistând o condiţie în sensul dovedirii existenţei acesteia, pe când în cazul nulităţilor relative vătămarea produsă prin nerespectarea legii trebuie dovedită de cel care invocă această sancţiune. Chiar şi dovedită fiind, se va constata incidenţa nulităţii relative numai dacă vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului. N. r. poate fi invocată de procuror suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate [art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală], pe când nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, fără a exista nicio circumstanţiere în ceea ce priveşte necesitatea existenţei unui interes procesual propriu. Totodată, momentul până la care nulitatea poate fi invocată este diferit reglementat, în ceea ce priveşte n. r. fiind incidente dispoziţiile art. 282 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, iar în ceea ce priveşte nulităţile absolute – dispoziţiile art. 281 alin. (3) şi (4) din acelaşi act normativ. Constatarea nulităţii, indiferent dacă aceasta este absolută sau relativă, determină lipsirea de efecte juridice a actului afectat, din momentul efectuării acestuia, iar nu din momentul constatării nulităţii (Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, citată anterior, paragraful 32). Raportat la obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea reţine că n. r. este acea nulitate, alta decât cea prevăzută expres ca nulitate absolută de dispoziţiile art. 281 din Codul de procedură penală, rezultată din încălcarea normelor ce reglementează desfăşurarea procesului penal, care poate fi invocată, într-un anumit termen, de către participanţii în procesul penal ce au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei de lege încălcate, respectiv, din oficiu, în cazurile anume stabilite de lege. În ceea ce priveşte trăsăturile n. r., Curtea observă, în primul rând, că, potrivit dispoziţiilor art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceasta intervine atunci când prin încălcarea prevederilor legale s-a adus o vătămare drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. Spre deosebire de Codul de procedură penală din 1968, care – în dispoziţiile art. 197 alin. 1 – prevedea existenţa unei vătămări procesuale în general, iar nu strict existenţa unei vătămări aduse drepturilor părţilor, actuala reglementare restrânge sfera nulităţilor relative numai la acele încălcări care aduc atingere drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, excluzând din această sferă încălcările care aduc atingere legalităţii procesului fără a atrage însă, în acelaşi timp, o vătămare a drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali. În al doilea rând, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, participanţii în procesul penal care pot invoca n. r. sunt procurorul, părţile (inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente) şi subiecţii procesuali principali (suspectul şi persoana vătămată), care au un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate. În mod excepţional, legea prevede şi unele nulităţi relative care pot fi invocate de către subiecţii procesuali neprejudiciaţi direct sau de către procuror ori luate în considerare, din oficiu, de către judecător/instanţă. Este cazul n. r. care provine din neregularitatea privind procedura de citare a unei părţi, care poate fi invocată de către procuror, de către celelalte părţi ori din oficiu [art. 263 alin. (2) din Codul de procedură penală], precum şi al n. r. care provine din încălcarea normelor de competenţă a căror nerespectare nu atrage nulitatea absolută, care poate fi invocată din oficiu, de către procuror, de către persoana vătămată sau de către părţi [art. 47 alin. (4) din Codul de procedură penală]. În al treilea rând, Curtea constată că, în conformitate cu dispoziţiile art. 282 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, n. r. trebuie invocată într-o anumită stare a procesului, şi anume, ca regulă, n. r. se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului în condiţii nelegale. Aceasta presupune ca persoana interesată să fie prezentă la efectuarea actului respectiv, fie personal, fie prin reprezentant. Prin derogare de la regulă, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura de cameră preliminară, n. r. poate fi invocată cel mai târziu până la închiderea procedurii de cameră preliminară [art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală]; dacă instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei, iar încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, n. r. poate fi invocată cel mai târziu până ia primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită [art. 282 alin. (4) lit. b) din Codul de procedură penală]; în sfârşit, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii, n. r. poate fi invocată cel mai târziu până la următorul termen de judecată cu procedura completă [art. 282 alin. (4) lit. c) din Codul de procedură penală]. Excepţia de necompetenţă materială sau după calitatea persoanei a instanţei superioare celei competente potrivit legii, precum şi excepţia de necompetenţă teritorială, ca încălcări ce atrag n. r., pot fi invocate până la începerea cercetării judecătoreşti în primă instanţă [art. 47 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală]. N. r. nu poate fi invocată direct la instanţa de control judiciar, afară de cazul când s-a produs după închiderea dezbaterilor (cu ocazia deliberării sau în cuprinsul minutei ori al hotărârii). Aşa cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate n. r. corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispoziţiile art. 342-348 din Codul de procedură penală, a camerei preliminare. Cu privire la competenţa realizării acestei noi faze procesuale, Curtea a statuat că este atribuită judecătorului de cameră preliminară, care este un organ judiciar de sine stătător, distinct de instanţa de judecată, potrivit art. 30 lit. d) din Codul de procedură penală, a cărui competenţă constă atât într-o verificare-filtru a actelor procedurale efectuate până în această etapă a procesului penal, cât şi în luarea unor măsuri după finalizarea urmăririi penale, fie prin soluţii de netrimitere în judecată, fie prin soluţii de trimitere în judecată, dar fără începerea judecăţii. Conform art. 54 din Codul de procedură penală, competenţa judecătorului de cameră preliminară priveşte verificarea legalităţii trimiterii în judecată dispuse de procuror, verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală, soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată şi soluţionarea altor situaţii expres prevăzute de lege. Astfel, camera preliminară are ca obiect, conform art. 342 din acelaşi cod, soluţionarea problemelor ce vizează competenţa instanţei, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor şi legalitatea actelor efectuate de către organele de urmărire penală. Aşa fiind, legiuitorul a limitat, la o fază distinctă, de parcurs, a procesului penal posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la aspectele enumerate, fază în care nu se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. Consecinţa acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecăţii, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale. Având în vedere cele arătate, Curtea a constatat ca fiind justificată limitarea momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative, conform art. 282 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, la cel al închiderii acestei proceduri (Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, §§ 22 şi 23). În al patrulea rând, Curtea observă că, în baza dispoziţiilor art. 282 alin. (5) din Codul de procedură penală, nulitatea relativă se acoperă atunci când persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege – fiind vorba fie de o acceptare tacită, fie de neobservarea încălcării care putea atrage n. r. – sau a renunţat în mod expres la invocarea acesteia. Din cele arătate mai sus, rezultă că dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală instituie regula potrivit căreia judecătorul/instanţa nu poate lua în considerare, din oficiu, încălcările normelor ce reglementează desfăşurarea procesului penal, chiar dacă aceste încălcări ar fi de natură a afecta aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, care nu permite invocarea din oficiu a n. r., aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind statul de drept-în componenta sa referitoare la dreptate ca valoare supremă – şi principiul legalităţii şi ale art. 124 cu privire la înfăptuirea justiţiei, pentru motivele arătate în continuare. Astfel, Curtea reţine că nulităţile virtuale nefiind prestabilite de lege, ci derivând din principiul fundamental al legalităţii, sunt ataşate fiecărei norme ce reglementează desfăşurarea procesului penal, aşa încât o examinare exhaustivă a lor ar echivala cu analiza fiecărei dispoziţii a Codului de procedură penală. Dispoziţiile procesuale care prezintă mai frecvent aspecte de aplicare a nulităţilor relative şi care joacă un rol important în desfăşurarea procesului penal sunt cele referitoare la: reglementarea regulilor de bază, a principiilor sau a altor cerinţe care asigură organizarea şi desfăşurarea procesului penal (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), competenţa organelor judiciare (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), sesizarea organelor judiciare, forma şi conţinutul actelor procedurale (cu excepţia celor aflate sub protecţia nulităţii absolute), procedura de citare şi de comunicare a actelor procedurale, precum şi administrarea probelor. Curtea observă că normele privind reglementarea administrării probelor au cea mai mare importanţă în desfăşurarea laturii materiale a procesului penal, adică aceea care conduce nemijlocit la aplicarea legii penale. Prin natura lor, anumite mijloace de probă sunt imposibil de readministrat sau, chiar dacă această posibilitate există, organul judiciar poate respinge ca nefiind utilă readministrarea unui mijloc de probă deja aflat în dosar. Procedurile legale de obţinere a probelor au, în primul rând, scopul de a asigura acurateţea şi nevicierea acestora, astfel încât să se garanteze că realitatea obiectivă a faptelor este reflectată în probele respective. Codul de procedură penală actual introduce conceptul excluderii probelor obţinute în mod nelegal. În acest sens, prin Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, Curtea a reţinut că legea procesual penală delimitează conceptual trei noţiuni: probă, mijloc de probă şi procedeu probatoriu. Cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noţiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât şi mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noţiuni au conţinuturi şi sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalităţi legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. De asemenea, trebuie subliniată diferenţa dintre mijloacele de probă şi procedeele probatorii, noţiuni aflate într-o relaţie etiologică. Spre exemplu, declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, declaraţiile persoanei vătămate, ale părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor şi declaraţiile experţilor sunt mijloace de probă obţinute prin audierea acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare, cum sunt confruntarea sau videoconferinţa; înscrisurile şi mijloacele materiale de probă, ca mijloace de probă, pot fi obţinute prin procedee probatorii ca percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, cercetarea locului faptei, reconstituirea sau reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale; rapoartele de expertiză, ca mijloace de probă, sunt obţinute prin expertize, ca procedee probatorii; procesele-verbale, ca mijloace de probă, sunt obţinute prin procedee probatorii precum identificarea persoanelor şi a obiectelor, metode speciale de supraveghere sau cercetare, amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane sau utilizarea investigatorilor sub acoperire, a celor cu identitate reală sau a colaboratorilor; iar fotografia, ca mijloc de probă, se obţine prin procedeul probatoriu al fotografierii (paragraful 15). Astfel, prin Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, citată anterior, Curtea a constatat că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aceasta deoarece nulităţile, aşa cum sunt ele reglementate la art. 280-282 din Codul de procedură penală, privesc doar actele procedurale şi procesuale, adică mijloacele de probă şi procedeele probatorii, şi nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităţilor, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba şi actelor prin care s-a administrat aceasta (paragraful 16). Aşadar, Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituţii diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280-282 din Codul de procedură penală, iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces (paragraful 17). Curtea reţine că, din conţinutul regulilor generale în materia probaţiunii, se deduc trei categorii de acţiuni care pot vicia probele, şi anume: încălcarea prescripţiilor procedurale de administrare a lor; obţinerea probelor prin utilizarea unor metode ilegale; respectiv stabilirea conţinutului probei în neconcordanţă cu realitatea obiectivă pe care aceasta trebuie să o reflecte. Primele două categorii intră direct sau indirect sub incidenţa instituţiei nulităţii procesuale, în timp ce a treia scapă acestei sancţiuni procesuale, vicierea putând fi îndreptată, de la caz la caz, pe cale penală (de exemplu, condamnarea martorului pentru mărturie mincinoasă, urmată de revizuirea hotărârii ce s-a întemeiat pe conţinutul declaraţiei mincinoase, în condiţiile în care dispoziţiile procedurale de luare a declaraţiei martorului au fost respectate întocmai), pe cale tehnică (de exemplu, refacerea raportului de expertiză ce conţine calcule tehnice/ contabile sau alte determinări cu caracter ştiinţific, care sunt eronate, în condiţiile în care expertul a respectat toate condiţiile procedurale pentru efectuarea raportului de expertiză) sau, pur şi simplu, pe calea liberei aprecieri a organului judiciar (de exemplu, desfiinţarea sentinţei în apel pe motiv de pură netemeinicie nu se întemeiază pe o nulitate procesuală, ci pe autoritatea conferită de lege judecătorului de a evalua o situaţie şi a pronunţa o hotărâre potrivit propriei sale aprecieri). De asemenea, Curtea constată că nulitatea actului prin care se dispune sau se autorizează o probă poate consta, spre exemplu, într-o nulitate atrasă de: nerespectarea condiţiilor de formă ale actului (lipseşte menţiunea privind organul judiciar care a dispus-o, lipseşte semnătura organului judiciar, lipseşte dispozitivul încheierii etc.); nerespectarea normelor de competenţă funcţională, materială, personală (autorizarea obţinerii unei probe de către judecătorul de cameră preliminară în loc de cel de drepturi şi libertăţi; delegarea nelegală a atribuţiei de dispunere a administrării probelor, dispunerea administrării de către un organ judiciar necompetent după materie sau persoană). Nulitatea actului prin care se administrează proba se referă, în principiu, la sancţionarea procedurală a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, ca acte procedurale (procesul-verbal de percheziţie şi percheziţia ca procedeu probatoriu, raportul de expertiză şi expertiza, declaraţia persoanei şi procedura audierii, procesul-verbal de redare a convorbirii telefonice interceptate şi mandatul tehnic etc.). Aşadar, excluderea probelor nu este o sancţiune de sine-stătătoare, ci este un efect al constatării nulităţii mijlocului de probă/procedeului probatoriu prin care este transpusă în dosar. Acest efect al nulităţii în materia probaţiunii era subînţeles în concepţia Codului de procedură penală din 1968, în timp ce în noul cod este reglementat în mod explicit, prevederile care reglementează nulităţile fiind de generală aplicare, fără a fi scoase de sub incidenţa lor actele procesuale şi procedurale realizate în materia probaţiunii. În consecinţă, pentru a se dispune excluderea unei probe trebuie constatat că aceasta a fost obţinută în mod nelegal; pentru a se constata că proba a fost nelegal obţinută, trebuie să se constate nulitatea, de principiu relativă, a mijlocului de probă/procedeului probatoriu prin intermediul căruia proba a fost obiectivată; pentru a se constata nulitatea relativă a mijlocului de probă/procedeului probatoriu, această nulitate trebuie invocată de persoana interesata, într-un anumit interval procesual; neinvocarea sau invocarea tardivă a nulităţii atrage menţinerea ca legal a mijlocului de probă/procedeului probatoriu; menţinerea ca legal a mijlocului de probă/procedeului probatoriu face imposibilă excluderea probei, deoarece un mijloc de probă/procedeu probatoriu legal care obiectivează o probă obţinută nelegal ar fi o contradicţie în termeni. Astfel, deşi, în realitate, este viciată, proba menţinută poate contribui la stabilirea, în mod eronat, a situaţiei de fapt. În aceste condiţii, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, care nu permite invocarea din oficiu a nulităţii relative, încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 124 din Constituţie, împiedicând judecătorul/instanţa de judecată să ia în considerare din oficiu încălcarea dispoziţiilor legale a căror nerespectare este de natură a atrage nulitatea relativă a actului, cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege. Având în vedere importanţa fazei procesuale a camerei preliminare şi a rolului pe care judecătorul de cameră preliminară îl ocupă în cadrul procesului penal, în condiţiile în care rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului (Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, M. Of. nr. 831 din 6 noiembrie 2015, paragraful 34), Curtea reţine că nu există nicio justificare obiectivă şi rezonabilă a împiedicării judecătorului de cameră preliminară de a lua în considerare din oficiu încălcările care atrag nulitatea relativă. Totodată, în ceea ce priveşte rolul instanţei în faza de judecată a procesului penal, Curtea apreciază că o atare soluţie legislativă – care nu permite, ca regulă, invocarea din oficiu a n. r. – nu poate fi justificată doar prin filosofia restrângerii rolului activ al instanţei şi, în general, prin regândirea sistemului procesului penal, în sensul apropierii acestuia, în anumite privinţe, de sistemul adversial. În acest sens, Curtea reţine că, spre deosebire de sistemul adversial, în care judecătorul poartă răspunderea, de principiu, numai asupra corectitudinii desfăşurării procedurii, sarcina stabilirii faptelor şi a vinovăţiei aparţinând juraţilor, în procesul penal român instanţa îşi asumă răspunderea şi în privinţa acestor elemente esenţiale, care constituie finalitatea procesului – stabilirea faptei şi a vinovăţiei. Astfel, Curtea observă că, pe de o parte, noul Cod de procedură penală impune instanţei de judecată să neglijeze anumite neregularităţi, deşi acestea ar putea conduce inclusiv la vicierea rezultatului procesului, dar, pe de altă parte, aceeaşi instanţă poartă răspunderea asupra soluţiei date. Or, raţiunile pentru care a fost, anterior, legiferată posibilitatea instanţei de a lua în considerare din oficiu nulitatea relativă – cu respectarea anumitor condiţii prevăzute de lege – se menţin şi în prezent, deoarece ele au ca temei de fapt situaţiile ivite în practică, ce nu pot avea o altă rezolvare, situaţii faptice care continuă să apară şi după intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală. v. Nulităţile absolute
NUMIREA EXPERTULUI v. Expertul
O
OBIECTELE care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului sunt mijloace materiale de probă; sunt corpuri delicte mijloacele materiale de probă care au fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, precum şi obiectele care sunt produsul infracţiunii.
OBIECTUL PROBEI v. Obiectul probaţiunii
OBIECTUL ACORDULUI DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI Acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia, respectiv felul măsurii educative ori, după caz, soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. Art. 479 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
v. Recunoaşterea vinovăţiei
OBIECTUL DELIBERĂRII v. Deliberarea
OBIECTUL JUDECĂŢII v. Judecata
OBIECTUL PROBAŢIUNII Constituie obiect al probei: existenţa infracţiunii şi săvârşirea ei de către inculpat; faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă; faptele şi împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii; orice împrejurare necesară pentru justa soluţionare a cauzei.
OBIECTUL PROCEDURII ÎN CAMERA PRELIMINARĂ v. Camera preliminară
OBIECTUL ŞI EXERCITAREA ACŢIUNII CIVILE v Acțiunea civilă
OBIECTUL URMĂRIRII PENALE v. Urmărirea penală
OBLIGAREA PROVIZORIE LA TRATAMENT MEDICAL constă în obligarea suspectului sau inculpatului să urmeze în mod regulat tratamentul medical prescris de un medic de specialitate, până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol; judecătorul de drepturi şi libertăţi, pe durata urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii de cameră preliminară, sau instanţa, în cursul judecăţii, poate dispune o. p. t. m. a suspectului sau inculpatului; judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în camera de consiliu, prin încheiere motivată; instanţa se pronunţă asupra măsurii prin încheiere motivată; în cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi sau judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă o propunere motivată de luare faţă de inculpat a măsurii o. p. t. m. ; propunerea va fi însoţită de expertiza medico-legală din care să rezulte necesitatea aplicării măsurii obligării la tratament medical; judecătorul fixează termen de soluţionare a propunerii în cel mult 5 zile de la data înregistrării acesteia şi dispune citarea suspectului sau inculpatului; când suspectul sau inculpatul este prezent, soluţionarea propunerii se face numai după audierea acestuia, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu; propunerea se soluţionează şi în lipsa suspectului sau inculpatului, atunci când acesta nu se prezintă, deşi a fost legal citat, dar numai în prezenţa avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii; participarea procurorului este obligatorie; suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluţionarea propunerii de luare a măsurii obligării provizorii la tratament medical să fie asistat şi de către un medic desemnat de acesta, care poate prezenta concluzii judecătorului de drepturi şi libertăţi; suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de medicul specialist desemnat de acesta şi la alcătuirea planului terapeutic; judecătorul se pronunţă asupra propunerii printr-o încheiere, care poate fi contestată în 5 zile de la pronunţare; contestarea nu suspendă punerea în aplicare a măsurii de siguranţă; în cazul când după dispunerea măsurii s-a produs însănătoşirea suspectului sau inculpatului ori a intervenit o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură starea de pericol pentru siguranţa publică, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau judecătorul de cameră preliminară care a luat măsura dispune, la sesizarea procurorului ori a medicului de specialitate sau la cererea suspectului ori inculpatului sau a unui membru de familie al acestuia, ridicarea măsurii luate; dacă după dispunerea măsurii a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, ridicarea acesteia se dispune de către judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza; în cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, la propunerea procurorului ori din oficiu, inculpatul poate fi obligat provizoriu la tratament medical de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, care solicită acte medicale concludente sau efectuarea unei expertize medico-legale; dacă suspectul sau inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura o. p. t. m. , judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa care a luat măsura ori în faţa căreia se află cauza dispune, la sesizarea procurorului sau a medicului de specialitate ori din oficiu, internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului, în condiţiile prevăzute pentru internarea medicală provizorie. v. Audierea suspectului sau a inculpatului, Internarea medicală provizorie
OBLIGATIVITATEA PUNERII ÎN MIŞCARE ŞI A EXERCITĂRII ACŢIUNII PENALE, impune caprocurorul să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de împiedicare; în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia sau pune în mişcare şi exercită acţiunea penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obţinerea autorizării ori sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiţii prevăzută de lege
OBLIGAŢIILE CONDAMNATULUI ÎN CAZUL AMÂNĂRII EXECUTĂRII v. Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
OBLIGAŢIILE ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ Pentru realizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală au obligaţia ca, după sesizare, să caute şi să strângă datele ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunilor şi identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecinţelor acestora, să strângă şi să administreze probele cu respectarea prevederilor legale; organele de cercetare penală au obligaţia de a efectua actele de cercetare care nu suferă amânare, chiar dacă privesc o cauză pentru care nu au competenţa de a efectua urmărirea penală; după începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală strâng şi administrează probele, atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului ori inculpatului; organul de urmărire penală se pronunţă, prin ordonanţă motivată, asupra cererilor de administrare a probelor, în limita competenţei sale; când organul de cercetare penală apreciază că este necesară administrarea unor mijloace de probă sau folosirea unor metode speciale de supraveghere, care pot fi autorizate ori dispuse, în faza de urmărire penală, numai de procuror sau, după caz, de judecătorul de drepturi şi libertăţi, formulează propuneri motivate, care trebuie să cuprindă datele şi informaţiile care sunt obligatorii în cadrul acelei proceduri; referatul este trimis procurorului împreună cu dosarul cauzei; secretul bancar şi cel profesional, cu excepţia secretului profesional al avocatului, nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale; organul de urmărire penală este obligat să strângă probele necesare pentru identificarea bunurilor şi valorilor supuse confiscării speciale şi confiscării extinse, potrivit Codului penal.
OBLIGAŢIILE ORGANULUI DE URMĂRIRE PENALĂ ÎN PROCEDURA PLÂNGERII PREALABILE v. Plângerea prealabilă Termenul de introducere a plângerii prealabile
OBŢINEREA DATELOR GENERATE SAU PRELUCRATE DE CĂTRE FURNIZORII DE REŢELE PUBLICE DE COMUNICAŢII ELECTRONICE SAU FURNIZORII DE SERVICII DE COMUNICAŢII ELECTRONICE DESTINATE PUBLICULUI, ALTELE DECÂT CONŢINUTUL COMUNICAŢIILOR, ŞI REŢINUTE DE CĂTRE ACEŞTIA Organele de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, pot solicita unui furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice sau unui furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului transmiterea datelor reţinute, în baza legii speciale privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul comunicaţiilor, în cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe, pentru categoriile de infracţiuni prevăzute de legea privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului; judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă în termen de 48 de ore cu privire la solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în camera de consiliu; furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului care colaborează cu organele de urmărire penală au obligaţia de a păstra secretul operaţiunii efectuate. Luarea unor măsuri de supraveghere, fără garanții adecvate și suficiente, poate duce la „distrugerea democrației sub pretextul apărării ei” ( Hotărârea din 6 septembrie 1978 Cauza Klass și alții c Germaniei, § 49). Solicitările de acces la datele reținute în vederea utilizării lor în scopul prevăzut de lege, formulate de către organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, nu sunt supuse autorizării sau aprobării instanței judecătorești, lipsind astfel garanția unei protecții eficiente a datelor păstrate c riscurilor de abuz precum și c oricărui acces și a oricărei utilizări ilicite a acestor date. Această împrejurare este de natură a constitui o ingerință în drepturile fundamentale la viață intimă, familială și privată și a secretului corespondenței și, prin urmare, contravine dispozițiilor constituționale care consacră și protejează aceste drepturi. Din analiza „legilor speciale în materie”, la care art.16 alin.(1) din Legea nr.82/2012 face trimitere, Curtea Constituțională constată că organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale pot accesa și folosi datele stocate fără a fi nevoie de autorizarea instanței de judecată. Astfel, Legea nr.51/1991 privind securitatea națională a României,republicatăM. Of. nr.190 din 18 martie 2014, stabilește, la art.8, organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale, acestea fiind Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe și Serviciul de Protecție și Pază, iar la art. 9 prevede că Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției își organizează structuri de informații cu atribuții specifice domeniilor lor de activitate. Curtea mai constată că, potrivit art.13 lit.e) din lege, organele cu atribuții în domeniul securității naționale pot, în condițiile existenței unor amenințări la adresa siguranței naționale a României, astfel cum sunt definite acestea la art.3 din Legea nr. 51/1991, să solicite obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice, de comunicații electronice ori furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul acestora, și reținute de către aceștia potrivit legii, fără ca acest articol ori art.14 din lege să prevadă că această solicitare trebuie să fie autorizată de către judecător. Potrivit art.9 din Legea nr.14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații, „În vederea stabilirii existenței amenințărilor la adresa securității naționale, prevăzute la art.3 din Legea nr.51/1991 privind siguranța națională a României, cu modificările ulterioare, serviciile de informații pot efectua, cu respectarea legii, verificări prin: […] e) obținerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice sau furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, altele decât conținutul acestora, și reținute de către aceștia potrivit legii.” Dar, la fel ca și prevederile Legii nr.82/2012 și ale Legii nr.51/1991, nici dispozițiile Legii nr. 14/1992 nu prevăd obligația acestui serviciu de informații de a obține autorizarea judecătorului pentru a avea acces la datele stocate. Legea nr.1/1998 privind organizarea și funcționarea Serviciului de Informații Externe,republicatăM. Of. nr.511 din 18 octombrie 2000, prevede la art.10 alin.(1) că „Serviciul de Informații Externe este autorizat să folosească persoane juridice sub acoperire, înființate în condițiile legii, să utilizeze metode specifice, să creeze și să dețină mijloace adecvate pentru obținerea, verificarea, protecția, evaluarea, valorificarea și stocarea datelor și informațiilor referitoare la siguranța națională”, iar, conform alin.(3) al aceluiași articol, „Folosirea mijloacelor de obținere, verificare și valorificare a datelor și a informațiilor nu trebuie să lezeze în niciun fel drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor, viața particulară, onoarea sau reputația lor ori să îi supună la îngrădiri ilegale”. De asemenea, potrivit art.11 al Legii nr.1/1998, „Serviciul de Informații Externe are dreptul, în condițiile prevăzute de lege, să solicite și să obțină de la autoritățile publice române, agenți economici, alte persoane juridice, precum și de la persoane fizice informații, date sau documente necesare îndeplinirii atribuțiilor sale”. Curtea constată că Legea nr. 1/1998 nu reglementează în mod distinct accesul Serviciului de Informații Externe la datele reținute de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului, acest acces fiind însă reglementat de art.13 din Legea nr.51/1991, fără a fi condiționat deci de autorizarea prealabilă a unei instanțe judecătorești. Referitor la art.152 C. pr. pen., Curtea Constituțională reține că textul nu reglementează procedura de reținere și stocare a datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului de a reține datele generate sau prelucrate, ci doar stabilește procedura de autorizare prealabilă, de către judecătorul de drepturi și libertăți, a solicitării adresate acestor furnizori de către organele de urmărire penală, în vederea accesării și utilizării datelor reținute; acest text asigură controlul judecătoresc asupra activităților reglementate de lege, constituind garanția procedurală a dreptului la viața intimă, familială și privată, prevăzut la art.26 din Constituție. Reglementarea unei obligații pozitive care privește limitarea în mod necontenit a exercițiului dreptului la viață intimă și la secretul corespondenței face să dispară însăși esența dreptului, prin îndepărtarea garanțiilor privind exercitarea acestuia. Nici Constituția și nici jurisprudența Curții Constituționale nu interzic stocarea preventivă, fără o ocazie anume a datelor de trafic și de localizare, cu condiția însă ca accesul la aceste date și utilizarea lor să fie însoțite de garanții și să respecte principiul proporționalității. Este evident că, în condițiile inexistenței unei legi care să reglementeze procedura reținerii și stocării datelor, cu norme clare și precise cu privire la conținutul și aplicarea măsurii reținerii datelor și cu arătarea limitărilor, așa încât persoanele ale căror date sunt păstrate să beneficieze de garanții suficiente care să asigure o protecție eficientă c abuzurilor și a oricărui acces sau utilizări ilicite , art.152 C.pr.pen. rămâne fără aplicabilitate practică, dar această împrejurare nu se constituie într-un viciu de neconstituționalitate, textul urmând a deveni incident imediat ce este adoptată o nouă lege referitoare la reținerea datelor. În lipsa unor criterii precise de delimitare a „amenințărilor la adresa securității naționale”, diverse acțiuni, informații sau activități obișnuite, de rutină, ale persoanelor fizice și juridice pot fi apreciate, în mod arbitrar și abuziv, ca având natura unor astfel de amenințări . În materia drepturilor personale, cum sunt dreptul la viață intimă și libertatea de exprimare, precum și a prelucrării datelor cu caracter personal, regula unanim recunoscută este aceea a garantării și respectării acestor drepturi, respectiv a confidențialității, statul având, în acest sens, obligații majoritar negative, de abținere, prin care să fie evitată, pe cât posibil, ingerința sa în exercițiul dreptului sau al libertății. (v Legea nr.82/2012 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de rețele publice de comunicații electronice și de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului , Legea nr.506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice; Curtea Constituțională , Decizia nr.1.258 din 8 octombrie 2009, M. Of. nr.798 din 23 noiembrie 2009 prin care s-a constatat că dispozițiile Legii nr.298/2008 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului sau de rețele publice de comunicații, precum și pentru modificarea Legii nr.506/2004 sunt neconstituționale ; v și declararea nevalidă prin Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene din 8 aprilie 2014, pronunțată în cauzele conexate C-293/12 — Digital Rights Ireland Ltd c Minister for Communications, Marine and Natural Resources și alții — și C- 594/12 — Kärntner Landesregierung și alții, a Directivei 2006/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice și de modificare a Directivei 2002/58/CE întrucât încalcă principiul proporționalității; măsurile dispuse prin Directiva 2006/24/CE nu respectă principiul proporționalității între măsurile luate și interesul public ocrotit ; păstrarea datelor poate afecta utilizarea de către abonați sau de către utilizatorii înregistrați a mijloacelor de comunicare și, în consecință, libertatea lor de exprimare; obligația de a păstra pentru o anumită perioadă date referitoare la viața privată a unei persoane și la comunicațiile sale constituie o ingerință în dreptul fundamental la protecția datelor cu caracter personal reprezentând o prelucrare a datelor cu caracter personal ). Curtea Constituțională, prin Decizia nr.440 din 8 iulie 2014, a apreciat că dispozițiile art.152 C.pr.pen. nu încalcă prevederile Constituției, în raport cu criticile formulate.
OBŢINEREA DATELOR PRIVIND TRANZACŢIILE FINANCIARE ALE UNEI PERSOANE v Obţinerea de date privind situaţia financiară a unei persoane
OBŢINEREA DE DATE PRIVIND SITUAŢIA FINANCIARĂ A UNEI PERSOANE Procurorul poate solicita unei instituţii de credit sau oricărei altei instituţii care deţine date privind situaţia financiară a unei persoane comunicarea datelor privind existenţa şi conţinutul conturilor unei persoane, în cazul în care există indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi există temeiuri pentru a se crede că datele solicitate constituie probe. Art. 153, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . Măsura se dispune din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prin ordonanţă care trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor prevăzute la art. 286 alin. (2): instituţia care este în posesia ori care are sub control datele, numele suspectului sau inculpatului, motivarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute , menţionarea obligaţiei instituţiei de a comunica imediat, în condiţii de confidenţialitate, datele solicitate.Instituţia prevăzută este obligată să pună de îndată la dispoziţie datele solicitate. Măsura se poate dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea, cu privire la tranzacţiile financiare ale făptuitorului, suspectului, inculpatului sau ale oricărei persoane care este bănuită că realizează asemenea operaţiuni cu făptuitorul, suspectul sau inculpatul, dacă: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni;măsura este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute ori gravitatea infracţiunii;probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare. O. d. t. f ce urmează a fi efectuate poate fi dispusă pe o durată de cel mult 30 de zile de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute mai sus. Mandatul prin care este autorizată obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ce urmează a fi efectuate poate fi prelungit în condiţiile art. 144, durata totală a măsurii neputând depăşi, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, 6 luni.În cazurile în care există urgenţă, iar obţinerea mandatului în condiţiile alin. (1) sau (2) ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa victimei sau a altor persoane şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute), procurorul poate dispune obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare efectuate sau care urmează a fi efectuate. Este interzisă obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare dintre avocat şi suspect, inculpat sau orice altă persoană pe care acesta o apără, cu excepţia situaţiilor în care există date că avocatul săvârşeşte sau pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2).instituţiile de credit sau entităţile financiare care efectuează tranzacţiile financiare sunt obligate să predea înscrisurile sau informaţiile la care se face referire în mandatul dispus de judecător sau în autorizaţia emisă de procuror.După efectuarea activităţilor autorizate, procurorul îl informează, în cel mult 10 zile, în scris, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura ce a fost luată în privinţa sa. După momentul informării, persoana ale cărei tranzacţii financiare au fost vizate de această măsură are dreptul de a lua cunoştinţă de activităţile efectuate.Dispoziţiile art. 145 alin. (4) şi (5) se aplică în mod corespunzător.
Art. 146 a fost completat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . Prin Dec. nr. 421/2020, Curtea Constituţională constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 1461Codul de procedură penală, care nu permite contestarea legalităţii măsurii referitoare la obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională. Prin Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, M. Of.nr. 529 din 6 iulie 2017, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Parchetul de pe lângă I. C. C. J. – Direcţia Naţională Anticorupţie şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 C. pr. pen., care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională. Cu acel prilej, Curtea a analizat criticile de neconstituţionalitate prin care autorul excepţiei avea în vedere imposibilitatea persoanei supuse măsurii supravegherii tehnice de a beneficia de o cale de atac împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune măsura de supraveghere tehnică. Pornind de la premisa că, prin însăşi dispunerea măsurilor de supraveghere tehnică, persoana supravegheată suferă o ingerinţă în sfera dreptului său la viaţă privată, Curtea a analizat în ce măsură inexistenţa unui control a posteriori al legalităţii dispunerii măsurii supravegherii tehnice respectă condiţiile prevăzute de Constituţie şi Convenţie referitoare la restrângerea exerciţiului dreptului de acces la o instanţă în scopul protejării dreptului unei persoanei la viaţă privată (§ 52). Curtea a constatat că, “în jurisprudenţa sa, a statuat cu valoare de principiu că, ori de câte ori se aduce o atingere unui interes legitim al unei persoane, această persoană trebuie să aibă posibilitatea să se poată adresa instanţei cu o acţiune în care să pună în discuţie încălcarea astfel suferită şi să obţină, dacă este cazul, reparaţia corespunzătoare, chiar dacă, în unele cazuri, acţiunea exercitată îmbracă forma unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti”, apreciind că “cele constatate anterior sunt cu atât mai pertinente în situaţia în care salvgardarea interesului legitim într-o anumită cauză se confundă, în fapt, cu ocrotirea exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi fundamentale.” (§§ 56 şi 57) Curtea a mai observat că “potrivit dispoziţiilor procesual penale, măsura supravegherii tehnice este dispusă de un judecător de drepturi şi libertăţi, acesta exercitându-şi controlul în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 139 C. pr. pen.. Cu toate acestea, Curtea reţine că instanţa europeană a respins deja raţionamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune şi supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea şi conformitatea acestora cu art. 8 din Convenţie, un astfel de raţionament făcând inoperant orice recurs formulat de părţile interesate. Astfel, C.E.D.O. a reţinut că, pentru a fi necesară într-o societate democratică, ingerinţa în dreptul la viaţă privată al unei persoane trebuie să se bucure de garanţii adecvate şi eficiente împotriva abuzurilor, concretizate în proceduri destinate controlului adoptării şi aplicării măsurii restrictive cu scopul de a limita ingerinţa care rezultă din legislaţia incriminată la ceea ce este necesar într-o societate democratică (Hotărârea din 3 februarie 2015, Cauza Pruteanu c României, §§ 48 şi 50) ” (§ 60). Din analiza dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale şi a C. E. D. O. , Curtea a concluzionat că, “în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispoziţiile art. 142-144 C. pr. pen.. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta. (…) existenţa unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanţie a dreptului la viaţă privată, care conturează şi, în final, pe lângă celelalte elemente necesare şi recunoscute la nivel constituţional şi convenţional, determină existenţa proporţionalităţii între măsura dispusă şi scopul urmărit de aceasta, precum şi necesitatea acesteia într-o societate democratică” (§§ 63 şi 64). Supravegherea tehnică poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 139 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., faţă de orice persoană, independent de calitatea avută în cadrul urmăririi penale, în acest sens fiind suficientă dispunerea începerii urmăririi penale in rem. De asemenea, în cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalităţii măsurii supravegherii tehnice este circumstanţiată de legiuitor numai în ceea ce priveşte persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum şi în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluţionează plângerea împotriva soluţiei de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Reglementarea expresă a modalităţii de contestare a legalităţii măsurii supravegherii tehnice determină excluderea celorlalte persoane, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanţă de judecată care să poată analiza acest aspect. Aşa fiind, Curtea a observat că inclusiv petenţii din dosarul în care a fost ridicată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, neavând nicio calitate în dosarul penal în care au fost autorizate măsurile de supraveghere tehnică, nu s-au putut adresa instanţei de judecată în cadrul unui recurs efectiv pentru a fi analizată legalitatea măsurii dispuse. Aşa fiind, Curtea a constatat că dispoziţiile constituţionale şi convenţionale amintite, precum şi jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional şi a celei europene impun o obligaţie pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislaţiei interne, a unui “recurs efectiv” care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Curtea apreciază că absenţa unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligaţii, deci a dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 şi a celor convenţionale ale art. 13 (§§ 65-67). Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că, în ceea ce priveşte persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu şi-a respectat obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii acestei măsuri. Ca urmare, Curtea a reţinut încălcarea prevederilor art. 26 şi 53 din Constituţie, precum şi a celor ale art. 8 şi 13 CEDH şi a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatând că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 C. pr. pen., care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională (§§ 68 şi 69). În ceea ce priveşte art. 1461 C. pr. pen., criticat în prezenta cauză, acesta reglementează o metodă de cercetare care constă, în conformitate cu art. 138 alin. (9) C. pr. pen., în “operaţiunile prin care se asigură cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor financiare şi al altor operaţiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituţii de credit ori al altei entităţi financiare, precum şi obţinerea de la o instituţie de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informaţii aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacţiile sau operaţiunile unei persoane”. O. d. s. f. p. a fost introdusă în Codul de procedură penală printre metodele speciale de cercetare ca urmare a intervenirii Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, deşi permite monitorizarea în timp real a tranzacţiilor şi încunoştinţarea organului de urmărire penală chiar în timpul efectuării acestora, aşadar, se caracterizează printr-un grad ridicat de intruziune în viaţa privată a persoanei, din perspectiva operaţiunilor pe care le efectuează prin intermediul unei instituţii de credit, vizând atât informaţiile referitoare la tranzacţiile financiare, cât şi înscrisurile în care acestea se materializează. Aşa cum se subliniază în literatura de specialitate, aceasta nu trebuie confundată cu metoda de cercetare constând în “o. d. s. f. p. “, prevăzută de art. 153 C. pr. pen., care se referă la cunoaşterea doar a existenţei şi a conţinutului conturilor unei persoane fizice sau juridice. Comparând această metodă de cercetare cu metodele de supraveghere tehnică, Curtea constată că nu sunt diferenţe de reglementare, condiţiile ce se cer îndeplinite şi procedura fiind similar reglementate. Totodată, în baza normei de trimitere cuprinse în art. 1461 alin. (3) C. pr. pen. , toate regulile privind procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică prevăzute la art. 140 alin. (2) – (9), aşadar, şi regula potrivit căreia încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurii obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare nu este supusă căilor de atac, sunt deopotrivă aplicabile şi în privinţa instituţiei reglementate de art. 1461 alin. (3) C. pr. pen. Or, considerentele care au fundamentat Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017 şi soluţia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată cu acel prilej de Curtea Constituţională au fost determinate de caracterul intruziv al metodelor de supraveghere tehnică şi de necesitatea asigurării efectivităţii garanţiilor constituţionale şi convenţionale ale dreptului la viaţă privată, iar nu de calificarea juridică, în sensul unei distincţii de ordin formal între metodele de supraveghere tehnică şi cele de cercetare reglementate de art. 138 C. pr. pen. . Astfel fiind, distincţia realizată de instanţa care a sesizat Curtea Constituţională, vizând strict calificarea din punct de vedere formal a metodelor speciale de supraveghere şi a celor de supraveghere tehnică, este nerelevantă în planul controlului de constituţionalitate. Nu poate fi reţinută nici susţinerea reprezentantului Ministerului Public consemnată în încheierea de sesizare, în sensul că solicitarea de informaţii privind tranzacţiile financiare nu constituie o ingerinţă în viaţa personală. Dimpotrivă, tranzacţiile financiare ale unei persoane sunt de natură a oferi date despre încasările, plăţile, achiziţiile de bunuri şi servicii pe care o persoană le face cu titlu obişnuit sau doar în anumite perioade de timp, informaţii inclusiv cu privire la sănătatea (dacă ne gândim la servicii cu caracter medical) sau, cum este cazul în speţă, cu privire la localizarea persoanei la un moment dat. Având în vedere acest evident şi pregnant caracter intruziv al măsurilor reglementate de art. 1461 C. pr. pen. , precum şi identitatea de regim juridic cu cele la care se referă Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017 a Curţii Constituţionale, Curtea constată că se impune, şi în acest caz, o obligaţie pozitivă din partea statului ce are ca obiect reglementarea, în cadrul legislaţiei interne, a unui “recurs efectiv” care să permită înlăturarea eventualei încălcări a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale. Absenţa unui asemenea recurs în dreptul intern constituie o încălcare a acestei obligaţii, deci a dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 şi a celor convenţionale ale art. 13, toate considerentele Dec. i Curţii Constituţionale nr. 244 din 6 aprilie 2017 în acest sens fiind aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză.
OFICIALITATE Funcţiile judiciare se exercită din oficiu, în afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel. Procurorul este obligat să pună în mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu atunci când există probe din care rezultă săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de împiedicare; în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia; în cazurile prevăzute expres de lege, procurorul pune în mişcare şi exercită acţiunea penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după obţinerea autorizării ori sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiţii prevăzută de lege.
ORALITATEA, NEMIJLOCIREA ŞI CONTRADICTORIALITATEA Judecata cauzei se face în faţa instanţei constituite potrivit legii şi se desfăşoară în şedinţă, oral, nemijlocit şi în contradictoriu; instanţa este obligată să pună în discuţie cererile procurorului, ale părţilor sau ale celorlalţi subiecţi procesuali şi excepţiile ridicate de aceştia sau din oficiu şi să se pronunţe asupra lor prin încheiere motivată; instanţa se pronunţă prin încheiere motivată şi asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecăţii.
ORDINEA CERCETĂRII JUDECĂTOREŞTI Instanţa începe efectuarea cercetării judecătoreşti când cauza se află în stare de judecată; ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească este cea prevăzută în dispoziţiile cuprinse în prezenta secţiune; după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, se procedează la administrarea probelor încuviinţate; administrarea de probe din oficiu poate fi făcută oricând pe parcursul cercetării judecătoreşti; instanţa poate dispune schimbarea ordinii, când aceasta este necesară.
ORDINEA DEZBATERILOR v. Dezbaterile
ORDONANŢĂ v. şi Rezolvarea cauzelor
ORGANE DE CONSTATARE sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate sunt: organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii; organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor; organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege. v. si Actele încheiate de unele organe de constatare.
ORGANELE CARE ADUC LA ÎNDEPLINIRE MĂSURILE ASIGURĂTORII Ordonanţa sau încheierea de luare a măsurii asigurătorii se aduce la îndeplinire de către organele de cercetare penală, precum şi de către organele competente potrivit legii, din dispoziţia organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată, după caz. Art. 251 a fost modificat prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 )
ORGANELE DE CERCETARE PENALĂ ALE POLIŢIEI JUDICIARE Atribuţiile o. c. p. p. j. sunt îndeplinite de lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor anume desemnaţi în condiţiile legii speciale, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J. ori avizul procurorului desemnat în acest sens; Atribuţiile o. c. p. p. j. îşi desfăşoară activitatea de urmărire penală sub conducerea şi supravegherea procurorului.
ORGANELE DE CERCETARE PENALĂ SPECIALE Atribuţiile o. c. p. s. sunt îndeplinite de ofiţeri anume desemnaţi în condiţiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă I. C. C. J.; o. c. p. p. j. îşi desfăşoară activitatea de urmărire penală sub conducerea şi supravegherea procurorului.
ORGANELE DE URMĂRIRE PENALĂ sunt: procurorul; organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare; organele de cercetare penală speciale.
ORGANELE JUDICIARE specializate ale statului care realizează activitatea judiciară sunt: organele de cercetare penală; procurorul; judecătorul de drepturi şi libertăţi; judecătorul de cameră preliminară şi instanţele judecătoreşti.
ORGANIZAREA JUDICIARĂ Şedinţele de judecată se înregistrează prin mijloace tehnice video sau audio. În cursul şedinţei de judecată, grefierul ia note cu privire la desfăşurarea procesului. Părţile pot cere citirea notelor şi vizarea lor de către preşedinte. După terminarea şedinţei de judecată, participanţii la proces primesc, la cerere, câte o copie de pe notele grefierului. În cazul completului format din 2 judecători, dacă aceştia nu ajung la un acord asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul se judecă din nou în complet de divergenţă, în condiţiile legii. Completul de divergenţă se constituie prin includerea în completul de judecată a preşedintelui sau a vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a judecătorului din planificarea de permanenţă. Secţia penală a I.C.C.J. : în primă instanţă, procesele şi cererile date prin lege în competenţa de primă instanţă a I.C.C.J.; apelurile c hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel; contestaţiile c hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de Curtea Militară de Apel şi de Secţia penală a Î. C. C. J. ; apelurile declarate c hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecăţii a fost întrerupt în faţa curţilor de apel; recursurile în casaţie c hotărârilor definitive, în condiţiile prevăzute de lege; sesizările în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei probleme de drept. Completele de 5 judecători soluţionează cauzele în materie disciplinară potrivit legii şi alte cauze date în competenţa lor prin lege. În materie penală, completele de judecată se compun după cum urmează: în cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a I.C.C.J., completul de judecată este format din 3 judecători; pentru contestaţiile c hotărârilor pronunţate de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format dintr-un judecător; pentru apelurile c hotărârilor pronunţate în primă instanţă de curţile de apel şi de Curtea Militară de Apel, completul de judecată este format din 3 judecători; pentru contestaţiile c hotărârilor pronunţate de judecătorii de drepturi şi libertăţi şi judecătorii de cameră preliminară de la I. C. C. J., completul de judecată este format din 2 judecători. În celelalte materii, completele de judecată se compun din 3 judecători ai aceleiaşi secţii. Dacă numărul de judecători necesar formării completului de judecată nu se poate asigura, acesta se constituie cu judecători de la celelalte secţii, desemnaţi de către preşedintele sau vicepreşedintele I.C.C.J., prin tragere la sorţi. La începutul fiecărui an, în materie penală se stabilesc complete de 5 judecători formate numai din judecători din cadrul Secţiei penale a I.C.C.J.. Colegiul de conducere al I.C.C.J.aprobă numărul şi compunerea completelor de 5 judecători, la propunerea preşedintelui Secţiei penale. Judecătorii care fac parte din aceste complete sunt desemnaţi, prin tragere la sorţi, în şedinţă publică, de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele I.C.C.J.. Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor obiective stabilite de Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a I.C.C.J.. Completul de 5 judecători este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele I.C.C.J., atunci când acesta face parte din complet, potrivit art. 32 alin. (4) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în M.Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005, de preşedintele Secţiei penale sau de decanul de vârstă, după caz. Când gradul procurorului nu face parte din aceeaşi categorie cu gradul inculpatului, acesta va fi asistat de un alt procuror cu grad din categoria corespunzătoare, numit de conducătorul parchetului la care este înregistrată cauza.
ORGANUL JUDICIAR COMPETENT ŞI ACTUL PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA MĂSURILOR PREVENTIVE Măsura preventivă a reţinerii poate fi luată faţă de suspect sau inculpat de către organul de cercetare penală sau de către procuror, numai în cursul urmăririi penale; măsurile preventive privind controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune pot fi luate faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către procuror şi de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii, de către instanţa de judecată; măsurile preventive privind arestul la domiciliu şi arestarea preventivă pot fi luate faţă de inculpat, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în procedura de cameră preliminară, de către judecătorul de cameră preliminară, iar în cursul judecăţii, de către instanţa de judecată; organul de cercetare penală şi procurorul dispun asupra măsurilor preventive prin ordonanţă motivată; în cursul urmăririi penale şi al procedurii de cameră preliminară, cererile, propunerile, plângerile şi contestaţiile privitoare la măsurile preventive se soluţionează în camera de consiliu, prin încheiere motivată, care se pronunţă în camera de consiliu; în cursul judecăţii, instanţa de judecată se pronunţă asupra măsurilor preventive prin încheiere motivată; încheierile pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanţa de judecată se comunică inculpatului şi procurorului care au lipsit de la pronunţare; propunerile, cererile sau orice alte cauze privind luarea, prelungirea, revocarea, înlocuirea sau încetarea măsurilor preventive, în cursul urmăririi penale, aflate în curs de soluţionare în primă instanţă la data intrării în vigoare a legii noi, se soluţionează de către judecătorul de drepturi şi libertăţi competent conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeaşi lege. Prin Dec. nr. 11 din 2 iunie 2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, precum şi a chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10), (11) şi (12) raportat la art. 203 alin. (5) şi (6) şi art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) şi art. 362 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de consiliu, I. C. C. J. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, precum şi a chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10), (11) şi (12) raportat la art. 203 alin. (5) şi (6) şi art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) şi art. 362 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de consiliu.Prin Dec. nr. 4 / 2014 referitoare la examinarea recursului în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 203 alin. (5) şi art. 4251 alin. (1) din Codul de procedură penală, în sensul de a stabili care dispoziţii sunt aplicabile, respectiv dacă şedinţa de judecată prin care este soluţionată, în cursul urmăririi penale şi în procedura de cameră preliminară, contestaţia formulată împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi şi de cameră preliminară privind măsurile preventive are loc în camera de consiliu sau se desfăşoară în şedinţă publică şi dacă hotărârea adoptată este o încheiere sau o Dec. , În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 203 alin. (5) şi art. 4251 alin. (1) din Codul de procedură penală I. C. C. J. stabileşte că în cursul urmăririi penale şi al procedurii de cameră preliminară contestaţia împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi sau, după caz, a judecătorului de cameră preliminară privitoare la măsurile preventive se soluţionează în camera de consiliu, prin încheiere motivată, care se pronunţă în camera de consiliu.
P
PARCHETUL EUROPEAN (EPPO). Urmărirea penală a fost efectuată de către P E, potrivit Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO)
PARTEA CIVILĂ este persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal ; au calitatea de p. c. şi succesorii persoanei prejudiciate, dacă exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal; în cursul procesului penal, p. c. are : dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale; dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii; dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei; dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiţia de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poştă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informaţii să îi fie comunicate; dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii; dreptul de a fi ascultată; dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor; dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română; dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată; dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege; alte drepturi prevăzute de lege; calitatea de p. c. a persoanei care a suferit o vătămare prin infracţiune nu înlătură dreptul acestei persoane de a participa în calitate de persoană vătămată în aceeaşi cauză.
PARTEA RESPONSABILĂ CIVILMENTE este persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte p r c ; în cursul procesului penal, partea responsabilă civilmente are drepturile prevăzute pentrupersoana vătămata; drepturile p. r. c. se exercită în limitele şi în scopul soluţionării acţiunii civile. I. C. C. J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii stabileşte prin Dec. nr. 26 / 2017 referitoare la examinarea recursului în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală în vederea stabilirii calităţii procesuale a entităţii denumite Fondul de garantare a asiguraţilor în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment, precum şi limitele răspunderii în procesul penal că: Fondul de garantare a asiguraţilor în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o societate de asigurare aflată în faliment nu are calitatea de parte responsabilă civilmente (M. Of. nr. 162 / 2018). Prin Dec nr. 1 / 2016 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 din Codul de procedură penală I. C. C. J. stabileşte că: în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă (M. Of. nr. 258 / 2016) În cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă. v. Drepturile persoanei vătămate
PARTICIPANŢII în procesul penal sunt organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali.
PARTICIPAREA AUTORIZATĂ LA ANUMITE ACTIVITĂŢI se poate dispune de către procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o perioadă de maximum 60 de zile, dacă: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni de trafic de droguri, infracţiuni la regimul privind substanţele dopante, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracţiuni privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanţare a terorismului, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, unei infracţiuni care se săvârşeşte prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, şantaj, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie, al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sau în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori dacă există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activităţi infracţionale care au legătură, potrivit art. 43, cu infracţiunile enumerate mai sus;măsura este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute ori gravitatea infracţiunii;probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare. Art. 150, alin. (1), litera a). a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 , prin Legea 49/2018 și prin prin Legea 219/2021. Măsura se dispune de către procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prin ordonanţă care trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor prevăzute la art. 286 alin. (2):indicarea activităţilor autorizate;perioada pentru care s-a autorizat măsura;persoana care desfăşoară activităţile autorizate.Activităţile autorizate pot fi desfăşurate de un organ de cercetare penală, de un investigator cu identitate reală, de un investigator sub acoperire sau de un colaborator.Desfăşurarea activităţilor autorizate de către persoana prevăzută la alin. (2) lit. c) nu constituie contravenţie sau infracţiune.Punerea în executare a acestor măsuri se consemnează într-un proces-verbal care conţine: datele la care măsura a început şi s-a încheiat, date cu privire la persoanele care au desfăşurat activităţile autorizate, descrierea dispozitivelor tehnice utilizate în cazul în care s-a autorizat de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, folosirea mijloacelor tehnice de supraveghere, identitatea persoanelor cu privire la care a fost pusă în aplicare măsura.Persoana care a desfăşurat activităţile autorizate poate fi audiată ca martor în cadrul procesului penal, cu respectarea dispoziţiilor privind audierea martorilor ameninţaţi, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară.Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziţia persoanei care desfăşoară activităţile autorizate orice înscrisuri sau obiecte necesare pentru desfăşurarea activităţii autorizate. Persoana care pune la dispoziţie sau foloseşte înscrisurile ori obiectele nu va comite o infracţiune prin desfăşurarea acestor activităţi, în cazul în care acestea constituie infracţiuni.Măsura dispusă poate fi prelungită de către procuror, pentru motive temeinic justificate, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (1), fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile.Durata totală a măsurii, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, nu poate depăşi un an.
PARTICIPAREA INCULPATULUI LA JUDECATĂ ŞI DREPTURILE ACESTUIA Judecata cauzei are loc în prezenţa inculpatului. Aducerea inculpatului aflat în stare de deţinere la judecată este obligatorie. Se consideră că este prezent şi inculpatul privat de libertate care, cu acordul său şi în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz, şi a interpretului, participă la judecată prin videoconferinţă, la locul de deţinere. Judecata poate avea loc în lipsa inculpatului dacă acesta este dispărut, se sustrage de la judecată ori şi-a schimbat adresa fără a o aduce la cunoştinţa organelor judiciare şi, în urma verificărilor efectuate, nu i se cunoaşte noua adresă. Judecata poate de asemenea avea loc în lipsa inculpatului dacă, deşi legal citat, acesta lipseşte în mod nejustificat de la judecarea cauzei. Pe tot parcursul judecăţii, inculpatul, inclusiv în cazul în care este privat de libertate, poate cere, în scris, să fie judecat în lipsă, fiind reprezentat de avocatul său ales sau din oficiu. În cazul în care inculpatul aflat în stare de deţinere a solicitat să fie judecat în lipsă, instanţa poate dispune, la cerere sau din oficiu, ca acesta să poată pună concluzii în cadrul dezbaterilor şi să i se dea cuvântul prin intermediul videoconferinţei, în prezenţa apărătorului ales sau din oficiu. Dacă apreciază necesară prezenţa inculpatului, instanţa poate dispune aducerea acestuia cu mandat de aducere. Inculpatul poate formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii. . Art. 364, alin. (1) , alin. (4) , alin. (6) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v Judecata
PARTICIPAREA PROCURORULUI LA JUDECATĂ este obligatorie; în cursul judecăţii, procurorul exercită rol activ, în vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale; în cursul judecăţii, procurorul formulează cereri, ridică excepţii şi pune concluzii; cererile şi concluziile procurorului trebuie să fie motivate; când apreciază că există vreuna dintre cauzele care împiedică exercitarea acţiunii penale, procurorul pune, după caz, concluzii de achitare sau de încetare a procesului penal.
PAZĂ PERMANENTĂ v. Tratamentul medical sub pază permanentă
PĂRŢILE sunt subiecţii procesuali care exercită sau c cărora se exercită o acţiune judiciară, şi anume inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
PĂSTRAREA UNOR ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ v. Urmărirea penală
PEDEPSA AMENZII v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PEDEPSELE COMPLEMENTARE APLICATE PERSOANELOR JURIDICE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PENDENTE LITE (lat. ) proces în curs
PERCHEZIŢIA CORPORALĂ presupune examinarea corporală externă a unei persoane, a cavităţii bucale, a nasului, a urechilor, a părului, a îmbrăcămintei, a obiectelor pe care o persoană le are asupra sa sau sub controlul său, la momentul efectuării percheziţiei; în cazul în care există o suspiciune rezonabilă că prin efectuarea unei percheziţii corporale vor fi descoperite urme ale infracţiunii, corpuri delicte ori alte obiecte ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, organele judiciare sau orice autoritate cu atribuţii în asigurarea ordinii şi securităţii publice procedează la efectuarea acesteia; organul judiciar trebuie să ia măsuri ca percheziţia să fie efectuată cu respectarea demnităţii umane. P. c. se efectuează de o persoană de acelaşi sex cu persoana percheziţionată; înainte de începerea percheziţiei, persoanei percheziţionate i se solicită predarea de bunăvoie a obiectelor căutate; dacă obiectele căutate sunt predate, nu se mai efectuează percheziţia, cu excepţia cazului când se consideră util să se procedeze la aceasta, pentru căutarea altor obiecte sau urme; procesul-verbal de percheziţie trebuie să cuprindă, printre altele, descrierea amănunţită a locului şi condiţiilor în care înscrisurile, obiectele sau urmele infracţiunii au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru a putea fi recunoscute; menţiuni cu privire la locul şi condiţiile în care suspectul sau inculpatul a fost găsit.v. Măsurile privind obiectele ori înscrisurile ridicate
PERCHEZIŢIA INFORMATICĂ v. Percheziţia în sistem informatic
PERCHEZIŢIA ÎN SISTEM INFORMATIC sau a unui suport de stocare a datelor informatice reprezintă procedeul de cercetare, descoperire, identificare şi strângere a probelor stocate într-un sistem informatic sau suport de stocare a datelor informatice, realizat prin intermediul unor mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea; în cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune efectuarea unei percheziţii informatice, la cererea procurorului, atunci când pentru descoperirea şi strângerea probelor este necesară cercetarea unui sistem informatic sau a unui suport de stocare a datelor informatice; procurorul înaintează cererea prin care se solicită încuviinţarea efectuării percheziţiei informatice împreună cu dosarul cauzei judecătorului de drepturi şi libertăţi, care o soluţionează în camera de consiliu, fără citarea părţilor; participarea procurorului este obligatorie; judecătorul dispune prin încheiere admiterea cererii, atunci când aceasta este întemeiată, încuviinţarea efectuării percheziţiei informatice şi emite de îndată mandatul de percheziţie; încheierea instanţei trebuie să arate, printre altele, perioada pentru care s-a emis mandatul şi în cadrul căreia trebuie efectuată activitatea dispusă; scopul pentru care a fost emis; sistemul informatic sau suportul de stocare a datelor informatice care urmează a fi percheziţionat, precum şi numele suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut; încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra cererii de încuviinţare a efectuării percheziţiei informatice nu este supusă căilor de atac; în cazul în care, cu ocazia efectuării p. s. i. sau a unui suport de stocare a datelor informatice, se constată că datele informatice căutate sunt cuprinse într-un alt sistem informatic ori suport de stocare a datelor informatice şi sunt accesibile din sistemul sau suportul iniţial, procurorul dispune de îndată conservarea, copierea datelor informatice identificate şi va solicita de urgenţă completarea mandatului; in vederea executării percheziţiei dispuse, pentru asigurarea integrităţii datelor informatice stocate pe obiectele ridicate, procurorul dispune efectuarea de copii; dacă ridicarea obiectelor care conţin datele informatice ar afecta grav desfăşurarea activităţii persoanelor care deţin aceste obiecte, procurorul poate dispune efectuarea de copii, care servesc ca mijloc de probă; copiile se realizează cu mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea; p. s. i. sau a unui suport de stocare a datelor informatice se efectuează în prezenţa suspectului ori a inculpatului, dispoziţiile de la percheziţia domiciliară aplicându-se în mod corespunzător; p. s. i. ori a unui suport de stocare a datelor informatice se efectuează de un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora, în prezenţa procurorului sau a organului de cercetare penală; organele de urmărire penală trebuie să ia măsuri ca percheziţia informatică să fie efectuată fără ca faptele şi împrejurările din viaţa personală a celui la care se efectuează percheziţia să devină, în mod nejustificat, publice; datele informatice identificate cu caracter secret se păstrează în condiţiile legii.
PERCHEZIŢIA poate fi domiciliară, corporală, informatică sau a unui vehicul; p. se efectuează cu respectarea demnităţii, fără a constitui ingerinţă disproporţională în viaţa privată. P. domiciliară ori a bunurilor aflate în domiciliu poate fi dispusă dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană ori la deţinerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracţiune şi se presupune că percheziţia poate conduce la descoperirea şi strângerea probelor cu privire la această infracţiune, la conservarea urmelor săvârşirii infracţiunii sau la prinderea suspectului ori inculpatului. v. Domiciliul
PERCHEZIŢIA UNUI VEHICUL constă în examinarea exteriorului ori interiorului unui vehicul sau a altui mijloc de transport ori a componentelor acestora; P. v. se efectuează în condiţiile prevăzute la percheziţia corporală; care se aplică în mod corespunzător.v. Măsurile privind obiectele ori înscrisurile ridicate, Percheziţia corporală
PERCHEZIŢIONAREA CORESPONDENŢEI ŞI A OBIECTELOR ŞI PERCHEZIŢIA ÎN PROCEDURA DĂRII ÎN URMĂRIRE vDarea în urmărire
PERCHEZIŢIONAREA TRIMITERILOR POŞTALE constă în verificarea, prin mijloace fizice sau tehnice, a scrisorilor, a altor trimiteri poştale sau a obiectelor transmise prin orice alt mijloc.
PERICOL PUBLIC În Cauza Brannigan şi McBbride c. Regatului Unit ( Hotărârea din 28 mai 1993 , plenul Curţii, seria A nr. 258-B), Curtea aminteşte că fiecărui stat contractant, responsabil “pentru viaţa naţiunii (sale)”, îi revine obligaţia de a determina dacă aceasta este ameninţată de un “p. p. ” şi, în caz afirmativ, până unde trebuie să se meargă pentru a încerca să fie înlăturat. În contact direct şi constant cu realităţile presante ale momentului, autorităţile naţionale se găsesc, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internaţional pentru a se pronunţa asupra prezenţei unui asemenea pericol ca şi asupra naturii şi întinderii derogărilor necesare pentru a-l înlătura. Pornind de aici, trebuie să li se lase o marjă largă de apreciere în materie. Curtea are totuşi competenţa de a decide, îndeosebi, dacă aceste autorităţi au depăşit “stricta măsură” a cerinţelor crizei. Când îşi exercită controlul, ea trebuie în acelaşi timp să atribuie greutatea cuvenită factorilor pertinenţi, cum ar fi natura drepturilor atinse de derogare, durata stării de urgenţă şi circumstanţele care au creat-o . În Cauza Greacă (cererile nr. 3321/67, 3322/67, 3323/67 şi 3344/67, raportul Comisiei din 5 noiembrie 1969), Comisia a precizat că expresia „p. p. ” include noţiunea de pericol iminent şi că, pentru ca art. 15 să poată fi pus în aplicare sunt necesare următoarele elemente: pericolul trebuie să fi e actual sau iminent; acesta trebuie să aibă urmări asupra întregii naţiuni; acesta trebuie să constituie o ameninţare pentru viaţa organizată a comunităţii; criza sau pericolul trebuie să aibă un caracter excepţional, adică măsurile sau restricţiile ordinare, autorizate de C.E.D.H. pentru asigurarea securităţii, sănătăţii sau ordinii publice, sunt vădit insuficiente; prin „alt p. p. ce ameninţă viaţa naţiunii” trebuie să înțelegem o situație de criză sau de primejdie cu caracter excepţional, actual sau iminent , constituind o ameninţare pentru viaţa organizată a comunităţii, afectând întreaga naţiune . În cauza Irlanda c. Regatului Unit , 1978, Comisia a examinat în mod expres aplicarea principiului proporţionalităţii proprii, art. 15.
PERSOANA VĂTĂMATĂ este persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală. În cadrul procesului penal, p. v. are: dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale; dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii; dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei; dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiţia de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poştă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informaţii să îi fie comunicate; dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii; dreptul de a fi ascultată; dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor; dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română; dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată; dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege; alte drepturi prevăzute de lege; persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o faptă penală pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu şi care nu doreşte să participe la procesul penal trebuie să înştiinţeze despre aceasta organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor.
PERSOANE JURIDICE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PERSOANELE AUDIATE ÎN CURSUL PROCESULUI PENAL sunt: suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorii şi experţii.
PERSOANELE CARE AU DREPTUL DE A REFUZA SĂ DEA DECLARAŢII ÎN CALITATE DE MARTOR Au dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor următoarele persoane:soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului;persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului.. După comunicarea drepturilor şi obligaţiilor potrivit art. 120, organele judiciare comunică persoanelor prevăzute mai sus dreptul de a nu da declaraţii în calitate de martor.Dacă aceste persoane sunt de acord să dea declaraţii, în privinţa acestora sunt aplicabile dispoziţiile privitoare la drepturile şi obligaţiile martorilor.Persoana care îndeplineşte una dintre calităţile prevăzute în raport cu unul dintre suspecţi sau inculpaţi este scutită de obligaţia de a depune mărturie şi c celorlalţi suspecţi sau inculpaţi, în cazul în care declaraţia sa nu poate fi limitată doar la aceştia din urmă. Prin Dec. nr. 562/2017, Curtea Constituţională constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b), care exclude de la dreptul de a refuza să fie audiate în calitate de martor persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, este neconstituţională. Curtea reţine că instanţa de la Strasbourg a stabilit în Hotărârile din 24 noiembrie 1986, § 30, respectiv 19 iulie 2012, § 41, pronunţate în cauzele Unterpertinger c Austriei, respectiv Hummer c Germaniei, că dispoziţiile din legea naţională care permit refuzul membrilor familiei celui acuzat de a depune mărturie nu sunt, în sine, incompatibile cu art. 6 §§ 1 şi 3 lit. d) CEDH, deoarece ţin cont de problemele deosebite ce se pot ridica din cauza unei confruntări între acuzat şi un martor din propria sa familie şi sunt menite a proteja un astfel de martor prin evitarea punerii într-o dilemă morală.20. Raţiunea reglementării dreptului de a refuza să fie audiate în calitate de martori, al persoanelor enumerate în art. 117 alin. (1) lit. a) şi lit. b) C. pr. pen. , este, în principal, evitarea unei dileme morale ce s-ar naşte în ipoteza reglementării unei obligaţii a acestora de a da declaraţie sub jurământ şi sub sancţiunea infracţiunii de mărturie mincinoasă. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate din prezenta cauză susţine că normele procesual penale criticate sunt contrare dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale privind interzicerea discriminării, întrucât concubinii suspectului sau inculpatului nu beneficiază de acest drept.
Persoana care are cu suspectul/inculpatul o relaţie asemănătoare acelora dintre soţi – fără a fi oficializată – nu beneficiază de dreptul de a refuza să fie martor, cu toate că, potrivit doctrinei, din punct de vedere moral, afectiv şi al dreptului la întemeierea familiei, nu există nicio diferenţă relevantă între partenerii de viaţă căsătoriţi legal şi cei implicaţi într-o uniune consensuală, iar audierea acestora din urmă în cauza partenerului lor creează aceleaşi posibile probleme în cuplu ori aceleaşi îndoieli justificate asupra sincerităţii declaraţiei, ca şi în cazul declaraţiei soţului legitim. În acelaşi mod, literatura de specialitate a reţinut că nici vechiul cod şi nici noul Cod de procedură penală nu au prevăzut dreptul concubinului sau concubinei suspectului sau inculpatului de a refuza să dea declaraţii, iar această situaţie nu este cu nimic modificată de reglementarea instituţiei logodnei în art. 266 şi urm. din noul Cod civil, întrucât numai noul Cod de procedură penală reglementează administrarea probelor în cadrul procesului penal.
Curtea reţine că statele europene au modalităţi variate de reglementare a dreptului anumitor persoane de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor în procesul penal. Unele dintre acestea limitează categoria persoanelor cărora li se recunoaşte acest drept la “rudele apropiate” ale acuzatului, soţul/fostul soţ ai acestuia, ori persoane aflate într-o altă formă de uniune legală cu acuzatul (logodnici/parteneri civili). Alte state europene, reglementând mai larg acest beneficiu, recunosc şi persoanelor cu care acuzatul are o relaţie de fapt echivalentă căsătoriei/persoanelor aflate în relaţii similare căsătoriei/persoanelor care coabitează sau au coabitat cu acuzatul/persoanelor care au o relaţie deosebit de apropiată cu acuzatul/concubinului/persoanei cu care inculpatul convieţuieşte în fapt/persoanei care convieţuieşte stabil cu inculpatul dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor. Instanţa de la Strasbourg s-a pronunţat cu privire la dreptul de refuz al audierii în cazul concubinilor, prin Hotărârea din 3 aprilie 2012, Cauza Van der Heijden c Olandei. În cauză, faţă de susţinerile părţilor, instanţa europeană a reţinut că noţiunea de “viaţă de familie”, apărată prin art. 8 al Convenţiei, nu este restrânsă doar la familiile bazate pe căsătorie şi poate include alte relaţii de facto. Când trebuie să se stabilească dacă o relaţie constituie “viaţă de familie”, trebuie luaţi în considerare o serie de factori, în special dacă cuplul trăieşte împreună, durata relaţiei, dacă au demonstrat stabilitatea relaţiei având copii împreună sau prin orice alte mijloace. În speţă, reclamanta a avut doi copii cu inculpatul, ambii fiind recunoscuţi de acesta, aşa încât, în aceste condiţii, instanţa europeană a stabilit că a existat “viaţă de familie” în cuplul respectiv, fapt necontestat de guvernul olandez. Curtea de la Strasbourg a constatat că, deşi obligaţia de a depune mărturie constituie o obligaţie civică, încercarea de a o constrânge pe reclamantă să depună mărturie c concubinului său constituie o interferenţă în dreptul său de a-i fi respectată viaţa de familie. Nu a fost contestat faptul că s-a urmărit un “interes legitim”, şi anume protejarea societăţii prin prevenirea infracţiunilor. Problema principală a speţei a fost dacă această interferenţă a fost “necesară într-o societate democratică”. Aşa încât C.E.D.O. a reamintit că sistemul instituit prin Convenţie are un rol în esenţă subsidiar, autorităţile naţionale având competenţa democratică de a se ocupa de protecţia legală a drepturilor omului. Mai mult, datorită contactului lor direct şi continuu cu realităţile vieţii din ţările respective, acestea sunt mai în măsură decât instanţele internaţionale să evalueze condiţiile şi necesităţile locale. Aşadar, atunci când adoptă legi prin care trebuie să asigure un echilibru între interese contrare, statele au voie, în principiu, să stabilească mijloacele pe care le consideră optime pentru concilierea acestor interese. Totuşi, s-a reţinut că instanţa de la Strasbourg are competenţa de a stabili dacă o anumită interferenţă este sau nu necesară în cauză. Marja de apreciere a statului este relativ restrânsă atunci când dreptul în cauză are un caracter fundamental şi mult restricţionată când este vorba despre un aspect extrem de important al existenţei sau individualităţii unei persoane. Atunci când nu există un consens între statele membre cu privire la importanţa unui anumit interes sau referitor la cele mai bune mijloace de protejare a acestuia, mai ales atunci când sunt ridicate probleme sensibile de morală sau etică, marja de apreciere a statelor trebuie să fie mai largă, în speţă, Curtea de la Strasbourg a constatat că statele membre au modalităţi variate de constrângere a martorilor. Deşi lipsa unei practici comune nu este decisivă în sine, ea este un argument în favoarea acordării unei marje largi de apreciere.
PERSOANELE CARE POT CERE REVIZUIREA v. Revizuirea
PERSOANELE CARE POT FACE APEL Pot face apel:procurorul, referitor la latura penală şi latura civilă;inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă;partea civilă, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă; persoana vătămată, în ceea ce priveşte latura penală; martorul, expertul, interpretul şi avocatul, în ceea ce priveşte amenzile judiciare aplicate prin sentinţă, precum şi în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare şi indemnizaţiile cuvenite acestora;orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, în ceea ce priveşte dispoziţiile care au provocat asemenea vătămare. Apelul poate fi declarat şi de către reprezentantul legal ori de către avocat, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia. Art. 409, alin. (1), litera e) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Apelul
PERSOANELE CHEMATE LA JUDECAREA MINORILOR La judecarea cauzei se citează serviciul de probaţiune, părinţii minorului sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul. Ele au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică judecarea cauzei. Dacă niciuna dintre persoanele prevăzute de lege nu a putut fi găsită ori prezenţa acesteia ar afecta interesul superior al minorului sau desfăşurarea procesului penal, citarea se va face către un alt adult corespunzător care este desemnat de minor şi acceptat în această calitate de organul judiciar. În cazul în care minorul nu desemnează un alt adult sau adultul desemnat nu este acceptat de organul judiciar, citarea se va face către o altă persoană aleasă de organul judiciar, ţinând seama de interesul superior al minorului. Art. 508, alin. (3) a fost completat prin Legea 284/2020 v. Procedura în cauzele cu infractori minori
PERSOANELE CHEMATE LA ORGANUL DE URMĂRIRE PENALĂ Când suspectul ori inculpatul este un minor care nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, organul de urmărire penală citează părinţii acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea unde se desfăşoară audierea. La efectuarea oricărui alt act de urmărire penală la care este citat suspectul sau inculpatul minor se citează părinţii sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul, dacă organul judiciar consideră că prezenţa acestora este în interesul superior al minorului şi nu este de natură să aducă atingere bunei desfăşurări a procesului penal. Dacă părinţii sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul nu au putut fi găsiţi ori prezenţa acestora ar afecta interesul superior al minorului sau desfăşurarea procesului penal, citarea se va face către un alt adult care este desemnat de minor şi acceptat în această calitate de organul judiciar. În cazul în care minorul nu desemnează un alt adult sau adultul desemnat nu este acceptat de organul judiciar, citarea se va face către o altă persoană aleasă de organul judiciar, ţinând seama de interesul superior al minorului. Neprezentarea persoanelor legal citate la ascultarea sau confruntarea minorului nu împiedică efectuarea acestor acte. Prin Dec. nr. 102 din 6 martie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală, precum şi a sintagmei “care nu a împlinit 16 ani” din cuprinsul dispoziţiilor art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală, precum şi sintagma “care nu a împlinit 16 ani” din cuprinsul art. 505 alin. (1) din Codul de procedură sunt neconstituţionale. Potrivit art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală, când suspectul ori inculpatul este un minor care nu a împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, organul de urmărire penală citează părinţii acestuia ori, după caz, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea unde se desfăşoară audierea. Spre deosebire de art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, când suspectul sau inculpatul este un minor care a împlinit 16 ani, citarea persoanelor prevăzute la alin. (1) se dispune numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar. Curtea constată că o astfel de reglementare diferenţiată a regimului juridic al minorului care a împlinit vârsta de 16 ani nu îşi găseşte justificare în nicio raţiune obiectivă şi rezonabilă, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 114 din Codul penal, toţi minorii cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, ca o consecinţă a răspunderii penale, sunt supuşi unor măsuri educative, în acest sens. În jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului şi că discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, M. Of. nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, M. Of. nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, M. Of. nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, M. Of. nr. 889 din 8 decembrie 2014). În schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau o favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat. Aşadar, sintagma “fără privilegii şi fără discriminări” din cuprinsul art. 16 alin. (1) din Constituţie priveşte două ipoteze normative distincte, iar incidenţa uneia sau alteia dintre acestea implică, în mod necesar, sancţiuni de drept constituţional diferite. Curtea constată existenţa unei discriminări a suspecţilor/inculpaţilor minori care au împlinit vârsta de 16 ani faţă de suspecţii/inculpaţii minori care nu au împlinit încă această vârstă. Având în vedere natura măsurii procesuale în discuţie, Curtea reţine că legiuitorul a apelat, în mod eronat, la distincţia realizată în art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin aplicarea unui criteriu ce ţine de vârsta de la care minorul răspunde penal, potrivit art. 113 alin. (3) din Codul penal. Din contră, în această ipoteză normativă supusă controlului de constituţionalitate primează calitatea de minor a persoanei, criteriul de vârstă antereferit fiind unul secundar, care nu poate prevala în raport cu obligaţia de ocrotire şi protecţie pe care statul este dator să o asigure minorilor în temeiul art. 49 din Constituţie. Prin urmare, legiuitorul trebuie să acorde minorilor, indiferent de vârsta pe care aceştia o au în cursul minorităţii, aceleaşi garanţii procesuale în privinţa ascultării şi/sau confruntării realizate de organele de urmărire penală. De aceea, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate discriminează minorul cu vârsta de peste 16 ani, acesta fiind exclus de la dreptul de a fi asistat, la orice ascultare sau confruntare, de persoanele prevăzute la art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală. Neconstituţionalitatea discriminării astfel constatate are drept rezultat accesul minorilor la măsura de ocrotire şi protecţie prevăzută de art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală, indiferent de vârstă. Necesitatea reglementării criticate nu îşi găseşte nicio justificare, deoarece în faza de judecată, potrivit art. 508 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, la judecarea cauzei se citează serviciul de probaţiune, părinţii minorului sau, după caz, tutorele, curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul, sens în care acestea au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urma să fie luate. Totodată, reglementarea specială a unei proceduri privitoare la minori trebuie să aibă caracter unitar, caracter care îşi găseşte raţiunea în faptul că minorul se află într-o situaţie de vădită vulnerabilitate, cu atât mai mult cu cât atunci când ascultarea şi confruntarea se fac la sediul organului de urmărire penală, acestea capătă un grad de oficialitate cu care minorul nu este obişnuit, fapt ce ar putea influenţa negativ calitatea declaraţiilor. De asemenea, dispoziţiile art. 107-110 referitoare la audierea suspectului/inculpatului, precum şi cele ale art. 131 referitoare la confruntare din Codul de procedură penală îl obligă pe minor la respectarea anumitor proceduri şi îi conferă anumite drepturi (poate refuza să semneze declaraţia dacă nu este de acord cu cele consemnate, o poate rectifica sau completa). Or, prezenţa persoanelor mai sus menţionate contribuie atât la respectarea drepturilor stabilite de lege, cât şi a drepturilor sale constituţionale reflectate în art. 21 şi art. 24 din Constituţie. Totodată, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală, citarea persoanelor prevăzute la alin. (1) se dispune numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar. Or, nu poate fi pus semnul egalităţii între oportunitatea sau necesitatea citării, apreciată unilateral de organul de urmărire penală, şi interesul superior al minorului. Reglementările internaţionale în materie consacră un deziderat referitor la interesul superior al copilului care trebuie să prevaleze întotdeauna, sens în care, potrivit art. 3 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 şi ratificată prin Legea nr. 18/1990,republicatăM. Of. nr. 314 din 13 iunie 2001, “În toate acţiunile care privesc copiii, întreprinse de instituţiile de asistenţă socială publice sau private, de instanţele judecătoreşti, autorităţile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala. Totodată, potrivit art. 40 din aceeaşi convenţie, statele părţi recunosc oricărui copil bănuit, acuzat sau cu privire la care s-a dovedit că a comis o încălcare a legii penale dreptul la un tratament conform cu simţul demnităţii şi al valorii personale, scop în care copilului trebuie să i se acorde dreptul de a fi informat în cel mai scurt termen şi direct despre acuzaţiile care i se aduc sau, dacă este cazul, prin intermediul părinţilor săi sau al reprezentanţilor legali şi de a beneficia de asistenţă juridică sau de orice alt fel de asistenţă corespunzătoare, în vederea formulării şi susţinerii apărărilor sale. Prin urmare, faptul că, potrivit art. 90 lit. a) din Codul de procedură penală, minorul care răspunde penal, indiferent de vârstă, beneficiază de asistenţă juridică obligatorie, nu este de natură a complini dreptul acestuia, în pofida faptului că a împlinit vârsta de 16 ani, de a fi confruntat sau audiat în faza de urmărire penală, asemeni minorului cu vârsta între 14 şi 16 ani, în prezenţa părinţilor, a bunicilor sau a oricărei altei persoane în îngrijirea căreia se află minorul, prilej cu care i se aduc la cunoştinţă şi drepturile procesuale de care se bucură, părinţii fiind singurii care pot decide dacă înţeleg sau nu să apeleze la serviciile unui apărător ales. Tot astfel, Directiva (UE) 2016/800 a Consiliului Uniunii Europene privind garanţiile procedurale pentru copiii care sunt persoane suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial nr. L132 din 21 mai 2016, urmăreşte instituirea unor norme minime comune în scopul de a stabili garanţii procedurale prin care să se asigure că toţi copiii, care înseamnă persoane cu vârsta mai mică de 18 ani, şi care sunt persoane suspectate sau acuzate în proceduri penale, sunt în măsură să înţeleagă şi să urmeze procedurile respective şi să îşi exercite dreptul la un proces echitabil – a se vedea considerentele (1) şi (2) ale preambulului directivei. În acest sens, au fost instituite noi garanţii complementare cu privire la informaţiile care trebuie să fie furnizate copiilor şi titularului răspunderii părinteşti, pentru a se lua în considerare nevoile şi vulnerabilităţile specifice copiilor – considerentul (18) al preambulului directivei. Aşa fiind, directiva instituie dreptul copilului ca titularul răspunderii părinteşti să fie informat, sens în care acestuia din urmă i se furnizează, cât mai curând posibil, informaţiile pe care copilul are dreptul să le primească în conformitate cu art. 4, potrivit căruia, între altele, minorul are dreptul de a fi însoţit de titularul răspunderii părinteşti în timpul diferitelor etape ale procedurii, altele decât şedinţele de judecată – a se vedea art. 5 şi art. 4 alin. (1) pct. (iv). De aceea, “În conformitate cu prezenta directivă, copiii ar trebui să aibă dreptul de a fi însoţiţi de titularul răspunderii părinteşti şi în alte etape ale procedurii în care sunt prezenţi, de exemplu în cursul interogărilor efectuate de poliţie” – a se vedea considerentul (59) al preambulului directivei. Curtea constată că dispoziţiile art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. Totodată, Curtea constată că dispoziţiile art. 505 alin. (2) din Codul de procedură penală, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 505 alin. (1) din acelaşi cod. Având în vedere art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care prevede că, “În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”, pentru argumentele mai sus arătate, Curtea îşi va extinde controlul şi asupra soluţiei legislative consacrate în art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală. Având în vedere că pentru respectarea prevederilor constituţionale ale art. 16, 21 şi 24, la orice ascultare sau confruntare a minorului care are vârsta între 14 şi 18 ani este necesară citarea părinţilor acestuia ori, după caz, a tutorelui, curatorului sau persoanei în îngrijirea ori supravegherea căreia se află temporar minorul, precum şi a direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a copilului din localitatea unde se desfăşoară audierea, Curtea constată că, pentru restabilirea stării de constituţionalitate, se impune constatarea ca neconstituţională şi a sintagmei “care nu a împlinit 16 ani” din cuprinsul art. 505 alin. (1) din Codul de procedură penală. Art. 505, alin. (1) a fost completat prin Legea 284/2020 .
PLASAREA SUB SUPRAVEGHERE JUDICIARĂ v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PLATA CHELTUIELILOR AVANSATE DE STAT ÎN CAZ DE RENUNŢARE LA URMĂRIREA PENALĂ, CONDAMNARE, AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI SAU RENUNŢAREA LA APLICAREA PEDEPSEI În caz de renunţare la urmărirea penală, condamnare, amânare a aplicării pedepsei sau renunţare la aplicarea pedepsei, suspectul sau, după caz, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind avocaţii din oficiu şi interpreţii desemnaţi de organele judiciare, care rămân în sarcina statului.Când sunt mai mulţi suspecţi sau, după caz, inculpaţi, procurorul sau, după caz, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare. La stabilirea acestei părţi se ţine seama, pentru fiecare dintre suspecţi sau, după caz, inculpaţi, de măsura în care a provocat cheltuielile judiciare.Partea responsabilă civilmente, în măsura în care este obligată solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în mod solidar cu acesta şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat. Art. 274, a fost modificat prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 )
PLATA CHELTUIELILOR AVANSATE DE STAT ÎN CELELALTE CAZURI Cheltuielile judiciare avansate de stat sunt suportate după cum urmează:în caz de achitare, de către:persoana vătămată, în măsura în care i se reţine o culpă procesuală;partea civilă căreia i s-au respins în totul pretenţiile civile, în măsura în care i se reţine o culpă procesuală;inculpatul care a fost obligat la repararea prejudiciului;în caz de încetare a procesului penal, de către:inculpat, dacă există o cauză de nepedepsire;persoana vătămată, în caz de retragere a plângerii prealabile sau în cazul în care plângerea prealabilă a fost tardiv introdusă;partea prevăzută în acordul de mediere, în cazul în care a intervenit medierea penală;inculpatul şi persoana vătămată, în caz de împăcare.dacă inculpatul cere continuarea procesului penal, cheltuielile judiciare sunt suportate de către:persoana vătămată, atunci când aceasta şi-a retras plângerea prealabilă ori s-a dispus clasarea în temeiul dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. a)-c) sau achitarea inculpatului, în măsura în care i se reţine o culpă procesuală;inculpat, atunci când se dispune clasarea pentru alte situaţii decât cele prevăzute în dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a)-c) ori încetarea procesului penal;în caz de restituire a cauzei la parchet în procedura camerei preliminare, cheltuielile judiciare sunt suportate de către stat.În cazul declarării apelului, recursului în casaţie ori al introducerii unei contestaţii sau oricărei alte cereri, cheltuielile judiciare sunt suportate de către persoana căreia i s-a respins ori care şi-a retras apelul, recursul în casaţie, contestaţia sau cererea.În toate celelalte cazuri, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.În cazul când mai multe părţi sau persoane vătămate sunt obligate la suportarea cheltuielilor judiciare, instanţa hotărăşte partea din cheltuielile judiciare datorate de fiecare.Dispoziţiile alin. (1) pct. 1 şi 2 şi ale alin. (2)-(4) se aplică în mod corespunzător în cazul dispunerii în cursul urmăririi penale a unei soluţii de clasare şi în situaţia respingerii unei plângeri formulate împotriva actelor şi măsurilor dispuse de organele de urmărire penală.Cheltuielile privind avocaţii din oficiu şi interpreţii desemnaţi de organele judiciare, potrivit legii, rămân în sarcina statului.În situaţia contestaţiilor formulate de către administraţia penitenciarului în cazurile prevăzute de Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului. Art. 275, alin. (6) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016
PLATA CHELTUIELILOR JUDICIARE FĂCUTE DE PĂRŢI În caz de condamnare, renunţare la urmărirea penală, renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, inculpatul este obligat să plătească persoanei vătămate, precum şi părţii civile căreia i s-a admis acţiunea civilă cheltuielile judiciare făcute de acestea;când acţiunea civilă este admisă numai în parte, instanţa îl poate obliga pe inculpat la plata totală sau parţială a cheltuielilor judiciare; în caz de renunţare la pretenţiile civile, precum şi în caz de tranzacţie, mediere ori recunoaştere a pretenţiilor civile, instanţa dispune asupra cheltuielilor conform înţelegerii părţilor; în aceste situaţii , când sunt mai mulţi inculpaţi ori dacă există şi parte responsabilă civilmente, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile aplicabile în caz de renunţare la urmărirea penală, condamnare, amânarea aplicării pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei; în caz de achitare, persoana vătămată sau partea civilă este obligată să plătească inculpatului şi, după caz, părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de aceştia, în măsura în care au fost provocate de persoana vătămată sau de partea civilă; în celelalte cazuri instanţa stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile.
PLÂNGEREA este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune.P. trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul petiţionarului ori, pentru persoane juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor juridice şi contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori convenţional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, precum şi indicarea făptuitorului şi a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute. P.se poate face personal sau prin mandatar; mandatul trebuie să fie special, iar procura rămâne ataşată p.; dacă este făcută în scris, p. trebuie semnată de persoana vătămată sau de mandatar; p. în formă electronică îndeplineşte condiţiile de formă numai dacă este certificată prin semnătură electronică, în conformitate cu prevederile legale. P. formulată oral se consemnează într-un proces-verbal de către organul care o primeşte; p. se poate face şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau de către copilul major pentru părinţi; persoana vătămată poate să declare că nu îşi însuşeşte p.; pentru persoana lipsită de capacitatea de exerciţiu, p. se face de reprezentantul său legal. Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face p. cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de legea civilă. În cazul în care făptuitorul este persoana care reprezintă legal sau încuviinţează actele persoanei vătămate, sesizarea organelor de urmărire penală se face din oficiu; p. greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent; în cazul în care p. este întocmită de către o persoană care locuieşte pe teritoriul României, cetăţean român, străin sau persoană fără cetăţenie, şi prin aceasta se sesizează săvârşirea unei infracţiuni pe teritoriul unui alt stat membru al UE, organul judiciar este obligat să primească p. şi să o transmită organului competent din ţara pe teritoriul căreia a fost comisă infracţiunea; regulile privind cooperarea judiciară în materie penală se aplică în mod corespunzător. Persoana care nu vorbeşte sau nu înţelege limba română poate depune plângerea în limba pe care o înţelege. Odată cu depunerea plângerii aceasta poate solicita ca, atunci când este citată, să primească şi o traducere a citaţiei. Art. 289, alin. (11) a fost adăugat prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016
PLÂNGEREA ÎMPOTRIVA ACTELOR PROCURORULUI (1)Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă, după caz, de prim-procurorul parchetului, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, de procurorul şef de secţie al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. . În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului şef de secţie al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior.Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcţiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială.În cazul soluţiilor de clasare, plângerea se face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluţia.Ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior şi se comunică persoanei care a făcut plângerea şi celorlalte persoane interesate. Art. 339, alin. (1) , alin. (2) și alin. (4) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. şi Plângerea c soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată
PLÂNGEREA ÎMPOTRIVA MĂSURILOR ŞI ACTELOR DE URMĂRIRE PENALĂ Orice persoană poate face plângere c măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime; plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală; introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plângerii. Când plângerea a fost depusă la organul de cercetare penală, acesta este obligat ca în termen de 48 de ore de la primirea ei să o înainteze procurorului împreună cu explicaţiile sale, atunci când acestea sunt necesare. Procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la primire şi să comunice de îndată persoanei care a făcut plângerea un exemplar al ordonanţei. v. şi Plângerea c actelor procurorului, Soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară
PLÂNGEREA ÎMPOTRIVA SOLUŢIILOR DE NEURMĂRIRE SAU NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ Persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare, dispusă prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Dacă plângerea nu a fost rezolvată în termenul prevăzut la art. 338, dreptul de a face plângere poate fi exercitat oricând după împlinirea termenului de 20 de zile în care trebuia soluţionată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare.Plângerea trebuie să cuprindă: numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul petiţionarului ori, pentru persoana juridică, denumirea, sediul, indicarea reprezentantului legal ori convenţional, data ordonanţei sau a rechizitoriului atacat, numărul de dosar şi denumirea parchetului, indicarea motivelor plângerii.În cazul în care nu cuprinde data ordonanţei sau a rechizitoriului atacate, numărul de dosar şi denumirea parchetului, plângerea se restituie pe cale administrativă, situaţie în care completarea plângerii poate fi efectuată nu mai târziu de 20 de zile de la data restituirii. Art. 340 alin. (1) și alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară
PLÂNGEREA PREALABILĂ Punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la p. p. a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere; p. p. se adresează organului de cercetare penală sau procurorului, potrivit legii. ; dispoziţiile privind plângerea se aplică în mod corespunzător; p. p. trebuie să fie introdusă în termen de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei; când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de 3 luni curge de la data când reprezentantul său legal a aflat despre săvârşirea faptei; în cazul în care făptuitorul este reprezentantul legal , termenul de 3 luni curge de la data numirii unui nou reprezentant legal.; p. p. greşit îndreptată se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în termen la organul judiciar necompetent; p. p. greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent. La primirea p. p. , organul de urmărire penală verifică dacă aceasta îndeplineşte condiţiile de formă şi dacă a fost depusă în termenul prevăzut de lege. În cazul în care constată că este tardivă, organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate împreună cu propunerea de clasare; dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de urmărire penală se constată că este necesară plângerea prealabilă, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere. În caz afirmativ, organul de urmărire penală continuă cercetarea. În caz contrar, înaintează procurorului actele încheiate şi propunerea de clasare. În caz de infracţiune flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să constate săvârşirea acesteia, chiar în lipsa p. p. ; după constatarea infracţiunii flagrante, organul de urmărire penală cheamă persoana vătămată şi, dacă aceasta declară că face p. p. , începe urmărirea penală. În caz contrar, organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate şi propunerea de clasare.
PLURALITATEA DE IDENTIFICĂRI În cazul în care mai multe persoane sunt chemate să identifice aceeaşi persoană sau acelaşi obiect, organele judiciare competente iau măsuri prin care să fie evitată comunicarea între cei care au făcut identificarea şi cei care urmează să o efectueze; dacă aceeaşi persoană urmează să participe la mai multe proceduri de identificare a unor persoane sau a unor obiecte, organele judiciare competente iau măsuri ca persoana supusă identificării să fie situată între persoane diferite de cele ce au participat la procedurile anterioare, respectiv obiectul supus identificării să fie plasat printre obiecte diferite de cele utilizate anterior.
POLIŢIA DE FRONTIERĂ Ministrul afacerilor interne, cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă I. C. C. J., desemnează poliţişti de frontieră care au calitatea de organe de cercetare penală ale poliţiei judiciare, în condiţiile legii. În îndeplinirea activităţilor de urmărire penală, poliţistul de frontieră are competenţa teritorială corespunzătoare unităţii poliţiei de frontieră din care face parte
POLIŢIA JUDICIARĂ Pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare de către lucrătorii poliţiei judiciare a obligaţiilor ce le revin în activitatea desfăşurată în calitatea de organ de cercetare penală al poliţiei judiciare, procurorul general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J.poate retrage avizul prevăzut la art. 2 alin. (3) din Legea nr. 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, M.Of. nr. 869 din 23 septembrie 2004. Retragerea avizului conduce la încetarea calităţii de lucrător în cadrul poliţiei judiciare. La evaluarea profesională a poliţiştilor din cadrul poliţiei judiciare care se realizează de către şeful nemijlocit se va ţine cont şi de referatul conducătorului parchetului sub coordonarea, controlul şi conducerea căruia îşi desfăşoară activitatea aceştia.
POLIŢIA ROMÂNĂ În vederea obţinerii de date şi informaţii cu privire la activitatea persoanelor sau grupurilor de persoane suspectate de pregătirea sau săvârşirea unor infracţiuni grave sau cu moduri de operare deosebite, precum şi pentru identificarea, căutarea, localizarea şi/sau prinderea persoanelor date în urmărire potrivit legii, P. R. poate folosi informatori.
POPRIREA Sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului ori inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit sunt poprite în mâinile acestora, în limitele prevăzute de lege, de la data primirii ordonanţei sau încheierii prin care se înfiinţează sechestrul; sumele de bani vor fi consemnate de către debitori, după caz, la dispoziţia organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate procurorului, judecătorului de cameră preliminară ori instanţei de judecată în termen de 24 de ore de la consemnare.
POŞTA v. Percheziţionarea trimiterilor poştale
POŞTA ELECTRONICA v. Citarea, Locul de citare
PREDAREA OBIECTELOR, ÎNSCRISURILOR SAU A DATELOR INFORMATICE În cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni şi sunt temeiuri de a se crede că un obiect ori un înscris poate servi ca mijloc de probă în cauză, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune persoanei fizice sau juridice în posesia căreia se află să le prezinte şi să le predea, sub luare de dovadă; de asemenea, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune ca orice persoană fizică sau juridică de pe teritoriul României să comunice anumite date informatice aflate în posesia sau sub controlul său, care sunt stocate într-un sistem informatic ori pe un suport de stocare a datelor informatice şi orice furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului să comunice anumite date referitoare la abonaţi, utilizatori şi la serviciile prestate, aflate în posesia sau sub controlul său, altele decât conţinutul comunicaţiilor şi decât -credem- reţinute de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, în temeiul legii speciale privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului; persoanele fizice sau juridice, inclusiv furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, au posibilitatea să asigure semnarea datelor solicitate în baza legii, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat; orice persoană autorizată care transmite date solicitate în baza legii are posibilitatea să semneze datele transmise utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându-şi astfel responsabilitatea în ceea ce priveşte integritatea datelor transmise; orice persoană autorizată care primeşte date solicitate în baza legii are posibilitatea să verifice integritatea datelor primite şi să certifice această integritate prin semnarea datelor, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate; fiecare persoană care certifică datele sub semnătură electronică răspunde potrivit legii pentru integritatea şi securitatea acestor date; Art. 170, alin. (4) , alin. (5) ș alin. (6) a fost abrogat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016
PREGĂTIREA ŞEDINŢEI DE JUDECATĂ Preşedintele completului de judecată are îndatorirea să ia din timp toate măsurile necesare pentru ca la termenul de judecată fixat judecarea cauzei să nu sufere amânare; în acest scop, dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu vor fi preluate de preşedintele completului, care va lua măsurile necesare în scopul pregătirii judecăţii, astfel încât să se asigure soluţionarea cu celeritate a cauzei; în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie, preşedintele completului va lua măsuri pentru desemnarea avocatului din oficiu; în situaţia în care în aceeaşi cauză au calitatea de inculpat atât persoana juridică, cât şi reprezentanţii legali ai acesteia, preşedintele verifică dacă inculpatul persoană juridică şi-a desemnat un reprezentant, iar în caz contrar, procedează la desemnarea unui reprezentant, din rândul practicienilor în insolvenţă; de asemenea, preşedintele verifică îndeplinirea dispoziţiilor privind citarea şi, după caz, procedează la completarea ori refacerea acestora; preşedintele completului se îngrijeşte ca lista cauzelor fixate pentru judecată să fie întocmită şi afişată la instanţă, cu 24 de ore înaintea termenului de judecată; la întocmirea listei se ţine seama de data intrării cauzelor la instanţă, dându-se întâietate cauzelor în care sunt deţinuţi sau arestaţi la domiciliu şi celor cu privire la care legea prevede că judecata se face de urgenţă.
PREJUDICIU REAL prin Hotărârea din 9 noiembrie 2010, pronunțată în Cauza AGVPS—Bacău c. României, § 55, Curtea de la Strasbourg a identificat existența unui prejudiciu real după ce a constatat că părțile interesate nu au putut fi informate cu privire la desfășurarea dezbaterilor.
PRELUAREA CAUZELOR DE LA ALTE PARCHETE Procurorii din cadrul parchetului ierarhic superior pot prelua, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale, cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziţia motivată a conducătorului parchetului ierarhic superior; aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi când legea prevede o altă subordonare ierarhică. v. şi Efectuarea urmăririi penale de către procuror
PRELUNGIREA ARESTĂRII PREVENTIVE ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE Arestarea preventivă a inculpatului poate fi prelungită, în cursul urmăririi penale, dacă temeiurile care au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate a inculpatului sau există temeiuri noi care justifică prelungirea măsurii; prelungirea arestării preventive se poate dispune numai la propunerea motivată a procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală; în acest caz , p. a. p. poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea; dacă arestarea preventivă a fost dispusă iniţial de către un judecător de drepturi şi libertăţi de la o instanţă inferioară celei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, prelungirea acestei măsuri se poate dispune numai de un judecător de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă în momentul soluţionării propunerii de prelungire sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea; când, în aceeaşi cauză, se găsesc mai mulţi inculpaţi arestaţi pentru care durata arestării preventive expiră la date diferite, procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi cu propunerea de p. a. p. pentru toţi inculpaţii; propunerea de p. a. p. împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive; judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen pentru soluţionarea propunerii de p. a. p. înainte de expirarea măsurii; ziua şi ora stabilite se comunică procurorului, care are obligaţia de a asigura prezenţa în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi a inculpatului arestat preventiv; avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei; inculpatul este ascultat de judecătorul de drepturi şi libertăţi asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază propunerea de p. a. p. , în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu; în cazul în care inculpatul arestat preventiv se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi sau când, din cauză de forţă majoră ori stare de necesitate, deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa avocatului acestuia, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii; participarea procurorului este obligatorie; judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra propunerii de p. a. p. înainte de expirarea duratei acesteia. Dispozițiile pertinente din Constituția României și din Codul român de procedură penală anterior privind prelungirea detenției provizorii în vigoare la o anume dată sunt descrise în cauzele Samoilă et Cionca c. României (no 33065/03, § 36, 4 martie 2008) et Calmanovici c. României, (nr. 42250/02, §§ 40 et 41, 1 juillet 2008, Jiga c. României, Cererea nr. 14352/04, Hotărârea din 16 martie 2010). Dispozițiile art.235 alin.(1) C. pr. pen. sunt constituționale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidența art.268 alin.(1) C. pr. pen. Curtea Constituţională reţine că nerespectarea termenului de depunere a propunerii de p. a. p. la judecătorul de drepturi și libertăți „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, consacrat de art.24 din Constituţie şi de art.6 § 3 lit.b) C.E.D.H. , pe de o parte, şi încalcă dispoziţiile constituţionale ale art.124 privind înfăptuirea justiţiei, pe de altă parte. Prin urmare, la 30 aprilie 2015, Curtea constată că nedepunerea propunerii de p. a. p. cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive atrage incidenţa normelor procesual penale ale art.268 alin.(1) C. pr. pen. , sancțiunea fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și nulitatea actului făcut peste termen.
PRELUNGIREA MANDATULUI DE SUPRAVEGHERE TEHNICĂ v Prelungirea măsurii supravegherii tehnice
PRELUNGIREA MĂSURII SUPRAVEGHERII TEHNICE Măsura supravegherii tehnice poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, la cererea motivată a procurorului, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 139, fiecare prelungire neputând depăşi 30 de zile.Art. 144, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, prin încheiere care nu este supusă căilor de atac. Întocmirea minutei este obligatorie.Durata totală a măsurilor de supraveghere tehnică, cu privire la aceeaşi persoană şi aceeaşi faptă, nu poate depăşi, în aceeaşi cauză, 6 luni, cu excepţia măsurii de supraveghere video, audio sau prin fotografiere în spaţii private, care nu poate depăşi 120 de zile.
PRELUNGIREA SAU ÎNLOCUIREA MĂSURILOR EDUCATIVE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
PRETENŢII CIVILE , v. Constituirea ca parte civilă, Renunţarea la pretenţiile civile, Tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile, Plata cheltuielilor avansate de stat în celelalte cazuri, Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi
PRETIUM DOLORIS (lat. ) daune morale
PREVĂZUTĂ DE LEGE impune ca măsura să fie prevăzută de lege, să fie accesibilă persoanelor, care să poată fi în măsură să prevadă consecinţele acestei legi şi compatibilitatea acesteia cu preeminenţa dreptului Kruslin c. Franţei, hotărârea din 24 aprilie 1990
PREZENTAREA SCRIPTELOR DE COMPARAŢIE În cauzele privind infracţiuni de fals în înscrisuri, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune să fie p. s. c. ;dacă scriptele se găsesc în depozite publice, autorităţile în drept sunt obligate a le elibera; dacă scriptele se găsesc la o persoană, organul de urmărire penală sau instanţa îi pune în vedere să le prezinte; scriptele se introduc într-un plic sigilat care se vizează de organul de urmărire penală sau de preşedintele completului de judecată şi se semnează de acela care le prezintă; organul de urmărire penală ori instanţa poate solicita suspectului sau inculpatului să prezinte o piesă scrisă cu mâna sa ori să scrie după dictare; dacă suspectul sau inculpatul refuză, se face menţiune în procesul-verbal; refuzul de a se conforma solicitării organului de urmărire penală sau instanţei nu poate fi interpretat în defavoarea suspectului sau inculpatului.
PREZENŢA PĂRŢILOR ŞI A PROCURORULUI v. Recursul în casaţie
PREZUMŢIA CARACTERULUI LICIT AL DOBÂNDIRII AVERII Curtea Constituţională reţine că această prezumţie constituie o garanţie a dreptului de proprietate al persoanei. În absenţa unei astfel de prezumţii, deţinătorul unui bun ar fi supus unei insecurităţi continue întrucât, ori de câte ori s-ar invoca dobândirea ilicită a respectivului bun, sarcina probei nu ar reveni celui care face afirmaţia, ci deţinătorului bunului. Tocmai de aceea, în cadrul lucrărilor Adunării Constituante, în şedinţa din 9 octombrie 1991, a fost respins amendamentul de eliminare a dispoziţiei privind prezumţia dobândirii licite a averii, neîntrunind decât votul a 14 parlamentari, astfel cum rezultă din Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 29 din 11 octombrie 1991. Făcând aplicarea dispoziţiilor art. 152 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora nicio revizuire nu poate fi făcută dacă are ca efect suprimarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor sau a garanţiilor acestora, Curtea constată că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit căreia “Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie. Curtea subliniază în acest context cele reţinute în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Decizia nr. 85 din 3 septembrie 1996, sau prin Decizia nr. 453 din 16 aprilie 2008, M.Of. nr. 374 din 16 mai 2008, în sensul că reglementarea acestei prezumţii nu împiedică cercetarea caracterului ilicit al dobândirii averii, sarcina probei revenind însă celui care invocă acest caracter. În măsura în care partea interesată dovedeşte dobândirea unor bunuri, a unei părţi sau a întregii averi a unei persoane în mod ilicit, asupra acelor bunuri sau a averii dobândite ilegal se poate dispune confiscarea, în condiţiile legii. Curtea subliniază totodată că reglementarea acestei prezumţii nu împiedică legiuitorul primar sau delegat ca, în aplicarea dispoziţiilor art. 148 din Constituţie – Integrarea în UE,să adopte reglementări care să permită deplina respectare a legislaţiei Uniunii în domeniul luptei c criminalităţii. De altfel, acest obiectiv a fost avut în vedere şi de iniţiatorul propunerii de revizuire, în mod special cu referire la Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 68 din 15 martie 2005, care obligă la luarea măsurilor necesare pentru a duce la îndeplinire cele stabilite în cuprinsul acesteia, în special a unei reduceri a sarcinii probei în ceea ce priveşte sursa bunurilor deţinute de o persoană condamnată pentru o infracţiune care are legătură cu criminalitatea organizată.
PREZUMŢIA DE NEVINOVĂŢIE si dreptul la un proces echitabil sunt consacrate in art. 47 si 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, art. 6 CEDO, art. 14 PIDCP si art. 11 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului. P. n. presupune că orice persoană – suspectată sau acuzată în cadrul procedurilor penale – este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă; după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului. P. n. consacrată de art. 6 § 2 se numără printre elementele noţiunii de proces echitabil în materie penală impus de § 1 (Deweer c. Belgiei, 27 februarie 1980, § 56, seria A nr. 35) şi trebuie interpretată în lumina jurisprudenţei Curţii în materie. Curtea a analizat deja cereri din perspectiva celor două paragrafe coroborate (Bernard c. Franţei, 23 aprilie 1998, § 37, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-II, şi Janosevic c. Suediei, nr. 34.619/97, § 96, CEDO 2002-VII, şi a statuat că art. 6 § 2 reglementa întreaga procedură penală, independent de rezultatul urmăririi penale, nu numai examinarea temeiniciei acuzaţiei (Pandy c. Belgiei, 21 septembrie 2006, nr. 13.583/02, § 41,). Trebuie făcută o distincţie între deciziile care reflectă sentimentul că persoana în cauză este vinovată şi cele care se limitează la a descrie o stare de suspiciune. Primele încalcă prezumţia de nevinovăţie, iar celelalte au fost de mai multe ori considerate conforme cu spiritul art. 6 din C.E.D.H. (printre altele, Leutscher c. Olandei, 26 martie 1996, § 31, Culegere 1996-II). P. n. este încălcată dacă, fără stabilirea legală în prealabil a vinovăţiei unui învinuit şi, în special, fără ca acesta să fi avut ocazia să exercite drepturile apărării, o hotărâre judecătorească dată în privinţa sa reflectă sentimentul că el este vinovat. La fel se poate întâmpla şi în lipsa unei constatări formale; este suficientă o motivaţie care să dea de gândit că judecătorul consideră că partea interesată este vinovată (printre multe altele, Minelli, § 37, şi McHugo c. Elveţiei, dec.,, nr. 55.705/00, 12 mai 2005, Cauza Didu c. României, Cererea nr. 34.814/02, Hotărârea din 14 aprilie 2009, în M. Of. nr. 740 din 30 octombrie 2009). Prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei. În schimb, prin informaţie cu privire la datele personale se înţelege orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă. Din interpretarea art. 6 § 1 rezultă că un câmp de aplicare acoperă atât persoanele fizice, cât şi cele juridice. Dar art. 6 § 2 al C.E.D.H. nu poate fi invocat spre a împiedica autorităţile să informeze publicul cu privire la anchetele penale în curs; textul impune însă ca ele să procedeze cu toată grija şi rezerva comandate de respectarea prezumţiei de nevinovăţie. În Cauza Allenet de Ribemont c. Franţei (CEDO, Camera, hotărârea din 10 februarie 1995, 15175/89) , CEDO a statuat că afirmarea fără echivoc şi fără nici o rezervă a faptului că o persoană era vinovată de comiterea unei infracţiuni, de către un reprezentant al statului constituie o atingere gravă a prezumţiei de nevinovăţie. În interpretarea art. 6 § 2 din CEDO, Curtea a considerat că o atingere a prezumţiei de nevinovăţie poate să provină nu numai de la un judecător, ci şi de la alte autorităţi publice. În speţă, în cursul unei conferinţe de presă, după arestarea reclamantului, înalţi oficiali ai poliţiei au exprimat, fără nici o nuanţă sau rezervă ideea după care reclamantul era complice la un asasinat. Este vorba de o declaraţie de culpabilitate care, pe de o parte, incita publicul să creadă că este reală, şi, pe de altă parte, afecta stabilirea faptelor de către judecătorii competenţi. În Cauza Hibbert c. Olandei (26 ianuarie 1999, 38087/97) s-a arătat că o constatare a unei instanţe de judecată care sugerează culpabilitatea unei persoane este în contradicţie cu prezumţia de nevinovăţie, în timp ce o simplă referinţă la o stare de suspiciune a fost considerată ca fiind admisibilă. În speţă, refuzul instanţelor de a acorda vreo despăgubire reclamantului s-a fondat pe faptul că mai mulţi martori au susţinut vinovăţia sa, astfel încât existau motive rezonabile de a crede că acesta săvârşise o infracţiune, ceea ce a justificat, în mod licit, arestarea sa preventivă. În consecinţă, decizia instanţelor de respingere a cererii de desdăunare a reclamantului nu violează prezumţia de nevinovăţie a acestuia. La 24 septembrie 1991, suspectat de furt calificat, reclamantul a fost arestat. În urma rejudecării, reclamantul a fost achitat din cauza lipsei unor probe suficiente ale vinovăţiei. În consecinţă, reclamantul a cerut reparaţii financiare pentru detenţia suferită şi plata cheltuielilor de judecată, însă cererile sale au fost respinse. În schimb, în Cauza Salabiaku c. Franţei (7 octombrie 1988, 10519/83, Cererea nr. 10519/83 , Hotărârea din 7 octombrie 1988), Curtea a considerat că, în anumite domenii, utilizarea unor prezumţii de fapt pentru a stabili vinovăţia unei persoane nu contravine prezumţiei de nevinovăţie a acesteia. Orice sistem de drept cunoaşte astfel de prezumţii, însă în materie penală statele sunt obligate să nu depăşească anumite limite în utilizarea lor, întrucât prin utilizarea lor excesivă puterea de apreciere a judecătorului ar fi golită de conţinut, dacă vinovăţia unei persoane ar fi stabilită doar pe baza unor prezumţii. În consecinţă, Curtea a considerat că astfel de prezumţii sunt admisibile doar în măsura în care sunt rezonabile, prezumă lucruri dificil sau imposibil de probat şi pot fi răsturnate de către persoana interesată. P. n. ar fi încălcată în cazul în care declarații publice ale autorităților publice sau decizii judiciare, altele decât cele privind stabilirea vinovăției, se referă la o persoană suspectată sau acuzată ca fiind vinovată, atât timp cât vinovăția persoanei respective nu a fost dovedită conform legii; aceste declaratii și decizii judiciare nu ar trebui să reflecte opinia că persoana respectivă este vinovată.
PREZUMȚIILE DE FAPT SAU DE DREPT operează în orice sistem juridic. În cazul Salabiaku s-a arătat că, în mod evident, Convenția nu interzice astfel de prezumții, în principiu. Cu toate acestea, obligă statele contractante să rămână în anumite limite. Dacă § 2 al art.ui 6 a prevăzut o garanție de a fi respectate de către instanțele de judecată în desfășurarea procedurilor judiciare, cerințele sale se suprapun cu obligația de imparțialitate impuse în § 1. Mai presus de toate, legiuitorul național ar fi liber să se derobeze în instanța de judecată de orice putere reală de evaluare și priva prezumția de nevinovăție de fond, în cazul în care cuvintele “în conformitate cu legea” au fost interpretate exclusiv cu referire la legislația națională. O astfel de situație nu poate fi reconciliată cu obiectul și scopul articolului 6, care, prin protejarea dreptului la un proces echitabil și, în special, dreptul de a fi prezumat nevinovat, are menirea să consfințească principiul fundamental al statului de drept ( printre altele, hotărârea Sunday Times din 26 aprilie 1979, seria A nr. 30, p. 34, § 55).Acesta impune statelor să le folosească în limite rezonabile care să țină seama de importanța a ceea ce este în joc și să mențină dreptul la apărare.
PRINCIPIILE INDEPENDENŢEI ŞI IMPARŢIALITĂŢII MAGISTRAŢILOR sunt consfinţite de art. 124 alin. 3 din Constituţie, art. 3 alin. 1 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi de art. 3 alin. 2 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor. Consiliul Superior al Magistraturii, potrivit art. 30 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, are dreptul şi obligaţia de a apăra magistraţii c oricărui act care le-ar afecta independenţa sau imparţialitatea, ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea. Independenţa magistraţilor nu constituie doar o garanţie a statului pentru înfăptuirea justiţiei, ci în egală măsură, un drept şi o obligaţie a magistraţilor. Independenţa este privită ca „atribut al funcţiei, care îi permite judecătorului să acţioneze în realizarea actului juridic şi, mai ales, să decidă doar în baza legii şi a propriei conştiinţe, fără nici o subordonare sau influenţă”. (CEDO, Cauza Moşteanu şi alţii c. României , Cererea nr. 33.176/1996, M.Of.nr. 710 din 18 august 2006)
PRINCIPIUL CONTRADICTORIALITĂȚII Prin Decizia nr.599 din 21 octombrie 2014, Curtea Constituțională a reținut că p.c. îngăduie părților să participe în mod egal la prezentarea, argumentarea, discutarea și combaterea susținerilor făcute de fiecare și să își exprime opinia asupra inițiativelor instanței în scopul stabilirii adevărului. Principiul este exprimat prin adagiul audiatur et altera pars. P. c. exprimă și cerința ca funcția de învinuire să fie separată de funcția jurisdicțională, fiind pe o poziție procesuală egală cu funcția de apărare, iar învinuirea și apărarea se combat în fața instanței de judecată de pe poziții contradictorii, astfel încât autoritatea care judecă să ajungă la o apreciere corectă a probelor. Așa fiind, așezarea judecății pe p.c. implică egalitatea de arme atât în privința laturii penale, cât și în privința laturii civile; pentru ca persoanele vătămate, părțile civile sau chiar părțile responsabile civilmente care au avut de suferit în urma unei fapte presupus penale să aibă plenitudinea exercitării drepturilor lor, este necesar ca acestea să uzeze nu numai de o procedură eminamente scrisă, ci și de contradictorialitate și oralitate, componente esențiale ale dreptului la un proces echitabil; în sarcina instanței cade obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor invocate de petent, părți și procuror, care trebuie înțeleasă ca o necesitate a examinării argumentelor decisive pentru soluționarea cauzei. v și Procedura de soluţionare a contestaţiei
PRINCIPIUL EGALITĂŢII ÎN DREPTURI presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). De asemenea, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (v, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, M. Of. nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, M. Of. nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, M. Of. nr. 363 din 25 mai 2011, Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, M. Of. nr. 644 din 2 septembrie 2014). Aşadar, nesocotirea p. e. d. are drept consecinţă neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. Discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept (Decizia Curţii Constituţionale nr. 62 din 21 octombrie 1993, M. Of. nr. 49 din 25 februarie 1994), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (a se vedea în acest sens Decizia nr. 685 din 28 iunie 2012, M. Of. nr. 470 din 11 iulie 2012, Decizia nr. 164 din 12 martie 2013, M. Of. nr. 296 din 23 mai 2013, sau Decizia nr. 681 din 13 noiembrie 2014, M. Of. nr. 889 din 8 decembrie 2014). În schimb, privilegiul se defineşte ca un avantaj sau o favoare nejustificată acordată unei persoane/categorii de persoane; în acest caz, neconstituţionalitatea privilegiului nu echivalează cu acordarea beneficiului acestuia tuturor persoanelor/categoriilor de persoane, ci cu eliminarea sa, respectiv cu eliminarea privilegiului nejustificat acordat V și CCR, dec. nr. 514/2021, M. Of. nr. 728 din 26 iulie 2021
PRINCIPIUL LOIALITĂŢII ADMINISTRĂRII PROBELOR Este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obţine probe; nu pot fi folosite metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei. Interdicţia se aplică chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare; este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.
PRINCIPIUL PROPORȚIONALITĂȚII este o altă cerință imperativă necesar a fi îndeplinită în cazurile de restrângere a exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale, prevăzută expres de art.53 alin.(2) din Constituție; acest principiu impune ca măsura de restrângere să fie în acord cu situația care a determinat aplicarea ei și, de asemenea, să înceteze odată cu dispariția cauzei determinante ( v și Curtea Constituțională , Decizia nr.440 din 8 iulie 2014).
PRINCIPIUL PUBLICITĂȚII reprezintă una dintre garanțiile explicite ale procesului echitabil, consacrată în art.6 § 1 din C.E.D.H. , potrivit căruia fiecare persoană are dreptul la judecarea în mod public a cauzei sale. Instanța europeană a statuat că publicitatea procedurilor desfășurate în fața organelor judiciare are ca scop protejarea justițiabililor c unei justiții secrete și că, prin transparența pe care o asigură administrării justiției, publicitatea procedurilor judiciare ajută la realizarea obiectivului esențial al art.6 § 1 din Convenție, respectiv derularea unui proces echitabil în deplină concordanță cu principiile fundamentale ale unei societăți democratice. P. p. vizează dezbaterile propriuzise ale procesului și pronunțarea hotărârilor și implică dreptul la o ședință publică, cu excepția situațiilor în care circumstanțe excepționale justifică desfășurarea procesului „cu ușile închise”. Instanța europeană a decis că renunțarea la publicitate poate fi expresă sau tacită, trebuie să fie neechivocă și să nu pună în discuție un interes public important (Curtea Constituţională, Decizia nr. 166/2015).
PRINCIPIUL REPARTIZĂRII ALEATORII presupune distribuirea dosarelor – de regulă – prin intermediul unui sistem informatizat sau – cu titlu de excepție – potrivit metodei ciclice, completul de judecată fiind stabilit în mod aleatoriu (după o succesiune nepredictibilă), cu excluderea factorului decizional uman, dintre mai multe complete de judecată înființate în prealabil și care se bucură de stabilitate ( Hotărârea nr. 71 din 9 martie 2005 a Consiliului Superior al Magistraturii s-au stabilit reguli generale aplicabile programelor de repartizare aleatorie a cauzelor, CEDO, cauza Sutyagin c. Rusiei, 3 mai 2011, § 187, cauza Moiseyev c. Rusiei, 9 octombrie 2008, nr. 62936, § 176, cauza Hauschildt c. Danemarcei, hotărârea din 24 mai 1989).
PRINCIPIUL SECURITĂŢII JURIDICE Curtea de Justiţie a UE a preluat conceptului de securitate juridică în Cauza Bosch, soluţionată prin Decizia din 6 aprilie 1962. In acelaşi sens,hotărârile din 26 aprilie 1979 şi 22 septembrie 1994, pronunţate în cauzele Sunday Times c. Marii Britanii şi Hentrich c. Franţei.v şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 85 din 3 septembrie 1996, hotărârea din 9 ianuarie 2013 în Cauza Oleksandr Volkov c. Ucrainei (cererea nr. 21722/11), cauza Werner c. Poloniei, 15 noiembrie 2001, nr. 26760/95, §§ 43 și 44, cauza Micallef c. Maltei , MC, nr. 17056/06, § 99 și 100, cauza Tsfayo c. Regatului Unit, 14 noiembrie 2006, nr. 6086/00, § 42, cauza Bryan c. Regatului Unit, 22 noiembrie 1995, §§ 44-47, cauza Bogatova c. Ucrainei, 7 octombrie 2010, nr. 5231/04, § 13, Coëme and Others vs Belgium, Coëme and Others c. Belgium, nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, ECHR 2000‑VII§ 99
PRINCIPIUL SEPARAŢIEI PUTERILOR Articolul 1 pct. (4) din Constituţia României consacră expres principiul separaţiei şi echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească. Potrivit acestui principiu raporturile dintre legislativ, executiv şi puterea judecătorească sunt condiţionate de respectarea principiului independenţei magistraţilor şi supunerii lor numai legii, prevăzut de art. 123 din Constituţie. P. s. p. era amintit expres în art. 1 (art. 1 alin. 2 după republicare – al Legii nr. 92/1992, M. Of. nr. 259 din 30 septembrie 1997). Forma (corectă, constituţională) a alin. 2 din art. 1 ar fi aceea că puterea judecătorească se exercită (numai) prin instanţele judecătoreşti (cf. art. 125 alin. 1 din Constituţie, după care justiţia se realizează prin I. C. C. J. şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege).Autoritatea publică este instituţia, iar puterile statului sunt funcţii ale autorităţii. În privinţa sistemului judiciar se constată o oarecare îmbunătăţire faţă de perioada anterioară. Ministerul Justiţiei continuă însă să dispună de o influenţă semnificativă în ce priveşte numirile de magistraţi şi aceasta constituie o problemă care urmează să-şi găsească rezolvarea. Inamovibilitatea membrilor ministerului public este prima condiţiune a independenţei lor, iar această independenţă este cea mai de seamă chezăşie pentru libertăţile cetăţeneşti şi pentru realizarea unei justiţii represive demne şi serioase.Puterea executivă, aproape pretutindeni a persistat şi persistă în a-şi conserva deschisă o portiţă prin care să se strecoare continuu presiunea mâinii sale animată de motive şi interese străine justiţiei. Dependinţa ministerului public de puterea executivă, iată portiţa! spunea v. Dongoroz.
PROBA ŞI MIJLOACELE DE PROBĂ Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal; proba se obţine prin următoarele mijloace: declaraţiile suspectului sau ale inculpatului; declaraţiile persoanei vătămate; declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente; declaraţiile martorilor; înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege; Procedeul probatoriu este modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă. v. şi Administrarea probelor, Aprecierea probelor, Excluderea probelor obţinute în mod nelegal, Obiectul probaţiunii, Principiul loialităţii administrării probelor, Sarcina probei
PROBATIO DIABOLICA, (jat. ) o probă cu privire la un fapt sau act juridic, care este imposibil de făcut. De exemplu, prin inverarea sarcinii probei
PROBAŢIUNE v. Obiectul probaţiunii
PROBE OBŢINUTE ÎN MOD NELEGAL v. Excluderea probelor obţinute în mod nelegal
PROCEDEUL PROBATORIU este modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă.
PROCEDURA AUDIERII ANTICIPATE Atunci când există riscul ca persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente sau un martor să nu mai poată fi audiat în cursul judecăţii, procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea audierii anticipate a acestuia. Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază cererea întemeiată, stabileşte de îndată data şi locul audierii, dispunându-se citarea părţilor şi subiecţilor procesuali principali. Când audierea are loc la sediul instanţei, aceasta se desfăşoară în camera de consiliu.Participarea procurorului este obligatorie. Aceste dispoziții se aplică în mod corespunzător cu privire la audierea minorului martor sau parte civilă, precum şi cu privire la audierea persoanei vătămate dacă, în raport cu persoana acestora sau cu natura cauzei, procurorul apreciază că evitarea audierii repetate pe parcursul procesului este în interesul acestora. Art. a fost modificat prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016
PROCEDURA DĂRII ÎN URMĂRIRE v. Darea în urmărire
PROCEDURA DE APLICARE ŞI DE RIDICARE A MĂSURII În cursul urmăririi penale sau al procedurii de cameră preliminară, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi sau judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă o propunere motivată de luare faţă de inculpat a măsurii obligării provizorii la tratament medical.Propunerea prevăzută la alin. (1) va fi însoţită de expertiza medico-legală din care să rezulte necesitatea aplicării măsurii obligării la tratament medical.Judecătorul sesizat conform legii fixează termen de soluţionare a propunerii în cel mult 5 zile de la data înregistrării acesteia şi dispune citarea suspectului sau inculpatului.Când suspectul sau inculpatul este prezent, soluţionarea propunerii se face numai după audierea acestuia, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Propunerea se soluţionează şi în lipsa suspectului sau inculpatului, atunci când acesta nu se prezintă, deşi a fost legal citat, dar numai în prezenţa avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.Participarea procurorului este obligatorie.Suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluţionarea propunerii de luare a măsurii obligării provizorii la tratament medical să fie asistat şi de către un medic desemnat de acesta, care poate prezenta concluzii judecătorului de drepturi şi libertăţi. Suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de medicul specialist desemnat de acesta şi la alcătuirea planului terapeutic.Judecătorul se pronunţă asupra propunerii printr-o încheiere, care poate fi contestată în 5 zile de la pronunţare. Contestarea nu suspendă punerea în aplicare a măsurii de siguranţă.Dacă admite propunerea, judecătorul dispune obligarea provizorie la tratament medical a suspectului sau inculpatului şi efectuarea unei expertize medico-legale, în cazul în care aceasta nu a fost depusă . În cazul când după dispunerea măsurii s-a produs însănătoşirea suspectului sau inculpatului ori a intervenit o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură starea de pericol pentru siguranţa publică, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau judecătorul de cameră preliminară care a luat măsura dispune, la sesizarea procurorului ori a medicului de specialitate sau la cererea suspectului ori inculpatului sau a unui membru de familie al acestuia, ridicarea măsurii luate. Dacă după dispunerea măsurii a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, ridicarea acesteia, se dispune de către judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza.În cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, la propunerea procurorului ori din oficiu, inculpatul poate fi obligat provizoriu la tratament medical de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, care solicită acte medicale concludente sau efectuarea unei expertize medico-legale. Dacă suspectul sau inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura obligării provizorii la tratament medical, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa care a luat măsura ori în faţa căreia se află cauza dispune, la sesizarea procurorului sau a medicului de specialitate ori din oficiu, internarea medicală provizorie a suspectului sau inculpatului, în condiţiile prevăzute la art. 247.În cazul în care dispune o soluţie de netrimitere în judecată, procurorul sesizează judecătorul de cameră preliminară pentru confirmarea ori, după caz, înlocuirea sau încetarea măsurii. Acesta, în camera de consiliu, cu participarea procurorului, ascultă, dacă este posibil, persoana supusă măsurii provizorii, în prezenţa avocatului său, şi, după efectuarea unei expertize medico-legale, se pronunţă prin încheiere motivată. Împotriva încheierii se poate formula contestaţie, în termen de 3 zile de la pronunţare, care se soluţionează de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate sau, după caz, de completul competent de la Î. C. C. J. , în camera de consiliu.
Art. 246, alin. (12) a fost adăugat prin Ordonanța de urgență 18/2016
PROCEDURA DE COMUNICARE Cererea de recurs în casaţie împreună cu înscrisurile anexate se depun, însoţite de copii pentru procuror şi părţi, la instanţa a cărei hotărâre se atacă. Preşedintele instanţei a cărei hotărâre se atacă ori judecătorul delegat de către acesta va comunica procurorului şi părţilor copii de pe cererea de recurs în casaţie şi celelalte înscrisuri doveditoare, cu menţiunea că se pot depune concluziile scrise în termen de 10 zile de la primirea comunicărilor, la aceeaşi instanţă. Nedepunerea de către părţi şi procuror de concluzii scrise nu împiedică judecarea recursului în casaţie. În termen de 5 zile de la depunerea concluziilor scrise sau de la expirarea termenului de depunere a acestora, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de către acesta va înainta Î. C, C. J. dosarul cauzei, cererea de recurs în casaţie, înscrisurile anexate, dovezile de comunicare efectuate, precum şi, după caz, concluziile scrise. În cazul în care nu este îndeplinită procedura de comunicare prevăzută la alin. (2) şi (4) ori dacă aceasta nu este completă, magistratul-asistent de la Î. C. C. J. , desemnat cu verificarea îndeplinirii procedurii de comunicare şi de întocmire a raportului referitor la cererea de recurs în casaţie, va îndeplini sau va completa, după caz, procedura. În cazul recursurilor în casaţie declarate împotriva deciziilor pronunţate de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de apel, procedura de comunicare se realizează la nivelul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar în cazul recursurilor în casaţie declarate împotriva deciziilor pronunţate de completele de 5 judecători, ca instanţe de apel, procedura de comunicare se realizează la nivelul completelor de 5 judecători. Prin Dec. nr. 432 din 21 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală Curtea Constituțională constată că dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (2) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. Prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial at României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, a constatat că dispoziţiile din Codul de procedură civilă cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin. (3) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. Curtea constată că, prin decizia anterior menţionată, nu a făcut distincţie între obligativitatea redactării cererii de recurs numai prin avocat, pe de-o parte, şi exercitarea şi susţinerea recursului numai prin avocat, pe de altă parte, apreciind că ambele soluţii legislative vin în contradicţie cu prevederile art. 21 şi art. 24 din Constituţie. Curtea apreciază că această concluzie reiese şi din faptul că în dispozitivul Dec. i anterior menţionate, instanţa de contencios constituţional a utilizat sintagma “menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat”, fără a distinge între cele două situaţii. În continuare, în ceea ce priveşte reglementările procesual penale, Curtea observă că, potrivit art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul procesului penal, potrivit art. 83 lit. c) din Codul de procedură penală, inculpatul are, pe lângă alte drepturi, dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu. Curtea observă că desemnarea unui avocat din oficiu nu este obligatorie în toate cazurile, potrivit art. 90 din Codul de procedură penală, asistenţa juridică a inculpatului fiind obligatorie doar când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege; în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea; în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.Totodată, în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, Curtea observă că dispoziţiile procesual penale nu impun obligativitatea desemnării unui avocat din oficiu pentru asistarea acestora. Potrivit art. 20 alin. (6) din Codul de procedură penală: “În cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care părţile civile nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele”. Mai mult, Curtea reţine că art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, M. Of. nr. 327 din 25 aprilie 2008, dispune în sensul că ajutorul public judiciar prevăzut de această ordonanţă de urgenţă se acordă în cauze civile, comerciale, administrative, de muncă şi asigurări sociale, precum şi în alte cauze, cu excepţia celor penale. În faza judecăţii, în ceea ce priveşte inculpatul, asistenţa juridică este obligatorie numai în anumite situaţii descrise în dispoziţiile art. 90 din Codul de procedură penală, iar, în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, desemnarea unui avocat din oficiu este dispusă numai în situaţii extraordinare caracterizate de numărul mare de persoane care nu au interese contrarii. În continuare, în ceea ce priveşte scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea criticată, Curtea observă că, în expunerea de motive ce a însoţit proiectul Codului de procedură penală, nu se face nicio menţiune în acest sens, precizându-se doar că în considerarea faptului că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, aceasta “presupune analiza conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Faţă de specificul acestei căi extraordinare de atac, proiectul impune condiţii stricte cu privire la cuprinsul cererii de recurs în casaţie în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege”. Astfel, Curtea apreciază că, prin reglementarea criticată, legiuitorul a urmărit asigurarea funcţionării corespunzătoare a instanţelor de recurs care examinează numai chestiuni de legalitate, respectiv conformitatea hotărârii pronunţate cu legea. Curtea reţine că, prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, precitată, a statuat că un astfel de scop urmărit de legiuitor este un scop legitim, aceeaşi concluzie fiind valabilă şi în cauza de faţă. În continuare, Curtea observă că, prin aceeaşi Dec. , a reţinut că măsura obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat în calea de atac a recursului este in abstracto o măsură adecvată pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale şi necesară pentru atingerea scopului urmărit. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că această măsură nu este proporţională cu scopul legitim urmărit din perspectiva relaţiei existente între interesul general invocat şi cel individual, afectând dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare. Astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, că accesul la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Aceste condiţionări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta (paragraful 25). Prin instituirea obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat ca o condiţie de admisibilitate a exercitării căii de atac a recursului, legiuitorul a reglementat o limită a accesului liber la justiţie, aspect care se constituie într-o veritabilă intervenţie a statului în configurarea şi structurarea acestui drept fundamental. De asemenea, Curtea a constatat că, de principiu, o asemenea intervenţie a statului este permisă tocmai datorită naturii dreptului prevăzut la art. 21 din Constituţie, drept care presupune, în mod intrinsec, o reglementare statală (paragraful 28). Întrucât exercitarea căilor de atac reprezintă o faţetă a accesului liber la justiţie şi fiind vorba de o intervenţie etatică, Curtea Constituţională a analizat, prin prisma unui test de proporţionalitate dezvoltat în jurisprudenţa sa, dacă limitele impuse acestui drept, prin intervenţia legiuitorului – respectiv reglementarea obligativităţii reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului – reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată cu obiectivul urmărit şi care să nu transforme dreptul într-unui iluzoriu/teoretic. În urma efectuării testului de proporţionalitate, Curtea a ajuns la concluzia că măsura reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului nu este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, respectiv cele consacrate de art. 21 şi art. 24 din Constituţie (paragraful 50). Curtea a mai reţinut că dispoziţiile legale criticate au afectat şi dreptul la apărare din perspectiva intimatului ca o consecinţă a exercitării dreptului de acces liber la justiţie realizat de recurent, însă dispoziţiile legale criticate încalcă art. 24 din Constituţie, garanţie a dreptului la un proces echitabil şi din perspectiva recurentului, din moment ce această dispoziţie constituţională nu vizează doar apărarea în procesul desfăşurat în faţa primei instanţe de judecată, ci şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată care sunt considerate greşite de către una sau alta din părţile din proces. În situaţia în care partea interesată este împiedicată să exercite calea de atac, aceasta nu îşi va putea valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de recurs (paragraful 51). În concluzie, Curtea a reţinut că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului acestui drept fundamental într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează substanţa dreptului la apărare astfel cum este configurat în Constituţie. Or, legiuitorul nu poate da dreptului la apărare garantat de Constituţie valenţe care, practic, contravin caracterului său de garanţie a dreptului la un proces echitabil (paragraful 52). Soluţia legislativă criticată creează premisele transformării liberului acces la justiţie şi a dreptului la apărare în drepturi iluzorii, fapt care nu este de natură să conducă la consolidarea continuă, firească, a statului de drept, ceea ce atrage neconstituţionalitatea acesteia (paragraful 54). Având în vedere că reglementarea procesual penală este similară celei procesual civile, Curtea apreciază că cele reţinute în Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, precitată, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile criticate în cauza de faţă. Art. 439, alin. (4^1) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 70/2016 . Art. 439, alin. (5) a fost completat prin Ordonanța de urgență nr. 70/2016 . v. Recursul în casaţie
PROCEDURA DE CONFISCARE SAU DESFIINŢARE A UNUI ÎNSCRIS ÎN CAZUL CLASĂRII În cazul în care procurorul a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, şi sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris, ordonanţa de clasare sau, după caz, ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărire penală confirmată de judecătorul de cameră preliminară, însoţită de dosarul cauzei, se înaintează instanţei căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, după expirarea termenului prevăzut la art. 339 alin. (4) ori, după caz, la art. 340 sau după pronunţarea hotărârii prin care plângerea a fost respinsă ori prin care a fost confirmată ordonanţa de renunţare la urmărire penală. Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, care nu poate fi mai scurt de 30 de zile. Pentru termenul fixat se dispune încunoştinţarea procurorului şi se citează persoanele ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate, cărora li se comunică o copie a ordonanţei, punându-le în vedere că în termen de 20 de zile de la primirea comunicării pot depune note scrise. Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă prin încheiere, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului şi a persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate, dacă sunt prezente. Dispoziţiile cuprinse în titlul III al părţii speciale privind judecata care nu sunt contrare dispoziţiilor prezentului articol se aplică în mod corespunzător. Judecătorul de cameră preliminară, soluţionând cererea, poate dispune una dintre următoarele soluţii:respinge propunerea şi dispune, după caz, restituirea bunului ori ridicarea măsurii asigurătorii luate în vederea confiscării;admite propunerea şi dispune confiscarea bunurilor ori, după caz, desfiinţarea înscrisului. În termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, procurorul şi persoanele îndrituite pot face, motivat, contestaţie. Contestaţia nemotivată este inadmisibilă. Contestaţia se soluţionează potrivit procedurii prevăzute la alin. (4) de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate ori, când instanţa sesizată este Î. C. C. J. , de către completul competent potrivit legii, care poate dispune una dintre următoarele soluţii:respinge contestaţia ca tardivă, inadmisibilă sau nefondată;admite contestaţia, desfiinţează încheierea şi rejudecă propunerea . (la Art. 5491 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
PROCEDURA DE EMITERE A MANDATULUI DE PERCHEZIŢIE DOMICILIARĂ Percheziţia domiciliară poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. În cursul judecăţii, percheziţia se dispune, din oficiu sau la cererea procurorului, de către instanţa învestită cu judecarea cauzei.cererea formulată de procuror se înaintează împreună cu dosarul cauzei judecătorului de drepturi şi libertăţi; în cazul în care, în timpul efectuării percheziţiei, se constată că au fost transferate probe, date sau că persoanele căutate s-au ascuns în locuri învecinate, mandatul de percheziţie este valabil, în condiţiile legii, şi pentru aceste locuri; continuarea efectuării percheziţiei în această situaţie se încuviinţează de către procuror; judecătorul dispune, prin încheiere, admiterea cererii, atunci când este întemeiată, şi încuviinţarea efectuării percheziţiei şi emite de îndată mandatul de percheziţie. Întocmirea minutei este obligatorie; încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra cererii de încuviinţare a efectuării percheziţiei domiciliare nu este supusă căilor de atac; în cursul judecăţii, din oficiu sau la cererea procurorului, instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei percheziţii în vederea punerii în executare a mandatului de arestare preventivă a inculpatului, precum şi în cazul în care există suspiciuni rezonabile că în locul unde se solicită efectuarea percheziţiei există mijloace materiale de probă ce au legătură cu infracţiunea ce face obiectul cauzei.
PROCEDURA DE EMITERE A MANDATULUI DE SUPRAVEGHERE TEHNICĂ Supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea; judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune, prin încheiere, admiterea cererii procurorului şi emite de îndată mandatul de supraveghere tehnică ; întocmirea minutei este obligatorie; în cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, dispune, prin încheiere, respingerea cererii de încuviinţare a măsurii supravegherii tehnice; încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor de supraveghere tehnică nu este supusă căilor de atac. v. şi Darea în urmărire
PROCEDURA DE INFORMARE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PROCEDURA DE JUDECARE A CONTESTAŢIEI ÎN ANULARE La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin Dec. hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desfiinţare. În cazul în care prin contestaţia în anulare se invocă autoritatea de lucru judecat, judecarea contestaţiei se face cu citarea părţilor interesate în cauza în care s-a pronunţat ultima hotărâre. Instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin Dec. sau, după caz, prin sentinţă ultima hotărâre sau acea parte din ultima hotărâre cu privire la care există autoritate de lucru judecat. Judecarea contestaţiei în anulare nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere. Sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă.
PROCEDURA DE JUDECATĂ Sesizarea Î. C, C. J. se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor. Prin încheieree , cauza poate fi suspendată până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. În cazul în care nu s-a dispus suspendarea odată cu sesizarea, iar cercetarea judecătorească este finalizată înainte ca Î. C. C. J. să se pronunţe asupra sesizării, instanţa suspendă dezbaterile până la pronunţarea Dec. i . După înregistrarea cauzei la Î. C. C. J. , încheierea de sesizare se publică pe pagina de internet a acestei instanţe.Cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot fi suspendate până la soluţionarea sesizării.Repartizarea sesizării este făcută de preşedintele sau, în lipsa acestuia, de unul dintre vicepreşedinţii Î. C, C. J. ori de persoana desemnată de aceştia.Sesizarea se judecă de un complet format din preşedintele secţiei corespunzătoare a Î. C, C. J. sau de un judecător desemnat de acesta şi 8 judecători din cadrul secţiei respective. Preşedintele secţiei sau, în caz de imposibilitate, judecătorul desemnat de acesta este preşedintele de complet şi va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor.După alcătuirea completului, preşedintele acestuia va desemna un judecător pentru a întocmi un raport asupra chestiunii de drept supuse judecăţii. Judecătorul desemnat raportor nu devine incompatibil.Atunci când chestiunea de drept priveşte activitatea mai multor secţii ale Î. C, C. J., preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii Î. C, C. J. va transmite sesizarea preşedinţilor secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept. În acest caz, completul va fi alcătuit din preşedintele sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele Î. C, C. J., care va prezida completul, din preşedinţii secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept, precum şi câte 5 judecători din cadrul secţiilor respective, desemnaţi aleatoriu de preşedintele completului. După alcătuirea completului, pentru întocmirea raportului, preşedintele completului va desemna câte un judecător din cadrul fiecărei secţii. Raportorii nu sunt incompatibili.Raportul va fi comunicat părţilor, care, în termen de cel mult 15 zile de la comunicare, pot depune, în scris, prin avocat sau, după caz, prin consilier juridic, punctele lor de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii. Sesizarea se judecă fără citarea părţilor, în cel mult 3 luni de la data învestirii, iar soluţia se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit abţineri de la vot. Art. 476, alin. (2) a modificat prin Legea 75/2016 .
PROCEDURA DE REUNIRE A CAUZELOR se poate dispune la cererea procurorului, a părţilor, a persoanei vătămate şi din oficiu de către instanţa competentă. Cauzele se pot reuni dacă ele se află în faţa primei instanţe, chiar după desfiinţarea sau casarea hotărârii, sau în faţa instanţei de apel. Instanţa se pronunţă prin încheiere care poate fi atacată numai odată cu fondul. Art. 45, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 ).
PROCEDURA DE SOLUŢIONARE A ABŢINERII SAU RECUZĂRII Abţinerea sau recuzarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră preliminară se soluţionează de un judecător de la aceeaşi instanţă. Abţinerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecată se soluţionează de un alt complet de judecată. Abţinerea sau recuzarea magistratului-asistent se soluţionează de completul de judecată. Abţinerea sau recuzarea grefierului se soluţionează de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de completul de judecată. Soluţionarea abţinerii sau recuzării se face, în cel mult 24 de ore, în camera de consiliu. Dacă apreciază necesar pentru soluţionarea cererii, judecătorul sau completul de judecată, după caz, poate efectua orice verificări şi poate asculta procurorul, subiecţii procesuali principali, părţile şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se solicită. În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se menţin. Încheierea prin care se soluţionează abţinerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac. Când pentru soluţionarea abţinerii sau a recuzării nu poate fi desemnat un judecător din cadrul aceleiaşi instanţe sau, în cazul instanţelor organizate pe secţii, din cadrul aceleiaşi secţii şi nici din cadrul unei secţii cu aceeaşi specializare, cererea se soluţionează de un judecător de la instanţa ierarhic superioară.La instanţele care nu sunt organizate pe secţii, în cazul în care se admite abţinerea sau recuzarea şi nu se poate desemna un judecător de la instanţa competentă pentru soluţionarea cauzei, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară desemnează o altă instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare, din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate. În cazul în care se admite abţinerea sau recuzarea, dacă instanţa competentă pentru soluţionarea cauzei este organizată pe secţii şi nu se poate desemna un judecător de la secţia corespunzătoare a acestei instanţe, soluţionarea cauzei se realizează de o altă secţie a aceleiaşi instanţe, care are aceeaşi specializare. Dacă nu există o secţie cu aceeaşi specializare, judecătorul de la instanţa ierarhic superioară desemnează o altă instanţă egală în grad cu instanţa în faţa căreia s-a formulat declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare, din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel sau din circumscripţia unei curţi de apel învecinate. Dispoziţiile alin. (8)-(91) se aplică în mod corespunzător şi în cazul soluţionării abţinerii sau recuzării judecătorului care face parte din completul de judecată. Art. 68, alin. (8)-(10) au fost modificate prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 )
PROCEDURA DE SOLUŢIONARE A CERERII DE STRĂMUTARE prevede şedinţă publică, cu participarea procurorului, în cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii; preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza ia măsuri pentru încunoştinţarea părţilor despre introducerea cererii de strămutare, despre termenul fixat pentru soluţionarea acesteia, cu menţiunea că părţile pot trimite memorii şi se pot prezenta la termenul fixat pentru soluţionarea cererii; neprezentarea părţilor nu împiedică soluţionarea cererii; în cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau arest la domiciliu, I.C.C.J.sau curtea de apel competentă poate dispune aducerea acestuia la judecarea strămutării, dacă apreciază că prezenţa sa este necesară pentru soluţionarea cererii; în cazul în care găseşte cererea întemeiată, I.C.C.J.dispune strămutarea judecării cauzei la o curte de apel învecinată curţii de la care se solicită strămutarea, iar curtea de apel dispune strămutarea judecării cauzei la una dintre instanţele de acelaşi grad cu instanţa de la care se solicită strămutarea din circumscripţia sa; instanta competentă soluţionează cererea în camera de consiliu, în termen de 15 zile.
PROCEDURA DE SOLUŢIONARE A CONTESTAŢIEI instituția contestației privind durata procesului penal a fost reglementată în scopul a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluționeze cauzele penale într-un termen rezonabil și de a asigura un remediu efectiv care să permită valorificarea drepturilor și libertăților consacrate prin Constituție. C. E. D. H. a stabilit că remediile oferite în scopul asigurării dreptului la un proces echitabil pot fi remedii acceleratorii sau compensatorii (cf hotărârile din 29 martie 2006, în cauzele Scordio c Italiei, Riccardi Pizzati c Italiei și Musci c Italiei). Remediile acceleratorii constau în reglementarea unor mecanisme juridice interne care să aibă ca efect soluționarea proceselor în termene rezonabile. Remediile compensatorii reprezintă reducerea în mod expres și cuantificat a pedepselor aplicate, ca urmare a duratei excesive a procedurii de soluționare a cauzelor. Contestația privind durata procesului penal constituie un remediu acceleratoriu. Prevederile art.4884 alin.(5) C.pr.pen. privind soluționarea contestației privind durata procesului penal prin încheiere, în camera de consiliu, fără participarea părților și a procurorului este neconstituțională. Cu prilejul soluționării contestației, conform art.4885 alin.(1) C.pr.pen. , judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța verifică durata procedurilor pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei și a punctelor de vedere prezentate, luând în considerare natura și obiectul cauzei, complexitatea cauzei, inclusiv prin luarea în considerare a numărului de participanți și a dificultăților de administrare a probelor, elementele de extraneitate ale cauzei, faza procesuală în care se află cauza și durata fazelor procesuale anterioare, comportamentul contestatorului în procedura judiciară analizată, inclusiv din perspectiva exercitării drepturilor sale procesuale și procedurale și din perspectiva îndeplinirii obligațiilor sale în cadrul procesului, comportamentul celorlalți participanți în cauză, inclusiv al autorităților implicate, intervenția unor modificări legislative aplicabile cauzei, precum și alte elemente de natură să influențeze durata procedurii. Procedura reglementată la art.4884-4886 C.pr.pen. nu vizează fondul cauzei penale, prin procedura analizată nefiind judecată o acuzație în materie penală, în sensul prevederilor art.6 din CEDO, și nici faptul că, prin încheierea pronunțată, judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța de judecată nu dispune cu privire la vinovăția inculpatului sau la pedeapsa aplicată acestuia, ci apreciază asupra duratei rezonabile a activității de urmărire penală sau de judecată; cu toate acestea, având în vedere aspectele ce trebuie analizate de către instanța de judecată în vederea soluționării plângerii, în cadrul acestei proceduri, participanții la procesul penal trebuie să beneficieze de dreptul de a participa la ședința de judecată pentru a-și susține, în fața instanței, argumentele referitoare la caracterul excesiv sau rezonabil al duratei procesului penal, într-o procedură caracterizată prin contradictorialitate și oralitate, în caz contrar procedura analizată încălcând prevederile art.21 alin.(3) și art.24 din Constituție. În acest sens, prin Decizia nr.599 din 21 octombrie 2014, Curtea Constituțională a constatat că, prin procedura instituită de dispozițiile art.341 alin.(5) C.pr.pen. , legiuitorul, pe lângă obligația de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilități un caracter echitabil care să confere plenitudine de exercițiu prin atingerea finalității urmărite. Aceasta se poate realiza prin instituirea unei proceduri care să respecte cerințele de echitate instituite de art.21 alin.(3) din Constituție în absența cărora este golită de conținut și că simplul drept al persoanei interesate de a se adresa justiției capătă caracter formal atâta vreme cât garanțiile specifice procesului echitabil nu sunt respectate. Echitatea procedurii consacrate de art.21 alin.(3) din Constituție reprezintă o valorificare explicită a dispozițiilor art.6 din Convenție. Așa fiind, aspectele legate de respectarea dreptului la un proces echitabil se examinează în funcție de ansamblul procesului și de principiile proprii de organizare a fiecărei proceduri; totodată, nu poate fi înlăturată nicio eventuală analiză izolată a anumitor aspecte importante ale procedurii, chiar dacă aceasta se află într-o fază anterioară finalizării procesului. Principiul contradictorialității îngăduie părților să participe în mod egal la prezentarea, argumentarea, discutarea și combaterea susținerilor făcute de fiecare și să își exprime opinia asupra inițiativelor instanței în scopul stabilirii adevărului; chiar dacă procurorul și părțile pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, nicio parte nu are posibilitatea de a cunoaște conținutul acestora și de a produce contraargumente; în sarcina instanței cade obligația de a efectua o examinare efectivă a motivelor invocate de petent, părți și procuror, care trebuie înțeleasă ca o necesitate a examinării argumentelor decisive pentru soluționarea cauzei; or, conform procedurii analizate, instanța, examinând numai plângerea și notele scrise ale procurorului și ale părților, nu poate examina un eventual argument decisiv, tocmai pentru că el nu îi poate fi relevat. Curtea a reținut că garanțiile referitoare la un proces echitabil implică și dreptul participanților la proces de a lua cunoștință de orice înscris și observație prezentate instanței și să le dezbată. Acest aspect este esențial pentru încrederea justițiabililor în funcționarea justiției și se bazează pe siguranța părților că s-au putut exprima cu privire la orice înscris din dosar. Curtea Constituțională a stabilit că aceste neajunsuri pot fi acoperite în măsura în care judecătorul de cameră preliminară se va pronunța asupra plângerii în cadrul unei proceduri contradictorii și orale. P. s. c. privind durata procesului penal, respectiv în camera de consiliu, fără participarea părților și a procurorului, este o procedură necontradictorie, ce nu oferă garanțiile procesuale specifice dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare. Fiecare dintre drepturile fundamentale presupune dreptul participanților la procesul penal de a fi prezenți efectiv la soluționarea cauzelor penale, chiar și cu ocazia soluționării unor cereri precum contestația privind durata procesului penal, pentru a-și susține, în mod direct, argumentele în fața instanței de judecată. Mențiunea posibilității de a formula un punct de vedere cu privire la aceasta, precum și informarea celorlalte părți din proces și, după caz, celorlalte persoane cu privire la contestația formulată și la dreptul de a-și exprima punctul de vedere în termenul acordat în acest scop de judecătorul de drepturi și libertăți sau de instanță, nu satisface exigențele specifice asigurării drepturilor prevăzute la art.21 alin.(3) și art.24 din Legea fundamentală. Trimiterea de către participanții la procesul penal a punctelor de vedere nu le poate oferi acestora posibilitatea de a-și exercita, pe deplin, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, de vreme ce faptul de a nu fi prezenți în fața instanței de judecată cu prilejul soluționării contestației îi împiedică de la a cunoaște susținerile părților adverse și de a formula contraargumente în apărarea propriilor interese procesuale. Prin urmare, Curtea constată că, pentru ca suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente care a avut de suferit din cauza duratei nerezonabile a procesului penal să aibă plenitudinea exercitării drepturilor lor, este necesar ca acestea să beneficieze nu doar de o procedură exclusiv scrisă, ci și de contradictorialitate și oralitate, componente ce sunt de esența dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare. Garanțiile drepturilor participanților la procesul penal presupune dreptul lor de a lua cunoștință de toate argumentele prezentate instanței și de a le dezbate; aceste probleme pot fi soluționate prin reglementarea unei proceduri contradictorii și orale de soluționare a contestației privind durata procesului penal. Principiul egalității armelor și dreptul la apărare prevăd ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-și prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație dezavantajoasă față de adversarul său; prin absența dezbaterilor contradictorii, suspectul, persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente nu pot contesta, în niciun fel, susținerile contrare argumentelor lor. În condițiile în care persoanele interesate ar fi citate, ar avea posibilitatea să se prezinte la dezbateri și, prin urmare, ar putea beneficia de dreptul de a-și exprima opiniile și de a răspunde nu numai la aspectele relevate reciproc, dar și la eventualele întrebări ale judecătorului de drepturi și libertăți sau ale instanței de judecată. Astfel, din perspectiva contradictorialității și oralității, ca elemente esențiale ale egalității armelor și ale dreptului la un proces echitabil, Curtea Constituțională constată că legea procesual penală trebuie să prevadă posibilitatea părților, subiecților procesuali principali și procurorului de a dezbate, în mod efectiv, argumentele susținute cu privire la caracterul rezonabil sau nerezonabil al duratei procesului penal și că, așa fiind, pentru realizarea acestor garanții este necesară citarea lor. Pentru aceasta, Curtea a constatat că soluția legislativă prevăzută la art.4884 alin.(5) C. pr. pen., potrivit căreia contestația privind durata procesului penal se soluționează „fără participarea părților și a procurorului”, este neconstituțională (Decizia nr.423 din 9 iunie 2015). În opinia separată la această Dec. se consideră că excepția de neconstituționalitate trebuia respinsă ; soluționarea contestației privind durata procesului penal fără participarea părților și a procurorului ar respecta exigențele de contradictorialitate și oralitate impuse de dispozițiile art.21 alin.(3) din Constituție, în condițiile în care procurorul și părțile pot formula un punct de vedere cu privire la contestație; procedura de judecată, instituirea regulilor de desfășurare a procesului, deci și reglementarea cadrului procesual în procesele penale, constituie atributul exclusiv al legiuitorului, cu condiția respectării normelor și principiilor privind drepturile și libertățile fundamentale și a celorlalte principii fundamentale, Curtea Constituțională fiind competentă a cenzura norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă. Poziția majoritară a Curții Constituționale este aceea de a constata valoarea principială a fiecărei norme a unui cod (un proces echitabil, asigurarea dreptului la apărare, caracterul public al dezbaterilor). Contestaţia se soluţionează prin încheiere, în camera de consiliu, cu citarea părţilor, a subiecţilor procesuali principali şi cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluţionarea contestaţiei.
Art. 488^4, alin. (5) fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Contestaţia privind durata procesului penal
PROCEDURA DESFIINȚĂRII UNUI ÎNSCRIS este atribuită judecătorului de cameră preliminară. Prevederile art.6 C.E.D.H. trebuie respectate de legiuitor și în domeniul procedurilor penale care nu țin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv în ceea ce privește procedura desfășurată în camera preliminară. (Curtea Constituţională, Decizia nr. 166/2015).
PROCEDURA EFECTUĂRII EXPERTIZEI Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, când dispune efectuarea unei expertize, fixează un termen la care sunt chemate părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi expertul, dacă acesta a fost desemnat; la termenul fixat se aduce la cunoştinţa procurorului, a părţilor, a subiecţilor procesuali principali şi a expertului obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să răspundă şi li se pune în vedere că au dreptul să facă observaţii cu privire la aceste întrebări şi că pot cere modificarea sau completarea lor. De asemenea, după caz, sunt indicate expertului obiectele pe care urmează să le analizeze; expertul este înştiinţat cu privire la faptul că are obligaţia de a analiza obiectul expertizei, de a indica cu exactitate orice observaţie sau constatare şi de a expune o opinie imparţială cu privire la faptele sau împrejurările evaluate, în conformitate cu regulile ştiinţei şi expertizei profesionale; părţile şi subiecţii procesuali principali sunt încunoştinţaţi că au dreptul să ceară numirea câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei; după examinarea obiecţiilor şi cererilor făcute de părţi, de subiecţii procesuali principali şi expert, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere expertului termenul în care urmează a fi efectuată expertiza, încunoştinţându-l totodată dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părţile sau subiecţii procesuali principali; atunci când expertiza urmează să fie efectuată de o instituţie medico-legală, de un laborator de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate, desemnarea unuia sau a mai multor experţi se face de către acea instituţie, potrivit legii , nefiind necesară prezenţa expertului în faţa organului judiciar.
PROCEDURA ÎN CAMERA PRELIMINARĂ La termenul stabilit conform art. 344 alin. (4), judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate ori excepţiile ridicate din oficiu, în camera de consiliu, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, ascultând concluziile părţilor şi ale persoanei vătămate, dacă sunt prezente, precum şi ale procurorului. Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în camera de consiliu, prin încheiere, care se comunică de îndată procurorului, părţilor şi persoanei vătămate.În cazul în care judecătorul de cameră preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare sau în cazul în care sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii, procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.
Prin Dec. nr. 802 din 5 decembrie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342 şi art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală
Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, care nu permite judecătorului de cameră preliminară, în soluţionarea cererilor şi excepţiilor formulate ori excepţiilor ridicate din oficiu, să administreze alte mijloace de probă în afara “oricăror înscrisuri noi prezentate” este neconstituţională. În lumina noilor reglementări procesual penale, judecătorul de cameră preliminară poate încuviinţa administrarea doar a înscrisurilor noi prezentate de părţi şi de persoana vătămată în vederea verificării condiţiilor în care probele, cu privire la care s-au ridicat excepţii, au fost administrate de către organele de urmărire penală. Curtea constată că dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, limitează mijloacele de probă ce pot fi administrate în această fază procesuală, în vederea verificării legalităţii administrării probelor în urmărirea penală, doar la înscrisurile noi prezentate de părţi şi persoana vătămată ori administrate la cererea acestora, revenindu-se, în acest fel, la formalismul constatat prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragraful 60, aşadar la “constatarea formală a legalităţii probelor. În acest fel, se limitează independenţa judecătorului de cameră preliminară în realizarea actului de justiţie, pe de o parte, şi se încalcă dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil al părţilor şi persoanei vătămate, în componenta sa referitoare la egalitatea armelor, pe de altă parte. Faza procesuală a camerei preliminare are principala menire de a pregăti cauza în vederea exercitării funcţiei de judecată, astfel încât instanţei de judecată îi rămâne să dezlege doar aspectele de fond ale acuzaţiei, examenul de legalitate a rechizitoriului şi a materialului de urmărire penală realizându-se de către judecătorul de cameră preliminară. Curtea reţine că fac obiect al verificării în procedura camerei preliminare toate actele de urmărire penală prin care s-au administrat probele pe care se bazează acuzaţia, pentru a se asigura, în acest fel, garanţia de legalitate, independenţă şi imparţialitate. Curtea reţine, totodată, că verificarea legalităţii, inclusiv a loialităţii – componentă intrinsecă a legalităţii – administrării probelor de către organele de urmărire penală, implică controlul realizat de judecătorul de cameră preliminară cu privire la modul/condiţiile de obţinere şi folosire/administrare a probelor. Judecătorul de cameră preliminară este competent a analiza, din oficiu sau la cerere, probele şi actele prin prisma respectării dispoziţiilor legale, nelegalităţile constatate urmând a li sancţionate în măsura şi cu sancţiunea permisă de lege. Judecătorul de cameră preliminară trebuie să realizeze o verificare minuţioasă, exclusiv prin prisma legalităţii, a fiecărei probe şi a mijlocului prin care aceasta a fost administrată. Pe cale de consecinţă, verificarea legalităţii şi loialităţii demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor exclude o cercetare judecătorească formală, astfel cum se instituie prin dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, modificate prin Legea nr. 75/2016. Cu referire la probele obţinute în mod nelegal, Curtea a statuat, în Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, M. Of. nr. 535 din 17 iulie 2015, că “o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută este nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei. Or, nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aceasta deoarece nulităţile, aşa cum sunt ele reglementate la art. 280-282 din Codul de procedură penală, privesc doar actele procedurale şi procesuale, adică mijloacele de probă şi procedeele probatorii, şi nicidecum probele în sine, care nu sunt decât elemente de fapt. Prin urmare, este firească aplicarea regimului nulităţilor, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, doar actelor prin care s-a dispus sau s-a autorizat proba sau actelor prin care s-a administrat aceasta. Doar aceste acte pot fi lovite de nulitate absolută sau relativă, aceasta din urmă presupunând o încălcare a drepturilor unui participant la procesul penal, ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin excluderea probei astfel obţinute din procesul penal” (paragraful 21). Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al aceluiaşi text legal, ceea ce înseamnă că “probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă. Cele două alineate nu reglementează instituţii diferite, ci presupun întotdeauna aplicarea regimului nulităţilor în materia probaţiunii, aşa cum este acesta reglementat la art. 280-282 din Codul de procedură penală, iar rezultatul nulităţii actelor, respectiv a mijloacelor de probă şi a procedeelor probatorii, determină imposibilitatea folosirii probelor în proces” (paragraful 22). [în acelaşi sens, Decizia nr. 784 din 17 noiembrie 2015, M. Of. nr. 104 din 10 februarie 2016, §§ 37 şi 38]. Din această perspectivă, Curtea a reţinut în Decizia nr. 840 din 8 decembrie 2015, M. Of. nr. 120 din 16 februarie 2016, paragraful 22, că “limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate nulităţile relative corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispoziţiile art. 342-348 din Codul de procedură penală, a etapei camerei preliminare. Aceasta este o etapă distinctă de etapa judecăţii în fond a cauzei şi, totodată, obligatorie în cazul emiterii rechizitoriului prin care se dispune trimiterea în judecată a unei persoane. Competenţa realizării etapei procesuale a camerei preliminare este atribuită judecătorului de cameră preliminară, care este un organ judiciar de sine stătător, distinct de instanţa de judecată, potrivit art. 30 lit. d) din Codul de procedură penală, a cărui competenţă constă atât într-o verificare-filtru a actelor procedurale efectuate până în această etapă a procesului penal, cât şi în luarea unor măsuri după finalizarea urmăririi penale, fie prin soluţii de netrimitere în judecată, fie prin soluţii de trimitere în judecată, dar fără începerea judecăţii. Verificarea legalităţii probelor, realizată de judecătorul de cameră preliminară, priveşte conformarea activităţii de probaţiune anterior efectuată de organele de cercetare penală (a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale, a procedeelor probatorii utilizate) cu principiile legalităţii probelor, respectiv al loialităţii administrării probelor, în condiţiile în care ipotezele reglementate în art. 101 din Codul de procedură penală constituie aspecte de nelegalitate a obţinerii probelor. Constatarea – în camera preliminară – încălcării prescripţiilor procedurale de administrare a probelor, respectiv constatarea obţinerii probelor prin utilizarea unor metode nelegale – la cererea părţilor şi a persoanei vătămate, respectiv din oficiu – atrage aplicarea, de către judecătorul de cameră preliminară, a sancţiunii excluderii acestora, în condiţiile în care sancţionarea acestor nelegalităţi procedurale protejează legalitatea procesului penal, consfinţită, ca principiu, în art. 2 din Codul de procedură penală. Astfel cum Curtea a statuat în deciziile nr. 383 din 27 mai 2015, şi nr. 787 din 17 noiembrie 2015, în materia probaţiunii întotdeauna se aplică regimul nulităţilor, excluderea probelor de către judecătorul de cameră preliminară fiind condiţionată de constatarea nulităţii actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea probei ori prin care aceasta a fost administrată în cursul urmăririi penale, în cazul nulităţilor relative – ce constituie regula în această materie – fiind necesară şi dovedirea existenţei unei vătămări a drepturilor părţilor care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului. Curtea reţine însă că această vătămare nu transpare întotdeauna din lucrările şi materialul dosarului de urmărire penală şi nici nu poate fi dovedită întotdeauna/doar prin înscrisurile noi prezentate de părţi sau persoana vătămată ori administrate la cererea acestora. Probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, procedurile legale de administrare a acestora garantând faptul că realitatea obiectivă este reflectată în probele astfel obţinute. Momentul procesual, reglementat expres de normele în vigoare, în care, în cursul procesului penal, se verifică legalitatea administrării probelor de către organele de urmărire penală este cel al camerei preliminare (art. 342 din Codul de procedură penală), în acest sens, instanţa de control constituţional reţinând că verificarea legalităţii administrării probelor este atributul exclusiv al judecătorului de cameră preliminară, acesta procedând în mod suveran asupra stabilirii legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire, fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente (Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragraful 59), actele pe care acesta le îndeplineşte având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului propriu-zis. Din această perspectivă, în cursul judecăţii nu s-ar mai putea aprecia asupra legalităţii administrării probelor ce au rămas câştigate procesului, de vreme ce nu este admisibil a se face proba împotriva unor aspecte definitiv validate, după încheierea procedurii de cameră preliminară, cu privire la legalitatea administrării probaţiunii realizată de către organele de urmărire, operând autoritatea de lucru judecat. Cu toate acestea, Curtea a reţinut în paragraful 26 al prezentei decizii că probele pot fi viciate atât prin încălcarea prescripţiilor procedurale de administrare a lor, cât şi prin obţinerea probelor prin metode nelegale. Or, Curtea observă că legea procesual penală în vigoare interzice în mod absolut administrarea probelor prin practici neloiale, prin dispoziţiile art. 101 alin. (1)-(3), ca şi folosirea procedeelor de obţinere nelegală a probelor, legiuitorul excluzând în mod absolut astfel de practici/procedee din câmpul legalităţii. Acest aspect reiese foarte clar din modul de formulare al textelor menţionate. Astfel, dacă, în mod obişnuit, nelegalitatea probelor este determinată de încălcarea unor reguli procedurale impuse de lege, în cazul principiului loialităţii administrării probelor legiuitorul foloseşte expresii prohibitive în mod absolut [“este oprit a se întrebuinţa (…)”, “nu pot fi folosite (…)”, “este interzis (…)”], similar ipotezei probelor obţinute prin tortură, precum şi probelor derivate din acestea [“nu pot fi folosite (…)”]. Cu alte cuvinte, mijloacele de constrângere enumerate în art. 101 alin. (1) din Codul de procedură penală, tehnicile de ascultare care afectează conştienţa persoanei [art. 101 alin. (2) din Codul de procedură penală], provocarea unei persoane să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe [art. 101 alin. (3) din Codul de procedură penală], ca şi folosirea torturii în obţinerea probelor [art. 102 alin. (1) din Codul de procedură penală] atrag nulitatea absolută a mijlocului de probă astfel obţinut, consecinţa fiind excluderea necondiţionată a probei. Aşadar, analizând probatoriul administrat din perspectiva conformităţii acestuia cu principiul loialităţii administrării probelor, judecătorul de cameră preliminară va sancţiona cu excluderea probele obţinute prin întrebuinţarea de violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri; prin metode sau tehnici de ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele care constituie obiectul probei, chiar dacă persoana ascultată îşi dă consimţământul la utilizarea unei asemenea metode sau tehnici de ascultare; prin provocarea unei persoane să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe [art. 101 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală]. În acelaşi mod, judecătorul de cameră preliminară va aplica sancţiunea excluderii şi în ipoteza în care constată că, în cadrul probatoriului administrat în faza de urmărire penală, se află probe obţinute prin tortură şi probe derivate din acestea [art. 102 alin. (1) din Codul de procedură penală]. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia folosirea în proces a declaraţiilor obţinute prin încălcarea art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – încălcare determinată de folosirea torturii sau tratamentelor inumane şi degradante – atrage nevalabilitatea întregii proceduri judiciare şi încălcarea art. 6 din Convenţie (Hotărârea din 25 septembrie 2012, pronunţată în Cauza El Haski împotriva Belgiei). Curtea Constituțională constată că nerespectarea interdicţiei absolute statuată în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 102 alin. (1) – potrivit căreia probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite “în cadrul procesului penal” – şi a dispoziţiilor art. 101 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală privind interzicerea explicită a administrării probelor prin practici neloiale atrage nulitatea absolută a actelor procesuale şi procedurale prin care probele au fost administrate şi excluderea necondiţionată a probei în faza camerei preliminare. Întrucât nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în normele precitate cade sub incidenţa inadmisibilităţii care produce efecte prin intermediul nulităţii absolute, Curtea constată, totodată, că o verificare a loialităţii/legalităţii administrării probelor, din această perspectivă, este admisă şi în cursul judecăţii, aplicându-se, în acest mod, regula generală potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal. Aşadar, interdicţia categorică a legii în obţinerea probelor prin practici/procedee neloiale/nelegale justifică competenţa judecătorului de fond de a examina şi în cursul judecăţii aceste aspecte. Altfel spus, probele menţinute ca legale de judecătorul de cameră preliminară pot face obiectul unor noi verificări de legalitate în cursul judecăţii din perspectiva constatării inadmisibilităţii procedurii prin care au fost obţinute şi a aplicării nulităţii absolute asupra actelor procesuale şi procedurale prin care probele au fost administrate, în condiţiile în care, în această ipoteză, se prezumă iuris et de iure că se aduce atingere legalităţii procesului penal, vătămarea neputând fi acoperită. De altfel, potrivit art. 346 alin. (5) din Codul de procedură penală, doar probele excluse în camera preliminară nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei. Cât priveşte competenţa funcţională a judecătorului de cameră preliminară de verificare a legalităţii administrării probelor, aceasta a fost preluată de la instanţa de judecată, astfel cum era reglementată în Codul de procedură penală din 1968. În privinţa probelor, art. 64 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968 prevedea, ca o garanţie a dreptului la apărare, că “mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal”, valorificarea excepţiei privind nelegalitatea mijloacelor de probă obţinute realizându-se în etapa dezbaterilor (potrivit art. 340 din Codul de procedură penală din 1968), când excepţia se punea în discuţia procurorului şi a părţilor, fie din oficiu, fie la cererea procurorului şi a părţilor, urmând ca instanţa să dispună asupra ei cu ocazia deliberării şi luării hotărârii, potrivit art. 343 alin. 3 din Codul de procedură penală din 1968, în condiţiile în care art. 356 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968 prevedea expres că expunerea, ca parte componentă a hotărârii prin care instanţa penală soluţiona fondul cauzei, trebuia să cuprindă, printre altele, “analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei, cât şi a celor care au fost înlăturate […]. Cu privire la aceste din urmă aspecte, Î. C. C. J. – Secţia penală a reţinut, într-o Dec. de speţă, că “instanţa se pronunţă asupra caracterului ilegal al mijloacelor de probă prin hotărâre, după efectuarea cercetării judecătoreşti şi după dezbateri” (Î. C. C. J. , Secţia penală, Decizia penală nr. 13 din 8 ianuarie 2007). Curtea reţine, aşadar, că, în lumina vechii reglementări procesual penale, convingerea asupra loialităţii şi legalităţii administrării probelor se forma numai în interiorul cercetării judecătoreşti, cadru procesual în care, în mod nemijlocit şi contradictoriu, instanţa penală administra toate mijloacele de probă pe care le aprecia ca utile, pertinente şi concludente, în timp ce, de lege lata, judecătorul de cameră preliminară nu are libertatea de a examina şi administra alte probatorii decât cele administrate în faza de urmărire penală ori, cel mult, înscrisurile noi prezentate de părţi şi persoana vătămată ori administrate la cererea acestora. Curtea constată că identitatea actului de cercetare judecătorească realizat – sub imperiul Codului de procedură penală din 1968, de către instanţa de judecată, şi, în lumina noilor reglementări procesual penale, de către judecătorul de cameră preliminară – pentru a stabili în ce măsură organul de urmărire penală a asigurat legalitatea procedurii de obţinere şi administrare a probelor, impune reglementarea în faza camerei preliminare a unor instrumente procesuale identice, cu excluderea oricărui formalism judiciar. Curtea constată că normele procesual penale ale art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, care nu permit judecătorului de cameră preliminară – în soluţionarea cererilor şi excepţiilor formulate şi a excepţiilor ridicate din oficiu – să administreze alte probe, în afara “oricăror înscrisuri noi prezentate”, sunt contrare dispoziţiilor constituţionale privind independenţa judecătorului în realizarea actului de justiţie. Astfel cum a reţinut Curtea în Decizia nr. 54 din 14 ianuarie 2009, M. Of. nr. 42 din 23 ianuarie 2009, “în domeniul aplicării legii într-o cauză dedusă judecăţii, inclusiv în ceea ce priveşte legalitatea administrării mijloacelor de probă, expert este însuşi judecătorul cauzei, care, în virtutea pregătirii sale profesionale şi a statutului său de independenţă, are competenţa de a decide cu privire la raporturile juridice deduse judecăţii, a mijloacelor de probă administrate şi a normelor juridice aplicabile.” Independenţa puterii judecătoreşti permite judecătorilor să îşi îndeplinească rolul de protectori ai drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor (în acest sens, Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, M. Of. nr. 932 din 21 decembrie 2014), norma procesual penală cuprinsă în art. 345 alin. (1), astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 75/2016, neasigurând jurisdicţie deplină cu privire la aspecte ce fac obiectul camerei preliminare – în concret, cu privire la verificarea legalităţii administrării probelor – astfel încât acuzaţia în materie penală nu este supusă controlului complet al unui magistrat independent şi imparţial. Aşadar, Curtea constată că, printr-un formalism dăunător stabilirii adevărului şi realizării dreptăţii ca valoare supremă prevăzută de art. 1 din Legea fundamentală, legiuitorul a reglementat, prin art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 75/2016, un text neconstituţional. În aceeaşi măsură, Curtea constată că dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, restrâng, în mod nejustificat, dreptul părţilor şi persoanei vătămate de a se apăra în această procedură. Dreptul la apărare, reglementat în art. 24 din Constituţie, conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă, invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală, exercitarea oricăror altor drepturi procesual penale şi posibilitatea de a beneficia de serviciile unui apărător. Totodată, Curtea constată că dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, aduc atingere şi prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, în componenta sa privind egalitatea armelor, precum şi celor ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin prisma art. 20 din Constituţie. Cu privire la principiul egalităţii armelor, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Hotărârea din 27 octombrie 1993, pronunţată în Cauza Dombo Beheer BV c Olandei, în sensul că fiecare parte la un proces trebuie să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei, inclusiv în ceea ce priveşte probele, în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ în raport cu partea adversă. Principiul egalităţii armelor – unul din elementele noţiunii mai largi de proces echitabil şi componentă importantă a unei apărări efective într-un proces cu caracter judiciar – impune fiecărei părţi să i se ofere posibilitatea rezonabilă de a-şi susţine cauza sa în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de net dezavantaj în raport cu “adversarul” ei. Aşadar, principiul egalităţii armelor semnifică tratarea egală a părţilor pe toată durata desfăşurării procedurii în faţa unui tribunal, fără ca una din ele să fie avantajată în raport cu cealaltă parte din proces (Hotărârea din 23 octombrie 1996, pronunţată în Cauza Ankerl c Elveţiei, paragraful 38). Astfel cum a reţinut Curtea Constituţională în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, precitată, paragraful 38, un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce ţin de procedură ar trebui să se desfăşoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare şi apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării Dec. i instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000 pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit, paragraful 60). Legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, pronunţată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei). Or, examinând dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, care stabilesc că judecătorul de cameră preliminară soluţionează cererile şi excepţiile formulate de părţi şi persoana vătămată doar pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a “oricăror înscrisuri noi prezentate”, Curtea constată că părţile şi persoana vătămată se află într-o imposibilitate obiectivă de a contesta în mod efectiv legalitatea probelor, când pentru dovedirea nelegalităţii probatoriului administrat în urmărirea penală se impune administrarea altor probe în afara înscrisurilor noi prezentate de aceşti subiecţi procesuali. Altfel spus, dreptul la apărare şi egalitatea de arme sunt înfrânte, atât timp cât, în soluţionarea cererilor şi excepţiilor formulate, în vederea dovedirii caracterului nelegal al probatoriului administrat în faza de urmărire penală, părţile şi persoana vătămată pot solicita, şi judecătorul de cameră preliminară poate încuviinţa, doar administrarea probei cu “înscrisuri noi prezentate”. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, utilizarea probelor obţinute în faza instrucţiei penale nu contravine art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât dreptul la apărare a fost respectat (Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunţată în Cauza Saidi c Franţei, §§ 43 şi 44, şi Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Bracci împotriva Italiei, §§ 51 şi 54). De aceea, utilizarea unei probe aşa cum a fost administrată în faza de urmărire penală nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii, să o conteste în mod efectiv. Totodată, în soluţionarea plângerilor având ca obiect încălcarea principiilor loialităţii şi legalităţii utilizării procedeelor probatorii speciale – investigatori, agenţi infiltraţi – Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu privire la necesitatea analizării atente a procedurilor judiciare prin care se produc aceste probe şi, în special, cu privire la verificarea respectării cerinţelor de contradictorialitate şi egalitate a armelor (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Jasper c Regatului Unit al Marii Britanii, §§ 50-58, şi Hotărârea din 26 octombrie 2006, pronunţată în Cauza Khudobin împotriva Rusiei, §§ 133-135). De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că, în anumite circumstanţe, autorităţile judiciare pot apela la declaraţiile administrate în faza “instrucţiei”, în special în cazul refuzului persoanelor care le-au dat de a le reitera în public de teamă pentru consecinţele pe care acestea le-ar putea avea pentru siguranţa lor. Dacă inculpatul a avut o ocazie adecvată şi suficientă de a contesta astfel de mărturii, în momentul în care sunt făcute ori mai târziu, utilizarea lor nu violează în sine art. 6 §§ 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 24 noiembrie 1986, pronunţată în Cauza Unterpertinger împotriva Austriei, §§ 31-33, Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunţată în Cauza Saidi împotriva Franţei, §§ 43 şi 44, şi Hotărârea din 23 aprilie 1997, pronunţată în Cauza Van Mechelen împotriva Olandei, paragraful 55). . În acelaşi fel, în Cauza Schenk împotriva Elveţiei, instanţa de la Strasbourg a arătat că este în sarcina sa aprecierea în ansamblu a caracterului echitabil al procesului, şi nu excluderea în principiu şi in abstracto a probelor administrate nelegal. În cauză, s-a constatat că reclamantului i-a fost respectat dreptul la apărare, chiar dacă cererile sale fuseseră respinse, întrucât acesta a putut contesta caracterul nelegal al înregistrărilor, pe motivul că nu fuseseră dispuse de un judecător, şi, pe de altă parte, a avut posibilitatea de a tăgădui autenticitatea înregistrărilor şi de a se opune la folosirea lor (Hotărârea din 12 iulie 1988, §§ 46-49). De asemenea, în Hotărârea din 12 mai 2000, pronunţată în Cauza Khan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, §§ 34-40, instanţa europeană a reţinut, în esenţă, că reclamantul a avut posibilitatea de a contesta în toate gradele de jurisdicţie autenticitatea înregistrărilor, precum şi posibilitatea folosirii lor ca probe în proces. În aceste împrejurări, Curtea constată că instanţa europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, cu privire la necesitatea analizării atente a procedurilor judiciare prin care se administrează probe în procesul penal, la posibilitatea veritabilă, adecvată şi suficientă de a contesta legalitatea probatoriilor produse în faza “instrucţiei” (urmăririi penale), aspecte care presupun, în concret, posibilitatea părţilor de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea lor fapte sau împrejurări, inclusiv administrarea oricăror mijloace de probă ce ar demonstra nelegalitatea probatoriilor produse de organele de urmărire penală. În reglementarea normelor procesual penale criticate, este necesar a fi preluat standardul convenţional anterior expus, în condiţiile în care art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 75/2016, reglementează posibilitatea părţilor şi a persoanei vătămate de a contesta probatoriul administrat în faza de urmărire penală, însă nu oferă instrumentele, mijloacele procesuale pentru a demonstra nelegalitatea acestuia. Examinând actualul conţinut al dispoziţiilor art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că va fi afectată legitimitatea hotărârii judecătoreşti întemeiată pe mijloace de probă administrate nelegal în faza de urmărire penală şi necontestate în mod efectiv de către părţi şi persoana vătămată în procedura de cameră preliminară. . Acceptând posibilitatea ca o probă obţinută nelegal în urmărirea penală şi necercetată în mod efectiv în procedura camerei preliminare să poată sta la baza unei hotărâri de condamnare – s-ar eluda standardul convenţional anterior expus, o atare soluţie legislativă nefiind proporţională cu obiectivul propus în Expunerea de motive la Proiectul de Lege privind Codul de procedură penală, respectiv “înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată” şi “asigurarea premiselor pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond”. De altfel, instanţa de la Strasbourg a reţinut în Hotărârea din 11 februarie 2014, pronunţată în Cauza Cesnieks împotriva Letoniei, că utilizarea în cadrul procedurilor penale a probelor obţinute prin încălcarea unuia dintre drepturile fundamentale prevăzute de Convenţie ridică întotdeauna probleme legate de echitabilitatea procesului penal, chiar dacă admiterea unei asemenea probe nu a fost decisivă în luarea Dec. i de condamnare a unei persoane. În concluzie, Curtea constată că dispoziţiile art. 345 alin. (1) din Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 75/2016, limitând mijloacele de probă ce pot fi administrate în verificarea conformităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanţiile de echitabilitate a procedurii, aduc atingere dreptului la apărare şi egalităţii de arme, componentă a dreptului părţilor şi persoanei vătămate la un proces echitabil. Curtea constată că este necesar ca, în procedura de cameră preliminară, verificarea legalităţii administrării probelor de către organele de urmărire penală să fie realizată, în mod nemijlocit, în contradictoriu cu părţile şi persoana vătămată, cu posibilitatea administrării oricăror mijloace de probă.
PROCEDURA ÎN CAUZELE CU INFRACTORI MINORI Urmărirea şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii obişnuite, cu completările şi derogările prevăzute în prezentul capitol şi în secţiunea a 8-a a cap. I din titlul V al părţii generale. În cursul urmăririi penale, procedura în cauzele cu infractori minori se aplică şi persoanelor care au împlinit 18 ani, până la împlinirea vârstei de 21 de ani, dacă la data dobândirii calităţii de suspect erau minore, atunci când organul judiciar consideră necesar, ţinând seama de toate circumstanţele cauzei, inclusiv gradul de maturitate şi gradul de vulnerabilitate ale persoanei vizate. Ori de câte ori organul judiciar nu poate stabili vârsta suspectului sau a inculpatului şi există motive pentru a se considera că acesta este minor, persoana respectivă va fi prezumată a fi minor. Rezultatele examinării medicale a minorului suspect sau inculpat asupra căruia s-a dispus o măsură preventivă privativă de libertate, efectuate în locul de deţinere, potrivit legii privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului, sunt avute în vedere pentru a aprecia capacitatea acestuia de a fi supus actelor sau măsurilor dispuse în cursul procesului penal. Art. 504 a fost completat prin Legea 284/2020 .
PROCEDURA ÎN CAZ DE DISPARIŢIE A DOSARELOR JUDICIARE ŞI A ÎNSCRISURILOR JUDICIARE v. Reconstituirea înscrisului sau dosarului
PROCEDURA ÎN CAZUL INFRACŢIUNII FLAGRANTE v. Plângerea prealabilă
PROCEDURA ÎN CAZUL RECUNOAŞTERII ÎNVINUIRII Dacă inculpatul solicită ca judecata să aibă loc în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. (4), instanţa procedează la ascultarea acestuia, după care, luând concluziile procurorului şi ale celorlalte părţi, se pronunţă asupra cererii. Inculpatul poate recunoaşte faptele şi solicita judecarea cauzei în condiţiile prevăzute la art. 374 alin. (4) şi prin înscris autentic. În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (11), dacă inculpatul este minor, este necesară şi încuviinţarea reprezentantului său legal. Dacă admite cererea, instanţa întreabă părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri. Art. 375, alin. (1) a fost completat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri, Renunţarea la probe şi imposibilitatea administrării probelor, Schimbarea încadrării juridice
PROCEDURA ÎN FAŢA INSTANŢEI Dacă acordului de recunoaştere a vinovăţiei îi lipseşte vreuna dintre menţiunile prevăzute la art. 482 sau dacă nu au fost respectate condiţiile prevăzute la art. 483, instanţa dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile şi sesizează în acest sens conducătorul parchetului care a emis acordul. La termenul fixat se citează inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată. Instanţa se pronunţă asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei prin sentinţă, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului şi avocatului acestuia, precum şi, dacă sunt prezente, a celorlalte părţi şi a persoanei vătămate. Dispoziţiile cuprinse în titlul III al părţii speciale privind judecata care nu sunt contrare dispoziţiilor prezentului capitol se aplică în mod corespunzător.
Art. 484 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . Art. 484, alin. (2) a fost completat prin Legea 130/2021 ) . v. Recunoaşterea vinovăţiei
PROCEDURA LA INSTANŢA DE EXECUTARE Când rezolvarea situaţiilor reglementate în prezentul titlu este dată în competenţa instanţei de executare, preşedintele completului de judecată dispune citarea părţilor interesate şi, în cazurile prevăzute la art. 90, ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu; la judecarea cazurilor de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă se citează şi administraţia penitenciarului în care execută pedeapsa condamnatul; condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ este adus la judecată; condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ poate participa la judecată în vederea rezolvării situaţiilor reglementate în prezentul titlu şi prin intermediul videoconferinţei, la locul de deţinere, cu acordul său şi în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz, şi a interpretului; după ascultarea concluziilor procurorului şi a părţilor, instanţa se pronunţă prin sentinţă; aceste dispoziţii se aplică şi în cazul în care rezolvarea uneia dintre situaţiile reglementate în prezentul titlu este dată în competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere. În acest caz, soluţia se comunică instanţei de executare; hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare; judecarea contestaţiei la hotărârea primei instanţe se face în şedinţă publică, cu citarea persoanei condamnate; condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ este adus la judecată, participarea procurorului este obligatorie; decizia instanţei prin care se soluţionează contestaţia este definitivă. Art. 597, alin. (2) a fost completat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016.
PROCEDURA PRELUNGIRII ARESTĂRII PREVENTIVE ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE Propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive. Judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen pentru soluţionarea propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea măsurii. Ziua şi ora stabilite se comunică procurorului, care are obligaţia de a asigura prezenţa în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi a inculpatului arestat preventiv. Avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei.Inculpatul este ascultat de judecătorul de drepturi şi libertăţi asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază propunerea de prelungire a arestării preventive, în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Ascultarea inculpatului se poate face cu acordul acestuia şi în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu şi, după caz, şi a unui interpret, şi prin videoconferinţă, la locul de deţinere.În cazul în care inculpatul arestat preventiv se află internat în spital şi din cauza stării sănătăţii nu poate fi adus în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi sau când, din cauză de forţă majoră ori stare de necesitate, deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezenţa avocatului acestuia, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii. Participarea procurorului este obligatorie. Judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei acesteia.
Prin Dec. nr. 336 din 30 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nerespectarea termenului “cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidenţa art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală. Curtea reţine că procesul penal implică desfăşurarea unei activităţi compuse dintr-o succesiune de acte reglementate de legea de procedură penală, activitate care impune ca, în disciplinarea actelor procesuale şi procedurale, să se ţină seama şi de elementul timp. De aceea, printre condiţiile cerute de lege pentru ca un act procesual sau procedural să fie valabil se numără şi condiţia privitoare la timpul în care trebuie realizat actul. Astfel, intervalul de timp înăuntrul căruia sau până la care se pot ori trebuie îndeplinite anumite activităţi sau acte în cadrul procesului penal trebuie fixat astfel încât procesul să păstreze în desfăşurarea sa un ritm accelerat, fără însă să se împiedice aflarea adevărului sau respectarea drepturilor părţilor. Aşadar, stabilirea unor termene pentru desfăşurarea procesului penal are în vedere două obiective: pe de o parte, desfăşurarea procesului penal într-un termen rezonabil, nelăsându-le organelor judiciare şi părţilor libertatea de a acţiona când vor şi pe orice durată de timp, iar pe de altă parte, termenele trebuie să asigure părţilor timpul necesar pentru a-şi exercita drepturile procesuale şi pentru a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute de lege, iar, în cazul particular al măsurilor procesuale, incluzând măsurile preventive, împiedică prelungirea duratei constrângerii peste limita necesară desfăşurării normale a procesului penal. Aşa încât, îndeplinirea actelor procedurale cu respectarea întocmai a termenelor legale reprezintă un element important în desfăşurarea procesului penal, fără de care ar fi imposibilă respectarea principiilor fundamentale ale procesului penal, respectiv legalitatea, prezumţia de nevinovăţie, principiul aflării adevărului, principiul oficialităţii, garantarea libertăţii şi siguranţei persoanei, garantarea dreptului la apărare, dreptul la un proces echitabil, egalitatea părţilor în procesul penal. Potrivit normelor procesual penale cuprinse în art. 235 alin. (1), criticate de către autorul excepţiei de neconstituţionalitate, propunerea de prelungire a arestării preventive împreună cu dosarul cauzei se depun la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, alin. (2) al aceluiaşi articol, în prima şi ultima teză, stabilind că judecătorul de drepturi şi libertăţi fixează termen pentru soluţionarea propunerii de prelungire a arestării preventive înainte de expirarea duratei măsurii, avocatul inculpatului este încunoştinţat şi i se acordă, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei. Reglementarea acestui termen are drept scop acordarea unui interval de timp suficient pentru ca atât propunerea de prelungire a arestării preventive, cât şi, eventual, contestaţia formulată de procuror în temeiul art. 204 alin. (5) din Codul de procedură penală, în caz de respingere a propunerii de prelungire a arestării preventive, să fie soluţionate cu respectarea dreptului la apărare şi garantarea libertăţii individuale a inculpatului arestat, înainte de expirarea duratei măsurii preventive. Curtea observă că soluţia legislativă anterioară, cât priveşte termenul regresiv de 5 zile, reglementată în art. 159 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, era identică. Astfel, normele procesual penale menţionate stabileau că “Dosarul cauzei va fi depus la instanţă, împreună cu propunerea de prelungire a arestării preventive, întocmită de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive, şi va putea fi consultat de apărător”. Cât priveşte natura juridică a termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală [art. 159 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968], Curtea observă că practica judiciară cvasiunanimă a calificat termenul de minim 5 zile de sesizare a instanţei pentru prelungirea arestării preventive ca fiind un termen de recomandare. În acest sens, Curtea reţine, cu titlu de exemplu: Decizia nr. 5.921 din 16 decembrie 2003, pronunţată de Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în care s-au reţinut următoarele: “Referitor la critica potrivit căreia nedepunerea dosarului de urmărire penală, în integralitatea sa, la instanţa de judecată cu cel puţin 5 zile mai înainte de expirarea duratei arestării preventive ar atrage nulitatea absolută a actului de sesizare, este de reţinut că această prevedere constituie o recomandare a legiuitorului, dar pentru care nu s-a prevăzut niciun fel de sancţiune, după cum aceasta nu se înscrie nici în cazurile de nulitate prevăzute de art. 197 alin. (2) din Codul de procedură penală“; Sentinţa penală nr. 4.781 din 11 august 2006, pronunţată de I. C. C. J. , prin care a reţinut că “Termenul de 5 zile la care se referă art. 159 alin. (1) din Codul de procedură penală este unul «de recomandare», în acest caz sancţiunea nulităţii absolute a sesizării instanţei nefiind incidentă.”; Decizia nr. 2.655 din 2 iulie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, prin care s-a reţinut că, “în ceea ce priveşte termenul de 5 zile prevăzut de art. 159 alin. (1) din Codul de procedură penală, acesta este un termen de recomandare, şi nu de decădere, instanţa fiind legal sesizată cu propunerea de prelungire a duratei arestării preventive.” Totodată, Curtea reţine faptul că toate instanţele împărtăşesc punctul de vedere al Î. C, C. J. în privinţa naturii juridice a termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive şi a consecinţelor nerespectării acestuia. De altfel, aceasta a fost şi opinia instanţei în faţa căreia a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, judecătorul de drepturi şi libertăţi calificând termenul de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive ca fiind de recomandare, reţinând în acest sens că nerespectarea acestuia nu atrage sancţiuni procesuale pentru actul efectuat. În motivarea acestei opinii, judecătorul de drepturi şi libertăţi, analizând dispoziţiile art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, a observat că nerespectarea unui termen procedural atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen atunci când este vorba despre “exercitarea unui drept procesual”. Or, drepturile procesuale sunt exercitate de către părţi, şi nu de către organele judiciare, care îndeplinesc obligaţii legale, iar de esenţa unei obligaţii este faptul că persoana căreia îi incumbă nu poate renunţa la ea din proprie voinţă. Totodată, Curtea reţine că I. C. C. J. , în Decizia nr. 25 din 2 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial la României, Partea I, nr. 372 din 3 iunie 2009, pronunţată în cadrul soluţionării unui recurs în interesul legii, a statuat că dispoziţiile art. 159 alin. 8 fraza a II-a din Codul de procedură penală din 1968 se interpretează în sensul că sintagma folosită de legiuitor “înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate” are caracter imperativ, şi nu de recomandare, aşa încât “recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus admiterea sau respingerea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive va fi soluţionat întotdeauna înainte de expirarea duratei arestării preventive dispuse anterior încheierii atacate”.Sintagma “înainte de expirarea duratei arestării preventive” a fost preluată şi în noua reglementare referitoare la calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, cât priveşte contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive [art. 204 alin. (5) din Codul de procedură penală]. Aşa încât, având în vedere prevederile art. 4741 din Codul de procedură penală, raţiunile care au justificat pronunţarea Dec. i nr. 25 din 2 iunie 2008 a Î. C, C. J. se menţin şi în prezent, astfel că subzistă caracterul obligatoriu al dezlegării date problemei de drept cât priveşte dispozitivul Dec. i menţionate relativ la caracterul imperativ al sintagmei “înainte de expirarea duratei arestării preventive”. Cu privire la definirea “termenului” în materia procedurii penale, Curtea reţine că acesta este intervalul de timp înăuntrul căruia sau până la care se pot ori trebuie îndeplinite anumite activităţi sau acte în cadrul procesului penal, de asemenea, este data la care sau intervalul de timp înăuntrul căruia ori până la care se poate îndeplini, nu este permis a se îndeplini sau trebuie îndeplinit un act, o activitate sau o măsură procesuală ori exercitat un drept procesual, o sancţiune ori măsură de drept penal, după caz. Prin instituţia termenului, astfel cum este reglementată în art. 268-271 din Codul de procedură penală, legea asigură îndeplinirea actelor procedurale în intervalele de timp impuse de succesiunea firească a etapelor procesuale menite să garanteze înfăptuirea actului de justiţie. Spre deosebire de termenele substanţiale, care asigură ocrotirea drepturilor şi intereselor legitime în caz de restrângere a acestora, termenele procedurale impun efectuarea în ritm rezonabil a tuturor operaţiunilor specifice fiecărei faze procesuale, în vederea realizării scopului procesului penal, fără a împiedica aflarea adevărului sau lezarea în vreun fel a drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor. În raport cu caracterul şi efectele lor termenele procedurale au fost clasificate în termene peremptorii (imperative) – acelea înăuntrul duratei cărora trebuie să fie îndeplinit sau efectuat un act, termen ce creează o limitare, actul trebuind efectuat înainte de împlinirea termenului; dilatorii (prohibitive) – acelea care nu îngăduie îndeplinirea sau efectuarea unui act decât după expirarea duratei lor; orânduitorii (de recomandare) – acele termene care fixează o perioadă de timp pentru efectuarea unor acte procesuale sau procedurale determinate, iar în caz de nerespectare, nu atrag sancţiuni procesuale pentru actul neefectuat, dar pot atrage sancţiuni disciplinare ori amendă judiciară pentru persoanele care aveau obligaţia să îl respecte. Totodată, după sancţiunea ce intervine în caz de nerespectare, termenele sunt: absolute (cominatorii), care atrag, în caz de nerespectare, consecinţe referitoare la validitatea actului îndeplinit; relative (de recomandare) sunt acelea care, în caz de nerespectare, nu atrag efecte în privinţa actului îndeplinit. Una dintre garanţiile cele mai puternice pentru asigurarea îndeplinirii actelor procesuale şi procedurale potrivit prescripţiilor legii o constituie sancţiunea procesual penală, care constă fie în pierderea unor drepturi procesuale, fie în lipsirea de valabilitate a actelor procesuale şi procedurale ori a măsurilor procesuale dispuse sau efectuate cu încălcarea condiţiilor impuse de norma de procedură. Sancţiunile privind nerespectarea termenelor procedurale derivă din principiul legalităţii procesului penal, enunţat de art. 2 din Codul de procedură penală şi consfinţit prin dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, şi sunt reglementate în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 268 alin. (1)-(3), şi anume: decăderea din exerciţiul unui drept, nulitatea actului făcut peste termen şi încetarea unei măsuri procesuale temporare. Cât priveşte sancţiunea decăderii din exerciţiul unui drept reglementată de art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceasta constă în pierderea unui drept procesual care nu a fost exercitat în termenul peremptoriu prevăzut de lege şi priveşte actul efectuat, atrăgând nulitatea acestuia, ce decurge din faptul că persoana care a îndeplinit actul pierduse exerciţiul dreptului procesual privitor la acel act. Aşadar, consecinţa efectuării unui act după ce subiectul a pierdut facultatea procesuală de a-l efectua este lipsirea lui de efecte juridice. Aceasta, de vreme ce actele procesuale şi procedurale sunt instrumentele juridice care permit efectiva înfăptuire a procesului penal, iar pentru a-şi produce efectele juridice cerute de lege, ele trebuie îndeplinite şi efectuate de organele judiciare şi de părţi în conformitate cu dispoziţiile legii. În cazul nulităţii, actul este îndeplinit cu încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal, respectiv a unor norme de organizare, de competenţă sau de procedură propriu-zisă, unele dintre aceste norme fiind înscrise în art. 281 alin. (1) lit. a)-f) din Codul de procedură penală drept cazuri de nulitate absolută, şi, totodată, încălcarea legii trebuie să producă o vătămare bunei desfăşurări a procesului penal ori intereselor legale ale participanţilor, prin neasigurarea exercitării drepturilor lor ori prin încălcarea altor valori procesuale, iar vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. Având în vedere toate acestea şi ţinând cont de faptul că autorul excepţiei critică prevederile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, “în măsura în care s-ar interpreta că termenul de 5 zile este un termen de recomandare, şi nu unul imperativ”, Curtea constată că, în cauza de faţă, este pusă în discuţie însăşi constituţionalitatea interpretării pe care acest text de lege a primit-o în practică, în concret, natura juridică a termenului reglementat de normele procesual penale precitate. Referitor la această critică, în acord cu jurisprudenţa constantă a Curţii, respectiv Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie 2014, şi Decizia nr. 224 din 13 martie 2012, M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012, Curtea reţine că instanţa de contencios constituţional este competentă să realizeze o astfel de analiză, de vreme ce “deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări”. În acest caz, Curtea are competenţa de a elimina viciul de neconstituţionalitate astfel creat, esenţial în asemenea situaţii fiind asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor, precum şi a supremaţiei Constituţiei. Prin urmare, independent de interpretarea pe care jurisprudenţa a dat-o normei supuse controlului de constituţionalitate, Curtea va analiza prevederile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală prin raportare la dispoziţiile constituţionale şi convenţionale invocate şi va conferi textului criticat interpretarea care îl face compatibil cu Legea fundamentală şi C.E.D.H. . În acest sens, pentru început, Curtea observă că unul dintre argumentele practicii judiciare, precitate în paragraful 21, care a calificat termenul analizat ca fiind un termen de recomandare, este acela că sesizarea instanţei pentru prelungirea arestării preventive nu este un “drept” al procurorului, ci o obligaţie a acestuia în economia procesului penal, o condiţie esenţială pentru a se putea dispune prelungirea.Astfel, drepturile organelor judiciare de a porni procesul penal, de a pune în mişcare acţiunea penală, de a lua anumite măsuri de prevenţie apar ca obligaţii ale acestor organe, astfel încât decăderea nu operează pentru actele efectuate de organele judiciare cu depăşirea termenelor imperative prevăzute de lege, cu excepţia termenelor pentru declararea căilor de atac, care pot fi considerate similare drepturilor propriu-zise, deoarece procurorul are facultatea de a renunţa la exercitarea lor şi, totodată, neexercitarea căilor de atac nu împiedică desfăşurarea sau finalizarea procesului penal, ci, dimpotrivă, îl apropie de final. Procurorul, ca organ specializat al statului, în calitatea sa de participant în procesul penal, potrivit art. 29 din Codul de procedură penală, având în vedere atribuţiile stabilite prin art. 55 alin. (3) din acelaşi cod şi în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală, exercită, în cadrul procesului penal, atât drepturi, cât şi obligaţii. Aceasta, întrucât conţinutul raportului juridic procesual penal priveşte drepturile şi obligaţiile subiecţilor săi, participanţi la realizarea procesului penal, iar subiectul prezent în toate raporturile juridice procesual penale este statul, care îşi exercită drepturile şi obligaţiile prin intermediul organelor judiciare, printre care se află şi procurorul [art. 30 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală]. Drepturile organelor judiciare, precum şi obligaţiile acestora nu privesc doar aspectele ce ţin de competenţa acestora, ci privesc desfăşurarea întregului proces penal, de vreme ce drepturile şi obligaţiile corelative, componente ale raportului juridic procesual penal, se leagă, în fiecare fază a procesului, între organul judiciar şi ceilalţi participanţi în procesul penal. Curtea apreciază că posibilitatea prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale, prin depunerea unui referat în acest sens la judecătorul de drepturi şi libertăţi, este un drept procesual ce aparţine numai procurorului, iar nu o obligaţie a acestuia, având în vedere şi faptul că prelungirea arestării în cursul urmăririi penale este condiţionată de menţinerea temeiurilor care au determinat arestarea iniţială sau existenţa unor temeiuri noi care să justifice prelungirea măsurii. Curtea reţine că argumentele aduse în susţinerea tezei potrivit căreia decăderea pentru actele efectuate de organele judiciare operează doar pentru depăşirea termenelor imperative pentru declararea căilor de atac, care pot fi considerate similare drepturilor propriu-zise, deoarece procurorul are facultatea de a renunţa la exercitarea lor şi, de asemenea, neexercitarea căilor de atac nu împiedică desfăşurarea sau finalizarea procesului penal, sunt pe deplin valabile şi în ceea ce priveşte dreptul procurorului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestării preventive. Astfel cum s-a arătat, normele procesual penale, precitate în paragraful anterior, stabilesc competenţa exclusivă a procurorului în formularea şi depunerea referatului de prelungire a măsurii privative de libertate, pe de o parte, iar, pe de altă parte, depunerea prelungirii arestării preventive nu este obligatorie, procurorul având facultatea de a renunţa la exercitarea acestui drept, acest fapt neîmpiedicând desfăşurarea sau finalizarea procesului penal. De esenţa termenelor de recomandare este lipsa oricărei sancţiuni procesuale pentru actul neefectuat, aşa încât în măsura în care s-ar reţine că termenul reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală are natura juridică a unui termen de recomandare, în caz de nerespectare a acestuia nu ar fi incidente nici măcar dispoziţiile procesual penale referitoare la nulitatea relativă, respectiv art. 268 alin. (3) raportat la art. 282 din Codul de procedură penală. Doar termenele peremptorii (imperative) atrag, în caz de nerespectare, consecinţe referitoare la validitatea actului îndeplinit, sancţiunile ce pot interveni în caz de încălcare a acestora fiind reglementate în art. 268 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală, şi anume: decăderea din exerciţiul unui drept, nulitatea (absolută sau relativă) a actului făcut peste termen şi încetarea unei măsuri procesuale temporare. Întrucât suntem în prezenţa unui control de constituţionalitate, Curtea va analiza în ce măsură nerespectarea termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive aduce atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 24 relative la dreptul la apărare şi garanţiilor statuate prin dispoziţiile art. 6 paragraful 3 lit. b) din C.E.D.H. care consacră dreptul la apărare şi dreptul acuzatului de a “de a dispune de timpul şi de facilităţile necesare pentru pregătirea apărării sale”. Cât priveşte dreptul la apărare, Curtea reţine că acesta este de natură constituţională, fiind consacrat în art. 24 din Constituţie care prevede că “dreptul la apărare este garantat” şi că “în tot cursul procesului părţile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu”, precum şi, prin prisma art. 20 din Constituţie, de natură convenţională, întrucât, în conformitate cu art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie, “orice acuzat are dreptul în special de a se apăra el însuşi sau de a beneficia de asistenţa unui avocat la alegerea sa […]”. Paragraful 3 lit. c) al art. 6 din Convenţie, care reglementează aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil prevăzut de paragraful 1 al aceluiaşi articol, garantează că procedura pornită împotriva unui acuzat nu se va derula fără ca acesta să fie apărat în mod adecvat. Art. 10 din Codul de procedură penală reglementează dreptul la apărare ca principiu al procedurilor penale şi al procesului penal în ansamblul său, în concordanţă cu prevederile constituţionale şi convenţionale ce consacră acest drept, stabilind atât drepturi procesuale ale părţilor şi subiecţilor procesuali principali [art. 10 alin. (2) şi (3)], cât şi garanţii procesuale ale acestora [art. 10 alin. (4) şi (5)]. Din conţinutul dreptului la apărare reglementat, cu titlu de principiu, în art. 10 din Codul de procedură penală coroborat cu prevederile privind avocatul şi asistenţa juridică (art. 88-95 din Codul de procedură penală), cu cele privind obligaţiile organelor de urmărire penală [art. 306 alin. (3), art. 307, art. 308, art. 309, art. 311, art. 313 alin. (3), art. 319, art. 336-341 din Codul de procedură penală] şi cu cele ale instanţei de judecată privind respectarea dreptului la apărare (art. 356, art. 364, art. 365, art. 366 din Codul de procedură penală), Curtea observă că soluţia consacrată legislativ de Codul de procedură penală, referitoare la sancţionarea încălcării dreptului la apărare, este aceea a nulităţii relative care este antrenată numai atunci când a fost adusă atingere efectivă drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului, în condiţiile art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală. Excepţie fac situaţiile particulare reglementate în Codul de procedură penală în art. 281 alin. (1) lit. e) şi f), cu privire la încălcarea dispoziţiilor referitoare la prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii şi, respectiv, asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie, ce figurează printre cazurile de nulitate absolută care poate fi invocată în condiţiile art. 281 alin. (4) din acelaşi cod. Cât priveşte dreptul “acuzatului” de a beneficia de “timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării”, statuat prin art. 6 paragraful 3 lit. b) din C.E.D.H. , care consacră această garanţie specifică unui proces echitabil, instituită în materie penală, Curtea observă că acesta a fost transpus în dreptul intern, respectiv în art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală, ca drept acordat părţilor, subiecţilor procesuali principali şi avocatului. Art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală fiind un text nou, preluat din C.E.D.H. , interpretarea lui nu se poate face decât prin prisma jurisprudenţei C. E. D. O. în materie, care are caracter obligatoriu pentru organele judiciare interne. Curtea observă că art. 6 paragraful 3 lit. b) din C.E.D.H. , ca şi art. 10 alin. (2) din Codul de procedură penală care are un conţinut identic poartă asupra a două elemente indispensabile unei apărări veritabile, respectiv timpul şi înlesnirile sau facilităţile. Cu privire la caracterul adecvat al timpului acordat unui “acuzat” şi al înlesnirilor, C.E.D.O. a statuat că atunci când se examinează chestiunea de a şti dacă “acuzatul” a dispus de un termen adecvat pentru pregătirea apărării sale, trebuie să se ţină seama de natura procesului, precum şi de complexitatea cauzei şi de stadiul procedurii (Hotărârea din 10 iulie 2012, pronunţată în Cauza Gregacevic împotriva Croaţiei, paragraful 51). Totodată, instanţa de contencios european al drepturilor omului a reţinut în Decizia din 9 iulie 1981, pronunţată în procedura de admisibilitate a cererii în Cauza Krocher şi Moller împotriva Elveţiei, şi în Decizia din 12 iulie 1978, pronunţată în procedura de admisibilitate a cererii în Cauza Bonzi împotriva Elveţiei, că articolul 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţie protejează acuzatul de un proces grăbit, întrucât deşi este important ca organizarea unei proceduri să se realizeze într-un termen adecvat care să asigure o durată rezonabilă, acest obiectiv nu poate afecta respectarea drepturilor procedurale ale niciuneia dintre părţi (Hotărârea din 20 septembrie 2011, pronunţată în Cauza OAO Neftyanaya Kompaniya Yukos împotriva Rusiei, paragraful 540). De asemenea, Curtea reţine şi cele statuate de C.E.D.O. în Hotărârea din 19 octombrie 2004, pronunţată în Cauza Makhfi împotriva Franţei, paragraful 40. Astfel, instanţa europeană de contencios a drepturilor omului a decis că atunci când “acuzatul” se află în detenţie provizorie, noţiunea de “înlesniri” poate include şi condiţiile de detenţie care trebuie să îi permită să citească şi să scrie, pentru a se putea concentra suficient pe pregătirea apărării, şi, în toate cazurile, durata procedurii, care nu trebuie să pună acuzatul şi avocatul său în situaţia de a participa la proces în stare de oboseală excesivă. Având în vedere acestea, Curtea constată că în cazurile în care propunerea de prelungire a arestării preventive se depune cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii, intervalul de timp rămas până la soluţionarea propunerii este insuficient pentru pregătirea unei apărări efective, încălcându-se astfel art. 24 din Constituţie şi art. 20 din Legea fundamentală raportat la dispoziţiile art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţie. Aceasta întrucât dreptul la apărare în materia măsurilor preventive trebuie exercitat în mod real, prin reglementarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestului preventiv, intenţia legiuitorului fiind aceea de a face din respectarea principiului garantării libertăţii persoanei şi asigurarea dreptului la apărare al inculpatului arestat o regulă efectivă, iar nu una declarativă, pur teoretică. De altfel, Curtea reţine că, din jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg se desprind exigenţe suplimentare de natură să asigure un conţinut mai profund dreptului la apărare. În viziunea C. E. D. O. nu este suficientă existenţa unui apărător, ci este necesar ca autorităţile judiciare să ia măsuri pentru ca apărătorul să-şi exercite efectiv drepturile şi obligaţiile ce-i revin. Astfel, potrivit Hotărârii din 21 aprilie 1998, pronunţată în Cauza Daud împotriva Portugaliei, paragraful 42, în situaţia în care apărătorul nu sesizează instanţa cu privire la lipsa condiţiilor pentru a studia suficient de bine dosarul şi pentru a pregăti, împreună cu clientul său, apărarea, instanţa trebuie să manifeste iniţiativă, să nu rămână pasivă şi să amâne dezbaterile pentru ca apărarea să poată fi asigurată în condiţii optime. Această preocupare pe care trebuie să o aibă instanţa pentru realizarea unei apărări efective şi eficiente apare în viziunea Curţii ca fiind o obligaţie importantă a judecătorilor impusă, în egală măsură, de prevederile Convenţiei. De altfel, în această hotărâre, la paragraful 38, C.E.D.O. a reiterat faptul că drepturile garantate de C.E.D.H. trebuie să fie concrete şi efective, iar nu drepturi teoretice şi iluzorii, astfel că autorităţilor naţionale li se cere să intervină dacă nu s-a asigurat în mod evident dreptul de reprezentare prin avocat sau dacă au luat cunoştinţă de lipsa de apărare în alt mod. Curtea reţine că jurisprudenţa constantă a C. E. D. O. conturează extrem de elocvent dimensiunile reale ale dreptului la apărare şi obligaţiile organelor judiciare în asigurarea unei efective realizări a acestui drept, aşa încât, instanţa de judecată are obligaţia să înlăture orice manifestare de superficialitate şi formalism în ceea ce priveşte respectarea dreptului la apărare. În acest sens sunt: Hotărârea din 24 noiembrie 1993, pronunţată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, paragraful 38, Hotărârea din 13 mai 1980, pronunţată în Cauza Artico împotriva Italiei, paragraful 33, şi Hotărârea din 9 octombrie 1979, pronunţată în Cauza Airey împotriva Irlandei, paragraful 24. În continuare, Curtea constată că încălcarea normelor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la apărare este cu atât mai evidentă în cazurile în care s-a dispus extinderea acţiunii penale pentru alte infracţiuni faţă de inculpat, cum este şi situaţia autorului excepţiei de neconstituţionalitate. Or, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei C. E. D. O. , persoana acuzată trebuie să fie corespunzător informată cu privire la orice modificări ale acuzaţiei şi să i se acorde timpul şi facilităţile necesare pentru a-şi pregăti apărarea pe baza noilor informaţii ori afirmaţii (Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunţată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, paragraful 61, şi Decizia din 5 septembrie 2006, pronunţată în procedura de admisibilitate a cererii în Cauza Backstrom şi Andersson împotriva Suediei), în acelaşi fel instanţa europeană stabilind, în Hotărârea din 2 octombrie 2001, pronunţată în Cauza G.B. Împotriva Franţei, §§ 60-62, că trebuie să se acorde timp suplimentar apărării pentru a-şi adapta poziţia, pentru a-şi pregăti o cerere în situaţia în care se depun noi probe de către acuzare. Caracterul adecvat al informaţiilor trebuie să se realizeze în relaţie cu art. 6 paragraful 3 lit. b) din Convenţie care recunoaşte oricărei persoane dreptul de a dispune de timpul şi de facilităţile necesare pregătirii apărării sale şi în lumina dreptului mai general la un proces echitabil garantat de paragraful 1 al art. 6 din Convenţie (Hotărârea din 25 iulie 2000, pronunţată în Cauza Mattoccia împotriva Italiei, paragraful 60). Totodată, Curtea reţine faptul că, în vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de drepturi [art. 94 alin. (7) din Codul de procedură penală]. Aceasta este o veritabilă excepţie de la posibilitatea procurorului de a restricţiona motivat consultarea dosarului, dreptul de a avea un acces efectiv la documentele din dosarul de urmărire penală, în procedura de control al legalităţii măsurilor preventive, fiind reţinut şi de instanţa europeană, în vederea asigurării egalităţii de arme, în Hotărârea din 20 februarie 2014, pronunţată în Cauza Ovsjannikov împotriva Estoniei, paragraful 72, şi în Hotărârea din 1 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Irinel Popa şi alţii împotriva României, paragraful 45. De asemenea, Curtea observă că instanţa europeană de contencios al drepturilor omului a reţinut în Hotărârea din 17 iulie 2001, pronunţată în Cauza Sadak şi alţii împotriva Turciei (nr. 1), paragraful 57, şi în Hotărârea din 2 noiembrie 2010, pronunţată în Cauza Sakhnovskiy împotriva Rusiei, §§ 103 şi 106, faptul că, în anumite circumstanţe, se poate cere instanţei o amânare a termenului pentru a acorda apărării timp suficient. În acest context, Curtea reţine că în cazurile în care propunerea privind prelungirea arestării preventive se depune la instanţă cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii preventive, judecătorul de drepturi şi libertăţi se află în imposibilitatea de a acorda un termen rezonabil pentru realizarea unei apărări eficiente şi adecvate. Aşa încât, în aceste cazuri, amânarea soluţionării propunerii de arestare preventivă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, prin acordarea unui termen foarte scurt, insuficient în vederea realizării unei apărări efective, nu este de natură să înlăture încălcarea dreptului la apărare al inculpatului ce rezultă din nerespectarea termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală. Pe de altă parte, Curtea reţine că, în situaţia în care procurorul depune propunerea de prelungire a arestării preventive la instanţă cu mai puţin de 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia, intervalul de timp astfel rămas este insuficient pentru studierea de către judecător a cauzei, pentru derularea şedinţei şi pentru soluţionarea propunerii în raport cu dispoziţiile referitoare la înfăptuirea justiţiei, cuprinse în art. 124 din Legea fundamentală. Or, Curtea reţine că raţiunea termenului reglementat de art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală este şi aceea de a da posibilitatea judecătorului să cunoască dosarul cauzei pentru a putea delibera şi dispune în cunoştinţă de cauză cu privire la cererea de prelungire a măsurii privative de libertate, astfel încât să fie înlăturat arbitrariul din soluţia sa. Aşa încât, în lipsa unui termen îndestulător în care să studieze propunerea de arestare preventivă, instanţa ar putea pronunţa o soluţie ce nu s-ar baza pe cunoaşterea amănunţită a cauzei, garantarea dreptului la apărare al inculpatului arestat impunând să nu existe nici măcar o aparenţă de arbitrar în modul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune cu privire la prelungirea duratei măsurii privative de libertate. De altfel, Curtea reţine că în Hotărârea din 19 octombrie 2004, pronunţată în Cauza Makhfi împotriva Franţei, paragraful 40, instanţa europeană de contencios al drepturilor omului a statuat că este crucial ca judecătorul să beneficieze de deplină capacitate de concentrare şi atenţie pentru a putea urmări dezbaterile şi pentru a dispune o soluţie lămuritoare. În această materie dreptul la apărare, prin importanţa pe care o are, excedează sferei intereselor inculpatului, interesând întreg procesul penal şi activitatea judiciară în general. În acest context, Curtea reţine şi cele statuate de Curtea Constituţională Federală a Germaniei în Decizia 2BvR 2292/00 din 15 mai 2002. Astfel, această instanţă constituţională a statuat faptul că, “Pentru cea mai gravă formă de imixtiune în dreptul persoanei la libertate, privarea de libertate, se prevede condiţia existenţei unei legi (formale), precum şi competenţa exclusivă, procesuală, a instanţei, aceasta nefiind la discreţia legiuitorului. Competenţa exclusivă a instanţei serveşte asigurării accentuate a dreptului fundamental. Toate organele de stat sunt obligate să asigure condiţiile pentru ca această competenţă exclusivă să fie practic efectivă. Prin urmare, statul are obligaţia constituţională să asigure accesul la judecătorul competent – [cel puţin în timpul zilei] – şi, astfel, de a-i face acestuia posibilă îndeplinirea, în mod adecvat, a atribuţiilor sale judecătoreşti.” Ținând cont de faptul că raţiunea termenului de depunere a propunerii de prelungire a duratei arestării preventive este aceea de a asigura respectarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat şi de a elimina arbitrariul cât priveşte dispunerea prelungirii măsurii privative de libertate, Curtea constată că acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu. Aceasta este singura interpretare care poate determina compatibilitatea normelor procesual penale criticate cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la apărare şi cu dispoziţiile constituţionale privind înfăptuirea justiţiei. Prin urmare, Curtea reţine că nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi “cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, aşa încât sunt incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen.
Prin Dec. nr. 20 din 16 octombrie 2017 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Târgu Mureş privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală, în sensul stabilirii modalităţii de calcul al termenului de 5 zile în care propunerea de prelungire a arestării preventive se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi, respectiv dacă aceasta este cea prevăzută de dispoziţiile art. 269 alin. (2) şi (4) din Codul de procedură penală sau cea prevăzută de dispoziţiile art. 271 din Codul de procedură penală I. C. C. J. ,COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII şi, în consecinţă: în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) C. pr. pen. , stabileşte că: Termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) C. pr. pen. se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2) şi (4) C. pr. pen. În urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional, în privinţa termenului de 5 zile în care propunerea de prelungire a arestării preventive se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi [art. 235 alin. (1) C. pr. pen.], s-a identificat problema de drept referitoare la calculul acestui termen, respectiv dacă acesta se calculează potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) şi (4) C. pr. pen. sau se calculează potrivit dispoziţiilor art. 271 C. pr. pen.. Problema de drept s-a ivit ca urmare a faptului că legiuitorul nu a prevăzut în mod expres natura acestui termen, modalitatea de calcul şi nici sancţiunea nerespectării acestuia, precum şi ca urmarea pronunţării Dec. i nr. 336 din 30 aprilie 2015 a Curţii Constituţionale a României, M. Of. nr. 342 din 19 mai 2015, prin care s-a statuat că termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) C. pr. pen. este unul imperativ, peremptoriu.Într-o primă orientare, se consideră că termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) C. pr. pen. este un termen privind măsurile preventive sau restrictive de drepturi şi se calculează potrivit art. 271 C. pr. pen., respectiv pe zile pline (ziua de la care începe şi cea în care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia). I. C. C. J. reţine următoarele: cu privire la condiţia de admisibilitate, potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 472 împlineşte, iar în situaţia în care ultima zi a acestui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare anterioare., rezultă faptul că legiuitorul a stabilit drept criteriu pentru aprecierea admisibilităţii existenţa unor probleme de drept soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, condiţie îndeplinită în cauză. Evaluarea interesului sesizării se analizează de către titularul acţiunii, iar I. C. C. J. verifică doar existenţa jurisprudenţei divergente ca o condiţie de admisibilitate.Practica neunitară ce formează obiectul recursului în interesul legii a fost generată de interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 235 alin. (1) C. pr. pen., în practica instanţelor de judecată fiind conturate două orientări:Într-o primă orientare, instanţele au considerat că termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) C. pr. pen. este un termen privind măsurile preventive sau restrictive de drepturi şi se calculează potrivit art. 271 din Codul de procedură penată, respectiv pe zile pline (ziua de la care începe şi cea în care se sfârşeşte termenul intră în durata acestuia).Într-o a doua orientare, instanţele au considerat că termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) C. pr. pen. se calculează potrivit art. 269 alin. (1) şi (2) C. pr. pen., acest mod de calcul fiind de natură a garanta exigenţele şi garanţiile pentru care a fost instituit termenul.Procesul penal implică desfăşurarea în timp a unei activităţi compuse dintr-o succesiune de acte reglementate de legea de procedură penală. Această desfăşurare în timp impune ca, în disciplinarea actelor procesuale şi procedurale componente, să se ţină seama de elementul timp.Aceasta este raţiunea pentru care printre condiţiile cerute de lege pentru ca un act procesual sau procedural să fie valabil se înscrie şi condiţia privitoare la timpul în care trebuie să se înfăptuiască un astfel de act.Reglementarea în legea procesual penală a elementului timp se face cu ajutorul instituţiei procedurale a termenelor.Termenul este o limitare de ordin cronologic în îndeplinirea unor acte procesuale sau în efectuarea unor acte procedurale. Limitarea se realizează prin fixarea de către lege a unui interval de timp înăuntrul căruia sau după atingerea căruia să se poată îndeplini un act procesual sau înfăptui un act procedural.Termenul operează asupra drepturilor, facultăţilor sau îndatoririlor subiecţilor procesuali pe care aceştia le au în desfăşurarea procesului penal.În funcţie de natura drepturilor şi intereselor în considerarea cărora sunt instituite, termenele se clasifică în termene procedurale şi termene substanţiale.Termenele procedurale sunt instituite în considerarea unor drepturi sau interese procesuale, reglementarea lor disciplinând activităţile ce se includ în sfera procesului penal.Termenele substanţiale, spre deosebire de cele procedurale, sunt reglementate în considerarea unor drepturi sau interese extraprocesuale.În funcţie de sensul în care sunt calculate, termenele procedurale pot fi de succesiune, calculându-se în sensul curgerii timpului, şi de regresiune, acestea din urmă calculându-se în sensul invers al curgerii timpului.În raport cu efectele pe care le produc, termenele se împart în dilatorii, peremptorii şi orânduitorii (de recomandare). Această clasificare este specifică termenelor procedurale şi se face în raport cu sancţiunea care intervine în cazul nerespectării termenului. În considerentele Dec. i nr. 336 din 30 aprilie 2015 a Curţii Constituţionale a României, M. Of. nr. 342 din 19 mai 2015, prin care a fost soluţionată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 235 alin. (1) C. pr. pen., Curtea Constituţională a reţinut că “Sancţiunile privind nerespectarea termenelor procedurale derivă din principiul legalităţii procesului penal, enunţat de art. 2 C. pr. pen. şi consfinţit prin dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, şi sunt reglementate în cuprinsul normelor procesual penale ale art. 268 alin. (1)-(3), şi anume: decăderea din exerciţiul unui drept, nulitatea actului făcut peste termen şi încetarea unei măsuri procesuale temporare” (paragraful 26). În conţinutul aceleiaşi decizii a Curţii Constituţionale s-a statuat că acest termen are natura juridică a unui termen peremptoriu, iar nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi şi libertăţi cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, devenind incidente normele procesual penale ale art. 268 alin. (1) C. pr. pen., sancţiunea pentru nerespectarea acestui termen fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv şi nulitatea absolută a actului făcut peste termen.Or, cele două sancţiuni, decăderea (ca sancţiune procedurală proprie) şi nulitatea (ca sancţiune procedurală derivată ce decurge din decădere), sunt specifice doar termenelor procedurale, astfel cum a reţinut şi Curtea Constituţională a României la paragraful 26 din Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 342 din 19 mai 2015.În partea finală a art. 269 alin. (1) C. pr. pen. legiuitorul a prevăzut o excepţie (în afară de cazul când legea dispune altfel), însă această excepţie vizează momentul de la care începe să curgă termenul, iar nu modalitatea de calculare a termenelor procedurale ce a fost stabilită expres în alin. (2)-(4) ale aceluiaşi articol. În raport cu aceste argumente, termenul de 5 zile prevăzut de art. 235 alin. (1) C. pr. pen. este un termen procedural, minim, de regresiune şi se calculează potrivit art. 269 alin. (1), (2) şi (4) C. pr. pen., respectiv în calculul termenului nu se socoteşte ziua în care începe să curgă termenul şi nici ziua în care se împlineşte, iar în situaţia în care ultima zi a acestui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare anterioare. Art. 235, alin. (3) și alin. (4) a fost modificat prin Ordonanța de urgență 18/2016 ) v. Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale
PROCEDURA PRIVIND COOPERAREA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ ŞI PUNEREA ÎN APLICARE A TRATATELOR INTERNAŢIONALE ÎN MATERIE PENALĂ v. Asistenţa judiciară internaţională
PROCEDURA ORALĂ dreptul la o p. o. și la o audiere publică este deosebit de important în contextul penal, caz în care o persoană acuzată de o infracțiune penală trebuie, în general, să aibă posibilitatea de a participa la o audiere în primă instanță (Hotărârea din 20 iulie 2000 Cauza Tierce și alții c. San Marino, § 94). În cazul în care este vorba despre un singur grad de jurisdicție și în cazul în care problemele nu sunt „extrem de tehnice” sau „pur legale”, trebuie să existe o procedură orală, procedurile scrise nefiind suficiente (Hotărârea din 10 decembrie 2009 Cauza Koottummel c. Austriei, §§ 18—21). 55. În schimb, folosirea procedurilor scrise în căile de atac este, în general, acceptată ca fiind compatibilă cu art.6. O p. o. poate să nu fie necesară în căile de atac atunci când nu există probleme cu credibilitatea martorilor, nu sunt contestate faptele, părților le sunt oferite posibilități adecvate de a-și prezenta cazurile lor în scris și de a contesta dovezile aduse c lor (Hotărârea din 8 ianuarie 2009 Cauza Schlumpf c. Elveției, §§ 65—70; Hotărârea din 10 martie 2009 Cauza Igual Coll c. Spaniei, §§ 28—38). 56. Astfel, cum s-a arătat anterior, având în vedere că standardul de protecție oferit de dispozițiile Convenției și de jurisprudența instanței europene este unul minimal, Legea fundamentală sau jurisprudența Curții Constituționale putând oferi un standard mai ridicat de protecție a drepturilor, potrivit prevederilor art.20 alin.(2) din Constituție și art.53 din Convenție, instanța de contencios constituțional a statuat că garanțiile prevăzute de art.6 § 1 din Convenție și de art.21 alin.(3) din Constituție se aplică, în materie penală, nu numai procedurii de fond a litigiului, ci și în procedura camerei preliminare, oferind o protecție sporită celei regăsite la nivelul Convenției. În ceea ce privește dreptul la o p. o. Numai în cadrul unor dezbateri desfășurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părți. Totodată, dreptul la o p. o. conține și dreptul inculpatului, al părții civile și al părții responsabile civilmente de a fi prezente în fața instanței. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător și părți, făcând ca expunerea susținerilor formulate de părți să respecte o anumită ordine și facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor
PROCEDURA PRIVIND TRAGEREA LA RĂSPUNDERE PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE În cazul infracţiunilor săvârşite de persoanele juridice prevăzute în art. 135 alin. (1) C.pen. în realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dispoziţiile prezentului cod se aplică în mod corespunzător; sunt aplicabile în procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice şi dispoziţiile procedurii de cameră preliminară, care se aplică în mod corespunzător. Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspunderea penală a persoanelor juridice care au săvârşit infracţiuni. Persoana juridică este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale şi procedurale de reprezentantul său legal; dacă pentru aceeaşi faptă sau pentru fapte conexe s-a pus în mişcare acţiunea penală şi c reprezentantului legal al persoanei juridice, aceasta îşi numeşte un mandatar pentru a o reprezenta; ]n acest caz, dacă persoana juridică nu şi-a numit un mandatar, acesta este desemnat, după caz, de către procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţă, din rândul practicienilor în insolvenţă, autorizaţi potrivit legii. Practicienilor în insolvenţă astfel desemnaţi li se aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile privind sumele cuvenite martorului, expertului şi interpretul Persoana juridică se citează la sediul acesteia; dacă sediul este fictiv ori persoana juridică nu mai funcţionează la sediul declarat, iar noul sediu nu este cunoscut, la sediul organului judiciar se afişează o înştiinţare, dispoziţiile privind citarea aplicându-se în mod corespunzător; dacă persoana juridică este reprezentată prin mandatar, citarea se face la locuinţa mandatarului ori la sediul practicianului în insolvenţă desemnat în calitatea de mandatar. Judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, sau, după caz, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică suspiciunea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, una sau mai multe dintre următoarele măsuri: interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice; interdicţia iniţierii ori, după caz, suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei juridice, începută anterior sau în cursul urmăririi penale; interzicerea unor operaţiuni patrimoniale, susceptibile de a antrena diminuarea activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice; interzicerea încheierii anumitor acte juridice, stabilite de organul judiciar; interzicerea desfăşurării activităţilor de natura celor cu ocazia cărora a fost comisă infracţiunea. Pentru a asigura respectarea acestor măsuri , persoana juridică poate fi obligată la depunerea unei cauţiuni constând într-o sumă de bani care nu poate fi mai mică de 10.000 lei, cauţiunea se restituie la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de încetare a procesului penal, pronunţate în cauză, dacă persoana juridică a respectat măsura sau măsurile preventive, precum şi în cazul în care, prin hotărâre definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice; cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurii sau a măsurilor preventive luate, făcându-se venit la bugetul de stat la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în cauză, precum şi dacă s-a dispus plata din cauţiune, în ordinea următoare, a despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii; măsurile preventive pot fi dispuse pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea prelungirii în cursul urmăririi penale şi a menţinerii în cursul procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile; în cursul urmăririi penale, măsurile preventive se dispun de judecătorul de drepturi şi libertăţi prin încheiere motivată dată în camera de consiliu, cu citarea persoanei juridice; participarea procurorului este obligatorie; c încheierii se poate face contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi sau, după caz, la judecătorul de cameră preliminară ori instanţa ierarhic superioară, de către persoana juridică şi procuror, în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru persoana juridică lipsă; măsurile preventive se revocă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi la cererea procurorului sau a persoanei juridice, iar de către judecătorul de cameră preliminară şi de către instanţă şi din oficiu, numai când se constată că nu mai există temeiurile care au justificat luarea sau menţinerea acestora; luarea măsurilor preventive nu împiedică luarea măsurilor asigurătorii . Faţă de persoana juridică se pot lua măsuri asigurătorii. Procurorul, în cursul urmăririi penale, comunică organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a persoanei juridice, la data dispunerii acestor măsuri, în vederea corespunzătoare.;în cazul instituţiilor care nu sunt supuse condiţiei înregistrării efectuării menţiunilor sau autorizării pentru a dobândi personalitate juridică, informarea se face către organul care a înfiinţat acea instituţie.;organele sunt obligate să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore de la data înregistrării, în copie certificată, orice menţiune înregistrată de acestea cu privire la persoana juridică.;persoana juridică este obligată să comunice organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenţia de fuziune, divizare, dizolvare, reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social.;după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii, instanţa de executare comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice, în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare.;neîndeplinirea, de îndată sau până la împlinirea termenelor prevăzute, a obligaţiilor legale constituie abatere judiciară şi se sancţionează cu amenda judiciară prevăzută la art. 283 alin. (4). Dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a persoanei juridice şi până la executarea pedepselor aplicate, intervine un caz de fuziune, absorbţie, divizare, dizolvare, lichidare sau reducere a capitalului social al acesteia, autoritatea ori instituţia căreia îi revine competenţa de a autoriza sau înregistra această operaţiune este obligată să sesizeze instanţa de executare cu privire la acesta şi să informeze cu privire la persoana juridică creată prin fuziune, absorbţie sau care a dobândit fracţiuni din patrimoniul persoanei divizate.;persoana juridică rezultată prin fuziune, absorbţie sau care a dobândit fracţiuni din patrimoniul persoanei divizate preia obligaţiile şi interdicţiile persoanei juridice condamnate, dispoziţiile art. 151 C.pen. aplicându-se în mod corespunzător. Persoana juridică condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.;când persoana juridică condamnată se găseşte în imposibilitatea de a achita integral amenda în termenul prevăzut la alin. (1), judecătorul delegat cu executarea, la cererea persoanei juridice, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii pe cel mult 2 ani, în rate lunare.;în cazul neîndeplinirii obligaţiei de plată a amenzii în termenul arătat) sau de neplată a unei rate potrivit eşalonării, instanţa de executare comunică un extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea sau eşalonarea amenzii organelor competente, în vederea executării acesteia potrivit procedurii de executare silită a creanţelor fiscale. Copia dispozitivului hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, de către judecătorul delegat cu executarea persoanei juridice respective, precum şi organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, respectiv organului care a înregistrat persoana juridică, solicitându-se totodată informarea cu privire la modul de ducere la îndeplinire a măsurii.;la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare la pedeapsa complementară a dizolvării, persoana juridică intră în lichidare. O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare.;o copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa închiderii unor puncte de lucru se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare. O copie de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice se comunică, la data rămânerii definitive:oficiului registrului comerţului, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în registrul comerţului; Ministerului Justiţiei, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate în Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial; oricărei autorităţi care ţine evidenţa persoanelor juridice, în vederea efectuării formalităţilor de publicitate;administratorului sistemului electronic de achiziţii publice. O copie de pe dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat persoanei juridice pedeapsa interzicerii de a participa la procedurile de achiziţii publice se comunică, la data rămânerii definitive, organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, pentru a lua măsurile necesare.
PROCEDURA PRIVITOARE LA AMENDA JUDICIARĂ v. Amenda judiciară, Identificarea şi păstrarea obiectelor, Percheziţia
PROCEDURA REABILITĂRII v. Reabilitarea
PROCEDURA REPARĂRII PAGUBEI MATERIALE SAU A DAUNEI MORALE ÎN CAZ DE EROARE JUDICIARĂ SAU ÎN CAZ DE PRIVARE NELEGALĂ DE LIBERTATE ORI ÎN ALTE CAZURI Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare; aceste dispoziţii se aplică şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare; aceste persoane nu vor fi îndreptăţite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel; nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit. Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate; privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei. La stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării nelegale de libertate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situaţia prevăzută la art. 538.;reparaţia constă în plata unei sume de bani sau în constituirea unei rente viagere ori în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel reţinut sau arestat nelegal să fie încredinţat unui institut de asistenţă socială şi medicală; la alegerea felului reparaţiei şi la întinderea acesteia se va ţine seama de situaţia celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse; persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate ori de încarcerare ca urmare a punerii în executare a unei pedepse ori măsuri educative privative de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi timpul cât au fost private de libertate; reparaţia este în toate cazurile suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice.Acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa la data decesului; acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei de judecată, precum şi a ordonanţei sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate; pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărei circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice; acţiunea este scutită de taxa judiciară de timbru.În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 541, precum şi în situaţia în care statul român a fost condamnat de către o instanţă internaţională pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 538 şi 539, acţiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată c persoanei care, cu rea-credinţă sau din culpă gravă, a provocat situaţia generatoare de daune sau c instituţiei la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exerciţiul profesiunii. Statul trebuie să dovedească în cadrul acţiunii în regres, prin ordonanţa procurorului sau hotărâre penală definitivă, că cel asigurat în condiţiile alin. (1) a produs cu rea-credinţă sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii.
PROCEDURA SECHESTRULUI Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, dacă este cazul, la evaluatori sau experţi; bunurile perisabile, obiectele din metale sau pietre preţioase, mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă şi de muzeu, colecţiile de valoare, precum şi sumele de bani care fac obiectul sechestrului vor fi ridicate în mod obligatoriu; bunurile perisabile se predau autorităţilor competente, potrivit profilului de activitate, care sunt obligate să le primească şi să le valorifice de îndată; metalele sau pietrele preţioase ori obiectele confecţionate cu acestea şi mijloacele de plată străine se depun la cea mai apropiată instituţie bancară, iar titlurile de valoare interne, obiectele de artă sau de muzeu şi colecţiile de valoare se predau spre păstrare instituţiilor de specialitate; acestea se predau în termen de 48 de ore de la ridicare; dacă obiectele sunt strict necesare urmăririi penale, procedurii de cameră preliminară sau judecăţii, depunerea se face ulterior, dar nu mai târziu de 48 de ore de la pronunţarea în cauză a unei soluţii definitive; obiectele sechestrate se păstrează până la ridicarea sechestrului; Celelalte bunuri mobile sechestrate sunt puse sub sigiliu sau ridicate, putându-se numi un custode. Art. 252, alin. (8 ) a fost modificat prin Legea 318/2015
PROCESUL-VERBAL , ca mijloc de probă, cuprinde: numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie; locul unde este încheiat; data la care s-a încheiat procesul-verbal; data şi ora la care a început şi s-a sfârşit activitatea consemnată în procesul-verbal; numele, prenumele, codul numeric personal şi adresa persoanelor ce au fost prezente la întocmirea procesului-verbal, cu menţionarea calităţii acestora; descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate; numele, prenumele, codul numeric personal şi adresa persoanelor la care se referă procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora; menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale; procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie, precum şi de persoanele prezente ; dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii ori refuzului de a semna.
PROCESUL-VERBAL DE CERCETARE LA FAŢA LOCULUI SAU DE RECONSTITUIRE trebuie să cuprindă descrierea amănunţită a situaţiei locului, a urmelor găsite, a obiectelor examinate şi a celor ridicate, a poziţiei şi stării celorlalte mijloace materiale de probă, astfel încât acestea să fie redate cu precizie şi pe cât posibil cu dimensiunile respective; în toate cazurile se pot face schiţe, desene sau fotografii ori alte asemenea lucrări, care se anexează la procesul-verbal; activitatea desfăşurată şi constatările expertului se consemnează în procesul-verbal; procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de către cel care îl încheie şi de către persoanele care au participat la cercetare sau reconstituire; dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze procesul-verbal, se face menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii sau refuzului de a semna.
PROCESUL-VERBAL DE PERCHEZIŢIE consemnează activităţile desfăşurate ; p. v. cuprinde, printre altele, descrierea amănunţită a locului şi condiţiilor în care înscrisurile, obiectele sau urmele infracţiunii au fost descoperite şi ridicate, enumerarea şi descrierea lor amănunţită, pentru a putea fi recunoscute; menţiuni cu privire la locul şi condiţiile în care suspectul sau inculpatul a fost prins; obiecţiile şi explicaţiile persoanelor care au participat la efectuarea percheziţiei, precum şi menţiunile referitoare la înregistrarea audiovideo sau fotografiile efectuate; menţiuni despre obiectele care nu au fost ridicate, dar au fost lăsate în păstrare; p. v. se semnează pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel care îl încheie, de persoana la care s-a făcut percheziţia, de avocatul acesteia, dacă a fost prezent, precum şi de persoanele ce au fost prezente la efectuarea percheziţiei, cu menţionarea calităţii acestora ; dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să semneze, se face menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele imposibilităţii sau refuzului de a semna; o copie de pe procesul-verbal se lasă persoanei la care s-a făcut percheziţia sau de la care s-au ridicat obiectele şi înscrisurile ori uneia dintre persoanele care au participat la percheziţie.
PROCESUL-VERBAL DE PREDARE A CITAŢIEI v. Dovada de primire a citaţiei
PROCESUL-VERBAL DE SECHESTRU ŞI NOTAREA SAU ÎNSCRIEREA IPOTECARĂ Organul care aplică sechestrul încheie un proces-verbal despre toate actele efectuate, descriind în amănunt bunurile sechestrate, cu indicarea valorii lor. În procesul-verbal se arată şi bunurile exceptate de lege de la urmărire, găsite la persoana căreia i s-a aplicat sechestru; de asemenea, se consemnează obiecţiile suspectului sau inculpatului ori ale părţii responsabile civilmente, precum şi cele ale altor persoane interesate. In procesul-verbal se menţionează şi faptul că părţile au fost încunoştinţate că: pot solicita valorificarea bunului sau bunurilor sechestrate; în cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, bunurile mobile asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate de către organul judiciar, chiar şi fără consimţământul proprietarului. Un exemplar al procesului-verbal se lasă persoanei asupra bunurilor căreia s-a aplicat sechestrul, iar în lipsa acesteia, celor cu care locuieşte, administratorului, portarului sau celui care în mod obişnuit îl înlocuieşte ori unui vecin. În cazul când o parte din bunuri sau totalitatea lor au fost predate unui custode, se lasă acestuia o copie de pe procesul-verbal; un exemplar se înaintează şi organului judiciar care a dispus luarea măsurii asigurătorii, în termen de 24 de ore de la încheierea procesului-verbal; pentru bunurile imobile sechestrate, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată care a dispus instituirea sechestrului cere organului competent notarea ipotecară asupra bunurilor sechestrate, anexând copie de pe ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru;aceste prevederi se aplică în mod corespunzător şi cu privire la dispunerea înscrierii ipotecare asupra bunurilor mobile. v. Măsurile asigurătorii
PROCURORII sunt constituiţi în parchete care funcţionează pe lângă instanţele judecătoreşti şi îşi exercită atribuţiile în cadrul Ministerului Public; în cadrul procesului penal procurorul are următoarele atribuţii: supraveghează sau efectuează urmărirea penală; sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi şi instanţa de judecată; exercită acţiunea penală; exercită acţiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege: încheie acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în condiţiile legii; formulează şi exercită contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege c hotărârilor judecătoreşti; îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege. v. Competenţa procurorului, Conflictul de competenţă
PRONUNŢAREA HOTĂRÂRII Hotărârea se pronunţă, după redactare, în şedinţă publică de către preşedinte sau de către alt membru al completului de judecată desemnat de preşedinte, asistat de grefier, care va citi dispozitivul hotărârii, sau se pronunţă prin punerea acesteia la dispoziţia părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului, prin mijlocirea grefei instanţei. În cazurile în care rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, deliberarea şi pronunţarea hotărârii au loc în termen de cel mult 15 zile de la închiderea dezbaterilor, dacă legea nu prevede altfel. În cazuri temeinic justificate, dacă deliberarea şi pronunţarea hotărârii nu pot avea loc în acest termen, instanţa poate amâna pronunţarea o singură dată, pentru o durată de cel mult 15 zile. Preşedintele sau, după caz, alt membru al completului pronunţă minuta hotărârii, în condiţiile alin. (1), dacă legea nu prevede altfel. La pronunţarea hotărârii părţile şi persoana vătămată nu se citează . Art. 405 a fost modificat prin Legea 130/2021 . v. Hotărârea
PROPUNEREA DE ARESTARE PREVENTIVĂ A INCULPATULUI ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, întocmeşte o propunere motivată de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpat, cu indicarea temeiului de drept;p. a. p. i. c. u. p. împreună cu dosarul cauzei, se prezintă judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul de reţinere, locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea.
PROTECŢIA MARTORILOR Organul de cercetare penală, în faza urmăririi penale, poate solicita procurorului, iar procurorul, în procedura de cameră preliminară sau în faza judecăţii, poate solicita judecătorului de cameră preliminară, respectiv instanţei, includerea în Programul de p. m. a unui martor, a unui membru de familie al acestuia sau a unei persoane apropiate, după caz, formulând propuneri motivate în acest sens. Procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa, după caz, se va pronunţa în cel mai scurt timp, dar nu mai târziu de 5 zile de la primirea propunerii, prin ordonanţă, respectiv încheiere, asupra propunerii de includere în Program . Prin c admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova – Secţia penală şi pentru cauze cu minori, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: “Dacă aplicarea beneficiului dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 faţă de inculpatul care are calitatea de denunţător într-o cauză penală este condiţionată de continuarea urmăririi penale in personam, de punerea în mişcare a acţiunii penale sau dacă este suficientă începerea urmăririi penale in rem în cauza în care acesta are calitatea de martor denunţător”, şi stabileşte următoarele: aplicarea beneficiului dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 faţă de inculpatul care are calitatea de denunţător într-o cauză penală este condiţionată de continuarea urmăririi penale in personam în cauza în care acesta are calitatea de martor denunţător, condiţie necesară, dar nu suficientă, instanţa urmând a evalua întrunirea cumulativă a condiţiilor de aplicare a textului. Conform expunerii de motive, Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor reprezintă un instrument eficient pentru combaterea infracţiunilor grave, prin determinarea persoanelor care deţin informaţii sau date cu caracter determinant referitoare la săvârşirea unor infracţiuni să le furnizeze organelor judiciare, contribuind astfel la aflarea adevărului în acest tip de cauze, iar dispoziţiile art. 19 se constituie într-un mecanism eficient scopului urmărit.În considerentele Deciziei nr. 3/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, M. Of. nr. 327 din 13 aprilie 2018, s-a arătat că “(…) Instituţia reglementată de norma supusă interpretării (art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată) are natura juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a unor cerinţe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta şi stadiul cauzei în care se urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă. (…) Categoria cerinţelor ce ţin de conduita beneficiarului efectelor cauzei legale de reducere a pedepsei subsumează, pe de o parte, formularea, de către martorul participant la o infracţiune, a unui denunţ împotriva altor persoane care au săvârşit infracţiuni grave şi, pe de altă parte, facilitarea, de către acelaşi martor denunţător, a identificării şi tragerii la răspundere penală a persoanelor denunţate. Ambele cerinţe au caracter cumulativ, simplul denunţ formulat de persoana prevăzută la art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, neurmat de o atitudine activă de facilitare a identificării persoanelor denunţate şi tragerii lor la răspundere penală, fiind insuficient pentru valorificarea beneficiului consacrat de art. 19 din Legea privind protecţia martorilor, republicată. (…)” Considerentele avute în vedere de instanţa de sesizare reflectă o abordare de principiu a problematicii în discuţie, solicitându-se exclusiv evaluarea condiţiei referitoare la conduita beneficiarului efectelor cauzei legale de reducere a pedepsei sub aspectul facilitării, de către acelaşi martor denunţător, a identificării şi tragerii la răspundere penală a persoanelor denunţate.Sintagma “facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane”, din cuprinsul normei evaluate are sensul de înlesneşte, favorizează, uşurează demersul organului judiciar, fără însă a translata sarcina probei acţiunii penale de la acesta la denunţător.Potrivit art. 290 alin. (1) şi (2) şi art. 289 alin. (2) din Codul de procedură penală, denunţul este încunoştinţarea despre săvârşirea unei infracţiuni, ce trebuie să cuprindă descrierea faptei care formează obiectul sesizării, precum şi indicarea făptuitorului şi a mijloacelor de probă, dacă sunt cunoscute.Legiuitorul nu stabileşte o obligaţie de rezultat în sarcina denunţătorului, aceea de a indica probe relevante ori suficiente, părţile au dreptul de a propune organelor judiciare administrarea de probe, însă sarcina probei aparţine, în ceea ce priveşte acţiunea penală, în principal, procurorului.Independent de definiţia legală a denunţului sau de sarcina probei în exercitarea acţiunii penale, pentru incidenţa cauzei legale de reducere a pedepsei, denunţătorul trebuie să justifice, suplimentar, o anumită conduită caracterizată prin cooperare judiciară. Faza procesuală necesară pentru a valida conduita beneficiarului denunţului şi a genera incidenţa cauzei de reducere a pedepsei este începerea urmăririi penale in personam. După acest moment al identificării făptuitorului şi atragerii sale în procedura judiciară: revine organului judiciar obligaţia legală de a strânge şi administra suficiente probe, din perspectivă cantitativă şi calitativă (art. 5 şi 306 din Codul de procedură penală), pentru a translata cauza în următoarele faze procesuale, punerea în mişcare a acţiunii penale, emiterea actului de sesizare [art. 309 şi art. 327 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală]; se pot exercita drepturile procesuale de către făptuitor cu posibilitatea dovedirii unui caz de stopare ori stingere a acţiunii penale în persoana sa (de exemplu, lipsa vinovăţiei, lipsa autorizaţiei, intervenţia prescripţiei ori a unui caz de nepedepsire), ori poate interveni un astfel de caz independent de voinţa acestuia (de exemplu, cauza de deces, act de clemenţă).Translatarea momentului către începerea urmăririi penale in rem ar presupune că orice denunţ ce a generat începerea urmăririi penale faţă de faptă este apt a atrage aplicarea cauzei legale de reducere a pedepsei. Această interpretare neagă condiţia subsecventă referitoare la conduita beneficiarului cauzei legale referitoare la facilitarea identificării şi tragerii la răspundere penală a altor persoane.Tragerea la răspundere penală este un concept ce nu poate fi definit ori înţeles decât în condiţiile existenţei făptuitorului şi participării sale în procesul penal. Ca urmare, sintagma “facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală” implică o procedură desfăşurată faţă de făptuitor.Sintagma analizată leagă particulele componente prin conjuncţia copulativă “şi”, astfel că interpretarea gramaticală conduce la aceeaşi concluzie a necesităţii unei proceduri desfăşurate faţă de făptuitor, nefiind suficientă doar identificarea sa.Începerea urmării penale in personam este momentul procesual ce atestă identificarea făptuitorului şi atragerea în procesul penal în scopul stabilirii răspunderii penale. Stabilirea unui unic şi cert moment procesual al urmăririi penale (în cercetarea declanşată prin denunţ) asigură egalitatea în faţa legii şi predictibilitatea actului de justiţie în situaţia aplicării normei evaluate, lăsând judecătorului analiza condiţiilor de fond. Existenţa stadiului procesual necesar în cauza declanşată prin denunţ nu exclude sarcina probei cu privire la conduita denunţătorului.Interpretarea restrictivă, ce presupune deplasarea reperului către momente procesuale ulterioare, echivalează cu o excludere sau restrângere a incidenţei aplicării textului, iar interpretarea extensivă, ce presupune deplasarea reperului către momentul procesual anterior, începerea urmăririi penale in rem, echivalează cu modificarea textului prin înlăturarea condiţiei facilitează tragerea la răspundere penală a altor persoane.Determinarea sferei de aplicabilitate a normei analizate presupune decelarea voinţei legiuitorului cu ajutorul interpretării, fără a se putea genera un mecanism pentru evaluarea activităţii procurorului de caz sub aspectul intervalului util începerii urmăririi penale in personam.Ca urmare, pentru incidenţa cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 este suficientă începerea urmăririi penale in personam, nefiind necesară tragerea la răspundere penală a persoanei denunţate, respectiv pronunţarea unei soluţii de condamnare, dar nici emiterea actului de sesizare ori a ordonanţei de punere în mişcare a acţiunii penale. v. Audierea martorului protejat, Dispunerea măsurii protecţiei martorului în cursul judecăţii, Martorul ameninţat, Măsurile de protecţie dispuse în cursul judecăţii, Măsurile de protecţie dispuse în cursul urmăririi penale
PROTECŢIA PERSOANEI VĂTĂMATE ŞI A PĂRŢII CIVILE Atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege referitoare la statutul de martor ameninţat sau vulnerabil ori pentru protecţia vieţii private sau a demnităţii, organul de urmărire penală poate dispune faţă de persoana vătămată ori faţă de partea civilă măsurile de protecţie prevăzute la art. 124-130, care se aplică în mod corespunzător. Sunt prezumate vulnerabile victimele copii, victimele care sunt în relaţie de dependenţă faţă de autorul infracţiunii, victimele terorismului, ale criminalităţii organizate, ale traficului de persoane, ale violenţei în cadrul relaţiilor apropiate, ale violenţei sexuale sau ale exploatării, victimele infracţiunilor săvârşite din ură şi victimele afectate de o infracţiune din cauza prejudecăţilor sau din motive de discriminare care ar putea avea legătură în special cu caracteristicile lor personale, victimele cu dizabilităţi, precum şi victimele care au suferit un prejudiciu considerabil ca urmare a gravităţii infracţiunii. Dacă persoana vătămată sau partea civilă se află în vreuna dintre aceste situaţii, organul de urmărire penală îi aduce la cunoştinţă măsurile de protecţie care pot fi luate, conţinutul lor şi posibilitatea de a renunţa la acestea. Renunţarea persoanei vătămate sau a părţii civile la luarea măsurilor de protecţie se consemnează în scris şi se semnează de către aceasta, în prezenţa reprezentantului legal, dacă este cazul. Reaudierea persoanei vătămate se face numai dacă acest lucru este strict necesar pentru desfăşurarea procesului penal. La audiere, persoana vătămată poate fi însoţită, la cererea sa, de către reprezentantul său legal şi de către o altă persoană desemnată de către persoana vătămată, cu excepţia cazului în care organul judiciar decide motivat în sens contrar. Ori de câte ori organul judiciar nu poate stabili vârsta persoanei vătămate şi există motive pentru a se considera că aceasta este minor, persoana vătămată va fi prezumată a fi minor.
Art. 113 a fost modificat prin Ordonanta de urgenta nr. 18/2016
PROTECŢIA VICTIMELOR INFRACŢIUNILOR Organele judiciare au obligaţia de a încunoştinţa victimele infracţiunilor cu privire la: serviciile şi organizaţiile care asigură consiliere psihologică sau orice alte forme de asistenţă a victimei, în funcţie de necesităţile acesteia; organul de urmărire penală la care pot face plângere; dreptul la asistenţă juridică şi instituţia unde se pot adresa pentru exercitarea acestui drept; condiţiile şi procedura pentru acordarea asistenţei juridice gratuite; drepturile procesuale ale persoanei vătămate şi ale părţii civile; condiţiile şi procedura pentru a beneficia de dispoziţiile art. 113 C.pr.pen., precum şi de dispoziţiile Legii nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, cu modificările ulterioare; condiţiile şi procedura pentru acordarea compensaţiilor financiare de către stat; dreptul de a fi informate, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, cu privire la punerea acestuia în libertate în orice mod, conform Codului de procedură penală. Consilierea psihologică se acordă gratuit, la cerere, pentru victimele tentativei la infracţiunile de omor şi omor calificat, prevăzute la art. 188 şi 189 C.pen., pentru victimele infracţiunii de violenţă în familie, prevăzută la art. 199 C.pen., ale infracţiunilor intenţionate care au avut ca urmare vătămarea corporală a victimei, ale infracţiunilor de viol, agresiune sexuală, act sexual cu un minor şi corupere sexuală a minorilor, prevăzute la art. 218 – 221 C.pen., ale infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului, prevăzută la art. 197 C.pen., precum şi pentru victimele infracţiunilor de trafic şi exploatare a persoanelor vulnerabile şi ale tentativei la acestea. Consilierea psihologică gratuită se acordă pe o perioadă de cel mult 3 luni, iar în cazul victimelor care nu au împlinit vârsta de 18 ani, pe o perioadă de cel mult 6 luni. Victimele care nu au împlinit vârsta de 18 ani şi cele puse sub interdicţie nu au obligaţia de a sesiza organele de urmărire penală cu privire la săvârşirea infracţiunii. Reprezentantul legal al minorului sau al persoanei puse sub interdicţie poate sesiza organele de urmărire penală cu privire la săvârşirea infracţiunii.
PROVOCAREA Este interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acţionează pentru acestea să provoace o persoană să săvârşească ori să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe. v. Principiul loialităţii administrării probelor
PUBLICAREA HOTĂRÂRII DE CONDAMNARE Pedeapsa publicării hotărârii de condamnare se pune în executare prin trimiterea extrasului, în forma stabilită de instanţă, unui cotidian local ce apare în circumscripţia instanţei care a pronunţat hotărârea de condamnare sau unui cotidian naţional, în vederea publicării, pe cheltuiala persoanei condamnate. v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PUBLICITATEA ŞEDINŢEI DE JUDECATĂ Şedinţa de judecată este publică, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Şedinţa desfăşurată în camera de consiliu nu este publică. Nu pot asista la şedinţa de judecată minorii sub 18 ani, cu excepţia situaţiei în care aceştia au calitatea de părţi sau martori, precum şi persoanele înarmate, cu excepţia personalului care asigură paza şi ordinea. Dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, intereselor minorilor sau ale justiţiei, instanţa, la cererea procurorului, a părţilor ori din oficiu, poate declara şedinţă nepublică pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei. Instanţa poate de asemenea să declare şedinţă nepublică la cererea unui martor, dacă prin audierea sa în şedinţă publică s-ar aduce atingere siguranţei ori demnităţii sau vieţii intime a acestuia sau a membrilor familiei sale, ori la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor, în cazul în care o audiere în public ar pune în pericol confidenţialitatea unor informaţii. Declararea şedinţei nepublice se face în şedinţă publică, după ascultarea părţilor prezente, a persoanei vătămate şi a procurorului. Dispoziţia instanţei este executorie. În timpul cât şedinţa este nepublică, nu sunt admise în sala de şedinţă decât părţile, persoana vătămată, reprezentanţii acestora, avocaţii şi celelalte persoane a căror prezenţă este autorizată de instanţă. Părţile, persoana vătămată, reprezentanţii acestora, avocaţii şi experţii desemnaţi în cauză au dreptul de a lua cunoştinţă de actele şi conţinutul dosarului. Preşedintele completului are îndatorirea de a aduce la cunoştinţa persoanelor ce participă la judecata desfăşurată în şedinţă nepublică obligaţia de a păstra confidenţialitatea informaţiilor obţinute pe parcursul procesului. Pe durata judecăţii, instanţa poate interzice publicarea şi difuzarea, prin mijloace scrise sau audiovizuale, de texte, desene, fotografii sau imagini de natură a dezvălui identitatea persoanei vătămate, a părţii civile, a părţii responsabile civilmente sau a martorilor, în condiţiile arătate mai sus. Informaţiile de interes public din dosar se comunică în condiţiile legii. În cazul în care informaţiile clasificate sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa solicită, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului. Dacă autoritatea emitentă nu permite apărătorului inculpatului accesul la informaţiile clasificate, acestea nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză. Prin Dec. nr. 11 din 2 iunie 2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, precum şi a chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10), (11) şi (12) raportat la art. 203 alin. (5) şi (6) şi art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) şi art. 362 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de consiliu, Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ, respinge, ca inadmisibilă, sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, precum şi a chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10), (11) şi (12) raportat la art. 203 alin. (5) şi (6) şi art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) şi art. 362 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de consiliu. Prin Dec. nr. 21 din 18 ianuarie 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 352 alin. (11) şi alin. (12) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că sintagma “instanţa solicită” cu raportare la sintagma “permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală este neconstituţională. Curtea constată că sintagma “autoritatea emitentă” din cuprinsul dispoziţiilor art. 352 alin. (12) din Codul de procedură penală este neconstituţională. Curtea apreciază, mai întâi, ca fiind necesară stabilirea naturii juridice a informaţiilor clasificate. Din examinarea dispoziţiilor art. 352 alin. (11) şi alin. (12) din Codul de procedură penală, rezultă că sfera lor de incidenţă vizează informaţii clasificate “esenţiale pentru soluţionarea cauzei”, care sunt susceptibile “de a servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei”, deci cu privire la care există argumente rezonabile că ar putea concura la răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie a inculpatului. Or, potrivit art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, “în luarea Dec. i asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.” Sub acest aspect, Curtea constată că dispoziţiile art. 97 alin. (2) din Codul de procedură penală, după ce enumeră expres declaraţiile (ale părţilor în procesul penal, ale persoanei vătămate, ale martorilor), înscrisurile, rapoartele de expertiză sau constatare, procesele-verbale, fotografiile, mijloacele materiale de probă, prevăd, la lit. f), că “Proba se obţine în procesul penal prin următoarele mijloace: […] f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis de lege.” Aşa fiind, pentru a produce consecinţele prevăzute de lege, legiuitorul a conferit informaţiilor clasificate, apreciate “esenţiale pentru soluţionarea cauzei”, valoare probatorie în procesul penal, acestea putând dovedi, singure sau coroborate cu alte probe, dincolo de orice îndoială rezonabilă, veridicitatea acuzaţiei penale formulate împotriva inculpatului. Prin urmare, Curtea reţine că informaţiile clasificate dobândesc calitatea de probe în dosar, urmând a fi supuse regimului juridic al probelor instituit de Codul de procedură penală. O primă consecinţă juridică a acestei constatări este incidenţa dispoziţiilor referitoare la controlul legalităţii probelor. Potrivit prevederilor art. 342 din Codul de procedură penală, competenţa judecătorului de cameră preliminară constă în verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi legalităţii sesizării instanţei, în verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Totodată, judecătorul de cameră preliminară îşi va exercita atribuţiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind actul de sesizare a instanţei de judecată, deci “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale” şi, implicit, o acuzaţie în materie penală. Principiile pe care se fundamentează faza procesuală a camerei preliminare au fost stabilite de Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014. Pornind de la premisa că instanţa europeană a drepturilor omului consideră procedurile penale ca pe un întreg, Curtea a constatat că anumite condiţii impuse de art. 6 CEDH, “precum termenul rezonabil sau dreptul la apărare, pot fi, de asemenea, relevante la acest stadiu al procedurii, în măsura în care echitatea procesului poate fi grav încălcată prin nerespectarea iniţială a acestor condiţii impuse (Hotărârea din 24 noiembrie 1993 pronunţată în Cauza Imbrioscia c Elveţiei, paragraful 36). Astfel, modul în care se aplică aceste garanţii în cursul anchetei preliminare depinde de caracteristicile procedurii şi de circumstanţele cauzei (Hotărârea din 8 februarie 1996 în Cauza John Murray c Regatului Unit, paragraful 62)”. Mai mult, Curtea a constatat că, “în Hotărârea din 7 ianuarie 2003, pronunţată în Cauza Korellis c Ciprului, instanţa europeană a considerat prima cerere a reclamantului ca fiind admisibilă deoarece, potrivit celor susţinute de către acesta, exista posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea probei să fie decisiv pentru stabilirea temeiniciei unei acuzaţii în materie penală în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Totodată, Curtea reţine că, în altă cauză, instanţa europeană a decis că, deşi judecătorul de instrucţie nu trebuie să se pronunţe cu privire la temeinicia unei “acuzaţii în materie penală”, actele pe care le îndeplineşte au o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Prin urmare, art. 6 paragraful 1 poate fi considerat aplicabil procedurii de urmărire penală desfăşurate de un judecător de instrucţie, chiar dacă e posibil ca anumite garanţii procedurale prevăzute de art. 6 paragraful 1 să nu se aplice (Hotărârea din 6 ianuarie 2010 pronunţată în Cauza Vera Fernandez-Huidobro c Spaniei, §§ 108-114)”. În acest sens, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, plecând de la incidenţa prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală asupra tuturor litigiilor şi având în vedere şi dispoziţiile art. 20 din Constituţie şi cele ale art. 53 din Convenţie, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv în ceea ce priveşte procedura desfăşurată în camera preliminară. Aşa fiind, Curtea a reţinut, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părţi să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă vizavi de adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Klimentyev c Rusiei, paragraful 95). Un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce ţin de procedură ar trebui să se desfăşoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare şi apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării Dec. i instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Rowe şi Davis c Regatului Unit, paragraful 60). Legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991 pronunţată în Cauza Brandstetter c Austriei). Prin urmare, Curtea, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, a apreciat că “probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. […] Potrivit art. 346 alin. (5) din Codul de procedură penală, probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei”. Totodată, Curtea a observat că “legalitatea administrării probelor este strâns şi exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal”. Aşadar, prin soluţiile care pot fi dispuse sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabileşte dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond, împrejurare ce a determinat Curtea să constate că “procedura desfăşurată în camera preliminară este deosebit de importantă, având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis”. Având în vedere aceste considerente, respectiv că probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, iar informaţiile clasificate, apreciate “esenţiale pentru soluţionarea cauzei”, au valoare probatorie în procesul penal, pe de o parte, şi că principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil, iar legalitatea administrării probelor are o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului penal, pe de altă parte, singura concluzie care se desprinde este că inculpatul trebuie să aibă acces la informaţiile clasificate în vederea combaterii sau a susţinerii, în mod contradictoriu cu acuzatorul, a legalităţii administrării acestor probe. Consecinţa acestei constatări este că, până cel târziu la finalizarea procedurii de cameră preliminară, probele care constau în informaţii clasificate şi pe care se întemeiază actul de sesizare a instanţei de judecată trebuie să fie accesibile inculpatului în vederea asigurării posibilităţii contestării legalităţii acestora, în acord cu obiectul procedurii în camera preliminară, prevăzut de art. 342 din Codul de procedură penală. Numai într-o atare situaţie acestea pot fundamenta o soluţie de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, adoptată ca urmare a parcurgerii unui proces penal echitabil. Aşa fiind, nu instanţa de fond – aşa cum arată locul reglementării, dispoziţiile art. 352 fac parte din titlul III – Judecata din Codul de procedură penală – este aceea care trebuie să solicite, din oficiu, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare şi permiterea accesului la acestea de către apărătorul inculpatului. Problema informaţiilor clasificate, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, respectiv verificarea legalităţii administrării unor astfel de probe, trebuie să fi fost deja soluţionată în camera preliminară, deci înainte de a se trece la faza procesuală a judecăţii în fond, întrucât, în această din urmă fază a procesului penal, nu au cum să mai existe probe constând în informaţii clasificate inaccesibile părţilor, fără a se încălca dispoziţiile art. 324-347 din Codul de procedură penală şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia procedurii camerei preliminare. Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 352 alin. (11) şi alin. (12) din Codul de procedură penală are legătură cu cauza în care a fost invocată, respectiv soluţionarea procedurii de cameră preliminară. Examinând, pe fond, excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că principiul fundamental al accesului la informaţie este consacrat în art. 31 alin. (1) şi (2) din Constituţie, potrivit căruia “Dreptul unei persoane de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit”, iar autorităţile publice au obligaţia să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal. De asemenea, în art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu titlul “Libertatea de exprimare”, este reglementat dreptul oricărei persoane la liberă exprimare, drept care include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau comunica informaţii ori idei. La nivel infraconstituţional, liberul acces la informaţiile de interes public este reglementat de Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, care la art. 1 prevede că accesul liber şi neîngrădit la orice informaţii de interes public constituie unul dintre principiile fundamentale ale relaţiilor dintre persoane şi autorităţile publice. Accesul liber la informaţie nu este însă un drept absolut. El poate suferi anumite limitări în condiţiile prevăzute de Constituţie şi de lege. Astfel, art. 31 alin. (3) din Constituţie statuează că “Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională”, iar art. 10 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale menţionează că “exercitarea libertăţii de opinie şi a libertăţii de a primi sau comunica informaţii ori idei poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni, care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”. Cu alte cuvinte, Curtea reţine că există situaţii în care publicitatea anumitor informaţii poate avea/produce consecinţe negative asupra intereselor statului, a instituţiilor sau autorităţilor acestuia sau chiar a persoanelor juridice de drept privat, astfel că se impune păstrarea acestora într-un regim secret/clasificat, accesul la conţinutul unor asemenea informaţii fiind permis, în condiţiile legii, doar unei categorii restrânse de persoane şi numai în măsura necesităţii de a cunoaşte. Potrivit Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, accesul la informaţiile clasificate este permis numai în cazurile, în condiţiile şi prin respectarea procedurilor prevăzute de lege. Potrivit art. 15 lit. b) din lege, constituie informaţii clasificate “informaţiile, datele, documentele de interes pentru securitatea naţională, care, datorită nivelurilor de importanţă şi consecinţelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate”. Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate sunt obligatorii şi se stabilesc de către Serviciul Român de Informaţii numai cu acordul Autorităţii Naţionale de Securitate. Informaţiile secrete de stat se clasifică pe niveluri de secretizare, în funcţie de importanţa valorilor protejate, de către autorităţile publice expres prevăzute de lege. Orice persoană fizică sau juridică română poate face contestaţie la autorităţile care au clasificat informaţia respectivă, împotriva clasificării informaţiilor, duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum şi împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare. Informaţiile secrete de serviciu se stabilesc de conducătorul persoanei juridice, pe baza normelor prevăzute prin hotărâre a Guvernului. Prin includerea informaţiilor secrete de serviciu în categoria informaţiilor clasificate rezultă implicit că acestea sunt informaţii “de interes pentru securitatea naţională”. Potrivit legii, accesul la informaţii secrete de stat sau secrete de serviciu este permis numai în baza unei autorizaţii scrise, eliberate de conducătorul persoanei juridice care deţine astfel de informaţii, după notificarea prealabilă la Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat. Legea interzice expres clasificarea ca secrete de stat a informaţiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informaţiile de interes public, restrângerii ilegale a exerciţiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime, precum şi a informaţiilor, datelor sau documentelor referitoare la o cercetare ştiinţifică fundamentală care nu are o legătură justificată cu securitatea naţională [art. 24 alin. (5) şi (6) din lege]. De asemenea, legea interzice expres clasificarea ca secrete de serviciu a informaţiilor care, prin natura sau conţinutul lor, sunt destinate să asigure informarea cetăţenilor asupra unor probleme de interes public sau personal, pentru favorizarea ori acoperirea eludării legii sau obstrucţionarea justiţiei. În conformitate cu art. 5 lit. c) din Legea nr. 182/2002, măsurile ce decurg din aplicarea legii sunt destinate să garanteze că informaţiile clasificate sunt distribuite exclusiv persoanelor îndreptăţite, potrivit legii, să le cunoască. În acest sens, art. 26 şi art. 33 din Hotărârea Guvernului nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, M. Of. nr. 485 din 5 iulie 2002, prevăd că transmiterea informaţiilor clasificate către alţi utilizatori se va efectua numai dacă aceştia deţin certificate de securitate sau autorizaţii de acces corespunzător nivelului de secretizare, iar accesul la informaţii clasificate este permis cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, valabile pentru nivelul de secretizare a informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu (în această situaţie regăsindu-se şi avocaţii). În ceea ce priveşte informaţiile secrete de stat, în temeiul art. 24 alin. (10) din aceeaşi lege, declasificarea ori trecerea la un nivel inferior de clasificare este realizată numai de persoanele sau autorităţile publice competente să aprobe clasificarea şi nivelul de secretizare a informaţiilor respective. Declasificarea se realizează prin hotărâre a Guvernului, la solicitarea motivată a emitentului [art. 24 alin. (4) din lege]. Potrivit art. 20 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 585/2002, “Declasificarea sau trecerea la un alt nivel de secretizare a informaţiilor secrete de stat se realizează de împuterniciţii şi funcţionarii superiori abilitaţi prin lege să atribuie niveluri de secretizare, cu avizul prealabil al instituţiilor care coordonează activitatea şi controlul măsurilor privitoare la protecţia informaţiilor clasificate, potrivit competenţelor materiale”. Standardele naţionale privind protecţia informaţiilor clasificate se aplică în mod corespunzător şi informaţiilor secrete de serviciu în ceea ce priveşte clasificarea, declasificarea şi măsurile minime de protecţie (a se vedea art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 781/2002 privind protecţia informaţiilor secrete de serviciu, M. Of. nr. 575 din 5 august 2002). Potrivit art. 20 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 585/2002, “Informaţiile se declasifică dacă: a) termenul de clasificare a expirat; b) dezvăluirea informaţiilor nu mai poate prejudicia siguranţa naţională, apărarea ţării, ordinea publică, ori interesele persoanelor de drept public sau privat deţinătoare; c) a fost atribuit de o persoană neîmputernicită prin lege”. Art. 24 din aceeaşi hotărâre prevede că “Informaţiile secrete de serviciu se declasifică de conducătorii unităţilor care le-au emis, prin scoaterea de pe listele prevăzute la art. 8, care vor fi reanalizate ori de câte ori este necesar”. Potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 182/2002, pot avea acces la informaţii clasificate secrete de stat persoanele verificate în prealabil cu privire la onestitatea şi profesionalismul lor, referitoare la utilizarea acestor informaţii, iar potrivit art. 28 din aceeaşi lege, accesul la informaţii secrete de stat este permis numai în baza unei autorizaţii scrise, eliberate de conducătorul persoanei juridice care deţine astfel de informaţii, după notificarea prealabilă la Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, această autorizaţie fiind eliberată pe niveluri de secretizare prevăzute la art. 15 lit. f) din lege – strict secret de importanţă deosebită, strict secret şi secret -, în urma verificărilor efectuate cu acordul scris al persoanei în cauză asupra acesteia. De asemenea, în conformitate cu art. 33 din Hotărârea Guvernului nr. 585/2002, accesul la informaţiile clasificate este permis doar cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte, numai persoanelor care deţin certificate de securitate sau autorizaţie de acces, valabile pentru nivelul de secretizare a informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu. În art. 35 din aceeaşi hotărâre se precizează că persoanele cărora le-au fost eliberate certificate de securitate sau autorizaţii de acces vor fi instruite, atât la acordarea acestora, cât şi periodic, cu privire la conţinutul reglementărilor din materia protecţiei informaţiilor clasificate. Există cazuri excepţionale (determinate de situaţii de criză, calamităţi sau evenimente imprevizibile) când se poate acorda acces de către conducătorul unei unităţi unor persoane care nu deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, cu condiţia asigurării unui sistem corespunzător de evidenţă (art. 36 din hotărâre). În acest context normativ, anterior modificării Legii nr. 182/2002 prin Legea nr. 255/2013, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 1.335 din 9 decembrie 2008, M. Of. nr. 29 din 15 ianuarie 2009, stabilind constituţionalitatea dispoziţiilor de lege care condiţionează accesul la informaţiile secrete de stat de obţinerea autorizaţiei (impuse de legea de la acea dată inclusiv magistraţilor), arătând că “dispoziţiile referitoare la persoanele ce urmează să aibă acces la informaţiile clasificate, protecţia acestor informaţii prin măsuri procedurale, nivelul de secretizare a acestora, precum şi interdicţia clasificării unor categorii de informaţii sau accesul la informaţiile secrete de stat nu reprezintă impedimente de natură să afecteze drepturile şi libertăţile constituţionale, fiind în deplin acord cu normele din Legea fundamentală invocate. De asemenea, acestea nu înlătură posibilitatea judecătorului de a avea acces la informaţiile secrete de stat, cu respectarea regulilor de natură procedurală prevăzute de lege”. Curtea a mai reţinut că “critica privind încălcarea […] principiului egalităţii în drepturi, prin instituirea unor nivele diferite de acces la informaţie pentru acuzare şi apărare, este neîntemeiată, deoarece pentru a avea acces la informaţii clasificate trebuie să se urmeze aceeaşi procedură prealabilă de obţinere a certificatelor/autorizaţiilor de securitate, indiferent de persoana care solicită acest lucru”. În acelaşi sens se pronunţase Curtea şi prin Decizia nr. 1.120 din 16 octombrie 2008, M. Of. nr. 798 din 27 noiembrie 2008, statuând că “este firesc ca Legea nr. 182/2002, având ca obiect de reglementare protecţia informaţiilor clasificate, să conţină reguli specifice cu privire la accesul la astfel de informaţii al anumitor persoane care au calitatea de părţi într-un proces, respectiv cu condiţia obţinerii certificatului de securitate, fiind necesar a fi îndeplinite, în prealabil, cerinţele şi procedura specifică de obţinere a acestuia, prevăzute de aceeaşi lege. De vreme ce prevederile de lege criticate nu au ca efect blocarea efectivă şi absolută a accesului la anumite informaţii, ci îl condiţionează de îndeplinirea anumitor paşi procedurali, etape justificate prin importanţa pe care asemenea informaţii o poartă, nu se poate susţine încălcarea dreptului la un proces echitabil sau a principiului unicităţii, imparţialităţii şi al egalităţii justiţiei pentru toţi. Pe de altă parte, însăşi Constituţia prevede, potrivit art. 53 alin. (1), posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi – inclusiv a garanţiilor aferente unui proces echitabil – pentru raţiuni legate de apărarea securităţii naţionale. Reglementarea mai strictă a accesului la informaţiile clasificate ca fiind secrete de stat, prin stabilirea unor condiţii pe care trebuie să le îndeplinească persoanele care vor avea acces la astfel de informaţii, precum şi a unor proceduri de verificare, control şi coordonare a accesului la aceste informaţii, reprezintă o măsură necesară în vederea asigurării protecţiei informaţiilor clasificate, în acord cu dispoziţiile constituţionale ce vizează apărarea securităţii naţionale.” O modificare importantă a legislaţiei în materie s-a produs ca urmare a intrării în vigoare, la data de 1 februarie 2014, a Legii nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, lege care a modificat şi completat Legea nr. 182/2002. Astfel, prin art. 51 pct. 1 şi pct. 2 din Legea nr. 255/2013 a fost modificat alin. (4) al art. 7 şi a fost introdus alin. (5) la art. 7 din Legea nr. 182/2002. Potrivit noilor prevederi legale, în cazul Preşedintelui României, prim-ministrului, miniştrilor, deputaţilor, senatorilor, judecătorilor, procurorilor şi magistraţilor-asistenţi de la Î. C. C. J. , accesul la informaţii clasificate ce constituie secret de stat, respectiv secret de serviciu, este garantat, sub condiţia validării alegerii sau numirii şi a depunerii jurământului. Persoanele care exercită aceste funcţii, în concordanţă cu atribuţiile specifice, sunt îndreptăţite să aibă acces la informaţiile clasificate fără îndeplinirea cerinţelor impuse de lege în general, în baza unor proceduri interne ale instituţiilor din care fac parte, avizate de Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, după ce au luat cunoştinţă de responsabilităţile ce le revin privind protecţia informaţiilor clasificate şi au semnat angajamentul scris de păstrare a secretului. De asemenea, se prevede că judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi ai Î. C, C. J. vor avea acces la informaţii clasificate în baza unui regulament elaborat de Consiliul Superior al Magistraturii şi avizat de Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat. Scopul modificării legislative a fost eliminarea judecătorilor, procurorilor şi magistraţilor-asistenţi din categoria persoanelor care trebuie să urmeze procedura prealabilă de obţinere a certificatelor/autorizaţiilor de securitate. În temeiul acestor dispoziţii legale a fost adoptat Regulamentul privind accesul judecătorilor, procurorilor şi magistraţilor-asistenţi ai Î. C, C. J. la informaţii clasificate secrete de stat şi secrete de serviciu, aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 140 din 6 februarie 2014. Potrivit art. 2 alin. (1) din acest regulament, pentru judecători, procurori şi magistraţii-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, accesul la informaţii clasificate secrete de stat, respectiv secrete de serviciu, este garantat. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că judecătorii şi procurorii, inclusiv membrii Consiliului Superior al Magistraturii care au calitatea de judecător şi procuror, sunt îndreptăţiţi să aibă acces la informaţiile clasificate secret de stat ori secret de serviciu, fără îndeplinirea procedurilor de verificare prevăzute la art. 7 alin. (1)-(3) şi art. 28 din Legea nr. 182/2002, după ce au luat cunoştinţă de responsabilităţile ce le revin privind protecţia informaţiilor clasificate şi au semnat angajamentul scris de păstrare a secretului prevăzut de art. 7 alin. (4), respectiv art. 36 alin. (3) din aceeaşi lege. Art. 11 din regulament prevede că documentele clasificate pot fi accesibile personalului instanţelor sau, după caz, al parchetelor, părţilor, apărătorilor acestora, experţilor, interpreţilor, potrivit procedurii reglementate de Legea nr. 182/2002, Hotărârea Guvernului nr. 585/2002, respectiv Hotărârea Guvernului nr. 781/2002, numai dacă deţin certificate de securitate pentru acces la informaţii clasificate sau autorizaţii de acces, corespunzător clasei, respectiv nivelului de secretizare a fiecăruia dintre documentele volumului corespunzător şi dacă argumentează principiul necesităţii de a cunoaşte. Cu privire la folosirea informaţiilor clasificate în procesul penal, Curtea reţine că dreptul la informare asupra conţinutului acuzaţiilor penale este garantat atât în dreptul internaţional, cât şi în dreptul intern, fiind circumscris dreptului la apărare, care, la rândul său, reprezintă o garanţie a dreptului la un proces echitabil. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului prevede, la art. 10, dreptul la un proces echitabil, asemenea art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care, la paragraful 3, prevede că “Orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa; b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale […]”. În temeiul art. 3 din Legea nr. 182/2002, “Nicio prevedere a prezentei legi nu va putea fi interpretată în sensul limitării accesului la informaţiile de interes public sau al ignorării Constituţiei, a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, a pactelor şi a celorlalte tratate la care România este parte, referitoare la dreptul de a primi şi răspândi informaţii”, în vreme ce art. 10 alin. (3) din Codul de procedură penală prevede că “Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată şi înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală şi încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva lui şi încadrarea juridică a acesteia”. Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, adoptată de Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L142d din 1 iunie 2012, prevede la art. 6 – Dreptul la informare cu privire la acuzare că “(1) Statele membre se asigură că persoanele suspectate primesc informaţii cu privire la fapta penală de a cărei comitere acestea sunt suspectate sau acuzate. Informaţiile respective se furnizează cu promptitudine şi cu detaliile necesare pentru a se putea garanta caracterul echitabil al procedurilor şi exercitarea efectivă a dreptului la apărare”. De asemenea, art. 6 alin. (3) prevede că “Statele membre se asigură că, cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanţă, se oferă informaţii detaliate cu privire la acuzare, inclusiv natura şi încadrarea juridică a infracţiunii, precum şi forma de participare a persoanei acuzate”. Cu privire la obligaţia statului de a informa cu privire la acuzare, directiva stabileşte, la paragraful 28 din preambulul său, că “Informaţiile puse la dispoziţia persoanelor suspectate sau acuzate cu privire la fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate ar trebui să fie furnizate cu promptitudine, cel târziu înainte de primul lor interogatoriu oficial, de către poliţie sau de către o altă autoritate competentă şi fără a aduce atingere desfăşurării anchetei în curs. Ar trebui furnizată o descriere suficient de detaliată a faptelor, inclusiv, dacă se cunosc, a momentului şi locului, referitoare la infracţiunea de a cărei comitere sunt suspectate sau acuzate persoanele, precum şi a încadrării juridice posibile a infracţiunii prezumate, având în vedere etapa procedurilor penale în care se furnizează o astfel de descriere, astfel încât să se garanteze caracterul echitabil al procedurilor menţionate şi să se permită exercitarea efectivă a dreptului la apărare”. În acest context, Curtea apreciază ca având relevanţă şi Rezoluţia 1.551 (2007) privind echitatea procedurilor judiciare în cazurile de spionaj sau divulgare a secretelor de stat, adoptată la 19 aprilie 2007 de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Rezoluţia statuează că “interesul legitim al statului în protejarea secretelor de stat nu trebuie să devină un pretext pentru a restrânge în mod nejustificat libertatea de exprimare sau de informare […] şi activitatea avocaţilor sau a altor apărători ai drepturilor omului” (paragraful 1). Importanţa libertăţii de exprimare şi de informare într-o societate democratică rezidă în “posibilitatea de a denunţa în mod liber corupţia, încălcarea drepturilor omului, distrugerea mediului înconjurător şi orice abuz al autorităţilor publice” (paragraful 2). Revine autorităţilor judiciare ale statelor membre şi Curţii Europene a Drepturilor Omului sarcina de a găsi echilibrul între interesul statului în protecţia informaţiilor secrete de stat, pe de o parte, şi libertatea de exprimare şi libertatea de informare în materie ştiinţifică sau în probleme de interes public, precum abuzul de putere, pe de altă parte (paragraful 9). Instanţele ar trebui să vegheze la garantarea caracterului echitabil al proceselor, acordând o atenţie deosebită principiului egalităţii armelor între acuzare şi apărare (paragraful 10.5). Revenind la Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, Curtea reţine că aceasta consacră la art. 7 – Dreptul de acces la materialele cauzei, stabilind că “statele membre se asigură că autorităţile competente acordă persoanelor suspectate sau învinuite sau avocaţilor acestora accesul cel puţin la toate mijloacele de probă aflate în posesia lor, indiferent dacă sunt în apărarea sau împotriva persoanelor suspectate sau acuzate, pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor şi pentru a pregăti apărarea” [alin. (2)], accesul la aceste materiale “se acordă în timp util pentru a permite exercitarea efectivă a drepturilor în materie de apărare şi cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanţă. În cazul în care alte mijloace de probă intră în posesia autorităţilor competente, acestea acordă accesul la ele în timp util pentru a putea fi luate în considerare” [alin. (3)]. Prin derogare de la alin. (2) şi (3), “cu condiţia ca aceasta să nu aducă prejudicii dreptului la un proces echitabil, accesul la anumite materiale poate fi refuzat, în cazul în care astfel de acces ar putea conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important, ca de exemplu în cazurile în care accesul poate prejudicia o anchetă în curs sau poate afecta grav securitatea internă a statului membru în care se desfăşoară procedurile penale. Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispoziţiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate face, cel puţin, obiectul controlului judiciar” [alin. (4)]. În continuare, directiva, la art. 10 – Menţinerea nivelului de protecţie, prevede expres că “Nicio dispoziţie a prezentei directive nu se interpretează ca o limitare sau ca o derogare de la oricare dintre drepturile sau garanţiile procedurale care sunt asigurate în temeiul Cartei, în temeiul CEDO, în temeiul altor dispoziţii relevante de drept internaţional sau în temeiul dreptului intern al oricărui stat membru, care asigură un nivel mai ridicat de protecţie”. Cu alte cuvinte, accesul la mijloacele de probă materiale, aflate în posesia autorităţilor competente, în apărarea sau împotriva persoanei suspectate sau acuzate poate fi refuzat, în conformitate cu dreptul intern, însă decizia prin care se refuză accesul “trebuie privită în raport cu drepturile în materie de apărare ale persoanei suspectate sau acuzate, ţinând seama de diferitele etape ale procedurilor penale. Restricţiile la acest acces ar trebui interpretate strict şi în conformitate cu dreptul la un proces echitabil şi astfel cum este interpretat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului” (paragraful 32 din preambulul directivei). Aşa fiind, incidenţă în cadrul controlului de constituţionalitate efectuat în prezenta cauză o au şi prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu privire la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că, referitor la noţiunea de “acuzaţie în materie penală”, aceasta are o semnificaţie “autonomă”, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre. Conceptul de “acuzaţie” trebuie înţeles în sensul Convenţiei, ca “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunţată în Cauza Deweer c Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunţată în Cauza Eckle c Germaniei, paragraful 73). Totodată, instanţa europeană a raportat definiţia noţiunii de “materie penală” la 3 criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate şi cel al scopului şi severităţii sancţiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976, pronunţată în Cauza Engel şi alţii c Olandei, §§ 80-85). Pe de altă parte, instanţa europeană a statuat în jurisprudenţa sa că, pentru pregătirea apărării în cadrul unei proceduri penale, inculpatul trebuie să ia cunoştinţă de toate elementele dosarului. Deşi a admis faptul că acest drept nu este absolut, excepţiile trebuie să fie justificate şi trebuie să existe o compensare pentru aceste dificultăţi procedurale create (Hotărârea din 24 iunie 2003, pronunţată în Cauza Dowsett c Regatului Unit, §§ 41 şi 42). În acelaşi timp, Curtea a socotit că exigenţele Convenţiei sunt respectate şi atunci când acuzatului nu i s-a permis accesul personal la dosarul cauzei, însă acest drept i-a fost acordat avocatului acestuia (Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunţată în Cauza Kamasinski c Austriei, paragraful 88). Această ultimă exigenţă pe care jurisprudenţa Curţii europene o consideră îndeplinită în legătură cu dreptul inculpatului de a fi informat cu privire la actele/documentele/materialele aflate la dosarul cauzei nu poate fi nicidecum interpretată în sensul că avocatul acuzatului se substituie în dreptul acestuia la informare, ci doar în sensul că, atunci când acuzatul este în imposibilitatea de a accesa personal şi, eventual, asistat de avocat, dosarul, dreptul său la informare nu este afectat dacă este reprezentat de avocatul său, căruia i se asigură accesul la dosarul cauzei. În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că “dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie, înglobează, între altele, dreptul părţilor în cauză de a prezenta observaţiile pe care le consideră elocvente pentru cauza lor. Convenţia nedorind să garanteze drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Artico c Italiei, Hotărârea din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, pag. 16, paragraful 33), acest drept nu poate trece drept efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt într-adevăr «ascultate», adică examinate cu atenţie de instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică în special în sarcina «instanţei» obligaţia de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi ofertele de probă ale părţilor, fără a le aprecia pertinenţa (Perez c Franţei [GC], nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDO 2004-I, şi Van de Hurk, citat anterior, paragraful 59)” (a se vedea Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunţată în Cauza Boldea c României, paragraful 28, sau Hotărârea din 8 ianuarie 2013, pronunţată în Cauza Bucur şi Toma c României, paragraful 129). În contextul normativ şi jurisprudenţial, intern şi european, prezentat mai sus, în materia dreptului la informare în cadrul procesului penal, Curtea constată că, potrivit dispoziţiilor art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală, “în cazul în care informaţiile clasificate sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa solicită, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului”. În ipoteza în care emitentul documentului nu permite apărătorului inculpatului accesul la informaţiile clasificate, intervine sancţiunea prevăzută de art. 352 alin. (12) din cod, adică “acestea nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei”. Curtea reţine că, în temeiul dispoziţiilor criticate, în vederea asigurării accesului la informaţiile clasificate care sunt esenţiale pentru soluţionarea cauzei, judecătorul are la dispoziţie posibilitatea de a solicita, în regim de urgenţă, după caz: declasificarea totală a acestora, declasificarea parţială, trecerea într-un alt grad de clasificare sau permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului. Cererea care conţine solicitarea astfel formulată se adresează autorităţii publice competente care a aprobat clasificarea şi nivelul de secretizare a informaţiilor respective. În ceea ce priveşte primele trei ipoteze (declasificarea totală, declasificarea parţială şi trecerea într-un alt grad de clasificare), prin solicitarea adresată de judecător, se declanşează procedura de declasificare/trecere într-un alt grad de clasificare, procedură care, aşa cum s-a arătat în prealabil, urmează regulile instituite de art. 24 din Legea nr. 182/2002. Cu privire la aceste prevederi, autorul excepţiei susţine că refuzul autorităţii emitente de a declasifica un înscris este unul discreţionar şi, prin urmare, aduce atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei. Analizând dispoziţiile de procedură penală care fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în acest cadru procesual, nu pot fi reţinute criticile autorului excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât aspectele criticate nu sunt reglementate în conţinutul normei procesual penale, ci într-un alt act normativ cu privire la care instanţa constituţională nu a fost sesizată şi care nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate în această cauză. Dispoziţiile art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală prevăd una dintre modalităţile de declanşare a procedurilor de declasificare/trecere într-un alt grad de clasificare, respectiv formularea unei solicitări de către o instanţă judecătorească, care, considerând “esenţiale pentru soluţionarea cauzei” anumite informaţii clasificate, se adresează autorităţii care a clasificat informaţia. Aceasta, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 182/2002, va decide păstrarea caracterului clasificat al respectivelor informaţii sau, dimpotrivă, va declasifica sau va degrada clasificarea informaţiei. Având în vedere că prescripţia normativă criticată nu reglementează cu privire la refuzul autorităţii emitente de a declasifica sau degrada clasificarea unui înscris, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 352 alin. (11) şi alin. (12) din Codul de procedură penală, sub aspectul criticilor astfel formulate, este neîntemeiată. În ceea ce priveşte a patra ipoteză prevăzută de textul legal, aceasta vizează cererea formulată de judecător prin care solicită autorităţii publice care a dispus clasificarea să permită accesul apărătorului inculpatului la informaţiile clasificate. Critica autorului excepţiei se referă, pe de o parte, la condiţionarea dreptului de acces la probele clasificate de obţinerea, pe cale administrativă, a unei autorizaţii de acces la informaţii clasificate care încalcă dreptul la un proces echitabil din două motive: sub aspectul intruziunii nejustificate în viaţa privată a avocatului/părţii, prin procedura administrativă, şi sub aspectul incertitudinii accesului la o astfel de procedură. Pe de altă parte, autorul susţine că protecţia informaţiilor clasificate nu poate avea caracter prioritar faţă de dreptul la informare al acuzatului şi, în ceea ce priveşte accesul la mijloacele de probă clasificate, că acesta nu poate fi restricţionat decât dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: accesul să afecteze grav securitatea naţională şi decizia de refuz a accesului să aparţină judecătorului, iar nu unei autorităţi administrative. Analizând textele de lege criticate, Curtea constată că, în temeiul acestora, ţinând cont de interesul deosebit pentru securitatea naţională al informaţiilor (care, datorită nivelurilor de importanţă şi consecinţelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate justifică păstrarea caracterului clasificat), dar apreciind cu privire la înrâurirea pe care astfel de informaţii o au asupra soluţionării cauzei (ca urmare a constatării caracterului lor esenţial în cadrul probelor administrate), judecătorul, în considerarea garanţiilor pe care le implică dreptul la un proces echitabil, apreciază nu doar oportunitatea, ci şi necesitatea accesului acuzatului la informaţia respectivă. Prin urmare, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, transmiterea informaţiilor clasificate către alţi utilizatori, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, se va efectua numai dacă aceştia deţin certificate de securitate sau autorizaţii de acces corespunzător nivelului de secretizare, iar accesul la informaţii clasificate este permis, cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte, numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, valabile pentru nivelul de secretizare a informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu (în această situaţie regăsindu-se şi avocatul, deci apărătorul inculpatului). Cu privire la primul aspect criticat, respectiv condiţionarea accesului la informaţiile clasificate de deţinerea certificatului de securitate sau a autorizaţiei de acces corespunzător nivelului de secretizare, Curtea apreciază că rămân pe deplin valabile argumentele reţinute în Decizia nr. 1.120 din 16 octombrie 2008 şi în Decizia nr. 1.335 din 9 decembrie 2008, precitate. Astfel, “de vreme ce prevederile de lege criticate nu au ca efect blocarea efectivă şi absolută a accesului la anumite informaţii, ci îl condiţionează de îndeplinirea anumitor paşi procedurali, etape justificate prin importanţa pe care asemenea informaţii o poartă, nu se poate susţine încălcarea dreptului la un proces echitabil sau a principiului unicităţii, imparţialităţii şi al egalităţii justiţiei pentru toţi. Pe de altă parte, însăşi Constituţia prevede, potrivit art. 53 alin. (1), posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi – inclusiv a garanţiilor aferente unui proces echitabil – pentru raţiuni legate de apărarea securităţii naţionale” (a se vedea paragraful 43 din prezenta Dec. ). Prin urmare, Curtea reţine ca neîntemeiate criticile de neconstituţionalitate care vizează accesul la informaţiile clasificate condiţionat de îndeplinirea cerinţei unei forme de autorizare prealabilă. Cu privire la cel de-al doilea aspect criticat, respectiv faptul că protecţia informaţiilor clasificate nu poate avea caracter prioritar faţă de dreptul la informare al acuzatului, Curtea, pornind de la constatarea că informaţiile clasificate au valoare probatorie în procesul penal (a se vedea §§ 25-32 din prezenta Dec. ), urmează să analizeze în ce măsură dispoziţiile legale criticate satisfac exigenţele dreptului la un proces echitabil. Astfel, ţinând seama de considerentele reţinute în deciziile menţionate mai sus, potrivit cărora dispoziţiile legale în vigoare la efectuarea controlului (anul 2008) nu au ca efect blocarea efectivă şi absolută a accesului la informaţiile clasificate, ci doar îl condiţionează de îndeplinirea anumitor paşi procedurali, respectiv de obţinerea unei autorizaţii scrise, eliberate, potrivit legii, de conducătorul persoanei juridice care deţine astfel de informaţii, după notificarea prealabilă la Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, şi fără a se abate de la jurisprudenţa menţionată, Curtea observă că legea procesual penală în vigoare, supusă prezentului control de constituţionalitate, introduce o nouă condiţie în ceea ce priveşte accesul la acest tip de informaţii: obţinerea permisiunii autorităţii emitente. Astfel, Curtea constată că normele criticate plasează inculpatul (prin intermediul avocatului său) într-o poziţie mai dificilă decât cea pe care o reglementa legea anterioară, în sensul că, pe lângă menţinerea cerinţei autorizaţiei de acces în ceea ce îl priveşte (aşa cum s-a menţionat în prealabil, legiuitorul a eliminat această condiţie doar referitor la judecători, procurori şi magistraţi-asistenţi ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar nu şi cu privire la avocaţi), potrivit noilor norme procedurale, apărătorul inculpatului are nevoie de acordul autorităţii emitente a informaţiilor clasificate privind accesul la aceste informaţii. Cu alte cuvinte, Curtea constată că, ulterior evaluării realizate de judecător cu privire la caracterul “esenţial pentru soluţionarea cauzei” al informaţiilor clasificate şi la necesitatea asigurării accesului la acestea, în virtutea dreptului de informare, corolar al dreptului la un proces echitabil, o autoritate publică administrativă, în temeiul art. 352 alin. (11) şi alin. (12) din Codul de procedură penală poate refuza accesul apărătorului inculpatului la cele clasificate. Refuzul autorităţii emitente de a permite accesul la documentele/informaţiile clasificate nu este lipsit de efecte juridice. Dimpotrivă, întrucât acestea rămân inaccesibile inculpatului, în mod firesc, ele “nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei”. Or, o atare soluţie legislativă, care condiţionează folosirea informaţiilor clasificate, calificate de judecător ca fiind esenţiale pentru soluţionarea procesului penal şi cu privire la care apreciază incidenţa dreptului de informare a inculpatului, deci pe care judecătorul le califică drept probe în dosarul cauzei, de permisiunea autorităţii publice administrative emitente de a le accesa, este susceptibilă de a împiedica organele judiciare să-şi îndeplinească obligaţia prevăzută de art. 5 alin. (1) din Codul de procedură penală, aceea de “a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului”. Mai mult, prevederile art. 352 alin. (11) şi alin. (12) din Codul de procedură penală lipsesc de efecte juridice şi dispoziţiile art. 1 alin. (2) din cod, potrivit cărora “Normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi ale celorlalţi participanţi în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.” Soluţia legislativă criticată rupe justul echilibru între interesele generale şi cele particulare, prin aceea că atribuie decizia de refuz al accesării informaţiilor clasificate cu valoare probatorie în procesul penal unei autorităţi administrative, ceea ce echivalează cu un impediment în calea dreptului de informare al inculpatului, cu consecinţe directe asupra dreptului său la un proces echitabil, impediment care nu este supus niciunei forme de control judiciar. Într-o atare ipoteză, accesul la informaţiile clasificate nu este condiţionat doar de parcurgerea unor paşi procedurali în vederea obţinerii unei autorizaţii prevăzute de lege, ci, după parcurgerea procedurii legale şi obţinerea autorizaţiilor necesare, apărătorul inculpatului poate fi pus în situaţia unui refuz al autorităţii emitente, care are ca efect blocarea efectivă şi absolută a accesului la informaţiile clasificate. Consecinţele juridice sunt cu atât mai grave cu cât solicitarea de acces la aceste informaţii nu aparţine inculpatului/apărătorului inculpatului, ci chiar judecătorului cauzei, care, în prealabil, a constatat caracterul esenţial pentru soluţionarea procesului penal a acestor informaţii, atribuindu-le valoare probatorie. Or, în măsura în care, în procesul penal, se utilizează probe care nu pot fi cunoscute de inculpat şi avocatul său, chiar dacă, în final, acestea nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, dar care au fost reţinute în actul de sesizare al instanţei, fundamentând acuzaţia penală, este evident că nu se mai poate discuta despre o egalitate a armelor şi, implicit, despre un proces echitabil. Mai mult, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate sunt de natură a crea discriminări chiar în cadrul categoriei inculpaţilor dintr-o cauză, autoritatea emitentă a actului clasificat având posibilitatea de a permite selectiv accesul apărătorilor acestora la probele clasificate, astfel încât, în funcţie de decizia autorităţii administrative, inculpaţii aflaţi în situaţii identice sau similare, în acelaşi dosar penal, ar putea fi unii condamnaţi, iar alţii achitaţi, pe baza unor criterii care, potrivit legii, nu pot face obiectul unui control judecătoresc. Accesul la anumite informaţii/materiale/documente poate fi refuzat, în cazul în care un astfel de acces ar putea conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important, ca, de exemplu, în cazurile în care accesul poate prejudicia o anchetă în curs sau poate afecta grav securitatea naţională. Pentru această ipoteză, Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale a prevăzut la art. 7 alin. (4), dispoziţie care nu a fost încă transpusă în legislaţia internă, că “Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispoziţiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate face, cel puţin, obiectul controlului judiciar”. Or, soluţia legislativă criticată prevede contrariul celor statuate în norma de drept european, în sensul că accesul/refuzul accesului la informaţiile esenţiale pentru soluţionarea cauzei penale este dispus de o autoritate administrativă, iar refuzul nu poate face obiectul controlului judiciar. O atare soluţie este contrară şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, aşa cum s-a precizat în prealabil, a statuat că, pentru pregătirea apărării în cadrul unei proceduri penale, inculpatul trebuie să ia cunoştinţă de toate elementele dosarului. Deşi a admis faptul că acest drept nu este absolut, excepţiile trebuie să fie justificate şi trebuie să existe o compensare pentru aceste dificultăţi procedurale create (Hotărârea din 24 iunie 2003, pronunţată în Cauza Dowsett c Regatului Unit, §§ 41, 42). Pentru a fi respectate prevederile convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil, instanţa europeană a statuat cu privire la necesitatea examinării, sub toate aspectele, de către o instanţă judecătorească, a interesului păstrării confidenţialităţii informaţiilor clasificate, pe de o parte, şi a interesului public de a lua cunoştinţă de acestea, pe de altă parte, şi, în urma examenului efectuat, instanţa să dispună cărui interes acordă prevalenţă. De asemenea, Curtea apreciază relevantă, pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, şi Decizia din 24 octombrie 2013, pronunţată de Curtea Constituţională a Sloveniei în Cauza nr. U-I-134/10, prin care aceasta a constatat neconstituţionalitatea prevederilor legale care nu permiteau instanţelor să decidă dacă o parte poate sau nu poate avea acces la informaţii confidenţiale. Având în vedere faptul că în codul de procedură civilă sloven nu era inclusă nicio dispoziţie specială care să vizeze informaţiile clasificate, Curtea a reţinut că legea aplicabilă şi în procedurile judecătoreşti în curs de desfăşurare, întemeiate pe prevederile codului menţionat, este Legea privind informaţiile clasificate, care însă nu este adaptată naturii acestor proceduri judecătoreşti. Ţinând seama de aplicabilitatea Legii privind informaţiile clasificate şi în procedura civilă, Curtea a reţinut că era posibil să apară o situaţie în care evaluarea, de către o instanţă, a necesităţii şi a modului de administrare a unei probe sau a colaborării unei părţi cu ocazia administrării unei probe să intre în conflict cu evaluarea conducătorului autorităţii care a clasificat informaţia, care putea decide să nu permită părţilor în procedura judecătorească accesul la informaţii clasificate sau să îl permită cu anumite restricţii stabilite de acesta. Lipsa unei reglementări speciale în cadrul normelor privind procedura de judecată, în temeiul căreia, pentru a se ajunge la o Dec. corectă şi legală într-un litigiu, să se constate necesitatea, în orice mod, a dezvăluirii, gestionării sau folosirii de informaţii clasificate, face imposibil ca o instanţă independentă şi nepărtinitoare să decidă cu privire la toate chestiunile cauzei, în special cu privire la asigurarea dreptului părţilor de a da declaraţii, drept circumscris în art. 22 din Constituţia Sloveniei, care consacră Protecţia egală a drepturilor. Curtea a reţinut că o astfel de lacună duce la golirea de substanţă a dreptului fundamental la Protecţie judiciară, prevăzut la art. 23 alin. (1) din Constituţia Sloveniei, pe care îl încalcă. Legiuitorul sloven şi-a îndeplinit obligaţia stabilită de Curtea Constituţională în decizia menţionată, conform noilor dispoziţii ale Codului de procedură civilă, astfel că, în prezent, instanţa judecătorească poate solicita declasificarea informaţiilor, conform dispoziţiilor legii slovene privind informaţiile clasificate, sau, după examinarea informaţiilor clasificate în cursul îndeplinirii atribuţiilor sale (judecătorul are acces la astfel de informaţii în baza funcţiei sale, ca parte a puterii judecătoreşti, fără necesitatea vreunei autorizaţii suplimentare, în temeiul art. 3 din Legea privind informaţiile clasificate), poate decide accesul părţilor la aceste informaţii şi, implicit, le poate folosi în soluţionarea cauzei. Argumentele reţinute de instanţa constituţională slovenă în materia procedurii civile sunt cu atât mai pertinente în materia procedurii penale, raţionamentul utilizat fiind aplicabil a fortiori cu privire la necesitatea unui control judecătoresc asupra accesului la informaţiile clasificate care au valoare probatorie în procesul penal. În fine, aşa cum menţionează şi autorul excepţiei de neconstituţionalitate în susţinerea criticilor sale, Curtea nu poate trece cu vederea situaţia în care se află o categorie de funcţionari, care îşi desfăşoară atribuţiile de serviciu aproape exclusiv în legătură cu documente/informaţii clasificate (cum este cazul inculpaţilor din dosarul în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, care sunt angajaţi ai unui serviciu de informaţii). Într-o atare împrejurare, prin excluderea probelor clasificate din voinţa exclusivă a instituţiei angajatoare, nesupuse niciunui control judiciar, se poate ajunge la situaţia unei adevărate “imunităţi” în faţa legii penale pentru această categorie profesională, în ceea ce priveşte infracţiunile comise în legătură cu serviciul, concluzie pe care Curtea o apreciază ca inadmisibilă într-o societate democratică, guvernată de principiile statului de drept. Statutul juridic distinct, privilegiat, sub aspectul răspunderii penale, contravine principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Mai mult, în măsura în care anumite subiecte de drept sunt excluse, prin efectul unei dispoziţii legale susceptibile de o interpretare arbitrară/părtinitoare în ceea ce le priveşte, incidenţei unei reglementări legale constituind dreptul comun în materie, dispoziţiile legale în cauză nesocotesc principiul constituţional potrivit căruia “nimeni nu este mai presus de lege” (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, M. Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014, pct. 3 din considerente). Având în vedere necesitatea aflării adevărului în procesul penal şi cerinţa explicită a Codului de procedură penală ca o persoană să fie condamnată în baza unui probatoriu care să-i demonstreze vinovăţia dincolo de orice îndoială rezonabilă, Curtea reţine că orice informaţie care poate fi utilă aflării adevărului trebuie să fie folosită în procesul penal. Astfel, în cazul în care informaţiile clasificate sunt indispensabile aflării adevărului, accesul la acestea trebuie să fie dispus de judecătorul cauzei atât acuzării, cât şi apărării, altfel nu se poate discuta despre o egalitate a armelor şi de respectarea dreptului la un proces echitabil. Pe de altă parte, accesul la informaţiile clasificate poate fi şi refuzat de judecător, care, deşi constată rolul esenţial al acestora în soluţionarea cauzei deduse judecăţii, apreciază că accesul poate conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau că refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important sau poate afecta grav securitatea naţională. Prin urmare, numai un judecător poate aprecia cu privire la interesele care intră în conflict – cel public, general, al statului, referitor la protejarea informaţiilor de interes pentru securitatea naţională sau pentru apărarea unui interes public major, respectiv cel individual, al părţilor unei cauze penale concrete, astfel încât, prin soluţia pe care o pronunţă, să asigure un just echilibru între cele două. În concluzie, Curtea apreciază că protecţia informaţiilor clasificate nu poate avea caracter prioritar faţă de dreptul la informare al acuzatului şi faţă de garanţiile dreptului la un proces echitabil ale tuturor părţilor din procesul penal, decât în condiţii expres şi limitativ prevăzute de lege. Restrângerea dreptului la informaţie poate avea loc doar atunci când are la bază un scop real şi justificat de protecţie a unui interes legitim privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sau siguranţa naţională, decizia de refuz a accesului la informaţiile clasificate aparţinând întotdeauna unui judecător. De altfel, aşa cum s-a menţionat în prealabil, însăşi Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale prevede, la art. 7 alin. (4), că “Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispoziţiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate face, cel puţin, obiectul controlului judiciar”, iar, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, obligaţia de interpretare conformă are un caracter primar şi principal, judecătorul sau autoritatea publică având obligaţia, înainte de oricare alta, de a interpreta conform norma de drept intern cu directiva incidentă. “în această privinţă, trebuie amintit că principiul interpretării conforme impune în plus ca instanţele naţionale să facă tot ce ţine de competenţa lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern şi aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuţie şi pentru a identifica o soluţie conformă cu finalitatea urmărită de aceasta” (a se vedea Hotărârea Marii Camere din 24 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza C-282/10, Maribel Dominguez c Centre informatique du Centre Ouest Atlantique şi Prefet de la Region Centre, paragraful 27). Având în vedere considerentele expuse, Curtea constată că dispoziţiile art. 352 alin. (11) şi alin. (12) din Codul de procedură penală contravin dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi principiului unicităţii, imparţialităţii şi al egalităţii justiţiei pentru toţi, prevăzut de art. 16 alin. (1) şi alin. (2) şi de art. 124 alin. (2) din Constituţie.
PUNCTE DE LUCRU ALE PERSOANEI JURIDICE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PUNEREA ÎN EXECUTARE A A CHELTUIELILOR JUDICIARE AVANSATE DE STAT v. Cheltuielile judiciare avansate de stat
PUNEREA ÎN EXECUTARE A AMENZII JUDICIAREv Amenzile judiciare
PUNEREA ÎN EXECUTARE A DISPOZIŢIILOR CIVILE DIN HOTĂRÂRE v. Despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare, Înscrisurile declarate false, Restituirea lucrurilor şi valorificarea celor neridicate
PUNEREA ÎN EXECUTARE A HOTĂRÂRILOR Pedeapsa închisorii şi pedeapsa detenţiunii pe viaţă se pun în executare prin emiterea mandatului de executare. Mandatul de executare se emite de judecătorul delegat cu executarea în ziua rămânerii definitive a hotărârii la instanţa de fond sau, după caz, în ziua primirii extrasului prevăzut la art. 553 alin. (3), se întocmeşte în 3 exemplare şi cuprinde: denumirea instanţei de executare, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului, numărul şi data hotărârii care se execută şi denumirea instanţei care a pronunţat-o, pedeapsa pronunţată şi textul de lege aplicat, pedeapsa accesorie aplicată, timpul reţinerii şi arestării preventive ori al arestului la domiciliu, care s-a dedus din durata pedepsei, menţiunea dacă cel condamnat este recidivist, precum şi, după caz, menţiunea prevăzută la art. 404 alin. (6), ordinul de arestare şi de deţinere, semnătura judecătorului delegat, precum şi ştampila instanţei de executare. În cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, odată cu emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a pedepsei detenţiunii pe viaţă, judecătorul delegat cu executarea emite şi un ordin prin care interzice condamnatului să părăsească ţara. Ordinul se întocmeşte în 3 exemplare ; pentru ducerea la îndeplinire a mandatului de executare se trimit două exemplare organului de poliţie de la domiciliul sau reşedinţa condamnatului, iar în cazul în care acesta nu are domiciliul sau reşedinţa în România, organului de poliţie în raza teritorială a căruia se află instanţa de executare, când condamnatul este liber, sau, după caz, când condamnatul este arestat, comandantului la locul de deţinere; în situaţia în care mandatul de executare conţine erori materiale, însă permite identificarea persoanei în vederea punerii în executare, în raport cu datele de identificare ale persoanei existente în evidenţele organelor de poliţie şi hotărârea instanţei de judecată, organul de poliţie execută hotărârea, solicitând, în acelaşi timp, instanţei de judecată îndreptarea erorilor materiale sesizate; pentru aducerea la îndeplinire a ordinului de interzicere a părăsirii ţării se trimite de îndată câte un exemplar organului competent să elibereze paşaportul şi Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră; mandatul de executare sau ordinul de interzicere a părăsirii ţării poate fi transmis organelor competente şi prin fax, poştă electronică sau prin orice mijloc în măsură să producă un document scris în condiţii care să permită autorităţilor destinatare să îi stabilească autenticitatea; în cazul în care cel condamnat se află în stare de libertate, organele de au obligaţia de a lua măsurile prevăzute de lege în vederea punerii în executare a mandatului de executare a pedepsei şi a ordinului de interzicere a părăsirii ţării, în ziua primirii acestora. Pe baza mandatului de executare, organul de poliţie procedează la arestarea condamnatului. Celui arestat i se înmânează un exemplar al mandatului şi este dus la locul de deţinere cel mai apropiat, unde organul de poliţie predă celălalt exemplar al mandatului de executare; în vederea punerii în executare a mandatului emis în executarea unei hotărâri definitive de condamnare, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia; dacă persoana c căreia s-a emis mandatul nu este găsită, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei; un exemplar de pe procesul-verbal împreună cu un exemplar al mandatului de executare se trimit instanţei care a emis mandatul; dacă persoana condamnată refuză să se supună mandatului sau încearcă să fugă, va fi constrânsă la aceasta; când condamnatul se află în stare de deţinere, un exemplar al mandatului de executare i se înmânează de către comandantul locului de deţinere; comandantul locului de deţinere consemnează într-un proces-verbal data de la care condamnatul a început executarea pedepsei; o copie de pe procesul-verbal se trimite de îndată instanţei de executare; p baza ordinului de interzicere a părăsirii ţării, organele în drept refuză celui condamnat eliberarea paşaportului sau, după caz, procedează la ridicarea acestuia şi iau măsuri pentru darea condamnatului în consemn la punctele de trecere a frontierei; pe durata termenului de supraveghere, persoana supravegheată poate solicita motivat instanţei de executare să încuviinţeze părăsirea teritoriului României potrivit art. 85 alin. (2) lit. i) sau art. 93 alin. (2) lit. d) C.pen.; instanţa de executare soluţionează cererea în camera de consiliu, după ascultarea persoanei supravegheate şi a consilierului de probaţiune, prin încheiere definitivă; în cazul în care admite cererea, instanţa stabileşte perioada pentru care persoana supravegheată poate părăsi teritoriul României. Imediat după arestarea în vederea executării mandatului, condamnatul are dreptul de a încunoştinţa personal sau de a solicita administraţiei locului de deţinere să încunoştinţeze un membru al familiei sale ori o altă persoană desemnată de acesta despre arestare şi despre locul unde este deţinut; dacă persoana condamnată nu este cetăţean român, aceasta are şi dreptul de a încunoştinţa sau de a solicita încunoştinţarea misiunii diplomatice ori oficiului consular al statului al cărui cetăţean este sau, după caz, a unei organizaţii internaţionale umanitare, dacă nu doreşte să beneficieze de asistenţa autorităţilor din ţara sa de origine, ori a reprezentanţei organizaţiei internaţionale competente, dacă este refugiat sau, din orice alt motiv, se află sub protecţia unei astfel de organizaţii. Persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată integrală a amenzii la judecătorul delegat cu executarea, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii; când cel condamnat se află în imposibilitate de a achita integral amenda în termen , judecătorul delegat cu executarea, la cererea condamnatului, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii pe o perioadă de cel mult 2 ani, în rate lunare; instanţa competentă să dispună înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, potrivit art. 64 alin. (1) C.pen., este instanţa de executare; sesizarea instanţei se face din oficiu sau de către organul care, potrivit legii, execută amenda ori de către persoana condamnată; când dispune înlocuirea pedepsei amenzii cu prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, instanţa va menţiona în dispozitiv două entităţi din comunitate unde urmează a se executa munca neremunerată în folosul comunităţii. Consilierul de probaţiune, pe baza evaluării iniţiale, va decide în care din cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţia şi tipul de activitate; obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii se pune în executare prin trimiterea unei copii de pe hotărâre serviciului de probaţiune. Instanţa competentă să dispună înlocuirea muncii în folosul comunităţii cu închisoarea este instanţa de executare, respectiv, instanţa care judecă în primă instanţă infracţiunea săvârşită înainte de executarea integrală a muncii în folosul comunităţii; sesizarea instanţei se face din oficiu sau de către organul care, potrivit legii, execută amenda ori la sesizarea serviciului de probaţiune. Omisiunea autorităţilor, fără o justificare valabilă, de a executa într-un termen rezonabil o hotărâre definitivă pronunţată c lor reprezintă o încălcare a dreptului de acces la o instanţă, precum şi a dreptului la respectarea bunurilor (Acatrinei c. României, nr. 7.114/02, § 40, 26 octombrie 2006, Metaxas c. Greciei, nr. 8.415/02, § 26, 27 mai 2004, Prodan c. Moldovei, nr. 49.806/99, §§ 54-55, CEDO 2004-III. Termenul de aproape 3 ani în care prima Dec. nu a fost executată în mod efectiv, termen excesiv din perspectiva jurisprudenţei CEDO (Becciu c Moldovei, nr. 32.347/04, § 28, 13 noiembrie 2007, Pridatchenko şi alţii c. Rusiei, nr. 2.191/03 şi altele, §§ 53 şi 60, 21 iunie 2007), a înlăturat orice efect util al dreptului reclamantei de a avea acces la o instanţă, încălcând în acelaşi timp şi dreptul acesteia la respectarea bunurilor sale ( Hotărârea din 25 noiembrie 2008 în Cauza Paicu c. României). În jurisprudenţa sa, CEDO a statuat că “Dreptul de acces la justiţie, garantat de art. 6 din C.E.D.H. , protejează, de asemenea, şi executarea hotărârilor judecătoreşti definitive şi obligatorii, care, într-un stat care respectă preeminenţa dreptului, nu pot rămâne fără efect în detrimentul unei părţi. În consecinţă, executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi împiedicată, anulată sau întârziată într-un mod excesiv” (hotărârile Hornsby c. Greciei din 19 martie 1997, Burdov c. Rusiei din 7 mai 2002; Jasiuniene c. Lituaniei din 6 martie 2003; Ruianu c. României din 17 iunie 2003, Sabin Popescu c. României, 2005). CEDO aminteşte că executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din “proces”, în sensul art. 6 alin. 1 din C.E.D.H. . Dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi (Imobiliare Saffi c. Italiei, M.C., Cererea nr. 22.774/93, §l 63, CEDO 1999-V, Sandor c. României §23 – Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că, prin refuzul de a executa Sentinţa din 3 martie 1999, precum şi refuzul plăţii cheltuielilor de judecată dispuse de către instanţele judecătoreşti, autorităţile naţionale au lipsit reclamanta de un acces efectiv la justiţie în privinţa executării unei hotărâri definitive pronunţate în favoarea sa.În consecinţă, art. 6 alin. 1 din C.E.D.H. a fost încălcat ). În cazul Burdov c. Rusiei (Hotărârea c. din 7 mai 2002), Curtea a decis că “o autoritate a statului nu ar putea invoca o lipsă a resurselor pentru a nu onora o obligaţie bazată pe o Dec. a justiţiei. Sigur că o întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată de circumstanţe particulare, dar întârzierea nu poate avea drept consecinţă atingerea substanţei dreptului protejat de art. 6 § 1”. Cu privire la dreptul de proprietate, CEDO a statuat că despăgubirea recunoscută printr-o Dec. definitivă şi executorie constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1; neexecutarea plăţii într-un termen rezonabil constituie, deci, o atingere a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor, ca şi faptul că lipsa de lichidităţi nu poate justifica un asemenea comportament (Ambruosi c. Italiei, 2000, Burdov c. Rusiei, 2002). Complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public nu este de natură să exonereze statul de la obligaţia sa prevăzută de C.E.D.H. de a garanta tuturor dreptul de a fi executate într-un termen rezonabil acele hotărâri judecătoreşti care sunt obligatorii şi executorii. Nu este permis autorităţilor statului de a se preleva de lipsa de fonduri sau a altor resurse ca scuză pentru a nu onora debitul stabilit prin hotărâre judecătorească. Este obligaţia statelor contractante de a-şi organiza sistemul juridic în aşa fel încât autorităţile competente să îşi poată executa obligaţiile (Hotărârea din 17/06/2003 M.Of. nr. 1139 din 02/12/2004§70). o dispoziţie legală prin care se suspendă cursul judecăţii sau executarea hotărârilor judecătoreşti definitive referitoare la anumite cauze determinate este neconstituţională. Executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi amânată de debitor în mod unilateral, fără acordul creditorului. Măsura contestată urmăreşte un scop legitim – asigurarea stabilităţii economice a ţării – şi păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere – executarea eşalonată a hotărârilor judecătoreşti în cauză. Pentru Curtea Constituțională, măsura criticată trebuie să aibă o durată limitată în timp, şi anume până la data de 31 decembrie 2010 – ” începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condiţiile încadrării în politicile sociale şi de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare” ( Curtea Constituţională, Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, M.Of. nr. 433 din 28 iunie 2010, Curtea Constituţională, Decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, M.Of. nr. 433 din 28 iunie 2010 etc).
PUNEREA ÎN EXECUTARE A INTERNĂRII ÎNTR-UN CENTRU DE DETENŢIE Măsura educativă a internării minorului într-un centru de detenţie se pune în executare prin trimiterea unei copii de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a luat această măsură organului de poliţie de la locul unde se află minorul, când acesta este liber, ori comandantului locului de deţinere, când acesta este arestat preventiv. Odată cu punerea în executare a măsurii educative a internării minorului într-un centru de detenţie, judecătorul delegat va emite şi ordinul prin care interzice minorului să părăsească ţara. Dispoziţiile privind întocmirea şi conţinutul ordinului în cazul punerii în executare a pedepsei închisorii se aplică în mod corespunzător. Copia de pe hotărâre se predă cu ocazia executării măsurii centrului de detenţie în care minorul este internat. Conducătorul centrului de detenţie comunică de îndată instanţei care a dispus măsura despre efectuarea internării. Art. 515, alin. (1) a fost modificat prin Legea 130/2021 . v. Procedura în cauzele cu infractori minori
PUNEREA ÎN EXECUTARE A INTERNĂRII ÎNTR-UN CENTRU EDUCATIV În cazul în care s-a luat faţă de minor măsura educativă a internării într-un centru educativ, punerea în executare se face prin trimiterea unei copii de pe dispozitivul hotărârii organului de poliţie de la locul unde se află minorul, după rămânerea definitivă a hotărârii. Organul de poliţie ia măsuri pentru internarea minorului. Cu ocazia punerii în executare a măsurii educative a internării într-un centru educativ, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia. Dacă minorul faţă de care s-a luat măsura educativă a internării într-un centru educativ nu este găsit, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi sesizează de îndată organele competente pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al procesului-verbal se înaintează centrului educativ în care se va face internarea. Copia de pe hotărâre se predă cu ocazia executării măsurii centrului educativ în care minorul este internat. Conducătorul centrului educativ comunică de îndată instanţei care a dispus măsura despre efectuarea internării. Art. 514, alin. (1) a fost modificat prin Legea 130/2021 . v. Procedura în cauzele cu infractori minori
PUNEREA ÎN EXECUTARE A MANDATULUI DE SUPRAVEGHERE TEHNICĂ Prin Dec. nr. 51/2016, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală Curtea Constituţională constată că sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) este neconstituţională. Art. 139 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede că supravegherea tehnică se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2) al art. 139; măsura este proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii; probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare. Conform alin. (2) al art. 139 din Codul de procedură penală, infracţiunile pentru care poate fi dispusă supravegherea tehnică sunt cele contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, infracţiunile de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, infracţiunile de corupţie şi alte infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunile c intereselor financiare ale Uniunii Europene, infracţiunile care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicaţii electronice ori în alte infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică este prevăzută la art. 140 din Codul de procedură penală. Conform alin. (1) al art. 140, aceasta poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, pe o durată de cel mult 30 de zile, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea. Acestea se completează cu dispoziţiile art. 141 alin. (1) din acelaşi cod, care prevăd că procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când există urgenţă, iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnică în condiţiile art. 140 din Codul de procedură penală ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 139 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală. Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică se face, conform art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, de către procuror, care poate dispune şi ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei ori de alte organe specializate ale statului. Complementar, potrivit alin. (2) al art. 142, furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare sunt obligaţi să colaboreze cu organele de urmărire penală, respectiv cu autorităţile prevăzute la alin. (1) al art. 142, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică. Spre deosebire de actuala reglementare, dispoziţiile art. 912 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau că procurorul procedează personal la interceptări şi înregistrări sau poate dispune ca acestea să fie efectuate de organul de cercetare penală. Astfel, organele care puteau lua parte la activitatea de supraveghere erau doar procurorul şi organele de cercetare penală. În expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, iniţiatorul se limitează la a arăta că aceasta are ca scop respectarea dreptului la viaţă privată şi la secretul corespondenţei şi totodată respectarea cerinţelor de accesibilitate, previzibilitate şi proporţionalitate ale legii penale. Este subliniată, în acest sens, necesitatea respectării principiului subsidiarităţii, prin reglementarea ca excepţie a acestei ingerinţe în viaţa privată a persoanei, şi a principiului proporţionalităţii măsurii supravegherii tehnice cu restrângerea dreptului la viaţă privată, prin raportare la particularităţile cauzei, la importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute ori la gravitatea infracţiunii. Cu privire la aspectele juridice criticate în prezenta cauză, expunerea de motive nu conţine însă explicaţii referitoare la introducerea în actuala reglementare procesual penală, pe lângă procuror şi organele de cercetare penală, a lucrătorilor specializaţi din cadrul poliţiei şi a altor organe specializate ale statului şi, cu atât mai puţin, o explicaţie referitoare la organele avute în vedere de legiuitor cu ocazia reglementării acestei din urmă sintagme. Conform art. 143 alin. (1) din Codul de procedură penală, consemnarea activităţilor de supraveghere tehnică se face de către procuror sau de către organul de cercetare penală, întocmindu-se un proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică. În cuprinsul acestui proces-verbal sunt consemnate, potrivit aceleiaşi dispoziţii legale, rezultatele activităţilor efectuate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, datele de identificare ale suportului care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă, dacă sunt cunoscute, sau alte date de identificare, precum şi, după caz, data şi ora la care a început activitatea de supraveghere şi data şi ora la care aceasta s-a încheiat. De asemenea, conform art. 143 alin. (4) din Codul de procedură penală, convorbirile, comunicările sau conversaţiile interceptate şi înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, sunt redate de către procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-verbal în care se menţionează mandatul emis pentru efectuarea acestora, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice ori ale punctelor de acces, numele persoanelor ce au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri sau comunicări. Potrivit tezei finale a aceluiaşi alin. (4), procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procuror. În continuare, Curtea constată că este necesar să stabilească ce reprezintă, din punct de vedere al dreptului procesual penal, punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică şi procesul-verbal de consemnare a activităţilor de supraveghere tehnică. Curtea reţine că acest demers începe prin definirea noţiunilor de “probă”, “mijloc de probă” şi “procedeu probatoriu”. Conform art. 97 alin. (1) din Codul de procedură penală, proba este definită ca fiind orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Potrivit alin. (2) al acestui articol, mijloacele de probă în procesul penal constau în declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, declaraţiile persoanei vătămate, declaraţiile părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor, înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă, precum şi orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege. În fine, conform alineatului final al art. 97 din Codul de procedură penală, prin procedeu probatoriu se înţelege modalitatea legală de obţinere a mijlocului de probă. În acest sens, prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, M. Of. nr. 535 din 17 iulie 2015 ( § 20), Curtea Constituţională a constatat că legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noţiuni: probă, mijloc de probă şi procedeu probatoriu. Cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noţiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât şi mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noţiuni au conţinuturi şi sensuri distincte. Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalităţi legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. A fost subliniată, de asemenea, diferenţa dintre mijloacele de probă şi procedeele probatorii, noţiuni aflate într-o relaţie etiologică. Spre exemplu, declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, declaraţiile persoanei vătămate, ale părţii civile sau ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor şi declaraţiile experţilor sunt mijloace de probă obţinute prin audierea acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare, cum sunt confruntarea sau videoconferinţa; înscrisurile şi mijloacele materiale de probă, ca mijloace de probă, pot fi obţinute prin procedee probatorii ca percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, cercetarea locului faptei, reconstituirea sau reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale; rapoartele de expertiză, ca mijloace de probă, sunt obţinute prin expertize, ca procedee probatorii; iar procesele-verbale, ca mijloace de probă, sunt obţinute prin procedee probatorii precum identificarea persoanelor şi a obiectelor, metode speciale de supraveghere sau cercetare, amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane sau utilizarea investigatorilor sub acoperire, a celor cu identitate reală sau a colaboratorilor; iar fotografia, ca mijloc de probă, se obţine prin procedeul probatoriu al fotografierii. Totodată, s-a reţinut prin aceeaşi Dec. ( § 21) că o probă nu poate fi obţinută nelegal decât dacă mijlocul de probă şi/sau procedeul probatoriu prin care este obţinută sunt/este nelegale/nelegal, aceasta presupunând nelegalitatea dispunerii, autorizării sau administrării probei, şi că nelegalitatea acestora este sancţionată de prevederile art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin aplicarea regimului nulităţii absolute sau relative. Aşadar, Curtea a apreciat că art. 102 alin. (2) din Codul de procedură penală trebuie coroborat cu alin. (3) al acestui text legal, ceea ce înseamnă că probele obţinute prin actele prevăzute la art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală nu pot fi folosite în procesul penal în condiţiile în care aceste acte sunt lovite de nulitate absolută sau relativă ( § 22). Raportând prevederile legale referitoare la procesul-verbal întocmit în cadrul procedurii supravegherii tehnice la definiţiile noţiunilor de probă, mijloc de probă şi procedeu probator, Curtea conchide că procesul-verbal întocmit de procuror sau de organul de cercetare penală, conform art. 143 din Codul de procedură penală, în care sunt consemnate rezultatele activităţilor de supraveghere tehnică efectuate constituie un mijloc de probă. Prin urmare, având în vedere cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015 ( § 21), Curtea constată că nelegalitatea dispunerii, autorizării, consemnării sau administrării actului atrage sancţiunea nulităţii absolute sau relative, potrivit distincţiilor prevăzute la art. 281 şi 282 din Codul de procedură penală. Aşa fiind, realizarea supravegherii tehnice, ca procedeu probator, cu încălcarea condiţiilor legale prevăzute la art. 138-146 din Codul de procedură penală, inclusiv a celor referitoare la organele abilitate să pună în executare mandatul de supraveghere, are ca efect nulitatea probelor astfel obţinute şi, în consecinţă, imposibilitatea folosirii lor în procesul penal, conform art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală. În acest sens, Curtea reţine că activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică prevăzută la art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este realizată prin acte procesuale/procedurale. Cu alte cuvinte, art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală nu vizează activităţile tehnice, acestea fiind prevăzute la art. 142 alin. (2) din Codul de procedură penală, care face referire la persoanele obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv la furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare. Aşa fiind, Curtea conchide că actele îndeplinite de organele prevăzute la art. 142 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesului-verbal de consemnare a activităţii de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă. Pentru aceste motive, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală. Acestea din urmă sunt cele enumerate la art. 55 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale. Referitor la asigurarea suportului tehnic pentru realizarea activităţii de supraveghere tehnică, aşa cum Curtea a reţinut la § 26, sunt obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală, la punerea în executare a mandatului de supraveghere, persoanele prevăzute la art. 142 alin. (2) din Codul de procedură penală, iar acestea sunt specificate în mod clar şi neechivoc în cuprinsul dispoziţiei legale anterior referite, prin sintagma “furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare”. Curtea reţine că, în multe state ale Uniunii Europene, dispoziţiile codurilor de procedură penală, atunci când reglementează activitatea de supraveghere tehnică şi de punere în executare a acesteia, o fac prin norme clare şi previzibile şi vizează doar organele judiciare. În acest sens, codurile naţionale de procedură penală prevăd, în mod expres, că activitatea de supraveghere tehnică este înfăptuită de către judecătorul de instrucţie, de organele de urmărire penală şi organe ale poliţiei şi că, din punct de vedere tehnic, la realizarea acesteia sunt obligate să colaboreze, la nevoie, persoane juridice din domeniul furnizării de servicii de telecomunicaţii sau din alte domenii expres şi limitativ prevăzute de legea procesual penală. În continuarea analizei sale, Curtea constată că legiuitorul a inclus, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, pe lângă procuror, organul de cercetare penală şi lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei şi al altor organe specializate ale statului. Aceste organe specializate ale statului nu sunt definite nici în mod expres, nici în mod indirect în cuprinsul Codului de procedură penală. De asemenea, norma criticată nu prevede nici domeniul de activitate specific acestora, în condiţiile în care, în România, activează, potrivit unor reglementări speciale, numeroase organe specializate în diverse domenii. Astfel, în afara Serviciului Român de Informaţii, la care fac referire autorii excepţiei, care, potrivit art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, M. Of. nr. 33 din 3 martie 1992, şi art. 6 şi art. 8 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României,republicatăM. Of. nr. 190 din 18 martie 2014, are atribuţii exclusiv în domeniul siguranţei naţionale, neavând atribuţii de cercetare penală, conform art. 13 din Legea nr. 14/1992, există şi alte servicii cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, precum şi o multitudine de organe specializate ale statului cu atribuţii în varii domenii, cum sunt, cu titlu exemplificativ, Garda Naţională de Mediu, Gărzile Forestiere, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor, Inspectoratul de Stat în Construcţii, Consiliul Concurenţei sau Autoritatea de Supraveghere Financiară, niciuna dintre acestea neavând atribuţii de cercetare penală. Având în vedere aceste argumente, Curtea reţine că sintagma “ori de alte organe specializate ale statului” apare ca fiind lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, nepermiţând subiecţilor să înţeleagă care sunt aceste organe abilitate să realizeze măsuri cu un grad ridicat de intruziune în viaţa privată a persoanelor. Referitor la cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii procesual penale, instanţa de contencios constituţional a statuat, în mod repetat, în jurisprudenţa sa, obligaţia legiuitorului de a edicta norme clare, precise şi previzibile. Astfel, prin Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015, M. Of. nr. 707 din 21 septembrie 2015, ( § 23), s-a reţinut că, în contextul normativ al măsurii arestului preventiv, aceste cerinţe influenţează, în mod direct şi nemijlocit, dreptul persoanei la un proces echitabil, privit ca o garanţie, în acest caz, a libertăţii individuale. În acest sens, s-a reţinut că standardul constituţional de protecţie a libertăţii individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituţionale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis şi previzibil, aceste cazuri. De asemenea, cu privire la cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate a legii, în materie penală, prin Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, M. Of. nr. 495 din 6 iulie 2015, ( §§ 24 şi 25) şi Decizia nr. 553 din 16 iulie 2015 ( § 23), Curtea a reţinut că, în ipoteza infracţiunilor, inclusiv a celor reglementate în domeniul fiscal, legiuitorul trebuie să indice în mod clar şi neechivoc obiectul material al acestora în chiar cuprinsul normei legale sau acesta să poată fi identificat cu uşurinţă prin trimiterea la un alt act normativ cu care textul incriminator se află în conexiune, în vederea stabilirii existenţei/inexistenţei infracţiunii. Prin aceeaşi Dec. s-a constatat că, dacă legiuitorul îşi respectă numai din punct de vedere formal competenţa constituţională de a legifera, fără ca prin conţinutul normativ al textului incriminator să stabilească cu claritate şi precizie obiectul material al infracţiunii, aceasta poate determina o lipsă de previzibilitate a respectivului text. Curtea Constituţională a constatat că prevederile criticate nu respectă exigenţele constituţionale referitoare la calitatea legii respectiv nu întrunesc condiţiile de claritate, precizie, previzibilitate şi accesibilitate, fiind contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie. În fine, prin Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, M. Of. nr. 845 din 13 noiembrie 2015, Curtea a constatat că sintagma “raporturi comerciale” din cuprinsul dispoziţiilor art. 301 alin. (1) din Codul penal imprimă un caracter lipsit de claritate, precizie şi previzibilitate obiectului juridic al infracţiunii de conflict de interese. Or, în aceste condiţii, destinatarul normei nu îşi poate ordona conduita în raport cu o normă de incriminare care nu respectă condiţiile de calitate ale legii. Pentru aceste motive, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 301 alin. (1) din Codul penal încalcă prevederile art. 1 alin. (5) şi art. 23 din Constituţie, referitoare la calitatea legii şi, respectiv, la libertatea individuală. Cu privire la aceleaşi cerinţe de calitate a legii, garanţie a principiului legalităţii, C.E.D.O. , prin hotărârile din 5 ianuarie 2000, 4 mai 2000, 25 ianuarie 2007 şi 24 mai 2007, pronunţate în cauzele Beyeler c Italiei ( § 109), Rotaru c României ( § 52), Sissanis c României ( § 66), şi Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c României ( § 34) a reţinut obligativitatea asigurării acestor standarde de calitate a legii drept garanţie a principiului legalităţii, prevăzut la art. 7 din C.E.D.H. . Astfel, prin Hotărârea Cauza Sissanis c României ( § 66), instanţa europeană a reţinut că sintagma “prevăzută de lege” impune ca măsura incriminată să aibă un temei în dreptul intern, însă vizează, de asemenea, calitatea legii în cauză: aceasta trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. S-a reţinut, totodată, că, pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată c arbitrarului. În plus, a fost statuat faptul că nu se poate considera drept “lege” decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite cetăţeanului să îşi controleze conduita; apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. De asemenea, prin Hotărârea Cauza Rotaru c României ( § 52), Curtea a reamintit jurisprudenţa sa constantă, conform căreia “prevăzut de lege” înseamnă nu doar o anume bază legală în dreptul intern, ci şi calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă persoanei şi previzibilă. Totodată, în Hotărârea Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c României ( § 34), Curtea de la Strasbourg a statuat că noţiunea “drept” folosită la art. 7 din Convenţie corespunde noţiunii de “lege” ce apare în alte articole din Convenţie; ea înglobează dreptul de origine atât legislativă, cât şi jurisprudenţială şi impljcă condiţii calitative, printre altele, pe cele ale accesibilităţii şi previzibilităţii. În ceea ce priveşte materia interceptărilor, C.E.D.O. , în Decizia de admisibilitate din 29 iunie 2006, Cauza Weber şi Saravia c Germaniei, §§ 93-95, a generalizat jurisprudenţa sa vizavi de cerinţa legală a “previzibilităţii” legii în acest domeniu, statuând că reglementarea unor măsuri speciale secrete de urmărire, cum ar fi interceptarea comunicărilor, trebuie să se realizeze în mod esenţial prin norme clare, detaliate, din moment ce tehnologia disponibilă pentru efectuarea lor devine constant din ce în ce mai sofisticată [ v Hotărârea din 25 martie 1998, Cauza Kopp c Elveţiei, ( § 72) şi Hotărârea din 30 iulie 1998, Cauza Valenzuela Contreras c Spaniei ( § 46)]. Legislaţia internă trebuie să fie suficient de clară în terminologia sa pentru a oferi cetăţenilor indicii adecvate cu privire la împrejurările şi condiţiile în care autorităţile publice sunt împuternicite să recurgă la oricare din aceste măsuri. În jurisprudenţa sa cu privire la măsurile secrete de urmărire, Curtea a dezvoltat garanţiile minime care ar trebui să fie prevăzute în legislaţia statului, pentru evitarea abuzurilor de putere: natura infracţiunilor care determină necesitatea de interceptare; stabilirea categoriilor de persoane pasibile de înregistrarea convorbirilor telefonice; o limitare a duratei de înregistrare a convorbirilor telefonice; procedura obligatorie pentru examinarea, utilizarea şi stocarea datelor obţinute; măsurile de precauţie care trebuie luate în cazul informării altor părţi; împrejurările în care înregistrările pot sau urmează să fie şterse ori distruse [a se vedea, inter alia, Hotărârea din 24 aprilie 1990, Cauza Huvig c Franţei, ( § 34)]. Cu privire la procedura obligatorie de accesare, utilizare şi stocare a datelor obţinute din interceptări ale comunicaţiilor, în jurisprudenţa C. E. D. O. s-a făcut distincţie între două etape ale interceptării convorbirilor telefonice: autorizarea supravegherii şi efectuarea propriu-zisă a supravegherii. Distincţia a fost făcută de C.E.D.O. încă din 2007, prin Hotărârea din 28 iunie 2007, Cauza Association for European Integration and Human Rights şi Ekimdzhiev c Bulgariei, § 84, prin care s-a reţinut că pe parcursul primei etape, cea de autorizare a supravegherii, conceptul de “securitate naţională”, dincolo de înţelesul său obişnuit, trebuie să ofere garanţii substanţiale c supravegherii arbitrare şi discriminatorii. De asemenea, Curtea a constatat că trebuie să examineze şi dacă astfel de garanţii există pe parcursul celei de-a doua etape, când supravegherea este realizată efectiv sau a fost deja încheiată. Cu privire la acest aspect au fost reţinute că nu este prevăzută nicio verificare a implementării măsurilor de supraveghere tehnică secretă de către un organism sau o entitate oficială, externă serviciilor care desfăşoară măsurile de supraveghere, sau cel puţin căreia să îi fie impusă îndeplinirea unor condiţii care să îi asigure independenţa şi conformitatea cu principiile statului de drept, dar că nicio altă instituţie, în afara celor care dispun măsurile speciale de supraveghere, nu poate să verifice dacă măsurile luate îndeplinesc condiţiile prevăzute în mandatul de supraveghere sau dacă datele originale sunt reproduse cu exactitate în documentele scrise. De asemenea, a fost menţionată aparenta lipsă a unor dispoziţii legale care să prevadă cu suficient grad de precizie maniera în care datele sunt obţinute prin supravegherea tehnică, procedura pentru protejarea integrităţii şi confidenţialităţii acestora şi procedura pentru distrugerea lor ( § 86). Mai mult, a fost reţinut faptul că controlul activităţii de supraveghere tehnică îi revine în mod exclusiv Ministrului Afacerilor Interne, iar dacă datele obţinute depăşesc scopul în care a fost aplicată măsura supravegherii tehnice, doar Ministrul Afacerilor Interne poate decide, în mod discreţionar şi fără un control independent, ce trebuie făcut cu aceste date. S-a arătat că, spre deosebire de procedura existentă în Bulgaria, legea germană, modificată ca urmare a unei decizii a Curţii Constituţionale a Germaniei, obligă la transmiterea înregistrărilor în condiţii foarte stricte şi încredinţează responsabilitatea verificării îndeplinirii condiţiilor legale unui oficial care are dreptul să exercite funcţii judiciare ( § 89). Prin Hotărârea din 10 februarie 2009, Cauza Iordachi şi alţii c Moldovei, C.E.D.O. a statuat cu privire la etapa a doua a procedurii interceptărilor convorbirilor telefonice, că în cauza dedusă judecăţii, aparent, judecătorul de instrucţie joacă un rol foarte limitat. Conform prevederilor articolului 41 din Codul de procedură penală, rolul judecătorului este de autorizare a interceptărilor. Potrivit articolului 136 din acelaşi Cod, judecătorul de instrucţie are dreptul de a păstra “casetele cu originalul înregistrării comunicărilor, însoţite de reproducerea integrală în scris a înregistrării […] în locuri speciale, într-un plic sigilat” şi de a emite “încheiere cu privire la distrugerea înregistrărilor care nu sunt importante pentru urmărirea penală”. Cu toate acestea, deşi judecătorul are competenţa de a autoriza interceptarea convorbirilor, Codul de procedură penală nu prevede informarea acestuia cu privire la rezultatele interceptării şi nu-i impune să verifice dacă prevederile legislative au fost respectate ( § 47). Alt punct de vedere necesar de a fi menţionat în acest sens este lipsa aparentă a reglementărilor cu un înalt grad de precizie şi care ar orândui maniera în care se face filtrarea datelor secrete obţinute prin aceste măsuri operative de investigaţii sau procedurile prin care s-ar păstra integritatea şi confidenţialitatea acestora, fie reguli de distrugere a acestora ( § 48). În concluzie, reţinând încălcarea în cauză a dispoziţiilor art. 8 din Convenţie referitoare la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, Curtea a statuat că interceptarea convorbirilor telefonice este o ingerinţă foarte gravă în drepturile unei persoane şi că o chestiune care merită a fi menţionată este lipsa aparentă a reglementărilor care să specifice, cu un grad corespunzător de precizie, modalitatea de examinare a informaţiei obţinute ca rezultat al supravegherii sau procedurile de păstrare a integrităţii şi confidenţialităţii acesteia, precum şi procedurile de distrugere a ei. Având în vedere aceste considerente de principiu dezvoltate în jurisprudenţa C. E. D. O. , Curtea Constituţională pune, în mod esenţial, accentul pe respectarea exigenţelor de calitate a legislaţiei interne, legislaţie care, pentru a fi compatibilă cu principiul preeminenţei dreptului, trebuie să îndeplinească cerinţele de accesibilitate (normele care guvernează materia interceptării comunicaţiilor trebuie reglementate la nivel de lege), claritate (normele trebuie să aibă o redactare fluentă şi inteligibilă, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce, într-un limbaj şi stil juridic specific normativ, concis, sobru, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale şi de ortografie), precizie şi previzibilitate (lex certa, norma trebuie să fie redactată clar şi precis, astfel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita şi să fie capabilă să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat). Aceste exigenţe trebuie să fie inerente oricărui act normativ, cu atât mai mult unei reglementări care dă dreptul autorităţilor publice de a interveni în viaţa intimă, familială şi privată, precum şi dreptul de a accesa corespondenţa persoanelor. În examinarea criticilor de neconstituţionalitate, Curtea constată că nicio reglementare din legislaţia naţională în vigoare, cu excepţia dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu conţine vreo normă care să consacre expres competenţa unui alt organ al statului, în afara organelor de urmărire penală, de a efectua interceptări, respectiv de a pune în executare un mandat de supraveghere tehnică. Or, pornind de la datele concrete din speţa dedusă controlului de constituţionalitate, Curtea apreciază că reglementarea în acest domeniu nu poate fi realizată decât printr-un act normativ cu putere de lege, iar nu printr-o legislaţie infralegală, respectiv acte normative cu caracter administrativ, adoptate de alte organe decât autoritatea legiuitoare, caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate sau inaccesibilitate ( v în acest sens şi Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, M. Of. nr. 79 din 30 ianuarie 2015, §§ 67 şi 94). Având în vedere aceste argumente şi caracterul intruziv al măsurilor de supraveghere tehnică, Curtea constată că este obligatoriu ca aceasta să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea încălcării într-un mod aleatoriu/abuziv a unora dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un stat de drept: viaţa intimă, familială şi privată şi secretul corespondenţei. Este îndeobşte admis că drepturile prevăzute la art. 26 şi art. 28 din Constituţie nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura drepturilor fundamentale limitate. Aşadar, standardul constituţional de protecţie a vieţii intime, familiale şi private şi a secretului corespondenţei impune ca limitarea acestora să se realizeze într-un cadru normativ care să stabilească expres, într-un mod clar, precis şi previzibil care sunt organele abilitate să efectueze operaţiunile care constituie ingerinţe în sfera protejată a drepturilor. Prin urmare, Curtea reţine că este justificată opţiunea legiuitorului ca mandatul de supraveghere tehnică să fie pus în executare de procuror şi de organele de cercetare penală, care sunt organe judiciare, conform art. 30 din Codul de procedură penală, precum şi de către lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în condiţiile în care aceştia pot deţine avizul de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile art. 55 alin. (5) din Codul de procedură penală. Această opţiune nu se justifică, însă, în privinţa includerii, în cuprinsul art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, a sintagmei “alte organe specializate ale statului”, neprecizate în cuprinsul Codului de procedură penală sau în cuprinsul altor legi speciale. Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că dispoziţiile criticate încalcă prevederile constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitoare la statul de drept în componenta sa privind garantarea drepturilor cetăţenilor şi în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalităţii. Referitor la invocarea în susţinerea prezentei excepţii a dispoziţiilor art. 20, art. 21 şi art. 53 din Constituţie, având în vedere constatarea de către instanţa de contencios constituţional, prin prezenta Dec. , a neconstituţionalităţii sintagmei “ori de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală, în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală, Curtea constată că verificarea conformităţii textului criticat cu normele constituţionale mai sus menţionate nu mai este necesară. Cu privire la efectele prezentei decizii, Curtea reaminteşte caracterul erga omnes şi pentru viitor al deciziilor sale, prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta înseamnă că, pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa cauzelor definitiv soluţionate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător, în cauzele aflate pe rolul instanţelor de judecată [ v Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015 ( § 28)]. În ceea ce priveşte hotărârile definitive, această Dec. poate servi ca temei de revizuire, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în această cauză, precum şi în cauzele în care au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate similare, înaintea datei publicării prezentei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I [ v Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 843 din 19 noiembrie 2014 ( § 26), Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014, M. Of. nr. 921 din 18 decembrie 2014 ( § 14), şi Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014, M. Of. nr. 129 din 19 februarie 2015 ( § 14)].Procurorul pune în executare supravegherea tehnică ori poate dispune ca aceasta să fie efectuată de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei.
Art. 142, alin. (1) a fost modificat prin Ordonantade urgenta nr. 6/2016 Pentru realizarea activităţilor prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a)-d), procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei folosesc nemijlocit sistemele tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea şi confidenţialitatea datelor şi informaţiilor colectate. Art. 142, alin. (1) și (2) a fost completat prin Ordonanta de urgenta nr. 6/2016 ). Furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare sunt obligaţi să colaboreze cu procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică.Persoanele care sunt chemate să dea concurs tehnic la executarea măsurilor de supraveghere au obligaţia să păstreze secretul operaţiunii efectuate, sub sancţiunea legii penale.Procurorul are obligaţia de a înceta imediat supravegherea tehnică înainte de expirarea duratei mandatului dacă nu mai există temeiurile care au justificat măsura, informând de îndată despre aceasta judecătorul care a emis mandatul.
Datele rezultate din măsurile de supraveghere tehnică pot fi folosite şi în altă cauză penală dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii concludente şi utile privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei alte infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2).Datele rezultate din măsurile de supraveghere care nu privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau care nu contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, dacă nu sunt folosite în alte cauze penale potrivit alin. (5), se arhivează la sediul parchetului, în locuri speciale, cu asigurarea confidenţialităţii. Din oficiu sau la solicitarea părţilor, judecătorul ori completul învestit poate solicita datele sigilate dacă există noi probe din care rezultă că totuşi o parte dintre acestea privesc fapta ce formează obiectul cercetării. După un an de la soluţionarea definitivă a cauzei, acestea sunt distruse de către procuror, care întocmeşte un proces-verbal în acest sens.
PUNEREA ÎN EXECUTARE A MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul de expertiză medico-legală autorităţii de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură; autoritatea de sănătate publică va comunica de îndată persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical unitatea sanitară la care urmează să efectueze tratamentul; instanţa de executare comunică persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care urmează să i se efectueze tratamentul, atrăgându-i-se atenţia că în caz de nerespectare a măsurii luate se va dispune internarea medicală; în cazul în care obligarea la tratament medical însoţeşte pedeapsa închisorii ori a detenţiunii pe viaţă sau priveşte o persoană aflată în stare de deţinere, comunicarea se face administraţiei locului de deţinere. Unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului medical este obligată să comunice instanţei: dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma tratamentul; dacă persoana obligată la tratament se sustrage de la efectuarea tratamentului după prezentare; dacă, din cauza înrăutăţirii stării de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical, este necesară internarea medicală; dacă, datorită ameliorării stării de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, efectuarea tratamentului medical nu se mai impune. În cazul când unitatea sanitară nu se află în circumscripţia instanţei care a dispus executarea, comunicarea prevăzută de lege se face judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară. Primind comunicarea, instanţa dispune internarea medicală sau efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care este luată măsura de siguranţă. Persoana obligată la tratament medical are dreptul de a cere să fie examinată şi de un medic de specialitate desemnat de aceasta, ale cărui concluzii sunt înaintate instanţei ; dacă persoana obligată la tratament medical refuză să se prezinte la examinare în vederea efectuării expertizei, se vor aplica dispoziţiile privind mandatul de aducere; ; după primirea raportului de expertiză medico-legală şi a concluziilor medicului de specialitate, instanţa, în şedinţă publică, ascultă concluziile procurorului, ale persoanei faţă de care este luată măsura de siguranţă şi ale avocatului acesteia, precum şi ale expertului şi medicului desemnat de aceasta, atunci când consideră necesar, şi dispune fie încetarea măsurii obligării la tratament medical, fie internarea medicală; dacă persoana faţă de care s-a luat măsura de siguranţă nu are avocat, i se asigură un avocat din oficiu; o copie de pe hotărârea definitivă a instanţei se comunică instanţei de executare. Măsura de siguranţă a internării medicale luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul de expertiză medico-legală autorităţii de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură; judecătorul delegat cu executarea care funcţionează la instanţa de executare comunică judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară la care s-a făcut internarea data la care aceasta s-a efectuat, în vederea luării în supraveghere; după primirea comunicării, judecătorul delegat cu executarea de la judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară verifică periodic, dar nu mai târziu de 12 luni, dacă internarea medicală mai este necesară. În acest scop, judecătorul delegat cu executarea dispune efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura internării medicale şi, după primirea acesteia, sesizează judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară pentru a dispune asupra menţinerii, înlocuirii sau încetării măsurii. Autoritatea de sănătate publică este obligată să asigure internarea, încunoştinţând despre aceasta instanţa de executare; în cazul în care persoana faţă de care s-a luat măsura internării medicale refuză să se supună internării, executarea acestei măsuri se va face cu sprijinul organelor de poliţie. În vederea executării măsurii internării medicale, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia; dacă persoana faţă de care s-a luat măsura internării medicale nu este găsită, autoritatea de sănătate publică sesizează organele de poliţie pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a frontierei; un exemplar al sesizării adresate organelor de poliţie se trimite instanţei de executare; unitatea sanitară la care s-a făcut internarea are obligaţia, în cazul în care consideră că internarea nu mai este necesară, să încunoştinţeze judecătoria în a cărei circumscripţie se găseşte unitatea sanitară. Judecătoria, după primirea încunoştinţării , dispune efectuarea unei expertize medico-legale; instanţa se pronunţă asupra sesizării , sau a încunoştinţării prevăzute prevăzute de lege, după ascultarea concluziilor procurorului, ale persoanei faţă de care este luată măsura internării, atunci când aducerea acesteia în faţa instanţei este posibilă, ale avocatului său, precum şi ale expertului care a întocmit expertiza medico-legală, atunci când consideră necesar, şi dispune, după caz, menţinerea internării medicale, încetarea acesteia sau înlocuirea cu măsura obligării la tratament medical; încetarea sau înlocuirea măsurii internării poate fi cerută şi de persoana internată sau de procuror; în acest caz, judecătoria dispune efectuarea expertizei medico-legale.; dacă persoana internată nu are avocat, i se asigură un avocat din oficiu; o copie de pe hotărârea definitivă prin care s-a dispus menţinerea, înlocuirea sau încetarea internării medicale se comunică instanţei de executare. În cazul în care măsura obligării la tratament medical sau a internării medicale a fost luată în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, punerea în executare se face de către judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţa de judecată care a luat această măsură. Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii, profesii sau activităţi se pune în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitiv organului în drept să aducă la îndeplinire aceste măsuri şi să supravegheze respectarea lor; acest organ are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate şi să sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii de siguranţă; persoana cu privire la care s-a luat măsura interzicerii opcupării unei funcţii prevăzută la art. 111 alin. (1) C.pen. poate cere instanţei de executare revocarea măsurii, în condiţiile art. 111 alin. (2) C.pen.;soluţionarea cererii se face cu citarea persoanei faţă de care este luată măsura, după ascultarea concluziilor avocatului acesteia şi ale procurorului. Măsura de siguranţă a confiscării speciale sau a confiscării extinse, luată prin hotărârea instanţei de judecată, se execută după cum urmează: lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit legii; dacă lucrurile confiscate se află în păstrarea organelor de poliţie sau a altor instituţii, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organului la care se află. După primirea copiei de pe dispozitiv, lucrurile confiscate se predau organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii; atunci când confiscarea priveşte sume de bani ce nu au fost consemnate la unităţi bancare, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organelor fiscale, în vederea executării confiscării potrivit dispoziţiilor privind creanţele bugetare; când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezenţa judecătorului delegat cu executarea, întocmindu-se proces-verbal care se depune la dosarul cauzei. v. Executarea confiscării speciale şi a confiscării extinse, Internarea medicală, Interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori o altă activitate, Înlocuirea sau încetarea obligării la tratament medical, Măsurile de siguranţă provizorii, Menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării medicale, Obligarea la tratament medical, Obligaţiile în legătură cu internarea medicală, Obligaţiile în legătură cu tratamentul medical
PUNEREA ÎN EXECUTARE A MĂSURILOR EDUCATIVE NEPRIVATIVE DE LIBERTATE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSEI AMENZII v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSEI COMPLEMENTARE A AFIŞĂRII SAU PUBLICĂRII HOTĂRÂRII DE CONDAMNARE Un extras al hotărârii de condamnare care priveşte aplicarea pedepsei complementare a afişării hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, persoanei juridice condamnate, pentru a-l afişa în forma, locul şi pentru perioada stabilite de instanţa de judecată; un extras al hotărârii de condamnare care priveşte aplicarea pedepsei complementare a publicării hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, persoanei juridice condamnate, pentru a publica hotărârea în forma stabilită de instanţă, pe cheltuială proprie, prin intermediul presei scrise sau audiovizuale ori prin alte mijloace de comunicare audiovizuale, desemnate de instanţă; persoana juridică condamnată înaintează instanţei de executare dovada începerii executării afişării sau, după caz, dovada executării publicării hotărârii de condamnare, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dar nu mai târziu de 10 zile de la începerea executării ori, după caz, de la executarea pedepsei principale.;o copie de pe hotărârea de condamnare, în întregime sau în extras al acesteia, se comunică la data rămânerii definitive organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, organului care a înregistrat persoana juridică, organului care a înfiinţat instituţia nesupusă autorizării sau înregistrării, precum şi organelor cu atribuţii de control şi supraveghere a persoanei juridice, pentru a lua măsurile necesare. v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSEI COMPLEMENTARE A DIZOLVĂRII PERSOANEI JURIDICE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSEI COMPLEMENTARE A INTERZICERII PERSOANEI JURIDICE DE A PARTICIPA LA PROCEDURILE DE ACHIZIŢII PUBLICE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSEI COMPLEMENTARE A ÎNCHIDERII UNOR PUNCTE DE LUCRU ALE PERSOANEI JURIDICE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSEI COMPLEMENTARE A PLASĂRII SUB SUPRAVEGHERE JUDICIARĂ Atribuţiile mandatarului judiciar privind supravegherea activităţii persoanei juridice sunt cuprinse în dispozitivul hotărârii de condamnare prin care s-a aplicat pedeapsa plasării sub supraveghere judiciară; mandatarul judiciar nu se poate substitui organelor statutare în gestionarea activităţilor persoanei juridice.
PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSEI COMPLEMENTARE A PLASĂRII SUB SUPRAVEGHERE JUDICIARĂ v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSEI COMPLEMENTARE A SUSPENDĂRII ACTIVITĂŢII PERSOANEI JURIDICE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
PUNEREA ÎN EXECUTARE A PEDEPSELOR COMPLEMENTARE vDegradarea militară , Interzicerea exercitării unor drepturi, Interzicerea străinului de a se afla pe teritoriul României, Publicarea hotărârii de condamnare
PUNEREA ÎN MIŞCARE A ACŢIUNII PENALE Acţiunea penală se pune în mişcare de procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare ; p. m. a. p. este comunicată inculpatului de către organul de urmărire penală care îl cheamă pentru a-l audia. ; la cerere, inculpatului i se eliberează o copie a ordonanţei prin care a fost dispusă măsura; atunci când consideră necesar, procurorul poate proceda personal la audierea inculpatului ; organul de urmărire penală continuă urmărirea şi fără a-l audia pe inculpat atunci când acesta lipseşte nejustificat, se sustrage sau este dispărut; în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, încălcarea, în cursul urmăririi penale, a dispoziţiilor legale privind prezenţa obligatorie a învinuitului sau a inculpatului ori asistarea obligatorie a acestora de către apărător poate fi invocată până la începerea dezbaterilor.
R
RAPORTUL DE CONSTATARE cuprinde descrierea operaţiilor efectuate de specialist, a metodelor, programelor şi echipamentelor utilizate şi concluziile constatări; organul de urmărire penală stabileşte prin ordonanţă obiectul constatării, întrebările la care trebuie să răspundă specialistul şi termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea; când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată dispune efectuarea unei noi expertize de către o instituţie medico-legală, aceasta este efectuată de o comisie, în condiţiile legii.
RAPORTUL DE EXPERTIZĂ consemnează , constatările, clarificările, evaluările şi opinia expertului; când sunt mai mulţi experţi se întocmeşte un singur raport de expertiză; opiniile separate se motivează în acelaşi raport; r. e. cuprinde, printre altele, obiectivele la care expertul urmează să răspundă, data la care a fost efectuată, materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată, dovada încunoştinţării părţilor, dacă au participat la aceasta şi au dat explicaţii în cursul expertizei, data întocmirii raportului de expertiză; partea expozitivă prin care sunt descrise operaţiile de efectuare a expertizei, metodele, programele şi echipamentele utilizate; concluziile, prin care se răspunde la obiectivele stabilite de organele judiciare, precum şi orice alte precizări şi constatări rezultate din efectuarea expertizei, în legătură cu obiectivele expertizei; R. e. se depune la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei; în situaţia în care expertiza a fost efectuată în lipsa părţilor ori a subiecţilor procesuali principali, aceştia sau avocatul lor sunt încunoştinţaţi cu privire la întocmirea r. e. şi cu privire la dreptul la studierea raportului.
RĂMÂNEREA DEFINITIVĂ A HOTĂRÂRII INSTANŢEI DE APEL ŞI A HOTĂRÂRII PRONUNŢATE ÎN CALEA DE ATAC A CONTESTAŢIEI vExecutarea hotărârilor penale
RĂMÂNEREA DEFINITIVĂ A HOTĂRÂRII PRIMEI INSTANŢEv Executarea hotărârilor penale
REABILITAREA are loc fie de drept, în cazurile prevăzute la art. 150 sau 165 C.pen., fie la cerere, acordată de instanţa de judecată; la împlinirea termenului de 3 ani prevăzut la art. 165 C.pen., dacă persoana condamnată nu a mai săvârşit o altă infracţiune, autoritatea care ţine evidenţa cazierului judiciar va şterge din oficiu menţiunile privind pedeapsa aplicată condamnatului; la împlinirea termenului de 3 ani prevăzut la art. 150 C.pen., dacă persoana condamnată nu a mai săvârşit o altă infracţiune, organul care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice şi organul care a înregistrat persoana juridică vor şterge din oficiu menţiunile privind pedeapsa aplicată persoanei juridice; competentă să se pronunţe asupra reabilitării judecătoreşti este fie instanţa care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea pentru care se cere reabilitarea, fie instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie domiciliază condamnatul sau în care a avut ultimul domiciliu, dacă la data introducerii cererii domiciliază în străinătate. Cererea de reabilitare judecătorească se formulează de către condamnat, iar după moartea acestuia, de soţ sau de rudele apropiate; soţul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornită anterior decesului; reabilitarea judecătorească se dispune în cazurile şi condiţiile prevăzute la art. 166 şi 168 C.pen.. După fixarea termenului de soluţionare a cererii de reabilitare se dispune citarea persoanei care a solicitat reabilitarea şi a persoanelor a căror ascultare instanţa o consideră necesară, se iau măsuri pentru aducerea dosarului în care s-a pronunţat condamnarea şi se solicită copia fişei cazierului judiciar al condamnatului.Cererea de reabilitare se respinge pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă şi fond dacă a fost introdusă înainte de termenul legal; lipsesc menţiunile ceruteşi petiţionarul nu s-a prezentat la termenul de înfăţişare sau nu a completat cererea la termenul de înfăţişare şi nici la termenul ce i s-a acordat în vederea completării.Cererea poate fi repetată potrivit legii ; la termenul fixat, în şedinţă nepublică, instanţa ascultă persoanele citate prezente, concluziile procurorului şi ale petiţionarului şi verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru admiterea reabilitării; dacă înainte de soluţionarea cererii de reabilitare faţă de condamnat a fost pusă în mişcare acţiunea penală pentru altă infracţiune, examinarea cererii se suspendă până la soluţionarea definitivă a acelei cauze. Când condamnatul sau persoana care a făcut cererea de reabilitare dovedeşte că nu i-a fost cu putinţă să achite despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare, instanţa, apreciind împrejurările, poate dispune reabilitarea sau poate să acorde un termen pentru achitarea în întregime sau în parte a sumei datorate; termenul nu poate depăşi 6 luni; în caz de obligaţie solidară, instanţa fixează suma ce trebuie achitată, în vederea reabilitării, de condamnat sau de urmaşii săi; drepturile acordate părţii civile prin hotărârea de condamnare nu se modifică prin hotărârea dată asupra reabilitării. Sentinţa prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă contestaţiei în termen de 10 zile de la comunicare, care se soluţionează de instanţa ierarhic superioară; judecarea contestaţiei la hotărârea primei instanţe se face în şedinţă nepublică, cu citarea petentului; participarea procurorului este obligatorie; decizia instanţei prin care se soluţionează contestaţia este definitivă. După rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare sau de anulare a acesteia, instanţa dispune să se facă menţiune despre aceasta pe hotărârea prin care s-a pronunţat condamnarea.
RECHIZITORIUL constituie actul de sesizare a instanţei de judecată; r. însoţit de dosarul cauzei şi de un număr necesar de copii certificate ale rechizitoriului, pentru a fi comunicate inculpaţilor, se trimit instanţei competente să judece cauza în fond; în situaţia în care inculpatul nu cunoaşte limba română, se vor lua măsuri pentru traducerea autorizată a r. , care va fi ataşată actelor menţionate ; când nu există traducători autorizaţi, traducerea r.se face de o persoană care poate comunica cu inculpatul; inculpatul, cetăţean român aparţinând unei minorităţi naţionale, poate solicita să îi fie comunicată o traducere a r.în limba maternă.R. se limitează la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), datele privitoare la fapta reţinută în sarcina inculpatului şi încadrarea juridică a acesteia, probele şi mijloacele de probă, cheltuielile judiciare, menţiunile prevăzute la art. 330 şi 331, dispoziţia de trimitere în judecată, precum şi alte menţiuni necesare pentru soluţionarea cauzei. R.este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmit de un procuror de la Parchetul de pe lângă I. C. C. J., r. este verificat de procurorul-şef de secţie, iar când a fost întocmit de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestaţi, verificarea se face de urgenţă şi înainte de expirarea duratei arestării preventive. Procurorul întocmeşte un singur r. chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi şi inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite. v. şi Actele organelor de urmărire penală, Măsurile asigurătorii, Măsurile preventive, Măsurile de siguranţă, Rezolvarea cauzelor
RECONSTITUIREA Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, dacă găseşte necesar pentru verificarea şi precizarea unor date sau probe administrate ori pentru a stabili împrejurări de fapt ce prezintă importanţă pentru soluţionarea cauzei, poate să procedeze la r. , în întregime sau în parte, a modului şi a condiţiilor în care s-a comis fapta; organele judiciare procedează la r. activităţilor sau a situaţiilor, având în vedere împrejurările în care fapta a avut loc, pe baza probelor administrate. În cazul în care declaraţiile martorilor, ale părţilor sau ale subiecţilor procesuali principali cu privire la activităţile sau situaţiile ce trebuie reconstituite sunt diferite, r. trebuie efectuată separat pentru fiecare variantă a desfăşurării faptei descrise de aceştia; când suspectul sau inculpatul se află în vreuna din situaţiile când asistenţa juridică este obligatorie, r. se face în prezenţa acestuia, asistat de apărător; atunci când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să participe la reconstituire, aceasta se efectuează cu participarea altei persoane; r. trebuie să fie efectuată astfel încât să nu fie încălcată legea sau ordinea publică, să nu fie adusă atingere moralei publice şi să nu fie pusă în pericol viaţa sau sănătatea persoanelor; organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune prezenţa medicului legist sau a oricăror persoane a căror prezenţă o consideră necesară. v. Asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, Procesul-verbal de cercetare la faţa locului sau de reconstituire
RECONSTITUIREA ÎNSCRISULUI SAU DOSARULUI Când nu există o copie oficială de pe înscrisul dispărut, se procedează la reconstituirea; reconstituirea unui dosar se face prin reconstituirea înscrisurilor pe care le conţinea; în vederea reconstituirii pot fi folosite orice mijloace de probă prevăzute de lege; rezultatul reconstituirii se constată, după caz, prin ordonanţa procurorului sau prin hotărârea instanţei dată cu citarea părţilor, după ascultarea acestora şi a procurorului; neprezentarea părţilor legal citate nu împiedică judecarea hotărârea de reconstituire este supusă; c ordonanţei procurorului privind rezultatul reconstituirii orice persoană care justifică un interes legitim poate face plângere. În cazul dispariţiei unui dosar judiciar sau a unui înscris care aparţine unui astfel de dosar, organul de urmărire penală sau preşedintele instanţei la care se găsea dosarul ori înscrisul întocmeşte un proces-verbal prin care constată dispariţia şi arată măsurile care s-au luat pentru găsirea lui. Când dosarul sau înscrisul dispărut este reclamat de un interes justificat şi nu poate fi refăcut potrivit procedurii obişnuite, procurorul prin ordonanţă ori instanţa de judecată prin încheiere dispune, după caz, înlocuirea sau reconstituirea dosarului sau înscrisului cu privire la care s-a constatat dispariţia; instanţa se pronunţă prin încheiere, fără citarea părţilor, în afară de cazul când instanţa consideră necesară chemarea acestora; încheierea nu este supusă niciunei căi de atac. Înlocuirea sau reconstituirea se efectuează de organul de urmărire penală ori de instanţa de judecată înaintea căreia cauza se găseşte pendinte, iar în cauzele definitiv soluţionate, de instanţa la care dosarul se găseşte în conservare;când constatarea dispariţiei s-a făcut de un organ de urmărire penală sau de o instanţă de judecată, altele decât cele arătate mai sus, organul de urmărire penală ori instanţa de judecată care a constatat dispariţia trimite organului de urmărire penală sau instanţei de judecată competente toate materialele necesare efectuării înlocuirii ori reconstituirii înscrisului dispărut;în cazul dispariţiei unui dosar judiciar în cursul procedurii de cameră preliminară, înlocuirea sau reconstituirea se efectuează de instanţa în cadrul căreia funcţionează camera preliminară. Înlocuirea înscrisului dispărut are loc atunci când există copii oficiale de pe acel înscris;organul de urmărire penală sau instanţa de judecată ia măsuri pentru obţinerea; copia obţinută ţine locul înscrisului original până la găsirea acestuia; persoanei sau autorităţii care a predat copia oficială i se eliberează o copie certificată de pe aceasta.
RECUNOAŞTEREA ÎNVINUIRII v. Aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri , Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii
RECUNOAŞTEREA VINOVĂŢIEI v. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei, Comunicarea drepturilor şi a obligaţiilor, Hotărârile supuse recursului în casaţie, Nulităţile absolute, Nulităţile relative, Organele de urmărire penală, Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi
RECUNOAŞTEREA PRETENŢIILOR CIVILE, v. Tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile
RECUNOAŞTEREA UNOR ACTE JUDICIARE STRĂINE Executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre judecătorească penală străină se face potrivit regulilor prevăzute pentru executarea hotărârilor civile străine.
RECUNOAŞTEREA VINOVĂŢIEI În cursul urmăririi penale, după punerea în mişcare a acţiunii penale, inculpatul şi procurorul pot încheia un acord, ca urmare a r. v. de către inculpat; efectele acordului de r. v. sunt supuse avizului procurorului ierarhic superior; acordul de r. v. poate fi iniţiat atât de către procuror, cât şi de către inculpat; limitele încheierii acordului de r. v. se stabilesc prin avizul prealabil şi scris al procurorului ierarhic superior; dacă acţiunea penală s-a pus în mişcare faţă de mai mulţi inculpaţi, se poate încheia un acord de r. v. distinct cu fiecare dintre aceştia, fără a fi adusă atingere prezumţiei de nevinovăţie a inculpaţilor pentru care nu s-a încheiat acord; inculpaţii minori pot încheia acorduri de recunoaştere a vinovăţiei cu încuviinţarea reprezentantului lor legal, . Acordul de r. v. are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi priveşte felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia; acordul de r. v. se poate încheia numai cu privire la infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani; acordul de r. v. se încheie atunci când, din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului. La încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, asistenţa juridică este obligatorie; acordul de r. v. se încheie în formă scrisă; în situaţia în care se încheie acord de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul nu mai întocmeşte rechizitoriu cu privire la inculpaţii cu care a încheiat acord; acordul de r. v. cuprinde declaraţia expresă a inculpatului prin care recunoaşte comiterea faptei şi acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi felul şi cuantumul, precum şi forma de executare a pedepsei ori soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat; după încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul sesizează instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond şi trimite acesteia acordul de recunoaştere a vinovăţiei, însoţit de dosarul de urmărire penală; în situaţia în care se încheie acordul numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpaţi, iar pentru celelalte fapte sau inculpaţi se dispune trimiterea în judecată, sesizarea instanţei se face separat; procurorul înaintează instanţei numai actele de urmărire penală care se referă la faptele şi persoanele care au făcut obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei; în cazul în care sunt incidente dispoziţiile legale privind o tranzacţie sau un acord de mediere, procurorul înaintează instanţei acordul de r. v. însoţit de tranzacţie sau de acordul de mediere; dacă acordului de r. v. îi lipseşte vreuna dintre menţiunile obligatorii sau dacă nu au fost respectate condiţiile prevăzute de lege, instanţa dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile şi sesizează în acest sens conducătorul parchetului care a emis acordul; instanţa se pronunţă asupra acordului de r. v. prin sentinţă, în urma unei proceduri necontradictorii, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului şi avocatului acestuia, precum şi a părţii civile, dacă este prezentă; instanţa, analizând acordul, admite acordul de r. v. şi nu poate crea pentru inculpat o situaţie mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului sau respinge acordul de r. v. şi trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului. Instanţa poate admite acordul de r. v. numai cu privire la unii dintre inculpaţi; instanţa se pronunţă din oficiu cu privire la starea de arest a inculpaţilor. În cazul în care instanţa admite acordul de r. v. şi între părţi s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa ia act de aceasta prin sentinţă; în cazul în care instanţa admite acordul de r. v. şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă; în această situaţie, hotărârea prin care s-a admis acordul de r. v. nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile; c sentinţei pronunţate, procurorul şi inculpatul pot declara apel, în termen de 10 zile de la comunicare; c sentinţei prin care acordul de recunoaştere a fost admis, se poate declara apel numai cu privire la felul şi cuantumul pedepsei ori la forma de executare a acesteia; la soluţionarea apelului se citează inculpatul. Instanţa respinge apelul, menţinând hotărârea atacată, dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori nefondat, ori admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost admis numai cu privire la felul şi cuantumul pedepsei sau la forma de executare a acesteia şi pronunţă o nouă hotărâre, care se aplică în mod corespunzător sau admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost respins, admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei.
RECURSUL ÎN CASAŢIE urmăreşte să supună I.C.C.J. judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Pot fi atacate cu r. c. deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. Nu pot fi atacate cu r. c. : hotărârile pronunţate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de revizuire;hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă;hotărârile pronunţate în materia executării pedepselor şi a reabilitării; hotărârile pronunţate în materia reabilitării; soluţiile pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; soluţiile pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii; hotărârile pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei. R. c. exercitat de procuror c hotărârilor prin care s-a dispus achitarea inculpatului nu poate avea ca scop obţinerea condamnării acestuia de către instanţa de r. c. Deciziile pronunţate în apel înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse recursului în casaţie. În acest caz, termenul de 30 de zile de declarare a recursului în casaţie curge de la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, pentru procuror şi pentru părţile cu privire la care legea anterioară nu prevedea obligaţia comunicării Dec. i de apel, precum şi pentru părţile cărora decizia le-a fost comunicată anterior intrării în vigoare a Codului de procedură penală sau de la data comunicării, pentru părţile cărora decizia le-a fost comunicată după data intrării în vigoare a Codului de procedură penală. Cererile de recurs c deciziilor prevăzute la § anterior, depuse anterior intrării în vigoare a legii noi, se vor considera cereri de r. c. Soluţionarea r. c. este supusă dispoziţiilor Codului de procedură penală. Hotărârile pronunţate în recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate c hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, care se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs, nu pot fi atacate cu recurs în casaţie. Hotărârile rămase definitive anterior intrării în vigoare a legii noi nu pot fi atacate cu r. c. în condiţiile legii noi. R.c. poate fi introdus de către părţi sau procuror în termen de 30 de zile de la data comunicării Dec. i instanţei de apel. Deciziile pronunţate în apel înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac prevăzute de legea anterioară nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi sunt supuse recursului în casaţie. În acest caz, termenul de 30 de zile de declarare a r. c.curge de la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, pentru procuror şi pentru părţile cu privire la care legea anterioară nu prevedea obligaţia comunicării Dec. i de apel, precum şi pentru părţile cărora decizia le-a fost comunicată anterior intrării în vigoare a Codului de procedură penală, respectiv de la data comunicării, pentru părţile cărora decizia le-a fost comunicată după data intrării în vigoare a Codului de procedură penală. Pot formula cerere de r. c. procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, c hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal sau partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă. Inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula cerere de r. c. numai prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii în faţa I.C.C.J.; până la închiderea dezbaterilor la instanţa de recurs, părţile şi procurorul îşi pot retrage r. c. declarat; retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deţinere; declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de recurs; reprezentanţii legali pot retrage recursul în casaţie cu respectarea, în ceea ce priveşte latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă. Inculpatul minor nu poate retrage r. c. declarat personal sau de reprezentantul său legal; r. c. declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior; decizia instanţei de apel prin care a fost respins apelul nu poate fi atacată cu r. c. de persoanele care nu au exercitat calea de atac a apelului ori când apelul acestora a fost retras.Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Aceste cazurile pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor; în cazul în care cererea de r. c. a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat r. c. nu mai poate formula o nouă cerere c aceleiaşi hotărâri, indiferent de motivul invocat. Cererea de r. c. împreună cu înscrisurile anexate se depun, însoţite de copii pentru procuror şi părţi, la instanţa a cărei hotărâre se atacă; preşedintele instanţei a cărei hotărâre se atacă ori judecătorul delegat de către acesta va comunica procurorului şi părţilor copii de pe cererea de r. c. şi celelalte înscrisuri doveditoare, cu menţiunea că se pot depune concluziile scrise în termen de 10 zile de la primirea comunicărilor, la aceeaşi instanţă; nedepunerea de către părţi şi procuror de concluzii scrise nu împiedică judecarea recursului în casaţie; în termen de 5 zile de la depunerea concluziilor scrise sau de la expirarea termenului de depunere a acestora, preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de către acesta va înainta I.C.C.J.dosarul cauzei, cererea de r. c. , înscrisurile anexate, dovezile de comunicare efectuate, precum şi, după caz, concluziile scrise; în cazul în care cererea de r. c. nu este formulată prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii în faţa I.C.C.J. sau este formulată c unei hotărâri care nu pot fi atacate în casaţie preşedintele instanţei sau judecătorul delegat de către acesta restituie părţii, pe cale administrativă, cererea de r. c. ; în cazul în care nu este îndeplinită procedura de comunicare ori dacă aceasta nu este completă, magistratul-asistent de la I. C. C. J., desemnat cu verificarea îndeplinirii procedurii de comunicare şi de întocmire a raportului referitor la cererea de r. c. , va îndeplini sau va completa, după caz, procedura; admisibilitatea cererii de r. c. se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită.Instanţa care admite în principiu cererea de r. c. sau completul care judecă r. c. poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii, putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile legale; în cazul în care persoana condamnată nu respectă obligaţiile impuse prin încheiere, completul care va judeca recursul în casaţie, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune revocarea măsurii suspendării şi reluarea executării pedepsei; aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor de suspendare a executării hotărârii şi supravegherea respectării obligaţiilor impuse se fac prin instanţa de executare. Instanţa judecă r. c. numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de r. c. şi numai în raport cu calitatea pe care recurentul o are în proces; instanţa de r. c. examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute la art. 438, invocate în cererea de recurs în casaţie. Instanţa examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat r. c. sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea; procurorul, chiar după expirarea termenului de recurs în casaţie, poate cere extinderea recursului în casaţie declarat de el în termen şi faţă de alte persoane decât acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora o situaţie mai grea. Instanţa, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat recursul în casaţie; în r. c. declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de r. c. nu poate agrava situaţia acesteia. Judecarea recursului în casaţie admis în principiu se face cu citarea părţilor. Participarea procurorului la judecarea recursului în casaţie este obligatorie.Preşedintele completului dă cuvântul recurentului, apoi intimatului şi procurorului; dacă între recursurile în casaţie declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvânt îl are acesta; procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor.Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cazurilor de r. c. invocate prin cerere de procuror sau de părţi, verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate.Instanţa, judecând r. c. respinge recursul în casaţie, menţinând hotărârea atacată, dacă r. c. este nefundat sau îl admite, casând hotărârea atacată, şiîl achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal ori înlătură greşita aplicare a legii sau dispune rejudecarea de către instanţa de apel ori de către instanţa competentă material sau după calitatea persoanei. Dacă r. c. vizează greşita soluţionare a laturii civile, instanţa, după admiterea recursului, înlătură nelegalitatea constatată sau dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată. În cazul în care condamnatul se găseşte în cursul executării pedepsei, instanţa, admiţând r. c. şi pronunţând casarea cu trimitere, dispune asupra stării de libertate a acestuia, putând lua o măsură preventivă. Hotărârea poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluţionare a cauzei; când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să îşi reia cursul. Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de recurs în casaţie, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la admiterea recursului în casaţie; când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane, instanţa se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost casată; rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată ori de către instanţa competentă, dispusă după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, se desfăşoară conform legii noi. Spre exemplu, aplicarea pedepsei accesorii independent de pedeapsa complementară nu poate fi cenzurată pe calea recursului în casaţie, întrucât excede cazurilor de recurs în casaţie prevăzute de lege ( I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 249/RC din 14 octombrie 2014). Examinarea admisibilității în principiu a recursului în casație fără citarea părților și fără participarea procurorului ridică doar o problemă de interpretare și aplicare a legii, și nu una de constituționalitate a textului criticat, conform dispozițiilor art.2 alin.(2) din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale. Referitor la procedura de examinare a admisibilității recursului în casație, prevăzută la art.440 C.pr.pen., Curtea constată că soluțiile ce pot fi pronunțate în urma judecății sunt admiterea în principiu și respingerea. Admiterea în principiu are loc, conform art.440 alin.(4) C.pr.pen., atunci când se constată că cererea îndeplinește condițiile prevăzute la art.434—438 C.pr.pen., situație în care cauza este trimisă în vederea judecării în fond a recursului în casație. În aceste condiții, examinarea fondului cererii de recurs în casație se va face cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale specifice accesului liber la justiție, dreptului la un proces echitabil și dreptului la apărare, incluzând citarea părților și participarea procurorului, conform art.445 C.pr.pen.. Cererea de recurs în casație poate fi respinsă, potrivit art.440 alin.(2) C.pr.pen., atunci când nu este formulată în termenul prevăzut de lege, conform art.435 C.pr.pen., nu au fost respectate prevederile art.434, art.436 alin.(1), (2) și (6), art.437 și art.438 referitoare la categoriile de hotărâri supuse recursului în casație, condițiile declarării recursului în casație, motivarea recursului în casație și cazurile în care se poate face recurs în casație C.pr.pen. sau dacă cererea este vădit nefondată. Curtea Constituțională constată că sintagma „dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul prevederilor art.440 alin.(2) C.pr.pen. este neconstituțională, întrucât respingerea cererii de recurs în casație pentru motivul că aceasta este vădit nefondată obligă instanța supremă la examinarea fondului cauzei, iar aceasta poate avea loc numai în faza judecării pe fond a recursului în casație, care se face, conform art.445 C.pr.pen., cu citarea părților și cu participarea procurorului (Decizia nr.591 din 1 octombrie 2015).
RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă I. C. C. J., din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al I.C.C.J.sau colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară I.C.C.J. să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti; cererea trebuie să cuprindă soluţiile diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a I.C.C.J., a C. E. D. O. sau, după caz, a Curţii de Justiţie a UE, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în r. i. l. ; cererea de r. i. l. trebuie să fie însoţită, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, de copii ale hotărârilor judecătoreşti definitive din care rezultă că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit de instanţele judecătoreşti.R. i.l. este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează la cerere. R. i.l. se judecă de un complet format din preşedintele I.C.C.J.sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele I.C.C.J., preşedinţii de secţii din cadrul acesteia, un număr de 14 judecători din secţia în a cărei competenţă intră chestiunea de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, precum şi câte 2 judecători din cadrul celorlalte secţii. Preşedintele completului este preşedintele I.C.C.J.sau, în lipsa acestuia, vicepreşedintele I.C.C.J.; în cazul în care chestiunea de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secţii, preşedintele I.C.C.J.stabileşte secţiile din care provin judecătorii ce vor alcătui completul de judecată; după sesizarea I.C.C.J., preşedintele acesteia va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor din cadrul secţiei în a cărei competenţă intră chestiunea de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, precum şi a judecătorilor din celelalte secţii ce intră în alcătuirea completului ; la primirea cererii, preşedintele completului va desemna un judecător din cadrul secţiei în a cărei competenţă intră chestiunea de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, pentru a întocmi un raport asupra recursului în interesul legii; în cazul în care chestiunea de drept prezintă interes pentru două sau mai multe secţii, preşedintele completului va desemna 3 judecători din cadrul acestor secţii pentru întocmirea raportului; raportorii nu sunt incompatibili; în vederea întocmirii raportului, preşedintele completului poate solicita unor specialişti recunoscuţi opinia scrisă asupra chestiunilor de drept soluţionate diferit; raportul va cuprinde soluţiile diferite date problemei de drept şi argumentele pe care se fundamentează, jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale, a I.C.C.J., a C. E. D. O. , a Curţii de Justiţie a UE şi opinia specialiştilor consultaţi, dacă este cazul, precum şi doctrina în materie; totodată, judecătorul sau, după caz, judecătorii raportori vor întocmi şi vor motiva proiectul soluţiei ce se propune a fi dată recursului în interesul legii; şedinţa completului se convoacă de preşedintele acestuia, cu cel puţin 20 de zile înainte de desfăşurarea acesteia; odată cu convocarea, fiecare judecător va primi o copie a raportului şi a soluţiei propuse; la şedinţă participă toţi judecătorii completului; dacă există motive obiective, aceştia vor fi înlocuiţi; r. i.l. se susţine în faţa completului, după caz, de procurorul general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J.sau de procurorul desemnat de acesta, de judecătorul desemnat de colegiul de conducere al I.C.C.J., respectiv al curţii de apel, ori de Avocatul Poporului sau de un reprezentant al acestuia; r. i.l. se judecă în cel mult 3 luni de la data sesizării instanţei, iar soluţia se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor completului; nu se admit abţineri de la vot; asupra cererii de r. i.l. completul I.C.C.J.se pronunţă prin Dec. ; decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese; decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare şi se publică în cel mult 15 zile de la motivare în Monitorul Oficial ; dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării Dec. i ; efectele Dec. i încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare
RECUZAREA În cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declaraţie de abţinere, părţile, subiecţii procesuali principali sau procurorul pot face cerere de recuzare, de îndată ce au aflat despre existenţa cazului de incompatibilitate; aceasta se formulează doar c persoanei din cadrul organului de cercetare penală, a procurorului sau a judecătorului care efectuează activităţi judiciare în cauză; este inadmisibilă r. judecătorului sau a procurorului chemat să decidă asupra r.; aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător în cazul recuzării magistratului-asistent şi grefierului; cererea de r. se formulează oral sau în scris, cu arătarea, pentru fiecare persoană în parte, a cazului de incompatibilitate invocat şi a temeiurilor de fapt cunoscute la momentul formulării cererii; cererea de r. formulată oral se consemnează într-un proces-verbal sau, după caz, în încheierea de şedinţă; judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau completul în faţa căruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat, se pronunţă asupra măsurilor preventive. v. si Abţinerea
REDACTAREA ŞI SEMNAREA HOTĂRÂRII Hotărârea trebuie să fie redactată la momentul pronunţării în cazurile în care se pronunţă una dintre soluţiile prevăzute la art. 396 şi 397 , rezolvarea acţiunii civile și penale. Hotărârea se redactează de membrii completului de judecată care au participat la soluţionarea cauzei şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier. În caz de împiedicare a grefierului, hotărârea se semnează de grefierul-şef, făcându-se menţiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea. În cazurile în care rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, hotărârea se redactează de preşedinte sau de către alt membru al completului de judecată desemnat de preşedinte în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţarea minutei şi se semnează de toţi membrii completului de judecată şi de grefier. Dispozitivul hotărârii trebuie să fie conform cu minuta. Dacă vreunul dintre membrii completului de judecată este împiedicat să semneze, hotărârea se semnează în locul acestuia de preşedintele completului. Dacă şi preşedintele completului este împiedicat a semna, hotărârea se semnează de preşedintele instanţei. Când împiedicarea îl priveşte pe grefier, hotărârea se semnează de grefierul-şef. În toate cazurile se face menţiune pe hotărâre despre cauza care a determinat împiedicarea. Hotărârea se redactează în două exemplare originale, dintre care unul se ataşează la dosarul cauzei, iar celălalt se depune, spre conservare, la dosarul de hotărâri al instanţei.
Art. 406 a fost modificat prin Legea 130/2021 . v. Hotărârea
REDESCHIDEREA PROCESULUI PENAL ÎN CAZUL JUDECĂRII ÎN LIPSA PERSOANEI CONDAMNATE Persoana condamnată definitiv care a fost judecată în lipsă poate solicita redeschiderea procesului penal în termen de o lună din ziua în care a luat cunoştinţă, prin orice notificare oficială, că s-a desfăşurat un proces penal c sa; este considerată judecată în lipsă persoana condamnată care nu a fost citată la proces şi nu a luat cunoştinţă în niciun alt mod oficial despre acesta, respectiv, deşi a avut cunoştinţă de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa; nu se consideră judecată în lipsă persoana condamnată care şi-a desemnat un apărător ales ori un mandatar, dacă aceştia s-au prezentat oricând în cursul procesului, şi nici persoana care, după comunicarea, potrivit legii, a sentinţei de condamnare, nu a declarat apel, a renunţat la declararea lui ori şi-a retras apelul; pentru persoana condamnată definitiv judecată în lipsă faţă de care un stat străin a dispus extrădarea sau predarea în baza mandatului european de arestare, termenul curge de la data la care, după aducerea în ţară, i-a fost comunicată hotărârea de condamnare; procesul penal nu poate fi redeschis în cazul în care persoana condamnată a solicitat să fie judecată în lipsă; dispoziţiile alineatelor precedente se aplică în mod corespunzător persoanei faţă de care s-a pronunţat o hotărâre de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei; cererea de redeschidere a procesului penal poate fi formulată de către persoana judecată în lipsă şi se adresează instanţei care a judecat cauza în lipsă, fie în primă instanţă, fie în apel; când persoana judecată în lipsă este privată de libertate, cererea poate fi depusă la administraţia locului de deţinere, care o va trimite de îndată instanţei competente; în cazul în care cererea nu îndeplineşte condiţiile , instanţa pune în vedere celui ce a formulat cererea să o completeze până la primul termen de judecată sau, după caz, într-un termen scurt, stabilit de instanţă. La primirea cererii de redeschidere a procesului penal, se fixează termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu, preşedintele dispunând ataşarea dosarului cauzei, precum şi citarea părţilor şi a subiecţilor procesuali principali interesaţi; când persoana care a solicitat redeschiderea procesului penal este privată de libertate, chiar într-o altă cauză, preşedintele dispune încunoştinţarea acesteia despre termen şi ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu; persoana privată de libertate este adusă la judecată. Instanţa, ascultând concluziile procurorului, ale părţilor şi ale subiecţilor procesuali principali, examinează dacă cererea a fost formulată în termen , au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procesului penal, iar motivele în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de redeschidere a procesului penal, care a fost judecată definitiv. Cererea se examinează de urgenţă, iar în cazul în care persoana condamnată se află în executarea pedepsei cu închisoarea aplicate în cauza a cărei rejudecare se cere, instanţa poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii ; dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor legale, dispune prin încheiere admiterea cererii de redeschidere a procesului penal; încheierea prin care este admisă cererea de redeschidere a procesului penal poate fi atacată odată cu fondul; hotărârea prin care este respinsă cererea de redeschidere a procesului penal este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea pronunţată în lipsa persoanei condamnate; instanţa redeschide procesul penal prin extindere şi cu privire la părţile care nu au formulat cerere, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să le poată crea acestora o situaţie mai grea; odată cu admiterea cererii de redeschidere a procesului penal, instanţa, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune luarea faţă de inculpat a uneia dintre măsurile preventive. Prin Dec. nr. 22 din 9 iunie 2015 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând “interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală, în sensul de a se stabili dacă instituţia redeschiderii procesului penal este aplicabilă doar proceselor în care a avut loc o soluţionare pe fond a cauzei (judecata în primă instanţă şi în calea ordinară de atac) sau şi celor care au avut ca obiect soluţionarea unor căi extraordinare de atac (contestaţii în anulare, revizuire) ori alte cereri”, Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ stabileşte că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul cererii de r. p. p. c. j. l. p. c. îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă judecata în primă instanţă sau în calea ordinară de atac este consecinţa rejudecării cauzei ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare ori revizuirii. R. p. p. c. j. l. p. c. reprezintă o cale extraordinară de atac de retractare nouă, în reglementarea Codului de procedură penală anterior fiind recunoscută doar posibilitatea solicitării rejudecării de către persoana condamnată numai în cazul în care se cerea extrădarea condamnatului sau predarea acestuia în baza unui mandat european de arestare, procedura fiind cuprinsă în rândul procedurilor speciale (art. 5221 din Codul de procedură penală din 1968). Scopul r. p. p. c. j. l. p. c. este garantarea dreptului la un proces echitabil, prevăzută de art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, al persoanei condamnate în lipsă, prin respectarea principiilor contradictorialităţii, egalităţii armelor, exercitării dreptului la apărare prin propria persoană, nemijlocirii, oralităţii şi aflării adevărului, precum şi dreptului de a interoga martorii sau părţile din proces.Prin noţiunea de “proces penal” utilizată în denumirea căii extraordinare de atac a redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate se înţelege faza de judecată, prin folosirea metodei interpretării restrictive legiuitorul urmărind să asigure posibilitatea reluării, în condiţiile legii, a judecării cauzei, din analiza dispoziţiilor art. 466 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală rezultând că pot fi supuse acestei proceduri extraordinare doar hotărâri penale definitive: hotărâri de condamnare, hotărâri de renunţare la aplicarea pedepsei şi hotărâri de amânare a aplicării pedepsei, prin intermediul cererii de redeschidere a procesului penal putându-se critica, exclusiv, hotărâri definitive prin care se rezolvă fondul cauzei (condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei), persoana condamnată în lipsă putând contesta nu atât soluţia definitivă pronunţată în cauza sa, cât mai ales procedura de desfăşurare a judecăţii în lipsa sa, prin înfrângerea principiilor contradictorialităţii, nemijlocirii, reguli de bază ale judecăţii. Prin urmare, instanţa examinează fondul cauzei, constată că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. Or, în cazul contestaţiei în anulare sau al revizuirii, instanţa analizează îndeplinirea condiţiilor formale pentru verificarea temeiniciei cererii şi a motivelor care o susţin, şi nu existenţa faptei, săvârşirea ei de către inculpat, vinovăţia acestuia, răspunderea penală ori încadrarea juridică. De altfel, şi din condiţiile menţionate expres în art. 466 alin. (2) teza a II-a din Codul de procedură penală rezultă aceeaşi concluzie, neconsiderându-se judecată în lipsă persoana care, după comunicarea sentinţei de condamnare, nu a declarat apel, a renunţat la declararea acestuia ori şi l-a retras. Totodată, art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală evidenţiază existenţa unui proces penal cu o acţiune penală pusă în mişcare, situaţie specifică unei cauze care se judecă în primă instanţă sau în calea ordinară de atac, iar prin modalitatea de reglementare redeschiderea procesului penal nu poate fi extinsă la toate categoriile de procese (contestaţie în anulare, revizuiri, alte cereri), interpretarea contrară conducând la o suprapunere a acestei proceduri speciale peste alte proceduri (categorii), de asemenea, cu caracter special, ce ar periclita principiul autorităţii de lucru judecat. În cazul contestaţiei în anulare sau revizuirii, cale de retractare, în etapa admisibilităţii în principiu obiectul judecăţii îl constituie verificarea îndeplinirii condiţiilor formale prevăzute de lege pentru introducerea cererii, termenului prevăzut de lege, a motivelor care o susţin. În ipoteza contestaţiei în anulare nu are loc o verificare a existenţei faptei ori a săvârşirii acesteia de către inculpat, cauzele de exercitare fiind expres prevăzute în art. 426 alin. (1) din Codul de procedură penală, vizând aspecte de ordin procedural. În cuprinsul alin. (1) al art. 467 din Codul de procedură penală se prevede că cererea de redeschidere a procesului penal se adresează instanţei care a judecat cauza în lipsă, fie în primă instanţă, fie în apel. Prin urmare, r. p. p. c. j. l. p. c. nu poate fi extinsă la cauzele având ca obiect soluţionarea unei contestaţii în anulare, ci vizează, exclusiv, hotărârile penale definitive prin care se soluţionează fondul cauzei (condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânare a aplicării pedepsei), indiferent dacă judecata în primă instanţă sau în calea ordinară de atac este consecinţa rejudecării cauzei ca urmare a admiterii căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare.
REDESCHIDEREA URMĂRIRII PENALE v. Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale
REDUCEREA CAPITALULUI SOCIAL v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
REFERATUL DE EVALUARE A MINORULUI În cauzele cu inculpaţi minori, organele de urmărire penală pot să solicite, atunci când consideră necesar, efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie teritorială îşi are locuinţa minorul, potrivit legii. În cazul în care minorul este trimis în judecată, solicitarea referatului de evaluare este obligatorie, cu excepţia cazului în care acest lucru ar fi contrar interesului superior al minorului. În cursul judecăţii, instanţa poate solicita efectuarea referatului de evaluare de către serviciul de probaţiune de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie îşi are locuinţa minorul, potrivit legii. În situaţia în care efectuarea referatului de evaluare nu a fost solicitată în cursul urmăririi penale, dispunerea efectuării referatului de către instanţă este obligatorie.Prin referatul de evaluare, serviciul de probaţiune solicitat poate face propuneri motivate cu privire la măsurile educative ce pot fi luate faţă de minor. În cazul în care elementele care constituie baza referatului de evaluare se schimbă considerabil, organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa va solicita întocmirea unui nou referat de evaluare. Solicitarea se poate face din oficiu sau în urma sesizării făcute de serviciul de probaţiune, de minor ori de către părinţi sau, după caz, tutore, curator ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar minorul, cu privire la schimbările intervenite. Art. 506, alin. (1) , alin. (2) , alin. (4) a fost modificat prin Legea 284/2020 . v. Procedura în cauzele cu infractori minori
REGIMUL CONSTITUŢIONAL AL PROCESULUI PENAL este definit, între altele, prin normele şi principiile Legii fundamentale privind separaţia puterilor, obligativitatea respectării Constituţiei şi a legilor ţării şi consacrarea dreptăţii ca valoare supremă a statului de drept – art. 1 alin. (3), (4) şi (5), egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi principiul potrivit căruia nimeni nu este mai presus de lege – art. 16 alin. (1) şi (2), accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil – art. 21 alin. (1) şi (3), dreptul la apărare – art. 24, prezumţia de nevinovăţie – art. 23 alin. (11), imparţialitatea şi egalitatea justiţiei şi independenţa judecătorilor – art. 124 alin. (2) şi (3) şi realizarea justiţiei prin Î. C. C. J. şi prin celelalte instanţe judecătoreşti – art. 126 alin. (1).
REGIMUL DE EXECUTARE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
REGIMUL JURIDIC AL APELOR MARITIME INTERIOARE, AL MĂRII TERITORIALE, AL ZONEI CONTIGUE ŞI AL ZONEI ECONOMICE EXCLUSIVE ALE ROMÂNIEI În cazul infracţiunilor prevăzute în art. 481 din Legea nr. 17/1990 privind r. j. a. m. i. , republicată în M.Of. nr. 765 din 21 octombrie 2002, constatarea săvârşirii acestora şi cercetarea penală revin organelor de urmărire penală.
REGIMUL TRANSPORTULUI NAVAL Raza teritorială a instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor de pe lângă acestea este următoarea: Tribunalul Constanţa şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa: judeţele Constanţa şi Tulcea, marea teritorială, Dunărea până la mila marină 64 inclusiv; Tribunalul Galaţi şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi: celelalte judeţe, Dunărea de la mila marină 64, în amonte până la km 1.075. Când infracţiunile prevăzute de prezenta lege sunt săvârşite pe o navă aflată în afara apelor româneşti, competenţa revine Tribunalului Constanţa şi Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, dacă nava este maritimă, şi, respectiv, Tribunalului Galaţi şi Parchetului de pe lângă Tribunalul Galaţi, dacă nava este fluvială
REGULI GENERALE ÎN MATERIA AUDIERII PERSOANELOR v. Audierea prin interpret, Persoanele audiate în cursul procesului penal, Reguli speciale privind ascultarea
REGULI SPECIALE PRIVIND ASCULTAREA Dacă, în timpul audierii unei persoane, aceasta prezintă semne vizibile de oboseală excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică ori psihică de a participa la ascultare, organul judiciar dispune întreruperea ascultării şi, dacă este cazul, ia măsuri pentru ca persoana să fie consultată de un medic. Persoana aflată în detenţie poate fi audiată la locul de deţinere prin videoconferinţă, în cazuri excepţionale şi dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei desfăşurări a procesului ori drepturilor şi intereselor părţilor; in acest caz, dacă asistenţa juridică este obligatorie, ascultarea nu poate avea loc decât în prezenţa avocatului la locul de deţinere.
REJUDECAREA CAUZEI se face potrivit regulilor de procedură aplicabile etapei procesuale pentru care s-a dispus redeschiderea procesului penal. v. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate, Revizuirea
RELUAREA CERCETĂRII JUDECĂTOREŞTI SAU A DEZBATERILOR Dacă în cursul deliberării instanţa apreciază că o anumită împrejurare trebuie lămurită şi este necesară reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor, repune cauza pe rol; prevederile privind citarea se aplică în mod corespunzător; dacă judecata a avut loc în condiţiile recunoaşterii învinuirii, iar instanţa constată că pentru soluţionarea acţiunii penale se impune administrarea altor probe în afara înscrisurilor la care s-a renunţat, repune cauza pe rol şi dispune efectuarea cercetării judecătoreşti.
RELUAREA ÎN CAZ DE REDESCHIDERE A URMĂRIRII PENALE Dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale. În cazul în care au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, procurorul revocă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale.Când constată că suspectul sau inculpatul nu şi-a îndeplinit cu rea-credinţă obligaţiile stabilite, procurorul revocă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale.Redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancţiunea nulităţii. Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea suspectului sau, după caz, a inculpatului şi cu participarea procurorului, asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluţionarea cererii de confirmare.Judecătorul de cameră preliminară, soluţionând cererea de confirmare, verifică legalitatea şi temeinicia ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate. Încheierea judecătorului de cameră preliminară este definitivă.În cazul în care s-a dispus clasarea, redeschiderea urmăririi penale are loc şi atunci când judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea împotriva soluţiei şi a trimis cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale. Dispoziţiile judecătorului de cameră preliminară sunt obligatorii pentru organul de urmărire penală. Dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia infirmă soluţia de netrimitere în judecată şi dispune redeschiderea urmăririi penale, anterior comunicării ordonanţei care cuprinde această soluţie, redeschiderea urmăririi penale nu este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. Prin Dec. nr. 496 din 23 iunie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară hotărăşte “fără participarea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului” este neconstituţională. Art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală reglementează reluarea urmăririi penale în caz de redeschidere a acesteia, arătând că, sub sancţiunea nulităţii, redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. Acelaşi alineat prevede că asupra legalităţii şi temeiniciei ordonanţei prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului şi că încheierea judecătorului de cameră preliminară, pronunţată în acest sens, este definitivă. Curtea reţine că, potrivit art. 273 din Codul de procedură penală din 1968, reluarea urmării penale în caz de redeschidere era de competenţa exclusivă a procurorului, prevederile alin. (2) al articolului anterior menţionat arătând doar că redeschiderea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanţă. Spre deosebire de vechea reglementare, conform art. 335 alin. (4) din actualul Cod de procedură penală, instituţia redeschiderii urmăririi penale nu mai este prerogativa exclusivă a procurorului, ci este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. În acest fel, legiuitorul a înţeles să pună în acord dispoziţiile Codului de procedură penală cu prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ca urmare a celor reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 4 august 2005, pronunţată în Cauza Stoianova şi Nedelcu c României, paragraful 21, prin care instanţa europeană a constatat necesitatea ca posibilitatea acordată parchetului de a redeschide urmărirea penală să fie supusă autorizării unei instanţe naţionale care să fie obligată să examineze temeinicia unei astfel de cereri, în sensul de a aprecia dacă redeschiderea cazului nu este inechitabilă sau perioada scursă de la încetarea anchetei nu este excesivă. Curtea a arătat, totodată, că lipsurile care apar în realizarea anchetelor iniţiale nu sunt imputabile reclamanţilor şi nu trebuie să îi pună pe aceştia în situaţii defavorabile. Procedura de confirmare de către judecătorul de cameră preliminară a redeschiderii urmăririi penale astfel reglementată constituie, prin urmare, o garanţie procesuală a caracterului echitabil al actului de redeschidere a urmăririi penale acordată participanţilor la procesul penal, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi cu cele ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Conform art. 332 alin. (1) din Codul de procedură penală, urmărirea penală poate fi reluată în caz de încetare a cauzei de suspendare, de restituire a cauzei de către judecătorul de cameră preliminară sau de redeschidere a urmăririi penale. Curtea reţine că dispoziţiile art. 335 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală reglementează trei cazuri de redeschidere a urmăririi penale de către procuror, din oficiu.. Potrivit alin. (1) al art. 335, redeschiderea urmăririi penale are loc atunci când procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia clasării constată că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia soluţia clasării. În acest caz, procurorul ierarhic superior infirmă ordonanţa de clasare şi dispune redeschiderea urmăririi penale, restituind dosarul organului de cercetare penală, potrivit art. 317 din Codul de procedură penală. Conform art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală, redeschiderea urmăririi penale poate fi dispusă şi în situaţia în care au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea. În acest caz, procurorul revocă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale. În fine, potrivit art. 335 alin. (3) din Codul de procedură penală, procurorul revocă ordonanţa de renunţare la urmărire penală şi dispune redeschiderea urmăririi penale când constată că suspectul sau inculpatul nu şi-a îndeplinit cu rea-credinţă obligaţiile stabilite conform art. 318 alin. (3) din acelaşi cod. Situaţiilor procesuale anterior analizate le sunt aplicabile dispoziţiile art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, conform cărora redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancţiunea nulităţii. În vederea pronunţării unei soluţii în acest sens, judecătorul de cameră preliminară este obligat să verifice atât legalitatea, cât şi temeinicia ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale. Verificarea legalităţii ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale constă în analiza realizată de judecătorul de cameră preliminară cu privire la îndeplinirea condiţiilor legale pentru reluarea urmăririi penale în caz de redeschidere, respectiv faptul că, în drept, în cauză este aplicabilă una dintre situaţiile prevăzute la art. 335 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală. Neîndeplinirea condiţiilor de legalitate anterior arătate determină infirmarea ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale. Verificarea temeiniciei ordonanţei de redeschidere a urmăririi penale presupune însă efectuarea unui control asupra situaţiilor de fapt ce determină aplicarea prevederilor legale ale art. 335 alin. (1)-(3) din Codul de procedură penală. Astfel, judecătorul de cameră preliminară se află, potrivit textului criticat, în situaţia de a verifica şi constata că, în mod concret, în cauză nu a existat împrejurarea pe care s-a întemeiat soluţia de clasare [în situaţia prevăzută la art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală], au apărut fapte sau împrejurări noi care fac să dispară împrejurarea pe care s-a întemeiat clasare [în situaţia prevăzută la art. 335 alin. (2) din Codul de procedură penală] sau că suspectul sau inculpatul nu şi-a îndeplinit, cu rea-credinţă, obligaţiile stabilite potrivit art. 318 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu prilejul renunţării de către procuror la urmărirea penală [în situaţia prevăzută la art. 335 alin. (3) din Codul de procedură penală]. Curtea constată, totodată, că redeschiderea urmăririi penale are ca efect reluarea urmăririi penale conform dispoziţiilor art. 285 şi următoarele din Codul de procedură penală. În acest sens, art. 335 alin. (1) din acelaşi cod prevede că dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale, dispoziţiile art. 317 din Codul de procedură penală urmând a fi aplicate în mod corespunzător. Astfel, redeschiderea urmăririi penale va avea ca finalitate dispunerea de către procuror a uneia dintre soluţiile prevăzute la art. 327 din Codul de procedură penală, respectiv fie trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal, fie clasarea sau renunţarea la urmărire. Curtea reţine că, dacă ultimele două potenţiale soluţii nu schimbă situaţia juridică a persoanei în privinţa căreia se dispune redeschiderea urmăririi penale, soluţia de trimitere în judecată, prin rechizitoriu, poate avea ca efect supunerea acesteia cercetării judecătoreşti. Dar, în oricare dintre cele trei situaţii juridice analizate, împotriva persoanei referitor la care este confirmată soluţia de redeschidere a urmăririi penale va fi formulată o acuzaţie în materie penală. În acest sens, Curtea constată că, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, §§ 33-34, M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, a reţinut că noţiunea de “acuzaţie în materie penală” trebuie înţeleasă în sensul Convenţiei şi poate fi definită drept “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (a se vedea Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunţată în Cauza Eckle c Germaniei, paragraful 73.). În acest sens, Curtea a reţinut că actualul Cod de procedură penală consacră trei modalităţi de acuzaţie în materie penală, reglementate de art. 307 referitor la aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, art. 309 referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale şi la aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat şi art. 327 lit. a) referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Dacă în primele două situaţii notificarea oficială constă în aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect înainte de prima sa audiere şi în comunicarea către inculpat a ordonanţei prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală care, de asemenea, este chemat în vederea audierii, în cea de-a treia situaţie, notificarea oficială constă în comunicarea către inculpat a unei copii certificate a rechizitoriului în condiţiile art. 344 alin. (2) din acelaşi cod ce dispune cu privire la procedura camerei preliminare. Totodată, prin Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015, paragraful 18, în ce priveşte critica referitoare la posibilitatea judecătorului de cameră preliminară care s-a pronunţat asupra soluţiilor de netrimitere în judecată ori asupra obiectului procedurii camerei preliminare să exercite şi funcţia de judecată pe fond a cauzei, Curtea a constatat că aceasta comportă două componente, una referitoare la procedura instituită de art. 340 şi art. 341 din Codul de procedură penală şi alta referitoare la cea instituită de art. 342-348 din acelaşi cod. Astfel, Curtea a constatat că, potrivit art. 64 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa în aceeaşi cauză la judecata în fond sau în căile de atac, iar judecătorul care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei nu poate participa la soluţionarea contestaţiei. Or, câtă vreme potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) teza finală din Codul de procedură penală, în cazul procedurii referitoare la soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, admiţând plângerea, judecătorul de cameră preliminară trimite dosarul spre repartizare aleatorie, atunci nu poate fi primită susţinerea petentului referitoare la posibilitatea acestui judecător de a exercita şi funcţia de judecată în cauză, deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, acesta este incompatibil. De altfel, cât priveşte această procedură de soluţionare a plângerilor împotriva neurmăririlor ori netrimiterilor în judecată finalizate cu începerea judecăţii, Curtea a reţinut că încheierea prin care se dispune începerea judecăţii are valenţele unui act de sesizare al instanţei de judecată, fapt care imprimă posibilităţii aceluiaşi judecător de a se pronunţa şi asupra fondului o lipsă de imparţialitate. De aceea, spre deosebire de procedura prevăzută de art. 342 şi următoarele din Codul de procedură penală, unde acuzaţia în materie penală a fost realizată deja, în cazul plângerilor formulate împotriva soluţiilor de netrimitere sau neurmărire penală dispuse de procuror, judecătorul de cameră preliminară astfel competent nu poate să exercite şi funcţia de judecată pe fond, întrucât caracterul sui generis al încheierii pronunţate în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală preia în mod vădit activitatea specifică exercitării funcţiei de urmărire penală. Prin Decizia nr. 423 din 9 iunie 2015, ne M. Of. până la data elaborării prezentei decizii, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală, sub aspectul soluţiei legislative potrivit căreia contestaţia privind durata procesului penal se soluţionează “fără participarea părţilor şi a procurorului”. Conform prevederilor art. 4884 alin. (5) anterior referit, asupra contestaţiei privind durata procesului penal, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa se pronunţă prin încheiere, în camera de consiliu, fără participarea părţilor şi a procurorului. Cu privire la soluţia legislativă mai sus arătată, instanţa de contencios constituţional a reţinut, prin Decizia nr. 423 din 9 iunie 2015, paragraful 29, că procedura de soluţionare a contestaţiei privind durata procesului penal, reglementată la art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală, respectiv în camera de consiliu, fără participarea părţilor şi a procurorului, este o procedură necontradictorie, ce nu oferă garanţiile procesuale specifice dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare. În acest sens, Curtea a constatat că fiecare dintre drepturile fundamentale anterior referite presupune posibilitatea participanţilor la procesul penal de a fi prezenţi efectiv la soluţionarea cauzelor penale, chiar şi cu ocazia soluţionării unor cereri precum contestaţia privind durata procesului penal, pentru a-şi susţine, în mod direct, argumentele în faţa instanţei de judecată. Din acest punct de vedere, Curtea a apreciat că faptul că, potrivit art. 4884 alin. (1) lit. a) şi c) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, în vederea soluţionării contestaţiei privind durata procesului penal, dispune informarea procurorului, respectiv a instanţei pe rolul căreia se află cauza, cu privire la contestaţia formulată, cu menţiunea posibilităţii de a formula un punct de vedere cu privire la aceasta, precum şi informarea celorlalte părţi din proces şi, după caz, a celorlalte persoane prevăzute la art. 4881 alin. (2) din Codul de procedură penală cu privire la contestaţia formulată şi la dreptul de a-şi exprima punctul de vedere în termenul acordat în acest scop de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţă, nu satisface exigenţele specifice asigurării drepturilor prevăzute la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Legea fundamentală. Totodată, Curtea a reţinut că trimiterea de către participanţii la procesul penal, prevăzuţi la art. 4881 alin. (2) din Codul de procedură penală, a punctelor de vedere la care dispoziţiile art. 4884 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală fac referire nu le poate oferi acestora posibilitatea de a-şi exercita, pe deplin, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, de vreme ce faptul de a nu fi prezenţi în faţa instanţei de judecată cu prilejul soluţionării contestaţiei îi împiedică de la a cunoaşte susţinerile părţilor adverse şi de a formula contraargumente în apărarea propriilor interese procesuale. Prin urmare, Curtea a constatat că, pentru ca suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente care au avut de suferit din cauza duratei nerezonabile a procesului penal să aibă plenitudinea exercitării drepturilor lor, este necesar ca acestea să beneficieze nu doar de o procedură exclusiv scrisă, ci şi de contradictorialitate şi oralitate, componente ce sunt de esenţa dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare. De asemenea, garanţiile drepturilor anterior invocate presupun dreptul participanţilor la procesul penal de a lua cunoştinţă de toate argumentele prezentate instanţei şi de a le dezbate. De altfel, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, §§ 29-31, Curtea a constatat că, prin procedura instituită de dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, legiuitorul, pe lângă obligaţia de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilităţi un caracter echitabil care să confere plenitudine de exerciţiu prin atingerea finalităţii urmărite. Aceasta se poate realiza prin instituirea unei proceduri care să respecte cerinţele de echitate instituite de art. 21 alin. (3) din Constituţie în absenţa cărora este golită de conţinut şi că simplul drept al persoanei interesate de a se adresa justiţiei capătă caracter formal atâta vreme cât garanţiile specifice procesului echitabil nu sunt respectate. S-a arătat prin aceeaşi Dec. că echitatea procedurii consacrate de art. 21 alin. (3) din Constituţie reprezintă o valorificare explicită a dispoziţiilor art. 6 din Convenţie. Aşa fiind, aspectele legate de respectarea dreptului la un proces echitabil se examinează în funcţie de ansamblul procesului şi de principiile proprii de organizare a fiecărei proceduri. Totodată, nu poate fi înlăturată nici o eventuală analiză izolată a anumitor aspecte importante ale procedurii, chiar dacă aceasta se află într-o fază anterioară finalizării procesului. Prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014 anterior citată, paragraful 36, Curtea a mai reţinut că principiul contradictorialităţii îngăduie părţilor să participe în mod egal la prezentarea, argumentarea, discutarea şi combaterea susţinerilor făcute de fiecare şi să îşi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului. Principiul este exprimat prin adagiul audiatur et altera pars. În materie penală, principiul contradictorialităţii exprimă şi cerinţa ca funcţia de învinuire să fie separată de funcţia jurisdicţională, fiind pe o poziţie procesuală egală cu funcţia de apărare, iar învinuirea şi apărarea se combat în faţa instanţei de judecată de pe poziţii contradictorii, astfel încât autoritatea care judecă să ajungă la o apreciere corectă a probelor. Aşa fiind, aşezarea judecăţii pe coordonatele principiului contradictorialităţii implică egalitatea de arme atât în privinţa laturii penale, cât şi în privinţa laturii civile. Prin aceeaşi Dec. , paragraful 37, Curtea a statuat că, pentru ca persoanele vătămate, părţile civile sau chiar părţile responsabile civilmente care au avut de suferit în urma unei fapte presupus penale să aibă plenitudinea exercitării drepturilor lor, este necesar ca acestea să uzeze nu numai de o procedură eminamente scrisă, ci şi de contradictorialitate şi oralitate, componente esenţiale ale dreptului la un proces echitabil. S-a constatat, totodată, că, chiar dacă, potrivit normelor ce reglementează procedura criticată, procurorul şi părţile pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, nicio parte nu are posibilitatea de a cunoaşte conţinutul acestora şi de a produce contraargumente. Cu alte cuvinte, în sarcina instanţei cade obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor invocate de petent, părţi şi procuror, care trebuie înţeleasă ca o necesitate a examinării argumentelor decisive pentru soluţionarea cauzei. Or, conform procedurii analizate, instanţa, examinând numai plângerea şi notele scrise ale procurorului şi ale părţilor, nu poate examina un eventual argument decisiv, tocmai pentru că el nu îi poate fi relevat. Cu acelaşi prilej, paragraful 38, Curtea a reţinut că garanţiile referitoare la un proces echitabil implică şi dreptul participanţilor la proces de a lua cunoştinţă de orice înscris sau observaţie prezentat/prezentată instanţei şi să îl/o dezbată. Acest aspect este esenţial pentru încrederea justiţiabililor în funcţionarea justiţiei şi se bazează pe siguranţa părţilor că s-au putut exprima cu privire la orice înscris din dosar. Aşa fiind, Curtea a stabilit că aceste neajunsuri pot fi acoperite în măsura în care judecătorul de cameră preliminară se va pronunţa asupra plângerii în cadrul unei proceduri contradictorii şi orale. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea prin dispoziţiile art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală a prevederilor art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie, privind dreptul la un proces echitabil şi la dreptul la apărare, aceasta are în vedere acelaşi aspect care a determinat constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 4884 alin. (5) din Codul de procedură penală şi ale art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 423 din 9 iunie 2015 şi Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, respectiv cel al neparticipării procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului la procedura confirmării redeschiderii urmăririi penale de către judecătorul de cameră preliminară. De asemenea, Curtea constată, la fel ca şi în cazul celor două excepţii de neconstituţionalitate anterior referite, că, asupra redeschiderii urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în urma unei proceduri necontradictorii, care nu oferă procurorului şi suspectului sau, după caz, inculpatului dreptul de a participa la soluţionarea cererii de confirmare a redeschiderii urmăririi penale. Astfel, nici procurorul şi nici suspectul, sau, după caz, inculpatul nu au posibilitatea de a participa la procedura ce are ca efect formularea împotriva acestuia din urmă a unei acuzaţii în materie penală şi de a-şi susţine în mod direct argumentele, în faţa judecătorului de cameră preliminară. Pentru acest motiv, Curtea constată că aceştia nu beneficiază, potrivit textului criticat, dreptul la un proces echitabil prevăzut la art. 21 alin. (3) din Constituţie. Totodată, Curtea reţine că lipsa citării suspectului sau, după caz, a inculpatului la soluţionarea cererii de confirmare a redeschiderii urmăririi penale are ca efecte lipsirea acestuia de dreptul de a prezenta personal sau prin intermediul unui reprezentant legal, în faţa instanţei, argumentele favorabile situaţiei sale procesuale. Or, aceasta echivalează cu încălcarea dreptului la apărare al acestui participant la procesul penal, care are interesul procesual de a dovedi neîntrunirea condiţiilor privind redeschiderea urmăririi penale în privinţa sa. De asemenea, având în vedere natura situaţiilor de fapt analizate la §§ 18-25, Curtea reţine că stabilirea acestora nu poate fi realizată de către instanţă în mod formal şi nici unilateral, printr-o procedură necontradictorie. Dimpotrivă, stabilirea existenţei acestor situaţii presupune o prezenţă efectivă şi activă a participanţilor la procesul penal la procedura de soluţionare a cererii de confirmare a redeschiderii urmăririi penale. Mai mult, constatarea unor situaţii precum inexistenţa împrejurării pe care s-a întemeiat soluţia de clasare, apariţia unor fapte sau împrejurări noi care înlătură împrejurarea pe care s-a întemeiat clasarea sau neîndeplinirea, de către suspect sau inculpat, cu rea-credinţă a obligaţiilor stabilite potrivit art. 318 alin. (3) din Codul de procedură penală poate necesita audierea părţilor. Pentru aceste motive, Curtea urmează a constata că soluţia legislativă prevăzută la art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară hotărăşte “fără participarea procurorului şi a suspectului sau, după caz, a inculpatului”, este neconstituţională, fiind de natură a încălca dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 din Constituţie.
Prin Dec. nr. 27 din 29 octombrie 2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dacă ordonanţa procurorului ierarhic superior, prin care în baza art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală este admisă plângerea persoanei vătămate şi se dispune infirmarea ordonanţei procurorului şi redeschiderea urmăririi penale, este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară potrivit art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ stabileşte că redeschiderea urmăririi penale prevăzută de art. 335 din Codul de procedură penală este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, atât în urma infirmării soluţiei procurorului de către procurorul ierarhic superior în procedura prevăzută de art. 336 şi următoarele din Codul de procedură penală, cât şi în cazul infirmării dispuse din oficiu. Înalta Curte constată că în prezenta cauză este incidenţă ipoteza în care procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia în plângerea persoanei interesate constată, ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care s-a întemeiat clasarea.Conform art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală, redeschiderea urmăririi penale este supusă, expresis verbis, confirmării judecătorului de cameră preliminară.În contextul în care infirmarea ordonanţei prin care s-a adoptat o soluţie de netrimitere în judecată nu este reglementată doar în cuprinsul art. 335 din Codul de procedură penală, se ridică justificat problema dacă este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară redeschiderea urmăririi penale ca urmare a infirmării soluţiei şi în procedura prevăzută de art. 336 şi următoarele din Codul de procedură penală sau dispoziţiile art. 335 din Codul de procedură penală se aplică doar în cazul infirmării dispuse din oficiu.Dezlegarea problemei depinde de modul în care se înţelege raportul dintre procedurile prevăzute de art. 336 şi următoarele din Codul de procedură penală şi de dispoziţiile art. 335 din Codul de procedură penală.În situaţia în care se apreciază că este vorba de două proceduri distincte, fără legătură între ele, atunci confirmarea de către judecătorul de cameră preliminară este aplicabilă doar în cazul infirmării din oficiu a soluţiei, nu şi în procedura plângerii împotriva soluţiilor de către persoanele interesate.O astfel de interpretare însă, bazată exclusiv pe reglementarea celor două instituţii în cadrul unor capitole separate, fără să existe o normă de trimitere care să facă legătura între ele, este greşită.Esenţială pentru o corectă interpretare a situaţiei este analiza în sine a cazului de infirmare a ordonanţei prin câre un procuror a adoptat o soluţie de către procurorul ierarhic superior [art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare – “soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca nelegale”].Concluzia ce se desprinde este că toate soluţiile adoptate de procuror sunt supuse controlului de legalitate al procurorului ierarhic superior şi acest lucru este valabil indiferent dacă există o plângere din partea vreunei persoane interesate sau din oficiu.Apoi toate soluţiile adoptate de procuror sunt supuse controlului privind legalitatea şi temeinicia în cazul în care împotriva acestora s-a formulat plângere de către orice persoană ale cărei interese au fost vătămate prin adoptarea lor.În cazul în care găseşte plângerea întemeiată, precum cazul de faţă, procurorul ierarhic superior admite plângerea şi dispune infirmarea soluţiei. În situaţia în care a fost începută urmărirea penală, iar ulterior s-a dispus clasarea, subsecvent infirmării se va dispune redeschiderea urmăririi penale.Se poate observa că nu există o dispoziţie legală specială privind infirmarea ordonanţei de clasare în acest caz, în consecinţă, mecanismul aplicabil pentru soluţionarea plângerii nu poate fi decât cel prevăzut de art. 335 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală.În sprijinul acestei interpretări pledează şi faptul că, în cazul continuării procedurii plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimiterii în judecată şi ajungerii în faţa unui judecător potrivit art. 340 din Codul de procedură penală, sunt expres reglementate regulile de procedură şi soluţiile ce se pot adopta (art. 341 din Codul de procedură penală), iar în situaţia sus-menţionată, neexistând o normă expresă cu care prevederile privind plângerea persoanei interesate să fie completate, nu înseamnă că circuitul a fost închis, ci mecanismul final de aplicat trebuie să fie cel prevăzut de art. 335 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală.Potrivit art. 273 din Codul de procedură penală anterior, reluarea urmării penale în caz de redeschidere era de competenţa exclusivă a procurorului, prevederile alin. 2 al articolului anterior menţionat arătând doar că redeschiderea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanţă. Spre deosebire de vechea reglementare, conform art. 335 alin. (4) din actualul Cod de procedură penală, instituţia redeschiderii urmăririi penale nu mai este prerogativa exclusivă a procurorului, ci este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară. În acest fel, legiuitorul a înţeles să pună în acord dispoziţiile Codului de procedură penală cu prevederile art. 6 paragraful (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ca urmare a celor reţinute de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 4 august 2005, pronunţată în Cauza Stoianova şi Nedelcu c României, paragraful 21, prin care instanţa europeană a constatat necesitatea ca posibilitatea acordată parchetului de a redeschide urmărirea penală să fie supusă autorizării unei instanţe naţionale care să fie obligată să examineze temeinicia unei astfel de cereri, în sensul de a aprecia dacă redeschiderea cazului nu este inechitabilă sau perioada scursă de la încetarea anchetei nu este excesivă.Procedura de confirmare de către judecătorul de cameră preliminară a redeschiderii urmăririi penale astfel reglementată – respectiv prin ajungerea în faţa unei “instanţe naţionale” – constituie, prin urmare, o garanţie procesuală a caracterului echitabil al actului de redeschidere a urmăririi penale acordată participanţilor la procesul penal, conform dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 paragraful (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Prin Dec. nr. 23 din 14 septembrie 2020 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală privind reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale, Î. C. C. J. COMPLETUL PENTRU SOLUŢIONAREA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII dispune în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 335 alin. (1) C. pr. pen. privind reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. , în cazul infirmării unei soluţii dispuse de către un procuror din cadrul parchetelor din subordine ori structurilor specializate ale Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. (Direcţia Naţională Anticorupţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism), nu are în toate situaţiile calitatea expres prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală în care se face referire la “procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia”. Clarificarea acestei chestiuni presupune, pe de o parte, lămurirea semnificaţiei sintagmei “procuror ierarhic superior” prin prisma dispoziţiilor de procedură penală şi a celor de organizare judiciară, iar pe de altă parte, a conţinutului şi întinderii principiului controlului ierarhic ce stă la baza organizării şi funcţionării Ministerului Public, respectiv dacă operează din treaptă în treaptă sau per saltum. Dispoziţiile art. 131 alin. (1) (în forma iniţială) sau ale art. 132 alin. (1) din Constituţia României consacră principiul controlului ierarhic, chestiune care este de competenţa instanţei de contencios constituţional, atributul instanţei supreme fiind doar lămurirea conţinutului şi limitelor acestui principiu, astfel cum sunt ele determinate prin legile de organizare judiciară. Astfel, competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub acest aspect, este determinată şi se limitează la interpretarea dispoziţiilor legii, respectiv a actelor normative care stabilesc conţinutul şi limitele principiului controlului ierarhic. În acest sens, Curtea Constituţională însăşi a reţinut faptul că “legiuitorul constituant a înscris în Constituţie dispoziţii referitoare la Ministerul Public tocmai pentru a sublinia importanţa instituţiei, dar a lăsat ca reglementarea de amănunt să se realizeze prin lege, însă fără a extinde sau a restrânge conţinutul prevederilor legii fundamentale” (Decizia nr. 339 din 18 iulie 1997, M. Of. nr. 170 din 25 iulie 1997) şi “ca urmare a consacrării prin Constituţie a principiului controlului ierarhic în activitatea procurorilor, art. 28 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, care este inclus în capitolul I “Dispoziţii comune” al titlului III “Ministerul Public”, stabileşte conţinutul şi limitele acestui principiu” (Decizia nr. 293 din 5 noiembrie 2002, M. Of. nr. 876 din 4 decembrie 2002). Înalta Curte reţine că principiul controlului ierarhic în cadrul Ministerului Public, reglementat de dispoziţiile art. 131-132 din Constituţie, a cunoscut de-a lungul timpului abordări substanţial diferite, ca urmare a modificărilor aduse legislaţiei în materie de organizare judiciară, dar şi a evoluţiei sistemului judiciar în ansamblul său.Astfel, în perioada de activitate a Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, cu modificările şi completările ulterioare, prin art. 28 (art. 32 în varianta iniţială) se prevedea: “Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului acelui parchet.Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie teritorială.Procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre atribuţiile procurorilor în subordine şi să suspende ori să infirme actele şi dispoziţiile acestora, dacă sunt contrare legii.Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii în subordine. Cu toate acestea, procurorul este liber să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit legii, ţinând seama de probele administrate în cauză”.Învestită cu realizarea controlului de constituţionalitate a art. 28 alin. (3) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, sub imperiul Constituţiei din 1991, Curtea Constituţională reţinea că, “În sistemul consacrat prin Constituţia din 1991, principiul subordonării ierarhice a procurorilor a fost formulat într-o manieră mai puţin rigidă sub denumirea de «control ierarhic», pentru armonizarea lui cu celelalte două principii prevăzute de art. 131 alin. (1), şi anume principiul legalităţii şi principiul imparţialităţii” (Decizia nr. 293 din 5 noiembrie 2002, M. Of. nr. 876 din 4 decembrie 2002), iar “principiul subordonării ierarhice sau al unităţii de acţiune a membrilor Ministerului Public constituie o aplicare a prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie şi semnifică legătura existentă între membrii Ministerului Public, în virtutea căreia sunt obligaţi să se supună şefilor lor, adică să efectueze sau să se abţină de la efectuarea unor acte care intră în competenţa lor, din ordinul acestora. În virtutea organizării ierarhice, dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine. Procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre atribuţiile procurorilor din subordine şi să suspende ori să infirme actele şi dispoziţiile acestora, dacă sunt contrare legii” (Decizia nr. 137 din 3 aprilie 2003, M. Of. nr. 316 din 12 mai 2003).Dispoziţiile legale expuse au suferit modificări ca urmare a adoptării Legii nr. 304/2004, care în varianta iniţială prevedea în art. 61 că “(1) Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine. (2) În soluţiile dispuse, procurorul este autonom”, iar potrivit art. 62 “(1) Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv. (2) Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie. (3) Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. , de procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie sau de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin procurori inspectori”.În acest context, Înalta Curte observă că prin art. 133 din Legea nr. 304/2004 a fost abrogată dispoziţia cuprinsă în art. 28 alin. (3) teza I din Legea nr. 92/1992, potrivit căreia procurorul ierarhic superior putea să îndeplinească oricare dintre atribuţiile procurorilor din subordine. De altfel, o dispoziţie similară se regăsea şi în cuprinsul art. 209 alin. (6) din Codul de procedură penală din 1968, potrivit căruia “procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot îndeplini oricare dintre atribuţiile procurorilor din parchetele ierarhic inferioare… “, dispoziţie care a fost abrogată prin art. I pct. 117 din Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi.Apare astfel ca fiind evidentă schimbarea de optică a legiuitorului în ceea ce priveşte prerogativele procurorului ierarhic superior în exercitarea controlului ierarhic asupra actelor întocmite de procurorii din subordine, fără ca prin aceasta să se aducă atingere principiului de rang constituţional al controlului ierarhic ce stă la baza organizării Ministerului Public.În urma modificărilor succesive aduse Legii nr. 304/2004, în prezent prevederile legale relevante au următorul conţinut:– art. 64 alin. (1): Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine;– art. 64 alin. (3): Soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale sau netemeinice (prevederea legală menţionată a fost definită ca fiind o normă de competenţă, iar nu de organizare judiciară, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 175 din 29 martie 2018, M. Of. nr. 590 din 12 iulie 2018);– art. 65: (1) Procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv. (2) Conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie. (3) Controlul exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. , de procurorul-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, de procurorul-şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin procurori anume desemnaţi;– art. 72: Procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. exercită, direct sau prin procurori anume desemnaţi, controlul asupra tuturor parchetelor.Dispoziţiile art. 64 alin. (1), art. 65 alin. (1), (2) şi (3) şi art. 72 din Legea nr. 304/2004 constituie norme de organizare judiciară care stabilesc limitele şi conţinutul principiului controlului ierarhic în cadrul Ministerului Public prevăzut de art. 132 din Constituţie, ultimele două texte legale reglementând explicit activitatea de control pe care procurorul general o poate exercita asupra procurorilor şi, respectiv, asupra parchetelor.Referitor la dispoziţiile art. 65 din Legea nr. 304/2004, Î. C. C. J. aminteşte că printr-o recentă Dec. , Curtea Constituţională arăta că, “La nivel infraconstituţional, prevederile art. 65 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară dezvoltă principiul constituţional al controlului ierarhic specific activităţii procurorilor, stabilind faptul că procurorii din fiecare parchet sunt subordonaţi conducătorului parchetului respectiv, iar conducătorul unui parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie. De asemenea, legea prevede că exercitarea controlului de către procurorul general al P.Î.C.C.J., de către procurorul-şef al D.N.A., de către procurorul-şef al D.I.I.C.O.T. sau de către procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel asupra procurorilor din subordine se poate realiza direct sau prin procurori anume desemnaţi. Astfel, în raporturile de serviciu în care intră procurorul de şedinţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 64 din Legea nr. 304/2004, potrivit cărora «(1) Dispoziţiile procurorului ierarhic superior, date în scris şi în conformitate cu legea, sunt obligatorii pentru procurorii din subordine», iar «(3) Soluţiile adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior, când sunt apreciate ca fiind nelegale». De asemenea, sunt incidente prevederile procesual penale cuprinse, de exemplu, în art. 304, art. 335 alin. (1), art. 328 alin. (1) sau în art. 339 alin. (2). Prin urmare, procurorii din cadrul Secţiei judiciare a P.Î.C.C.J. se subordonează, potrivit legii, doar procurorului-şef al secţiei din care fac parte şi, prin intermediul acestuia, procurorului general al P.Î.C.C.J. În mod similar, procurorii din cadrul parchetului de pe lângă instanţa învestită cu soluţionarea cauzei se subordonează, potrivit legii, doar procurorului-şef al parchetului din care face parte şi, prin intermediul acestuia, conducătorului parchetului ierarhic superior din aceeaşi circumscripţie şi, în final, procurorului general al P.Î.C.C.J.” (Decizia nr. 547 din 7 iulie 2020, M. Of. nr. 753 din 19 august 2020, §§ 75 şi 76).În raport cu dispoziţiile legale evocate, este dincolo de orice îndoială că procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. se află în vârful piramidei care caracterizează organizarea Ministerului Public şi că, în virtutea dispoziţiilor art. 65 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 304/2004 coroborat cu alin. (3) al aceluiaşi articol şi cu art. 72 din actul normativ evocat, are prerogative de control, direct sau prin procurori anume desemnaţi, asupra tuturor procurorilor, şi respectiv, asupra tuturor parchetelor din subordinea sa.Modul în care este redactat textul art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 obligă însă la diferenţierea tipului de control pe care procurorul general îl poate exercita şi determină următoarele concluzii:– controlul prevăzut de art. 64 alin. (3) din lege diferă în mod substanţial de cel prevăzut de art. 72 din lege, respectiv primul se referă la atribuţiile judiciare şi permit controlul legalităţii şi temeiniciei actelor întocmite de procurorii din subordine în calitatea lor de organe judiciare, în timp ce secundul se referă la componenta administrativă a activităţii instituţiilor care funcţionează în cadrul Ministerului Public. Dincolo de interpretarea literală, concluzia este susţinută şi de succesiunea reglementărilor, respectiv atribuţia de control la care se referă art. 64 alin. (3) este inclusă la capitolul I al titlului III din Legea nr. 304/2004 – Atribuţiile Ministerului Public, în timp ce prerogativa menţionată la art. 72 este prevăzută la capitolul II – Organizarea Ministerului Public, secţiunea 1 – Parchetul de pe lângă Î. C. C. J. ;– dispoziţiile art. 64 alin. (3) din lege constituie dreptul comun în materia competenţei funcţionale recunoscute în favoarea procurorului ierarhic superior, inclusiv a procurorului general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. şi se completează sau suferă derogări, după caz, în raport cu regulile speciale instituite prin dispoziţiile Codului de procedură penală. În acest sens, este de subliniat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că: “dispoziţiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 instituie o regulă de competenţă, care dezvoltă principiul constituţional al controlului ierarhic specific activităţii procurorilor, fără a aduce vreo atingere dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de prevederile art. 21 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reprezentând, de fapt, o garanţie a respectării prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate, prin eficientizarea activităţii de urmărire penală” (Decizia nr. 175 din 29 martie 2018, M. Of. nr. 590 din 12 iulie 2018, paragraful 28).Referitor la distincţia dintre normele de procedură penală şi cele de organizare judiciară, se poate reţine că dispoziţiile de procedură penală care au consacrat de-a lungul timpului diferite proceduri sau căi de contestare ori atac împotriva soluţiilor adoptate de procuror, prin instituirea unui control de legalitate şi temeinicie exercitat de procurorul ierarhic superior, au reprezentat atât o dezvoltare a principiului controlului ierarhic, prevăzut de art. 132 alin. (1) din Constituţie, cât şi o garanţie a respectării sale prin eficientizarea activităţii de urmărire penală, constituind, deopotrivă, o regulă de procedură, pe care legiuitorul are libertatea să o adopte, în conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală (în acelaşi sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 450 din 11 iulie 2019, M. Of. nr. 972 din 3 decembrie 2019, paragraful 22).Ori de câte ori în cuprinsul Codului de procedură penală este utilizată sintagma “procuror ierarhic superior”, dispoziţiile de resort fac referire la competenţa funcţională a procurorului învestit cu exercitarea unor atribuţii judiciare şi, implicit, la competenţa materială şi după calitatea persoanei în situaţia în care privesc cauze de competenţa unor unităţi de parchet de pe lângă instanţe de grad diferit de jurisdicţie sau structuri de parchet a căror organizare este reglementată prin legi speciale. De altfel, spre exemplu, dispoziţiile art. 339 alin. (3) din Codul de procedură penală prevăd în mod explicit că dispoziţiile alin. (1) şi (2) (care se referă la ierarhia funcţiilor în Ministerul Public) se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcţiilor într-o structură a parchetului este stabilită prin lege specială.Se mai reţine că dispoziţiile Codului de procedură penală, care se circumscriu principiului constituţional al controlului ierarhic specific organizării şi funcţionării Ministerului Public, îmbracă două forme: fie se referă în mod generic la “procurorul ierarhic superior”, uneori prin adăugarea sintagmei “celui care a dispus soluţia”, fie se referă, în mod explicit, la funcţia determinată pe care o ocupă procurorul în ierarhia parchetelor. În toate cazurile însă referirea la procurorul ierarhic superior vizează activitatea judiciară a acestuia, ca subiect procesual oficial, respectiv la competenţa funcţională a acestuia, iar nu la atribuţiile de natură administrativă sau manageriale pe care le implică funcţia respectivă.Prima formă, cea a sintagmei “procuror ierarhic superior”, este utilizată pentru determinarea competenţei funcţionale în rezolvarea unor incidente procesuale, cum ar fi cele prevăzute de art. 63 alin. (4) din Codul de procedură penală – soluţionarea conflictului de competenţă dintre doi procurori, de art. 70 alin. (1) din Codul de procedură penală – soluţionarea abţinerii sau a recuzării, de art. 304 alin. (2) din Codul de procedură penală – infirmarea unor acte procesuale sau procedurale, de art. 325 din Codul de procedură penală – preluarea cauzelor de la alte parchete, de art. 415 alin. (3) din Codul de procedură penală – retragerea apelului sau de art. 478 alin. (2) din Codul de procedură penală – acordul de recunoaştere a vinovăţiei.Ce de-a doua formă, respectiv individualizarea funcţiei ocupate în ierarhia Ministerului Public este utilizată tot pentru determinarea competenţei funcţionale, însă în legătură cu atribuţii judiciare care se circumscriu funcţiei de control al legalităţii şi temeiniciei unor măsuri preventive [art. 209 alin. (15) din Codul de procedură penală], a renunţării la urmărire penală [art. 318 alin. (10) din Codul de procedură penală], a rechizitoriului (art. 328 din Codul de procedură penală) sau a actelor procurorului (art. 339 din Codul de procedură penală).În aceste din urmă cazuri, Codul de procedură penală determină în mod expres competenţa funcţională în favoarea prim-procurorului parchetului (pentru procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă judecătorii şi tribunale), a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel (pentru procurorii din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel), a procurorului-şef de secţie de la Parchetul de pe lângă Î. C. C. J. (pentru procurorii din cadrul acestui parchet) sau a procurorului general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. (pentru procurorul-şef de secţie din cadrul acestui parchet). Este de remarcat că şi în aceste situaţii, în care a individualizat funcţia procurorului în favoarea căruia a stabilit competenţa funcţională de a efectua controlul de legalitate şi temeinicie, legiuitorul a prevăzut că atunci când actul controlat a fost întocmit de un procuror cu funcţie de conducere, această verificare va fi realizată de procurorul ierarhic superior acestuia, revenind la sintagma generică specifică primei categorii şi care atrage incidenţa art. 65 alin. (2) din Legea nr. 304/2004. Spre exemplu, art. 318 alin. (10) din Codul de procedură penală, art. 328 alin. (1) din Codul de procedură penală, art. 339 alin. (2) din Codul de procedură penală – în cazul în care ordonanţa/rechizitoriul a fost întocmită de prim-procurorul parchetului de pe lângă tribunal sau de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, verificarea se face de procurorul ierarhic superior.În raport cu modul de reglementare a categoriei “procuror ierarhic superior” se pot desprinde următoarele concluzii:– calitatea de procuror ierarhic superior poate să rezulte exclusiv din lege, fie prin individualizarea funcţiei în cuprinsul unei norme de procedură penală care determină competenţa funcţională (spre exemplu: art. 328 din Codul de procedură penală), fie prin trimiterea din cuprinsul normei de procedură la o normă de organizare judiciară care stabileşte care este conducătorul unui anumit parchet (spre exemplu: art. 334 din Codul de procedură penală). În acelaşi sens, prin Decizia nr. 547 din 7 iulie 2020, M. Of. nr. 753 din 19 august 2020, Curtea Constituţională a reţinut că: “este evident că noţiunea de «procuror ierarhic superior» vizează întotdeauna o poziţie într-o ierarhie, determinată prin raportare la o anumită structură organizatorică. (….) Ordinea ierarhică nu poate avea ca fundament soluţiile dispuse în anumite cauze, ci o structură predeterminată, care funcţionează, potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţie, după principiile legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic” (paragraful 68);– regula generală este aceea că “procuror ierarhic superior” este conducătorul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit actul supus verificării de legalitate sau temeinicie sau, în cazul în care acesta este procurorul care a întocmit actul, conducătorul parchetului ierarhic superior, iar regula specială este aceea că “procuror ierarhic superior” este fie procurorul care deţine o funcţie de conducere intermediară şi este menţionat explicit de o normă legală care îi atribuie competenţa funcţională (spre exemplu: procuror şef-secţie în cadrul Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. ), fie procurorul care deţine o funcţie de conducere reglementată printr-o lege specială, cum sunt Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie sau Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative. De altfel, prin art. 18 alin. (3) lit. e) şi art. 26 alin. (3) lit. d) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 2.632/C/2014, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 623 şi 623 bis din 26 august 2014, se prevede că procurorul-şef al Secţiei de urmărire penală şi criminalistică şi procurorul-şef al Secţiei judiciare analizează legalitatea şi temeinicia soluţiilor adoptate sau propuse de către procurorii din subordine. În mod similar, în temeiul dispoziţiilor art. 30 lit. e), art. 79 lit. g) şi ale art. 80 lit. f) din Regulamentul de ordine interioară al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, aprobat prin Ordinul ministrului justiţiei nr. 1.643/C/2015, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 21 mai 2015, procurorii şefi de secţie, procurorii şefi ai serviciului teritorial şi procurorii şefi ai birourilor teritoriale verifică temeinicia şi legalitatea soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse de procurorii din subordine.Reamintind că prin Decizia nr. 547 din 7 iulie 2020, M. Of. nr. 753 din 19 august 2020, Curtea Constituţională a reţinut că “este evident că noţiunea de procuror ierarhic superior vizează întotdeauna o poziţie într-o ierarhie, determinată prin raportare la o anumită structură organizatorică”, concluzia care se impune este aceea că atât din perspectiva normei de organizare judiciară (Legea nr. 304/2004), cât şi a normei de competenţă (Codul de procedură penală), controlul legalităţii şi temeiniciei actelor întocmite de procurori se realizează din treaptă în treaptă şi numai în mod excepţional, când legea prevede expres, este posibilă realizarea acestui control prin omiterea unor funcţii intermediare (spre exemplu, în cazul soluţiilor adoptate de către conducătorii parchetelor de pe lângă tribunale sau curţi de apel).Un argument în sprijinul acestei concluzii este faptul că, potrivit unei teorii unanim acceptate, competenţa funcţională (ratione officii) este forma de competenţă prin care se stabileşte activitatea pe care o poate înfăptui organul judiciar şi este prevăzută prin norme imperative, în toate cazurile sub sancţiunea nulităţii absolute. Totodată, ca o consecinţă a principiului legalităţii, odată învestit cu soluţionarea unei cauze ce intră în competenţa sa funcţională, organul judiciar nu poate refuza să îşi îndeplinească atribuţiile care îi revin, cu excepţia cazurilor în care legea permite dezînvestirea şi transferul competenţei în favoarea altui organ judiciar.Or, întrucât, pe de o parte, calitatea de “procuror ierarhic superior” poate rezulta exclusiv din lege, iar pe de altă parte, dispoziţiile art. 64 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 constituie norme de competenţă (potrivit Dec. i Curţii Constituţionale nr. 175 din 29 martie 2018, M. Of. nr. 590 din 12 iulie 2018) şi pe cale de consecinţă sunt norme de ordine publică:– determinarea “procurorului ierarhic superior” prin prisma atribuţiilor judiciare (nu manageriale) nu poate să depindă de voinţa procurorului general de a-şi asuma sau nu această calitate, ea derivând direct din normele de organizare judiciară, fiind prevăzută de lege; calitatea de “procuror ierarhic superior” incumbă procurorului în toate cazurile în care competenţa funcţională determinată de principiul controlului ierarhic este incidentă potrivit legii, neputând să fie lăsate la latitudinea procurorului cazurile în care îşi va exercita atribuţiile ce derivă din această calitate.Un alt argument în favoarea concluziei că în cadrul Ministerului Public controlul de legalitate şi temeinicie exercitat de către procurorul ierarhic superior operează din treaptă în treaptă poate fi desprins din considerentele Dec. i Curţii Constituţionale nr. 547 din 7 iulie 2020, prin care s-a arătat că “Prin asimilarea înţelesului noţiunii de «procuror ierarhic superior», (genul proxim) cu noţiunea de «procuror şef al secţiei» (diferenţa specifică), în cadrul definiţiei pe care norma criticată încearcă să o ofere, legiuitorul identifică «întregul» cu «partea», înlăturând regimul juridic corespunzător statutului de procuror ierarhic superior al procurorilor cu funcţii de conducere din cadrul S.I.I.J. Cu alte cuvinte, norma supusă controlului nu recunoaşte această calitate, sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor procesual penale, procurorilor adjuncţi ai secţiei şi procurorilor-şefi ai structurilor care se pot constitui în interiorul secţiei, respectiv birouri sau servicii. Or, în condiţiile în care cadrul normativ în vigoare şi regulamentele interioare de organizare şi funcţionare a unităţilor de parchet prevăd posibilitatea constituirii, în interiorul lor, a unor structuri (birouri/servicii) care au ca scop asigurarea unei mai bune administrări a activităţii judiciare, iar principiul controlului ierarhic presupune delimitarea riguroasă a competenţelor procurorilor care conduc aceste structuri atât în raporturile cu procurorii din subordine, cât şi cu procurorii ierarhic superiori, definirea procurorului-şef al S.I.I.J. ca procuror ierarhic superior în toate cazurile şi cu privire la toate aspectele procedurale pe care le implică urmărirea penală a infracţiunilor de competenţa secţiei ignoră principiul constituţional, lipsind de efecte juridice calitatea de procuror-şef adjunct al secţiei sau de procuror-şef al unei structuri din interiorul secţiei (birou/serviciu) (paragraful 65)[…] stabilind structura ierarhică din cadrul P.Î.C.C.J., legea nu poate crea raporturi de conducere/subordonare decât în plan vertical, iar nu şi în plan orizontal între diferitele secţii/direcţii ale P.Î.C.C.J. Principiul subordonării ierarhice este aplicabil în interiorul fiecărei structuri, procurorii fiind supuşi controlului exercitat de procurorul ierarhic superior, toate aceste structuri fiind subordonate procurorului general al P.Î.C.C.J.” (paragraful 69).Aplicând raţionamentul Curţii la ipoteza ce formează obiectului prezentei cereri de recurs în interesul legii, desigur mutatis mutandis, se poate concluziona că interpretarea dispoziţiilor Legii nr. 304/2004 în sensul în care este asimilată înţelesului noţiunii de “procuror ierarhic superior” (genul proxim) noţiunea de “procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. ” (diferenţa specifică), în toate cazurile şi în raport cu toţi procurorii care îşi desfăşoară activitatea în cadrul tuturor parchetelor, ignoră principiul constituţional al subordonării ierarhice, lipsind de efecte calitatea de procuror ierarhic superior al unor procurori care deţin funcţii de conducere din cadrul Ministerului Public. Desigur, procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. poate avea calitatea de procuror ierarhic superior în anumite cazuri determinate, circumscrise dispoziţiilor Codului de procedură penală care reglementează competenţa funcţională în ipotezele respective. Acest lucru nu permite însă o extindere a competenţei funcţionale a procurorului general la toate instituţiile juridice în care este incidentă verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiilor dispuse de procurorii ierarhici inferiori sau la soluţionarea incidentelor procesuale, cu ignorarea funcţiilor care se circumscriu noţiunii de “procuror ierarhic superior”, astfel cum poate fi definită prin prisma dispoziţiilor art. 64 şi 65 din Legea nr. 304/2004.Pe cale de consecinţă, în cazul prevăzut de art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. nu are în toate situaţiile calitatea de procuror ierarhic superior faţă de procurorul care a dispus soluţia de clasare pe care o infirmă şi cu privire la care dispune redeschiderea urmăririi penale. Mai exact, strict în ceea ce priveşte cazul reglementat de art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. nu va avea această calitate în ipotezele în care între acesta şi procurorul din cadrul unui parchet din subordine, care a adoptat soluţia de clasare supusă controlului de legalitate şi temeinicie, se interpune funcţia de conducător al acelui parchet în sensul Legii nr. 304/2004 sau o altă funcţie de conducere individualizată, prevăzută expres de o dispoziţie legală. Per a contrario, procurorul general poate avea această calitate în cazurile în care soluţia de clasare a fost adoptată de conducătorii parchetelor subordonaţi potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 ori de către procurorii cu funcţii de conducere din cadrul Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. sau din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism aflaţi în subordinea sa directă.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 473 din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. – Completul pentru judecarea recursului în interesul legii va admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. şi, în consecinţă, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală privind reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale va stabili că:Procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. , în cazul infirmării unei soluţii dispuse de către un procuror din cadrul parchetelor din subordine ori structurilor specializate ale Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. (Direcţia Naţională Anticorupţie, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism), nu are în toate situaţiile calitatea expres prevăzută de art. 335 alin. (1) din Codul de procedură penală în care se face referire la “procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia”.
Art. 335 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. şi Renunţare la urmărirea penală
RELUAREA URMĂRIRII PENALE Urmărirea penală este reluată în caz de încetare a cauzei de suspendare, restituire a cauzei de către judecătorul de cameră preliminară sau de redeschidere a urmăririi penale; r. u. p. nu poate avea loc dacă a intervenit o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal. R. u. p. după suspendare are loc când se constată de procuror ori de organul de cercetare penală, după caz, că a încetat cauza care a determinat suspendarea; organul de cercetare penală care constată că a încetat cauza de suspendare înaintează dosarul procurorului pentru a dispune asupra reluării.
RELUAREA URMĂRIRII PENALE ÎN CAZ DE RESTITUIRE Urmărirea penală este reluată atunci când judecătorul de cameră preliminară a dispus restituirea cauzei la parchet ; în cazul în care hotărârea se întemeiază pe un rechizitoriu neregular întocmit, reluarea se dispune de către conducătorul parchetului ori procurorul ierarhic superior prevăzut de lege, numai atunci când constată că pentru remedierea neregularităţii este necesară efectuarea unor acte de urmărire penală. Prin ordonanţa de reluare a urmăririi penale se vor menţiona şi actele ce urmează a fi efectuate;procurorul efectuează urmărirea penală ori, după caz, trimite cauza la organul de cercetare, dispunând prin ordonanţă actele de urmărire penală ce urmează a fi efectuate.
REMEDII ACCELERATORII SAU COMPENSATORII v. Procedura de soluționare a contestației
RENUNŢAREA LA APEL v. Apelul
RENUNŢAREA LA PRETENŢIILE CIVILE formulate se poate facepână la terminarea dezbaterilor în apel , fie prin cerere scrisă, fie oral în şedinţa de judecată; partea civilă nu poate reveni asupra renunţării şi nu poate introduce acţiune la instanţa civilă pentru aceleaşi pretenţii.
RENUNŢAREA LA PROBE ŞI IMPOSIBILITATEA ADMINISTRĂRII PROBELOR Procurorul, persoana vătămată şi părţile pot renunţa la probele pe care le-au propus; după punerea în discuţie a renunţării, instanţa poate dispune ca proba să nu mai fie administrată, dacă apreciază că nu mai este necesar; dacă în cursul cercetării judecătoreşti administrarea unei probe anterior admise apare ca inutilă sau nu mai este posibilă, instanţa, după ce ascultă procurorul, persoana vătămată şi părţile, poate dispune ca acea probă să nu mai fie administrată; dacă imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire penală şi încuviinţată de instanţă, aceasta este pusă în discuţia părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului şi se ţine seama de ea la judecarea cauzei.
RENUNŢAREA LA URMĂRIREA PENALĂ În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când constată că nu există un interes public în urmărirea faptei. Interesul public se analizează în raport cu:conţinutul faptei şi împrejurările concrete de săvârşire a faptei;modul şi mijloacele de săvârşire a faptei;scopul urmărit;urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii;e)eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfăşurarea procesului penal prin raportare la gravitatea faptei şi la timpul scurs de la data săvârşirii acesteia;atitudinea procesuală a persoanei vătămate;existenţa unei disproporţii vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfăşurarea procesului penal şi gravitatea urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii. Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, atitudinea suspectului sau a inculpatului după săvârşirea infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii. Atunci când autorul faptei nu este identificat, se poate dispune renunţarea la urmărirea penală prin raportare doar la criteriile prevăzute la alin. (2) lit. a), b), e) şi g). Nu se poate dispune renunţarea la urmărirea penală pentru infracţiunile care au avut ca urmare moartea victimei. Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:să înlăture consecinţele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;să ceară public scuze persoanei vătămate;să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă;să frecventeze un program de consiliere. În cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească obligaţiile prevăzute la alin. (6), și anume să înlăture consecinţele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;să ceară public scuze persoanei vătămate;să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă,stabileşte prin ordonanţă termenul până la care acestea urmează a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni pentru obligaţii asumate prin acord de mediere încheiat cu partea civilă şi care curge de la comunicarea ordonanţei. Ordonanţa de renunţare la urmărire cuprinde, după caz, menţiunile prevăzute de lege, precum şi dispoziţii privind măsurile dispuse şi art. 315 alin. (2)-(4), termenul până la care trebuie îndeplinite obligaţiile prevăzute mai sus şi sancţiunea nedepunerii dovezilor la procuror, precum şi cheltuielile judiciare. În cazul neîndeplinirii cu rea-credinţă a obligaţiilor în termenul prevăzut la alin. (7), procurorul revocă ordonanţa. Sarcina de a face dovada îndeplinirii obligaţiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revine suspectului ori inculpatului. Ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală este verificată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior. Când a fost întocmită de un procuror de la Parchetul de pe lângă Î. C. C. J. , ordonanţa este verificată de procurorul-şef de secţie, iar când a fost întocmită de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. Aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcţiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială. Ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală, verificată , se comunică în copie, după caz, persoanei care a făcut sesizarea, părţilor, suspectului, persoanei vătămate şi altor persoane interesate şi se transmite, spre confirmare, în termen de 10 zile de la data la care a fost emisă, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare şi dispune citarea persoanelor amintite. Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu, cu citarea persoanelor amintite, precum şi cu participarea procurorului, asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei de renunţare la urmărirea penală. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică soluţionarea cererii de confirmare. Judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea şi temeinicia soluţiei de renunţare la urmărirea penală pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a înscrisurilor noi prezentate şi, prin încheiere, admite sau respinge cererea de confirmare formulată de procuror. În cazul în care respinge cererea de confirmare, judecătorul de cameră preliminară:desfiinţează soluţia de renunţare la urmărire penală şi trimite cauza la procuror pentru a începe sau a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală;desfiinţează soluţia de renunţare la urmărirea penală şi dispune clasarea. Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute mai sus este definitivă. În cazul în care judecătorul a respins cererea de confirmare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală, o nouă renunţare nu mai poate fi dispusă, indiferent de motivul invocat. Prin Dec. nr. 23 din 20 ianuarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 318 din Codul de procedură penală Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. potrivit art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, procurorul poate renunţa la urmărirea penală în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani. Or, analizând, din acest punct de vedere, condiţia astfel reglementată, Curtea constată că acesteia îi este circumscris un număr de 198 de infracţiuni din totalul de 236 de infracţiuni reglementate în Codul penal, precum şi alte numeroase infracţiuni reglementate în legi speciale. Cu titlu exemplificativ, se încadrează în această limită maximă a pedepsei infracţiunile de ucidere din culpă (art. 192 din Codul penal), vătămare a fătului (art. 202 din Codul penal), lipsire de libertate în mod ilegal (art. 205 din Codul penal), actul sexual cu un minor (art. 220 din Codul penal), coruperea sexuală a minorilor (art. 221 din Codul penal), furtul calificat [în variantele infracţionale prevăzute la art. 229 alin. (1) şi (2) din Codul penal], tâlhăria (art. 233 din Codul penal), traficul de migranţi [art. 263 alin. (1) din Codul penal], cercetarea abuzivă (art. 280 din Codul penal), tortura [în varianta infracţională de bază, prevăzută la art. 282 alin. (1) din Codul penal], darea de mită (art. 290 din Codul penal), traficul de influenţă (art. 291 din Codul penal), delapidarea (art. 295 din Codul penal), abuzul în serviciu (art. 297 din Codul penal), falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată (art. 311 din Codul penal), constrângerea unei persoane să doneze organe, ţesuturi sau celule de origine umană [art. 156 alin. (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii,republicatăM. Of. nr. 652 din 28 august 2015], organizarea sau efectuarea prelevării de organe, ţesuturi ori celule de origine umană pentru transplant, în scopul obţinerii unui folos material (art. 157 din Legea nr. 95/2006), cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri,republicatăM. Of. nr. 163 din 6 martie 2014], folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei [art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, M. Of. nr. 219 din 18 mai 2000], schimbarea, fără respectarea prevederilor legale, a destinaţiei fondurilor obţinute din bugetul general al Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei [art. 182 alin. (1) din Legea nr. 78/2000], folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat diminuarea ilegală a resurselor ce trebuie virate către bugetul general al Uniunii Europene sau către bugetele administrate de aceasta ori în numele ei [art. 183 alin. (1) din Legea nr. 78/2000]. Având în vedere cele anterior arătate, Curtea constată că, în cazul infracţiunilor fără parte vătămată, în ipoteza clasării, ca urmare a renunţării de către procuror la urmărirea penală, nu poate fi cerută continuarea urmăririi penale, conform art. 319 din Codul de procedură penală, soluţia astfel pronunţată de către procuror nefiind supusă controlului instanţei de judecată. Prin urmare, Curtea constată că, prin reglementarea instituţiei renunţării la urmărirea penală, în maniera prevăzută la art. 318 din Codul de procedură penală, legiuitorul nu a realizat un echilibru adecvat între aplicarea principiului legalităţii, specific sistemului de drept continental, existent în România, şi aplicarea principiului oportunităţii, specific sistemului de drept anglo-saxon, dând prevalenţă acestuia din urmă, în detrimentul celui dintâi, prin reglementarea printre atribuţiile procurorului a unor acte specifice puterii judecătoreşti. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 318 din Codul de procedură penală, procurorul are posibilitatea de a renunţa la urmărirea penală şi, în consecinţă, de a se substitui instanţei de judecată, în realizarea actului de justiţie, în cazul unui număr de aproximativ trei pătrimi din totalul infracţiunilor prevăzute în Codul penal şi în legile speciale în vigoare. Curtea constată că, prin stabilirea condiţiei pedepsei închisorii de cel mult 7 ani, infracţiunile în cazul cărora procurorul poate renunţa la urmărirea penală vizează încălcarea unor relaţii sociale de o importanţă majoră şi prezintă un pericol social crescut. În acest sens, Curtea constată că, din punctul de vedere al finalităţii instituţiei, aceea a neaplicării unei pedepse, instituţia renunţării la urmărirea penală este similară instituţiei renunţării la aplicarea pedepsei. Însă, din analiza dispoziţiilor art. 80 alin. (2) lit. d) din Codul penal, potrivit căruia instanţa de judecată nu poate dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani, Curtea reţine că, deşi instituţia renunţării la aplicarea pedepsei este aplicabilă după parcurgerea etapelor urmăririi penale, a camerei preliminare şi a judecăţii în fond a cauzei, legiuitorul a înţeles să restrângă sfera infracţiunilor pentru care instanţa poate dispune această formă de individualizare a pedepsei, prin impunerea condiţiei prevederii unei pedepse cu închisoarea de cel mult 5 ani pentru infracţiunea săvârşită. Or, comparând competenţa dată procurorului cu cea dată judecătorului prin maniera de reglementarea a celor două instituţii, Curtea constată că procurorul poate să renunţe la urmărirea penală pentru fapte mai grave (cu pedepse de până la 7 ani închisoare), spre deosebire de judecător, care poate să renunţe la aplicarea de pedepse, pentru fapte mai puţin grave (cu pedepse de până la 5 ani închisoare). În acelaşi sens, Curtea constată că şi acordul de recunoaştere a vinovăţiei, reglementat la art. 478-488 din Codul de procedură penală, care, la fel ca şi renunţarea la urmărirea penală, constituie tot o formă de justiţie negociată, având la bază principiul oportunităţii, poate fi încheiat tot cu privire la infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 7 ani, potrivit art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală, însă, spre deosebire de renunţarea la urmărirea penală, acesta, pe de o parte, este supus controlului instanţei de judecată căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, iar, pe de altă parte, presupune întotdeauna aplicare unei pedepse, chiar dacă executarea acesteia este individualizată, conform prevederilor art. 80-106 din Codul penal. Pentru toate aceste motive, Curtea constată că renunţarea la urmărirea penală de către procuror, fără ca aceasta să fie supusă controlului şi încuviinţării instanţei de judecată, echivalează cu exercitarea de către acesta a unor atribuţii ce aparţin sferei competenţelor instanţelor judecătoreşti, reglementată la art. 126 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia justiţia se realizează prin Î. C. C. J. şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Pentru acest motiv, Curtea constată că renunţarea de către procuror la urmărirea penală, în condiţiile reglementate la art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, contravine normei constituţionale anterior enunţate. Cu privire la efectele pe care urmează a le produce prezenta Dec. , Curtea constată că, pe întreaga perioadă de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumţia de constituţionalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privinţa proceselor definitiv soluţionate până la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, conform celor stabilite prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016. Aşadar, din ziua publicării prezentei decizii (M. Of. nr. 240 din 31 martie 2016), competenţa procurorului de a dispune soluţii de renunţare la urmărirea penală, conform art. 318 din Codul de procedură penală, care să nu fie supuse controlului şi încuviinţării instanţei judecătoreşti, încetează [v mutatis mutandis, cu privire la efectele Dec. i de admitere a Curţii Constituţionale, Decizia nr. 895 din 17 decembrie 2015, (paragraful 28)]. Prin Dec. nr. 15 din 20 mai 2019 privind examinarea recursului în interesul legii referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 318 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII stabileşte că: în ipoteza renunţării la urmărirea penală faţă de un suspect sau inculpat minor care a împlinit vârsta de 16 ani poate fi dispusă faţă de acesta obligaţia prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii. Divergenţa opiniilor jurisprudenţiale provine din aprecierea diferită asupra obligaţiei de prestare a unei munci neremunerate în folosul comunităţii, obligaţie dispusă de procuror prin ordonanţa de renunţare la urmărirea penală a suspectului sau inculpatului minor care a împlinit vârsta de 16 ani. În opinia completului competent cu soluţionarea prezentului recurs în interesul legii, chiar dacă este adevărat că, în unele legislaţii, munca în folosul comunităţii este considerată a fi o pedeapsă, în viziunea legiuitorului român o astfel de măsură nu reprezintă decât o obligaţie care se aplică în cadrul unor măsuri de individualizare judiciară (amânarea aplicării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere) pentru a înlesni integrarea socială a persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Din acest motiv nu este justificată opinia care susţine că legiuitorul ar fi exclus munca în folosul comunităţii din rândul obligaţiilor care pot fi impuse minorilor deoarece, prin stabilirea acestei măsuri, s-ar ajunge la aplicarea unei pedepse infractorului minor.De altfel, din examinarea art. 121 din Codul penal se observă că şi obligaţiile prevăzute de acest text de lege au un caracter independent faţă de măsurile educative, urmărind să contribuie în plus la reintegrarea socială a minorului care a comis infracţiuni. Or, în viziunea legiuitorului român, tocmai acesta este şi scopul muncii neremunerate în folosul comunităţii.Spre deosebire de alte state europene în care se aplică munca în folosul comunităţii ca formă de pedeapsă alternativă la pedepsele cu privare scurtă de libertate, în sistemul de drept naţional aceasta nu reprezintă o alternativă prevăzută de lege pentru pedepse privative de libertate.Chiar în statele europene în care munca în folosul comunităţii constituie o pedeapsă alternativă la pedeapsa privativă de scurtă durată pot fi pedepsiţi cei care sunt majori, dar şi minorii ce au împlinit deja 16 ani, evident şi în cazul acestora din urmă numai după obţinerea consimţământului.Indiferent de denumire (muncă de interes general, pedeapsă în comunitate sau serviciu comunitar) ori de natura juridică (pedeapsă principală, obligaţie de supraveghere, măsură provizorie sau educativă sau chiar având triplă natură juridică: pedeapsă principală, obligaţie de supraveghere, precum şi pedeapsă complementară aplicată la infracţiuni rutiere – studiu de drept comparat, Decizia Curţii Constituţionale nr. 666/2018, §§ 28 şi 29), scopul muncii în folosul comunităţii este, în toate statele, acela de a înlesni reintegrarea socială a infractorilor, în special a celor minori şi tineri.Î. C. C. J. , în cursul deliberării, a apreciat întemeiate atât argumentele expuse în sesizarea formulată de Ministerul Public, cât şi pe cele menţionate în opiniile specialiştilor Facultăţii de Drept a Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca şi Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii “Nicolae Titulescu”, toate acestea fiind în acord cu punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, argumente menţionate anterior şi care nu vor fi reluate.De altfel, toate aceste argumente juridice sunt regăsite şi au fundamentat soluţiile pronunţate de majoritatea instanţelor judecătoreşti.Legea procesual penală nu face distincţie după cum soluţia de renunţare la urmărirea penală şi obligaţia prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii pot fi aplicate faţă de un suspect/inculpat major sau minor.Dispoziţiile art. 318 alin. (6) din Codul de procedură penală prevăd, în situaţia în care procurorul dispune renunţarea la urmărirea penală, posibilitatea de a institui în sarcina inculpatului sau a suspectului, după consultarea prealabilă a acestuia, a uneia sau mai multor obligaţii, printre care şi aceea a prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, pentru realizarea scopului de prevenţie al legii penale.Obligaţia de prestare a unei munci neremunerate în folosul comunităţii este prevăzută de legiuitor ca o formă de adaptare a soluţiei de renunţare la urmărirea penală la conţinutul faptei, la modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit şi împrejurările concrete de săvârşire, urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii raportat şi la persoana suspectului sau inculpatului, conduita sa anterioară săvârşirii infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea consecinţelor infracţiunii, iar nu ca o pedeapsă.Legislaţia penală a diferenţiat răspunderea penală a minorilor în două categorii de vârstă, sancţionarea acestora fiind nuanţată şi în funcţie de acest criteriu, însă dispoziţiile Codului de procedură penală sunt aplicabile tuturor suspecţilor sau inculpaţilor, indiferent de vârsta acestora.Totodată, din perspectiva actualului Cod al muncii, o persoană dobândeşte capacitatea generală de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care stipulează că: “Persoana fizică dobândeşte capacitatea de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani.”La această vârstă se presupune legal că minorul are motricitatea fizică şi discernământul pentru a munci, asumându-şi în mod direct şi total obligaţiile din cadrul raporturilor juridice de muncă. În situaţia examinată, raporturile juridice de muncă se nasc şi se derulează nu prin încheierea unui contract individual de muncă, ci în baza unei decizii a autorităţii judiciare.Mai mult, dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2011 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, permite aplicarea sancţiunii prestării unei activităţi în folosul comunităţii minorului care a împlinit vârsta de 16 ani dacă, în raport cu gravitatea faptei, se apreciază că amenda este neîndestulătoare, normele contravenţionale corelându-se cu legislaţia muncii. Art. 318 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
REPREZENTAREA În cursul procesului penal, suspectul, inculpatul, celelalte părţi, precum şi persoana vătămată pot fi reprezentaţi, cu excepţia cazurilor în care prezenţa acestora este obligatorie sau este apreciată ca fiind necesară de procuror, judecător sau instanţa de judecată, după caz.
RESPECTAREA DEMNITĂŢII UMANE ŞI A VIEŢII PRIVATE, presupune ca oricărei persoane care se află în curs de urmărire penală sau de judecată să îi fie garantate viaţă privată, inviolabilitatea domiciliului şi secretul corespondenţei ; restrângerea exercitării acestor drepturi nu este admisă decât în condiţiile legii şi dacă aceasta este necesară într-o societate democratică.
RESPINGEREA CERERII PENTRU NEÎNDEPLINIREA CONDIŢIILOR DE FORMĂ ŞI FOND Cererea de reabilitare se respinge pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă şi fond în următoarele cazuri:a fost introdusă înainte de termenul legal;lipseşte menţiunea prevăzută la art. 530 alin. (3) lit. a) şi petiţionarul nu s-a prezentat la termenul de înfăţişare;lipseşte vreuna dintre menţiunile prevăzute la art. 530 alin. (3) lit. b)-e) şi petiţionarul nu a completat cererea la termenul de înfăţişare şi nici la termenul ce i s-a acordat în vederea completării. Cererea poate fi repetată după împlinirea termenului legal, iar în celelalte cazuri, oricând. În cazul prescripţiei executării pedepsei, nu poate depune cerere de reabilitare persoana prevăzută la art. 530 alin. (1), dacă lipsa executării este imputabilă persoanei condamnate. Cererea de reabilitare în privinţa căreia rezultă că nu priveşte o persoană condamnată determinată, precum şi cererea formulată în numele unei persoane condamnate, fără mandat din partea acesteia, dat în condiţiile legii, sunt inadmisibile. Art. 532, alin. (3) a fost completat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Reabilitarea
RESPINGEREA PROPUNERII DE ARESTARE PREVENTIVĂ ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru arestarea preventivă a inculpatului, respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului reţinut; dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate dispune aplicarea măsurile preventive ale controlului judiciar, controlului judiciar pe cauţiune sau arestul la domiciliu ; procurorul care a luat măsura poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a inculpatului, prin ordonanţă, impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta, după audierea inculpatului. v. Controlul judiciar, Măsurile preventive
RESPINGEREA PROPUNERII DE PRELUNGIRE A ARESTĂRII PREVENTIVE ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru prelungirea arestării preventive a inculpatului, respinge, prin încheiere motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului la expirarea duratei acesteia, dacă nu este arestat în altă cauză; dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate dispune înlocuirea arestării preventive cu un control judiciar, control judiciar pe cauţiune sau arest la domiciliu. Art. 227, alin. (3) a fost abrogat prin Ordonanța de urgență 18/2016]
RESTABILIREA SITUAŢIEI ANTERIOARE Instanţa de judecată, în cursul judecăţii, poate lua măsuri de r. s. a. săvârşirii infracţiunii, când schimbarea acelei situaţii a rezultat din comiterea infracţiunii, iar restabilirea este posibilă.
RESTITUIREA CAUZEI LA PARCHET v. Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale
RESTITUIREA CAUZEI SAU TRIMITEREA LA ALT ORGAN DE URMĂRIRE PENALĂ În situaţia în care procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că nu a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale, restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală în vederea completării sau refacerii urmăririi penale sau trimite cauza la alt organ de cercetare penală ; atunci când completarea sau refacerea urmăririi penale este necesară numai cu privire la unele fapte sau la unii inculpaţi, iar disjungerea nu este posibilă, procurorul dispune restituirea sau trimiterea întregii cauze la organul de cercetare penală; ordonanţa de restituire sau de trimitere cuprinde şi indicarea actelor de urmărire penală ce trebuie efectuate ori refăcute, a faptelor sau împrejurărilor ce urmează a fi constatate şi a mijloacelor de probă ce urmează a fi administrate. v. şi Supravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror
RESTITUIREA DOSARULUI ORGANULUI DE CERCETARE PENALĂ v. Clasarea
RESTITUIREA LUCRURILOR Dacă procurorul sau judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, constată, la cerere sau din oficiu, că lucrurile ridicate de la suspect ori inculpat sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra sunt proprietatea persoanei vătămate sau a altei persoane ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea acestora, dispune restituirea acestor lucruri; r. l. ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu sunt îngreunate stabilirea situaţiei de fapt şi justa soluţionare a cauzei şi cu obligaţia pentru cel căruia îi sunt restituite să le păstreze până la pronunţarea unei soluţii definitive în procesul penal. v. Contestarea măsurilor asigurătorii
RESTITUIREA LUCRURILOR ŞI VALORIFICAREA CELOR NERIDICATE Când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se află în păstrarea sau la dispoziţia instanţei de executare, restituirea se face de către judecătorul delegat cu executarea, prin remiterea acelor lucruri persoanelor în drept. În acest scop, sunt încunoştinţate persoanele cărora urmează să li se restituie lucrurile. Dacă în termen de 6 luni de la primirea încunoştinţării persoanele chemate nu se prezintă pentru a le primi, lucrurile trec în proprietatea statului. Judecătorul delegat cu executarea constată aceasta prin încheiere şi dispune predarea lucrurilor organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit dispoziţiilor legii. Când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se află în păstrarea organelor de cercetare penală, restituirea se face de către acestea, după primirea copiei de pe dispozitivul hotărârii penale prin care s-a dispus restituirea lucrurilor. Dacă în termen de 6 luni de la primirea încunoştinţării persoanele chemate nu se prezintă pentru a le primi, lucrurile trec în proprietatea statului. Organul de cercetare constată aceasta prin proces-verbal şi procedează potrivit celor arătate mai sus. Art. 579, alin. (5) a fost modificat prin Legea 130/2021 .
RESTRÂNGEREA EXERCIŢIULUI UNOR DREPTURI SAU AL UNOR LIBERTĂŢI Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
RETRAGEREA APELULUI v. Apelul
REŢINEREA Măsurile preventive pot fi dispuse dacă există probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi dacă sunt necesare în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Nicio măsură preventivă nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menţinută dacă există o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale. Orice măsură preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia. Organul de cercetare penală sau procurorul poate dispune reţinerea, dacă sunt îndeplinite aceste condiţii. Persoanei reţinute i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, infracţiunea de care este suspectat şi motivele reţinerii. Reţinerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore. În durata reţinerii nu se include timpul strict necesar conducerii suspectului sau inculpatului la sediul organului judiciar, conform legii. Dacă suspectul sau inculpatul a fost adus în faţa organului de cercetare penală sau a procurorului pentru a fi audiat, în baza unui mandat de aducere legal emis, în termenul de cel mult 24 de ore nu se include perioada cât suspectul sau inculpatul s-a aflat sub puterea acelui mandat. Măsura reţinerii poate fi luată numai după audierea suspectului sau inculpatului, în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu. Înainte de audiere, organul de cercetare penală ori procurorul este obligat să aducă la cunoştinţa suspectului sau inculpatului că are dreptul de a fi asistat de un avocat ales ori numit din oficiu şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, cu excepţia furnizării de informaţii referitoare la identitatea sa, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. Suspectul sau inculpatul are dreptul de a-şi încunoştinţa personal avocatul ales sau de a solicita organului de cercetare penală ori procurorului să îl încunoştinţeze pe acesta. Modul de realizare a încunoştinţării se consemnează într-un proces-verbal. Exercitarea dreptului de a face personal încunoştinţarea nu se poate refuza decât pentru motive temeinice, care vor fi consemnate în procesul-verbal. Avocatul ales are obligaţia de a se prezenta la sediul organului judiciar în termen de cel mult două ore de la încunoştinţare. În caz de neprezentare a avocatului ales, organul de cercetare penală sau procurorul numeşte un avocat din oficiu. Avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul de a comunica direct cu acesta, în condiţii care să asigure confidenţialitatea. Reţinerea se dispune de organul de cercetare penală sau de procuror prin ordonanţă, care va cuprinde motivele care au determinat luarea măsurii, ziua şi ora la care reţinerea începe, precum şi ziua şi ora la care reţinerea se sfârşeşte. Suspectului sau inculpatului reţinut i se înmânează un exemplar al ordonanţei . Pe perioada reţinerii suspectului sau inculpatului, organul de cercetare penală sau procurorul care a dispus măsura are dreptul de a proceda la fotografierea şi luarea amprentelor acestuia. Dacă reţinerea a fost dispusă de organul de cercetare penală, acesta are obligaţia de a-l informa pe procuror cu privire la luarea măsurii preventive, de îndată şi prin orice mijloace. Împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura reţinerii suspectul sau inculpatul poate face plângere la procurorul care supraveghează urmărirea penală, înainte de expirarea duratei acesteia. Procurorul se pronunţă de îndată, prin ordonanţă. În cazul când constată că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a măsurii reţinerii, procurorul dispune revocarea ei şi punerea de îndată în libertate a celui reţinut. Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura reţinerii suspectul sau inculpatul poate face plângere, înainte de expirarea duratei acesteia, la prim-procurorul parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. Prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior se pronunţă de îndată, prin ordonanţă. În cazul când constată că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a măsurii reţinerii, prim-procurorul sau procurorul ierarhic superior dispune revocarea ei şi punerea de îndată în libertate a inculpatului. Procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, în vederea luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, cu cel puţin 6 ore înainte de expirarea duratei reţinerii acestuia. Persoanei reţinute i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, la art. 210 alin. (1) şi (2), dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă, durata maximă pentru care se poate dispune măsura reţinerii, precum şi dreptul de a face plângere împotriva măsurii dispuse, iar în cazul în care persoana reţinută nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal. Art. 209, alin. (7) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Inculpatul, Reţinerea
REŢINEREA, PREDAREA ŞI PERCHEZIŢIONAREA TRIMITERILOR POŞTALE se poate dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea, cu privire la scrisorile, trimiterile poştale sau obiectele trimise ori primite de făptuitor, suspect, inculpat sau de orice persoană care este bănuită că primeşte ori trimite prin orice mijloc aceste bunuri de la făptuitor, suspect sau inculpat ori bunuri destinate acestuia, dacă: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni; măsura este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute ori gravitatea infracţiunii; probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare; este interzisă reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei sau a trimiterilor poştale trimise ori primite în raporturile dintre avocat şi suspectul, inculpatul sau orice altă persoană pe care acesta o apără, cu excepţia situaţiilor în care există date că avocatul săvârşeşte sau pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele pentru care se poate dispunesupravegherea tehnică ; procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică se aplică în mod corespunzător; în cazurile în care există urgenţă, iar obţinerea mandatului de reţinere, predare şi percheziţionare a trimiterilor poştale în condiţiile normale ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa victimei sau a altor persoane şi sunt îndeplinite condiţiile arătate mai sus, procurorul poate dispune, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile arătate mai sus; unităţile poştale sau de transport şi orice alte persoane fizice sau juridice care efectuează activităţi de transport sau transfer de informaţii sunt obligate să reţină şi să predea procurorului scrisorile, trimiterile poştale ori obiectele la care se face referire în mandatul dispus de judecător sau în autorizaţia emisă de procuror; corespondenţa, trimiterile poştale sau obiectele ridicate şi percheziţionate care nu au legătură cu cauza se restituie destinatarului; după efectuarea activităţilor autorizate, procurorul îl informează, în cel mult 10 zile, în scris, pe fiecare subiect al unui mandat despre măsura ce a fost luată în privinţa sa; după momentul informării, persoana ale cărei corespondenţă, trimiteri poştale sau obiecte au fost ridicate şi percheziţionate are dreptul de a lua cunoştinţă de activităţile efectuate; măsura poate fi prelungită .
REUNIREA CAUZELOR este dispusă de instanţă în cazul infracţiunii continuate, al concursului formal de infracţiuni sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracţiune; instanţa poate dispune r. c., dacă prin aceasta nu se întârzie judecata, când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană; când la săvârşirea unei infracţiuni au participat două sau mai multe persoane; când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru buna înfăptuire a justiţiei.v. şi Competenţa în caz de reunire a cauzelor , Procedura de reunire a cauzelor
REVIZUIREA Hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse r. atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă; când o hotărâre priveşte mai multe infracţiuni sau mai multe persoane, r. se poate cere pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori. R. hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când: s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză; hotărârea a cărei r. se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei r. se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată; un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei r. se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză; un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei r. se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză; când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia; hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin r. hotărârii pronunţate; r. hotărârilor judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit Codului de procedură civilă; cazurile când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză şi când hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin r. hotărârii pronunţate, pot fi invocate ca motive de r. numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei; cazul când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză constituie motiv de r. dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal; cazurile când hotărârea s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă , când un înscris care a servit ca temei al hotărârii a fost declarat fals sau când un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză ori când hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă constituie motive de r. dacă au dus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice. În cazul când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia, toate hotărârile sunt supuse r.; pot cere r.părţile din proces, în limitele calităţii lor procesuale; un membru de familie al condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului; procurorul poate cere din oficiu r. laturii penale a hotărârii. Cererea de r. se adresează instanţei care a judecat cauza în prima instanţă; cererea se formulează în scris şi trebuie motivată, cu arătarea cazului de r. pe care se întemeiază şi a mijloacelor de probă în dovedirea acestuia; la cerere se vor alătura copii de pe înscrisurile de care cel ce a formulat cererea de r.înţelege a se folosi în proces, certificate pentru conformitate cu originalul; când înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină, ele se vor alătura în traducere efectuată de un traducător autorizat ; cererea de r. în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar după ce pedeapsa a fost executată sau considerată executată ori după moartea condamnatului, cu excepţia cazului când hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost declarată neconstituţională, când cererea de r. poate fi formulată în termen de un an de la data publicării Dec. i Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial . Cererea de r. în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de care s-a încetat procesul penal se poate face în termen de 3 luni; competentă să judece cererea de r. este instanţa care a judecat cauza în prima instanţă. Curtea Constituțională a admis, prin Decizia nr.506 din 30 iunie 2015, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.459 alin.(2) C.pr.pen, și a constatat că soluția legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de r. se examinează de către instanță „fără citarea părților” este neconstituțională. Curtea constată că, potrivit normelor procesual penale referitoare la admisibilitatea în principiu a cererii de r., în redactarea de până la intrarea în vigoare a Legii nr.202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluționării proceselor, instanța soluționa admisibilitatea în principiu ascultând concluziile procurorului și ale părților, în condiții de publicitate, contradictorialitate și oralitate, cu respectarea dreptului la apărare, ulterior, prin modificarea intervenită asupra acestor norme prevăzându-se că admisibilitatea în principiu se examinează de către instanță, în camera de consiliu, fără citarea părților și fără participarea procurorului, procedura pierzând caracterul contradictoriu și oral, legiuitorul păstrând însă echitatea acesteia prin reglementarea, în mod expres, a excluderii atât a părților, cât și a procurorului deopotrivă. Prin urmare, Curtea constată că precedentele soluții legislative satisfac pe deplin exigențele unui proces echitabil, din perspectiva egalității de arme între acuzare și apărare (§ 29). Dispozițiile actualului Cod de procedură însă, prin excluderea numai a părților de la soluționarea admisibilității în principiu a cererii de r., fără a dispune expres cu privire la neparticiparea procurorului, acesta fiind prezent în temeiul normelor de generală aplicare ale art.363 alin.(1) C.pr.pen,, determină ruperea echilibrului procesual; așa încât Curtea constată că, în condițiile în care participarea procurorului în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de r. este obligatorie, exigențele unui proces echitabil sunt înfrânte, de vreme ce nu se respectă egalitatea de arme între acuzare și apărare. În aceste condiții, Curtea a reținut că excluderea ab initio a revizuentului din această primă fază a căii de atac extraordinare a r. și soluționarea admisibilității în principiu a cererii de r. doar cu participarea procurorului plasează revizuentul într-o poziție dezavantajoasă față de reprezentantul Ministerului Public; astfel, revizuentul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către procuror și la tot ceea ce este prezentat de acesta cu privire la eventuala excludere a unor probe, la suspendarea executării hotărârii supuse revizuirii ori cu privire la instituirea în sarcina sa a obligațiilor ce rezultă din dispunerea măsurii controlului judiciar; așadar, prin excluderea revizuentului din această procedură este restrânsă în mod absolut posibilitatea acestuia de a avea cunoștință și de a dezbate susținerile parchetului, revizuentul plasându-se astfel într-o situație dezavantajoasă față de procuror. Atâta vreme cât admisibilitatea în principiu a cererii de r. se soluționează cu participarea procurorului, din perspectiva contradictorialității, ca element definitoriu al egalității de arme și al dreptului la un proces echitabil, Curtea reține că norma legală trebuie să permită citarea părților, fiind suficient să li se asigure părților posibilitatea participării în această etapă procesuală, judecătorul putând decide asupra admisibilității în principiu a cererii de r. și fără participarea părților atât timp cât acestea au fost legal citate, de vreme ce dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un proces penal, că atât procurorului, cât și părții trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații referitoare la toate probele prezentate sau la observațiile depuse de către cealaltă parte în vederea influențării Dec. i instanței. În consecință, soluția legislativă cuprinsă în art.459 alin.(2) C.pr.pen,, potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de r. se examinează de către instanță „fără citarea părților”, este neconstituțională, întrucât încalcă art.21 alin.(3) din Legea fundamentală, și, prin urmare, în această procedură, la care participă procurorul, trebuie citate părțile, în scopul asigurării posibilității acestora de a participa la această etapă procesuală (Decizia nr.542 din 14 iulie 2015). Odată cu admiterea în principiu a cererii de r. sau ulterior acesteia, instanţa poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii supuse r. c încheierii prin care s-a dispus suspendarea hotărârii supuse r., procurorul sau persoana interesată poate formula contestaţie în termen de 48 de ore de la pronunţare pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsă contestaţia formulată de procuror este suspensivă de executare; în cazul în care persoana condamnată nu respectă obligaţiile stabilite prin încheiere, instanţa, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune revocarea măsurii suspendării şi reluarea executării pedepsei; în cazul admiterii în principiu a cererii de r. pentru existenţa unor hotărâri ce nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărâri au fost pronunţate se reunesc în vederea rejudecării. Rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de r. se face potrivit regulilor de procedură privind judecarea în primă instanţă; instanţa, dacă găseşte necesar, administrează din nou probele din cursul primei judecăţi; în cazul în care instanţa constată că situaţia de fapt nu poate fi stabilită în mod nemijlocit sau aceasta nu s-ar putea face decât cu mare întârziere, dispune efectuarea cercetărilor necesare de către procurorul de la parchetul de pe lângă această instanţă, într-un interval ce nu poate depăşi 3 luni; după efectuarea cercetărilor, procurorul înaintează întregul material instanţei competente. Dacă se constată că cererea de r. este întemeiată, instanţa anulează hotărârea, în măsura în care a fost admisă r. , sau hotărârile care nu se pot concilia şi pronunţă o nouă hotărâre potrivit dispoziţiilor art. 395 – 399, care se aplică în mod corespunzător; instanţa rejudecă cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au formulat cerere de r., putând hotărî şi în privinţa lor, fără să le poată crea acestora o situaţie mai grea; instanţa ia măsuri pentru restabilirea situaţiei anterioare, dispunând, dacă este cazul, restituirea amenzii plătite şi a bunurilor confiscate, a cheltuielilor judiciare pe care cel în favoarea căruia s-a admis r. nu era ţinut să le suporte sau alte asemenea măsuri; de la data intrării în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, trimiterea la confiscare ca măsură de siguranţă se consideră făcută şi la confiscarea extinsă.Dacă instanţa constată că cererea de r. este neîntemeiată, o respinge şi dispune obligarea revizuientului la plata cheltuielilor judiciare către stat, precum şi reluarea executării pedepsei, în cazul în care aceasta a fost suspendată. Sentinţa prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de r., după rejudecarea cauzei, este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea la care se referă r. În cazul respingerii cererii de r. ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată, nu va putea fi formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive. Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care CEDO a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăţilor fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol, ca urmare a soluţionării amiabile a litigiului dintre stat şi reclamanţi, pot fi supuse r. , dacă vreuna dintre consecinţele grave ale încălcării C.E.D.H. pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta continuă să se producă şi nu poate fi remediată decât prin r. hotărârii pronunţate. Pot cere r.persoana al cărei drept a fost încălcat; membrii de familie ai condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului sau procurorul. Cererea de r. se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere. Cererea de r. se poate face cel mai târziu în termen de 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial ; după sesizare, instanţa poate dispune, din oficiu, la propunerea procurorului sau la cererea părţii, suspendarea executării hotărârii atacate. ; participarea procurorului este obligatorie; la judecarea cererii de r., părţile se citează; partea aflată în stare de deţinere este adusă la judecată; atunci când părţile sunt prezente la judecarea cererii de r., instanţa ascultă şi concluziile acestora; instanţa examinează cererea în baza actelor dosarului şi se pronunţă prin Dec. ; instanţa respinge cererea în cazul în care constată că este tardivă, inadmisibilă sau nefondată. Hotărârea pronunţată este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită. Hotărârile pronunţate în primă instanţă după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor şi condiţiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă. Prin Dec. nr. 68 din 3 noiembrie 2020 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile privind interpretarea dispoziţiilor art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală, o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală poate fi îndreptată şi împotriva unei hotărâri penale definitive, pronunţate în soluţionarea unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 595 din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală reglementează un caz de revizuire sui generis care presupune întrunirea următoarelor condiţii: să existe o Dec. a Curţii Constituţionale prin care a fost declarată neconstituţională o normă legală; decizia Curţii Constituţionale să fi fost M. Of. ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti; hotărârea definitivă să se fi întemeiat pe prevederea legală declarată neconstituţională; excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată în cursul procesului penal în cauza a cărei revizuire se cere; consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale să continue să se producă şi să nu poată fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. Acest caz de revizuire corespunde celui prevăzut de art. 4082 din Codul de procedură penală din 1968, care era reglementat separat, într-un articol distinct de cel în care erau enumerate celelalte cazuri de revizuire, şi prevedea că: “Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.”Din perspectivă istorică, este de amintit că, până la adoptarea Legii nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României ( M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010), prin care a fost abrogat art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, era prevăzută posibilitatea suspendării judecării cauzei în situaţia invocării excepţiei de neconstituţionalitate.De la acel moment, ca un remediu procesual pentru nesuspendarea soluţionării cauzei rezultată din abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, prin art. III pct. 2 din Legea nr. 177/2010 s-a reglementat un nou caz de revizuire, prin dispoziţiile art. 4082 din Codul de procedură penală din 1968, remediu aplicabil doar în cauza în care se invoca excepţia de neconstituţionalitate şi în care se pronunţa hotărârea a cărei revizuire se ceruse.În acelaşi sens, al posibilităţii folosirii revizuirii în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate admisă, după intrarea în vigoare la 1 februarie 2014 a noului Cod de procedură penală, prin art. II pct. 113 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, au fost modificate dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală în concordanţă cu Decizia nr. 126 din 3 martie 2016 a Curţii Constituţionale ( M. Of. nr. 185 din 11 martie 2016), prin care s-a statuat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională. Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc de apărare, prin care părţile diligente îşi valorifică drepturile şi interesele legitime, aşa încât decizia de admitere a Curţii Constituţionale trebuie să profite acestora. În mod constant, Curtea Constituţională a stabilit că neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează, în primul rând, situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată (Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2016, paragraful 30). În consecinţă, este în spiritul dreptului la un proces echitabil ca părţile să poată beneficia de efectele deciziilor Curţii Constituţionale, în cauzele în care au invocat excepţia de neconstituţionalitate a unei dispoziţii legale şi în care s-a pronunţat o hotărâre definitivă care s-a întemeiat pe prevederea legală declarată neconstituţională, aceasta fiind raţiunea pentru care legiuitorul a reglementat, printre cazurile de revizuire, pe cel prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală. Excepţia de neconstituţionalitate admisă printr-o Dec. a Curţii Constituţionale M. Of. ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti devine astfel un motiv legal pentru reformarea hotărârilor judecătoreşti care s-au întemeiat pe o dispoziţie declarată neconstituţională, cu condiţia ca excepţia să fi fost ridicată în cauză. Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionării litigiului cu care este conexă, care nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret, astfel că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte – facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte, dar şi acele situaţii care au devenit facta praeterita dacă în cauză a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, ca mijloc de apărare (paragraful 24). În aceste din urmă situaţii (facta praeterita), decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională mijloceşte revizuirea întemeiată pe art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală. Conform art. 452 din Codul de procedură penală, hotărârile judecătoreşti definitive pot fi supuse revizuirii atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă. Procedura prevăzută de art. 595 din Codul de procedură penală este incidentă în situaţia în care după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a hotărârii prin care s-a aplicat o măsură educativă intervine o lege ce nu mai prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea ori o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută ori urmează a se executa, instanţa urmând să ia măsuri pentru ducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4 şi ale art. 6 din Codul penal. Prevederea în lege a unei fapte ca infracţiune constituie o trăsătură esenţială a infracţiunii şi, în mod evident, ţine de latura penală a cauzei, motiv pentru care, faţă de dispoziţiile art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală – intitulat Hotărârile supuse revizuirii care face referire la latura penală şi latura civilă a hotărârilor judecătoreşti definitive -, rezultă că revizuirea întemeiată pe cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală poate fi exercitată împotriva unei hotărâri penale definitive pronunţate asupra unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 595 din Codul de procedură penală, conform celor statuate prin Decizia nr. 651 din 25 octombrie 2018 a Curţii Constituţionale. Prin urmare, examinarea care se realizează în procedura reglementată de art. 595 din Codul de procedură penală are legătură cu latura penală a cauzei, care poate sau nu să sufere modificări. Un alt argument de text în sensul că dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală pot fi invocate şi în ipoteza unei hotărâri penale definitive prin care nu s-a soluţionat fondul acţiunii penale, pronunţate în soluţionarea unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 595 din Codul de procedură penală, îl reprezintă dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza a II-a din Codul de procedură penală, în conformitate cu care cazurile de revizuire prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. b)-d) şi f) din Codul de procedură penală constituie motive de revizuire dacă au dus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice. În mod distinct, dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza I din Codul de procedură penală fac referire la netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal doar pentru cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în conformitate cu care revizuirea poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză. Din interpretarea teleologică a dispoziţiilor art. 453 alin. (4) teza I şi teza a II-a din Codul de procedură penală rezultă posibilitatea exercitării căii extraordinare de atac a revizuirii, în baza art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, împotriva unei hotărâri definitive în vederea remedierii aspectelor de nelegalitate ce decurg din încălcarea unei dispoziţii constituţionale pe care s-a întemeiat hotărârea. Excepţia de neconstituţionalitate admisă şi M. Of. ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti are rolul de a media calea extraordinară de atac a revizuirii. Cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală reliefează că stabilitatea hotărârii judecătoreşti nu poate să primeze în raport cu prevederile cu valoare de principiu cuprinse în Constituţie. Revizuirea în cadrul deciziilor Curţii Constituţionale rezidă în efectele obligatorii ale deciziilor instanţei de contencios constituţional şi în necesitatea valorificării în concret a modului în care a fost exercitat dreptul la apărare prin invocarea în cauză a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiei legale pe care s-a întemeiat hotărârea pronunţată de instanţă. Numai în acest mod accesul la justiţie nu apare ca formal şi iluzoriu, iar sesizarea Curţii Constituţionale are eficienţă juridică. Î. C. C. J. va admite sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 24.527/302/2019, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:”Dacă în interpretarea dispoziţiilor art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală poate fi îndreptată şi împotriva unei hotărâri penale definitive, dar care nu soluţionează fondul acţiunii penale.“Va stabili că, în interpretarea dispoziţiilor art. 452 alin. (1) din Codul de procedură penală, o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală poate fi îndreptată şi împotriva unei hotărâri penale definitive, pronunţate în soluţionarea unei cereri întemeiate pe dispoziţiile art. 595 din Codul de procedură penală. v Cazurile de revizuire
REVIZUIREA ÎN CAZUL HOTĂRÂRILOR CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI Analiza dispoziţiilor art. 465 C.pr.pen., referitoare la revizuirea în cazul hotărârilor C. E. D. O. , relevă că această cale extraordinară de atac are o natură juridică tipică, aparte, determinată de fundamentul, obiectul, funcţionalitatea şi funcţia sa procesuală, care o deosebeşte de celelalte căi extraordinare de atac, mai ales prin aceea că determină examinarea din nou a cauzei pe fond, prin retractarea de către instanţă a propriei soluţii, soluţie care este înlocuită cu una corespunzătoare noilor fapte şi împrejurări constatate şi de care instanţa nu a avut anterior cunoştinţă de ele (I. C. C. J., Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală, Decizia nr. 2/2015 din 2 februarie 2015 , Dosar nr. 30/1/2014/HP/P, M.Of. nr. 159 din 6 marite 2015).v Revizuirea
REVOCAREA MĂSURILOR PREVENTIVE ŞI ÎNLOCUIREA UNEI MĂSURI PREVENTIVE CU O ALTĂ MĂSURĂ PREVENTIVĂ Măsura preventivă se revocă, din oficiu sau la cerere, în cazul în care au încetat temeiurile care au determinat-o ori au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii, dispunându-se, în cazul reţinerii şi arestării preventive, punerea în libertate a suspectului ori a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. Măsura preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai uşoară, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia şi, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai uşoară este suficientă pentru realizarea scopului asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni. Măsura preventivă se înlocuieşte, din oficiu sau la cerere, cu o măsură preventivă mai grea, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia şi, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai grea este necesară pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1), arătat mai sus. În cazul în care măsura preventivă a fost luată în cursul urmăririi penale de către procuror sau de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, organul de cercetare penală are obligaţia să îl informeze de îndată, în scris, pe procuror despre orice împrejurare care ar putea conduce la revocarea sau înlocuirea măsurii preventive. Dacă apreciază că informaţiile comunicate justifică revocarea sau înlocuirea măsurii preventive, procurorul dispune aceasta sau, după caz, sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi care a luat măsura, în termen de 24 de ore de la primirea informării. Procurorul este obligat să sesizeze şi din oficiu judecătorul de drepturi şi libertăţi, când constată el însuşi existenţa vreunei împrejurări care justifică revocarea sau înlocuirea măsurii preventive luate de acesta.În cursul urmăririi penale, revocarea măsurilor preventive ale controlului judiciar şi controlului judiciar pe cauţiune, precum şi înlocuirea acestor măsuri între ele se dispun de procuror, chiar dacă măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi. La înlocuirea măsurii preventive a controlului judiciar cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, dispoziţiile art. 216 alin. (1) şi (3) şi art. 217 se aplică în mod corespunzător. Împotriva ordonanţei procurorului, dispuse, se poate formula plângere, în condiţiile art. 213.Cererea de revocare sau înlocuire a măsurii preventive formulată de inculpat se adresează, în scris, procurorului, judecătorului de drepturi şi libertăţi, judecătorului de cameră preliminară sau instanţei de judecată, după caz.În cursul urmăririi penale, procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi dosarul cauzei sau copie de pe acesta certificată de grefa parchetului, în termen de 24 de ore de la solicitarea acestuia de către judecător.În vederea soluţionării cererii, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată fixează data de soluţionare a acesteia şi dispune citarea inculpatului.Când inculpatul este prezent, soluţionarea cererii se face numai după ascultarea acestuia asupra tuturor motivelor pe care se întemeiază cererea, în prezenţa unui avocat ales sau numit din oficiu. Cererea se soluţionează şi în lipsa inculpatului, atunci când acesta nu se prezintă, deşi a fost legal citat sau când, din cauza stării de sănătate, din cauză de forţă majoră ori stare de necesitate, nu poate fi adus, dar numai în prezenţa avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.Participarea procurorului este obligatorie.Dacă cererea are ca obiect înlocuirea măsurii arestării preventive sau a măsurii arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, dacă găseşte cererea întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, dată în camera de consiliu, admite în principiu cererea şi stabileşte valoarea cauţiunii, acordând inculpatului termen pentru depunerea ei.Dacă se depune cauţiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu, admite cererea de înlocuire a măsurii preventive cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, stabileşte obligaţiile ce vor reveni inculpatului pe durata măsurii şi dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.Dacă nu se depune cauţiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu, în lipsa inculpatului şi a procurorului, respinge ca neîntemeiată cererea formulată de inculpat.Termenul pentru depunerea cauțiunii curge de la data rămânerii definitive a încheierii prin care se stabileşte valoarea acesteia.Prin Dec. nr. 11 din 2 iunie 2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, precum şi a chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10), (11) şi (12) raportat la art. 203 alin. (5) şi (6) şi art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) şi art. 362 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de consiliu, Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ respinge, ca inadmisibilă, sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, precum şi a chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10), (11) şi (12) raportat la art. 203 alin. (5) şi (6) şi art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) şi art. 362 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de consiliu. Art. 242, alin. (4) și alin. (5) a fost modificat prin Ordonanța de urgență 18/2016
REVOCAREA SAU ANULAREA AMÂNĂRII APLICĂRII PEDEPSEI Asupra revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei se pronunţă, din oficiu sau la sesizarea procurorului sau a consilierului de probaţiune, instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea; dacă până la expirarea termenului prevăzut la art. 86 alin. (4) lit. c) C.pen. persoana cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei nu a respectat obligaţiile civile stabilite prin hotărârea prin care s-a dispus amânarea, serviciul de probaţiune competent sesizează instanţa care a pronunţat în primă instanţă amânarea, în vederea revocării acesteia. Sesizarea poate fi făcută şi de procuror sau de partea interesată, până la expirarea termenului de supraveghere; dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 88 sau 89 C.pen., instanţa, anulând sau, după caz, revocând amânarea aplicării pedepsei, dispune condamnarea inculpatului şi executarea pedepsei stabilite prin hotărârea de amânare, aplicând apoi, după caz, dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
REVOCAREA SAU ANULAREA SUSPENDĂRII EXECUTĂRII PEDEPSEI SUB SUPRAVEGHERE , prevăzută la art. 96 sau, respectiv, 97 C.pen. se pronunţă, din oficiu, la sesizarea procurorului sau a consilierului de probaţiune, instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea; dacă, până la expirarea termenului prevăzut la art. 93 alin. (5) C.pen., condamnatul nu a respectat obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, serviciul de probaţiune competent sesizează instanţa care a pronunţat în primă instanţă suspendarea, în vederea revocării acesteia. Sesizarea poate fi făcută şi de procuror, de consilierul de probaţiune sau de partea interesată, până la expirarea termenului de supraveghere.
REVOCAREA URMĂRIRII v Darea în urmărire
REZOLVAREA ACŢIUNII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL. Instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra acţiunii civile; când acţiunea civilă are ca obiect repararea prejudiciului material prin restituirea lucrului, iar aceasta este posibilă, instanţa dispune ca lucrul să fie restituit părţii civile; instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunţă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii; În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) – cu excepţia prescripţiei, i) şi j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă şi în cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă; în această ultimă situaţie, hotărârea prin care s-a admis acordul nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile; de asemenea, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă şi în cazul în care moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii civile nu îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile sau, după caz, partea civilă nu indică moştenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente în termenul legal. Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 25 alin. (5) C. pr. pen. , cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) C. pr. pen, sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte lăsarea ca nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale (Dec. nr. 586 / 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală cu referire la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ, M. Of. nr. 1001 / 2016) . Art. 25, alin. (5) a fost modificat prin Legea nr. 9/2017 v. şi Exercitarea acţiunii civile de către sau faţă de succesori, Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale
REZOLVAREA ACŢIUNII CIVILE se face prin aceeaşi hotărâre ; în cazul când admite acţiunea civilă, instanţa examinează, potrivit legii, necesitatea luării măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile, dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior; de asemenea, instanţa se pronunţă prin hotărâre şi asupra restituirii lucrurilor şi restabilirii situaţiei anterioare; ; dispoziţiile din hotărâre privind luarea măsurilor asigurătorii şi restituirea lucrurilor sunt executorii; în cazul în care instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă, măsurile asigurătorii se menţin; aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii; în cazul în care, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, faţă de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune sau s-a dispus înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune şi este admisă acţiunea civilă, instanţa dispune plata din cauţiune a despăgubirilor acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune.
REZOLVAREA ACŢIUNII PENALE Instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal.Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. Renunţarea la aplicarea pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 80-82 din Codul penal. Amânarea aplicării pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 83-90 din Codul penal. Achitarea inculpatului se pronunţă în cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. a)-d). Achitarea inculpatului se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d). Încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j). Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constată, ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanţa de judecată pronunţă achitarea. Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constată că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 lit. a)-c), instanţa de judecată pronunţă încetarea procesului penal. Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constată că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanţa de judecată pronunţă încetarea procesului penal. În cazul în care, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, faţă de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune sau s-a dispus înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune şi inculpatul este condamnat la pedeapsa amenzii, instanţa dispune plata acesteia din cauţiune, potrivit dispoziţiilor art. 217. Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1) şi (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime.
Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1), (11) şi (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsa sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime. Pentru inculpaţii minori, instanţa va avea în vedere aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime. Prin Dec. nr. 25 din 17 noiembrie 2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept referitoare la posibilitatea procurorului, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, de a reţine în încadrarea juridică dată faptei inculpatului şi dispoziţiile art. 396 alin. 10 din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită ÎNALTA CURTE stabileşte că procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. Potrivit art. 479 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaştere are ca obiect şi “felul şi cuantumul pedepsei, precum şi forma de executare a acesteia”, iar art. 482 lit. h) din Codul de procedură penală prevede imperativ că acordul de recunoaştere trebuie să conţină “felul şi cuantumul, precum şi forma de executare a pedepsei ori soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat”. Implicit, negocierea dintre procuror şi inculpat are ca obiect alegerea uneia dintre sancţiunile alternative şi stabilirea unei pedepse între minimul şi maximul prevăzute de lege, ceea ce implică, din partea procurorului, luarea în considerare a criteriilor de individualizare prevăzute de art. 74 din Codul penal. Aceasta nu echivalează însă cu o veritabilă operaţiune de individualizare a pedepsei, ci cu o propunere adresată instanţei, deoarece acordul este supus cenzurii instanţei de judecată, aceasta fiind cea care, în final, potrivit art. 483-487 din Codul de procedură penală, va stabili pedeapsa în urma evaluării tuturor criteriilor de individualizare (putând să aplice chiar un alt tratament sancţionator, fără să creeze însă pentru inculpat o situaţie mai grea decât cea stabilită prin acordul încheiat între procuror şi inculpat).Mai mult, în “Expunerea de motive la proiectul de act normativ al Codului de procedură penală” se menţionează expres că, “în acest fel, inculpatul are oportunitatea de a negocia cu procurorul condiţiile acordului său şi astfel, de a participa la procesul de luare a Dec. i în cadrul stabilirii pedepsei.”Aşadar, nici prin reţinerea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, procurorul nu ar realiza ei însuşi o individualizare a sancţiunii, singura deosebire constând în aceea că, în cadrul negocierii şi încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, ar avea în vedere stabilirea sancţiunii între limitele astfel reduse.De asemenea, de lege ferenda, se consideră judicioasă soluţia propusă în sensul ca efectele art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală să fie avute în vedere doar la negocierea pedepsei şi la întocmirea acordului de vinovăţie, fără ca limitele de pedeapsă reduse ca urmare a reţinerii acestor dispoziţii legale să poată fi luate în considerare la stabilirea infracţiunilor pentru care se poate încheia acordul, al căror maxim special al închisorii nu poate depăşi 7 ani.În acest fel, ar fi respectată şi raţiunea limitării aplicării procedurii speciale doar în cazul infracţiunilor cu un grad de pericol social redus şi nu s-ar permite includerea în această categorie a altor infracţiuni decât cele prevăzute de art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală.În acelaşi timp, s-ar da satisfacţie şi dispoziţiilor art. 187 din Codul penal, potrivit cărora: “Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârşită în formă consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”.În concluzie, de lege ferenda, se apreciază că este necesară şi utilă existenţa în procedura acordului de vinovăţie a unei dispoziţii similare celei din art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, de tipul celei conţinute de art. 480 alin. (3) – abrogată prin Legea nr. 255/2013, sau a unei norme de trimitere la dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, pentru a da eficienţă acestei proceduri speciale şi pentru a îndeplini scopurile noului Cod de procedură penală (accelerarea procedurilor, diminuarea cheltuielilor, degrevarea instanţelor de cauzele simple).Cu toate acestea, de lege lata, Înalta Curte constată că modul de redactare a dispoziţiilor legale şi regulile de interpretare a normelor juridice împiedică aplicarea, în cadrul procedurii speciale a “Acordului de recunoaştere a vinovăţiei” a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii este reglementată de art. 374 alin. (4), art. 375, art. 377, art. 395 alin. (2) şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, toate aceste dispoziţii regăsindu-se în Partea specială, titlul III, cap. II – Judecata în primă instanţă”. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este reglementat de art. 478-488 din Codul de procedură penală în Partea specială, titlul IV, intitulat “Proceduri speciale”. Între cele două proceduri se pot distinge mai multe asemănări, dar şi deosebiri. Ca şi judecata în cazul recunoaşterii învinuirii, acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o formă simplificată a judecăţii, care se desfăşoară doar pe baza probelor administrate îi faza de urmărire penală.Scopul acestor proceduri abreviate este, aşa cum reiese şi din “Expunerea de motive la proiectul de act normativ al Codului de procedură penală”, acela de a responsabiliza părţile din proces, de a degreva instanţele de judecată, de a contribui la înlăturarea unor proceduri greoaie şi deseori inutile pentru stabilirea adevărului judiciar, scurtând astfel durata desfăşurării procedurilor judiciare.Ambele proceduri se întemeiază pe atitudinea inculpatului, care recunoaşte faptele şi nu contestă probele administrate în cursul urmăririi penale.În ambele cazuri, argumentele determinante pentru inculpat sunt reprezentate de posibilitatea obţinerii unei sancţiuni mai blânde, de scurtarea prezenţei sale în faţa organelor judiciare, a duratei procesului penal, implicit, a cheltuielilor generate de desfăşurarea procesului penal.Cele două proceduri sunt însă diferite, ceea ce decurge în primul rând din topografia textelor legale.”Recunoaşterea învinuirii” intervine în faza judecaţii, după sesizarea instanţei prin rechizitoriu şi după parcurgerea etapei camerei preliminare, de verificare a legalităţii actului de sesizare, a actelor de urmărire penală şi a legalităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale.“Acordul de recunoaştere a vinovăţiei” constituie o procedură specială, în cadrul căreia se disting două etape: prima implică manifestarea de voinţă a inculpatului şi a procurorului, care trebuie să intervină în faza de urmărire penală, în urma căreia se încheie un acord între procuror şi inculpat, ce constituie o veritabilă “convenţie de drept penal”. Cea de-a doua etapă se desfăşoară în faţa instanţei de judecată, fără întocmirea rechizitoriului şi fără parcurgerea camerei preliminare.Acordul de recunoaştere a vinovăţiei încheiat în cursul urmăririi penale este un “element de justiţie negociată”, căci felul, cuantumul şi modul de executare a pedepsei se stabilesc prin negociere între procuror şi inculpat, instanţa neputând, cu ocazia verificării acordului, să aplice o sancţiune mai grea. Instanţa verifică acordul de recunoaştere încheiat între procuror şi inculpat şi, în cazul în care acordul îndeplineşte condiţiile de legalitate, iar soluţia propusă prin acord nu este prea blândă, admite acordul şi pronunţă o soluţie de condamnare, fără să poată crea o situaţie mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la acord. În caz contrar, respinge acordul şi trimite cauza în vederea continuării urmăririi penale.În acest fel, inculpatul are oportunitatea de a negocia cu procurorul condiţiile acordului său, participând astfel la procesul decizional de stabilire a pedepsei, beneficiu ce nu mai este prevăzut la soluţionarea cauzei după sesizarea prin rechizitoriu.O atare negociere nu are loc în procedura recunoaşterii învinuirii, când beneficiul constă doar în reducerea limitelor de pedeapsă, sancţiunea fiind stabilită de instanţă între aceste limite, cu excluderea oricărei forme de negociere. În acest caz, previzibilitatea pedepsei ce urmează a fi aplicată este mult mai redusă decât în cazul parcurgerii procedurii speciale a acordului de vinovăţie, când inculpatul ştie că nu poate primi o sancţiune mai grea decât cea negociată.În ce priveşte incidenţa celor două proceduri, se constată că posibilitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei este exclusă în cazul minorilor, fiind prevăzută doar pentru infracţiunile pedepsite cu amenda penală sau cu pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani – ceea ce evidenţiază voinţa legiuitorului de a o limita la infracţiuni cu un grad de pericol social redus, pe când recunoaşterea învinuirii priveşte o sferă mai largă de infracţiuni, fiind exceptate potrivit art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, doar cele pedepsite cu detenţiunea pe viaţă.Potrivit art. 479 din Codul de procedură penală, acordul de recunoaştere a vinovăţiei are ca obiect recunoaşterea comiterii faptei şi acceptarea încadrării juridice. În cazul recunoaşterii învinuirii, potrivit art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, se prevede doar condiţia recunoaşterii faptelor deoarece, conform art. 377 alin. (5) din Codul de procedură penală, este posibilă schimbarea încadrării juridice.Există diferenţe şi în ce priveşte procedura de soluţionare: judecata în cazul recunoaşterii învinuirii se desfăşoară după toate regulile generale, implicând publicitatea şedinţei, oralitate şi contradictorialitate, pe când, în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei, conform art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală, procedura în faţa instanţei este necontradictorie.Rezultă, astfel, că acordul de recunoaştere a vinovăţiei este reglementat printr-o procedură specială, de strictă interpretare, şi nu prevede o cauză de reducere a pedepsei ca cea reglementată de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.Acest beneficiu este prevăzut doar în cazul recunoaşterii învinuirii-care este reglementată printr-o procedură distinctă şi poate fi aplicat doar de instanţa de judecată, nu şi de către procuror în faza de urmărire penală.Dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală prevăd-expres şi limitativ – patru situaţii în care pot fi reduse limitele de pedeapsă, toate acestea referindu-se la judecarea cauzei conform procedurii simplificate.Înalta Curte constată că aplicarea cauzei de reducere a pedepsei prevăzută de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei nu se poate întemeia nici pe considerente ce ţin de egalitatea de tratament juridic a inculpaţilor, nici pe aplicarea prin analogie a acestor dispoziţii prevăzute la judecata în primă instanţă.
În primul rând, aşa cum reiese din cele ce preced, în ciuda unor asemănări, cele două proceduri sunt diferite, atât prin conţinut, cât şi prin efecte. Drept urmare nu ne aflăm în situaţia încălcării principiului egalităţii şi nediscriminării, incident atunci când, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, se aplică un tratament diferenţiat pentru situaţii identice sau comparabile.În al doilea rând, chiar luând în considerare asemănările existente, nu este posibilă aplicarea prin analogie a cauzei de reducere a pedepsei în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei.Aplicarea prin analogie a legii penale (drept substanţial sau procedural) constituie o problemă controversată. Potrivit unei opinii, având în vedere că normele de procedură sunt de strictă interpretare, ele nu se pot extinde şi la alte situaţii prevăzute de lege. Potrivit altei opinii, în concordanţă cu principiul egalităţii de tratament, se acceptă aplicarea prin analogie, exclusiv a normelor cu caracter favorabil inculpatului, cum este şi cazul în speţă.Analogia presupune extinderea aplicării unei norme penale cu privire la o situaţie nereglementată expres, dar care este asemănătoare cu cea descrisă de norma respectivă.Din această perspectivă şi având în vedere problema de drept ce face obiectul învestirii Înaltei Curţi în procedura prevăzută de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, analiza poate avea ca obiect doar acele situaţii în care, fiind vorba despre infracţiuni ce pot face obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei (sancţionate cu pedeapsa amenzii sau cu pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, exceptând infracţiunile comise de minori), recunoaşterea vinovăţiei de către inculpat intervine încă din faza de urmărire penală. În atare situaţie, inculpatul are posibilitatea de a opta pentru încheierea unui acord cu procurorul sau de a nu încheia acest acord, renunţând astfel la beneficiul negocierii pedepsei, urmând a se întocmi rechizitoriul şi a se dispune trimiterea în judecată, când, teoretic, şi sub rezerva aprecierii instanţei, va putea beneficia de dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.Nu sunt însă îndeplinite condiţiile de aplicare prin analogie a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală în cazul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, căci, în această materie, nu suntem în prezenţa unei lacune de reglementare neintenţionate, ceea ce constituie principala condiţie de admisibilitate a analogiei.Dimpotrivă, voinţa legiuitorului este clară, în sensul de a nu da posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsă în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat în cursul urmăririi penale între procuror şi inculpat.Dispoziţiile Codului de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010 prevedeau în mod expres în art. 480 alin. (3) că “Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii.”De asemenea, în forma anterioară, art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală prevedea că instanţa, în urma admiterii acordului încheiat, “dispune condamnarea inculpatului la o pedeapsă ale cărei limite au fost reduse conform art. 480 alin. (3).”Prin Legea nr. 255/2013 de punere în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, art. 480 alin. (3) a fost abrogat (prin art. 102 pct. 283), iar art. 485 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală a fost modificat corespunzător (prin art. 102 pct. 290).În consecinţă, în actuala reglementare, prin voinţa legiuitorului, nu este posibilă reducerea limitelor de pedeapsă nici cu ocazia încheierii acordului între procuror şi inculpat, dar nici cu ocazia verificării acordului de către instanţă.De altfel, această soluţie se prefigura şi anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 255/2013, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 108 alin. (4) din Codul de procedură penală care, reglementând aducerea la cunoştinţă a drepturilor procesual penale dobândite de inculpat ulterior punerii în mişcare a acţiunii penale, prevede în mod diferenţiat că “Organul judiciar trebuie să aducă la cunoştinţa inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei, iar în cursul judecăţii posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoaşterii învinuirii.”Rezultă, astfel, că legiuitorul nu a înţeles să acorde acest dublu beneficiu în cursul urmăririi penale, respectiv ca inculpatul să aibă posibilitatea de a negocia pedeapsa prin încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi, în acelaşi timp, să se bucure de diminuarea limitelor de pedeapsă prin aplicarea art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală.În consecinţă, potrivit dispoziţiilor legale actuale, procurorul nu poate. În faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură pen. , cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. Prin Dec. nr. 4 din 11 februarie 2019 privind recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII stabileşte că în ipoteza în care instanţa a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proceduri, nu este posibilă pronunţarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din Codul de procedură penală. Examinând conformitatea cu Legea fundamentală a mai multor dispoziţii ce reglementează procedura în cazul recunoaşterii învinuirii, Curtea Constituțională a statuat că, raportat la “efectele procedurii de judecată simplificate, instanţa poate respinge, în baza unor criterii obiective şi rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoaşterea învinuirii este totală sau parţială, ceea ce prevalează este existenţa unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaştere a învinuirii, chiar şi integrală, este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei inculpatului cu privire la faptele reţinute în sarcina sa. De altfel, având în vedere tocmai riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului spre a-şi recunoaşte vinovăţia cu privire la faptele pe care nu le-a săvârşit, posibilitatea instanţei de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. (…) Prin urmare, instanţa are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar şi în condiţiile unei recunoaşteri totale a faptelor reţinute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei şi consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun” (Decizia nr. 753 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 95 din 2 februarie 2017, paragraful 16; în acelaşi sens, deciziile nr. 250 din 7 aprilie 2015, M. Of. nr. 416 din 11 iunie 2015; nr. 484 din 23 iunie 2015, M. Of. nr. 603 din 10 august 2015; nr. 726 din 29 octombrie 2015, M. Of. nr. 887 din 26 noiembrie 2015; nr. 275 din 10 mai 2016, M. Of. nr. 557 din 22 iulie 2016; nr. 497 din 30 iunie 2016, M. Of. nr. 832 din 20 octombrie 2016; nr. 723 din 6 decembrie 2016, M. Of. nr. 263 din 13 aprilie 2017; nr. 220 din 17 aprilie 2018, M. Of. nr. 523 din 26 iunie 2018).De asemenea instanţa de contencios constituţional a arătat că “(…) recurgerea la procedura simplificată de judecată în cazul recunoaşterii învinuirii presupune manifestarea de voinţă a inculpatului de a recurge la această procedură, precum şi o recunoaştere în totalitate a faptelor reţinute în sarcina sa. Cu toate acestea, simpla manifestare de voinţă a inculpatului de a recurge la procedura simplificată de judecată şi declaraţia formală de recunoaştere a învinuirii nu conduc automat la aplicarea acestei proceduri şi a unei pedepse în limitele prevăzute de art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, instanţa de judecată fiind cea care, verificând dacă probele administrate în faza urmăririi penale sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, dispune urmarea sau nu a acestei proceduri (Decizia nr. 754 din 13 decembrie 2016, M. Of. nr. 199 din 22 martie 2017, paragraful 15).Aşadar, chiar dacă acuzatul recunoaşte integral şi necondiţionat faptele reţinute în sarcina sa, instanţei îi este interzis sa încuviinţeze cererea acestuia de urmare a procedurii abreviate în situaţia în care constată că probele strânse în cursul urmăririi penale, în baza cărora inculpatul a solicitat să fie judecat, nu sunt satisfăcătoare, îndestulătoare, lămuritoare pentru clarificarea tuturor aspectelor necesare pentru rezolvarea corespunzătoare a cauzei, în acord cu principiul legalităţii şi cel al aflării adevărului, într-o atare ipoteză revenindu-i obligaţia de a parcurge procedura obişnuită şi de a administra, la propunerea procurorului, a părţilor, a persoanei vătămate sau din oficiu, toate dovezile necesare pentru justa soluţionare a procesului.Reprezentând elementul central al oricărei proceduri judiciare penale, probele furnizează elementele de fapt care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor indispensabile pentru corecta rezolvare a conflictului de drept penal, astfel încât administrarea lor potrivit dreptului comun, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate, în situaţia în care instanţa constată insuficienţa celor strânse în cursul anchetei penale, constituie o garanţie fundamentală a respectării dreptului la un proces echitabil, precum şi a principiului aflării adevărului în cauza dedusă judecăţii, astfel încât orice acuzat care a comis o infracţiune să fie pedepsit potrivit legii şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, indiferent dacă, din diverse motive, a recunoscut învinuirea formulată împotriva sa.Ca atare, obligaţia instanţei de a respinge solicitarea de urmare a procedurii simplificate de judecată în cazul în care nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 349 alin. (2) teza a III-a din Codul de procedură penală, chiar dacă inculpatul a acceptat integral şi necondiţionat faptele reţinute în sarcina sa, are menirea de a asigura tocmai lămurirea, prin administrarea de probe, a tuturor aspectelor ce privesc cauza dedusă judecăţii, astfel încât să se stabilească dincolo de orice îndoială rezonabilă că persoana trimisă în judecată a săvârşit infracţiunea ce i-a fost imputată sau, dimpotrivă, să se constate că dovezile strânse pe parcursul procesului nu confirmă ori nu demonstrează cu certitudine că aceasta este autorul faptei ce formează obiectul acuzaţiei penale, caz în care devin incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală.Dacă însă cererea de judecare în procedura recunoaşterii învinuirii este încuviinţată, considerându-se astfel că sunt îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 349 alin. (2) şi art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, inclusiv recunoaşterea integrală şi necondiţionată a faptelor (atât sub aspectul elementelor de natură obiectivă, cât şi al celor de factură subiectivă) şi caracterul îndestulător al probelor administrate în cursul urmăririi penale pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, instanţa, la finalul cercetării judecătoreşti realizate potrivit art. 377 alin. (1)-(4) din acelaşi cod, nu va putea pronunţa o hotărâre de achitare întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, din moment ce inculpatul a acceptat fără rezerve comiterea actelor de conduită ce i-au fost imputate, iar organul judiciar, dispunând parcurgerea judecăţii prescurtate, a apreciat, implicit, că există probe suficiente că persoana care a recunoscut în totalitate faptele este autorul acestora.În situaţia în care, în pofida atitudinii inculpatului de asumare integrală şi necondiţionată a învinuirii, se apreciază că mijloacele de probă din faza anchetei penale nu oferă informaţii satisfăcătoare, îndestulătoare, pentru corecta soluţionare a conflictului de drept penal şi aflarea adevărului în speţă, existând dubii/îndoieli ca acesta ar fi autorul faptelor, instanţa, aşa cum s-a arătat şi anterior, are obligaţia legală de a respinge cererea de judecată în procedura abreviată şi de a aplica dispoziţiile privind procedura de drept comun sau, după caz, de a repune cauza pe rol şi a efectua cercetarea judecătorească, în condiţiile art. 395 alin. (2) din Codul de procedură penală, în situaţia în care, anterior, încuviinţase solicitarea de aplicare a prevederilor art. 374 alin. (4) din acelaşi cod, urmând ca, în final, raportat la probele administrate cu respectarea principiilor contradictorialităţii şi oralităţii, să dispună fie achitarea, în baza art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, fie una dintre celelalte soluţii reglementate de art. 396 din acelaşi cod, iar, în caz de condamnare, aplicarea unei pedepse în limitele prevăzute de alin. (10) al textului de lege menţionat, dacă situaţia de fapt reţinută este aceeaşi cu cea recunoscută de către inculpat.Între procedura în cazul recunoaşterii învinuirii şi aplicarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală există o incompatibilitate evidentă, ce rezultă chiar din modul de edictare a normelor ce reglementează această instituţie şi, respectiv, cazul de împiedicare a exercitării în continuare a acţiunii penale indicat, deoarece, în privinţa celui din urmă, textul de lege stipulează că este incident atunci când “nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea”, în timp ce procedura abreviată poate fi urmată numai dacă, printre altele, inculpatul “recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa”, iar “instanţa apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei”, cu alte cuvinte, în ipoteza în care există probe că persoana care a recunoscut în totalitate faptele este autorul acestora, iar probele au caracter suficient.Într-adevăr, aşa cum s-a arătat în dezvoltările anterioare, din interpretarea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală rezultă că noua codificare procesual penală nu exclude de plano pronunţarea de către instanţă a unei hotărâri de achitare în cazul în care judecata s-a efectuat în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, însă cazurile în care aceasta se poate dispune sunt limitate chiar de condiţiile de admisibilitate ale cererii de parcurgere a unei atare proceduri (cu referire, în special, la recunoaşterea în totalitate a faptelor şi aprecierea caracterului suficient al probelor pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei), aşa încât, dacă se consideră că acestea sunt îndeplinite şi se face aplicarea art. 375 alin. (2) din Codul de procedură penală, o eventuală soluţie de achitare nu va putea depinde de evaluarea pe fond a probatoriului administrat (altfel decât prin prisma suficienţei probelor în stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei inculpatului în comiterea ei), ci exclusiv de intervenţia unor cauze evidente care împiedică exercitarea, în continuare, a acţiunii penale, cum ar fi, spre exemplu, intrarea în vigoare a unei legi de dezincriminare, declararea neconstituţionalităţii normei de incriminare şi neintervenţia legiuitorului în termen de 45 de zile de la publicarea Dec. i Curţii Constituţionale, absenţa discernământului în comiterea faptei, lipsa calităţii speciale prevăzute de lege pentru subiectul activ al infracţiunii etc. (în acelaşi sens, Mihail Udroiu şi colaboratorii, “Codul de procedură penală”, Comentariu pe articole, ediţia a 2-a, Editura C.H. Beck, 2017, pag. 1539).În concluzie, având în vedere că, potrivit prescripţiilor normative ce reglementează procedura în cazul recunoaşterii învinuirii, pentru aplicarea acesteia este imperios necesar ca inculpatul să accepte integral şi necondiţionat faptele reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu sau, după caz, prin încheierea pronunţată potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, sub aspectul tuturor elementelor de ordin obiectiv şi subiectiv [condiţie reglementată de art. 349 alin. (2) teza a II-a şi art. 374 alin. (4) teza finală din Codul de procedură penală], dar şi ca instanţa să aprecieze că probele sunt suficiente pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei [cerinţă prevăzută de art. 349 alin. (2) teza a III-a din Codul de procedură penală], în situaţia admiterii cererii şi judecării cauzei într-o asemenea procedură, instanţa, la finalul cercetării judecătoreşti realizate potrivit art. 377 alin. (1)-(4) din Codul de procedură penală, nu va putea pronunţa o hotărâre de achitare întemeiată pe prevederile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din acelaşi cod. Completul pentru judecarea recursului în interesul legii, în temeiul art. 474 alin. (1) din Codul de procedură penală, va admite sesizarea formulată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. şi, în consecinţă, în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, va stabili că, în ipoteza în care instanţa a admis cererea inculpatului de judecare în procedura simplificată a recunoaşterii învinuirii, iar cauza a fost judecată potrivit acestei proced uri, nu este posibilă pronunţarea unei hotărâri de achitare întemeiate pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a şi lit. c) din Codul de procedură penală. Art. 396, alin. (5) și alin. (10) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Recunoaşterea învinuirii, Renunţarea la aplicarea pedepsei
REZOLVAREA CAUZELOR Atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal sau emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, potrivit dispoziţiilor legale. v. şi Rechizitoriul
RIDICAREA SILITĂ DE OBIECTE ŞI ÎNSCRISURI Dacă obiectul sau înscrisul cerut nu este predat de bunăvoie, organul de urmărire penală, prin ordonanţă, sau instanţa de judecată, prin încheiere, dispune ridicarea silită. În cursul judecăţii dispoziţia de ridicare silită a obiectelor sau înscrisurilor se comunică procurorului, care ia măsuri de aducere la îndeplinire, prin organul de cercetare penală. Împotriva măsurii dispuse sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia se poate face plângere de către orice persoană interesată. Ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea instanţei trebuie să cuprindă: numele şi semnătura persoanei care a dispus predarea, numele persoanei care este obligată să predea obiectul, înscrisul ori datele informatice, descrierea obiectului, înscrisului sau a datelor informatice ce trebuie predate, precum şi data şi locul unde trebuie să fie predate. Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată apreciază că şi o copie a unui înscris sau a datelor informatice poate servi ca mijloc de probă, reţine numai copia. Dacă obiectul, înscrisul sau datele informatice au caracter secret ori confidenţial, prezentarea sau predarea se face în condiţii care să asigure păstrarea secretului ori a confidenţialităţii. Art. 171, alin. (2) a fost completat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . . v. Contestarea măsurilor asigurătorii, Darea în urmărire
ROLUL ACTIV ÎN AFLAREA ADEVĂRULUI. În procesul penal , procurorul acționează ca apărător al intereselor generale ale societății, dar și ale părții din proces, în spiritul legalității (Decizia nr.983 din 8 iulie 2010 ). Totodată, în calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societății și de apărător al ordinii de drept, al drepturilor și libertăților cetățenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze și să aprecieze probele care servesc la constatarea existenței sau inexistenței infracțiunii, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea tuturor împrejurărilor, pentru justa soluționare a cauzei (Decizia nr.1.503 din 18 noiembrie 2010).
ROLUL INSTANŢEI DE JUDECATĂ v. Judecata
ROLUL MINISTERULUI PUBLIC În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii. Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii. v. Ministerul public
S
SARCINA ORGANULUI DE URMĂRIRE PE TIMPUL SUSPENDĂRII v. Suspendarea urmăririi penale
SARCINA PROBEI aparţine în principal procurorului, iar în acţiunea civilă, părţii civile ori, după caz, procurorului care exercită acţiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă; suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, nefiind obligat să îşi dovedească nevinovăţia, şi are dreptul de a nu contribui la propria acuzare; persoana vătămată, suspectul şi părţile au dreptul de a propune organelor judiciare administrarea de probe.
SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE Dacă în cursul judecăţii se consideră că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanţa este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea; dacă noua încadrare juridică vizează o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanţa de judecată cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere prealabilă. În situaţia în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanţa continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal. Prin Dec. nr. 250 din 16 aprilie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 377 alin. (4) teza întâi şi art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare printr-o hotărâre judecătorească care nu soluţionează fondul cauzei. punerea în discuţia părţilor a noii încadrări juridice şi informarea inculpatului referitor la dreptul de a cere lăsarea cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, astfel cum prevede art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, are semnificaţia unei “simple menţionări a posibilităţii teoretice ca instanţa să ajungă la o concluzie diferită de cea a parchetului în ceea ce priveşte încadrarea infracţiunii”, astfel cum a reţinut instanţa europeană în jurisprudenţa precitată, insuficientă pentru exercitarea în mod efectiv a dreptului la apărare şi pentru menţinerea caracterului echitabil al procedurii. Formularea cu caracter general şi imperativ a normei procesuale referitoare la obligativitatea punerii în discuţie de către instanţă a oricărei schimbări de încadrare juridică, precum şi modalitatea specifică în care este reglementată desfăşurarea unei atari proceduri în faţa instanţei constituie o garanţie ca părţile să nu fie surprinse de o altă încadrare juridică a faptelor şi ca ele să nu fie lipsite de posibilitatea de a pune concluzii cu privire la această nouă eventualitate. Însă, respectarea de către instanţa de judecată a obligaţiilor reglementate în art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală, în condiţiile în care aceasta se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau Dec. , nu este în măsură să menţină caracterul echitabil al procesului penal şi exercitarea în mod efectiv de către inculpat a dreptului la apărare în procesul penal. Concluzia anterioară este justificată având în vedere faptul că încadrarea juridică a faptei are efecte atât în sfera dreptului substanţial, determinând stabilirea temeiului juridic al răspunderii penale, a felului şi limitelor pedepsei aplicabile, cât şi în plan procesual penal, din perspectiva menţinerii şi luării măsurilor preventive, a dispunerii asistării obligatorii de către avocat a inculpatului, a stabilirii competenţei instanţei de judecată, astfel că schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare are consecinţe cu privire la toate aceste aspecte, instanţa fiind obligată, faţă de noua încadrare juridică a faptei, să dispună în consecinţă, potrivit normelor procesual penale în vigoare, cu privire la eventualele măsuri preventive dispuse în cauză, obligativitatea asigurării asistenţei juridice a inculpatului ori să-şi decline competenţa în favoarea instanţei superioare, dacă infracţiunea este de competenţa materială a acesteia. Însă, în măsura în care instanţa de judecată se pronunţă cu privire la schimbarea încadrării juridice (pusă în discuţie din oficiu ori potrivit cererii părţilor sau reprezentantului Ministerului Public) la finalul procesului, prin hotărâre judecătorească, sentinţă sau Dec. , în funcţie de stadiul procesual, o eventuală antamare a aspectelor menţionate apare ca fiind tardivă procedural. Particularizând, Curtea reţine că echitatea procedurii impune ca soluţionarea cauzei să se facă de către o instanţă competentă material, care să dispună, în mod legal, cu privire la luarea, prelungirea, revocarea, înlocuirea măsurilor preventive ori cu privire la asistarea de către avocat a inculpatului, atunci când asistenţa este obligatorie, în raport cu “acuzaţia penală” ce face obiectul procesului penal. De altfel, chiar şi în situaţia în care instanţa de judecată schimbă încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare, însă consecinţele procedurale relevate nu se produc, Curtea constată că, pronunţând noua încadrare juridică a faptei direct prin hotărârea judecătorească, la finalul procesului, instanţa de judecată privează inculpatul de posibilitatea reală de a se apăra în procesul penal, cu nerespectarea art. 24 alin. (1) din Constituţie, şi îi încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta instituit în art. 6 §§ 1 şi 3 lit. a) din Convenţie şi art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală. Numai dispunerea schimbării încadrării juridice a faptei, prin hotărâre care nu soluţionează fondul cauzei, ulterior punerii în discuţia părţilor a noii încadrări juridice, însă anterior soluţionării cauzei, prin sentinţă sau Dec. , asigură caracterul echitabil al procesului şi posibilitatea exercitării în continuare a unei apărări efective, în procesul penal, de către inculpat, în condiţiile în care doar în raport cu o încadrare juridică în mod definitiv stabilită, în cursul procesului penal, iar nu la finalul acestuia, inculpatul îşi poate face apărări concrete.Noua lege procesual penală prevede, cu titlu de noutate, în art. 386 alin. (2), că dacă noua încadrare juridică vizează o infracţiune pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, instanţa de judecată cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere prealabilă. În situaţia în care persoana vătămată formulează plângere prealabilă, instanţa continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar dispunând încetarea procesului penal. Potrivit art. 420 alin. (11) din Codul de procedură penală, textul de lege criticat este incident şi în apel. De pildă, în ipoteza în care instanţa constată că într-o cauză s-au făcut acte de urmărire penală şi de judecată până la 1 februarie 2014, data intrării în vigoare a noului Cod penal, pentru o infracţiune pentru care, potrivit noilor dispoziţii, este necesară plângerea prealabilă – în speţă, gestiunea frauduloasă în variantele calificate prevăzute de art. 242 alin. (2) şi (3) din Codul penal, alte exemple fiind violarea de domiciliu în formă calificată, prevăzută de art. 224 alin. (2) din Codul penal, şi tulburarea de posesie, prevăzută de art. 256 din acelaşi Cod – instanţa de fond sau de apel trebuie să cheme persoana vătămată şi să o întrebe dacă înţelege să formuleze plângere prealabilă, dispunând încetarea procesului penal în cazul în care persoana vătămată renunţă la formularea respectivei plângeri (în acest sens Decizia nr. 187 din 31 martie 2015, M. Of. nr. 420 din 12 iunie 2015, §§ 21-23). Curtea constată că din normele procesual penale ale art. 386 alin. (2) rezultă fără echivoc posibilitatea instanţei de a schimba mai întâi, prin încheiere, încadrarea juridică a faptei într-o infracţiune pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar, ulterior, de a chema persoana vătămată pentru a o întreba dacă înţelege să facă plângere pentru infracţiunea respectivă şi, după caz, să continue cercetarea judecătorească sau să dispună încetarea procesului penal. Schimbarea încadrării juridice a faptei nu constituie o modalitate de exprimare anticipată a părerii cu privire la soluţia susceptibilă de a fi adoptată într-o anumită cauză, astfel că judecătorul care participă la pronunţarea ei, prin încheiere, nu devine incompatibil cu a lua parte, în continuare, la soluţionarea acelei cauze în fond. Coroborând prevederile art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală cu dispoziţiile art. 387 din Codul de procedură penală, prin care este reglementată rezolvarea de către instanţă a chestiunilor incidente, Curtea reţine că, potrivit voinţei legiuitorului, schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare este o problemă procedurală, ce nu priveşte soluţionarea nemijlocită a cauzei. Or, “simplul fapt pentru judecător de a fi luat o Dec. înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica, în sine, o bănuială de imparţialitate în privinţa sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea şi importanţa acestei decizii. Aprecierea preliminară a datelor din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influenţeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii şi să se bazeze pe elementele dosarului şi pe dezbaterile din şedinţa de judecată” (Hotărârea din 6 iunie 2000, pronunţată în Cauza Morel împotriva Franţei). Totodată Curtea constată că schimbarea încadrării juridice, dispusă prin încheiere anterioară soluţionării pe fond a cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată, având în vedere, astfel cum s-a arătat, şi dispoziţiile art. 386 alin. (2) din Codul de procedură penală, privind procedura de schimbare a încadrării juridice, în faţa instanţei, în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. De altfel, şi Î. C. C. J. , constituită în Secţii Unite, în Decizia nr. I din 16 ianuarie 2006, M. Of. nr. 291 din 31 martie 2006, privind recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. , cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. 2 din Codul de procedură penală [s.n. din 1968] referitoare la compatibilitatea judecătorului de a participa la judecarea cauzei în care a dispus prin încheiere, pronunţată înainte de soluţionarea acesteia în fond, schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, a reţinut că “ar fi de neconceput ca judecătorii care au schimbat încadrarea juridică a faptei [s.n. prin încheiere] într-o altă infracţiune, pentru care este necesară plângerea prealabilă a persoanei vătămate, să nu mai poată face parte din completul care, în raport cu poziţia adoptată de persoana vătămată, să procedeze la continuarea judecăţii ori să înceteze procesul penal”. Tot astfel, a considera caz de incompatibilitate participarea la schimbarea încadrării juridice a faptei prin încheiere, anterioară judecăţii în fond, ar însemna să se renunţe la principiul continuităţii judecătorului şi la garanţiile procesuale cu rol esenţial în aflarea adevărului şi asigurarea justei soluţionări a cauzei, în condiţiile în care jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului obligă la luarea în considerare a principiului continuităţii completului de judecată, prin prisma exigenţelor regulii nemijlocirii ce decurge din art. 6 paragraful 1 din Convenţie (a se vedea Hotărârea din 5 februarie 2014, pronunţată în Cauza Cutean împotriva României, §§ 60 şi 61; Hotărârea din 7 martie 2017, pronunţată în Cauza Cerovsek and Bozicnik împotriva Sloveniei, paragraful 43). De asemenea, în Decizia nr. I din 16 ianuarie 2006, precitată, instanţa supremă a mai reţinut că schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată de judecător înainte de soluţionarea cauzei, nu poate presupune, prin ea însăşi, exprimarea părerii sale cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în acea cauză, astfel încât a decis că “Schimbarea încadrării juridice a faptei ce face obiectul actului de sesizare a instanţei, prin încheiere pronunţată înainte de soluţionarea cauzei, nu atrage incompatibilitatea judecătorului care a făcut parte din completul de judecată”. Ţinând cont că dispoziţiile art. 386 din Codul de procedură penală în vigoare îşi au corespondent în cele ale art. 286 alin. 2 şi art. 334 din Codul de procedură penală din 1968, având în vedere prevederile art. 4741 din Codul de procedură penală, raţiunile care au justificat pronunţarea Dec. i nr. I din 16 ianuarie 2016 a Î. C, C. J. – Secţiile Unite se menţin şi în prezent. 45. În acelaşi fel şi Curtea Constituţională a reţinut în Decizia nr. 124 din 1 martie 2005, precitată, că “susţinerea autorului excepţiei, în sensul că dispoziţiile art. 334 din Codul de procedură penală [s.n. din 1968] aduc atingere independenţei şi imparţialităţii instanţei de judecată, este de asemenea neîntemeiată. Se constată că prevederile legale criticate nu numai că nu îngrădesc independenţa şi imparţialitatea instanţei, ci, dimpotrivă, acestea sunt expresia principiului consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţie, conform căruia «Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii». […] Sub acest aspect, imparţialitatea judecătorului nu este afectată atunci când, la propunerea unei părţi sau a procurorului, conform procedurii stabilite de lege, dispune schimbarea încadrării juridice a faptei inculpatului, întrucât orice hotărâre adoptată se fundamentează pe aprecierea probelor existente în cauză. Cu acest prilej, instanţa nu îşi exprimă părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în cauză, aşa cum pretinde autorul excepţiei, ci face aplicarea principiilor procesual penale, în special a principiului aflării adevărului. Schimbarea încadrării juridice apare ca necesară tocmai pentru a se asigura o soluţionare corectă a cauzei, în cadrul unui proces echitabil”.Pentru asigurarea caracterului echitabil al procesului penal şi în vederea exercitării în mod efectiv a dreptului la apărare de către inculpat, singura interpretare care asigură textului criticat – art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală – conformitatea cu dispoziţiile din Constituţie şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este aceea care impune ca schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare să se realizeze de către instanţa de judecată prin hotărâre care nu soluţionează fondul cauzei, ulterior punerii în discuţia părţilor a noii încadrări juridice a faptei, însă anterior soluţionării fondului cauzei. Cu toate că normele procesual penale criticate nu reglementează, în mod expres, felul hotărârii prin care se pronunţă schimbarea încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare, interpretarea acestora de către instanţa de judecată trebuie să asigure exercitarea efectivă a dreptului la apărare şi caracterul echitabil al procesului. Or, astfel cum s-a arătat în precedent, practica instanţelor de judecată, inclusiv practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este în sensul schimbării încadrării juridice date faptei prin actul de sesizare la finalul procesului, prin sentinţă sau Dec. , în funcţie de stadiul procesual, cu încălcarea atât a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) şi art. 24 alin. (1) din Legea fundamentală, cât şi a prevederilor art. 6 paragraful 1 şi 3 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. 48. În raport cu această practică a instanţelor de judecată, Curtea reţine că instanţa de control constituţional a statuat că deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim, printr-o sistematică interpretare şi aplicare eronată a acestora de către instanţele judecătoreşti sau de către celelalte subiecte chemate să aplice dispoziţiile de lege, poate determina neconstituţionalitatea acelei reglementări. În acest caz, Curtea Constituţională are competenţa de a elimina viciul de neconstituţionalitate astfel creat, esenţială în asemenea situaţii fiind asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor persoanelor, precum şi a supremaţiei Constituţiei (în acest sens Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, M. Of. nr. 5 din 7 ianuarie 2014, şi Decizia nr. 336 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 342 din 19 mai 2015, paragraful 30). Curtea reţine că, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, întrucât excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală urmează a fi admisă, instanţa de control constituţional se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 377 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, potrivit cărora “Dacă instanţa constată, din oficiu, la cererea procurorului sau a părţilor, că încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, este obligată să pună în discuţie noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă.[…]”. Încadrarea juridică atribuită actelor materiale descrise în actul de sesizare este atributul instanţei de judecată, iar pronunţarea asupra schimbării încadrării juridice nu poate fi condiţionată de potenţiala asumare de către inculpat a faptelor descrise în rechizitoriu. Aşa încât, Curtea constată că şi acestor din urmă norme procesual penale le sunt aplicabile mutatis mutandis argumentele de neconstituţionalitate referitoare la prevederile art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală.
v. Extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice
SCHIMBAREA REGIMULUI DE EXECUTARE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
SCHIMBĂRI ÎN EXECUTAREA UNOR HOTĂRÂRI v. Alte modificări de pedepse, Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă, Liberarea condiţionată, Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere
SCHIMBĂRILE PRIVIND MĂSURA EDUCATIVĂ A INTERNĂRII ÎNTR-UN CENTRU EDUCATIV v. Procedura în cauzele cu infractori minori
SCHIMBĂRILE PRIVIND MĂSURA EDUCATIVĂ A INTERNĂRII ÎNTR-UN CENTRU DE DETENŢIE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
SCOPUL RECURSULUI ÎN CASAŢIE ŞI INSTANŢA COMPETENTĂ v. Recursul în casaţie
SCOPUL, CONDIŢIILE GENERALE DE APLICARE ŞI CATEGORIILE MĂSURILOR PREVENTIVE v. Măsurile preventive
SCRIPTE DE COMPARAŢIE v. Prezentarea scriptelor de comparaţie
SECURITATEA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI În situaţiile prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind s. n. R. , M.Of. nr. 163 din 7 august 1991, organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pot, în condiţiile legii privind organizarea şi funcţionarea acestora: să solicite şi să obţină obiecte, înscrisuri sau relaţii oficiale de la autorităţi sau instituţii publice, respectiv să solicite de la persoane juridice de drept privat ori de la persoane fizice; să consulte specialişti ori experţi; să primească sesizări sau note de relaţii; să fixeze unele momente operative prin fotografiere, filmare sau prin alte mijloace tehnice ori să efectueze constatări personale, cu privire la activităţi publice desfăşurate în locuri publice, dacă această activitate este efectuată ocazional; să solicite obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul acestora, şi reţinute de către aceştia potrivit legii; să efectueze activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale. Activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului se efectuează numai în situaţiile în care: nu există alte posibilităţi ori sunt posibilităţi limitate pentru cunoaşterea, prevenirea sau contracararea riscurilor ori ameninţărilor la adresa securităţii naţionale; acestea sunt necesare şi proporţionale, date fiind circumstanţele situaţiei concrete; a fost obţinută autorizaţia prevăzută de lege. Activităţile specifice prevăzute mai sus pot consta în: interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor electronice, efectuate sub orice formă; căutarea unor informaţii, documente sau înscrisuri pentru a căror obţinere este necesar accesul într-un loc, la un obiect ori deschiderea unui obiect; ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acesta le conţine, precum şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile în care au fost depuse, supravegherea prin fotografiere, filmare sau prin alte mijloace tehnice ori constatări personale, efectuate sistematic în locuri publice sau efectuate în orice mod în locuri private; localizarea, urmărirea şi obţinerea de informaţii prin GPS sau prin alte mijloace tehnice de supraveghere; interceptarea trimiterilor poştale, ridicarea şi repunerea la loc a acestora, examinarea lor, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin, precum şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee; obţinerea de informaţii privind tranzacţiile financiare sau datele financiare ale unei persoane, în condiţiile legii. Organele care pun în executare activităţile autorizate sunt obligate să le întrerupă de îndată atunci când temeiurile care le-au justificat au încetat şi să îl informeze despre aceasta pe procurorul general al Parchetului de pe lângă I. C. C. J.. Procurorul general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J.informează I.C.C.J.despre întreruperea activităţilor autorizate atunci când temeiurile care le-au justificat au încetat. Aceleaşi organe au obligaţia să îl informeze în scris pe procurorul general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J.despre rezultatul activităţilor autorizate prin mandat şi despre măsurile luate, conform legii. Procedura de autorizare a activităţilor specifice, precum şi desfăşurarea activităţilor autorizate se fac cu respectarea prevederilor legale privind protecţia informaţiilor clasificate.Datele şi informaţiile de interes pentru securitatea naţională, rezultate din activităţile autorizate, dacă indică pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, sunt reţinute în scris şi transmise organelor de urmărire penală, potrivit art. 61 C.pr.pen., însoţite de mandatul emis pentru acestea, la care se adaugă propunerea de declasificare, după caz, totală sau în extras, potrivit legii, a mandatului. Convorbirile şi/sau comunicările interceptate, redate în scris, şi/sau imaginile înregistrate se transmit organelor de urmărire penală în integralitate, însoţite de conţinutul digital original al acestora.În cazul în care datele şi informaţiile rezultate din activităţile autorizate nu sunt suficiente pentru sesizarea organelor de urmărire penală şi nici nu justifică desfăşurarea în continuare de activităţi de informaţii cu privire la acea persoană, din dispoziţia conducătorului organului de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale se dispune notificarea persoanei ale cărei drepturi sau libertăţi au fost afectate prin activităţile autorizate, cu privire la activităţile desfăşurate faţă de aceasta şi perioadele în care s-au desfăşurat. Orice persoană care se consideră vătămată în drepturile sau libertăţile sale fundamentale ca urmare a activităţilor specifice culegerii de informaţii efectuate de organele de informaţii sau de cele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale se poate adresa, potrivit legii, comisiilor parlamentare sau organelor judiciare. Desfăşurarea, fără autorizare, a activităţilor specifice culegerii de informaţii supuse autorizării în condiţiile prezentei legi sau cu depăşirea autorizării acordate se pedepseşte cu închisoare . Tentativa se pedepseşte.
Prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, M. Of. nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, a statuat că în actuala lege procesual penală mijloacele de probă nu sunt enumerate strict şi limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deşi nu sunt enumerate expres de dispoziţiile art. 97 alin. (2) lit. a) – e) C. pr. pen. , nu sunt interzise de lege, conform art. 97 alin. (2) lit. f). Noul Cod de procedură penală are în vedere evoluţiile tehnice continue care impun o abordare flexibilă şi suplă în materia probaţiunii, aptă să conducă în mod eficient la aflarea adevărului în cauzele penale. Totodată, C.E.D.O. , în jurisprudenţa sa, de exemplu, Hotărârea din 29 octombrie 2013, Cauza S.C. IMH Suceava S.R.L. c României, §l 31, a arătat că, deşi art. 6 din C.E.D.H. garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuşi admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată în principal de dreptul intern. Reglementarea aspectelor legate de administrarea probelor, precum cel referitor la precizarea/enumerarea mijloacelor de probă în materie penală, intră în sfera de competenţă a legiuitorului. Legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de probă, includerea sau excluderea anumitor elemente din această categorie. Cu toate acestea, Curtea apreciază că orice reglementare în domeniu trebuie să fie realizată cu respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale incidente. Astfel, deşi legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziţie care îi permite să aprecieze, în funcţie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale, această competenţă nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituţionalitate asupra măsurilor adoptate. Totodată, Curtea constată că, indiferent de modalitatea de reglementare a categoriei mijloacelor de probă, acestea rămân guvernate de principiul legalităţii. Includerea unui element în categoria mijloacelor de probă trebuie însoţită de garanţiile necesare respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În materia analizată, reglementarea garanţiilor specifice se circumscrie, printre altele, legiferării unei proceduri clare şi efective care să permită analiza legalităţii mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările. Lipsa unei astfel de proceduri determină, în fapt, lipsa garanţiilor specifice şi, implicit, neconstituţionalitatea includerii anumitor elemente în categoria mijloacelor de probă. Cu alte cuvinte, conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora. Curtea Constituțională a reţinut, de exemplu, că, în lipsa unui cadru legislativ clar şi coerent în materia mijloacelor de probă […], este încălcat dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie. Astfel, în materie penală, întregul sistem de obţinere a probelor vizează constatarea existenţei sau inexistenţei acuzaţiei în materie penală, inclusiv garanţiile procesuale intrinseci acestuia, drept care legiuitorul are obligaţia constituţională de a reglementa în mod coerent şi unitar maniera de obţinere a acestora pentru a nu leza securitatea juridică a persoanei (Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, M. Of. nr. 332 din 2 mai 2019, § 53). Totodată, pentru a stabili dacă procedura în ansamblu a fost echitabilă, C.E.D.O. a reţinut că este necesar să se determine dacă a fost respectat dreptul la apărare. În special, trebuie verificat dacă reclamantul a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor şi de a se opune folosirii acestora. De asemenea, trebuie să se ia în considerare calitatea probelor, inclusiv să se clarifice dacă circumstanţele în care au fost obţinute aruncă îndoiala asupra credibilităţii sau exactităţii lor (a se vedea, Hotărârea din 10 martie 2009, Cauza Bykov c Rusiei, §§ 88-90). Curtea observă că, în prezent, art. 342 din Codul de procedură penală dispune că legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală se realizează în procedura camerei preliminare. Curtea, în jurisprudenţa sa, a constatat că, în cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care persoanele prevăzute de art. 344 alin. (2) din Codul de procedură penală formulează cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice. Astfel, având în vedere că dispoziţiile art. 342 din Codul de procedură penală, care reglementează obiectul camerei preliminare, se referă, printre altele, la “legalitatea administrării probelor”, Curtea a reţinut că fac obiect al verificării în procedura camerei preliminare toate actele de urmărire penală prin care sau administrat probele pe care se bazează acuzaţia, pentru a se asigura, în acest fel, garanţia de legalitate, independenţă şi imparţialitate. Curtea a reţinut, totodată, că verificarea legalităţii, inclusiv a loialităţii – componentă intrinsecă a legalităţii -, administrării probelor de către organele de urmărire penală implică controlul realizat de judecătorul de cameră preliminară cu privire la modul/condiţiile de obţinere şi folosire/administrare a probelor. Judecătorul de cameră preliminară este competent să analizeze, din oficiu sau la cerere, probele şi actele, prin prisma respectării dispoziţiilor legale, nelegalităţile constatate urmând a fi sancţionate în măsura şi cu sancţiunea permisă de lege (Decizia nr. 338 din 22 mai 2018, M. Of. nr. 721 din 21 august 2018). În privinţa măsurii supravegherii tehnice, Curtea a observat că, potrivit dispoziţiilor procesual penale, aceasta este dispusă de un judecător de drepturi şi libertăţi, acesta exercitându-şi controlul în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 139 din Codul de procedură penală. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că instanţa europeană a respins deja raţionamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune şi supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea şi conformitatea acestora cu art. 8 din Convenţie, întrucât un astfel de raţionament face inoperant orice recurs formulat de părţile interesate. Prin urmare, Curtea a concluzionat că, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispoziţiile art. 142-144 din Codul de procedură penală. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta (Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, M. Of. nr. 529 din 6 iulie 2017). Curtea constată că în cadrul procesului penal se poate contesta atât legalitatea mijlocului de probă, cât şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările. Acest lucru presupune că judecătorul cauzei se pronunţă inclusiv asupra legalităţii încheierii prin care se admite măsura supravegherii tehnice şi a mandatului de supraveghere tehnică. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din cele reţinute de I. C. C. J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Decizia nr. 2 din 8 februarie 2018, M. Of. nr. 307 din 5 aprilie 2018. Totodată, Curtea, în jurisprudenţa sa constantă, de exemplu, Decizia nr. 338 din 22 mai 2018 şi Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017, M. Of. nr. 116 din 6 februarie 2018, având în vedere obiectul procedurii de cameră preliminară, a subliniat că judecătorul de cameră preliminară trebuie să realizeze o verificare minuţioasă, exclusiv prin prisma legalităţii, a fiecărei probe şi a mijlocului prin care aceasta a fost administrată. În consecinţă, Curtea a reţinut că verificarea legalităţii şi a loialităţii demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor exclude o cercetare judecătorească formală. Cu alte cuvinte, demersul judiciar realizat de judecătorul de cameră preliminară trebuie să fie caracterizat prin efectivitate, aceasta obţinându-se, în primul rând, prin realizarea unui cadru legislativ adecvat, clar şi previzibil. În acest context, Curtea reţine că una dintre garanţiile liberului acces la justiţie este efectivitatea acestuia, instanţa de contencios constituţional statuând că statul are obligaţia de a garanta caracterul efectiv al accesului liber la justiţie şi al dreptului la apărare (Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, M. Of. nr. 492 din 18 iulie 2012). De asemenea, Curtea a statuat că, în reglementarea exercitării accesului la justiţie, legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiţii de formă, ţinând de natura şi de exigenţele administrării justiţiei, fără însă ca aceste condiţionări să aducă atingere substanţei dreptului sau să îl lipsească de efectivitate (Decizia nr. 737 din 24 iunie 2008, M. Of. nr. 562 din 25 iulie 2008). Curtea a apreciat că în analiza efectivităţii accesului liber la justiţie şi al dreptului la apărare trebuie analizate mai multe aspecte de ordin procedural şi substanţial ce ţin de reglementarea introducerii cererii în faţa instanţei de judecată, de posibilitatea instanţei de judecată de a examina în mod efectiv ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, precum şi aspecte ce afectează efectivitatea accesului liber la justiţie ca, de exemplu, termenul de pronunţare asupra chestiunilor supuse analizei instanţei de judecată sau chestiunile referitoare la efectele pe care hotărârea pronunţată le produce. Curtea a constatat că efectivitatea accesului la justiţie nu se caracterizează doar prin posibilitatea instanţei de judecată de a examina ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, ci şi prin faptul că soluţia pronunţată determină înlăturarea încălcării denunţate şi a consecinţelor sale pentru titularul dreptului încălcat (Decizia nr. 17 din 17 ianuarie 2017, M. Of. nr. 261 din 13 aprilie 2017).. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că efectivitatea verificării legalităţii şi a loialităţii demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor presupune crearea de către legiuitor a unui cadru legal adecvat care să permită un control eficient asupra modalităţii de administrare a probelor. Plecând de la aceste premise, Curtea constată că în prezent sunt normate două sisteme diferite de autorizare din care pot rezulta înregistrări, şi anume un sistem reglementat de Codul de procedură penală şi un sistem reglementat de Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. În ceea ce priveşte înregistrările ce rezultă din aplicarea sistemului reglementat de Codul de procedură penală, Curtea constată că procedura de contestare a legalităţii acestor mijloace de probă, precum şi criteriile ce trebuie avute în vedere de judecătorul de cameră preliminară în cadrul acestui demers judiciar se desprind din dispoziţiile procesual penale. Curtea reţine că în cazul supravegherii tehnice autorizarea acesteia se poate dispune în cazul în care există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte celelalte condiţii care trebuie îndeplinite, Curtea observă că dispoziţiile art. 139 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală prevăd că această măsură trebuie să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii, iar probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare. Totodată, Curtea reţine că, potrivit art. 140 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsura supravegherii tehnice poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea, astfel că în cazul acesta legalitatea administrării probelor este realizată, în principiu, de o instanţă egală în grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnică. Astfel, în cazul supravegherii tehnice dispuse potrivit Codului de procedură penală, Curtea constată că un aspect relevant este cel referitor la faptul că, în toate situaţiile, organul competent să analizeze legalitatea acestor măsuri este judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu. Aşa fiind, atunci când analizează legalitatea mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările, în cazul sistemului reglementat de Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară are în vedere, pe de-o parte, condiţiile impuse de dispoziţiile legale pentru autorizarea unor asemenea măsuri, iar, pe de altă parte, organul competent să emită această autorizare. În acest context, Curtea constată că analiza legalităţii mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările, în cadrul sistemului prevăzut de Codul de procedură penală, se raportează la condiţiile prevăzute de acest act normativ. Curtea a reţinut că în cadrul procedurii de cameră preliminară se pot formula în scris cereri şi excepţii cu privire la legalitatea sesizării instanţei, legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care se formulează cereri şi excepţii referitoare la nelegalitatea probelor obţinute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condiţiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice (Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, M. Of. nr. 822 din 9 octombrie 2019, § 44). În ceea ce priveşte înregistrările rezultate ca urmare a desfăşurării unor activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, realizate în baza Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, Curtea urmează a analiza în ce măsură sunt aplicabile aceleaşi garanţii referitoare la contestarea legalităţii mijlocului de probă, cât şi a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obţinute. În primul rând, Curtea observă că desfăşurarea unor activităţi specifice culegerii de informaţii se poate autoriza în cazul existenţei unei situaţii prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991, care constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României. Totodată, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, aceste activităţi se pot dispune atunci când nu există alte posibilităţi ori sunt posibilităţi limitate pentru cunoaşterea, prevenirea sau contracararea riscurilor ori ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, iar acestea sunt necesare şi proporţionale, date fiind circumstanţele situaţiei concrete. Cu alte cuvinte, existenţa unei situaţii care constituie ameninţare la adresa securităţii naţionale nu presupune în mod automat şi necesar pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni contra securităţii naţionale, mijloacele de preîntâmpinare a ameninţărilor la adresa securităţii naţionale neputându-se rezuma la combaterea infracţiunilor (Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, M. Of. nr. 348 din 20 aprilie 2018, § 56). Curtea constată că activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului parcurg o procedură prealabilă, potrivit căreia propunerea se înaintează procurorului general al Parchetului de pe lângă I. C. C. J. şi este examinată sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, în termen de 24 de ore de la înregistrare ori de îndată în cazurile urgente, de procurori anume desemnaţi de acesta. Dacă apreciază că propunerea este nejustificată, procurorul o respinge prin ordonanţă motivată, comunicând aceasta de îndată organului care a formulat-o. Dacă apreciază că propunerea este întemeiată şi sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, procurorul general al Parchetului de pe lângă I. C. C. J. sau înlocuitorul de drept al acestuia solicită în scris preşedintelui Î. C, C. J. autorizarea activităţilor propuse. Solicitarea este examinată, de urgenţă, în camera de consiliu, de unul dintre judecătorii anume desemnaţi de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Aşa fiind, în cazul activităţii specifice culegerii de informaţii care presupune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, dispuse potrivit Legii nr. 51/1991, măsura este dispusă întotdeauna de către un judecător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În acest context, Curtea observă că activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului (ca şi măsurile de supraveghere tehnică reglementate de Codul de procedură penală) sunt supuse, în mod obligatoriu, încuviinţării prealabile a unui judecător. Cu toate acestea, Curtea subliniază, astfel cum a reţinut în propria jurisprudenţă, că a respins deja raţionamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune şi supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea şi conformitatea acestora cu art. 8 din Convenţie, un astfel de raţionament făcând inoperant orice recurs formulat de părţile interesate. Raportat la cauza de faţă, în condiţiile atribuirii calităţii de mijloc de probă înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, Curtea constată că încuviinţarea acestora de către un judecător nu echivalează cu existenţa unei prezumţii absolute de legalitate ce exclude exercitarea unui control judecătoresc a priori. Cu alte cuvinte, legalitatea înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, care sunt folosite în procesul penal, trebuie verificată respectând aceleaşi garanţii procedurale aplicabile în cazul folosirii în cursul procesului penal a înregistrărilor ce rezultă din aplicarea sistemului reglementat de Codul de procedură penală. Astfel, Curtea constată că în cadrul procesului penal judecătorul trebuie să poată verifica atât legalitatea mijlocului de probă – înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, cât şi a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obţinute, acest fapt presupunând verificarea inclusiv a legalităţii încheierii prin care s-a încuviinţat măsura, precum şi a mandatului emis cu această ocazie. În acest context, Curtea constată că procedura de contestare a legalităţii înregistrărilor – mijloace de probă ce rezultă din aplicarea sistemului reglementat de Codul de procedură penală, precum şi criteriile ce trebuie avute în vedere de judecătorul de cameră preliminară în cadrul acestui demers judiciar se desprind din dispoziţiile procesual penale. Pe de altă parte, Curtea constată că, în cazul înregistrărilor – mijloace de probă ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, legiuitorul nu a reglementat o procedură specifică aplicabilă în cazul contestării legalităţii acestora. Astfel, Curtea constată că judecătorul de cameră preliminară se va vedea nevoit să analizeze legalitatea acestora din urmă prin raportare fie la dispoziţiile relevante din Legea nr. 51/1991, fie la cele din Codul de procedură penală, care diferă în mod evident. În acest context, Curtea subliniază cele constatate în jurisprudenţa sa, potrivit cărora ansamblul activităţilor derulate de organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale se circumscrie acestei sfere şi are ca scop obţinerea de informaţii care să asigure cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe la securitatea naţională. Pe de altă parte, Curtea a observat că activitatea procesual penală este destinată constatării existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, identificării persoanei care a săvârşit-o, cunoaşterii împrejurărilor care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal, necesare pentru justa soluţionare a cauzei, având ca scop tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate. Aşa fiind, Curtea a constatat că scopul în care sunt utilizate activităţile întreprinse în domeniul securităţii naţionale este diferit de cel al activităţii procesual penale. Primele se axează pe cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe cu scopul realizării securităţii naţionale, iar celelalte au ca scop tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Astfel, într-o interpretare sistematică şi teleologică, rezultă că Legea nr. 51/1991 şi Codul de procedură penală au finalităţi diferite, care se reflectă şi în scopul pentru care este dispusă autorizarea unor activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului/măsura supravegherii tehnice. Cu alte cuvinte, existenţa unei situaţii care constituie ameninţare la adresa securităţii naţionale nu presupune în mod automat şi necesar pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni contra securităţii naţionale, mijloacele de preîntâmpinare a ameninţărilor la adresa securităţii naţionale neputându-se rezuma la combaterea infracţiunilor (Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, M. Of. nr. 348 din 20 aprilie 2018, §§ 53-56). Or, dacă judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper prevederile Codului de procedură penală, se ajunge în situaţia în care, deşi activitatea specifică culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului a fost autorizată potrivit Legii nr. 51/1991, legalitatea mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obţinute se va verifica prin raportare la un act normativ care nu a fost luat în considerare la momentul autorizării măsurii. Pe de altă parte, în afara implicaţiilor evidente ale finalităţilor diferite ale activităţilor întreprinse în domeniul securităţii naţionale şi ale activităţilor procesual penale, dacă judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper prevederile Legii nr. 51/1991 se ajunge în situaţia în care instanţe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul au competenţa verificării elementelor ce ţin de legalitatea mijlocului de probă. Curtea observă că, dacă în cazul supravegherii tehnice, dispusă potrivit Codului de procedură penală, legalitatea administrării probelor este realizată, în principiu, de o instanţă egală în grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnică, în cazul mandatelor emise în temeiul Legii nr. 51/1991, analiza legalităţii acestora este realizată, de cele mai multe ori, de instanţe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul (emiterea mandatului fiind realizată întotdeauna de I. C. C. J. ). Or, consacrarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin Legea nr. 51/1991, ca instanţă specializată în domeniul autorizării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului presupune şi o anumită competenţă specializată a acesteia, strict determinată de lege. Aşa fiind, Curtea constată că reglementarea posibilităţii conferirii calităţii de mijloc de probă înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului nu este însoţită de un ansamblu de norme care să permită contestarea legalităţii acestora în condiţii de efectivitate. Prin simpla reglementare a posibilităţii conferirii calităţii de mijloc de probă acestor înregistrări, fără crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora, legiuitorul a legiferat fără a respecta cerinţele de claritate şi previzibilitate. Or, lipsa de claritate şi previzibilitate a cadrului normativ incident în materia contestării legalităţii înregistrărilor – mijloc de probă – ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, folosite în procesul penal, determină, în fapt, realizarea unui control formal şi lipsit de efectivitate, cu consecinţa încălcării drepturilor şi a libertăţilor fundamentale prevăzute de Constituţie. Or, conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora. Astfel, conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate în urma desfăşurării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, în temeiul Legii nr. 51/1991, se poate realiza numai în măsura în care această reglementare este însoţită de o procedură clară şi explicită referitoare la verificarea legalităţii acestui element. Curtea, prin Decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2019, a constatat că normele legale care privesc procesul penal trebuie să fie clare, precise şi previzibile, ceea ce presupune, printre altele, şi obligaţia legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze şi să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care constituie sediul general al materiei şi cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia. Prin urmare, aceste din urmă acte normative trebuie să se coroboreze cu Codul de procedură penală, să se integreze în mod organic în concepţia de ansamblu a acestuia şi să detalieze prevederile procedural penale. Totodată, Curtea, prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, a constatat că reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce constituie o componentă a statului de drept. Aceasta, deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/competenţele autorităţilor sunt definite prin lege. Principiul legalităţii presupune, în principal, că organele judiciare acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte legiuitorul, principiul legalităţii – componentă a statului de drept – îl obligă pe acesta să reglementeze în mod clar competenţa organelor judiciare. În acest sens, Curtea a statuat că legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată c arbitrariului (Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, M. Of. nr. 529 din 16 iulie 2014, § 17). Aşa fiind, Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un cadru clar, coerent şi previzibil aplicabil în cazul contestării legalităţii mijloacelor de probă obţinute potrivit Legii nr. 51/1991. Or, lipsa de claritate şi previzibilitate a procedurii contestării legalităţii administrării probelor determină lipsa de eficienţă a acesteia cu consecinţe în planul respectării accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil.Prin Dec. nr. 55 din 4 februarie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală şi ale art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, M. Of. nr. 517 / 2020 Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Curtea Constituțională respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, excepţie ridicată de Valeriu Ştefan Zgonea în Dosarul nr. 48.938/3/2017/a1 al Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală – Judecătorul de cameră preliminară.
SEMNAREA HOTĂRÂRII v. Hotărârea
SEMNĂTURĂ ELECTRONICĂ v. şi Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică
SENTINŢA v. Hotărârea
SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAŢII În vederea stabilirii existenţei ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, cu modificările ulterioare, serviciile de informaţii pot efectua, cu respectarea Legii nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea S. R. I., M.Of. nr. 33 din 3 martie 1992 verificări prin: solicitarea şi obţinerea de obiecte, înscrisuri sau relaţii oficiale de la autorităţi sau instituţii publice, respectiv solicitarea de la persoane juridice de drept privat ori de la persoane fizice; consultarea de specialişti ori experţi; primirea de sesizări sau note de relaţii; fixarea unor momente operative prin fotografiere, filmare ori prin alte mijloace tehnice sau constatări personale, cu privire la activităţi publice desfăşurate în locuri publice, dacă nu este efectuată sistematic; obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul acestora, şi reţinute de către aceştia potrivit legii. S. R. I. efectuează prin laboratoare de specialitate şi specialişti proprii constatări dispuse sau solicitate în condiţiile legii. În situaţiile care constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale, S. R. I., prin cadre desemnate în acest scop, desfăşoară activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exercitării unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului, efectuate potrivit procedurii prevăzute în Legea nr. 51/1991, cu modificările ulterioare, care se aplică în mod corespunzător.Activităţile specifice culegerii de informaţii, arătate mai sus, sunt controlate de Parlament, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege.În cazul în care din verificările şi activităţile specifice prevăzute la art. 9 şi 10 rezultă date şi informaţii care indică pregătirea sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, acestea sunt transmise organelor de urmărire penală în condiţiile prevăzute de art. 61 C.pr.pen. S.R.I. acordă sprijin D.N.A., DIICOT şi structurilor locale ale Ministerului Public, fie informativ, fie tehnic; dacă în urmă cu câţiva ani se considera că s-a atins obiectivul odată cu sesizarea D.N.A., de exemplu, dacă ulterior S.R.I. se retrăgea din câmpul tactic odată cu sesizarea instanţei prin rechizitoriu, apreciind că misiunea a fost încheiată, în prezent, operând cu instrumentele juridice puse la îndemână de legiuitor, capabilităţile S.R.I. sunt extinse până la soluţionarea definitivă a fiecărei cauze penale.
SESIZAREA DIN OFICIU Organul de urmărire penală se sesizează din oficiu dacă află că s-a săvârşit o infracţiune pe orice altă cale decât prin plângere, denunţ sau printr-o sesizare făcută de persoane cu funcţii de conducere şi de alte persoane şi încheie un proces-verbal în acest sens.
SESIZAREA INSTANŢEI CU ACORDUL DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI v. Recunoaşterea vinovăţiei
SESIZAREA I.C.C.J.ÎN VEDEREA PRONUNŢĂRII UNEI HOTĂRÂRI PREALABILE PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al I.C.C.J., al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia I.C.C.J.nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita I.C.C.J.să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată. S. Î. c. . C. J. se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, , prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Prin încheiere , cauza poate fi suspendată până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept. În cazul în care nu s-a dispus suspendarea odată cu sesizarea, iar cercetarea judecătorească este finalizată înainte ca I.C.C.J.să se pronunţe asupra sesizării, instanţa suspendă dezbaterile până la pronunţarea Dec. i . După înregistrarea cauzei la I. C. C. J., încheierea de sesizare se publică pe pagina de internet a acestei instanţe. Cauzele similare, aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, pot fi suspendate până la soluţionarea sesizării. Sesizarea se judecă de un complet format din preşedintele secţiei corespunzătoare a I.C.C.J.sau de un judecător desemnat de acesta şi 8 judecători din cadrul secţiei respective. Preşedintele secţiei sau, în caz de imposibilitate, judecătorul desemnat de acesta este preşedintele de complet şi va lua măsurile necesare pentru desemnarea aleatorie a judecătorilor. Atunci când chestiunea de drept priveşte activitatea mai multor secţii ale I.C.C.J., preşedintele sau, în lipsa acestuia, unul dintre vicepreşedinţii I.C.C.J.va transmite sesizarea preşedinţilor secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept. În acest caz, completul va fi alcătuit din preşedintele sau, în lipsa acestuia, din vicepreşedintele I.C.C.J., care va prezida completul, din preşedinţii secţiilor interesate în soluţionarea chestiunii de drept, precum şi câte 5 judecători din cadrul secţiilor respective, desemnaţi aleatoriu de preşedintele completului. După alcătuirea completului, pentru întocmirea raportului, preşedintele completului va desemna câte un judecător din cadrul fiecărei secţii. Raportorii nu sunt incompatibili. Sesizarea se judecă fără citarea părţilor, în cel mult 3 luni de la data învestirii, iar soluţia se adoptă cu cel puţin două treimi din numărul judecătorilor completului. Nu se admit abţineri de la vot. Efectele Dec. i încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare. Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit prin dispoziţiile art. 475 C.pr.pen. posibilitatea Înaltei Curţi, a curţii de apel şi a tribunalului, învestite cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze I.C.C.J.în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. Astfel, sesizarea completului competent să pronunţe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe cerinţe, respectiv să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute de art. 475 C.pr.pen., obiectul acesteia să vizeze o chestiune de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar problema de drept să nu fi fost dezlegată de I.C.C.J.prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii. Astfel, admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată, atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul ca decizia Înaltei Curţi pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 C.pr.pen. să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului. Prin sintagma “soluţionarea pe fond a cauzei” folosită de legiuitor în cuprinsul art. 475 C.pr.pen. pentru a desemna legătura obiectivă dintre chestiunea de drept supusă interpretării şi procesul penal în curs trebuie să se înţeleagă dezlegarea raportului juridic penal născut ca urmare a încălcării relaţiilor sociale proteguite prin norma de incriminare, inclusiv sub aspectul consecinţelor de natură civilă, şi nu rezolvarea unei cereri incidentale invocate pe parcursul judecării cauzei în ultimă instanţă ; faţă de faptul că recalificarea căii de atac nu se circumscrie aspectului prevăzut de art. 38518 din Codul de procedură anterior, în sensul în care decizia Curţii de apel este obligatorie doar sub aspectul limitelor stabilite în conţinutul Dec. i, şi nu în ceea ce priveşte calea de atac ce trebuie exercitată, Înalta Curte apreciază că sesizarea completului competent să pronunţe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept îndeplineşte cumulativ cerinţele legale pentru admisibilitatea acesteia. Pe fondul chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită, Înalta Curte stabileşte că, în urma desfiinţării Dec. i date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 C.pr.pen., în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma şi reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului iniţial, având în vedere următoarele argumente: analiza dispoziţiilor art. 465 C.pr.pen., referitoare la revizuirea în cazul hotărârilor CEDO, relevă că această cale extraordinară de atac are o natură juridică tipică, aparte, determinată de fundamentul, obiectul, funcţionalitatea şi funcţia sa procesuală, care o deosebeşte de celelalte căi extraordinare de atac, mai ales prin aceea că determină examinarea din nou a cauzei pe fond, prin retractarea de către instanţă a propriei soluţii, soluţie care este înlocuită cu una corespunzătoare noilor fapte şi împrejurări constatate şi de care instanţa nu a avut anterior cunoştinţă de ele. Prin posibilitatea acordată părţii de a exercita această cale extraordinară de atac, practic CEDO vine să confirme faptul că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe este garantat de art. 6 alin. (1) din C.E.D.H. , iar acest drept trebuie să se interpreteze în lumina preambulului C.E.D.H. , care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante şi, deşi unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată (v Cauza Brumărescu c. României), deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (Riabykh c. Rusiei, nr. 52.854/99, § 52, CEDO 2003-IX), atunci când însă se constată încălcarea unui drept, CEDO impune instanţelor obligaţia de a relua procesul din stadiul în care s-a aflat partea în momentul încălcării dreptului. Aşadar, Convenţia creează un adevărat cadru juridic privitor la protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care le protejează, cu valoare supranaţională, dar bazat pe principiul subsidiarităţii, ceea ce presupune o repartizare a competenţelor în acest domeniu între autorităţile naţionale, cu vocaţia de a asigura ele, primele, apărarea acestor drepturi şi libertăţi, şi instanţa europeană, chemată să intervină numai atunci când aceasta nu se realizează pe deplin în cadrul sistemului naţional de drept în discuţie. Prin exercitarea acestei căi de atac, CEDO a integrat pe deplin sfera drepturilor omului în sfera dreptului pozitiv şi a pus bazele protecţiei europene a drepturilor omului, oferindu-le părţilor beneficiul unui control jurisdicţional al respectării drepturilor lor, instituind astfel măsuri de garanţie suplimentară, pentru că acest sistem are la bază elemente de garanţie cu scop final de armonizare minimală a dreptului intern al statelor contractante care îşi păstrează propriile caracteristici de fond şi de procedură, având însă ca obiectiv final armonizarea sistemelor jurisdicţionale în funcţie de un sistem minim de protecţie, pe care îl defineşte şi pe care statele pot să îl depăşească.C.E.D.H. este, în acelaşi timp, atât un tratat internaţional, cât şi expresia unei tradiţii constituţionale a statelor membre, ce reprezintă cadrul esenţial european al protecţiei unor drepturi fundamentale ale omului2, pentru că demersul instanţei europene care transpune în practică dezideratele C.E.D.H. ar fi unul gratuit, dacă statele condamnate nu s-ar supune autorităţii deciziilor Curţii, încălcându-şi astfel obligaţia asumată prin aderarea la C.E.D.H. , aceea de a se conforma la deciziile pronunţate de Curte în litigiile la care ele sunt părţi. Deşi Curtea lasă la latitudinea statelor alegerea mijloacelor la care vor recurge pentru a pune capăt violării constatate şi pentru a îndepărta consecinţele acesteia, conformarea efectivă derivând, în lipsa forţei executorii a deciziilor, din “loialitatea convenţională” (Cauza Maestri c. Italiei), extrasă din conţinutul înserat în art. 1 al C.E.D.H. şi parafrazând dispoziţiile cuprinse în art. 34 şi, respectiv, art. 38 alin. (1) din C.E.D.H. , se poate afirma că statul pârât este obligat nu numai să se abţină de la a stânjeni în vreun fel exercitarea eficace a dreptului de sesizare a instanţei europene şi să furnizeze toate facilităţile pentru stabilirea faptelor, ci şi să coopereze mai departe pentru asigurarea eficacităţii soluţiei adoptate de instanţa europeană. În urma desfiinţării Dec. i date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 C.pr.pen., în condiţiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicţie (primă instanţă, apel şi recurs), în ultimă instanţă soluţionându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma şi reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului iniţial (I. C. C. J., Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală,Dec. nr. 2/2015 din 2 februarie 2015). Mecanismul de unificare a practicii judiciare nu poate fi uzitat atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţia restrictivă de admisibilitate analizată, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai chestiunilor de drept care conduc la dezlegarea în fond a cauzei sub aspectul statuării în privinţa raportului juridic dedus judecăţii. Faţă de argumentele care fundamentează inadmisibilitatea sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi care prevalează, nu se mai impune analiza chestiunii de drept ce face obiectul sesizării. Constatând neîndeplinite condiţiile de admisibilitate menţionate de art. 475 C.pr.pen., Înalta Curte nu va proceda la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze, urmând a respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. 1.103/54/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la admisibilitatea unei cereri de strămutare în procedura de cameră preliminară în care se verifică plângerea formulată c soluţiei procurorului de neurmărire penală (I. C. C. J., Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală, Decizia nr. 23/2014)
SESIZAREA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunţ, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu; când, potrivit legii, punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, la sesizarea formulată de persoana prevăzută de lege ori cu autorizarea organului prevăzut de lege, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare în lipsa acestora; în cazul infracţiunilor săvârşite de militari, sesizarea comandantului este necesară numai în ceea ce priveşte infracţiunile de absenţă nejustificată, dezertare, încălcarea consemnului, părăsirea postului sau comenzii şi de insubordonare prevăzute în art. 413 – 417 C.pen.; la primirea sesizării, organul de urmărire penală procedează la verificarea competenţei sale, iar în cazul când nu este competent, înaintează procurorului cauza, împreună cu propunerea de trimitere a sesizării organului competent; în situaţia în care plângerea sau denunţul nu îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de lege ori descrierea faptei este incompletă ori neclară, se restituie pe cale administrativă petiţionarului, cu indicarea elementelor care lipsesc; atunci când sesizarea îndeplineşte condiţiile legale de admisibilitate, dar din cuprinsul acesteia rezultă vreunul dintre cazurile de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzute de lege, organele de cercetare penală înaintează procurorului actele, împreună cu propunerea de clasare. În cazul în care procurorul apreciază propunerea întemeiată, dispune, prin ordonanţă, clasarea. Ori de câte ori este necesară o autorizare prealabilă sau îndeplinirea unei alte condiţii prealabile pentru începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală efectuează verificări prealabile; în cazuri, parchetul, odată cu sesizarea instituţiei competente, înaintează un referat întocmit de procurorul căruia i-a fost repartizată lucrarea, care va cuprinde rezultatele verificărilor prealabile cu privire la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală de către persoana cu privire la care se solicită autorizarea prealabilă sau îndeplinirea altei condiţii prealabile.v Constatarea infracţiunii flagrante, Denunţul, Efectuarea de verificări prealabile,Plângerea prealabilă, Plângerea, Sesizarea din oficiu, Sesizările făcute de persoane cu funcţii de conducere şi de alte persoane, Sesizarea din oficiu
SESIZĂRILE FĂCUTE DE PERSOANE CU FUNCŢII DE CONDUCERE ŞI DE ALTE PERSOANE Orice persoană cu funcţie de conducere în cadrul unei autorităţi a administraţiei publice sau în cadrul altor autorităţi publice, instituţii publice ori al altor persoane juridice de drept public, precum şi orice persoană cu atribuţii de control, care, în exercitarea atribuţiilor lor, au luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, sunt obligate să sesizeze de îndată organul de urmărire penală şi să ia măsuri pentru ca urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă să nu dispară; orice persoană care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu de interes public, care în exercitarea atribuţiilor sale a luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, este obligată să sesizeze de îndată organul de urmărire penală.
SISTEMUL INFORMATIC este orice dispozitiv sau ansamblu de dispozitive interconectate ori aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic. v. Accesul la un sistem informatic
SISTEMUL NAŢIONAL DE DATE GENETICE JUDICIARE Judecătorul de drepturi şi libertăţi, instanţele de judecată şi organele de urmărire penală care dispun prelevarea au obligaţia de a informa persoanele prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) dinLegea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea S.N.D.G.J., M.Of. nr. 289 din 14 aprilie 2008, că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în S.N.D.G.J. a profilului genetic Prelevarea probelor biologice este dispusă de instanţa de judecată, prin hotărârea de condamnare ori prin hotărârea de amânare a aplicării pedepsei sau de renunţare la aplicarea pedepsei. Prelevarea probelor biologice de la persoanele condamnate definitiv la pedeapsa închisorii prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. b) din lege , în vederea adăugării profilelor genetice în S.N.D.G.J., se realizează la introducerea în penitenciar, de personalul medical al penitenciarului, cu sprijinul personalului de pază şi în prezenţa unui poliţist, fără nicio altă notificare prealabilă din partea instanţei de judecată. Prelevarea probelor biologice de la persoanele prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. b) din lege, pentru care instanţa a pronunţat amânarea aplicării pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei, în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J., se realizează de către personalul Poliţiei Române instruit în acest sens, imediat după comunicarea hotărârii definitive de condamnare, respectiv a hotărârii prin care instanţa a pronunţat amânarea aplicării pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei. În cazul în care s-a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală ori, după caz, achitarea sau încetarea procesului penal, ştergerea datelor din S.N.D.G.J. se efectuează în baza ordonanţei emise de procuror ori, după caz, în baza hotărârii judecătoreşti, dacă în cuprinsul acestora există menţiuni exprese cu privire la măsura ştergerii; în aceste situaţii, dispozitivul ordonanţei procurorului ori, după caz, al hotărârii judecătoreşti se comunică de îndată administratorului S.N.D.G.J. Profilele genetice obţinute de la persoanele condamnate definitiv la pedeapsa închisorii pentru săvârşirea infracţiunilor cuprinse în anexă, introduse în S.N.D.G.J., sunt şterse după trecerea unei perioade de 5 ani de la decesul acestora. Profilele genetice obţinute de la persoanele prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. b) teza a II-a, pentru care instanţa de judecată a pronunţat amânarea aplicării pedepsei sau renunţarea la aplicarea pedepsei, introduse în S.N.D.G.J., sunt păstrate timp de 10 ani, iar în cazul în care acestea decedează înainte de împlinirea termenului respectiv, profilele genetice sunt păstrate încă 2 ani după deces, după care sunt şterse.
SITUAŢIILE PRIVIND DESPĂGUBIRILE CIVILE v. Reabilitarea
SOLUŢIILE Dacă nu s-au formulat cereri şi excepţii în termenele stabilite de către judecătorul de cameră preliminarăşi nici nu a ridicat din oficiu excepţii, la expirarea acestor termene, judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii. Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi fără participarea procurorului, prin încheiere, care se comunică de îndată acestora. Dacă respinge cererile şi excepţiile invocate ori ridicate din oficiu, , prin aceeaşi încheiere judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii. Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă:rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul stabilit de către judecătorul de cameră preliminară), dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii;a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale;procurorul solicită restituirea cauzei, în condiţiile art. 345 alin. (3), ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii. În toate celelalte cazuri în care a constatat neregularităţi ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancţionat potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii. În cazurile prevăzute mai sus, judecătorul de cameră preliminară se pronunţă prin încheiere, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului. Încheierea se comunică de îndată procurorului, părţilor şi persoanei vătămate . Restituirea cauzei la procuror se dispune prin încheiere . Probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei. Dacă apreciază că instanţa sesizată nu este competentă, judecătorul de cameră preliminară declină competența. Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită funcţia de judecată în cauză. Prin Dec. nr. 641 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) şi art. 347 din Codul de procedură penală , Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale; constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă “fără participarea procurorului şi a inculpatului”, este neconstituţională; constată că dispoziţiile art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la cele ale art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din acelaşi cod sunt neconstituţionale. Instituţia camerei preliminare a fost concepută, în accepţiunea legiuitorului, “ca o instituţie nouă şi inovatoare” care are ca scop “înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată”, fiind, în acelaşi timp, un remediu procesual menit “să răspundă exigenţelor de legalitate, celeritate şi echitate a procesului penal” (v Expunerea de motive la Proiectul de Lege privind Codul de procedură penală – PL-x nr. 412/2009). În prezent, instituţia camerei preliminare este reglementată în cuprinsul Codului de procedură penală la art. 342-348, unde se găsesc elementele referitoare la obiectul şi durata, măsurile premergătoare, procedura, soluţiile ce pot fi pronunţate şi contestaţia împotriva acestor soluţii. Prevederile menţionate trebuie coroborate cu cele ale art. 54 din Codul de procedură penală, care dispun asupra competenţei judecătorului de cameră preliminară, în sensul că acesta verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege. Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Codul de procedură penală, în procesul penal, se exercită următoarele funcţii judiciare: funcţia de urmărire penală; funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală; funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; funcţia de judecată. Astfel, prin prisma atribuţiilor procesuale încredinţate judecătorului de cameră preliminară, în contextul separării funcţiilor judiciare potrivit textului de lege menţionat anterior, Curtea trage concluzia că acestuia îi revine funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată şi că, în concepţia legiuitorului, această nouă instituţie procesuală nu aparţine nici urmăririi penale, nici judecăţii, fiind echivalentă unei noi faze a procesului penal. Procedura camerei preliminare a fost încredinţată, potrivit art. 54 din Codul de procedură penală, unui judecător – judecătorul de cameră preliminară -, a cărui activitate se circumscrie aceleiaşi competenţe materiale, personale şi teritoriale ale instanţei din care face parte, conferindu-i acestei noi faze procesuale un caracter jurisdicţional. Activitatea judecătorului de cameră preliminară nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ; cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie. În ceea ce priveşte prevederile art. 6 paragraful 1 CEDH, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că conceptul de “acuzaţie în materie penală” are o semnificaţie “autonomă”, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre. Conceptul de “acuzaţie” trebuie înţeles în sensul Convenţiei. Prin urmare, acesta poate fi definit drept “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980 pronunţată în Cauza Deweer c Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982 pronunţată în Cauza Eckle c Germaniei, paragraful 73). Totodată, Curtea europeană a raportat definiţia noţiunii de “materie penală” la 3 criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate şi cel al scopului şi severităţii sancţiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976 pronunţată în Cauza Engel şi alţii c Olandei, §§ 80-85). În ceea ce priveşte faza prealabilă a procesului (ancheta, instrumentarea cazului) – în cazul dedus judecăţii aceasta fiind reprezentată de procedura camerei preliminare, procedură prealabilă fazei de judecată -, Curtea observă că instanţa europeană consideră procedurile penale ca pe un întreg. Pe de altă parte, anumite condiţii impuse de art. 6, precum termenul rezonabil sau dreptul la apărare, pot fi, de asemenea, relevante la acest stadiu al procedurii, în măsura în care echitatea procesului poate fi grav încălcată prin nerespectarea iniţială a acestor condiţii impuse (Hotărârea din 24 noiembrie 1993 pronunţată în Cauza Imbrioscia c Elveţiei, paragraful 36). Astfel, modul în care se aplică aceste garanţii în cursul anchetei preliminare depinde de caracteristicile procedurii şi de circumstanţele cauzei (Hotărârea din 8 februarie 1996 pronunţată în Cauza John Murray c Regatului Unit, paragraful 62). Curtea Constituțională constată că, de exemplu, în Hotărârea din 7 ianuarie 2003, pronunţată în Cauza Korellis c Ciprului, instanţa europeană a considerat prima cerere a reclamantului ca fiind admisibilă deoarece, potrivit celor susţinute de către acesta, exista posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea probei să fie decisiv pentru stabilirea temeiniciei unei acuzaţii în materie penală în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Totodată, Curtea reţine că, în altă cauză, instanţa europeană a decis că, deşi judecătorul de instrucţie nu trebuie să se pronunţe cu privire la temeinicia unei “acuzaţii în materie penală”, actele pe care le îndeplineşte au o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Prin urmare, art. 6 paragraful 1 poate fi considerat aplicabil procedurii de urmărire penală desfăşurate de un judecător de instrucţie, chiar dacă e posibil ca anumite garanţii procedurale prevăzute de art. 6 paragraful 1 să nu se aplice (Hotărârea din 6 ianuarie 2010 pronunţată în Cauza Vera Fernandez-Huidobro c Spaniei, §§ 108 – 114). 34. Prevederile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil nu sunt supuse distincţiilor ce se desprind din jurisprudenţa instanţei europene în ceea ce priveşte aplicarea lor anumitor faze ale procedurilor penale. În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, ne M. Of. la data pronunţării prezentei decizii, a statuat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată “fără participarea petentului, a procurorului şi a intimatului” este neconstituţională, încălcând dreptul la un proces echitabil din perspectiva contradictorialităţii şi oralităţii. Astfel, plecând de la incidenţa prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală asupra tuturor litigiilor şi având în vedere şi dispoziţiile art. 20 din Constituţie şi cele ale art. 53 din Convenţie, Curtea a constatat că prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv în ceea ce priveşte procedura desfăşurată în camera preliminară. În ceea ce priveşte contradictorialitatea, Curtea observă că acest concept este definit în doctrină ca dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte părţi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa celeilalte părţi a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi posibilitatea celeilalte părţi de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând posibilitatea reală de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente. Principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părţi să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă visa-vis de adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006 pronunţată în Cauza Klimentyev c Rusiei, paragraful 95). Instanţa europeană a statuat ca a existat o încălcare a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie, în cazul îi care reclamantul a fost împiedicat să răspundă la observaţiile făcute de avocatul-general în faţa Curţii de Casaţie şi nu i s-a dat o copie a observaţiilor acestuia. Inegalitatea a fost exacerbată de participarea avocatului-general, în calitate de consilier, la deliberările instanţei (Hotărârea din 30 octombrie 1991 pronunţată în Cauza Borgers c Belgiei, §§ 27-29). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce ţin de procedură, ar trebui să se desfăşoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare şi apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării Dec. i instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000 pronunţată în Cauza Rowe şi Davis c Regatului Unit, paragraful 60). Legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991 pronunţată în Cauza Brandstetter c Austriei). Probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Totodată, Curtea observă că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. De asemenea, Curtea observă că potrivit art. 346 alin. (5) din Codul de procedură penală, probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei. Curtea observă că, în concepţia iniţiatorului, proiectul Codului de procedură penală “instituie competenţa judecătorului de cameră preliminară în verificarea conformităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanţiile de echitate a procedurii. Sub acest aspect, legalitatea administrării probelor este strâns şi exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal. (…) Aşadar, prin conţinutul dispoziţiilor care reglementează camera preliminară, prin soluţiile care pot fi dispuse, sunt prevăzute criteriile în baza cărora se stabileşte dacă procedura în cursul urmăririi penale a avut caracter echitabil pentru a se putea proceda la judecata pe fond.” Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că procedura desfăşurată în camera preliminară este deosebit de importantă, având o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. . Potrivit art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară comunică cererile şi excepţiile formulate de către inculpat ori excepţiile ridicate din oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare. Din economia textului, Curtea reţine că procurorul are acces la cererile şi excepţiile formulate de către inculpat ori excepţiile ridicate din oficiu, pe când inculpatului nu i se vor comunica nici excepţiile ridicate din oficiu de către instanţă, nici răspunsul parchetului la acestea. De asemenea, Curtea reţine că cererile şi excepţiile formulate de către inculpat, excepţiile ridicate din oficiu şi răspunsul parchetului nu sunt comunicate părţii civile sau părţii responsabile civilmente, nefiind cunoscute de acestea din urmă şi neputând fi combătute. Inculpatul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi la tot ceea ce este prezentat de acesta, fiind limitat doar la a depune cereri şi excepţii după consultarea rechizitoriului, iar în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, Curtea reţine că acestea sunt excluse ab initio din procedura de cameră preliminară. Reglementând în acest mod, legiuitorul a restrâns în mod absolut posibilitatea părţilor de a avea cunoştinţă şi de a dezbate excepţiile ridicate din oficiu şi susţinerile parchetului, plasându-le într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror. Din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, instanţa constituţională apreciază că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal – inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente – a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei. Or, Curtea observă că normele ce reglementează procedura camerei preliminare se rezumă la a indica drept persoane participante în această fază procesuală doar pe procuror şi pe inculpat. În ceea ce priveşte partea civilă, Curtea constată că, potrivit art. 84 din Codul de procedură penală persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal şi se numeşte parte civilă. Referitor la acest aspect, Curtea, prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.200 din 15 decembrie 2004, a statuat că, în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumulează două calităţi procesuale: calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste două părţi ale procesului penal se află însă într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoană lezată în drepturile sale prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifică existenţa “interesului legitim”, la care se refera art. 21 din Constituţie. De asemenea, în ceea ce priveşte partea responsabilă civilmente, Curtea constată că, potrivit art. 86 din Codul de procedură penală, aceasta este persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces. Deşi nu se identifică, din reglementarea obligaţiilor care îi incumbă părţii responsabile civilmente, reiese că aceasta împreună cu inculpatul formează un grup procesual obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Astfel, partea responsabilă civilmente are interesul înlăturării condiţiilor care ar atrage răspunderea sa civilă. Mai mult decât atât, potrivit art. 85 alin. (1) şi art. 87 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât partea civilă cât şi partea responsabilă civilmente se bucură de drepturile prevăzute la art. 81 din acelaşi cod, dintre care Curtea reţine dreptul acestora de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul, în condiţiile legii. Din această perspectivă, astfel cum a statuat şi prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, anterior citată, Curtea apreciază că părţii civile şi celei civilmente responsabile nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului. Mai mult, cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că partea civilă, partea civilmente responsabilă şi inculpatul au aceeaşi calitate, de părţi şi prin urmare se află în aceeaşi situaţie. În ceea ce priveşte cauza dedusă controlului de constituţionalitate, Curtea observă că fiind stabilit deja faptul că prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv şi în ceea ce priveşte procedura camerei preliminare. Curtea apreciază că, din perspectiva principiului contradictorialităţii, atât părţii civile, cât şi părţii civilmente responsabile trebuie să li se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului. În continuare, în ceea ce priveşte rolul procurorului în procesul penal, Curtea observă că, potrivit art. 131 din Constituţie, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Potrivit art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, potrivit art. 67 din aceeaşi lege, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului. Astfel, în procesul penal din România procurorul acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţii din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010). Totodată, în calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze şi să aprecieze probele care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor, pentru justa soluţionare a cauzei (Decizia nr. 1.503 din 18 noiembrie 2010, M. Of. nr. 8 din 5 ianuarie 2011). În ceea ce priveşte rolul procurorului în procedura camerei preliminare, din dispoziţiile de lege criticate, Curtea observă că acesta nu are decât o participare limitată în această etapă procesuală. Plecând de la obiectul procedurii camerei preliminare, de la importanţa probelor în procesul penal, precum şi de la rolul pe care procurorul îl ocupă în procesul penal, Curtea constată că şi acesta din urmă trebuie să se bucure în egală măsură de dreptul la o procedură orală. Curtea a statuat, prin Decizia nr. 190 din 26 februarie 2008, M. Of. nr. 213 din 20 martie 2008, că dispoziţia art. 131 alin. (1) din Constituţie se poate concretiza prin legi organice sau ordinare, dar această concretizare nu poate să ducă la restrângerea conţinutului dispoziţiei constituţionale. Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că dispoziţiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale.
Dreptul la o procedură orală şi la o audiere publică este deosebit de important în contextul penal, caz în care o persoană acuzată de o infracţiune penală trebuie, în general, să aibă posibilitatea de a participa la o audiere în primă instanţă (Hotărârea din 20 iulie 2000 pronunţată în Cauza Tierce şi alţii c San Marino, paragraful 94). În cazul în care este vorba despre un singur grad de jurisdicţie şi în cazul în care problemele nu sunt “extrem de tehnice” sau “pur legale”, trebuie să existe o procedură orală, procedurile scrise nefiind suficiente (Hotărârea din 10 decembrie 2009 pronunţată în Cauza Koottummel c Austriei, §§ 18-21). În schimb, folosirea procedurilor scrise în căile de atac este, în general, acceptată ca fiind compatibilă cu art. 6. O procedură orală poate să nu fie necesară în căile de atac atunci când nu există probleme cu credibilitatea martorilor, nu sunt contestate faptele, părţilor le sunt oferite posibilităţi adecvate de a-şi prezenta cazurile lor în scris şi de a contesta dovezile aduse împotriva lor (Hotărârea din 8 ianuarie 2009 pronunţată în Cauza Schlumpf c Elveţiei, §§ 65-70; Hotărârea din 10 martie 2009 pronunţată în Cauza Igual Coll c Spaniei, §§ 28-38). Având în vedere că standardul de protecţie oferit de dispoziţiile Convenţiei şi de jurisprudenţa instanţei europene este unul minimal, Legea fundamentală sau jurisprudenţa Curţii Constituţionale putând oferi un standard mai ridicat de protecţie a drepturilor, potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi art. 53 din Convenţie, instanţa de contencios constituţional a statuat că garanţiile prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi de art. 21 alin. (3) din Constituţie se aplică, în materie penală, nu numai procedurii de fond a litigiului, ci şi în procedura camerei preliminare, oferind o protecţie sporită celei regăsite la nivelul Convenţiei. În ceea ce priveşte dreptul la o procedură orală, Curtea observă că numai în cadrul unor dezbateri desfăşurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părţi. Totodată, dreptul la o procedură orală conţine şi dreptul inculpatului, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a fi prezente în faţa instanţei. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător şi părţi, făcând ca expunerea susţinerilor formulate de părţi să respecte o anumită ordine şi facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor. Potrivit art. 345, art. 346 alin. (1) şi art. 347 din Codul de procedură penală, procedura desfăşurată în camera preliminară nu se realizează potrivit unei proceduri orale în care părţile din proces să-şi poată expune susţinerile, ci pe baza celor depuse în scris de către inculpat şi a răspunsului parchetului. Din perspectiva verificării legalităţii administrării probelor, Curtea Constituțională constată că, pe de-o parte, probele, odată ce au fost excluse, nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei, iar pe de altă parte, judecătorul de cameră preliminară este suveran asupra stabilirii legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire, fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente. Astfel, actele pe care acesta le îndeplineşte au o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului propriu-zis. Odată începută judecata, judecătorul fondului nu mai poate aprecia asupra probelor excluse, dar nici asupra legalităţii administrării probelor ce au rămas câştigate procesului. După rămânerea definitivă a soluţiei dispuse de judecătorul de cameră preliminară, nu mai există niciun temei legal în baza căruia inculpatul să poată ridica cereri ori excepţii referitoare la aspecte deja analizate în camera preliminară. Din reglementarea instituţiei camerei preliminare, se desprinde ideea imposibilităţii pentru judecătorul din această fază de a administra probe pentru a stabili legalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală, nebeneficiind de contradictorialitate şi oralitate, singura posibilitate pentru acesta fiind constatarea formală a legalităţii probelor sau necesitatea excluderii unora dintre acestea. Or, astfel cum s-a arătat anterior, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului, astfel încât, în situaţia în care în cauza respectivă sunt mai mulţi inculpaţi, proba care acţionează în favoarea unuia poate acţiona în defavoarea celuilalt. Curtea observă că în anumite circumstanţe aspectele de fapt ce au stat la baza obţinerii anumitor probe au relevanţă directă şi implicită asupra legalităţii probelor; or, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum şi lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situaţia de fapt, aspect ce se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept. Din această perspectivă, Curtea apreciază că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o Influenţă directă asupra desfăşurării Judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei Inculpatului. Or, reglementând în acest mod procedura camerei preliminare şi având în vedere influenţa pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, Curtea constată că legiuitorul a încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor. . Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă “fără participarea procurorului şi a inculpatului”, este neconstituţională, întrucât nu permite participarea procurorului, a inculpatului, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente în procedura desfăşurată în camera de consiliu, în faţa judecătorului de cameră preliminară. Curtea reţine că, din perspectiva exigenţelor dreptului la un proces echitabil, este suficient să li se asigure părţilor posibilitatea participării în această etapă procesuală, judecătorul putând decide asupra finalizării procedurii în camera preliminară şi fără participarea părţilor atâta timp cât acestea au fost legal citate.Potrivit art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, dispoziţiile art. 343-346 din acelaşi cod se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte contestaţia cu privire ia soluţia pronunţată de judecătorul de cameră preliminară. În aceste condiţii, Curtea reţine că cele expuse anterior se aplică mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte procedura contestaţiei împotriva soluţiei pronunţate de judecătorul de cameră preliminară. Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constatate că dispoziţiile art. 347 alin. (3) raportate la cele ale art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 345 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea reglementează procedura în camera preliminară referitoare la constatarea unor neregularităţi ale actului de sesizare, la sancţionarea potrivit art. 280-282 a actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori excluderea unor probe administrate, precum şi remedierea de către procuror a neregularităţilor actului de sesizare. Referitor la aceste dispoziţii, Curtea reţine că acestea sunt criticate din perspectiva încălcării principiului contradictorialităţii şi a dreptului la o procedură orală. Astfel, observând dispoziţiile de lege criticate, precum şi conţinutul principiului contradictorialităţii şi al dreptului la o procedură orală, Curtea constată că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate formulată. Astfel, având în vedere competenţele procurorului în procesul penal, Curtea apreciază că este firesc ca încheierea prin care se constată neregularităţi ale actului de sesizare, prin care s-au sancţionat potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori prin care s-au exclus probe administrate, să fie comunicată procurorului, doar acesta din urmă putând fi în măsură să remedieze aceste neajunsuri. Referitor la dispoziţiile art. 347 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea reglementează contestaţia cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor în procedura camerei preliminare, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute de art. 346 alin. (3) şi (5) din acelaşi cod. Curtea reţine că aceste dispoziţii, prin prisma criticilor formulate, nu impietează asupra drepturilor procesuale ale procurorului şi inculpatului, astfel încât în raport cu aceste critici excepţia apare ca fiind neîntemeiată. Art. 346, alin. (1), alin. (2) alin. (4) a fost modificat prin Legea 75/2016 .
SOLUŢIILE DE CAMERĂ PRELIMINARĂ Judecătorul de cameră preliminară hotărăşte prin încheiere motivată, în camera de consiliu. Încheierea se comunică de îndată procurorului şi inculpatului; acă nu s-au formulat cereri şi excepţii ori nu a ridicat din oficiu excepţii, judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală şi dispune începerea judecăţii. Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă: rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de procuror în termenul de 3 zile; dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii; a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale; procurorul solicită restituirea cauzei, , ori nu răspunde în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii. În toate celelalte cazuri în care a constatat neregularităţi ale actului de sesizare, a exclus una sau mai multe probe administrate ori a sancţionat cu nulitatea actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii; probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei; dacă apreciază că instanţa sesizată nu este competentă, judecătorul de cameră preliminară îsi declină competenţa; judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită funcţia de judecată în cauză; recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului actual de procedură penală, declarate c sentinţelor prin care s-a restituit cauza procurorului, se soluţionează conform dispoziţiilor din legea nouă privitoare la contestaţie de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond ori, după caz, de către completul competent de la I. C. C. J.. v. Declinarea de competenţă, Nulităţile
SOLUŢIILE DE NEURMĂRIRE ŞI NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ După examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, soluţionează cauza prin ordonanţă, dispunând clasarea, când nu exercită acţiunea penală ori, după caz, stinge acţiunea penală exercitată, întrucât există unul dintre cazurile care împiedică acţiunea penală sau renunţarea la urmărirea penală, când nu există interes public pentru continuarea urmăririi penale.; procurorul întocmeşte o singură ordonanţă chiar dacă lucrările dosarului privesc mai multe fapte ori mai mulţi suspecţi sau inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite . Art. 314, alin. (1), litera b) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Clasarea, Renunţarea la urmărirea penală
SOLUŢIILE DUPĂ REJUDECARE v. Revizuirea
SOLUŢIILE INSTANŢEI Instanţa, analizând acordul, pronunţă una dintre următoarele soluţii:admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi pronunţă soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului;respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror şi inculpat este nelegală sau nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului. Instanţa poate admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei numai cu privire la unii dintre inculpaţi. În situaţia de respingere, instanţa se pronunţă din oficiu cu privire la starea de arest a inculpaţilor.
Art. 485, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Recunoaşterea vinovăţiei
SOLUŢIILE LA JUDECATA ÎN APEL Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii: respinge apelul, menţinând hotărârea atacată:dacă apelul este tardiv sau inadmisibil;dacă apelul este nefondat;admite apelul şi:desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond. Instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima instanţă si-a întemeiat soluţia de achitare;desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul ca judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acţiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetentă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă. Dispoziţiile art. 406 alin. (1), (2) şi (5) privind redactarea şi semnarea hotărârii sunt aplicabile.
Art. 421 a fost modificat prin Legea 130/2021 . Art. 421, pct. 2., lit. a) și lit. b) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v Redactarea şi semnarea hotărârii
oSOLUŢIILE LA JUDECATA RECURSULUI ÎN CASAŢIE v. Recursul în casaţie
SOLUŢIONAREA ACŢIUNII CIVILE v. Recunoaşterea vinovăţiei
SOLUŢIONAREA CAUZEI Deliberarea, redactarea şi pronunţarea hotărârii se fac într-un termen de maximum 60 de zile de la închiderea dezbaterilor. La închiderea dezbaterilor, preşedintele completului informează părţile şi persoana vătămată prezente asupra datei şi modalităţii de pronunţare a hotărârii. În cazuri temeinic justificate, dacă deliberarea, redactarea şi pronunţarea hotărârii nu pot avea loc în termenul prevăzut la alin. (1), instanţa poate amâna succesiv pronunţarea, fiecare amânare neputând depăşi 30 de zile. În toate cazurile, deliberarea, redactarea şi pronunţarea hotărârii nu pot avea loc mai târziu de 120 de zile de la închiderea dezbaterilor. Art. 391 a fost modificat prin Legea 130/2021 . v. Deliberarea
SOLUŢIONAREA CERERILOR FICTIVE Cererile prevăzute de prezentul titlu în privinţa cărora rezultă că nu privesc o persoană condamnată determinată ori formulate împotriva unei persoane care nu poate fi determinată, precum şi cererile formulate în numele unei persoane condamnate, fără mandat din partea acesteia, dat în condiţiile legii, sunt inadmisibile.
Art. 6011 a fost adăugat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
SOLUŢIONAREA PLÂNGERII DE CĂTRE JUDECĂTORUL DE CAMERĂ PRELIMINARĂ După înregistrarea plângerii la instanţa competentă, aceasta se trimite în aceeaşi zi judecătorului de cameră preliminară. Plângerea greşit îndreptată se trimite pe cale administrativă organului judiciar competent.Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare şi dispune citarea petentului şi a intimaţilor şi încunoştinţarea procurorului, cu menţiunea că pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală, petentul şi intimaţii pot formula cereri şi ridica excepţii şi cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale.Procurorul, în termen de cel mult 3 zile de la primirea comunicării prevăzute la alin. (2), transmite judecătorului de cameră preliminară dosarul cauzei.În situaţia în care plângerea a fost depusă la procuror, acesta o va înainta, împreună cu dosarul cauzei, instanţei competente.Plângerea se soluţionează în camera de consiliu, cu participarea procurorului, prin încheiere motivată, pronunţată în camera de consiliu. Neprezentarea persoanelor citate conform alin. (2) nu împiedică soluţionarea plângerii.Judecătorul de cameră preliminară, soluţionând plângerea, verifică soluţia atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul de urmărire penală şi a oricăror înscrisuri noi prezentate.În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una dintre următoarele soluţii:respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată;admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală;admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea. În cauzele în care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, judecătorul de cameră preliminară:respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă;verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi:respinge plângerea ca nefondată;admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală;admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie;admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.În cazul în care, ulterior sesizării judecătorului de cameră preliminară, procurorul ierarhic superior admite plângerea şi dispune infirmarea soluţiei atacate, plângerea va fi respinsă ca rămasă fără obiect. Cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.Încheierea prin care s-a pronunţat una dintre soluţiile prevăzute la alin. (6), alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) şi d) şi alin. (71) este definitivă.În cazul prevăzut la alin. (7) pct. 2 lit. c), în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii procurorul, petentul şi intimaţii pot face, motivat, contestaţie cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Contestaţia nemotivată este inadmisibilă.Contestaţia se depune la judecătorul care a soluţionat plângerea şi se înaintează spre soluţionare judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară ori, când instanţa sesizată cu plângere este Î. C. C. J. , completului competent potrivit legii, care o soluţionează în camera de consiliu, cu citarea petentului şi a intimaţilor şi cu participarea procurorului, prin încheiere motivată, pronunţată în camera de consiliu, putând dispune una dintre următoarele soluţii:respinge contestaţia ca tardivă, inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată, şi menţine dispoziţia de începere a judecăţii;admite contestaţia, desfiinţează încheierea şi rejudecă plângerea potrivit alin. (7) pct. 2, dacă excepţiile cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale au fost greşit soluţionate.Probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei. Prin Dec. nr. 599 din 21 octombrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. f) şi art. 341 alin. (5)-(8) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii “fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor” este neconstituţională. din punct de vedere terminologic, noţiunea de “tribunal independent şi imparţial” are un caracter autonom, fiind dezvoltată în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Curtea constată că procedura instituită de dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală are în vedere soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă de procuror, soluţie care, în urma analizei judecătorului de cameră preliminară, poate fi confirmată sau infirmată. Raţiunea reglementării a fost impusă în legislaţia română încă din anul 1997 când Curtea, prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, M. Of. nr. 105 din 6 martie 1997, a statuat că “fiind vorba de acte şi măsuri luate de procuror în cursul procesului penal, acestea trebuie să fie supuse nu numai controlului ierarhic, în cadrul Ministerului Public, dar şi controlului din partea instanţelor judecătoreşti”. De aceea, legiuitorul, pe lângă obligaţia de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilităţi un caracter echitabil care să confere plenitudine de exerciţiu prin atingerea finalităţii urmărite. Aceasta se poate realiza prin instituirea unei proceduri care să respecte cerinţele de echitate instituite de art. 21 alin. (3) în absenţa cărora este golită de conţinut orice cenzură a soluţiilor de clasare ori renunţare la urmărire penală dispuse de procuror. Exigenţa este cu atât mai evidentă cu cât ordonanţa procurorului, punând capăt conflictului de drept penal, intră în categoria actelor prin care se înfăptuieşte justiţia a căror verificare de către judecătorul de cameră preliminară trebuie să fie efectivă. Simplul drept al persoanei interesate de a se adresa justiţiei capătă caracter formal atâta vreme cât garanţiile specifice procesului echitabil nu sunt respectate. Echitatea procedurii consacrată de art. 21 alin. (3) din Constituţie reprezintă o valorificare explicită a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Eo ipso aceste exigenţe erau implicit aplicabile în justiţie în temeiul art. 20 din Constituţie. Aşa fiind, aspectele legate de respectarea dreptului la un proces echitabil se examinează în funcţie de ansamblul procesului şi de principiile proprii de organizare a fiecărei proceduri. Totodată, nu poate fi înlăturată nicio eventuală analiză izolată a anumitor aspecte importante ale procedurii, chiar dacă aceasta se află într-o fază anterioară finalizării procesului. În acest sens, Curtea reaminteşte faptul că aplicabilitatea garanţiilor referitoare la procesul echitabil în fazele premergătoare judecăţii a fost confirmată în jurisprudenţa sa. Astfel, prin Decizia nr. 1.086 din 20 noiembrie 2007, M. Of. nr. 866 din 18 decembrie 2007, au fost declarate neconstituţionale dispoziţiile art. 172 alin. 1 teza întâi din Codul de procedură penală din 1968, întrucât prevederea “care implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură apărarea” cuprinsă în acest text, precum şi dispoziţia “care implică audierea sau prezenţa părţii căreia îi asigură apărarea”, cuprinsă în art. 173 alin. 1 din acelaşi cod, sunt neconstituţionale, fiind contrare art. 24 din Constituţie referitor la dreptul la apărare. Spre deosebire de dispoziţiile art. 2781 alin. 4 şi 5 din Codul de procedură penală din 1968, în prezent, soluţia adoptată de legiuitor, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă, în absenţa petentului, procurorului şi a intimaţilor, în condiţii lipsite de contradictorialitate şi oralitate, instituie un standard de protecţie mai scăzut. Acest fapt nu poate fi apreciat ab initio neconform cu principiile statuate de Constituţie ori de celelalte prevederi din tratatele internaţionale privind drepturile omului în măsura în care nu poate fi relevată producerea unui prejudiciu. De aceea, pentru a stabili dacă standardul astfel instituit de dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală afectează dreptul la un proces echitabil, Curtea este ţinută nu numai de o analiză izolată a acestora, ci şi de una din perspectivă sistematică prin încadrarea lor în economia întregii proceduri referitoare la soluţionarea plângerilor împotriva clasărilor şi renunţărilor la urmărire penală dispuse de procuror. Astfel, deşi faza prealabilă a procesului (anchetarea, instrumentarea cazului, ori verificarea legalităţii soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată dispuse de procuror) reprezintă o parte a tuturor procedurilor penale considerate ca un întreg, anumite condiţii impuse de art. 21 alin. (3) din Constituţie, cum ar fi dreptul la apărare ca o consecinţă a exercitării dreptului la un proces echitabil, pot fi relevante în măsura în care echitatea procesului poate fi afectată prin nerespectarea iniţială a acelor condiţii. De aceea, în cursul anchetei preliminare, modul de impunere a garanţiilor specifice dreptului la un proces echitabil este indisolubil legat de caracteristicile procedurii specifice, de circumstanţele cauzei, precum şi de posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru temeinicia unei acuzaţii în materie penală. Conceptul de “acuzaţie în materie penală” trebuie înţeles în sensul Convenţiei şi poate fi definit drept “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (a se vedea Hotărârea din 27 februarie 1980, pronunţată în Cauza Deweer c Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, pronunţată în Cauza Eckle c Germaniei, paragraful 73.). Codul de procedură penală român consacră trei modalităţi de acuzaţie în materie penală reglementate de art. 307 referitor la aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, art. 309 referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale şi la aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat şi art. 327 lit. a) referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Dacă în primele două situaţii, notificarea oficială constă în aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect înainte de prima sa audiere şi în comunicarea către inculpat a ordonanţei prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală care, de asemenea, este chemat în vederea audierii, în cea de-a treia situaţie, notificarea oficială constă în comunicarea către inculpat a unei copii certificate a rechizitoriului în condiţiile art. 344 alin. (2) din acelaşi cod ce dispune cu privire la procedura camerei preliminare. Pe lângă aceste trei modalităţi de formulare a unei acuzaţii penale, Curtea identifică şi o altă posibilitate ce izvorăşte din procedura referitoare la soluţionarea plângerilor formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Cu toate că procedura ce constituie obiectul analizei sale nu vizează ab initio existenţa unei acuzaţii în materie penală, deoarece ea a fost înlăturată de soluţiile pronunţate de procuror, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desfiinţa soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii, atunci încheierea pronunţată are valenţele unui rechizitoriu, deci a unei acuzaţii în materie penală. Aşa fiind, deşi dispoziţiile în cauză normează în domeniul unor proceduri penale care nu ţin de rezolvarea pe fond a cauzei, dreptul la un proces echitabil trebuie impus, întrucât există posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea plângerii să fie decisiv pentru stabilirea unei acuzaţii în materie penală. Drept urmare, odată stabilită posibilitatea analizei respectării dreptului la un proces echitabil în cadrul procedurii referitoare la plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, Curtea urmează să constate dacă soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară fără participarea petentului, procurorului şi a intimaţilor respectă exigenţele de contradictorialitate şi oralitate impuse de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie, în condiţiile în care procurorul şi părţile pot depune anumite note scrise. Curtea constată că principiul contradictorialităţii îngăduie părţilor să participe în mod egal la prezentarea, argumentarea, discutarea şi combaterea susţinerilor făcute de fiecare şi să îşi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului. Principiul este exprimat prin adagiul audiatur et altera pars. În materie penală, principiul contradictorialităţii exprimă şi cerinţa ca funcţia de învinuire să fie separată de funcţia jurisdicţională, fiind pe o poziţie procesuală egală cu funcţia de apărare. Învinuirea şi apărarea se combat în faţa instanţei de judecată de pe poziţii contradictorii, astfel încât autoritatea care judecă să ajungă la o apreciere corectă a probelor. Aşa fiind, aşezarea judecăţii pe principiul contradictorialităţii implică egalitatea de arme atât în privinţa laturii penale, cât şi în privinţa laturii civile. Pentru ca părţile vătămate, părţile civile sau chiar părţile responsabile civilmente care au avut de suferit în urma unei fapte presupus penale să aibă plenitudinea exercitării drepturilor lor este necesar ca acestea să uzeze nu numai de o procedură eminamente scrisă, ci şi de contradictorialitate şi oralitate, componente esenţiale ale dreptului ia un proces echitabil. Chiar dacă, în acord cu dispoziţiile art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, procurorul şi părţile pot depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii, nicio parte nu are posibilitatea de a cunoaşte conţinutul acestora şi de a produce contraargumente. Cu alte cuvinte, în sarcina instanţei cade obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor invocate de petent, părţi şi procuror care trebuie înţeleasă ca o necesitate a examinării argumentelor decisive pentru soluţionarea cauzei. Or, în cazul de faţă, instanţa, examinând numai plângerea şi notele scrise ale procurorului şi ale părţilor, nu poate examina un eventual argument decisiv, tocmai pentru că el nu îi poate fi relevat. Garanţiile referitoare la un proces echitabil implică şi dreptul participanţilor la proces de a lua cunoştinţă de orice înscris sau observaţie prezentat/prezentată instanţei şi să îl/o dezbată. Acest aspect este esenţial pentru încrederea justiţiabililor în funcţionarea justiţiei şi se bazează pe siguranţa părţilor că s-au putut exprima cu privire la orice înscris din dosar. Aşa fiind, împrejurarea că petentului i se comunică termenul de soluţionare a plângerii nu poate complini lipsa unei proceduri echitabile care reclamă în această situaţie citarea, cu atât mai mult cu cât echitatea are în vedere nu numai procedura în ansamblu, ci şi interesul public şi al victimelor unor infracţiuni. Totodată, aşa cum rezultă din art. 341 alin. (2) din Codul de procedură penală, un exemplar al plângerii formulate este comunicat procurorului şi părţilor. Potrivit art. 32 din Codul de procedură penală, părţi în procesul penal sunt numai inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Din această perspectivă, Curtea constată că persoana vătămată şi suspectul, în calitate de subiecţi procesuali principali, nu au posibilitatea de a-şi face apărarea cu privire la susţinerile petentului, deoarece acestora nu li se comunică un exemplar al plângerii. Or, în situaţia în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, subiecţii procesuali principali sunt privaţi de dreptul la un proces echitabil prin aceea că necunoscând conţinutul plângerii nu pot întreprinde niciun fel de demersuri în apărarea intereselor lor legitime. Aşa fiind, aceste neajunsuri pot fi acoperite în măsura în care judecătorul de cameră preliminară se va pronunţa asupra plângerii în cadrul unei proceduri contradictorii şi orale. De asemenea, Curtea constată că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în faptul că urmărirea penală trebuie să aibă un caracter contradictoriu şi să existe o egalitate a armelor între acuzare şi apărare. Principiul egalităţii armelor-unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil – prevede ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul său. Or, din această perspectivă, Curtea constată că prin absenţa dezbaterilor contradictorii petentul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, suspectul sau persoana vătămată nu numai că nu poate, asemeni persoanei care a avut calitatea de inculpat, să formuleze cereri şi să ridice excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale, dar nu poate contesta în niciun fel aceste cereri sau excepţii, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. De aceea, în condiţiile în care persoanele interesate ar fi citate ar avea posibilitatea să se prezinte la dezbateri şi, prin urmare, ar putea beneficia de dreptul de a-şi exprima opiniile şi de a răspunde nu numai la aspectele relevate reciproc, dar şi la eventualele întrebări ale judecătorului de cameră preliminară. Totodată, Curtea mai constată că interesul persoanei care a avut calitatea de inculpat de a fi citată şi de a dezbate în contradictoriu plângerea formulată este evident, deoarece, potrivit art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară poate dispune începerea judecăţii. De aceea, atunci când o instanţă – aşa cum este judecătorul de cameră preliminară – este competentă să analizeze temeinicia unei plângeri prin analiza întregii probaţiuni existente care fundamentează în ansamblu stingerea acţiunii penale, ea nu poate, din motive ce ţin de echitatea procedurii, să tranşeze asupra chestiunilor respective Iară o apreciere nemijlocită a declaraţiilor persoanei care susţine că nu a comis fapta considerată ca infracţiune. Prin urmare, posibilitatea prezenţei persoanei care a avut calitatea de inculpat este indispensabilă în acest stadiu al procedurii în care judecătorul de cameră preliminară trebuie să decidă atât cu privire la începerea sau nu a judecăţii, cât şi cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. În plus, în cauzele în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, obiectul procedurii referitoare la soluţionarea plângerilor împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată îi constituie nu numai admisibilitatea şi temeinicia acestora, cât şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. Potrivit art. 341 alin. (11) din Codul de procedură penală, probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei, dacă judecătorul de cameră preliminară a dispus şi începerea judecăţii. Or, câtă vreme probele reprezintă chintesenţa oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului, atunci este evident că procedura desfăşurată în aceste situaţii are o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Acest aspect presupune asigurarea posibilităţii participării atât a inculpatului, cât şi a procurorului la soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară, aşezarea drepturilor apărării deopotrivă cu cele ale acuzării fiind de esenţa unui proces echitabil care implică şi egalitatea de arme. Totodată, Curtea reaminteşte faptul că, în calitate de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, procurorul apără ordinea de drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor. În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Ministerul Public exercită prin procurori mai multe atribuţii, între care regăsim pe acelea referitoare la efectuarea urmăririi penale şi la exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege. Or, câtă vreme procedura din camera preliminară supusă prezentului control de constituţionalitate poate duce la începerea judecăţii şi deci la formularea unei acuzaţii în materie penală, este evident că, în activitatea judiciară, în calitate de apărător al ordinii de drept, se impune citarea acestuia în cadrul soluţionării plângerilor formulate împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Curtea mai constată că acest fapt nu trebuie înţeles ca un drept subiectiv propriu al procurorului, pentru că el, în virtutea rolului constituţional statuat de dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală, este o autoritate competentă să instrumenteze şi să soluţioneze cauza prin emiterea unei soluţii de neurmărire sau netrimitere în judecată. Totodată, Curtea constată că garanţiile procedurale referitoare la dreptul la un proces echitabil ce guvernează întreaga procedură referitoare la temeinicia unei acuzaţii în materie penală trebuie să dubleze şi procedura ce ţine de instituirea definitivă a legalităţii acuzaţiei stabilită prin încheierea judecătorului de cameră preliminară de începere a judecăţii. Per a contrario, ar însemna să se accepte posibilitatea ca o procedură de judecată pe fond să se întemeieze pe o procedură anterioară care, într-o manieră incompatibilă cu garanţiile dreptului la un proces echitabil, restrânge, prin absenţa contradictorialităţii şi oralităţii, dreptul la apărare. Astfel, din perspectiva contradictorialităţii şi oralităţii, ca elemente esenţiale ale egalităţii de arme şi ale dreptului la un proces echitabil, Curtea constată că legea trebuie să prevadă posibilitatea părţilor, subiecţilor procesuali principali şi procurorului de a dezbate, în mod efectiv, observaţiile depuse judecătorului de camera preliminară. Aşa fiind, pentru realizarea acestor garanţii este necesară citarea lor. În consecinţă, Curtea constată că dispoziţiile art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală referitoare la judecarea plângerii “fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaţilor” contravin dreptului la un proces echitabil în componentele sale referitoare la contradictorialitate şi oralitate, întrucât atât plângerea petentului, cât şi notele scrise ale procurorului şi ale intimaţilor sunt susceptibile de a influenţa soluţia privind litigiul ce face obiectul acelei proceduri, determinantă cu privire la confirmarea/infirmarea stingerii acţiunii penale. Jurisprudenţa instanţei europene confirmă o astfel de interpretare, sens în care prin Hotărârea din 9 noiembrie 2010 pronunţată în Cauza AGVPS-Bacău c României, paragraful 55, Curtea de la Strasbourg a identificat existenţa unui prejudiciu real după ce a constatat că părţile interesate nu au putut fi informate cu privire la desfăşurarea dezbaterilor. Or, în cazul de faţă, nu poate fi pus în discuţie un astfel de aspect câtă vreme, prin prezenta Dec. , Curtea Constituţională, cenzurând absenţa contradictorialităţii şi oralităţii, a instituit necesitatea lor cu prilejul pronunţării asupra plângerilor împotriva soluţiilor procurorului.
Prin Dec. nr. 733 din 29 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi, prin extindere, ale art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale prin împiedicarea accesului la justiţie în cazul soluţiilor de renunţare la urmărirea penală. procurorul, ca titular al dreptului de a exercita acţiunea penală, este cel care decide cu privire la rezultatul urmăririi penale, fie prin trimiterea în judecată a inculpatului, fie prin adoptarea unei alte soluţii. Terminarea urmăririi are, însă, un caracter relativ, întrucât există posibilitatea ca urmărirea penală să fie reluată, actele emise de procuror nebucurându-se de autoritate de lucru judecat. În viziunea noului Cod de procedură penală, punerea în mişcare a acţiunii penale nu mai este posibilă la terminarea urmăririi, procurorul fiind obligat să dispună acest act procesual în cursul urmăririi, prin ordonanţă, de îndată ce constată că există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există niciunul din cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, cazuri care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale. Administrarea de probatorii după declanşarea urmăririi penale are rolul de a lămuri cauza sub toate aspectele-existenţa faptei, identitatea făptuitorului şi responsabilitatea penală a acestuia -, pentru a se putea dispune, la finalizarea ei, fie o soluţie de trimitere în judecată, fie o soluţie de netrimitere în judecată. Acestea sunt tipurile de soluţii ce pot fi emise la sfârşitul urmăririi penale, soluţionarea fazei fiind în competenţa exclusivă a procurorului. Deşi reglementată distinct, ca procedură specială, încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei constituie tot o modalitate de finalizare a urmăririi penale – nefiind nici dispoziţie de netrimitere, nici dispoziţie de trimitere în judecată -, în măsura în care acordul de recunoaştere este validat de către instanţa de judecată. În afara soluţiilor de trimitere şi de netrimitere în judecată, care pot fi dispuse numai după începerea şi desfăşurarea urmăririi penale, noul Cod de procedură penală permite procurorului să dispună şi o soluţie de neurmărire penală, echivalentul soluţiei de neîncepere a urmăririi penale din vechiul cod. În ceea ce priveşte soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată prevăzute de noua lege procesual penală, acestea sunt clasarea şi renunţarea la urmărirea penală, iar actele prin care se dispun sunt ordonanţa şi, în anumite cazuri, rechizitoriul. Astfel, dacă pentru unul dintre inculpaţi sau pentru una dintre infracţiuni se dispune trimiterea în judecată, iar pentru ceilalţi inculpaţi ori pentru celelalte fapte procurorul dă soluţie de clasare sau de renunţare la urmărirea penală, actele de dispoziţie pentru ambele situaţii vor fi cuprinse în rechizitoriu, care se substituie ordonanţei. În acest caz, faptele şi persoanele care constituie obiectul dispoziţiilor de netrimitere în judecată, deşi cuprinse în rechizitoriu, nu vor fi obiect al judecăţii. Soluţia de clasare poate fi dată exclusiv de procuror, prin ordonanţă, respectiv prin rechizitoriu, din oficiu sau la propunerea motivată a organului de cercetare penală. Noul Cod de procedură penală reglementează două situaţii ce determină dispunerea clasării, şi anume clasarea exclusiv ca soluţie de neurmărire penală-atunci când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi de formă esenţiale ale sesizării – şi clasarea ca urmare a constatării incidenţei unuia dintre cazurile de împiedicare a punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală. Similar clasării, soluţia de renunţare la urmărirea penală se poate dispune tot doar de către procuror, prin ordonanţă, respectiv prin rechizitoriu, din oficiu sau la propunerea motivată a organului de cercetare penală. Renunţarea la urmărirea penală constituie o modalitate de rezolvare a cauzei atât în situaţia în care nu s-a început urmărirea, cât şi atunci când s-a început urmărirea, dar se ajunge la concluzia că nu există un interes public în continuarea acesteia. Astfel, potrivit art. 318 alin. (1) şi (2) din noul Cod de procedură penală, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când, în raport cu conţinutul faptei, cu modul şi mijloacele de săvârşire, cu scopul urmărit şi cu împrejurările concrete de săvârşire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acesteia; când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii. Temeiul juridic al soluţiei de renunţare la urmărirea penală, şi anume lipsa interesului public în urmărirea penală a infracţiunii şi a suspectului sau a inculpatului (când autorul faptei este cunoscut), este reglementat separat de cazurile de împiedicare a punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale – prevăzute de art. 16 alin. (1) din noul Cod de procedură penală şi care constituie temeiurile de drept ale soluţiei de clasare – şi, spre deosebire de acestea, este lăsat la aprecierea procurorului. Potrivit doctrinei, reglementarea soluţiei de renunţare la urmărirea penală introduce în legislaţia procesual penală română principiul oportunităţii urmăririi penale şi face trecerea de la un sistem de urmărire obligatorie, guvernat de principiul legalităţii acuzării, la un sistem de urmărire bazat pe principiul oportunităţii acuzării. Această schimbare de optică a legiuitorului este legată de supraîncărcarea organelor judiciare cu cauze penale şi de necesitatea creării unei soluţii intermediare, pentru faptele de gravitate redusă, între soluţia de trimitere în judecată şi cea de clasare, caracterizată prin absenţa oricărei sancţionări sau atenţionări a făptuitorului. Renunţarea la urmărirea penală este considerată, într-o opinie, ca fiind o instituţie procesual penală cu caracter de noutate, care vine să suplinească atât soluţia de scoatere de sub urmărire dispusă de procuror pentru cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. b1) din Codul de procedură penală din 1968 (fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni), cât şi soluţia de încetare a procesului penal pronunţată de instanţă în cazul prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. i) din Codul de procedură penală din 1968 (s-a dispus înlocuirea răspunderii penale). Curtea reţine că vechiul Cod penal reglementa, în art. 181, instituţia “faptei care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni” aplicabilă faptelor “lipsite în mod vădit de importanţă”, căreia îi corespundea cazul de împiedicare a exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. b1) din Codul de procedură penală din 1968, care, la rândul lui, atrăgea – în cursul urmăririi penale – soluţia de scoatere de sub urmărire, respectiv – în cursul judecăţii – soluţia de achitare. În plus, în condiţiile art. 90 din Codul penal anterior, instanţa avea posibilitatea de a dispune înlocuirea răspunderii penale cu răspunderea care atrăgea o sancţiune cu caracter administrativ, situaţie în care instanţa pronunţa încetarea procesului penal, pentru cazul prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. i) din Codul de procedură penală din 1968, şi aplica una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute de art. 91 din vechiul Cod penal. În ceea ce priveşte procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, aceasta este reglementată de art. 340 şi art. 341 din noul Cod de procedură penală. Din perspectiva evoluţiei legislaţiei procesual penale în această materie, un pas important îl reprezintă Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998, prin care Curtea a constatat că art. 278 din Codul de procedură penală din 1968 este constituţional numai în măsura în care nu opreşte persoana nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct. Raţiunea acestei interpretări constă în aceea că actele prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal, fiind modalităţi de înfăptuire a justiţiei, trebuie să fie supuse cenzurii judecătorului. Prin decizia menţionată, Curtea a reţinut necesitatea unei intervenţii a legiuitorului, care să reglementeze dreptul persoanei nemulţumite de soluţia dată plângerii sale contra actelor procurorului de a se adresa instanţei de judecată competente. Ca urmare a Dec. i Curţii Constituţionale nr. 486 din 2 decembrie 1997, prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale ( M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003), au fost introduse în Codul de procedură penală din 1968 dispoziţiile art. 2781 – modificate prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi ( M. Of. nr. 677 din 7 august 2006) şi prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor ( M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010) – care reglementau procedura plângerii în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată. Soluţiile pe care judecătorul le putea pronunţa în această procedură erau stabilite la alin. 8 al art. 2781 din Codul de procedură penală din 1968, fără a se prevedea, însă, posibilitatea ca judecătorul să admită plângerea formulată de persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată şi să schimbe temeiul de drept al soluţiei date de procuror. Creându-se o practică judiciară neunitară, Î. C. C. J. – Secţiile Unite a stabilit, prin Decizia nr. 44 din 13 octombrie 2008, M. Of. nr. 423 din 22 iunie 2009, pronunţată în recurs în interesul legii, că, în cazul plângerii formulate în baza art. 2781 C. pr. pen. (din 1968) de persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată şi care solicită schimbarea temeiului de drept al soluţiei dispuse prin rezoluţie sau ordonanţă ori dispoziţia cuprinsă în rechizitoriu, în ipoteza unei instrumentări complete, instanţa poate dispune schimbarea acestuia, în condiţiile art. 2781 alin. 8 lit. b) C. pr. pen. (din 1968). Pentru a ajunge la această interpretare, instanţa supremă a reţinut, prin decizia menţionată anterior, că, “potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, atunci când judecătorul constată că plângerea împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată este întemeiată, o admite, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată, procedând, după caz, astfel:În cazul prevăzut la lit. b), trimite cauza procurorului, în vederea începerii urmăririi penale sau redeschiderii urmăririi penale, în ipoteza unei urmăriri penale inexistente sau incomplete.Spre deosebire de această situaţie, în cazul prevăzut la lit. c) a aceluiaşi articol, dacă se constată că probele existente la dosar sunt suficiente, judecătorul va reţine cauza spre judecare. Prin urmare, în acest ultim caz, faza urmăririi penale este realizată complet, însă a avut loc o apreciere eronată a probelor”. Î. C. C. J. a mai reţinut că, “în ipoteza plângerii formulate de însăşi persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată, ar fi de neconceput ca tocmai plângerea ei să se constituie în act de sesizare a instanţei împotriva sa, cu încălcarea implicită a principiului procesual non reformatio in pejus. De aceea, în raport cu aceste limite în care poate fi circumscris controlul judiciar în cadrul procedurii reglementate în art. 2781 alin. 8 din Codul de procedură penală, în ipoteza în care persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată solicită schimbarea temeiului de drept al acestei soluţii, dispusă prin rezoluţie sau ordonanţă ori prin dispoziţia cuprinsă în rechizitoriu, dacă se apreciază că este întemeiată plângerea prin care s-a invocat neefectuarea urmăririi penale sau caracterul ei incomplet, judecătorul nu poate pronunţa decât soluţia prevăzută la alin. 8 lit. b) din acelaşi articol. Tot astfel, trebuie admis că, în ipoteza când probatoriul este complet şi nu se impune trimiterea cauzei la procuror, în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale, judecătorul are de asemenea posibilitatea să schimbe temeiul de drept al soluţiei dispuse de procuror, tot în cadrul aplicării dispoziţiilor art. 2781 alin. 8 lit. b) din Codul de procedură penală“. Cele statuate prin Decizia nr. 44 din 13 octombrie 2008 a Î. C, C. J. – Secţiile Unite au fost preluate în dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct. 2 lit. d) din noul Cod de procedură penală, în baza cărora, în procedura destinată soluţionării plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, judecătorul de cameră preliminară poate modifica temeiul juridic al soluţiei de clasare atacate. În acest sens, potrivit art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, persoana a cărei plângere împotriva soluţiei de clasare sau renunţare la urmărirea penală, dispusa prin ordonanţă sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 din Codul de procedură penală poate face plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Soluţiile care pot fi pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în această procedură, în cazul în care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, sunt cele prevăzute de art. 341 alin. (6) din Codul de procedură penală: a) respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată; b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală; c) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea. În cazul în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală, judecătorul de cameră preliminară poate pronunţa una din soluţiile prevăzute de art. 341 alin. (7) din Codul de procedură penală: 1. respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă; 2. verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal administrate ori, după caz, sancţionează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii şi: a) respinge plângerea ca nefondată; b) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală; c) admite plângerea, desfiinţează soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimiţând dosarul spre repartizare aleatorie; d) admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea. Din formularea dispoziţiilor art. 340 alin. (1) şi ale art. 341 alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală reiese că, raportat la cele statuate prin Decizia Î. C, C. J. – Secţiile Unite nr. 44 din 13 octombrie 2008, legiuitorul a extins sfera persoanelor care pot contesta temeiul juridic al soluţiei de clasare, în sensul că petentul nu trebuie să fi avut neapărat calitatea de suspect sau inculpat, ci poate fi şi persoana vătămată, partea civilă sau partea responsabilă civilmente. De exemplu, persoana vătămată poate solicita schimbarea temeiului de drept al clasării din art. 16 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (fapta nu există) în art. 16 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod (fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege), pentru a-şi deschide, astfel, calea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală. Soluţia schimbării temeiului juridic al soluţiei de casare atacate, prevăzută de alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct. 2 lit. d) ale art. 341 din Codul de procedură penală, spre deosebire de soluţiile de la alin. (6) lit. b) şi alin. (7) pct. 2 lit. b) ale aceluiaşi articol, vizează ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară constată că nu se impune trimiterea cauzei la procuror pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mişcare acţiunea penală şi a completa urmărirea penală, respectiv – în cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare – pentru a completa urmărirea penală. Prin urmare, dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală stabilesc soluţia (admite plângerea şi schimbă temeiul de drept al soluţiei de clasare atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situaţie mai grea pentru persoana care a făcut plângerea) pe care judecătorul de cameră preliminară o poate pronunţa în ipoteza în care probatoriul este complet, însă procurorul a făcut o apreciere eronată a probelor. Cu toate că, potrivit art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul plângerii îl poate constitui atât soluţia de clasare, cât şi soluţia de renunţare la urmărirea penală, Curtea observă că, în ipoteza în care probatoriul este complet şi nu se impune trimiterea cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune, în condiţiile art. 341 alin. (6) lit. c) şi alin. (7) pct. 2 lit. d) din Codul de procedură penală, doar cu privire la schimbarea temeiului de drept al soluţiei de clasare atacate, iar nu şi cu privire la plângerea formulată împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală de către persoana care a avut calitatea de suspect sau de inculpat, respectiv de parte responsabilă civilmente, deşi soluţia de renunţare la urmărirea penală constituie o modalitate de rezolvare a cauzei penale de către procuror, iar plângerea în faţa judecătorului trebuie să primească soluţionare, cu respectarea principiului procesual non reformatio in pejus. În noul Cod de procedură penală, temeiurile de drept ale soluţiilor de neurmărire şi de netrimitere în judecată nu mai au o reglementare comună, aşa cum se întâmpla sub imperiul Codului de procedură penală din 1968, care stabilea, în art. 10 alin. 1, atât cazurile în care procurorul dispunea scoaterea de sub urmărire [art. 10 alin. 1 lit. a)-e), când exista învinuit sau inculpat în cauză], cât şi pe cele în care dădea soluţia de încetare a urmăririi penale [art. 10 alin. 1 lit. f)-h), i1) şi j), când exista învinuit sau inculpat în cauză]. Ca urmare a Dec. i Î. C, C. J. – Secţiile Unite nr. 44 din 13 octombrie 2008, în procedura reglementată de art. 2781 din Codul de procedură penală din 1968, era, astfel, posibilă schimbarea temeiului juridic al soluţiei procurorului, la solicitarea persoanei faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată, din art. 10 alin. 1 lit. b1) din Codul de procedură penală din 1968 (fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni) în art. 10 alin. 1 lit. a) din vechiul cod (fapta nu există). În această privinţă, Curtea reţine că, prin aceeaşi încheiere din 23 aprilie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 475/35/2014, prin care a fost sesizată cu soluţionarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea de Apel Oradea – Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Î. C. C. J. pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, urmând ca instanţa supremă să lămurească dacă judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluţionarea unei plângeri formulate împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală are posibilitatea ca, în urma admiterii plângerii, să schimbe soluţia din renunţare la urmărirea penală în clasare atunci când petentul invocă unul din temeiurile de drept care atrag ca şi consecinţă imediată pronunţarea unei soluţii de clasare. Cu privire la textul de lege care face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală încalcă principiul liberului acces la justiţie consacrat de prevederile art. 21 din Constituţie, prin împiedicarea unui acces efectiv la justiţie în cazul plângerii formulate împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală de către persoana care a avut calitatea de suspect, în ipoteza în care probatoriul este complet şi nu se impune trimiterea cauzei la procuror în vederea redeschiderii urmăririi penale. Accesul la justiţie al persoanei care a avut calitatea de suspect, deşi consacrat expres de art. 340 alin. (1) din Codul de procedură penală, nu este unul electiv, din moment ce, în ipoteza în care urmărirea penală este realizată complet, însă a avut loc o apreciere eronată a probelor, plângerea formulată împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală, prin care se invocă unul din temeiurile de drept care atrag pronunţarea unei soluţii de clasare, nu poate fi soluţionată favorabil. Astfel, interesele legitime ale suspectului faţă de care procurorul a dispus renunţarea la urmărirea penală nu pot fi apărate în justiţie în mod efectiv, întrucât soluţia prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal, deşi este o modalitate de înfăptuire a justiţiei, nu poate fi cenzurată de judecător în vederea restabilirii intereselor legitime încălcate. Or, aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, principiul accesului liber la justiţie – consacrat de Constituţie în art. 21, care la alin. (1) prevede că “orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime” – înseamnă posibilitatea juridică de a avea acces, pe de o parte, la structurile judecătoreşti, iar, pe de altă parte, la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, având în vedere că prin justiţie se înţelege atât sistemul instanţelor judecătoreşti, cât şi activitatea de soluţionare a cauzelor civile, administrative, penale etc., în vederea aplicării de sancţiuni şi restabilirii drepturilor şi intereselor legitime încălcate. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului – aşa cum rezultă din art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” – însă, legiuitorul, în alegerea soluţiilor sale legislative, trebuie să ţină seama de toate prevederile constituţionale, neputându-le eluda în exercitarea competenţei sale în materie de procedură, în caz contrar, încălcându-se prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, potrivit căruia, “în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie” (Decizia nr. 953 din 19 decembrie 2006, M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2007, şi Decizia nr. 347 din 3 aprilie 2007, M. Of. nr. 307 din 9 mai 2007). Aşadar, în această cheie trebuie interpretat principiul liberului acces la justiţie, care presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza procedurile judiciare, în formele şi în modalităţile instituite de lege. Totodată, regula stabilită de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia nr. 60 din 14 octombrie 1993, M. Of. nr. 12 din 19 ianuarie 1994, şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). Accesul liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Legea fundamentală, reprezintă o valorificare a prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, M. Of. nr. 886 din 5 decembrie 2014, §§ 31-35, exigenţele art. 6 din Convenţie, interpretate în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, sunt implicit aplicabile în justiţie în temeiul art. 20 din Constituţie, inclusiv în procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Sub aspectul dreptului de acces la justiţie, Curtea de la Strasbourg a stabilit, în mod constant, în jurisprudenţa sa, că dreptul de acces la o instanţă judecătorească constituie un element inerent al dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder c Regatului Unit, paragraful 36, Hotărârea din 30 octombrie 1998, pronunţată în Cauza F.E. c Franţei, paragraful 44, Hotărârea din 7 mai 2002, pronunţată în Cauza McVicar c Regatului Unit, paragraful 46). În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 6 paragraful 1 din Convenţie consacră “dreptul la un tribunal” în raport cu care dreptul de acces, şi anume dreptul de a sesiza instanţa judecătorească competentă, nu constituie decât un aspect, la care se adaugă garanţiile referitoare la organizarea şi la compunerea instanţei, respectiv la procedura de judecată, toate aceste aspecte formând dreptul la un proces echitabil (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder c Regatului Unit, paragraful 36). Convenţia are ca scop să protejeze drepturi concrete şi elective, nu drepturi teoretice sau iluzorii, afirmaţie ce vizează în mod special dreptul de acces la o instanţă judecătorească, având în vedere locul deosebit pe care dreptul la un proces echitabil îl ocupă într-o societate democratică (Hotărârea din 9 octombrie 1979, pronunţată în Cauza Airey c Irlandei, paragraful 24, Hotărârea din 15 februarie 2005, pronunţată în Cauza Steel şi Morris c Regatului Unit, paragraful 59). În această privinţă, Curtea de la Strasbourg a reţinut că faptul de a putea folosi căile de atac interne nu respectă în mod necesar imperativele art. 6 paragraful 1 din Convenţie, ci mai trebuie constatat faptul că nivelul de acces asigurat de legislaţia naţională este suficient pentru a asigura persoanelor interesate “dreptul la o instanţă”, ţinând cont de principiul preeminenţei dreptului într-o societate democratică (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder c Regatului Unit, §§ 34-35, Hotărârea din 6 decembrie 2001, pronunţată în Cauza Yagtzilar şi alţii c Greciei, paragraful 26, Hotărârea din 26 ianuarie 2006, pronunţată în Cauza Lungoci c României, paragraful 35, M. Of. nr. 588 din 7 iulie 2006). Prin urmare, dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, prin împiedicarea unui acces efectiv la justiţie în cazul plângerii formulate împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală de către persoana care a avut calitatea de suspect, în ipoteza în care probatoriul este complet.
Prin Dec. nr. 243 din 16 aprilie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea de a face contestaţie împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară cu privire la dispoziţia de începere a judecăţii referitor la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, pronunţată în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, este neconstituţională. deşi intenţia manifestă a legiuitorului, exprimată în expunerea de motive la Legea nr. 255/2013 a fost ca “persoana dedusă judecăţii” prin încheierea de începere a judecăţii, pronunţată în soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, să poată beneficia de aceleaşi drepturi procesuale ca persoanele trimise în judecată prin rechizitoriu – actuala reglementare a căii de atac a contestaţiei în procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată asigură controlul de legalitate al încheierii de începere a judecăţii, pronunţată în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, doar cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, iar nu şi în ceea ce priveşte soluţia de începere a judecăţii. Aşa încât, din această perspectivă, Curtea constată că excluderea posibilităţii de a formula contestaţie împotriva soluţiei de începere a judecăţii dispuse prin încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală este de natură a aduce atingere egalităţii în drepturi între cetăţeni din perspectiva recunoaşterii dreptului fundamental de acces liber la justiţie. Astfel cum a reţinut Curtea în Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, precitată, paragraful 19, “pe calea contestaţiei prevăzute de art. 347 din Codul de procedură penală se asigură controlul de legalitate cu privire la o serie de încheieri finale pronunţate în procedura camerei preliminare, ca o garanţie a respectării cerinţelor principiului legalităţii procesului penal consacrat de art. 2 din Codul de procedură penală, care îşi are, la rândul său, temeiul în prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie referitor la principiul legalităţii. Scopul contestaţiei în procedura de cameră preliminară este acela de a îndrepta erorile de drept comise de judecătorul de cameră preliminară la verificarea, după trimiterea în judecată, a legalităţii sesizării instanţei, precum şi a legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, erori care trebuie remediate în cadrul aceleiaşi faze procesuale, având în vedere raţiunile pentru care a fost instituită procedura camerei preliminare”. Curtea reţine că asemenea erori de drept pot interveni şi în soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Or, din perspectiva interesului de a cere şi de a obţine îndreptarea acestor erori de drept comise la verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, petentul şi intimaţii (inculpaţi) din procedura privind soluţionarea plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată se află într-o situaţie similară, sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie, cu părţile şi persoana vătămată din procedura de cameră preliminară, în ceea ce priveşte contestarea soluţiei de începere a judecăţii dispuse de judecătorul de cameră preliminară. Mai mult, Curtea reţine că, în condiţiile în care normele procesual penale criticate permit contestarea încheierii de începere a judecăţii doar cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale, în condiţiile în care intimaţii, având calitatea de inculpaţi în cauza penală, nu au interes să invoce astfel de excepţii având în vedere soluţia de neurmărire sau netrimitere în judecată dispusă, raportat la aceştia, încheierea pronunţată în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală are caracter definitiv. Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Astfel, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). Art. 16 din Legea fundamentală vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al Românie», Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21). În aceste condiţii, Curtea constată că excluderea posibilităţii de a formula contestaţie împotriva soluţiei de începere a judecăţii, dispusă prin încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, creează un tratament discriminatoriu, fiind o consecinţă a opţiunii legiuitorului, transpusă în norma procedurală, în total dezacord cu raţiunea acesteia precizată în expunerea de motive la Legea nr. 255/2013, respectiv egalitatea de drepturi între persoanele deduse judecăţii prin încheierea de începere a judecăţii, respectiv prin rechizitoriu. Astfel, deşi se găsesc în situaţii similare, petentul şi intimaţii din procedura plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată, respectiv părţile şi persoana vătămată din procedura de cameră preliminară beneficiază de un tratament juridic diferit sub aspectul posibilităţii de a formula contestaţie, în temeiul art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală, respectiv al art. 347 alin. (1) din acelaşi act normativ, contrar dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, în condiţiile în care tratamentul discriminatoriu nu îşi găseşte vreo justificare obiectivă şi rezonabilă. În concluzie, Curtea constată că tratamentul juridic diferenţiat ce rezultă din dispoziţiile art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală este nejustificat şi conduce la o discriminare. Cu privire la accesul, formularea şi exercitarea căii de atac a contestaţiei în camera preliminară, în jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că acestea reprezintă aspecte ale accesului liber la justiţie, drept fundamental protejat de art. 21 din Constituţie. Potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Astfel cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Totodată, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că accesul liber la justiţie nu vizează numai acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele anterioare sau ulterioare ale procesului, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului părţilor de a exercita căile legale de atac constituie o limitare a accesului liber la justiţie (în acest sens, Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, §§ 31 şi 32). Totodată, este de competenţa exclusivă a legiuitorului instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie (în acest sens, Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, precitată), însă orice limitare a accesului liber la justiţie trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva depăşesc posibilele avantaje (Decizia nr. 266 din 7 mai 2014, M. Of. nr. 464 din 25 iunie 2014). Plecând de la aceste premise, Curtea constată că lipsirea petentului şi intimaţilor din procedura de soluţionare a plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată de posibilitatea de a supune controlului judiciar soluţia de începere a judecăţii dispuse prin încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară, în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, constituie o măsură excesivă, ce depăşeşte cadrul constituţional referitor la dreptul la apărare şi exercitarea căilor de atac. Este de necontestat că legiuitorul poate limita numărul căilor de atac, însă, în cauză, prin consacrarea caracterului definitiv al încheierii pronunţate în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, sub aspectul soluţiei de începere a judecăţii, este înlăturată singura cale de atac cu privire la aceasta din urmă. Or, Curtea a statuat într-o jurisprudenţa constantă că semnificaţia sintagmei “în condiţiile legii”, cuprinsă în dispoziţiile art. 129 din Constituţie, “se referă la condiţiile procedurale de exercitare a căilor de atac şi nu are în vedere imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti prin care se soluţionează fondul cauzei” (a se vedea Decizia nr. 45 din 14 martie 2000, M. Of. nr. 370 din 9 august 2000, şi Decizia nr. 84 din 4 mai 2000, M. Of. nr. 367 din 8 august 2000). Încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară dispune soluţia de începere a judecăţii, în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, constituie actul de sesizare a instanţei de fond, având, astfel cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, valenţele unui rechizitoriu, iar procedura desfăşurată în această materie are o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. În aceste condiţii, prin reglementarea caracterului definitiv al încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală şi înlăturarea, în acest mod, a controlului judiciar sub aspectul soluţiei de începere a judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, dispoziţiile art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală aduc atingere accesului liber la justiţie al petentului şi intimaţilor, în substanţa sa, încălcând astfel prevederile art. 21 din Constituţie, şi restrâng, în mod neproporţional, dreptul la apărare al acestora, consacrat de art. 24 din Constituţie. n ceea ce priveşte rolul procurorului în cadrul procesului penal, Curtea observă că, potrivit prevederilor art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,republicatăM. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din acelaşi act normativ, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului; în acest sens, dispoziţiile art. 55 alin. (3) lit. f) din Codul de procedură penală prevăd atribuţia procurorului de a formula şi exercita, în cadrul procesului penal, contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti. În aceste condiţii, pornind de la scopul contestaţiei – de a asigura posibilitatea îndreptării erorilor de drept comise pe parcursul soluţionării plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată – şi de la rolul procurorului, care, aşa cum a reţinut instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţilor din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010, şi Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, paragraful 51), Curtea constată că exigenţele art. 131 din Constituţie impun legiuitorului să asigure posibilitatea ca, pe calea contestaţiei prevăzute de dispoziţiile art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală, să se verifice, inclusiv la iniţiativa procurorului, legalitatea încheierilor pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, atât sub aspectul soluţiei de începere a judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, cât şi cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale (în mod similar, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, precitată, paragraful 25). Având în vedere că procedura desfăşurată în această materie are o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis (Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, precitată, paragraful 43), Curtea constată că garanţiile pe care le implică prevederile art. 21, art. 24 şi art. 131 din Legea fundamentală impun ca procurorul, petentul şi intimaţii să aibă posibilitatea de a face contestaţie împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, atât sub aspectul soluţiei de începere a judecăţii cu privire la faptele şi persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mişcare acţiunea penală, cât şi cu privire la modul de soluţionare a excepţiilor privind legalitatea administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale. În concluzie, Curtea constată că soluţia legislativă, cuprinsă în dispoziţiile art. 341 alin. (9) din Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea de a formula contestaţie împotriva soluţiei de începere a judecăţii dispuse prin încheierea pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, este contrară dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 privind dreptul la apărare şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public.
Prin Dec. nr. 33 din 11 decembrie 2015 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând posibilitatea ca judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluţionarea plângerii împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală să poată dispune admiterea plângerii şi schimbarea soluţiei de renunţare la urmărirea penală în soluţia de clasare, atunci când petentul invocă unul din temeiurile de drept care atrag ca şi consecinţă imediată pronunţarea unei soluţii de clasare,Î. C. C. J. ,COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ stabileşte că, în aplicarea dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluţionarea plângerii împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală poate dispune admiterea plângerii şi schimbarea soluţiei de renunţare la urmărirea penală în soluţia de clasare, atunci când petentul invocă unul din temeiurile de drept care atrag ca şi consecinţă imediată pronunţarea unei soluţii de clasare. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală apreciază că dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că atunci când există o urmărire penală completă judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluţionarea unei plângeri împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală poate dispune admiterea plângerii şi schimbarea soluţiei de renunţare la urmărirea penală în soluţia de clasare. Conform art. 314 din Codul de procedură penală, după examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare potrivit dispoziţiilor art. 285 din acelaşi cod, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din oficiu, soluţionează cauza prin ordonanţă, dispunând: clasarea, când nu exercită acţiunea penală ori, după caz, stinge acţiunea penală exercitată, întrucât există unui dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1); renunţarea la urmărirea penală, când nu există interes public în urmărirea penală a inculpatului.Clasarea se dispune când nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării şi, respectiv, există unul din cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală.Potrivit art. 318 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală când, în raport cu conţinutul faptei, cu modul şi mijloacele de săvârşire, cu scopul urmărit şi cu împrejurările concrete de săvârşire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acesteia.Conform alin. (2) al textului de lege menţionat, când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere şi persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii.Art. 327 din Codul de procedură penală prevede că atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul: emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal; emite ordonanţă prin care clasează sau renunţă la urmărire, potrivit dispoziţiilor legale.Renunţarea la urmărirea penală este una dintre soluţiile pe care le poate dispune procurorul în cursul urmăririi penale, ce suplineşte scoaterea de sub urmărire penală întemeiată pe dispoziţiile art. 10 alin. 1 lit. b1) din Codul de procedură penală anterior raportat la art. 181 din Codul penal anterior.În art. 318 din Codul de procedură penală sunt stabilite condiţiile care se cer a fi îndeplinite pentru a se dispune o soluţie de renunţare la urmărirea penală.O primă condiţie se referă la pericolul social abstract al infracţiunii, şi anume infracţiunea să fie pedepsită de lege cu pedeapsa amenzii ori pedeapsa închisorii al cărei maxim special să nu depăşească 7 ani.Referitor la criteriile în baza cărora procurorul poate decide dacă este oportun sau nu să procedeze la urmărirea penală – dacă există sau nu un interes public în urmărirea faptei – legea procesuală distinge între criterii de ordin obiectiv – conţinutul faptei, modul şi mijloacele de săvârşire, scopul urmărit, împrejurările concrete de săvârşire, urmările produse sau care s-ar fi putut produce prin săvârşirea infracţiunii – şi, respectiv, criterii de ordin subiectiv.Criteriile de ordin subiectiv sunt aplicabile doar în măsura în care autorul faptei este cunoscut, având calitatea de suspect sau inculpat şi vizează persoana inculpatului sau a suspectului, conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii şi eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii.Potrivit art. 181 din Codul penal anterior nu constituia infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezenta gradul de pericol social al unei infracţiuni.Conform alin. 2 al textului de lege anterior menţionat, la stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţinea seama de modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de persoana şi conduita făptuitorului, dacă este cunoscut.Alin. 3 al art. 181 din Codul penal anterior prevedea că, în cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau instanţa putea aplica una dintre sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute la art. 91 din Codul penal.Din examinarea dispoziţiilor legale prevăzute în noul Cod de procedură penală şi în Codul penal anterior rezultă existenţa unor criterii similare pentru a se dispune renunţarea la urmărirea penală şi, respectiv, scoaterea de sub urmărirea penală în cazul în care se constata lipsa gradului de pericol social al unei infracţiuni.Prin Decizia penală nr. 44/2008, M. Of. nr. 423 din 22 iunie 2009, Î. C. C. J. , Secţiile Unite, a decis că, în cazul plângerii formulate în baza art. 2781 din Codul de procedură penală anterior de persoana faţă de care s-a dispus netrimiterea în judecată şi care solicită schimbarea temeiului de drept al soluţiei dispuse prin rezoluţie sau ordonanţă ori dispoziţia cuprinsă în rechizitoriu, în ipoteza unei instrumentări complete, instanţa poate dispune schimbarea acestuia, în condiţiile art. 2781 alin. (8) lit. b) din Codul de procedură penală.Prin decizia penală anterior menţionată, Înalta Curte a stabilit că judecătorul poate să dispună schimbarea temeiului de drept al soluţiei de netrimitere în judecată, inclusiv temeiul prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. b1) din Codul de procedură penală anterior, respectiv fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.Excluderea posibilităţii de a se schimba soluţia de renunţare la urmărirea penală în soluţia de clasare, în ipoteza unei urmăriri penale complete, atunci când constată existenţa vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 16 din Codul de procedură penală obligă practic judecătorul de cameră preliminară să respingă plângerea împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală conform art. 341 alin. (6) lit. a) din Codul de procedură penală.Procedându-se în acest mod, soluţia de renunţare la urmărirea penală ar fi practic exclusă de la controlul judecătoresc, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României, Dec. i Curţii Constituţionale nr. 486/1997, M. Of. nr. 105 din 6 martie 1998, cât şi dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin care este garantat accesul liber la justiţie, în sensul că orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor sale legitime, în condiţiile garantării dreptului la un proces echitabil.De asemenea, prin Decizia nr. 486/1997 a Curţii Constituţionale s-a constatat că art. 278 din Codul de procedură penală anterior “este constituţional numai în măsura în care nu opreşte persoana nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct”.Faţă de considerentele anterior expuse, se va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea şi se va stabili că în aplicarea dispoziţiilor art. 341 alin. (6) lit. c) din Codul de procedură penală, Judecătorul de cameră preliminară învestit cu soluţionarea plângerii împotriva soluţiei de renunţare la urmărirea penală poate dispune admiterea plângerii şi schimbarea soluţiei de renunţare la urmărirea penală în soluţia de clasare, atunci când petentul invocă unul din temeiurile de drept care atrag ca şi consecinţă imediată pronunţarea unei soluţii de clasare. Art. 341 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .. (9) din partea 2, titlul I, capitolul VII modificat de Art. II, punctul 94. din Ordonanța de urgență nr. 18/2016 ) v. Accesul liber la justiție , Camera preliminară, Procedura de soluționare a contestației
SOLUŢIONAREA PROPUNERII DE ARESTARE PREVENTIVĂ ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE Judecătorul de drepturi şi libertăţi stabileşte termenul de soluţionare a propunerii de arestare preventivă, fixând data şi ora la care soluţionarea va avea loc; în cazul inculpatului aflat în stare de reţinere, termenul de soluţionare a propunerii de arestare preventivă trebuie fixat înainte de expirarea duratei reţinerii; ziua şi ora se comunică procurorului, care are obligaţia de a asigura prezenţa inculpatului în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi; de asemenea, ziua şi ora se aduc la cunoştinţa avocatului inculpatului, căruia, la cerere, i se pune la dispoziţie dosarul cauzei pentru studiu; inculpatul aflat în stare de libertate se citează pentru termenul fixat. Termenul se aduce la cunoştinţa procurorului şi avocatului inculpatului, acestuia din urmă acordându-i-se, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei; soluţionarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în faţa judecătorului; în toate cazurile, este obligatorie asistenţa juridică a inculpatului de către un avocat, ales sau numit din oficiu; participarea procurorului este obligatorie.; judecătorul de drepturi şi libertăţi îl audiază pe inculpatul prezent despre fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă formulată de procuror; înainte de a proceda la ascultarea inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi îi aduce la cunoştinţă infracţiunea de care este acuzat şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit c sa.
SPĂLAREA BANILOR După primirea sesizării, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală şi Serviciul Român de Informaţii pot solicita Oficiului s. b. completarea acesteia. Oficiul are obligaţia de a pune la dispoziţie procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală şi Serviciului Român de Informaţii, la solicitarea acestora, datele şi informaţiile pe care le-a obţinut potrivit dispoziţiilor prezentei legi. Organele de urmărire penală vor comunica periodic Oficiului stadiul de rezolvare a sesizărilor transmise, precum şi cuantumul sumelor aflate în conturile persoanelor fizice sau juridice pentru care s-a dispus blocarea, ca urmare a suspendărilor efectuate ori a măsurilor asigurătorii dispuse. Oficiul are ca obiect de activitate prevenirea şi combaterea s. b. şi a finanţării terorismului, scop în care primeşte, analizează, prelucrează informaţii şi sesizează, în condiţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism, republicată în M.Of. nr. 702 din 12 octombrie 2012, Parchetul de pe lângă I.C.C.J.şi Serviciul Român de Informaţii. Hotărârea judecătorească definitivă privind infracţiunea prevăzută la art. 29din lege, se comunică Oficiului.”
SPECIALIŞTII funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora, în domeniile strict specializate, dacă pentru înţelegerea probelor sunt necesare anumite cunoştinţe specifice sau alte asemenea cunoştinţe; dispoziţiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător.
STABILIREA COMPETENȚEI, inclusiv a celei după calitatea persoanei și instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești sunt de competența exclusivă a legiuitorului, care poate prevedea, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a drepturilor procesuale, fără ca prin aceasta să se aducă atingere prevederilor constituționale. Astfel, reglementarea competenței curților de apel de a soluționa în primă instanță infracțiunile săvârșite de judecătorii de la curțile de apel și de procurorii de la parchetele care funcționează pe lângă aceste instanțe nu este de natură să aducă atingere prevederilor art.16 din Legea fundamentală, deoarece situația deosebită a acestor categorii profesionale justifică un tratament juridic diferit. Instituirea unor reguli de competență după calitatea persoanei nu îngrădește dreptul persoanelor de a se adresa instanțelor judecătorești și de a beneficia de drepturile și garanțiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanță independentă, imparțială și stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, condiții care sunt asigurate și în situația judecării cauzelor în primă instanță de către curțile de apel.
STATUTUL CADRELOR MILITARE Cadrele militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale condamnate pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie la pedeapsa amenzii penale sau cu închisoare, cu suspendarea executării ori graţiate, înainte de începerea executării pedepsei sau cu privire la care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, pot fi trecute în rezervă sau direct în retragere ori pot fi menţinute în activitate, pe baza propunerilor înaintate ierarhic comandanţilor/şefilor care au stabilite competenţe în acest sens, prin ordin al ministrului apărării naţionale. În cazul în care s-a dispus achitarea, încetarea procesului penal, renunţarea la aplicarea pedepsei, clasarea ori renunţarea la urmărirea penală, cadrele militare care au fost suspendate din funcţie în condiţiile prevăzute de Legea nr. 80/1995 privind s. c. m. , M.Of. nr. 155 din 20 iulie 1995, şi care s-au aflat la dispoziţie sunt repuse în drepturile avute la data suspendării din funcţie sau la data punerii la dispoziţie, după caz, inclusiv în funcţia deţinută anterior sau în una echivalentă, şi vor primi toate drepturile ce li s-ar fi acordat în perioada cât s-au aflat suspendate, respectiv puse la dispoziţie, potrivit normelor legale în vigoare la data reîncadrării în funcţie.Numirea, promovarea, transferul, limitele de vârstă, condiţiile de menţinere în magistratură şi celelalte aspecte ale carierei profesionale a judecătorilor şi procurorilor militari sunt supuse normelor care reglementează statutul judecătorilor şi procurorilor.
STATUTUL CORPULUI DIPLOMATIC ŞI CONSULAR Dacă s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale c unui membru al Corpului diplomatic şi consular al României pentru o infracţiune de natură să îl facă incompatibil cu statutul său, ministrul afacerilor externe va lua măsura suspendării raporturilor de muncă.
STATUTUL DEPUTAŢILOR ŞI AL SENATORILOR Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi ori arestaţi preventiv sau la domiciliu fără încuviinţarea Camerei din care fac parte şi fără a se proceda la ascultarea lor.
STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI În cazul în care fapta funcţionarului public a fost sesizată ca abatere disciplinară şi ca infracţiune, procedura angajării răspunderii disciplinare dispusă potrivit Legii nr. nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în M.Of. nr. 365 din 29 mai 2007, se suspendă până la dispunerea clasării ori renunţării la urmărirea penală sau până la data la care instanţa judecătorească dispune achitarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei sau încetarea procesului penal. În cazul în care s-a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală ori achitarea sau renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal, suspendarea din funcţia publică încetează, iar funcţionarul public respectiv îşi va relua activitatea în funcţia publică deţinută anterior şi îi vor fi achitate drepturile salariale aferente perioadei de suspendare. De la momentul punerii în mişcare a acţiunii penale, în situaţia în care funcţionarul public poate influenţa cercetarea, persoana care are competenţa numirii în funcţia publică are obligaţia să dispună mutarea temporară a funcţionarului public în cadrul altui compartiment sau altei structuri fără personalitate juridică a autorităţii ori instituţiei publice.
STATUTUL FUNCŢIONARILOR PUBLICI CU STATUT SPECIAL DIN ADMINISTRAŢIA NAŢIONALĂ A PENITENCIARELOR În cazul în care c funcţionarului public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale, menţinerea sa în activitate se hotărăşte după soluţionarea definitivă a cauzei, cu excepţia situaţiei în care a comis şi alte abateri disciplinare, când operează procedura disciplinară obişnuită. După punerea în mişcare a acţiunii penale sau după trimiterea sa în judecată, funcţionarul public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare se pune la dispoziţie. Funcţionarul public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare pus la dispoziţie îndeplineşte numai acele sarcini şi atribuţii de serviciu stabilite, în scris, de conducătorul unităţii şi beneficiază de drepturile băneşti corespunzătoare gradului profesional pe care îl are, la nivelul de bază, şi de celelalte drepturi prevăzute de Legea nr. 293/2004 privind statutul funcţionarilor publici cu statut special din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, republicată în M.Of. nr. 628 din 22 septembrie 2009. Pe perioada arestării preventive şi a arestului la domiciliu, funcţionarul public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare este suspendat din funcţie. Pe timpul suspendării, funcţionarul public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare nu beneficiază de niciun drept dintre cele prevăzute de prezenta lege. În cazul în care s-a dispus clasarea, renunţarea la urmărirea penală, achitarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal, funcţionarul public cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare va fi repus în toate drepturile anterioare, inclusiv compensarea celor de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziţie, respectiv a suspendării din funcţie, potrivit competenţelor stabilite prin ordin al ministrului justiţiei.
STATUTUL JUDECĂTORILOR Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii. Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice. Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
STATUTUL JUDECĂTORILOR ŞI PROCURORILOR Procurorii stagiari au dreptul să efectueze şi să semneze acte procedurale, sub coordonarea unui procuror care se bucură de stabilitate, şi să pună concluzii în instanţă Poate fi numită judecător sau procuror militar persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru intrarea în magistratură, cu avizul conform al Ministerului Apărării Naţionale privind îndeplinirea condiţiilor legale pentru dobândirea calităţii de ofiţer activ în cadrul acestui minister. Numirea ca judecător sau procuror militar, transferul de la instanţele sau parchetele civile la instanţele ori parchetele militare, precum şi acordarea gradelor militare şi înaintarea în grad a judecătorilor şi procurorilor militari se fac potrivit unui regulament comun al Consiliului Superior al Magistraturii şi Ministerului Apărării Naţionale. Suspendarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor şi interzicerea provizorie a exercitării anumitor atribuţii de către aceştia se dispun de către Consiliul Superior al Magistraturii. Judecătorii, procurorii şi magistraţii-asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi, arestaţi la domiciliu sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii.
STATUTUL POLIŢISTULUI În cazul în care c poliţistului s-a pus în mişcare acţiunea penală sau acesta a fost trimis în judecată, menţinerea sa în activitate se hotărăşte după soluţionarea definitivă a cauzei, cu excepţia situaţiei în care a comis şi alte abateri disciplinare, caz în care operează procedura disciplinară obişnuită; poliţistul faţă de care s-a pus în mişcare acţiunea penală este pus la dispoziţie, cu excepţia cazurilor în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare pentru o infracţiune din culpă şi se apreciază că aceasta nu aduce atingere prestigiului profesiei; poliţistul arestat preventiv sau aflat în arest la domiciliu se suspendă din funcţie; poliţistul pus la dispoziţie îndeplineşte numai acele sarcini şi atribuţii de serviciu stabilite în scris de şeful unităţii de poliţie şi beneficiază de drepturile băneşti corespunzătoare gradului profesional pe care îl are, la nivelul de bază, precum şi de celelalte drepturi prevăzute în prezenta lege; în perioada suspendării poliţistul nu beneficiază de niciun drept dintre cele prevăzute în prezenta lege şi este obligat să predea armamentul, legitimaţia şi insigna. În cazul în care s-a dispus clasarea, renunţarea la urmărirea penală, achitarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, precum şi în cazul încetării procesului penal, poliţistul va fi repus în toate drepturile anterioare, inclusiv compensarea celor de care a fost privat pe perioada punerii la dispoziţie, respectiv a suspendării din funcţie, potrivit competenţelor stabilite prin ordin al ministrului afacerilor interne
STATUTUL PROCURORILOR Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.
STINGEREA ACŢIUNII PENALE are loc prin clasare sau prin renunţare la urmărirea penală; în cursul judecăţii acţiunea penală se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal.
STRĂMUTAREA CAUZEI poate fi cerută de părţi, de persoana vătămată sau de procuror.Art. 72, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanta de Urgenta nr. 18/2016 . Cererea se depune la instanţa de unde se solicită s şi trebuie să cuprindă indicarea temeiului de s, precum şi motivarea în fapt şi în drept. La cerere se anexează înscrisurile pe care aceasta se întemeiază. În cerere se face menţiune dacă inculpatul este supus unei măsuri preventive. Cererea se înaintează de îndată Î. C, C. J. sau curţii de apel competente împreună cu înscrisurile anexate. I. C. C. J. sau curtea de apel competentă poate solicita informaţii de la preşedintele instanţei de unde se solicită s sau de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei s se cere, comunicându-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de s. Când I. C. C. J. este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer preşedintelui curţii de apel la care se află cauza a cărei s se cere. Când curtea de apel competentă este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer preşedintelui tribunalului la care se află cauza a cărei strămutare se cere. În cazul respingerii cererii de s, în aceeaşi cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive. Introducerea unei cereri de s nu suspendă judecarea cauzei. I. C. C. J. sau curtea de apel competentă soluţionează cererea de s prin sentinţă. În cazul în care găseşte cererea întemeiată, I. C. C. J. dispune s judecării cauzei la o curte de apel învecinată curţii de la care se solicită s, iar curtea de apel dispune s judecării cauzei la una dintre instanţele de acelaşi grad cu instanţa de la care se solicită s din circumscripţia sa. I. C. C. J. sau curtea de apel competentă hotărăşte în ce măsură se menţin actele îndeplinite în faţa instanţei de la care s-a strămutat cauza. Instanţa de la care a fost strămutată cauza, precum şi instanţa la care s-a strămutat cauza vor fi înştiinţate de îndată despre admiterea cererii de strămutare. Dacă instanţa de la care a fost strămutată cauza a procedat între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunţată este desfiinţată prin efectul admiterii cererii de s. Sentinţa nu este supusă niciunei căi de atac. După strămutarea cauzei, contestaţiile şi celelalte căi de atac se judecă de instanţele corespunzătoare din circumscripţia instanţei la care s-a strămutat cauza. Prevederile art. 71-74 se aplică în mod corespunzător şi în procedura de cameră preliminară. Când strămutarea se dispune în cursul procedurii de cameră preliminară, judecarea cauzei se efectuează de către instanţa la care s-a strămutat cauza, iar procurorul căruia i-a fost restituit dosarul, dacă dispune din nou trimiterea în judecată, va sesiza tot instanţa la care s-a strămutat cauza, cu excepţia situaţiei în care aceasta nu mai este competentă. Art. 75, alin. (3) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . În cazul în care se dispune strămutarea judecării căii de atac a apelului, rejudecarea cauzei, în caz de desfiinţare a sentinţei cu trimitere spre rejudecare, se va efectua de către instanţa corespunzătoare în grad celei care a soluţionat fondul din circumscripţia celei la care s-a strămutat cauza, indicată prin decizia de desfiinţare.
STRIGAREA CAUZEI ŞI APELUL CELOR CITAŢI Preşedintele completului anunţă, potrivit ordinii de pe lista de şedinţă, cauza a cărei judecare este la rând, dispune a se face apelul părţilor şi al celorlalte persoane citate şi constată care dintre ele s-au prezentat; în cazul participanţilor care lipsesc verifică dacă le-a fost înmânată citaţia în condiţiile art. 260 şi dacă şi-au justificat în vreun fel absenţa; părţile şi persoana vătămată se pot prezenta şi participa la judecată chiar dacă nu au fost citate sau nu au primit citaţia, preşedintele având îndatorirea să stabilească identitatea acestora.
SUBIECŢI PROCESUALI . Alţiparticipanţi, în afara subiecţilor procesuali principali, sunt : martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale. v. Subiecţii procesuali principali
SUBIECŢII PROCESUALI PRINCIPALI sunt suspectul şi persoana vătămată şi au aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora.
SUBSTANŢE STUPEFIANTE Prin Dec. nr. 553 din 16 iulie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională constată că sintagma “trafic de stupefiante” din cuprinsul dispoziţiilor art. 223 alin. (2) este neconstituţională. Infracţiunile la care acesta face trimitere pot fi împărţite, în funcţie de modalitatea definirii şi reglementării lor în actele normative în vigoare, în următoarele trei categorii: 1. infracţiuni care fac obiectul de reglementare al unor titluri sau capitole din Partea specială a Codului penal, acestea fiind infracţiunile contra securităţii naţionale (titlul X al Părţii speciale a Codului penal) şi, respectiv, infracţiunile contra vieţii (capitolul I al titlului I al Părţii speciale a Codului penal), vătămarea corporală sau moartea unei persoane (capitolul II al titlului I al Părţii speciale a Codului penal), falsificarea de monede ori alte valori (capitolul I, titlul VI al Părţii speciale a Codului penal), infracţiunile de corupţie (capitolul I, titlul V al Părţii speciale a Codului penal) şi infracţiunile săvârşite prin mijloace de comunicare electronică (capitolul VI al titlului VII al Codului penal); 2. infracţiuni care se regăsesc cu aceeaşi denumire marginală în cuprinsul Codului penal, cum sunt traficul de persoane (art. 210), şantajul (art. 207), violul (art. 218), lipsirea de libertate (art. 205), ultrajul (art. 257) şi ultrajul judiciar (art. 279); şi 3. infracţiuni care sunt definite ca atare în legi speciale ce conţin norme de drept penal, respectiv spălarea banilor (art. 29 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului,republicatăM. Of. nr. 702 din 12 octombrie 2012, cu modificările ulterioare), evaziunea fiscală (art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, M. Of. nr. 672 din 27 iulie 2005, cu modificările ulterioare), infracţiunile contra securităţii naţionale (art. 26 şi art. 27 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României,republicatăM. Of. nr. 190 din 18 martie 2014) şi infracţiunile de terorism (art. 32-38 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, M. Of. nr. 1.161 din 8 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare). Dintre toate infracţiunile enumerate la art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală şi care pot constitui temei al luării măsurii arestării preventive, doar cele de trafic de stupefiante şi trafic de arme nu sunt definite de legea penală. Cu alte cuvinte, în legislaţia penală românească nu există infracţiunea de trafic de stupefiante, reglementată ca atare. Având ca premisă această constatare, Curtea reţine că Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, M. Of. nr. 1.095 din 5 decembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte, la art. 2 lit. d), substanţele stupefiante ca fiind substanţele înscrise în anexele la Convenţia unică din 1961 a Naţiunilor Unite asupra substanţelor stupefiante, modificată prin Protocolul din 1972, iar anexa la legea anterior arătată conţine, la pct. I (1), o enumerare exhaustivă a stupefiantelor. La rândul său, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, M. Of. nr. 163 din 6 martie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte, la art. 1 lit. b), drogurile ca fiind plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe, înscrise în tabelele nr. I-III din aceeaşi lege, şi prevede la lit. c) şi lit. d) ale aceluiaşi art. 1, că droguri de mare risc sunt cele înscrise în tabelele nr. I şi II, iar drogurile de risc sunt cele înscrise în tabelul nr. III. Aceeaşi Lege nr. 143/2000 incriminează, la art. 2 alin. (1), cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept; la art. 3 alin. (1), introducerea sau scoaterea din ţară, precum şi importul ori exportul de droguri de risc, fără drept; la art. 4 alin. (1), cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deţinerea de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept; la art. 5 alin. (1) punerea la dispoziţie, cu ştiinţă, cu orice titlu, a unei locuinţe sau a unui local ori a oricărui alt loc amenajat, în care are acces publicul, pentru consumul ilicit de droguri ori tolerarea consumului ilicit în asemenea locuri; la art. 6 alin. (1), prescrierea drogurilor de mare risc, cu intenţie, de către medic, fără ca aceasta să fie necesară din punct de vedere medical, precum şi eliberarea cu intenţie de droguri de mare risc, pe baza unei reţete medicale prescrise; la art. 7, administrarea de droguri de mare risc unei persoane; la art. 9, finanţarea săvârşirii faptelor prevăzute la art. 2-5; iar, la art. 10, îndemnul la consumul ilicit de droguri de mare risc, prin orice mijloace. De asemenea, în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 2-4 din Legea nr. 143/2000, sunt reglementate şi variante agravate, prin care sunt pedepsite penal aceleaşi fapte, având ca obiect droguri de mare risc. Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale mai sus analizate, Curtea reţine că prin traficul de droguri se înţelege oricare dintre faptele incriminate la art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, mai puţin faptele de consum de astfel de substanţe, pedepsite penal prin aceleaşi articole. Or, cum drogurile sunt definite, la art. 1 lit. b) din Legea nr. 143/2000, ca fiind plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe, prevăzute în tabelele nr. I-III, iar substanţele stupefiante sunt cele prevăzute la pct. I (1) din anexa la Legea nr. 339/2005, Curtea constată că traficul de stupefiante ar putea consta în aceleaşi fapte, având ca obiect substanţele din anexa anterior referită. Curtea reţine că, potrivit art. 359 din Codul penal, infracţiunea de trafic de produse sau substanţe toxice constă în producerea, deţinerea, precum şi orice operaţiune privind circulaţia produselor ori substanţelor toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conţin astfel de substanţe ori experimentarea produselor sau substanţelor toxice, fără drept. Legislaţia românească se regăseşte şi Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare,republicată M. Of. nr. 140 din 26 februarie 2014. Infracţiunea de trafic de stupefiante, care face obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, nu se regăseşte definită în cuprinsul Codului penal sau al unei legi speciale. Aşa cum a fost arătat mai sus, sensul noţiunii de “trafic de stupefiante”, folosită de legiuitor în textul criticat, ar putea fi dedus doar prin interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale analizate, respectiv art. 2 lit. d) din Legea nr. 339/2005 şi pct. I (1) din anexa la legea anterior arătată, precum şi art. 1 lit. b) şi art. 2-10 din Legea nr. 143/2000. Or, lipsa unei definiţii clare a infracţiunii de “trafic de stupefiante” este de natură a genera interpretări diferite de către instanţele de judecată, cu ocazia aplicării dispoziţiilor art. 223 alin. (2) C. pr. pen. , în contextul dispunerii măsurii arestării preventive. În acelaşi timp, Curtea reţine că măsura arestării preventive, prevăzută la art. 223-240 C. pr. pen., este o măsură preventivă privativă de libertate, a cărei esenţă este restrângerea libertăţii individuale, prevăzute la art. 23 din Constituţie, şi executarea ei într-un centru de detenţie. În consecinţă, dispunerea măsurii arestării preventive determină şi restrângerea altor drepturi fundamentale, precum libera circulaţie (art. 25 din Constituţie), dreptul la viaţă intimă, familială şi privată (art. 26 din Constituţie), accesul la cultură (art. 33 din Constituţie), dreptul de asociere (art. 40 din Constituţie) etc. (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 712 din 4 decembrie 2014, M. Of. nr. 33 din 15 ianuarie 2015, paragraful 20). Din modalitatea de reglementare a măsurii arestului preventiv, Curtea reţine că aceasta este măsura preventivă cea mai intruzivă, dintre cele prevăzute de Codul de procedură penală. Curtea constată că, fiind cea mai intruzivă dintre măsurile preventive, dispunerea măsurii arestului preventiv trebuie să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea limitării într-un mod aleatoriu/subiectiv a unuia dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un stat de drept: libertatea individuală. De aceea, cerinţele privind calitatea, precizia şi previzibilitatea legii, în acest context normativ, influenţează, în mod direct şi nemijlocit, dreptul persoanei la un proces echitabil, privit ca o garanţie, în acest caz, a libertăţii individuale. Este îndeobşte admis, fiind reglementat prin dispoziţiile art. 23 din Constituţie, că libertatea individuală nu este absolută, însă limitarea sa trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura dreptului fundamental limitat. Aşadar, standardul constituţional de protecţie a libertăţii individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituţionale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis şi previzibil, aceste cazuri. Curtea reţine că lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a normei criticate este de natură a încălca dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie, având în vedere că persoana supusă măsurii arestării preventive nu poate beneficia de un proces corect şi echitabil, de vreme ce norma în cauză poate fi interpretată de către instanţele de judecată cu o marjă largă de apreciere a sferei infracţiunilor pentru care poate fi dispusă această măsură. Or, aprecierile pur subiective trebuie excluse din cadrul ipotezei normative analizate.
v Condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, Droguri
SUMELE CUVENITE MARTORULUI, EXPERTULUI ŞI INTERPRETULUI v. Cheltuielile judiciare
SUMUM IUS, SUMA INIURIA (lat. ) supremul drept, suprema nedreptate, abuzul de drept nu e lege
SUPLIMENTUL DE EXPERTIZĂ se efectueazăde către acelaşi expert când organul de urmărire penală sau instanţa constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, iar această deficienţă nu poate fi suplinită prin audierea expertului; când nu este posibilă desemnarea aceluiaşi expert, se dispune efectuarea unei alte expertize de către un alt expert; când expertiza a fost efectuată în cadrul instituţiei medico-legale, unui institut sau laborator de specialitate, organul de urmărire penală sau instanţa se adresează instituţiei respective în vederea efectuării suplimentului de expertiză.
SUPRAVEGHEREA ACTIVITĂŢII ORGANELOR DE CERCETARE PENALĂ DE CĂTRE PROCUROR Procurorul supraveghează activitatea organelor de cercetare penală, astfel ca orice infracţiune să fie descoperită şi orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie trasă la răspundere penală.;de asemenea, procurorul exercită supravegherea activităţii organelor de cercetare penală astfel ca niciun suspect sau inculpat să nu fie reţinut decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. Procurorul, în exercitarea atribuţiei de a conduce şi supraveghea activitatea organelor de cercetare penală, veghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale; organele de cercetare penală sunt obligate după sesizare să îl informeze pe procuror despre activităţile pe care le efectuează sau urmează să le efectueze; în exercitarea atribuţiei de a conduce activitatea de urmărire penală, procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziţii organelor de cercetare penală care iau aceste măsuri; procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare penală sau să îl efectueze personal; în exercitarea atribuţiei de supraveghere a activităţii de urmărire penală, procurorul poate să ceară spre verificare orice dosar de la organul de cercetare penală, care este obligat să îl trimită de îndată, cu toate actele, materialele şi datele privitoare la fapta care formează obiectul cercetării; procurorul poate reţine orice cauză în vederea efectuării urmăririi penale. Când procurorul constată că urmărirea penală nu se efectuează de organul de cercetare penală prevăzut de lege, ia măsuri ca urmărirea să fie făcută de organul competent, în cazul infracţiunilor săvârşite pe teritoriul naţional urmărirea se efectuează de către organul de urmărire penală din circumscripţia instanţei competente să judece cauza, dacă legea nu dispune altfel; conflictul de competenţă dintre 2 sau mai mulţi procurori se rezolvă de către procurorul ierarhic superior comun acest oraş când conflictul se iveşte între două sau mai multe organe de cercetare penală, competenţa se stabileşte de către procurorul care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală a acestor organe. În cazul în care procurorul nu exercită supravegherea activităţii tuturor organelor de cercetare penală între care s-a ivit conflictul, competenţa se stabileşte de către prim-procurorul parchetului în circumscripţia căruia se află organele de cercetare penală. Procurorul poate să dispună, după necesitate, ca într-o cauză urmărirea penală să fie efectuată de un alt organ de cercetare decât cel sesizat; preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune de procurorul de la parchetul care exercită supravegherea urmăririi penale în acea cauză, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza. Procurorul poate să dispună cu privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală de organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare sau de organele de cercetare penală speciale, după caz; dispoziţiile date de procuror în legătură cu efectuarea actelor de cercetare penală sunt obligatorii şi prioritare pentru organul de cercetare, precum şi pentru alte organe ce au atribuţii prevăzute de lege în constatarea infracţiunilor; organele ierarhic superioare ale poliţiei judiciare sau ale organelor de cercetare penală speciale nu pot da îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea penală; în cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor date de procuror, acesta poate sesiza conducătorul organului de cercetare penală, care are obligaţia ca în termen de 3 zile de la sesizare să comunice procurorului măsurile dispuse, ori poate aplica sancţiunea amenzii judiciare pentru neîndeplinirea în mod nejustificat sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oricăror alte lucrări, dacă prin aceasta s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal sau, după caz, pentru neîndeplinirea în mod nejustificat de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta ori poate solicita retragerea avizului conform al procurorului general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J.ori avizul procurorului desemnat în acest sens. Când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de cercetare penală nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate; aceste dispoziţii se aplică şi în cazul verificării efectuate de către procurorul ierarhic superior cu privire la actele procurorului ierarhic inferior.
SUPRAVEGHEREA EXECUTĂRII PEDEPSELOR COMPLEMENTARE APLICATE PERSOANELOR JURIDICE În caz de neexecutare cu rea-credinţă a pedepselor complementare aplicate persoanei juridice, instanţa de executare aplică dispoziţiile art. 139 alin. (2) sau, după caz, art. 140 alin. (2) ori (3) C.pen.; sesizarea instanţei se face din oficiu de către judecătorul delegat al instanţei de executare; persoana juridică este citată la judecată; participarea procurorului este obligatorie; după concluziile procurorului şi ascultarea persoanei juridice condamnate, instanţa se pronunţă prin sentinţă. v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
SUPRAVEGHEREA TEHNICĂ constă în interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă; accesul la un sistem informatic; supravegherea video, audio sau prin fotografiere; localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice; obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane.S. t. se dispune de judecătorul de drepturi şi libertăţi atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea infracţiunilor contra securităţii naţionale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor c intereselor financiare ale UE, al infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicaţii electronice ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare; măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii; probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare; înregistrările efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii; orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege; raportul dintre avocat şi persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârşeşte ori pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni enumerate mai sus; dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activităţile de supraveghere tehnică au vizat şi raporturile dintre avocat şi suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obţinute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror; atunci când apreciază necesar, judecătorul dispune informarea avocatului. S. t. se poate dispune în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, infracţiunilor la regimul privind substanţele dopante, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracţiunilor privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, de trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor c intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare. Art. 139, alin. (2) a fost modificat prin Legeanr. 219/2021 )
Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală C. pr. pen. sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Art. 139, alin. (3) a făcut obiectul din Dec. nr. 55/2020 (exceptie admisa partial) Actul . )Prin s t se înţelege interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă, accesul la un sistem informatic,supravegherea video, audio sau prin fotografiere,localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnico. Art. 138, alin. . (13) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. nr. 18/2016 . v. Metode speciale de supraveghere sau cercetare, Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică
SUPRAVEGHEREA TEHNICĂ, REŢINEREA, PREDAREA ŞI PERCHEZIŢIONAREA CORESPONDENŢEI ŞI A OBIECTELOR, PERCHEZIŢIA ŞI OBŢINEREA DATELOR DE TRAFIC ŞI DE LOCALIZARE PRELUCRATE DE CĂTRE FURNIZORII DE REŢELE PUBLICE DE COMUNICAŢII ELECTRONICE ORI FURNIZORII DE SERVICII DE COMUNICAŢII ELECTRONICE DESTINATE PUBLICULUI ÎN PROCEDURA DĂRII ÎN URMĂRIRE pot fi dispuse, la cererea procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliţie care efectuează urmărirea persoanei date în urmărire de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, dacă acesta apreciază că identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea persoanelor date în urmărire nu pot fi făcute prin alte mijloace ori ar fi mult întârziate. Art. 524 a fost modificat prin Legea 75/2016 .
SUPRAVEGHEREA VIDEO, AUDIO SAU PRIN FOTOGRAFIERE constă în fotografierea persoanelor, observarea sau înregistrarea conversaţiilor, mişcărilor ori a altor activităţi ale acestora.
SUSPECTUL este persoana cu privire la care, din datele şi probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. În cursul procesului penal, s. are aceleasi drepturile ca si inculpatul, dacă legea nu prevede altfel: dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă c sa; dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia; dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii; dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu; dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii; dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei; dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română; dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege; dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale; alte drepturi prevăzute de lege. v. Asistenţa juridică a suspectului sau a inculpatului, Asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului. V și Drepturile avocatului
SUSPENDAREA EXECUTĂRII v. Recursul în casaţie
SUSPENDAREA JUDECĂŢII Când se constată pe baza unei expertize medico-legale că inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să participe la judecată, instanţa dispune, prin încheiere, s. j. până când starea sănătăţii inculpatului va permite participarea acestuia la judecată. Instanţa dispune suspendarea judecăţii numai dacă, luând în considerare toate circumstanţele cauzei, apreciază că suspectul sau inculpatul nu ar putea fi audiat la locul unde se află sau prin intermediul videoconferinţei ori că audierea lui în acest mod ar aduce atingere drepturilor sale ori bunei desfăşurări a judecăţii. Dacă nu se dispune suspendarea judecăţii, audierea suspectului sau inculpatului la locul unde se află sau prin videoconferinţă nu poate avea loc decât în prezenţa avocatului.Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, iar temeiul suspendării priveşte numai pe unul dintre ei şi disjungerea nu este posibilă, se dispune suspendarea întregii cauze. S. j. se dispune şi pe perioada desfăşurării procedurii de mediere, potrivit legii. Încheierea dată în primă instanţă prin care s-a dispus cu privire la suspendarea cauzei poate fi atacată separat cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru procuror, părţile şi persoana vătămată prezente, şi de la comunicare, pentru părţile sau persoana vătămată care lipsesc. Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare. Contestaţia nu suspendă executarea şi se judecă în termen de 3 zile de la primirea dosarului. Procesul penal se reia din oficiu de îndată ce inculpatul poate participa la judecată sau la încheierea procedurii de mediere, potrivit legii. Instanţa de judecată este obligată să verifice periodic, dar nu mai târziu de 3 luni, dacă mai subzistă cauza care a determinat s. j. Ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate nu suspendă judecarea cauzei. Art. 367, alin. (8) a fost modificat prin Legea 75/2016 . Art. 367, alin. (4) a fost modificat prin Legea 228/2020 . Art. 367, alin. (1) a fost completat prin Legea 228/2020 .
SUSPENDAREA JUDECĂŢII ÎN CAZ DE EXTRĂDARE ACTIVĂ În cazul în care, potrivit legii, se cere extrădarea unei persoane în vederea judecării într-o cauză penală, instanţa pe rolul căreia se află cauza poate dispune, prin încheiere motivată, suspendarea judecăţii până la data la care statul solicitat va comunica hotărârea sa asupra cererii de extrădare. Încheierea instanţei este supusă contestaţiei în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă, la instanţa ierarhic superioară. Dacă se solicită extrădarea unui inculpat judecat într-o cauză cu mai mulţi inculpaţi, instanţa poate dispune, în interesul unei bune judecăţi, disjungerea cauzei. Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare. Contestaţia nu suspendă executarea şi se judecă în şedinţă publică, în termen de 5 zile de la primirea dosarului, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului. Art. 368, alin. (4) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
SUSPENDAREA URMĂRIRII PENALE În cazul când se constată printr-o expertiză medico-legală că suspectul sau inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică să ia parte la procesul penal, organul de cercetare penală înaintează procurorului propunerile sale împreună cu dosarul, pentru a dispune suspendarea urmăririi penale; s.u.p. se dispune şi în situaţia în care există un impediment legal temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de o persoană, s.u.p. se dispune şi pe perioada desfăşurării procedurii de mediere, potrivit legii.; după s.u.p., procurorul restituie dosarul cauzei organului de cercetare penală ori poate dispune preluarea sa; ordonanţa de s.u.p.se comunică părţilor şi subiecţilor procesuali principali; în timpul cât urmărirea este suspendată, organele de cercetare penală continuă să efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de situaţia suspectului sau inculpatului, cu respectarea dreptului la apărare al părţilor sau subiecţilor procesuali; la reluarea urmăririi penale, actele efectuate în timpul suspendării pot fi refăcute, dacă este posibil, la cererea suspectului sau inculpatului; organul de cercetare penală este obligat să verifice periodic, dar nu mai târziu de 3 luni de la data dispunerii suspendării, dacă mai subzistă cauza care a determinat s.u.p. v. şi Reluarea urmăririi penale
SUSPICIUNE REZONABILĂ bănuială legitimă, bănuială raţională . Procesul penal presupune existenţa unor condiții expres reglementate prin lege, referitoare la existența unor probe sau indicii temeinice din care să rezulte s. r. că persoana în cauză va/a săvârși/t o infracțiune sau se/va sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată. Reţinerea sau arestarea unei persoane nu trebuie impusă niciodată cu scopul de a o determina să-şi recunoască vina sau să dea declaraţii c altor persoane sau pentru a obţine fapte sau informaţii, care ar putea constitui drept bază pentru bănuiala rezonabilă c acesteia. V și Actele încheiate de unele organe de constatare, Autopsia medico-legală, Autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror, Conservarea datelor informatice, Fotografierea şi luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane, Expertiza toxicologică, Incompatibilitatea judecătorului, Livrarea supravegheată , Martor, Obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice, Prezumţia de nevinovăţie, Procesul penal, Strămutare, Supravegherea tehnică, Suspectul , Temeiul strămutării, Trimiterea cauzei la un alt parchet, Utilizarea investigatorilor sub acoperire
Ș
ŞEDINŢA DE JUDECATĂ v. Notele privind desfăşurarea şedinţei de judecată, Pregătirea şedinţei de judecată
T
TAXĂ DE TIMBRU Acţiunea civilă care are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi părţii responsabile civilmente, exercitată la instanţa penală sau la instanţa civilă, este scutită de t. t. .Deşi Convenţia nu impune statelor crearea unui dublu nivel de jurisdicţie, dacă acestea hotărăsc să implementeze un astfel de sistem, ele au obligaţia să vegheze ca justiţiabilii să se bucure în faţa instanţelor de apel de garanţiile fundamentale ale art. 6 § 1 din C.E.D.H. (Delcourt c. Belgiei, 17 ianuarie 1970, § 25, seria A nr. 11). Prin urmare, dreptul de acces la o instanţă trebuie să fie respectat şi de instanţa de apel. (§40) CEDO apreciază că această abordare se aplică cu atât mai mult în speţă cu cât obligaţia de a plăti taxa de timbru nu a fost impusă decât de instanţa de apel, care a solicitat plata atât a cheltuielilor de judecată pentru procedura în faţa ei, cât şi a celor pe care aceasta le considera ca fiind datorate pentru procedura în faţa instanţei de fond. Curtea reaminteşte că în Cauza Iorga a statuat că, la momentul respectiv, nu exista nicio cale de atac efectivă pentru a solicita eşalonarea sau scutirea de plata taxelor de timbru şi că, în orice caz, independenţa justiţiei putea fi pusă la îndoială din cauză că hotărârea prin care instanţa stabilea taxa de timbru trebuia să fie contestată în faţa unui minister (Cauza Iorga, §§ 45-47 şi 49). Deoarece la data evenimentelor din cauza de faţă era încă valabilă aceeaşi procedură pentru contestarea taxei de timbru, Curtea apreciază că faptul că Ministerul Finanţelor nu era, în speţă, parte în procedura litigioasă nu influenţează aplicabilitatea principiilor rezultând din cauzele Weissman şi alţii şi Iorga (Hotărâre din 14/10/2008 în Cauza Iordache c. României, M.Of. nr. 797 din 23 noiembrie 2009 §41). În fine, Curtea observă miza foarte importantă a acţiunii introduse de reclamant, ce avea ca obiect dreptul de a-şi vizita fiul, şi reaminteşte că judecătorul sesizat cu o astfel de cerere are obligaţia, conform jurisprudenţei constante a Curţii, de a apăra întotdeauna interesul superior al copilului (printre altele, Sylvester c. Austriei, nr. 36.812/97 şi 40.104/98, § 59, 24 aprilie 2003, şi Monory c. României şi Ungariei, nr. 71.099/01, § 83, 5 aprilie 2005). Or, fără să nege că este în primul rând de datoria instanţelor interne să analizeze faptele, să interpreteze şi să aplice dreptul intern şi să stabilească astfel limitele rolului activ pe care legea română i-l încredinţează judecătorului naţional (Brualla Gomez de la Torre c. Spaniei, 19 decembrie 1997, § 31, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, şi Garcia Ruiz c. Spaniei , MC, nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-I), Curtea observă că, în speţă, Guvernul nu a putut să dovedească faptul că tribunalul judeţean sau curtea de apel i-a explicat reclamantului care sunt consecinţele neplăţii taxelor de timbru sau că acesta ar fi putut solicita să fie scutit de plata lor, dat fiind că o astfel de cerere, oricât de incertă ar fi fost soluţionarea sa la data respectivă, constituia pentru reclamant singurul mijloc de a-şi vedea apelurile judecate pe fond. (§42)
TEHNICI SPECIALE DE SUPRAVEGHERE SAU CERCETARE v Metode speciale de supraveghere sau cercetare
TEMEIUL STRĂMUTĂRII I.C.C.J.strămută judecarea unei cauze de la curtea de apel competentă la o altă curte de apel, iar curtea de apel strămută judecarea unei cauze de la un tribunal sau, după caz, de la o judecătorie din circumscripţia sa la o altă instanţă de acelaşi grad din circumscripţia sa, atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea judecătorilor instanţei este afectată datorită împrejurărilor cauzei, calităţii părţilor ori atunci când există pericol de tulburare a ordinii publice. Strămutarea judecării unei cauze de la o instanţă militară competentă la o altă instanţă militară de acelaşi grad se dispune de curtea militară de apel, prevederile prezentei secţiuni privind strămutarea judecării cauzei de către curtea de apel competentă fiind aplicabile.
TERMENELE socotite pe luni sau pe ani expiră, după caz, la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an; dacă această zi cade într-o lună care nu are zi corespunzătoare, t. expiră în ultima zi a acelei luni. La calcularea t. procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea t., în afară de cazul când legea dispune altfel; când ultima zi a unui t. cade într-o zi nelucrătoare, t. expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează. La calcularea t. pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă t., nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte; când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit t., nerespectarea acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste t.; când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un anumit t., expirarea acestuia atrage de drept încetarea efectului măsurii; pentru celelalte t. procedurale se aplică, în caz de nerespectare, dispoziţiile privitoare la nulităţi.În calculul termenelor privind măsurile preventive sau orice măsuri restrictive de drepturi, ora sau ziua de la care începe şi cea la care se sfârşeşte t. intră în durata acestuia. De exemplu, dispozițiile art.235 alin.(1) C. pr. pen. sunt constituționale în măsura în care nerespectarea t. „cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidența art.268 alin.(1) C. pr. pen. Curtea Constituţională reţine că nerespectarea t. de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi și libertăți „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, consacrat de art.24 din Constituţie şi de art.6 § 3 lit.b) C.E.D.H. , pe de o parte, şi încalcă dispoziţiile constituţionale ale art.124 privind înfăptuirea justiţiei, pe de altă parte. Prin urmare, la 30 aprilie 2015, Curtea constată că nedepunerea propunerii de prelungire a arestării preventive cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive atrage incidenţa normelor procesual penale ale art.268 alin.(1) C. pr. pen. , sancțiunea fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și nulitatea actului făcut peste t. .v Acte considerate ca făcute în termen ; Acțiunea civilă; Apelul; Calculul termenelor procedurale; Calculul termenelor în cazul măsurilor privative sau restrictive de drepturi; Calculul termenelor procedurale ; Calea de atac; Calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror;Conservarea datelor informatice; Controlul judiciar pe cauțiune; Dreptul de petiționare; Durata arestului la domiciliu; Durata arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale; Durata controlului judiciar;Durata maximă a arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii în primă instanţă; Durata procedurii ;Procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale;Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice ; Revizuirea; Termenul rezonabil al procesului penal
TERMENII EXPLICAŢI ÎN CODUL PENAL Termenii sau expresiile al căror înţeles este anume explicat în Codul penal au acelaşi înţeles şi în Codul de procedură penală.
TERMENUL DE DECLARARE A APELULUI Pentru procuror, persoana vătămată şi părţi, termenul de apel este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, şi curge de la data comunicării hotărârii sau, după caz, de la data comunicării copiei minutei. În cazul prevăzut la art. 409 alin. (1) lit. e), apelul poate fi exercitat de îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare şi indemnizaţiilor şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza sau, după caz, în termen de 10 zile de la comunicarea sentinţei prin care a fost aplicată amenda judiciară sau prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare sau indemnizaţiilor.Pentru persoanele prevăzute la art. 409 alin. (1) lit. f) – persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, în ceea ce priveşte dispoziţiile care au provocat asemenea vătămare, termenul de apel este de 10 zile şi curge de la data la care acestea au aflat despre actul sau măsura care a provocat vătămarea.. Art. 410, alin. (1) a fost modificat prin Legea 130/2021 . Art. 410, alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Apelul
TERMENUL DE DECLARARE A RECURSULUI ÎN CASAŢIE v. Recursul în casaţie
TERMENUL DE INTRODUCERE A CERERII v. Revizuirea
TERMENUL DE INTRODUCERE A CONTESTAŢIEI ÎN ANULARE Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. a) şi c)-h) poate fi introdusă în termen de 30 de zile de la data comunicării Dec. i instanţei de apel. Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute la art. 426 lit. b) şi i) poate fi introdusă oricând.Art. 428 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 ) v. Contestaţia în anulare
TERMENUL REZONABIL AL PROCESULUI PENAL obligă organele judiciare au de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un t. r.
TERMINAREA URMĂRIRII PENALE v. Înaintarea dosarului privind pe inculpat
TERORISM Ameninţările la adresa securităţii naţionale a României în ceea ce priveşte infracţiunile prevăzute în Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, M.Of. nr. 1.161 din 8 decembrie 2004, constituie temeiul legal pentru organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale să solicite autorizarea efectuării unor activităţi specifice culegerii de informaţii, potrivit procedurii prevăzute în Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, care se aplică în mod corespunzător.
TIPURI DE COMUNICARE v. Interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare
TITULARII ACORDULUI DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI ŞI LIMITELE ACESTUIA v. Recunoaşterea vinovăţiei
TORTURA Art. 3 consacră una dintre valorile fundamentale ale societăţilor democratice. Chiar în cele mai dificile circumstanţe, cum este lupta c terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante. Art. 3 nu prevede restricţii, lucru prin care diferă de majoritatea clauzelor normative ale C.E.D.H. şi protocoalelor sale nr. 1 şi 4, şi, conform art. 15 § 2, el nu suportă nicio derogare, nici măcar în caz de pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii (Selmouni c. Franţei, MC, nr. 25.803/94, CEDO 1999-V, § 95). Pe de altă parte, un rău tratament trebuie să atingă un minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa art. 3. Aprecierea acestui minim este relativă prin definiţie; ea depinde de ansamblul datelor cauzei şi, în special, de durata tratamentului, a efectelor sale fizice şi/sau mentale, precum şi, uneori, de sexul, vârsta şi starea de sănătate a victimei. Când un individ este lipsit de libertate, utilizarea forţei fizice asupra sa atunci când nu este absolut necesară din cauza comportamentului său încalcă demnitatea umană şi constituie, în principiu, o încălcare a dreptului garantat de art. 3 (Ribitsch c. Austriei, Hotărârea din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, § 38, şi Tekin c. Turciei, Hotărârea din 9 iunie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-IV, §§ 52-53). Curtea a subliniat că persoanele reţinute se află în situaţie de vulnerabilitate şi că autorităţile aveau obligaţia să le protejeze. Un stat este răspunzător de orice persoană reţinută, deoarece aceasta se află exclusiv în mâinile funcţionarilor poliţiei. Când evenimentele în cauză, în totalitatea lor sau într-o mare parte, sunt cunoscute exclusiv de către autorităţi, orice vătămare survenită în această perioadă dă naştere unor puternice prezumţii de fapt. Revine Guvernului datoria să furnizeze dovezi care stabilesc fapte ce pun la îndoială relatarea victimei (Tomasi c. Franţei, Hotărârea din 27 august 1992, seria A nr. 241-A §§ 108-111; Ribitsch c. Austriei, menţionată mai sus, § 31, Berktay c. Turciei, nr. 22.493/93, § 167, 1 martie 2001, şi Rivas c. Franţei, nr. 59.584/00, § 38, 1 aprilie 2004). Este adevărat că susţinerile privind rele tratamente trebuie dovedite în faţa Curţii prin elemente de probă adecvate (vezi, mutatis mutandis, Hotărârea Klaas şi alţii din 6 septembrie 1978, seria A nr. 28, p. 21, p. 17, § 30). Pentru stabilirea faptelor, Curtea se foloseşte de criteriul probei “dincolo de orice îndoială rezonabilă”; o astfel de probă poate, totuşi, să rezulte dintr-o serie de indicii sau de prezumţii necombătute, suficient de grave, precise şi concordante (Irlande c. Regatului Unit, Hotărârea din 18 ianuarie 1978, seria A nr. 25, p. 65, § 161 in fine, Aydin c. Turciei, Hotărârea din 25 septembrie 1997, Culegere 1997-VI, p. 1889, § 73, şi Selmouni c. Franţei, menţionată mai sus, § 88). Desigur, principiile ce guvernează răspunderea penală a unei persoane suspectate că ar fi comis fapte interzise prin legea penală şi aplicarea lor de către autorităţile naţionale ar împiedica, pe bună dreptate, la data la care a fost dispusă neînceperea urmăririi penale, urmărirea răspunderii poliţistului R.G. după decesul său. Curtea nu ar putea repune în discuţie acest principiu fundamental al dreptului penal naţional, şi anume caracterul personal şi netransmisibil al răspunderii penale. Totuşi, rămâne adevărat că o recunoaştere formală, de către autorităţi, a caracterului ilicit al unor astfel de acţiuni înainte de a decide să dispună neînceperea urmăririi penale determinată de decesul persoanei în cauză ar constitui, pe de o parte, un mesaj clar transmis opiniei publice că autorităţile nu sunt dispuse să tolereze astfel de acţiuni şi le-ar deschide, pe de altă parte, părţilor interesate calea unei acţiuni în răspundere civilă îndreptată c. statului pentru faptele comise de prepuşii săi în exerciţiul funcţiunii lor. Aşadar, aceasta ar avea un caracter exemplar şi ar putea preveni eventuale recursuri în faţa Curţii pentru situaţii de fapt similare. Atunci când o persoană afirmă într-un mod credibil că a suferit, din partea poliţiei sau a altor servicii comparabile ale statului, tratamente contrare art. 3 din C.E.D.H. , această prevedere, coroborată cu obligaţia generală impusă statului prin art. 1 de a “recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa] drepturile şi libertăţile definite în (…) [C.E.D.H. ]”, necesită, implicit, să existe o anchetă oficială efectivă. Această anchetă, după exemplul celei impuse de art. 2, trebuie să poată duce la identificarea şi la pedepsirea persoanelor răspunzătoare (Labita c. Italiei , MC, nr. 26.772/95, § 131, CEDO 2000-IV, şi Pantea c. României, nr. 33.343/96, § 199, CEDO 2003-VI). Dacă nu este de datoria Curţii să readucă în discuţie rezultatul anchetei conduse de autorităţi în acest sens, rămâne totuşi adevărat că, pentru ca o astfel de anchetă să poată fi considerată efectivă, este necesar ca persoanele răspunzătoare de anchetă şi cele care efectuează investigaţiile să fie independente de cele implicate în evenimente (de exemplu, hotărârile Gulec c. Turciei din 27 iulie 1998, Culegere 1998-IV, §§ 81-82, şi Ogur c. Turciei, MC, nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, §§ 91-92). Acest lucru presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică (de exemplu, Hotărârea Ergi c. Turciei din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, §§ 83-84, şi Kelly şi alţii c. Regatului Unit, nr. 30.054/96, § 114, 4 mai 2001). Or, independenţa procurorilor militari care au condus ancheta poate fi pusă la îndoială având în vedere legislaţia naţională în vigoare la data evenimentelor. În Cauza Barbu Anghelescu c. României, Curtea a statuat că a avut loc încălcarea art. 3 pe latura sa procedurală din cauza lipsei de independenţă a procurorilor militari chemaţi să conducă ancheta în urma unei plângeri penale pentru rele tratamente, îndreptată c. unor ofiţeri de poliţie (Barbu Anghelescu c. României, nr. 46.430/99, § 70, 5 octombrie 2004). Curtea a constatat că aceştia erau, la data evenimentelor, cadre militare active, ca şi procurorii militari, şi că beneficiau, prin urmare, de grade militare, se bucurau de toate privilegiile în materie, erau răspunzători de încălcarea regulilor de disciplină militară şi făceau parte din structura militară, întemeiată pe principiul subordonării ierarhice (Barbu Anghelescu , §§ 40-43, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, Cauza Niţă c. României, Cererea nr. 10.778/02, M.Of. nr. 30 din 14 ianuarie 2010 §46).
TRAFICUL DE PERSOANE Şedinţele de judecată în cauzele privind infracţiunea de trafic de minori, prevăzută de art. 211 C.pen., şi de pornografie infantilă, prevăzută de art. 374 C.pen., sunt nepublice. La desfăşurarea şedinţelor pot asista părţile, reprezentanţii acestora, avocaţii, reprezentanţii Agenţiei Naţionale c Traficului de Persoane, precum şi alte persoane a căror prezenţă este considerată necesară de către instanţă. În cauzele privind infracţiunile prevăzute în cap. VII din titlul I al părţii speciale a Codului penal şi în cauzele privind infracţiunile de facilitare a şederii ilegale în România, prevăzută de art. 264 C.pen., şi de pornografie infantilă, prevăzută de art. 374 C.pen., ascultarea minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se face în prezenţa a cel puţin unuia dintre părinţi sau a altui reprezentant legal, fiind totodată obligatorie şi citarea unui psiholog, respectiv a unui reprezentant al Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.La judecarea infracţiunilor de trafic de persoane, prevăzută de art. 210 C.pen., şi facilitare a şederii ilegale în România, prevăzută de art. 264 C.pen., la cererea persoanei vătămate, instanţa poate declara şedinţa nepublică. Victimelor infracţiunilor de trafic de persoane li se acordă o protecţie şi o asistenţă specială, fizică, juridică şi socială. Viaţa privată şi identitatea victimelor infracţiunilor de trafic de persoane sunt ocrotite. Victimele infracţiunilor de trafic de persoane au dreptul la recuperarea lor fizică, psihologică şi socială. Victimelor minore ale infracţiunilor de trafic de persoane li se acordă protecţie şi asistenţă specială, în raport cu vârsta lor. Femeilor victime ale infracţiunii de trafic de persoane, precum şi celor care sunt supuse unui risc ridicat de a deveni victime ale acestor infracţiuni li se acordă o protecţie şi o asistenţă socială specifice. Ministerul Afacerilor Interne asigură protecţia fizică a victimelor traficului de persoane.Victimele infracţiunilor de trafic de persoane au dreptul să primească, în limba pe care o înţeleg, informaţii cu privire la procedurile judiciare şi administrative aplicabile.v. şi Participarea autorizată la anumite activităţi
TRANZACŢIA, MEDIEREA ŞI RECUNOAŞTEREA PRETENŢIILOR CIVILE. În cursul procesului penal, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere; inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile părţii civile; în cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii. Cu privire la pretenţiile civile nerecunoscute pot fi administrate probe.
TRANZACŢIILE FINANCIARE v. Obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane; v. şi Participarea autorizată la anumite activităţi
TRATAMENTUL MEDICAL SUB PAZĂ PERMANENTĂ În cazul în care, pe baza actelor medicale, se constată că cel arestat preventiv suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua medicală a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, administraţia locului de deţinere dispune efectuarea tratamentului sub pază permanentă în reţeaua medicală a Ministerului Sănătăţii. Motivele care au determinat luarea acestei măsuri sunt comunicate de îndată procurorului, în cursul urmăririi penale, judecătorului de cameră preliminară, în cursul acestei proceduri, sau instanţei de judecată, în cursul judecăţii; timpul în care inculpatul este internat sub pază permanentă intră în durata arestării preventive.
TRATATELE INTERNAŢIONALE PRIVIND DREPTURILE OMULUI Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
TRECEREA CAUZEI DE LA UN ORGAN DE CERCETARE PENALĂ LA ALTUL v. Su pravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror
TRIBUNAL INDEPENDENT ȘI IMPARȚIAL din punct de vedere terminologic, noțiunea are un caracter autonom, fiind dezvoltată în jurisprudența C. E. D. O. . Astfel, această noțiune trebuie privită în sensul Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Substanța garanției în discuție este dată de „dreptul la un tribunal” ca drept de acces la justiție sau la un judecător. După cum a decis instanța europeană de contencios al drepturilor omului, un „tribunal” se caracterizează, în sens material, prin rolul său jurisdicțional, acela de a tranșa, pe baza normelor legale aplicabile și după o procedură organizată, orice litigiu dat în competența sa. În același timp, el trebuie să îndeplinească un ansamblu de condiții, precum organizarea tribunalului prin lege, independența și durata mandatului membrilor săi, precum și imparțialitatea și existența altor garanții de procedură ( în acest sens, Hotărârea din 22 iunie 2000, Cauza Coeme și alții c. Belgiei, § 99).
TRIBUNALUL se caracterizează, în sens material, prin rolul său jurisdicțional, acela de a tranșa, pe baza normelor legale aplicabile și după o procedură organizată, orice litigiu dat în competența sa. În același timp, el trebuie să îndeplinească un ansamblu de condiții, precum organizarea tribunalului prin lege, independența și durata mandatului membrilor săi, precum și imparțialitatea și existența altor garanții de procedură (v, în acest sens, Hotărârea din 22 iunie 2000, Cauza Coeme și alții c. Belgiei, § 99).
TRIMITEREA CAUZEI LA UN ALT PARCHET Când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din pricina împrejurărilor cauzei sau calităţii părţilor ori a subiecţilor procesuali principali ori există pericolul de tulburare a ordinii publice, procurorul general al Parchetului de pe lângă I. C. C. J., la cererea părţilor, a unui subiect procesual principal sau din oficiu, poate trimite cauza la un parchet egal în grad, dispoziţiile privind strămutarea fiind aplicabile în mod corespunzător. v. şi Efectuarea urmăririi penale de către procuror, Strămutarea
TRIMITEREA LA ALT ORGAN DE URMĂRIRE PENALĂ v. Restituirea cauzei sau trimiterea la alt organ de urmărire penală
TRIMITEREA LA ORGANUL COMPETENT v. Supravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror
U
URMĂRIREA PENALĂ are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârşit o infracţiune şi la stabilirea răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată; procedura din cursul u. p. este nepublică. Când legea prevede că un act sau o măsură procesuală trebuie să fie încuviinţată, autorizată sau confirmată, un exemplar al actului rămâne la procuror; în cazurile în care procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori alte autorităţi prevăzute de lege, în vederea soluţionării propunerilor ori cererilor formulate în cursul u. p. , va înainta copii numerotate şi certificate de grefa parchetului de pe actele dosarului ori numai de pe cele care au legătură cu cererea sau propunerea formulată; organul de urmărire penală păstrează originalul actelor, în vederea continuării u. p. v Darea în urmărire
UTILIZAREA INVESTIGATORILOR SUB ACOPERIRE SAU CU IDENTITATE REALĂ ŞI A COLABORATORILOR Autorizarea folosirii investigatorilor sub acoperire se poate dispune de procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală, pe o perioadă de maximum 60 de zile, dacă: a)există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de alte legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, infracţiunilor la regimul privind substanţele dopante, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracţiunilor privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanţare a terorismului, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, şantaj, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie, al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, al infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 7 ani sau mai mare ori există o suspiciune rezonabilă că o persoană este implicată în activităţi infracţionale ce au legătură cu infracţiunile enumerate mai sus;
, măsura este necesară şi proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor sau a probelor ce urmează a fi obţinute ori gravitatea infracţiunii;c)probele sau localizarea şi identificarea făptuitorului, suspectului ori inculpatului nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare. Art. 148, alin. (1), litera a) a fost modificat prin Legea 219/2021 . Măsura se dispune de procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, prin ordonanţă care trebuie să cuprindă, în afara menţiunilor prevăzute la art. 286 alin. (2): indicarea activităţilor pe care investigatorul sub acoperire este autorizat să le desfăşoare;perioada pentru care s-a autorizat măsura;identitatea atribuită investigatorului sub acoperire.În cazul în care procurorul apreciază că este necesar ca investigatorul sub acoperire să poată folosi dispozitive tehnice pentru a obţine fotografii sau înregistrări audio şi video, sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea emiterii mandatului de supraveghere tehnică. Dispoziţiile art. 141 se aplică în mod corespunzător.
Investigatorii sub acoperire sunt lucrători operativi din cadrul poliţiei judiciare. În cazul investigării infracţiunilor contra securităţii naţionale şi infracţiunilor de terorism pot fi folosiţi ca investigatori sub acoperire şi lucrători operativi din cadrul organelor de stat care desfăşoară, potrivit legii, activităţi de informaţii în vederea asigurării securităţii naţionale.Investigatorul sub acoperire culege date şi informaţii în baza ordonanţei emise potrivit celor de mai sus, pe care le pune, în totalitate, la dispoziţia procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, întocmind un proces-verbal.În cazul în care desfăşurarea activităţii investigatorului impune participarea autorizată la anumite activităţi, procurorul procedează potrivit dispoziţiilor art. 150. Organele judiciare pot folosi sau pune la dispoziţia investigatorului sub acoperire orice înscrisuri ori obiecte necesare pentru desfăşurarea activităţii autorizate. Activitatea persoanei care pune la dispoziţie sau foloseşte înscrisurile ori obiectele nu constituie infracţiune.Investigatorii sub acoperire pot fi audiaţi ca martori în cadrul procesului penal în aceleaşi condiţii ca şi martorii ameninţaţi. Durata măsurii poate fi prelungită pentru motive temeinic justificate, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute mai sus, fiecare prelungire neputând depăşi 60 de zile. Durata totală a măsurii, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, nu poate depăşi un an, cu excepţia infracţiunilor contra vieţii, securităţii naţionale, infracţiunilor de trafic de droguri, infracţiunilor la regimul privind substanţele dopante, nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism sau asimilate acestora, de finanţare a terorismului, spălare a banilor, precum şi infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene.
Art. 148, alin. (9)a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 și prin Legea 219/2021 . În situaţii excepţionale, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute, iar folosirea investigatorului sub acoperire nu este suficientă pentru obţinerea datelor sau informaţiilor ori nu este posibilă, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate autoriza folosirea unui colaborator, căruia îi poate fi atribuită o altă identitate decât cea reală.
UTILIZAREA INVESTIGATORILOR SUB ACOPERIRE ŞI A COLABORATORILOR se face prin folosirea unei persoane cu o altă identitate decât cea reală în scopul obţinerii de date şi informaţii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.
V
VALORIFICAREA BUNURILOR Bunurile confiscate sau neridicate, conform legii, în orice procedură judiciară trec în proprietatea privată a statului, în temeiul unei încheieri emise de judecătorul de cameră preliminară sau al unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care se dispune valorificarea acestora. Bunurile mobile aflate la organele de valorificare sau la deţinător, pentru care s-a dispus restituirea prin încheierea judecătorului de cameră preliminară sau prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă, se restituie proprietarului sau persoanei îndreptăţite. În cazul bunurilor ridicate cu ocazia constatării şi sancţionării contravenţiilor pe bază de proces-verbal, pentru care s-a dispus restituirea, eventualele cheltuieli de restituire sunt în sarcina organelor care au dispus măsura confiscării. Încheierea judecătorului de cameră preliminară sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi irevocabilă se comunică de îndată deţinătorului, în vederea notificării proprietarului sau persoanei îndreptăţite, conform Ordonanţei Guvernului nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, republicată în M.Of. nr. 195 din 27 martie 2009
VALORIFICAREA BUNURILOR MOBILE SECHESTRATE ÎN CURSUL JUDECĂŢII
În cursul judecăţii, instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, a uneia dintre părţi sau a custodelui, poate dispune asupra valorificării bunurilor mobile sechestrate. În acest scop, instanţa de judecată fixează un termen, care nu poate fi mai scurt de 10 zile, la care sunt citate în camera de consiliu părţile, precum şi custodele bunurilor, atunci când a fost desemnat unul. Participarea procurorului este obligatorie. La termenul fixat, se pune în discuţia părţilor, în camera de consiliu, valorificarea bunurilor mobile sechestrate şi li se pune în vedere că au dreptul de a face observaţii sau cereri legate de acestea. Lipsa părţilor legal citate nu împiedică desfăşurarea procedurii. Asupra valorificării bunurilor mobile sechestrate, precum şi cu privire la cererile formulate, instanţa de judecată dispune prin încheiere motivată. Încheierea instanţei este definitivă. Prin Dec. nr. 354 din 22 mai 2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2523 alin. (3) teza finală C. pr. pen. , Curtea Constituţională constată că soluţia legislativă care nu permite, în cursul judecăţii, contestarea luării de către instanţă a măsurii valorificării bunurilor mobile sechestrate este neconstituţională. Curtea arată că acest caz este o excepţie notabilă de la dreptul dublului grad de jurisdicţie, iar modalitatea de reglementare este asimetrică faţă de situaţia valorificării bunurilor mobile sechestrate în cursul urmăririi penale. Aşa fiind, Curtea constată că situaţia valorificării bunurilor mobile sechestrate în cursul judecăţii este similară situaţiei analizate prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016, M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, prin care a fost cenzurată soluţia legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) C. pr. pen. care, deşi permitea contestarea modului de ducere la îndeplinire a unei măsuri asigurătorii, nu permitea şi contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată. Astfel, întrucât textul constituţional nu distinge, rezultă că accesul liber la justiţie consacrat de art. 21 alin. (1) din Legea fundamentală nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, aşadar, la exercitarea căilor de atac. Apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate – în speţă fiind vorba de încheierea de valorificare a bunurilor mobile sechestrate în cursul judecăţii care, potrivit art. 370 alin. (3) C. pr. pen. , este tot o hotărâre judecătorească. Aşa fiind, spre deosebire de situaţia în care măsura valorificării prin vânzare a unui bun mobil este dispusă în cursul urmăririi penale, ipoteză în care părţile, custodele, procurorul sau orice altă persoană interesată pot formula – în acord cu art. 2522 alin. (4) C. pr. pen. – contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 10 zile, în situaţia în care aceeaşi măsură este dispusă în cursul judecăţii, încheierea astfel pronunţată este definitivă, părţile, procurorul, custodele sau orice altă persoană interesată neputând contesta luarea unei astfel de măsuri. În aceste condiţii, în exercitarea prerogativelor sale privind reglementarea căilor de atac sau exceptarea de la exercitarea lor, legiuitorul trebuie să aibă în vedere şi respectarea celorlalte principii şi texte constituţionale de referinţă. Raportat la materia luării măsurilor asigurătorii, prin eliminarea controlului judiciar separat al încheierilor pronunţate, se aduce atingere dreptului de acces liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, iar în subsidiar dreptului de proprietate privată. Or statul are obligaţia de a garanta caracterul efectiv al accesului liber la justiţie în acord cu exigenţele referitoare la echitatea procedurilor. Aşa fiind, excluderea de la controlul judecătoresc imediat a încheierii prin care instanţa de judecată, în cursul judecăţii, dispune cu privire la valorificarea unui bun mobil sechestrat determină o încălcare a accesului liber la justiţie, întrucât persoanele interesate sunt private de o garanţie procedurală efectivă pentru apărarea dreptului lor de proprietate afectat prin instituirea acestei măsuri. Principiul de rang constituţional al accesului liber la justiţie pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime, dar şi cel al legalităţii care trebuie să guverneze procesul penal exclud posibilitatea ca dreptul oricărei persoane interesate să fie limitat doar la contestarea modului de valorificare a bunurilor mobile sechestrate – în condiţiile art. 2524 alin. (1) din Codul de procedură penală cu denumirea marginală Contestarea modului de valorificare a bunurilor mobile sechestrate – deoarece se pot ivi situaţii în care împrejurarea avută în vedere în momentul dispunerii valorificării să nu fie conformă cu exigenţele legale, neexistând nicio justificare obiectivă sau raţională pentru a nega dreptul persoanei interesate de a se adresa instanţei pentru apărarea drepturilor sale. Totodată, Curtea constată că, dacă, în cursul urmăririi penale, încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi de valorificare a bunurilor mobile sechestrate poate fi contestată, atât cu privire la dispunerea valorificării, cât şi cu privire la modul de ducere la îndeplinire a acesteia [a se vedea art. 2522 alin. (4) şi art. 2524 alin. (1) teza întâi C. pr. pen. ], în cursul judecăţii, încheierea instanţei de valorificare a bunurilor mobile sechestrate poate fi contestată numai cu privire la modul de ducere la îndeplinire a acestei încheieri, măsura dispunerii valorificării bunurilor mobile sechestrate neputând fi supusă vreunei căi de atac [a se vedea art. 2524 alin. (1) teza a treia C. pr. pen.]. Potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, de fapt, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie, privind accesul liber la justiţie; această teză conţine, aşadar, o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie să fie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Cu toate acestea, deşi art. 129 din Constituţie asigură folosirea căilor de atac “în condiţiile legii”, această dispoziţie constituţională nu are însă semnificaţia că “legea” ar putea înlătura ori restrânge exerciţiul altor drepturi sau libertăţi expres consacrate prin Constituţie. Această teză este cu atât mai evidentă cu cât, în cauză, dispunându-se în mod definitiv asupra vânzării unui bun mobil sechestrat, proprietarul a pierdut nu numai atributul dispoziţiei juridice şi materiale, ci însăşi proprietatea acelui bun. Aşadar, întrucât dreptul la un proces echitabil poate fi examinat în legătură cu încălcarea/negarea unor garanţii procesuale privind drepturi cu caracter civil, respectiv dreptul de proprietate privată, reglementarea unei căi de atac efective în beneficiul persoanelor al căror drept de proprietate este afectat prin măsuri procesuale restrictive reprezintă o exigenţă constituţională pe care legiuitorul trebuie să o respecte în vederea protejării şi garantării dreptului de proprietate privată. De aceea, legiuitorul, pe lângă obligaţia de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilităţi un caracter echitabil care să confere plenitudine de exerciţiu prin atingerea finalităţii urmărite. Aceasta se poate realiza prin reglementarea unei proceduri care să respecte cerinţele de echitate instituite de art. 21 alin. (3) din Constituţie, în absenţa cărora este golită de conţinut orice cenzură a dispunerii măsurii valorificării prin vânzare de către instanţă, fără consimţământul proprietarului, a unui bun mobil sechestrat. Echitatea procedurii consacrată de art. 21 alin. (3) din Constituţie reprezintă o valorificare explicită a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa fiind, aspectele legate de respectarea dreptului la un proces echitabil se examinează în funcţie de ansamblul procesului şi de principiile proprii de organizare a fiecărei proceduri. În acest sens, Curtea constată că efectivitatea garanţiilor referitoare la procesul echitabil trebuie aplicate nu numai în fazele premergătoare judecăţii – a se vedea, în acest sens, dispoziţiile art. 2522 alin. (4) C. pr. pen., potrivit cărora părţile, custodele, procurorul sau orice altă persoană interesată pot formula contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară în termen de 10 zile -, ci şi în fazele ulterioare (primă instanţă sau apel). Prin urmare, faptul că încheierea instanţei de judecată, prin care s-a dispus, fără consimţământul proprietarului, valorificarea unui bun mobil sechestrat, poate fi atacată cu apel, potrivit art. 408 alin. (2) din Codul de procedură penală, numai odată cu sentinţa nu este un argument suficient care să acopere neajunsurile relevate, neajunsuri care se convertesc, fără putinţă de tăgadă, în afectări ale dreptului la un proces echitabil. Mai mult, în situaţia în care încheierea criticată a fost dispusă de către instanţa de apel, atunci este negată orice posibilitate a persoanei interesate de a uza de dreptul său substanţial referitor la accesul la justiţie. De asemenea, Curtea observă că standardul de protecţie oferit de dispoziţiile Convenţiei şi de jurisprudenţa instanţei europene este unul minimal. Aşa fiind, Legea fundamentală, jurisprudenţa Curţii Constituţionale sau orice altă convenţie la care România este parte poate oferi, în măsura în care este afectată substanţa unui drept (drept de proprietate şi drept la un proces echitabil), un standard mai ridicat de protecţie a drepturilor, potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi art. 53 din Convenţie (v în acest sens Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, M. Of. nr. 286 din 28 aprilie 2015). Totodată, potrivit art. 24 alin. (1) din Constituţie, “Dreptul la apărare este garantat.” Prin redactarea sa, această garanţie constituţională nu vizează doar apărarea referitoare la faza procesului penal desfăşurată în faţa primei instanţe de judecată (de exemplu, prin propunerea şi producerea de probe în faţa instanţei de fond, prin concluzii puse în cadrul dezbaterilor), ci vizează, deopotrivă, şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată, dar care sunt considerate greşite de către unul sau altul dintre participanţii la procesul penal. Este evident că, în situaţia în care persoana interesată este împiedicată să exercite până la soluţionarea cauzei pe fond o cale de atac împotriva legalităţii şi temeiniciei încheierii instanţei de judecată de valorificare a unui bun mobil sechestrat sau nu are nicio cale de atac împotriva unei astfel de încheieri dispuse de instanţa de judecată cu prilejul soluţionării apelului, aceasta nu îşi poate valorifica şi apăra drepturile fundamentale în faţa unei instanţe de control judiciar. În concluzie, lipsa unei căi de atac separate împotriva încheierii instanţei de judecată (primă instanţă sau apel) prin care s-a dispus valorificarea unui bun mobil sechestrat contravine drepturilor consacrate de art. 21 alin. (1) şi (3), art. 44 şi art. 129 din Constituţie. Aşa fiind, Curtea constată că soluţia legislativă consacrată de art. 2523 alin. (3) teza finală C. pr. pen. este neconstituţională şi impune, pe cale de consecinţă, instituirea unei căi de atac separate împotriva încheierii prin care instanţa de judecată (primă instanţă sau apel), a dispus valorificarea unui bun mobil sechestrat.
VALORIFICAREA BUNURILOR MOBILE SECHESTRATE ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE În cursul urmăririi penale, atunci când nu există acordul proprietarului, dacă procurorul care a instituit sechestrul apreciază că se impune valorificarea bunurilor mobile sechestrate, îl sesizează cu o propunere motivată de valorificare a bunurilor sechestrate pe judecătorul de drepturi şi libertăţi; judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat fixează un termen, care nu poate fi mai scurt de 10 zile, la care sunt chemate părţile, precum şi custodele bunurilor, atunci când a fost desemnat unul; participarea procurorului este obligatorie; la termenul fixat, în cameră de consiliu, se aduce la cunoştinţa părţilor şi a custodelui faptul că se intenţionează valorificarea bunurilor mobile sechestrate şi li se pune în vedere că au dreptul de face observaţii sau cereri legate de bunurile ce urmează a fi valorificate; după examinarea obiecţiilor şi cererilor făcute de părţi sau custode, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune prin încheiere motivată asupra valorificării bunurilor mobile prevăzute de lege; lipsa părţilor legal citate nu împiedică desfăşurarea procedurii; ]mpotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi se poate face contestaţie la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară de către părţi, custode, procuror, precum şi de către orice altă persoană interesată în termen de 10 zile; termenul curge de la comunicare pentru procuror, părţi sau custode sau de la data când au luat la cunoştinţă de încheiere în cazul altor persoane interesate; părţile sau custodele pot face contestaţie numai c încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a dispus valorificarea bunurilor mobile sechestrate; procurorul poate face contestaţie numai c încheierii prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi a respins propunerea de valorificare a bunurilor mobile sechestrate; contestaţia este suspensivă de executare; judecarea cauzei se face de urgenţă şi cu precădere, iar hotărârea prin care se soluţionează contestaţia este definitivă.
VALORIFICAREA LUCRURILOR NERIDICATE v.Restituirea lucrurilor şi valorificarea celor neridicate
VERIFICAREA COMPETENŢEI Organul de urmărire penală este dator să îşi verifice competenţa imediat după sesizare; dacă procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală, dispune de îndată, prin ordonanţă, declinarea de competenţă şi trimite cauza procurorului competent; dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală, trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în vederea sesizării organului competent.
VERIFICAREA LEGALITĂŢII HOTĂRÂRII v. Recursul în casaţie
VERIFICAREA LUCRĂRILOR URMĂRIRII PENALE În termen de cel mult 15 zile de la primirea dosarului trimis de organul de cercetare penală , procurorul procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale şi se pronunţă asupra acestora; rezolvarea cauzelor în care sunt arestaţi se face de urgenţă şi cu precădere. v. Clasarea, Înaintarea dosarului privind pe inculpat
VERIFICAREA MĂSURII ASIGURĂTORII În tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 aplicându-se în mod corespunzător. Art. 2501 a fost introdus prinLegea nr. 6/2021 )
VERIFICAREA MĂSURILOR PREVENTIVE ÎN CURSUL JUDECĂȚII Judecătorul de cameră preliminară înaintează dosarul instanţei de judecată cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea măsurii preventive.Instanţa de judecată verifică din oficiu dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea, prelungirea sau menţinerea măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.În tot cursul judecăţii, până la pronunţarea hotărârii, instanţa, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu dispuse faţă de inculpat sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestor măsuri. În tot cursul judecăţii, până la pronunţarea hotărârii, instanţa verifică, prin încheiere, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauţiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri. Art. 208, alin. (4) a fost completat prin Legea nr. 75/2016 . Art. 208, alin. (4) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 24/2015 și prin Legea nr. 130/2021 .
VERIFICAREA MĂSURILOR PREVENTIVE ÎN PROCEDURA DE CAMERĂ PRELIMINARĂ Când procurorul dispune trimiterea în judecată a inculpatului faţă de care s-a dispus o măsură preventivă, rechizitoriul, împreună cu dosarul cauzei, se înaintează judecătorului de cameră preliminară de la instanţa competentă, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia. În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.Când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se menţin sau există temeiuri noi care justifică o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere menţinerea măsurii preventive faţă de inculpat.Când constată că au încetat temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive şi nu există temeiuri noi care să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive, judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere revocarea acesteia şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.În tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestor măsuri. Judecătorul de cameră preliminară, în cursul procedurii de cameră preliminară, verifică, din oficiu, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii controlului judiciar ori a controlului judiciar pe cauţiune sau dacă au apărut temeiuri noi, care să justifice menţinerea acestei măsuri. În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 207 alin. (1) şi (2) C. pr. pen. , prin Decizia 16/2018 , Curtea Constituțională stabileşte că: “Termenul “cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia” este un termen peremptoriu, iar încălcarea sa atrage decăderea procurorului din dreptul de a formula cereri privind măsurile preventive şi nulitatea actului făcut în acest sens peste termen, precum şi imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a verifica din oficiu legalitatea şi temeinicia măsurii preventive înainte de expirarea duratei acesteia.” Art. 207, alin. (6) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 24/2015 . Art. 207, alin. (6) a fost completat prin Legea nr. 75/2016 . v. Procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale
VERIFICĂRI PREALABILE v. Sesizarea organelor de urmărire penală
VERIFICĂRILE PRIVITOARE LA INCULPAT v. Judecata
VIAŢA INTIMĂ, FAMILIALĂ ŞI PRIVATĂ Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată. Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri. “Viaţa privată” este o noţiune largă care nu se pretează unei definiţii exhaustive. Această prevedere protejează, printre altele, dreptul la identitatea şi la dezvoltarea personală, precum şi dreptul oricărui individ de a lega şi de a dezvolta relaţii cu semenii şi cu lumea exterioară. Există aşadar o zonă de interacţiune între individ şi ceilalţi care, chiar într-un context public, poate intra în sfera “vieţii private”. În acest sens, în Hotărârea P.G. şi J.H. c. Regatului Unit (nr. 44.787/98, § 57, CEDO 2001-IX), CEDO a mai observat şi următoarele: “Un anumit număr de elemente sunt luate în considerare atunci când trebuie să se stabilească dacă viaţa privată a unei persoane este atinsă de măsuri luate în afara domiciliului său sau a spaţiilor sale private. Deoarece în anumite ocazii oamenii desfăşoară cu bună ştiinţă sau intenţionat activităţi care sunt sau pot fi înregistrate sau raportate public, ceea ce un individ este îndreptăţit în mod rezonabil să se aştepte în ceea ce priveşte respectarea vieţii sale private poate constitui un factor important, deşi nu neapărat decisiv. O persoană care merge pe stradă va fi desigur văzută de orice altă persoană aflată şi ea în acelaşi loc. Observarea acestei scene publice prin mijloace tehnice (de exemplu un agent de securitate care supraveghează cu ajutorul unui sistem de televiziune cu circuit închis) are un caracter similar. În schimb, realizarea unei înregistrări sistematice sau permanente a unor astfel de elemente care aparţin domeniului public poate conduce la aprecieri vizând viaţa privată.” Supravegherea faptelor şi gesturilor unei persoane într-un loc public prin intermediul unui dispozitiv de fotografiere care nu memorează datele vizuale nu constituie, în sine, o formă de ingerinţă în viaţa privată (v, de exemplu, Herbecq şi alţii c. Belgiei, cererile nr. 32.200/96 şi 32.201/96, Decizia Comisiei din 14 ianuarie 1998, DR 92-A, p. 92). În schimb, culegerea sistematică de astfel de date şi memorarea lor pot ridica probleme referitoare la viaţa privată (v, de exemplu, hotărârile Rotaru c. României, MC, nr. 28.341/95, §§ 43-44, CEDO 2000-V şi Amann c. Elveţiei , MC nr. 27.798/95, §§ 65-67, CEDO 2000-II). Pe de altă parte, după analiza mijloacelor legislative şi jurisdicţionale puse la dispoziţia unui reclamant, Curtea a constatat respectarea de către autorităţi a obligaţiilor lor pozitive care decurg din respectarea efectivă a vieţii private într-o cauză în care partea interesată a făcut obiectul unei supravegheri vizuale, care includea şi efectuarea de fotografii şi imagini video de către detectivi particulari angajaţi de o companie de asigurări [Verliere c. Elveţiei (dec.), nr. 41.593/98, CEDO 2001-VII]. Curtea reaminteşte că, deşi a statuat că noţiunea de “viaţă privată” nu exclude, în principiu, activităţile de natură profesională sau comercială, deoarece în domeniul muncii oamenii stabilesc un număr mare de relaţii cu lumea exterioară (Niemietz c. Germaniei, Hotărârea din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, § 29), aceasta a precizat şi că refuzul de angajare în funcţia publică nu poate să constituie, ca atare, fundamentul unei plângeri întemeiate pe C.E.D.H. (hotărârile Glasenapp c. Germaniei şi Kosiek c. Germaniei din 28 august 1986, seria A nr. 104, p. 26, § 49, şi, respectiv, seria A nr. 105, p. 20, § 35). Curtea a reafirmat acest principiu în Hotărârea Vogt c. Germaniei din 26 septembrie 1995 (seria A nr. 323, pp. 22-23, §§ 43-44). Pe de altă parte, în Cauza Thlimmenos c. Greciei (MC, nr. 34.369/97, § 41, CEDO 2000-IV), în care reclamantul nu fusese numit expert contabil din cauza unei condamnări anterioare, Curtea a hotărât că prin C.E.D.H. nu se garanta dreptul de a alege o anumită profesie. (Hotărârea din 1 iulie 2008 în Cauza Calmanovici c. României, Cererea nr. 42.250/02 , M.Of. nr. 283 din 30 aprilie 2009).v Convorbirile telefonice ; Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.