CUVÎNT ÎNAINTE
Prin Codul de procedură penală în vigoare se înţelege Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, M.Of. nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările şi completările aduse prin această lege; Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014; codul a fost modificat prin Legea nr. 63 din 17 aprilie 2012 , M.Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012. Această lege transpune în legislaţia naţională art. 3 din Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 68 din 15 martie 2005. Codul a mai fost modificat prin Legea nr. 255/19.07.2013, M.Of. nr. 515 din 14 august 2013. Legea nr. 255/2013 transpune dispoziţii cuprinse în directive ale Uniunii Europene, după cum urmează: art. 1, art. 2 alin. (1) – (5), art. 3 alin. (1), (2), (5), (7) şi (9) şi art. 4 din Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare şi traducere în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE), seria L, nr. 280 din 26 octombrie 2010; art. 3, 4, 6, 7 şi art. 8 alin. (2) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE), seria L, nr. 142 din 1 iunie 2012.
Prin legea veche se înţelege Codul de procedură penală anterior (Legea nr. 29/1968 privind Codul de procedură penală, republicată în M.Of. nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare), precum şi orice dispoziţii cu caracter procesual penal anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 135/2010.
Prin Codul penal despre care facem vorbire înţelegem codul adoptat prin Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 , M.Of. nr. 510 din 24 iulie 2009, modificată prin Legea nr. 63 din 17.04.2012, M.Of. nr. 258 din 19.04.2012. Această lege a fost adoptată la data de 25 iunie 2009, în temeiul prevederilor art. 114 alin. (3) din Constituţia României, republicată, în urma angajării răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului, în şedinţa comună din data de 22 iunie 2009. Curtea Constituţională (cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal) constată că noul cod penal va urma să intre în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia, cu excepţia dispoziţiilor alin. (2) şi (3), care au intrat în vigoare la 4 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I. Prin dispoziţiile legale criticate s-a abrogat Legea nr. 301/2004 – Codul penal, M.Of. nr. 575 din 29 iunie 2004, cu modificările ulterioare, care, la rândul său, a abrogat tacit Codul penal din anul 1968. De altfel, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, numai I.C.C.J., alături de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege sunt abilitate să înfăptuiască actul de justiţie. Pe cale de consecinţă, prin Decizia nr. 94 din 27 ianuarie 2011 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14, art. 15, art. 16, art. 911 – 913, art. 228 şi art. 262 C.pr.pen., a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, a dispoziţiilor Legii nr. 503/2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi ale Legii nr. 54/2006 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi a dispoziţiilor art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, M.Of. nr. 158 din 4 martie 2011 Curtea Constituţională respinge ca inadmisibilă excepţia.
Prin Codul penal anterior se înţelege Codul penal din 1968, Legea nr. 15/1968 privind Codul penal al României, republicată în M.Of. nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare.
Codul de procedură penală a mai fost modificat prin Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale (M. Of. nr. 515 din 14-aug-2013) , Ordonanța de urgență nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru implementarea altor acte normative (M. Of. nr. 98 din 7 februarie 2014) , Ordonanța de urgență nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 911 din 15 decembrie 2014), Ordonanța de urgență nr. 24/2015 pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 473 din 30 iunie 2015) , Legea nr. 318/2015 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (M. Of. nr. 961 din 24 decembrie 2015), Ordonanța de urgență nr. 6/2016 privind unele măsuri pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse în procesul penal (M. Of. nr. 190 din 14 martie 2016), Ordonanța de urgență nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 911 din 15 decembrie 2014) , Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 334 din 29 aprilie 2016), Ordonanța de urgența nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 389 din 23 mai 2016), Legea nr. 116/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2015 pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 418 din 2 iunie 2016) , Legea nr. 151/2016 privind ordinul european de protecţie, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (M. Of. nr. 545 din 20 iulie 2016), Ordonanța de urgență nr. 70/2016 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (M. Of. nr. 866 din 31 octombrie 2016), Ordonanța de urgență nr. 14/2017 privind abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 101 din 5 februarie 2017), Ordonanța de urgență nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 92 din 01februarie 2017), Legea nr. 9/2017 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 14/2017 privind abrogarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 13/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 144 din 26 februarie 2017), Legea nr. 49/2018 privind precursorii de explozivi, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative (M. Of. nr. 194 din 2 martie 2018) , Legea nr. 217/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi pentru modificarea art. 223 alin. (2) din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 1012 din 30 octombrie 2020), Legea nr. 228/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul penal în vederea transpunerii unor directive ale Uniunii Europene (M. Of. nr. 1019 din 2 noiembrie 2020) , Legea nr. 284/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 1201 din 09-dec-2020), Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO) (M. Of. nr. 167 din 18-feb-2021) , Ordonanța de urgență nr. 70/2020 privind reglementarea unor măsuri, începând cu data de 15 mai 2020, în contextul situaţiei epidemiologice determinate de răspândirea coronavirusului SARS-CoV-2, pentru prelungirea unor termene, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, a Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, precum şi a altor acte normative (M. Of. nr. 394 din 14-mai-2020), Legea nr. 130/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală (M. Of. nr. 493 din 12 mai 2021), Legea nr. 146/2021 privind monitorizarea electronică în cadrul unor proceduri judiciare şi execuţional penale (M. Of. nr. 515 din 18 mai 2021), Legea nr. 207/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi pentru dispunerea unor măsuri de transpunere a Directivei (UE) 2019/713 a Parlamentului European şi a Consiliului din 17 aprilie 2019 privind combaterea fraudelor şi a contrafacerii în legătură cu mijloacele de plată fără numerar şi de înlocuire a Deciziei-cadru 2001/413/JAI a Consiliului (M. Of. nr. 720 din 22-iul-2021), Legea nr. 219/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 104/2008 privind prevenirea şi combaterea producerii şi traficului ilicit de substanţe dopante cu grad mare de risc (M. Of. nr. 739 din 28 iulie 2021) .
Termenii sau expresiile al căror înţeles este anume explicat în Codul penal au acelaşi înţeles şi în Codul de procedură penală.
Normele de procedură penală reglementează desfăşurarea procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală. Ele urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuţiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părţilor şi ale celorlalţi participanţi în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituţiei, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum şi ale pactelor şi tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Lucrarea cuprinde referiri la actele normative, jurisprudenţa şi doctrina până la data de 30 iunie 2022.
SUMAR
A
Abaterile judiciare
Abolirea pedepsei cu moartea
Absorbţia
Abţinerea
Accesul la bazele electronice de date
Accesul la un sistem informatic
Accesul liber la justiţie
Accesul persoanei arestate la o autoritate judiciară
Acoperirea cheltuielilor judiciare
Acordul de mediere
Acordul de recunoaştere a vinovăţiei
Acte considerate ca făcute în termen
Actele încheiate de comandanţii de nave şi aeronave
Actele încheiate de unele organe de constatare
Actele organelor de urmărire penală
Actele premergătoare
Actele procesuale sau procedurale
Actio bona fide
Activităţile ce pot fi efectuate în procedura urmăririi
Actori incumbi tonus probandi
Actul prin care se dispune asupra măsurilor preventive
Actul de sesizare a instanţei
Actul prin care se dispune asupra măsurilor preventive
Actus reus
Acţiunea civilă
Acţiunea în regres
Acţiunea penală
Acţiunea pentru repararea pagubei
Acuzare
Acuzat
Acuzație în materie penală
Administrarea probelor
Admiterea în principiu
Admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie
Admiterea în principiu a cererii de revizuire
Admiterea în principiu a contestaţiei în anulare
Admiterea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale
Admiterea propunerii de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale
Adesa electronică
Aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect
Aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri
Affidavit
Aflarea adevărului
Agenţi procedurali
Alte forme de percheziţie
Alte modificări de pedepse
Alţi subiecţi procesuali
Amânarea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
Amânarea sau întreruperea executării măsurilor privative de libertate
Amenda judiciară
Amnistia şi graţierea
Amprente
Anularea reabilitării
Anularea renunţării la aplicarea pedepsei
Apărare
Apelul
Apelul celor citaţi
Aplicarea disectă a Constituției
Aplicarea legii procesuale penale în timp şi spaţiu
Aprecierea preliminară a datelor
Aprecierea probelor
Arestarea preventivă
Arestarea preventivă a inculpatului în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii
Arestul la domiciliu
Asigurarea apărării
Asigurarea ordinii şi solemnităţii şedinţei
Asistenţa judiciară internaţională
Asistenţa juridică a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente
Asistenţa juridică a suspectului sau a inculpatului
Asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului
Atribuţiile preşedintelui completului
Audiatur et altera pars
Audierea expertului
Audierea inculpatului
Audierea martorului minor
Audierea martorului protejat
Audierea martorului şi a expertului
Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente
Audierea prealabilă a persoanei care face identificarea
Audierea prin interpret
Audierea suspectului sau a inculpatului
Autopsia medico-legală
Autorizarea executării lucrărilor de construcţii
Autoritatea hotărârii penale în procesul civil şi efectele hotărârii civile în procesul penal
Autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror
Avertismentul
Avocatul
Avocatul din oficiu
Avocatul poporului
C
Calculul termenelor procedurale
Calculul termenelor în cazul măsurilor privative sau restrictive de drepturi
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul judecăţii
Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale
Calea de atac împotriva măsurii controlului judiciar dispuse de procuror
Calea de atac
Camera preliminară
Caracterul echitabil şi termenul rezonabil al procesului penal
Caracterul public al dezbaterilor
Categoriile măsurilor preventive
Cazierul judiciar
Cazuri speciale de valorificare a bunurilor mobile sechestrate
Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale
Cazurile de amânare
Cazurile de contestaţie în anulare
Cazurile de revizuire
Cazurile de soluţionare a acţiunii civile la instanţa civilă.
Cazurile în care se poate face recurs în casaţie
Cazurile speciale de audiere a martorului
Cazuri speciale de valorificare a bunurilor mobile sechestrate
Cazurile de contestaţie în anulare
Cazurile urgente
Căi de atac
Centru de detenţie
Cercetarea judecătorească în cazul recunoaşterii învinuirii
Cercetarea la faţa locului
Cererea de contestaţie în anulare
Cererea de reabilitare
Cererea de recurs în interesul legii
Cererea de revizuire
Cererea de redeschidere a procesului penal
Cererea de strămutare şi efectele acesteia
Cheltuielile de judecată
Cheltuielile judiciare
Cheltuielile judiciare avansate de stat
Chestiunile prealabile
Circumscripţie
Citarea la judecată
Clasarea
Codul penal
Coinculpat
Colaboratori
Combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive
Comisia rogatorie
Competenţa curţii de apel
Competenţa curţii militare de apel
Competenţa de soluţionare
Competenţa după teritoriu
Competenţa în caz de reunire a cauzelor
Competenţa în caz de schimbare a calităţii inculpatului
Competenţa în caz de schimbare a încadrării juridice sau a calificării faptei
Combaterea concurenţei neloiale
Competenţa I.C.C.J.
Competenţa judecătoriei
Competenţa judecătorului de cameră preliminară
Competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi
Competenţa organelor de cercetare penală
Competenţa pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului româniei
Competenţa procurorului
Competenţa tribunalului
Competenţa tribunalului militar
Compunerea instanţei
Computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate
Comunicare
Comunicarea altor acte procedurale
Comunicarea drepturilor şi a obligaţiilor
Concluziile scrise
Concurenţa
Condamnarea în cazul anulării sau revocării renunţării la aplicarea pedepsei sau a amânării aplicării pedepsei
Condiţiile încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei
Condiţii speciale de aplicare faţă de minori a măsurilor preventive
Condiţiile de admisibilitate
Condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive
Condiţiile generale de aplicare şi categoriile măsurilor preventive
Condiţiile generale de luare a măsurii arestului la domiciliu
Condiţiile generale de luare a măsurilor asigurătorii
Condiţiile încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei
Conducerea şi supravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror
Confiscare
Conflictul de competenţă
Confruntarea
Consecinţele nerespectării termenului
Consemnarea activităţilor de supraveghere tehnică
Consemnarea declaraţiilor
Consemnarea declaraţiilor martorului
Conservarea datelor informatice
Conservarea materialelor rezultate din supravegherea tehnică
Conservarea sau valorificarea obiectelor ridicate
Consiliul Superior al Magistraturii
Constatarea
Constatarea infracţiunii flagrante
Constatarea infracţiunilor de audienţă
Constituirea ca parte civilă
Constituţia
Consultarea dosarului
Contestarea măsurilor asigurătorii
Contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecăţii
Contestarea modului de valorificare a bunurilor mobile sechestrate
Contestaţia
Contestaţia în anulare
Contestaţia la executare
Contestaţia privind durata procesului penal
Contestaţia privind executarea dispoziţiilor civile
Contestaţia privitoare la amenzile judiciare
Continuarea procesului penal
Continuarea urmăririi penale la cererea suspectului sau a inculpatului
Contradictorialitate
Control ierarhic
Controlul judiciar
Controlul judiciar pe cauţiune
Conţinutul acordului de recunoaştere a vinovăţiei
Conţinutul controlului judiciar
Conţinutul Dec. i instanţei de apel şi comunicarea acesteia
Conţinutul dispozitivului
Conţinutul expunerii
Conţinutul hotărârii şi efectele ei
Conţinutul măsurii arestului la domiciliu
Conţinutul părţii introductive
Conţinutul şi efectele hotărârii
C.E.D.H.
Convenţia unică din 1961 a Naţiunilor Unite asupra substanţelor stupefiante
Convorbirile telefonice
Corupţie
Cuprinsul rechizitoriului
Curtea de Justiţie
C.E.D.O.
D
Damnum emergens
Darea în urmărire
Date cu caracter personal
Datele informatice
Declararea recursului în casaţie
Declararea şi soluţionarea contestaţiei
Declaraţia solemnă a martorului
Declinarea de competenţă
Degradarea militară
Delegare
Delegarea
Deliberarea
Denunţul
Departamentul pentru Lupta Antifraudă
Desemnarea unui reprezentant al persoanelor vătămate
Desfăşurarea şedinţei de judecată
Despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare
Detenţia în aşteptarea judecăţii
Dezbaterile
Dies a quo non computator pro in termino
Dies inceptus pro adimpleto habetur
Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism
Direcţia Naţională Anticorupţie
Disjungerea acţiunii civile
Disjungerea cauzelor
Dispariţia dosarului sau înscrisului
Dispozitivul
Dispoziţiile cu privire la măsurile preventive
Dispoziţii speciale privind competenţa instanţelor
Dispoziţii speciale privind percheziţiile efectuate la o autoritate publică, instituţie publică sau la alte persoane juridice de drept public
Dispoziţiile date de procuror
Dispoziţiile privitoare la îndreptarea erorilor materiale
Dispunerea efectuării expertizei sau a constatării
Dispunerea măsurii protecţiei martorului în cursul judecăţii
Divizarea
Dizolvarea persoanei juridice
Doctrina dreptului viu
Domiciliul
Dovada de primire a citaţiei
Dovedirea unor cazuri de revizuire
Dreptul avocatului de a formula plângere
Dreptul de a face plângere
Dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori
Dreptul de petiţionare
Dreptul de proprietate
Dreptul la apărare
Dreptul la informaţie
Dreptul la liberă circulaţie
Dreptul la libertate şi siguranţă
Dreptul la o procedură orală
Dreptul la tăcere
Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară
Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate
Dreptul la un proces echitabil
Dreptul la un tribunal
Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică
Dreptul martorului de a nu se acuza
Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică
Drepturile avocatului suspectului şi inculpatului
Drepturile părinteşti
Drepturile persoanei vătămate
Drogurile
Dublu grad de jurisdicţie
Durata arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale
Durata arestului la domiciliu
Durata controlului judiciar
Durata maximă a arestării preventive a inculpatului în cursul judecăţii în primă instanţă
Durata procedurii
Durata procedurii în camera preliminară
E
Echitate
Efectele fuziunii, absorbţiei, divizării, reducerii capitalului social, ale dizolvării sau lichidării persoanei juridice condamnate
Efectele respingerii cererii de revizuire
Efectuarea de verificări prealabile
Efectuarea percheziţiei domiciliare
Efectuarea percheziţiei informatice de lucrători de poliţie
Efectuarea unei expertize
Efectuarea unei noi expertize
Efectuarea urmăririi penale
Efectuarea urmăririi penale de către procuror
Efectul extensiv al apelului
Efectul devolutiv al apelului şi limitele sale
Efectul devolutiv şi limitele sale
Efectul extensiv şi limitele sale
Efectul suspensiv al apelului
Ei incumbit probatio qui dicit, non qui negat
Electa una via non datur recursus ad alteram
Error communis facit ius
Egalitatea armelor
Evaziunea fiscală
Evidenţa întreruperii executării pedepsei
Ex parte
Examinarea fizică
Examinarea medico-legală a persoanei
Examinarea sesizării
Excepţiile de necompetenţă
Excluderea probelor obţinute în mod nelegal
Executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre judecătorească penală străină
Executarea hotărârilor penale
Executarea mandatului de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului
Exercitarea acţiunii civile de către sau faţă de succesori.
Exercitarea acţiunii penale
Executorul judecătoresc
Exercitarea drepturilor şi a libertăţilor
Exhumarea
Expert
Expertiza genetică judiciară
Expertiza medico-legală psihiatrică
Expertiza toxicologică
Expertul
Extinderea competenţei teritoriale
Extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice
Extrădare activă
Extrădarea şi expulzarea
F
Faza prealabilă a procesului
Felul hotărârilor
Felul şi întinderea reparaţiei
Fetus
Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie
Forţele armate străine
Fotografiere
Fotografierea şi luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane
Funcţiile judiciare
Fuziunea
G
Garda financiară
Graţierea
H
Habeas corpus
Hotărârile executorii
Hotărârile supuse apelului
Hotărârile supuse recursului în casaţie
Hotărârile supuse revizuirii
I
Identificarea obiectelor
Identificarea persoanelor
Identificarea persoanelor sau obiectelor
Identificarea şi păstrarea obiectelor
Imposibilitatea administrării probelor
Imunitatea parlamentară
In rem
In personam
Incidente privind citarea
Incompatibilitatea expertului
Incompatibilitatea judecătorului
Incompatibilitatea procurorului, a organului de cercetare penală, a magistratului-asistent şi a grefierului
Inculpatul
Inculpaţii minori cu majori
Incumbit onus probandi ei qui agit
Infirmarea actelor procesuale sau procedurale
Informarea persoanei supravegheate
Informarea privind condiţiile speciale de executare a reţinerii şi arestării preventive dispuse faţă de minor
Informaţii de interes public
Infracţiuni contra securităţii naţionale
Infracţiuni de audienţă
Infracţiunii flagrante
Instanţa de executare
Instanţa la care se depune apelul
Instanţele judecătoreşti
Instanţele militare
Institutul de emisiune
Instituţiile de credit
Instituţiile financiare nebancare
Integrarea în Uniunea Europeană
Interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare
Internarea într-un centru de detenţie
Internarea într-un centru educativ
Internarea medicală provizorie
Intervenirea unei legi penale noi
Interzicerea exercitării unor drepturi
Interzicerea expulzării propriilor cetăţeni
Interzicerea privării de libertate pentru datorii
Interzicerea străinului de a se afla pe teritoriul României
Interzicerea muncii forţate
Intrarea în vigoare
Introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente
Inviolabilitatea domiciliului
Î
Înaintarea dosarului privind pe inculpat
Începerea urmăririi penale
Încetarea de drept a măsurilor preventive
Încetarea sau modificarea efectelor Dec. i
Încheieri
Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice
Încunoştinţarea despre arestarea preventivă şi locul de deţinere a inculpatului arestat preventiv
Încunoştinţarea despre reţinere
Îndreptarea erorilor materiale
Înfăptuirea justiţiei
Înlăturarea sau modificarea pedepsei
Înlocuirea expertului
Înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate
Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii
Înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă
Înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă
Înmânarea citaţiei
Înscrierea ipotecară
Înscrisurile declarate false
Înştiinţarea despre clasare
Întrebările privind persoana suspectului sau a inculpatului
Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
J
Judecarea cererii de redeschidere a procesului
Judecarea în lipsă
Judecarea recursului în casaţie
Judecarea recursului în interesul legii
Judecata
Judecătorii
Judecătorul de cameră preliminară
Judecătorul delegat cu executarea
Jurământul şi declaraţia solemnă a martorului
L
Lămuririle cerute la institutul de emisiune
Legalitatea procesului penal
Legea lustraţiei
Liberarea condiţionată
Liberarea provizorie
Libertatea de exprimare
Libertatea individuală şi siguranţa persoanei
Lichidarea persoanei juridice condamnate
Limba oficială
Livrarea supravegheată
Localizarea sau urmărire prin mijloace tehnice
Locul de citare
Locul săvârşirii infracţiunii
Locul unde se desfăşoară judecata
Luarea hotărârii
Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată
Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de drepturi şi libertăţi
Luarea măsurii controlului judiciar de către judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată
Luarea măsurii controlului judiciar de către procuror
Luarea măsurilor de ocrotire în caz de arestare preventivă în cursul urmăririi penale
Luarea unor măsuri faţă de făptuitor
Lucrum cessans
M
Mandatul de percheziţie domiciliară
Mandatul de supraveghere tehnică
Mandatul de aducere
Mandatul de arestare preventivă
Martor
Martorul ameninţat
Martorul minor
Martorul vulnerabil
Materie penală
Măsura educativă a internării într-un centru de detenţie
Măsura educativă a internării într-un centru educativ
Măsuri educative neprivative de libertate
Măsurile asigurătorii
Măsurile care pot fi luate odată cu admiterea în principiu
Măsurile de protecţie a investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor
Măsurile de protecţie dispuse în cursul judecăţii
Măsurile de protecţie dispuse în cursul urmăririi penale
Măsurile premergătoare
Măsurile premergătoare privind martorii, experţii şi interpreţii
Măsurile preventive
Măsurile preventive aplicate minorilor
Măsurile preventive în cursul judecăţii
Măsurile preventive în procedura de cameră preliminară
Măsurile privind obiectele ori înscrisurile ridicate
Medierea
Membru de familie
Menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării medicale
Mesagerie electronică
Metodele speciale de supraveghere sau cercetare
Mijloace tehnice
Mijloace tehnice audio sau audio-video
Mijloacele de probă
Mijloacele de probă scrise
Mijloacele materiale de probă
Ministerul Justiţiei
Ministerul public
Minori
Minorul
Minuta
Mitior lex
Modalităţile de exercitare a supravegherii
Modificări în acte procedurale
Modul de ascultare
Modul de audiere a martorului
Modul de audiere a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente
Modul de audiere a persoanei vătămate
Modul de citare
Modul de sesizare a procurorului pentru soluţionarea cauzei
Modurile de sesizare
Motivarea recursului în casaţie
Muncă forţată sau obligatorie
N
Neagravarea situaţiei în propriul apel
Neagravarea situaţiei în propriul recurs în casaţie
Negăsirea persoanei prevăzute în mandatul de arestare preventivă
Nemijlocirea
Nemo cogitur adere contra se
Netrimitere în judecată
Neurmărirea şi netrimitere în judecată
Normele de procedură penală
Notarul public
Notarea sau înscrierea ipotecară
Notele privind desfăşurarea şedinţei de judecată
Nou-născut
Nou-născut
Nulla iustitia sine lege
Nulla poena sine lege stricta
Nulităţile
Nulităţile absolute
Nulităţile relative
Numirea expertului
O
Obiectele
Obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei
Obiectul deliberării
Obiectul judecăţii
Obiectul probaţiunii
Obiectul probei
Obiectul procedurii în camera preliminară
Obiectul şi exercitarea acţiunii civile
obiectul urmăririi penale
Obligarea provizorie la tratament medical
Obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale,
Obligaţiile condamnatului în cazul amânării executării
Obligaţiile organelor de urmărire penală
Obligaţiile organului de urmărire penală în procedura plângerii prealabile
Obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul comunicaţiilor, şi reţinute de către aceştia
Obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane
Obţinerea de date privind situaţia financiară a unei persoane
Oficialitate
Oralitatea, nemijlocirea şi contradictorialitatea
Ordinea cercetării judecătoreşti
Ordinea dezbaterilor
Ordonanţă
Organe de constatare
Organele care aduc la îndeplinire măsurile asigurătorii
Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare
Organele de cercetare penală speciale
Organele de urmărire penală
Organele judiciare
Organizarea judiciară
Organul judiciar competent şi actul prin care se dispune asupra măsurilor preventive
P
Parchetul European
Partea civilă
Partea responsabilă civilmente
Participanţii
Participarea autorizată la anumite activităţi
Participarea inculpatului la judecată şi drepturile acestuia
Participarea procurorului la judecată
Pază permanentă
Părţile
Păstrarea unor acte de urmărire penală
Pedepsa amenzii
Pedepsele complementare aplicate persoanelor juridice
Pendente lite
Percheziţia corporală
Percheziţia în sistem informatic
Percheziţia
Percheziţia unui vehicul
Percheziţionarea corespondenţei şi a obiectelor şi percheziţia în procedura dării în urmărire
Percheziţionarea trimiterilor poştale
Pericol public
Persoana vătămată
Persoane juridice
Persoanele audiate în cursul procesului penal
Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor
Persoanele care pot cere revizuirea
Persoanele chemate la organul de urmărire penală
Plasarea sub supraveghere judiciară
Plata cheltuielilor avansate de stat
Plata cheltuielilor avansate de stat în celelalte cazuri
Plata cheltuielilor judiciare făcute de părţi
Plângerea
Plângerea împotriva actelor procurorului
Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală
Plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată
Plângerea prealabilă
Pluralitatea de identificări
Poliţia de frontieră
Poliţia instanţelor
Poliţia judiciară
Poliţia română
Poprirea
Poşta
Poşta electronica
Predarea obiectelor, înscrisurilor sau a datelor informatice
Pregătirea şedinţei de judecată
Prejudiciu real
Preluarea cauzelor de la alte parchete
Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale
Prelungirea mandatului de supraveghere tehnică
Prelungirea măsurii supravegherii tehnice
Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate
Pretenţii civile
Prevăzută de lege
Prezentarea scriptelor de comparaţie
Prezumţia caracterului licit al dobândirii averii
Prezumţia de nevinovăţie
Prezumțiile de fapt sau de drept
Principiile independenţei şi imparţialităţii magistraţilor
Principiul egalității în drepturi
Principiul loialităţii administrării probelor
Principiul proporționalității
Principiul publicității
Principiul repartizării aleatorii
Principiul securităţii juridice
Principiul separaţiei puterilor
Proba şi mijloacele de probă
Probatio diabolica
Probaţiune
Probe obţinute în mod nelegal
Procedeul probatoriu
Procedura audierii anticipate
Procedura de comunicare
Procedura de confiscare sau desfiinţare a unui înscris în cazul clasării
Procedura de emitere a mandatului de percheziţie domiciliară
Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică
Procedura dării în urmărire
Procedura de aplicare şi de ridicare a măsurii
Procedura de informare
Procedura de judecare a contestaţiei în anulare
Procedura de judecată
Procedura de reunire a cauzelor
Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării
Procedura de soluţionare a cererii de strămutare
Procedura de soluţionare a contestaţiei
Procedura desființării unui înscris
Procedura efectuării expertizei
Procedura în camera preliminară
Procedura în cauzele cu infractori minori
Procedura în caz de dispariţie a dosarelor judiciare şi a înscrisurilor judiciare
Procedura în cazul infracţiunii flagrante
Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii
Procedura în faţa instanţei
Procedura la instanţa de executare
Procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale
Procedura orală
Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
Procedura privitoare la amenda judiciară
Procedura reabilitării
Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri
Procedura sechestrului
Procesul-verbal
Procesul-verbal de cercetare la faţa locului sau de reconstituire
Procesul-verbal de percheziţie
Procesul-verbal de predare a citaţiei
Procesul-verbal de sechestru şi notarea sau înscrierea ipotecară
Procurorii
Pronunţarea hotărârii
Propunerea de arestare preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale
Protecţia martorilor
Protecţia persoanei vătămate şi a părţii civile
Protecţia victimelor infracţiunilor
Provocarea
Publicarea hotărârii de condamnare
Publicitatea şedinţei de judecată
Puncte de lucru ale persoanei juridice
Punerea în executare a amenzii judiciare
Punerea în executare a cheltuielilor judiciare avansate de stat
Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărâre
Punerea în executare a hotărârilor
Punerea în executare a internării într-un centru de detenţie
Punerea în executare a internării într-un centru educativ
Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică
Punerea în executare a măsurilor de siguranţă
Punerea în executare a pedepsei amenzii
Punerea în executare a pedepsei complementare a afişării sau publicării hotărârii de condamnare
Punerea în executare a pedepsei complementare a dizolvării persoanei juridice
Punerea în executare a pedepsei complementare a interzicerii persoanei juridice de a participa la procedurile de achiziţii publice
Punerea în executare a pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei juridice
Punerea în executare a pedepsei complementare a plasării sub supraveghere judiciară
Punerea în executare a pedepsei complementare a suspendării activităţii persoanei juridice
Punerea în executare a pedepselor complementare
Punerea în mişcare a acţiunii penale
R
Raportul de constatare
Raportul de expertiză
Rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de apel şi a hotărârii pronunţate în calea de atac a contestaţiei
Rămânerea definitivă a hotărârii primei instanţe
Reabilitarea
Rechizitoriul
Reconstituirea
Reconstituirea înscrisului sau dosarului
Recunoaşterea vinovăţiei
Recunoaşterea pretenţiilor civile
Recunoaşterea unor acte judiciare străine
Recunoaşterea vinovăţiei
Recursul în casaţie
Recursul în interesul legii
Recuzarea
Redactarea şi semnarea hotărârii
Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate
Redeschiderea urmăririi penale
Reducerea capitalului social
Referatul de evaluare a minorului
Regimul constituţional al procesului penal
Regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României
Regimul transportului naval
Reguli generale în materia audierii persoanelor
Reguli speciale privind ascultarea
Rejudecarea cauzei
Reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor
Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale
Reluarea urmăririi penale
Reluarea urmăririi penale în caz de restituire
Remedii acceleratorii sau compensatorii
Renunţarea la apel
Renunţarea la pretenţiile civile
Renunţarea la probe şi imposibilitatea administrării probelor
Renunţarea la urmărirea penală
Reprezentarea
Respectarea demnităţii umane şi a vieţii private,
Respingerea cererii pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă şi fond
Respingerea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale
Respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive în cursul urmăririi penale
Restabilirea situaţiei anterioare
Restituirea cauzei sau trimiterea la alt organ de urmărire penală
Restituirea dosarului organului de cercetare penală
Restituirea lucrurilor
Restituirea lucrurilor şi valorificarea celor neridicate
Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi
Retragerea apelului
Reţinerea
Reţinerea, predarea şi percheziţionarea trimiterilor poştale
Reunirea cauzelor
Revizuirea
Revizuirea în cazul hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului
Revocarea măsurilor preventive şi înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă
Revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei
Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere
Revocarea urmăririi
Rezolvarea acţiunii civile în procesul penal
Rezolvarea acţiunii civile
Rezolvarea acţiunii penale
Rezolvarea cauzelor
Ridicarea silită de obiecte şi înscrisuri
Rolul activ în aflarea adevărului
Rolul instanţei de judecată
Rolul ministerului public
S
Sarcina organului de urmărire pe timpul suspendării
Sarcina probei
Schimbarea încadrării juridice
Schimbări în executarea unor hotărâri
Schimbările privind măsura educativă a internării într-un centru educativ
Schimbările privind măsura educativă a internării într-un centru de detenţie
Scopul recursului în casaţie şi instanţa competentă
Scopul, condiţiile generale de aplicare şi categoriile măsurilor preventive
Scripte de comparaţie
Securitatea naţională a României
Semnarea hotărârii
Semnătură electronică
Sentinţa
Serviciul Român de Iinformaţii
Sesizarea din oficiu
Sesizarea I.C.C.J.în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
Sesizarea instanţei cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei
Sesizarea organelor de urmărire penală
Sesizările făcute de persoane cu funcţii de conducere şi de alte persoane
Sistemul informatic
Sistemului naţional de date genetice judiciare
Situaţiile privind despăgubirile civile
Soluţiile
Soluţiile de cameră preliminară
Soluţiile de neurmărire şi netrimitere în judecată
Soluţiile după rejudecare
Soluţiile instanţei
Soluţiile la judecata recursului în casaţie
Soluţionarea acţiunii civile
Soluţionarea cauzei
Soluţionarea cererilor fictive
Soluţionarea plângerii de către judecătorul de cameră preliminară
Soluţionarea propunerii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale
Substanţe stupefiante
Sumum ius, suma iniuria
Spălarea banilor
Specialişti
Stabilirea competenței
Statutul cadrelor militare
Statutul corpului diplomatic şi consular
Statutul deputaţilor şi al senatorilor
Statutul funcţionarilor publici
Statutul funcţionarilor publici cu statut special din administraţia naţională a penitenciarelor
Statutul judecătorilor
Statutul judecătorilor şi procurorilor
Statutul poliţistului
Statutul procurorilor
Stingerea acţiunii penale
Strămutarea cauzei
Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi
Subiecţi procesuali
Subiecţii procesuali principali
Sumele cuvenite martorului, expertului şi interpretului
Suplimentul de expertiză
Supravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror
Supravegherea executării pedepselor complementare aplicate persoanelor juridice
Supravegherea tehnică
Supravegherea tehnică, reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei şi a obiectelor, percheziţia şi obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului în procedura dării în urmărire
Supravegherea video, audio sau prin fotografiere
Suspectul
Suspendarea executării
Suspendarea judecăţii
Suspendarea judecăţii în caz de extrădare activă
Suspendarea urmăririi penale
Suspiciune rezonabilă
Ş
Şedinţa de judecată
T
Taxă de timbru
Temeiul strămutării
Termenele
Termenii explicaţi în Codul penal
Termenul de declarare a apelului
Termenul de declarare a recursului în casaţie
Termenul de introducere a cererii
Termenulde introducere a contestaţiei în anulare
Termenul rezonabil al procesului penal
Terorism
Tipuri de comunicare
Titularii acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi limitele acestuia
Tortura
Traficul de persoane
Tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile.
Tranzacţiile financiare
Tratamentul medical sub pază permanentă
Tratatele internaţionale privind drepturile omului
Trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul
Tribunal independent și imparțial
Tribunalul
Trimiterea cauzei la un alt parchet
Trimiterea la alt organ de urmărire penală
Trimiterea la organul competent
U
Urmărirea penală
Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor
Utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor
V
Vechiul cod penal
Valorificarea bunurilor
Valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul judecăţii
Valorificarea bunurilor mobile sechestrate în cursul urmăririi penale
Valorificarea lucrurilor neridicate
Verificarea competenţei
Verificarea lucrărilor urmăririi penale
Verificarea măsurii asigurătorii
Verificarea măsurilor preventive în cursul judecăţii
Verificarea măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară
Verificări prealabile
Viaţa intimă, familială şi privată
A
ABATERILE JUDICIARE privesc neîndeplinirea în mod nejustificat sau îndeplinirea greşită ori cu întârziere a lucrărilor de citare sau de comunicare a actelor procedurale, de transmitere a dosarelor, precum şi a oricăror alte lucrări, dacă prin aceasta s-au provocat întârzieri în desfăşurarea procesului penal; neîndeplinirea ori îndeplinirea greşită a îndatoririlor de înmânare a citaţiilor sau a celorlalte acte procedurale, precum şi neexecutarea mandatelor de aducere; lipsa nejustificată a martorului, precum şi a persoanei vătămate, părţii civile sau părţii civilmente responsabile, chemate să dea declaraţii, sau părăsirea, fără permisiune ori fără un motiv întemeiat, a locului unde urmează a fi audiate; lipsa nejustificată a avocatului ales sau desemnat din oficiu, fără a asigura substituirea, în condiţiile legii, sau refuzul nejustificat al acestuia de a asigura apărarea, în condiţiile în care s-a asigurat exercitarea deplină a tuturor drepturilor procesuale; împiedicarea în orice mod a exercitării, în legătură cu procesul, a atribuţiilor care revin organelor judiciare, personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor, experţilor desemnaţi de organul judiciar în condiţiile legii, agenţilor procedurali, precum şi altor salariaţi ai instanţelor şi parchetelor; lipsa nejustificată a expertului sau interpretului legal citat; tergiversarea de către expert sau interpret a îndeplinirii însărcinărilor primite; neîndeplinirea de către orice persoană a obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată, a obiectelor ori înscrisurilor cerute de acestea, precum şi neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii de către reprezentantul legal al persoanei juridice sau de cel însărcinat cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii; nerespectarea obligaţiei de păstrare a obiectelor în procedura percheziţiei; neluarea de către reprezentantul legal al persoanei juridice în cadrul căreia urmează a se efectua o expertiză a măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia sau pentru efectuarea la timp a expertizei, precum şi împiedicarea de către orice persoană a efectuării expertizei în condiţiile legii; nerespectarea de către părţi, avocaţii acestora, martori, experţi, interpreţi sau orice alte persoane a măsurilor luate de către preşedintele completului de judecată de interzicere a publicităţii sau solemnităţii şedinţei , cu excepţia situaţiilor avocaţilor care susţin cereri, excepţii, concluzii pe fondul cauzei, precum şi atunci când procedează la audierea părţilor, martorilor şi experţilor; manifestările ireverenţioase ale părţilor, martorilor, experţilor, interpreţilor sau ale oricăror alte persoane faţă de judecător sau procuror; nerespectarea de către suspect sau inculpat a obligaţiei de a încunoştinţa în scris, în termen de cel mult 3 zile, organele judiciare despre orice schimbare a locuinţei pe parcursul procesului penal; neîndeplinirea de către martor a obligaţiei de a încunoştinţa organele judiciare, în termen de cel mult 5 zile, despre schimbarea locuinţei pe parcursul procesului penal, potrivit legii; neîndeplinirea în mod nejustificat de către organul de cercetare penală a dispoziţiilor scrise ale procurorului, în termenul stabilit de acesta; abuzul de drept constând în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi procedurale de către părţi, reprezentanţii legali ai acestora ori consilierii juridici; neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 142 alin. (2) de colaborare cu procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnicăsau a obligaţiei prevăzute la art. 152 alin. (3) , de a păstra secretul operaţiunii efectuate de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului;neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 1461 alin. (7) de predare a înscrisurilor sau informaţiilor la care se face referire în mandatul dispus de judecător sau în autorizaţia emisă de procuror.de către instituţiile de credit sau entităţile financiare care efectuează tranzacţiile financiare; neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 1461 alin. (7) de către instituţiile de credit sau entităţile financiare care efectuează tranzacţiile financiare;neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 147 alin. (5) de a reţine şi de a preda procurorului scrisorile, trimiterile poştale ori obiectele la care se face referire în mandatul dispus, de către unităţile poştale ori de transport sau orice alte persoane fizice ori juridice care efectuează activităţi de transport sau transfer de informaţii;neîndeplinirea obligaţiei prevăzute la art. 153 alin. (3) de a pune de îndată la dispoziţie datele solicitate.de către furnizorul de servicii sau de persoana în posesia căreia sunt sau care are sub control datele date privind situaţia financiară a unei persoane. A. j. se sancţionează cu amendă judiciară; amenzile judiciare aplicate constituie venituri la bugetul de stat, cuprinzându-se distinct în bugetul Ministerului Public sau al Ministerului Administraţiei şi Internelor, al Ministerului Justiţiei, după caz, potrivit legii; aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală, în cazul în care fapta constituie infracţiune; de exemplu, persoanei căreia i se lasă spre păstrare obiectele în procedura percheziţiei i se pune în vedere că are obligaţia de a le păstra şi conserva, precum şi de a le pune la dispoziţia organelor de urmărire penală, la cererea acestora, sub sancţiunea prevăzută la art. 275 C.pen., pentru sustragere sau distrugere de probe. Art. 283, alin. (4), litera o1) a fost introdus prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 )
ABOLIREA PEDEPSEI CU MOARTEA Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat. Un stat poate să prevadă în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război; o asemenea pedeapsă nu va fi aplicată decât în cazurile prevăzute de această legislaţie şi conform dispoziţiilor sale. Statul respectiv va comunica Secretarului General al Consiliului Europei dispoziţiile aferente legislaţiei (Protocolul nr. 6 la C.E.D.H. , privind abolirea pedepsei cu moartea, Strasbourg, 28 aprilie1983).
ABSORBŢIA v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
ABŢINEREA Persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, preşedintelui instanţei, procurorului care supraveghează urmărirea penală sau procurorului ierarhic superior că se abţine de a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate şi a temeiurilor de fapt care constituie motivul a.; declaraţia de a. se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoştinţă de existenţa cazului de incompatibilitate.
ACCESUL LA BAZELE ELECTRONICE DE DATE În vederea realizării procedurii de citare, a comunicării actelor de procedură sau a aducerii cu mandat la desfăşurarea procedurilor, procurorul sau instanţa au drept de acces direct la bazele electronice de date deţinute de organele administraţiei de stat; organele administraţiei de stat care deţin baze electronice de date sunt obligate să colaboreze cu procurorul sau cu instanţa de judecată în vederea asigurării accesului direct al acestora la informaţiile existente în bazele electronice de date, în condiţiile legii.
ACCESUL LA UN SISTEM INFORMATIC constă în pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanţă, prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei reţele, în scopul de a identifica probe.
ACCESUL LIBER LA JUSTIŢIE Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite. A. l. j. , consacrat de art.21 din Legea fundamentală, reprezintă o valorificare a prevederilor art.6 referitor la dreptul la un proces echitabil din CEDH. Exigențele art.6 din Convenție sunt implicit aplicabile în justiție în temeiul art.20 din Constituție. Sub aspectul dreptului de acces la justiție, Curtea de la Strasbourg a stabilit că dreptul de acces la o instanță judecătorească constituie un element inerent al dreptului la un proces echitabil prevăzut de art.6 § 1 din Convenție (Hotărârea din 30 octombrie 1998, Cauza F.E. c Franței, § 44, Hotărârea din 7 mai 2002, Cauza McVicar c Regatului Unit, § 46). În acest sens, CEDO a statuat că art.6 § 1 din Convenție consacră „dreptul la un tribunal”, în raport cu care dreptul de acces, și anume dreptul de a sesiza instanța judecătorească competentă, nu constituie decât un aspect, la care se adaugă garanțiile referitoare la organizarea și la compunerea instanței, respectiv la procedura de judecată, toate aceste aspecte formând dreptul la un proces echitabil (Hotărârea din 21 februarie 1975, Cauza Golder c Regatului Unit, § 36). Convenția are ca scop să protejeze drepturi concrete și efective, nu drepturi teoretice sau iluzorii, afirmație ce vizează în mod special dreptul de acces la o instanță judecătorească, având în vedere locul deosebit pe care dreptul la un proces echitabil îl ocupă într-o societate democratică (Hotărârea din 9 octombrie 1979, Cauza Airey c Irlandei, § 24, Hotărârea din 15 februarie 2005, Cauza Steel și Morris c Regatului Unit, § 59). În această privință, Curtea de la Strasbourg a reținut că faptul de a putea folosi căile de atac interne nu respectă în mod necesar imperativele art.6 § 1 din Convenție, ci mai trebuie constatat faptul că nivelul de acces asigurat de legislația națională este suficient pentru a asigura persoanelor interesate „dreptul la o instanță”, ținând cont de principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică (Hotărârea din 21 februarie 1975, Cauza Golder c Regatului Unit, §§ 34—35, Hotărârea din 6 decembrie 2001, Cauza Yagtzilar și alții c Greciei, § 26, Hotărârea din 26 ianuarie 2006, Cauza Lungoci c României, § 35; Curtea Constituțională , Decizia nr.599 din 21 octombrie 2014, Decizia nr.733 din 29 octombrie 2015 ).
ACCESUL PERSOANEI ARESTATE LA O AUTORITATE JUDICIARĂ În cauza Pantea c. României, Hotărârea din 3 iunie 2003, CEDO reaminteşte că s-a pronunţat în mod constant în jurisprudenţa sa în sensul că prima teză a art. 5 nu se rezumă la a prevedea accesul persoanei arestate la o autoritate judiciară, ci ea impune magistratului în faţa căruia persoana arestată este condusă, obligaţia de a examina circumstanţele care militează pentru şi contra menţinerii arestării preventive, de a se pronunţa potrivit criteriilor juridice asupra existenţei unor motive temeinice care să justifice menţinerea arestării şi, în absenţa lor, de a dispune punerea în libertate (v., între altele, Assenov, § 146; De Jong, Baljet şi Van den Brink c. Olandei, hotărârea din 22 mai 1984, seria A nr. 77, p. 21-24, § 44, 47 şi 51). Cu alte cuvinte, art. 5 § 3 impune ca magistratul să se pronunţe asupra legalităţii măsurii preventive).
ACOPERIREA CHELTUIELILOR JUDICIARE Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, administrarea şi, după caz, valorificarea în cursul procesului penal a bunurilor indisponibilizate, onorariile avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părţi.Cheltuielile judiciare avansate de stat, sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public, precum şi al altor ministere de resort. Art. 272, alin. (1) a fost modificat prin Legea nr. 6/2021
ACORDUL DE MEDIERE, v. Tranzacţia, medierea şi recunoaşterea pretenţiilor civile
ACORDUL DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI I.C.C.J. stabileşte că procurorul nu poate, în faza de urmărire penală, în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină dispoziţiile art. 396 alin. (10) C.pr.pen., cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită. În actuala reglementare, prin voinţa legiuitorului, nu este posibilă reducerea limitelor de pedeapsă nici cu ocazia încheierii acordului între procuror şi inculpat, dar nici cu ocazia verificării acordului de către instanţă. De altfel, această soluţie se prefigura şi anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 255/2013, din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 108 alin. (4) C.pr.pen. care, reglementând aducerea la cunoştinţă a drepturilor procesual penale dobândite de inculpat ulterior punerii în mişcare a acţiunii penale, prevede în mod diferenţiat că: “Organul judiciar trebuie să aducă la cunoştinţa inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei, iar în cursul judecăţii posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoaşterii învinuirii”. Rezultă, astfel, că legiuitorul nu a înţeles să acorde acest dublu beneficiu în cursul urmăririi penale, respectiv ca inculpatul să aibă posibilitatea de a negocia pedeapsa prin încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi, în acelaşi timp, să se bucure de diminuarea limitelor de pedeapsă prin aplicarea art. 396 alin. (10) C.pr.pen. (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 25/2014, Dosar nr. 27/1/2014/HP/P , în vigoare de la 22 decembrie 2014, M. Of. nr. 935 din 22 decembrie 2014). v. Recunoaşterea vinovăţiei
ACTE CONSIDERATE CA FĂCUTE ÎN TERMEN Actul depus înăuntrul termenului prevăzut de lege la administraţia locului de deţinere ori la unitatea militară sau la oficiul poştal prin scrisoare recomandată este considerat ca făcut în termen. Înregistrarea sau atestarea făcută de către administraţia locului de deţinere pe actul depus, recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută de unitatea militară pe actul depus servesc ca dovadă a datei depunerii actului; dacă un act care trebuia făcut într-un anumit termen a fost comunicat sau transmis, din necunoaştere ori dintr-o greşeală vădită a expeditorului, înainte de expirarea termenului, unui organ judiciar care nu are competenţă, se consideră că a fost depus în termen, chiar dacă actul ajunge la organul judiciar competent după expirarea termenului fixat; cu excepţia căilor de atac, actul efectuat de procuror este considerat ca făcut în termen dacă data la care a fost trecut în registrul de ieşire al parchetului este înăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea actului. Un alt exemplu, dispozițiile art.235 alin.(1) C. pr. pen. sunt constituționale în măsura în care nerespectarea termenului „cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” atrage incidența art.268 alin.(1) C. pr. pen. Curtea Constituţională reţine că nerespectarea termenului de depunere a propunerii de prelungire a arestării preventive la judecătorul de drepturi și libertăți „cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive” este de natură să cauzeze o vătămare procesuală, concretizată în încălcarea dreptului fundamental la apărare al inculpatului arestat, consacrat de art.24 din Constituţie şi de art.6 §3 lit.b) C.E.D.H. , pe de o parte, şi încalcă dispoziţiile constituţionale ale art.124 privind înfăptuirea justiţiei, pe de altă parte. Prin urmare, la 30 aprilie 2015, Curtea constată că nedepunerea propunerii de prelungire a arestării preventive cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive atrage incidenţa normelor procesual penale ale art.268 alin.(1) C. pr. pen. , sancțiunea fiind decăderea procurorului din exerciţiul dreptului de a depune propunerea de prelungire a duratei arestului preventiv și nulitatea actului făcut peste termen.v. Calculul termenelor procedurale
ACTELE ÎNCHEIATE DE COMANDANŢII DE NAVE ŞI AERONAVE Comandanţii de nave şi aeronave sunt competenţi să facă percheziţii corporale sau ale vehiculelor şi să verifice lucrurile pe care făptuitorii le au cu sine sau le folosesc, pe timpul cât navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor şi pentru infracţiunile săvârşite pe aceste nave sau aeronave, având totodată şi obligaţiile şi drepturile prevăzute de lege; actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează organelor de urmărire penală, de îndată ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport românesc; in cazul infracţiunilor flagrante, comandanţii de nave şi aeronave au dreptul de a face percheziţii corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta organelor de urmărire penală; procesul-verbal încheiat în conformitate cu legea constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
ACTELE ÎNCHEIATE DE UNELE ORGANE DE CONSTATARE Ori de câte ori există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, sunt obligate să întocmească un proces-verbal despre împrejurările constatate: organele inspecţiilor de stat, ale altor organe de stat, precum şi ale autorităţilor publice, instituţiilor publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile care constituie încălcări ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii; organele de control şi cele de conducere ale autorităţilor administraţiei publice, ale altor autorităţi publice, instituţii publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de către cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor; organele de ordine publică şi siguranţă naţională, pentru infracţiunile constatate în timpul exercitării atribuţiilor prevăzute de lege; aceste organe au obligaţia să ia măsuri de conservare a locului săvârşirii infracţiunii şi de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. În cazul infracţiunilor flagrante, aceleaşi organe au dreptul de a face percheziţii corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor şi de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală; când făptuitorul sau persoanele prezente la locul constatării au de făcut obiecţii ori precizări sau au de dat explicaţii cu privire la cele consemnate în procesul-verbal, organul de constatare are obligaţia de a le consemna în procesul-verbal; actele încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de urmărire penală; procesul-verbal încheiat constituie act de sesizare a organelor de urmărire penală şi nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
ACTELE ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ Procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel. Ordonanţa trebuie să cuprindă, printre altele, fapta care face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la persoana suspectului sau inculpatului, obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul soluţiei, precum şi motivele de fapt şi de drept ale acestora şi date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi; date referitoare la măsurile asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul urmăririi;alte menţiuni prevăzute de lege;semnătura celui care a întocmit-o.Organele de cercetare penală dispun, prin ordonanţă, asupra actelor şi măsurilor procesuale şi formulează propuneri prin referat.. Art. 286, alin. (2), litera d1) a fost introdus prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 ). Art. 286, alin. (3) a fost abrogat prin Legea 255/2013]
ACTELE PREMERGĂTOARE Simplificarea etapei de urmărire penală s-a realizat și prin reglementarea unei proceduri rapide de verificare a sesizării adresate organelor de urmărire penală, ce permite ca, atunci când din cuprinsul acesteia rezultă faptul că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi nu există vreunul din cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale, organul de urmărire penală să dispunăînceperea urmăririi penale cu privire la faptă, prin declanşarea fazei de investigare a faptei fiind conturat cadrul procesului penal.În acest mod s-a eliminat etapa actelor premergătoare care, ilegal, se prelungea până la stabilirea identităţii făptuitorului şi presupunea activităţi similare administrării probelor în procesul penal fără asigurarea tuturor garanţiilor specifice acestuia. Prin urmare, toate activităţile desfăşurate de organele de poliţie vor fi efectuate în cadrul urmăririi penale, soluţie care este de natură a asigura atât respectarea drepturilor şi garanţiilor acordate persoanei cercetate, pe parcursul întregului proces penal, cât şi înlăturarea inconvenientelor constatate în practică, generate de extinderea nejustificată a categoriilor de acte de investigaţie care pot fi efectuate în această etapă. Prin desființarea formală a actelor premergătoare simțim nevoia obligării procedurale la momentul de început a urmăririi penale de a se consemna această dispoziție, de principiu, in rem, atunci când există date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni; începerea urmăririi penale trebuie consemnată explicit imediat ce se dispune in personam dacă în acelaşi timp există suficiente date şi cu privire la persoana autorului infracţiunii. v. şi Efectuarea de verificări prealabile, Obligaţiile organelor de urmărire penală
ACTELE PROCESUALE SAU PROCEDURALE v. Infirmarea actelor procesuale sau procedurale; Calculul termenelor procedurale
ACTIO BONA FIDE (lat. ) acţiune de bună credinţă
ACTIVITĂŢILE CE POT FI EFECTUATE ÎN PROCEDURA URMĂRIRII În vederea identificării, căutării, localizării şi prinderii persoanelor date în urmărire pot fi efectuate, în condiţiile prevăzute de lege, următoarele activităţi:supravegherea tehnică;reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei şi a obiectelor;obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului;percheziţia;ridicarea de obiecte sau înscrisuri. Activităţile pot fi efectuate numai în baza mandatului emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, respectiv, numai cu autorizarea procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliţie care efectuează urmărirea persoanei date în urmărire. Art. 523, alin. (1), litera b). a fost completat prin Legea 75/2016 . v. Darea în urmărire
ACTORI INCUMBI TONUS PROBANDI (lat. ) reclamantului îi revine sarcina probei
ACTUL DE SESIZARE A INSTANŢEI v. Rechizitoriul
ACTUL PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA MĂSURILOR PREVENTIVE v. Organul judiciar competent şi actul prin care se dispune asupra măsurilor preventive
ACTUS REUS (lat. ) elementul material al infracţiunii
ACŢIUNEA CIVILĂ exercitată exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale; a. c. se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă c inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente; când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se exercită în numele acesteia de către reprezentantul legal sau, după caz, de către procuror şi are ca obiect, în funcţie de interesele persoanei pentru care se exercită, tragerea la răspundere civilă delictuală; a. c. se soluţionează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a procesului; repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile.
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală I. C. C. J. stabileşte: În cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală (I. C. C. J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii, Dec. nr. 17 din 5 octombrie 2015 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală, I. C. C. J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii, stabileşte că în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală, M. Of. nr. 875 / 2015.) Prin Dec. nr. 17 din 5 octombrie 2015 referitoare la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii, stabileşte că în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală, Î. C. C. J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Codul de procedură penală stabileşte: în cauzele penale având ca obiect infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanţa, soluţionând acţiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârşirea acestor infracţiuni la plata sumelor reprezentând obligaţia fiscală principală datorată şi la plata sumelor reprezentând obligaţiile fiscale accesorii datorate, în condiţiile Codului de procedură fiscală. în orice litigii referitoare la valorificarea creanţelor fiscale principale şi accesorii de către creditor, astfel cum acesta este definit de art. 25 din Codul de procedură fiscală, se aplică prevederile Codului fiscal şi ale Codului de procedură fiscală. În consecinţă, împrejurarea că unele componente ale administrării creanţelor fiscale, precum stabilirea şi verificarea contribuţiilor la bugetul general consolidat, se realizează în cadrul unei proceduri judiciare penale nu este de natură a determina, sub aspectele analizate, aplicarea altor acte normative (Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000 şi Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011), deoarece, în considerarea naturii juridice a raporturilor deduse judecăţii, atât din punct de vedere formai, cât şi substanţial, completarea Codului fiscal şi a Codului de procedură fiscală cu aceste acte normative nu este posibilă.. Pentru toate aceste considerente, având în vedere relaţia dintre creanţele fiscale principale (impozite, taxe şi alte contribuţii datorate bugetului general consolidat) şi cele accesorii (dobânzi, penalităţi şi, după caz, majorări de întârziere), dar şi natura juridică a raportului dedus judecăţii, în soluţionarea laturii civile a cauzei penale, instanţele urmează a acorda despăgubiri pentru prejudiciul cauzat reprezentând exclusiv accesoriile fiscale ale creanţei fiscale principale, şi nu dobânda legală caracteristică raporturilor juridice de drept privat prevăzută de Ordonanţa Guvernului nr. 9/2000, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011. Cu privire la momentul de la care încep să curgă dobânzile aferente sumelor constatate cu titlu de prejudiciu, potrivit dispoziţiilor art. 111 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, “creanţele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează”, iar în conformitate cu textul art. 141 alin. (2) din Codul de procedură fiscală “titlul de creanţă devine titlu executoriu la data la care creanţa fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege”. În literatura de specialitate (Adrian Fanu-Moca- Contenciosul fiscal) s-a afirmat că raţiunea acestei particularităţi a titlului de creanţă fiscală constă în necesitatea realizării veniturilor bugetului de stat la termenele şi în cuantumurile stabilite de lege, avându-se primordial în vedere destinaţia acestor sume şi faptul că beneficiarul lor este întreaga societate, fiind vorba, prin urmare, de un interes public . v. Constituirea ca parte civilă, Taxa de timbru
ACŢIUNEA ÎN REGRES v. Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri
ACŢIUNEA PENALĂ are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni şi se pune în mişcare prin actul de inculpare prevăzut de lege; ea se poate exercita în tot cursul procesului penal, când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există cazuri care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acesteia. v. Cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale.
ACŢIUNEA PENTRU REPARAREA PAGUBEI v. Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri
ACUZARE de la acel moment inculpatul este oficial notificat în scris cu privire la baza juridică a acuzaţiilor ce-i sunt aduse (cauza Kamasinski c. Austriei, Hotărârea din 19 decembrie 1989, § 79). Articolul 6 § 3 din Convenţie recunoaşte acuzatului nu numai dreptul de a fi informat cu privire la „cauza” a, şi anume actele de care este acuzat şi în baza cărora este fundamentată a, ci şi calificarea juridică a acestora, într-o modalitate detaliată (v cauza Pelissier şi Sassi c. Franţei, Hotărârea din 25 martie 1999, § 51 , C.E.D.O., Hotărârea din 1 martie 2001 Cauza Dallos c. Ungariei)
ACUZAT noţiunea generică de a. priveşte persoana căreia i se impută, formal şi explicit sau implicit, prin efectuarea unor acte de urmărire penală îndreptate împotriva sa, săvârşirea unei infracţiuni. (CEDO, Deweer, 27 februarie 1980, § 48; Foti, 10 decembrie 1982; Oztürk, 21 februarie 1984; Brozicek, 18 decembrie 1989).
ACUZAȚIE ÎN MATERIE PENALĂ are o semnificaţie „autonomă”, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre. Conceptul de „acuzaţie” trebuie înţeles în sensul Convenţiei. Prin urmare, acesta poate fi definit drept „notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor „repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980, Cauza Deweer c Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982 Cauza Eckle c Germaniei, § 73, Reinhardt şi Slimane-Kaid c Franţa, decizia din 31 martie 1998, Culegerea 1998-II, p. 660, § 93). Punerea sub acuzare reprezintă comunicarea oficială adresată unei persoane a învinuirii de a fi săvârşit o infracţiune – cu consecinţe importante asupra situaţiei persoanei suspecte (Bursuc, hotărârea din 12 octombrie 2004, § 115; Reinhardt, Slimane–Kaid, hotărârea din 31 martie 1998, § 93) [Curtea Constituţională, Decizia nr. 599 / 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (1) lit. f) şi art. 341 alin. (5)—(8) C. pr. pen., M. Of. nr. 886 / 2014]. Prin Decizia nr. 599 / 2014, §§ 33-34, Curtea Constituțională a reţinut că noţiunea de “a. m. p.” trebuie înţeleasă în sensul Convenţiei şi poate fi definită drept “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (v Hotărârea din 27 februarie 1980, Cauza Deweer c Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, Cauza Eckle c Germaniei, § 73). Codul de procedură penală consacră trei modalităţi de a. m. p. reglementate de art. 307 referitor la aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect, art. 309 referitor la punerea în mişcare a acţiunii penale şi la aducerea la cunoştinţă a calităţii de inculpat şi art. 327 lit. a) referitor la rezolvarea cauzelor prin emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Dacă în primele două situaţii, notificarea oficială constă în aducerea la cunoştinţă a calităţii de suspect înainte de prima sa audiere şi în comunicarea către inculpat a ordonanţei prin care s-a pus în mişcare acţiunea penală care, de asemenea, este chemat în vederea audierii, în cea de-a treia situaţie, notificarea oficială constă în comunicarea către inculpat a unei copii certificate a rechizitoriului în condiţiile art. 344 alin. (2) din acelaşi cod ce dispune cu privire la procedura camerei preliminare. Pe lângă aceste trei modalităţi de formulare a unei acuzaţii penale, Curtea a identificat şi o altă posibilitate ce izvorăşte din procedura referitoare la soluţionarea plângerilor formulate c soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată. Cu toate că procedura ce constituie obiectul analizei sale nu vizează ab initio existenţa unei a m p, deoarece ea a fost înlăturată de soluţiile pronunţate de procuror, câtă vreme, potrivit dispoziţiilor art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate desfiinţa soluţia atacată şi dispune începerea judecăţii, atunci încheierea pronunţată are valenţele unui rechizitoriu, deci a unei a m p. Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 64 alin. (5) C. pr. pen. prevăd că judecătorul care a participat la soluţionarea plângerii c soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată nu poate participa, în aceeaşi cauză, la judecata în fond sau în căile de atac. Judecătorul este incompatibil să judece în cadrul completului de judecată nu numai în situaţia pronunţării încheierii de începere a judecăţii, ci în orice situaţie în care, în calitate de judecător de cameră preliminară a soluţionat o plângere c soluţiei procurorului de neurmărire sau de netrimitere în judecată, indiferent că a dispus începerea judecăţii sau a restituit cauza procurorului, care după completarea urmăririi penale a dispus trimiterea în judecată.
ADMINISTRAREA PROBELOR Organul de urmărire penală strânge şi a. p. atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere; instanţa a. p. la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale; cererea privitoare la a. p. se admite ori se respinge, motivat; organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când: proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză; se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă; proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu; proba este imposibil de obţinut; cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită; a. p. este contrară legii. v. şi Sarcina probei
ADMITEREA ÎN PRINCIPIU prin Decizia nr.506 din 30 iunie 2015 s-a constatat că soluția legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanță „fără citarea părților” este neconstituțională, deoarece aduce atingere art.21 alin.(3) din Legea fundamentală referitor la dreptul la un proces echitabil. Curtea Constituțională a statuat că, prin excluderea numai a părților de la soluționarea admisibilității în principiu a cererii de revizuire, fără a dispune expres cu privire la neparticiparea procurorului, acesta fiind prezent în temeiul normelor de generală aplicare ale art.363 alin.(1) C.pr.pen., dispozițiile art.459 alin.(2) C.pr.pen. determină ruperea echilibrului procesual. Astfel, în condițiile în care participarea procurorului în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire este obligatorie, exigențele unui proces echitabil sunt înfrânte, de vreme ce nu se respectă egalitatea de arme între acuzare și apărare, din perspectiva contradictorialității. În același timp, Curtea a reținut că, potrivit jurisprudenței constante a CEDO, art.6 CEDH nu se aplică unei proceduri care urmărește redeschiderea unei proceduri penale, întrucât persoana a cărei condamnare a intrat în puterea lucrului judecat și care solicită o asemenea redeschidere nu este „acuzată de o infracțiune”, în sensul art.6 din Convenție, ceea ce înseamnă că nu face obiectul unei „acuzații în materie penală” (Decizia Comisiei din 16 mai 1995, Cauza Oberschlick c Austriei, cererile nr.19.255/92 și 21.655/93, Decizia din 25 mai 1999, Cauza Dankevich c Ucrainei, cererea nr.40.679/98, Decizia din 6 ianuarie 2000, Cauza Sonnleitner c Austriei, cererea nr.34.813/97). Curtea constată că cele statuate prin Decizia sa nr.506 din 30 iunie 2015, se aplică mutatis mutandis și în cazul dispozițiilor art.431 alin.(1) C.pr.pen., ce reglementează procedura de urmat în etapa admiterii în principiu a contestației în anulare, dispoziții, la rândul lor, criticate sub aspectul soluției legislative potrivit căreia admisibilitatea în principiu se examinează de către instanță „fără citarea părților” (Decizia nr.542 din 14 iulie 2015) v. Recursul în casaţie, Revizuirea
ADMITEREA ÎN PRINCIPIU A CERERII DE RECURS ÎN CASAŢIE Admisibilitatea cererii se examinează în camera de consiliu de un complet format din un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. Dacă cererea de recurs în casaţie nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă nu s-au respectat dispoziţiile legale, instanţa respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casaţie. Dacă cererea de recurs în casaţie a fost retrasă, instanţa ia act de retragere, prin încheiere. În cazul în care instanţa constată că cererea îndeplineşte condiţiile legale, dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării recursului în casaţie. În cazul recursurilor în casaţie declarate împotriva deciziilor pronunţate de completele de 5 judecători, ca instanţe de apel, judecătorul care examinează admisibilitatea cererii de recurs în casaţie trebuie să facă parte dintr-un complet de 5 judecători. Prin Dec. nr. 591 din 1 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală Curtea Constituțională constată că sintagma “dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul acestora este neconstituţională. Referitor la procedura de examinare a admisibilităţii recursului în casaţie, prevăzută la art. 440 din Codul de procedură penală, Curtea constată că soluţiile ce pot fi pronunţate în urma judecăţii sunt admiterea în principiu şi respingerea. Admiterea în principiu are loc, conform art. 440 alin. (4) din Codul de procedură penală, atunci când se constată că cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 434-438 din Codul de procedură penală, situaţie în care cauza este trimisă în vederea judecării în fond a recursului în casaţie. În aceste condiţii, examinarea fondului cererii de recurs în casaţie se va face cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale specifice accesului liber la justiţie, dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, incluzând citarea părţilor şi participarea procurorului, conform art. 445 din Codul de procedură penală. Cererea de recurs în casaţie poate fi respinsă, potrivit art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, atunci când nu este formulată în termenul prevăzut de lege, conform art. 435 din Codul de procedură penală, nu au fost respectate prevederile art. 434, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi art. 438 referitoare la categoriile de hotărâri supuse recursului în casaţie, condiţiile declarării recursului în casaţie, motivarea recursului în casaţie şi cazurile în care se poate face recurs în casaţie din Codul de procedură penală sau dacă cererea este vădit nefondată. Analizând motivele pentru care poate fi dispusă soluţia de respingere a cererii de recurs în casaţie cu ocazia examinării admisibilităţii acesteia, Curtea constată că primele două motive anterior enumerate, respectiv când cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege şi când aceasta este făcută cu nerespectarea prevederilor art. 434, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi art. 438 din Codul de procedură penală, vizează verificarea unor aspecte strict formale, care nu pun în discuţie chestiuni ce ţin de soluţionarea fondului recursului în casaţie. Spre deosebire de acestea, cel din urmă motiv de respingerea cererii de recurs în casaţie, acela că cererea analizată este vădit nefondată, nu poate fi făcută decât cu verificarea unor elemente ce vizează fondul cauzei. Or, verificarea fondului cauzei, în scopul aprecierii caracterului vădit nefondat al cererii, presupune verificarea legalităţii hotărârii atacate, instanţa judecătorească fiind obligată să se pronunţe asupra cazurilor de recurs în casaţie invocate (art. 447). Acest aspect impune ca necesitate evaluarea unor situaţii intrinseci cazurilor de recurs în casaţie, cu alte cuvinte, examinarea concordanţei hotărârii contestate cu cadrul normativ aplicabil. În consecinţă, distincţia realizată prin folosirea noţiunilor de “vădit nefondată” şi “nefondată” nu schimbă cu nimic cele anterior expuse, sub aspectul a ceea ce interesează analiza Curţii Constituţionale, întrucât ambele noţiuni au în vedere o evaluare a legalităţii hotărârilor judecătoreşti, eventuale diferenţe între acestea referindu-se la caracterul mai mult sau mai puţin evident al soluţiei de respingere pe fond, şi nu la problema dihotomiei formă-fond. Prin urmare, criteriul pe care se întemeiază diferenţa între cele două proceduri, respectiv examinarea în principiu şi judecata recursului în casaţie, este distincţia fond-formă şi nu criterii care clasifică la rândul lor fondul. Or, prin Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, paragraful 13, Curtea Constituţională a reţinut că procedura reglementată de normele procesual penale ale art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală priveşte examinarea admisibilităţii exercitării unui drept, iar nu o judecată asupra temeiniciei solicitării ce face obiectul exercitării acelui drept, deci nu vizează însăşi soluţionarea căii extraordinare de atac a revizuirii, instanţa neimplicându-se în niciun fel în judecata pe fond a unei acuzaţii în materie penală, aceasta verificând cererea de revizuire doar sub aspectul regularităţii sale, respectiv al îndeplinirii condiţiilor în care poate fi exercitată referitor la hotărârile ce pot fi atacate, cazurile ce o justifică, titularii cererii şi termenul de introducere. Aşa fiind, instanţa pronunţându-se doar asupra unor aspecte de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor şi, constatându-se absenţa oricăror repercusiuni importante asupra situaţiei revizuentului, Curtea a reţinut că prevederile de lege criticate nu înfrâng accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil. Prin aceeaşi Dec. , paragraful 24, Curtea Constituţională a constatat că admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire este o judecată de ordin procesual, privind regularitatea şi seriozitatea cererii de revizuire pentru a se decide dacă este sau nu cazul să fie efectuat un control judecătoresc prin rejudecarea cauzei care face obiectul cererii de revizuire. Curtea reţine că, la fel ca şi în cazul procedurilor referitoare la examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, verificarea respectării dispoziţiilor art. 434, art. 435, art. 436 alin. (1), (2) şi (6), art. 437 şi art. 438 din Codul de procedură penală presupune analiza unor aspecte de ordin pur legal, a căror examinare nu face cu nimic necesară o dezbatere, cu citarea părţilor, caracterizată prin oralitate şi contradictorialitate. Prin urmare, Curtea constată că doar soluţia de respingere ca vădit nefondată a cererii de recurs în casaţie cu ocazia examinării admisibilităţii în principiu a acesteia presupune antamarea fondului căii de atac, implicând examinarea unor aspecte care vizează temeinicia solicitării care face obiectul recursului în casaţie. Or, procedura examinării admisibilităţii cererii de recurs în casaţie trebuie să vizeze doar aspecte pur formale şi, tocmai de aceea, se poate desfăşura în lipsa Ministerului Public şi a părţilor. În schimb, indiferent de caracterul vădit nefondat sau nefondat al recursului în casaţie, Curtea reţine că această soluţie vizează fondul recursului în casaţie, situaţie în care este necesar ca părţile şi Ministerul Public să îşi poată susţine propriile argumente referitoare la acuzaţiile ce le sunt aduse şi la probele administrate. Astfel, Curtea conchide că respectarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, prevăzute la art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie, impune ca examinarea admisibilităţii cererii de recurs în casaţie în situaţia analizată, adică prin pronunţarea asupra caracterului vădit nefondat al cererii, să fie făcută într-o etapă procesuală distinctă de cea reglementată prin prevederile art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, aceasta fiind etapa soluţionării în fond a acestei căi de atac. Aşadar, indiferent de participarea părţilor şi a Ministerului Public la procedura admiterii în principiu a cererii de recurs în casaţie, acest motiv de respingere a acesteia nu poate face obiectul admiterii în principiu, acesta fiind un element specific fondului căii extraordinare de atac. Caracterul “vădit nefondat” al cererii de recurs în casaţie nu îndrituieşte legiuitorul să plaseze un aspect ce ţine de fondul căii de atac într-o etapă procesuală anterioară în care nu se analizează şi nu se soluţionează fondul cauzei. Includerea soluţiei de respingerea cererii ca vădit nefondată, în etapa admisibilităţii în principiu a recursului în casaţie, eludează finalitatea şi raţiunea acestei etape. Pentru aceste motive, Curtea constată că sintagma “dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul prevederilor art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală este neconstituţională, întrucât respingerea cererii de recurs în casaţie pentru motivul că aceasta este vădit nefondată obligă instanţa supremă la examinarea fondului cauzei, iar aceasta poate avea loc numai în faza judecării pe fond a recursului în casaţie, care se face, conform art. 445 din Codul de procedură penală, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Prin Dec. nr. 432 din 21 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (2) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. urtea reţine că, prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial at României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, a constatat că dispoziţiile din Codul de procedură civilă cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin. (3) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. Curtea constată că, prin decizia anterior menţionată, nu a făcut distincţie între obligativitatea redactării cererii de recurs numai prin avocat, pe de-o parte, şi exercitarea şi susţinerea recursului numai prin avocat, pe de altă parte, apreciind că ambele soluţii legislative vin în contradicţie cu prevederile art. 21 şi art. 24 din Constituţie. Curtea apreciază că această concluzie reiese şi din faptul că în dispozitivul Dec. i anterior menţionate, instanţa de contencios constituţional a utilizat sintagma “menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat”, fără a distinge între cele două situaţii. În ceea ce priveşte reglementările procesual penale, Curtea observă că, potrivit art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul procesului penal, potrivit art. 83 lit. c) din Codul de procedură penală, inculpatul are, pe lângă alte drepturi, dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu. Curtea observă că desemnarea unui avocat din oficiu nu este obligatorie în toate cazurile, potrivit art. 90 din Codul de procedură penală, asistenţa juridică a inculpatului fiind obligatorie doar când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege; în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea; în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. În ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, Curtea observă că dispoziţiile procesual penale nu impun obligativitatea desemnării unui avocat din oficiu pentru asistarea acestora. Potrivit art. 20 alin. (6) din Codul de procedură penală: “În cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care părţile civile nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele”. Mai mult, Curtea reţine că art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, M. Of. nr. 327 din 25 aprilie 2008, dispune în sensul că ajutorul public judiciar prevăzut de această ordonanţă de urgenţă se acordă în cauze civile, comerciale, administrative, de muncă şi asigurări sociale, precum şi în alte cauze, cu excepţia celor penale. În faza judecăţii, în ceea ce priveşte inculpatul, asistenţa juridică este obligatorie numai în anumite situaţii descrise în dispoziţiile art. 90 din Codul de procedură penală, iar, în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, desemnarea unui avocat din oficiu este dispusă numai în situaţii extraordinare caracterizate de numărul mare de persoane care nu au interese contrarii. În ceea ce priveşte scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea criticată, Curtea observă că, în expunerea de motive ce a însoţit proiectul Codului de procedură penală, nu se face nicio menţiune în acest sens, precizându-se doar că în considerarea faptului că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, aceasta “presupune analiza conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Faţă de specificul acestei căi extraordinare de atac, proiectul impune condiţii stricte cu privire la cuprinsul cererii de recurs în casaţie în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege”. Astfel, Curtea apreciază că, prin reglementarea criticată, legiuitorul a urmărit asigurarea funcţionării corespunzătoare a instanţelor de recurs care examinează numai chestiuni de legalitate, respectiv conformitatea hotărârii pronunţate cu legea. Curtea reţine că, prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, precitată, a statuat că un astfel de scop urmărit de legiuitor este un scop legitim, aceeaşi concluzie fiind valabilă şi în cauza de faţă. În continuare, Curtea observă că, prin aceeaşi Dec. , a reţinut că măsura obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat în calea de atac a recursului este in abstracto o măsură adecvată pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale şi necesară pentru atingerea scopului urmărit. Cu toate acestea, Curtea a reţinut că această măsură nu este proporţională cu scopul legitim urmărit din perspectiva relaţiei existente între interesul general invocat şi cel individual, afectând dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la apărare. Astfel, Curtea a reţinut, în esenţă, că accesul la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Aceste condiţionări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta (paragraful 25). Prin instituirea obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat ca o condiţie de admisibilitate a exercitării căii de atac a recursului, legiuitorul a reglementat o limită a accesului liber la justiţie, aspect care se constituie într-o veritabilă intervenţie a statului în configurarea şi structurarea acestui drept fundamental. De asemenea, Curtea a constatat că, de principiu, o asemenea intervenţie a statului este permisă tocmai datorită naturii dreptului prevăzut la art. 21 din Constituţie, drept care presupune, în mod intrinsec, o reglementare statală (paragraful 28). Întrucât exercitarea căilor de atac reprezintă o faţetă a accesului liber la justiţie şi fiind vorba de o intervenţie etatică, Curtea Constituţională a analizat, prin prisma unui test de proporţionalitate dezvoltat în jurisprudenţa sa, dacă limitele impuse acestui drept, prin intervenţia legiuitorului – respectiv reglementarea obligativităţii reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului – reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată cu obiectivul urmărit şi care să nu transforme dreptul într-unui iluzoriu/teoretic. În urma efectuării testului de proporţionalitate, Curtea a ajuns la concluzia că măsura reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului nu este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, respectiv cele consacrate de art. 21 şi art. 24 din Constituţie (paragraful 50). Curtea a mai reţinut că dispoziţiile legale criticate au afectat şi dreptul la apărare din perspectiva intimatului ca o consecinţă a exercitării dreptului de acces liber la justiţie realizat de recurent, însă dispoziţiile legale criticate încalcă art. 24 din Constituţie, garanţie a dreptului la un proces echitabil şi din perspectiva recurentului, din moment ce această dispoziţie constituţională nu vizează doar apărarea în procesul desfăşurat în faţa primei instanţe de judecată, ci şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată care sunt considerate greşite de către una sau alta din părţile din proces. În situaţia în care partea interesată este împiedicată să exercite calea de atac, aceasta nu îşi va putea valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de recurs (paragraful 51). În concluzie, Curtea a reţinut că obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului acestui drept fundamental într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează substanţa dreptului la apărare astfel cum este configurat în Constituţie. Or, legiuitorul nu poate da dreptului la apărare garantat de Constituţie valenţe care, practic, contravin caracterului său de garanţie a dreptului la un proces echitabil (paragraful 52). Soluţia legislativă criticată creează premisele transformării liberului acces la justiţie şi a dreptului la apărare în drepturi iluzorii, fapt care nu este de natură să conducă la consolidarea continuă, firească, a statului de drept, ceea ce atrage neconstituţionalitatea acesteia (paragraful 54). Având în vedere că reglementarea procesual penală este similară celei procesual civile, Curtea apreciază că cele reţinute în Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, precitată, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile criticate în cauza de faţă. Astfel, Curtea constată că se impune admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi constatarea că dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (2) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea constată că aceste dispoziţii reglementează etapa admiterii în principiu a recursului în casaţie. Examinarea admisibilităţii cererii se realizează în camera de consiliu de un complet format dintr-un judecător, după depunerea raportului magistratului-asistent şi atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită. În urma acestei examinări, instanţa pronunţă, prin încheiere, o soluţie de admitere în principiu sau de respingere a cererii de recurs în casaţie. Curtea reţine că prin Decizia nr. 591 din 1 octombrie 2015, M. Of. nr. 861 din 19 noiembrie 2015, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 440 alin. (2) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificărilor survenite prin Legea nr. 75/2016, şi a constatat că sintagma “dacă cererea este vădit nefondată” din cuprinsul acestora este neconstituţională. Astfel, Curtea apreciază că, în cadrul procedurii admiterii în principiu nu are loc o judecată asupra temeiniciei recursului în casaţie, ci o judecată asupra îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru introducerea cererii, examinându-se numai admisibilitatea în principiu a recursului, iar nu şi temeinicia acestuia. Pentru aceste motive, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 440 alin. (1) din Codul de procedură penală nu încalcă accesul liber la justiţie şi nici dreptul la apărare reglementate de prevederile constituţionale ale art. 21 şi art. 24. Art. 440, alin. (2) și alin. (4) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 70/2016 . Art. 440, alin. (1) și alin. (2) a fost modificat prin Legea 75/2016 .v. Recursul în casaţie
ADMITEREA ÎN PRINCIPIU A CERERII DE REVIZUIRE La primirea cererii de revizuire, se fixează termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, preşedintele dispunând ataşarea dosarului cauzei.Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilităţii în principiu. Instanţa examinează dacă:cererea a fost formulată în termen şi de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455;cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3);au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale;faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv;faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea;persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse potrivit art. 456 alin. (4).În cazul în care instanţa constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la alin. (3), dispune prin încheiere a. p. c. r. În cazul în care instanţa constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (3), dispune prin sentinţă respingerea cererii de revizuire, ca inadmisibilă. Când cererea de revizuire a fost făcută pentru un condamnat decedat sau când condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut revizuirea a decedat după introducerea cererii, prin excepţie de la dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. f), procedura de revizuire îşi va urma cursul, iar în cazul rejudecării cauzei, după admiterea în principiu, instanţa va hotărî potrivit dispoziţiilor art. 16, care se aplică în mod corespunzător. Încheierea prin care este admisă în principiu cererea de revizuire este definitivă. Sentinţa prin care este respinsă cererea de revizuire, după analiza admisibilităţii în principiu, este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea la care se referă revizuirea. Prin Dec. nr. 506 din 30 iunie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor” este neconstituţională. normele procesual penale ale art. 403 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968, în redactarea de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, M. Of. nr. 714 din 26 octombrie 2010, prevedeau că “Instanţa, ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu”. Ulterior, prin modificarea intervenită asupra acestui text de lege conform art. XVII pct. 52 din Legea nr. 202/2010, s-a prevăzut că “Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului”. Noul Cod de procedură penală stabileşte, în art. 459 alin. (2), că “Admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor”. Curtea reţine că omisiunea noului Cod de procedură penală de a reglementa, în mod expres, faptul că procurorul nu participă la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire a dat naştere, în practică şi doctrină, interpretării potrivit căreia participarea procurorului într-o astfel de procedură este obligatorie. Temeiul acestei interpretări îl constituie normele procesual penale cuprinse în art. 363 – având denumirea marginală “Participarea procurorului la judecată” – coroborate cu cele ale art. 353 alin. (9) – potrivit cărora “Participarea procurorului la judecata cauzei este obligatorie”, căile extraordinare de atac (între care şi revizuirea) făcând parte din titlul III – “Judecata” – al Codului de procedură penală. Curtea reţine că şi în cazul admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, o altă cale extraordinară de atac, actualul Cod de procedură penală prevede la art. 431 alin. (1) faptul că “Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, fără citarea părţilor”. Anterior, art. 391 din Codul de procedură penală din 1968 avea un conţinut identic cât priveşte citarea părţilor. Întrucât practica nu a fost unitară sub aspectul participării procurorului la desfăşurarea acestei din urmă proceduri, Î. C. C. J. a statuat, prin Decizia nr. 3 din 19 ianuarie 2015, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, că admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează în cameră de consiliu, “fără citarea părţilor, cu participarea procurorului”. În motivarea acestei soluţii, Înalta Curte a reţinut următoarele: dispoziţiile art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală, care consacră obligativitatea prezenţei procurorului la judecată, instituie o regulă cu caracter general, incidentă ori de câte ori este vorba despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în materia căilor extraordinare de atac, în lipsa unei dispoziţii exprese contrare: admiterea în principiu a contestaţiei în anulare presupune ca instanţa să verifice, între altele, dacă motivele concrete invocate în susţinerea căii extraordinare declarate se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 426 din Codul de procedură penală, în condiţiile în care reglementarea actuală a acestora este diferită de cea prevăzută în Codul de procedură penală din 1968, prin preluarea unora dintre cazurile de casare regăsite anterior în materia recursului: pentru participarea procurorului în această procedură pledează şi dispoziţiile art. 430 din Codul de procedură penală referitoare la suspendarea executării hotărârii atacate, măsură care poate fi dispusă de instanţa sesizată “luând concluziile procurorului”, aşadar instanţa decide asupra suspendării executării hotărârii fie mai înainte, fie cel mai târziu odată cu admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare, iar aspectele analizate sunt similare, dacă nu chiar identice, cu cele verificate pentru admisibilitatea în principiu: concluzia neparticipării procurorului în procedura admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, dedusă din absenţa unei prevederi legale în acest sens, este infirmată de faptul că, dacă legiuitorul ar fi dorit o asemenea ipoteză, ar fi reglementat-o în mod expres, aşa cum a făcut de pildă în cuprinsul art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală şi, în acest context, se face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 599 din 21 octombrie 2014: nici în reglementarea anterioară a contestaţiei în anulare (art. 391 din Codul de procedură penală din 1968) nu a existat o prevedere legală expresă privind participarea procurorului la examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, însă jurisprudenţa în această materie, inclusiv a instanţei supreme, a fost în sensul participării procurorului atât la judecarea admisibilităţii în principiu, cât şi la judecarea pe fond a contestaţiei în anulare. Revenind la procedura admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, Curtea observă că o parte dintre argumentele reţinute de către Î. C. C. J. pentru a motiva participarea procurorului la procedura admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare sunt valabile şi pentru a justifica participarea reprezentantului Ministerului Public la soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, respectiv faptul că, în lipsa unei dispoziţii contrare, trebuie să se facă aplicarea art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală care consacră obligativitatea prezenţei procurorului la judecată şi instituie o regulă cu caracter general, incidentă ori de câte ori este vorba despre o activitate procesuală de judecată, inclusiv în materia căilor extraordinare de atac. Aşadar, în condiţiile existenţei acestei norme, cu caracter general, neparticiparea procurorului în procedura examinării admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire ar fi fost posibilă doar dacă legiuitorul ar fi stabilit expres acest lucru, aşa cum a făcut-o prin modificarea dispoziţiilor art. 403 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968, conform art. XVII pct. 52 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, când s-a prevăzut că admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului. În continuare, cât priveşte desfăşurarea activităţii procesuale de judecată în admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, Curtea reţine că instanţa de judecată verifică cererea de revizuire sub aspectul regularităţii sale şi îndeplinirii condiţiilor de folosire a acestei căi de atac extraordinare, realizându-se în fapt o judecată (judicium rescindes). Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 459 din Codul de procedură penală, instanţa examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile legii, respectiv cu privire la o hotărâre definitivă, în termen, de către o persoană îndreptăţită să folosească calea de atac a revizuirii, pentru temeiuri care corespund cazurilor de revizuire, reglementate expres de lege. De asemenea, Curtea reţine că instanţa examinează dacă din probele depuse odată cu cererea de revizuire rezultă date suficiente pentru ca judecata asupra cererii să continue, deci cererea să fie admisă în principiu [art. 459 alin. (3) lit. e) din Cod]. Aceste verificări de probe apar ca necesare în cazul de revizuire reglementat la art. 453 alin. (1) lit. a) din Cod – când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză – fiind necesar ca faptele probatorii să fie noi, nefiind posibilă o prelungire a probatoriului pentru fapte sau împrejurări cunoscute de instanţă şi nicio readministrare sau o reinterpretare a probatoriului administrat, iar în cazurile prevăzute la lit. b), c) şi d) ale aceluiaşi articol, referitoare la mărturii mincinoase, înscrisuri false, fapte ilicite comise de subiecţi oficiali, atunci când acestea nu sunt dovedite prin hotărâri judecătoreşti. În verificarea probelor depuse odată cu cererea de revizuire, în această procedură, se face aplicarea dispoziţiilor din partea generală a Codului de procedură penală privitoare la probe şi mijloace de probă. Totodată, Curtea reţine că, odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire (sau ulterior acesteia), instanţa poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii supuse revizuirii şi poate dispune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2) privind conţinutul controlului judiciar. Aşadar, Curtea reţine că admisibilitatea în principiu este o judecată de ordin procesual, privind regularitatea şi seriozitatea cererii de revizuire pentru a se decide dacă este sau nu cazul să fie efectuat un control judecătoresc prin rejudecarea cauzei care face obiectul cererii de revizuire. Doctrina în materie arată că admisibilitatea în principiu este o activitate procesuală de statuare, privind exercitarea unui drept procesual şi, implicit, soluţionarea unei situaţii procesuale, deci o judecată. În Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, §§ 35 şi 36, Curtea a reţinut că acest concept este definit în doctrină ca dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale, precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte părţi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa celeilalte părţi a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi posibilitatea celeilalte părţi de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând, posibilitatea reală de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente. Din perspectiva protejării drepturilor omului, Curtea a observat că principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil. În ceea ce priveşte principiul egalităţii armelor – unul dintre elementele conceptului mai larg de proces echitabil, acesta presupune ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul său. Aşa fiind, Curtea constată că, potrivit normelor procesual penale referitoare la admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire, în redactarea de până la intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, instanţa soluţiona admisibilitatea în principiu ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, în condiţii de publicitate, contradictorialitate şi oralitate, cu respectarea dreptului la apărare, ulterior, prin modificarea intervenită asupra acestor norme prevăzându-se că admisibilitatea în principiu se examinează de către instanţă, în camera de consiliu, fără citarea părţilor şi fără participarea procurorului, procedura pierzând caracterul contradictoriu şi oral, legiuitorul păstrând însă echitatea acesteia prin reglementarea, în mod expres, a excluderii atât a părţilor, cât şi a procurorului deopotrivă. Prin urmare, Curtea constată că precedentele soluţii legislative satisfac pe deplin exigenţele unui proces echitabil, din perspectiva egalităţii de arme între acuzare şi apărare. Dispoziţiile actualului Cod de procedură însă, prin excluderea numai a părţilor de la soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire, fără a dispune expres cu privire la neparticiparea procurorului, acesta fiind prezent în temeiul normelor de generală aplicare ale art. 363 alin. (1) din Codul de procedură penală, determină ruperea echilibrului procesual. Aşa încât Curtea constată că, în condiţiile în care participarea procurorului în procedura de admisibilitate în principiu a cererii de revizuire este obligatorie, exigenţele unui proces echitabil sunt înfrânte, de vreme ce nu se respectă egalitatea de arme între acuzare şi apărare. Excluderea ab initio a revizuentului din această primă fază a căii de atac extraordinare a revizuirii şi soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire doar cu participarea procurorului plasează revizuentul într-o poziţie dezavantajoasă faţă de reprezentantul Ministerului Public. Astfel, revizuentul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către procuror şi la tot ceea ce este prezentat de acesta cu privire la eventuala excludere a unor probe, la suspendarea executării hotărârii supuse revizuirii ori cu privire la instituirea în sarcina sa a obligaţiilor ce rezultă din dispunerea măsurii controlului judiciar. Aşadar, prin excluderea revizuentului din această procedură este restrânsă în mod absolut posibilitatea acestuia de a avea cunoştinţă şi de a dezbate susţinerile parchetului, revizuentul plasându-se astfel într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror. Atâta vreme cât admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se soluţionează cu participarea procurorului, din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, Curtea reţine că norma legală trebuie să permită citarea părţilor, fiind suficient să li se asigure părţilor posibilitatea participării în această etapă procesuală, judecătorul putând decide asupra admisibilităţii în principiu a cererii de revizuire şi fără participarea părţilor atât timp cât acestea au fost legal citate, de vreme ce, astfel cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un proces penal, că atât procurorului, cât şi părţii trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării Dec. i instanţei. În consecinţă, soluţia legislativă cuprinsă în art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, potrivit căreia admisibilitatea în principiu a cererii de revizuire se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor”, este neconstituţională, întrucât încalcă art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală Art. 459, alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
ADMITEREA ÎN PRINCIPIU A CONTESTAŢIEI ÎN ANULARE Instanţa examinează admisibilitatea în principiu, în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi cu participarea procurorului. Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică examinarea admisibilităţii în principiu. Instanţa, constatând că cererea de contestaţie în anulare este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestaţia este dintre cele prevăzute la art. 426 şi că în sprijinul contestaţiei se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate. Prin Dec. nr. 542 din 14 iulie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor” este neconstituţională. procedura de judecată a contestaţiei în anulare presupune, ca şi în reglementarea anterioară, două etape, şi anume admiterea în principiu şi judecata după admiterea în principiu a contestaţiei, dispoziţiile în materie fiind asemănătoare cu cele din Codul de procedură din 1968. Potrivit actualei reglementări, însă, parcurgerea etapei admisibilităţii în principiu este obligatorie indiferent de cazul de contestaţie în anulare invocat. În cadrul acestei prime etape procesuale, instanţa examinează îndeplinirea condiţiilor de admitere în principiu a contestaţiei în anulare, condiţii ce rezultă din prevederile art. 426-428 şi ale art. 431 alin. (2) din Codul de procedură penală. Astfel, instanţa verifică dacă cererea de contestaţie în anulare priveşte hotărâri penale definitive, dacă este formulată de o persoană care are calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, dacă este introdusă în termenul prevăzut de lege, dacă motivele concrete invocate în susţinerea căii extraordinare de atac se încadrează în cazurile expres şi limitativ prevăzute în art. 426 din Codul de procedură penală şi, în fine, dacă în sprijinul contestaţiei sunt depuse dovezi ori sunt invocate dovezi care există în dosar. Reglementarea actuală a cazurilor de contestaţie în anulare diferă de cea din Codul de procedură penală din 1968 prin preluarea unora dintre cazurile de casare regăsite anterior în materia recursului. Referitor la activitatea procesuală desfăşurată de instanţă în etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, Curtea constată că instanţa examinează cererea sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de folosire a acestei căi extraordinare de atac, realizând o activitate procesuală de statuare în ceea ce priveşte exercitarea unui drept procesual şi, implicit, soluţionarea unei situaţii procesuale, ceea ce înseamnă că este vorba de o judecată şi că sunt incidente prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora “părţile au dreptul la un proces echitabil […]”. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil constă în egalitatea armelor între acuzare şi apărare şi în caracterul contradictoriu al procedurii (Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, citată anterior, §§ 36 şi 41, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, §§ 35, 36 şi 38, şi Decizia nr. 506 din 30 iunie 2015, citată anterior, §§ 26-28 şi 32). Cu privire la principiul egalităţii armelor, Curtea a reţinut că acesta presupune ca fiecare parte să dispună de posibilitatea rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie dezavantajoasă faţă de adversarul sau adversarii săi. În acelaşi timp, contradictorialitatea reprezintă dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale, precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele adversarului sau adversarilor săi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa adversarului a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi în posibilitatea acestuia de a răspunde, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea constă în posibilitatea reală de a cunoaşte şi de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta cu titlu de probe, în vederea influenţării Dec. i instanţei. Or, din această perspectivă, Curtea constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală – potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor” -, în condiţiile participării procurorului, înfrânge exigenţele unui proces echitabil, de vreme ce nu respectă egalitatea armelor între acuzare şi apărare, sub aspectul contradictorialităţii procedurii. Potrivit art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, contestaţia în anulare poate fi făcută de “oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror”. Excluderea inculpatului, a părţii civile, a părţii responsabile civilmente şi a persoanei vătămate de la această primă etapă a procedurii de judecată a contestaţiei în anulare şi soluţionarea admisibilităţii în principiu a cererii doar cu participarea procurorului plasează părţile şi persoana vătămată într-o poziţie procesuală dezavantajoasă faţă de reprezentantul Ministerului Public, deoarece nu au posibilitatea să ia cunoştinţă şi să facă observaţii referitor la ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către acesta din urmă, inclusiv cu privire la excluderea unor probe şi la eventuala suspendare a executării hotărârii supuse contestaţiei în anulare. Curtea reţine că, din perspectiva exigenţelor dreptului la un proces echitabil, este suficient să li se asigure părţilor şi persoanei vătămate posibilitatea participării în etapa admiterii în principiu a contestaţiei în anulare, ceea ce înseamnă că instanţa poate decide asupra admisibilităţii în principiu a cererii şi în lipsa părţilor, respectiv a persoanei vătămate, atâta timp cât acestea au fost legal citate. Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 431 alin. (1) din Codul de procedură penală potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestaţiei în anulare se examinează de către instanţă “fără citarea părţilor” este neconstituţională, întrucât încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, în componentele sale referitoare la egalitatea armelor între acuzare şi apărare şi la contradictorialitate. Prin urmare, în procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, procedură la care participă procurorul, trebuie citate părţile şi persoana vătămată. Art. 431, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
ADMITEREA PROPUNERII DE ARESTARE PREVENTIVĂ ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului şi dispune arestarea preventivă a inculpatului, prin încheiere motivată; arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă pentru cel mult 30 de zile; durata reţinerii nu se deduce din durata arestării preventive; după luarea măsurii, inculpatului i se aduc la cunoştinţă, de îndată, în limba pe care o înţelege, motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă.
ADMITEREA PROPUNERII DE PRELUNGIRE A ARESTĂRII PREVENTIVE ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE Judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, admite propunerea procurorului şi dispune prelungirea arestării preventive a inculpatului, prin încheiere motivată; prelungirea arestării preventive a inculpatului se poate dispune pentru o durată de cel mult 30 de zile; judecătorul de drepturi şi libertăţi poate acorda în cursul urmăririi penale şi alte prelungiri, fiecare neputând depăşi 30 de zile; durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale nu poate depăşi un termen rezonabil şi nu poate fi mai mare de 180 de zile.
ADRESA ELECTRONICĂ v. Locul de citare
ADUCEREA LA CUNOŞTINŢĂ A CALITĂŢII DE SUSPECT Persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute pentru inculpat, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
ADUCEREA LA CUNOŞTINŢĂ A ÎNVINUIRII, LĂMURIRI ŞI CERERI La primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecăţii sau să facă o prezentare succintă a acestuia. Preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că este necesar. Preşedintele încunoştinţează partea civilă, partea responsabilă civilmente şi persoana vătămată cu privire la probele administrate în faza urmăririi penale care au fost excluse şi care nu vor fi avute în vedere la soluţionarea cauzei şi pune în vedere persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti. În cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi şi de persoana vătămată, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10). Preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe. În cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, iar în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului şi sunt avute în vedere de instanţă la deliberare. Probele prevăzute la alin. (7) pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti. Instanţa poate dispune din oficiu administrarea de probe necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Art. 374, alin. (4) , alin. (7) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .Prin Dec. nr. 76 din 26 februarie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă de excludere a procurorului de la dezbaterea contradictorie a probelor cuprinsă în art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală este neconstituţională. Cu prilejul judecăţii în primă instanţă a unei cauze penale, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sunt puse în dezbaterea contradictorie a “părţilor”. Art. 32 din Codul de procedură penală defineşte in terminis părţile în procesul penal, care sunt numai inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Potrivit art. 30 din acelaşi cod, procurorul este un organ judiciar care participă în procesul penal alături de subiecţii menţionaţi în art. 29, fiecare având roluri şi poziţii diferite. Prin urmare, din economia textelor legale mai sus arătate procurorul nu este parte în procesul penal. Aşa fiind, prevederile art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală nu permit procurorului să participe la dezbaterea contradictorie a probelor administrate în cursul urmăririi penale, sens în care Curtea constată că o astfel de reglementare contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 131 referitor la Rolul Ministerului Public, pentru următoarele argumente: Astfel, art. 131 din Legea fundamentală consacră procurorului un rol esenţial în activitatea judiciară şi anume acela de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Dispoziţiile constituţionale instituie atribuţii cu caracter de generalitate care sunt concretizate detaliat, după caz, prin legi organice sau prin legi ordinare. De aceea, formele concrete prin care Ministerul Public îşi poate îndeplini rolul de reprezentant al interesului social, general şi public constau, potrivit art. 63 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în: efectuarea urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, conducerea şi supravegherea activităţii de cercetare penală a poliţiei judiciare, precum şi conducerea şi controlul altor organe de cercetare penală, sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii, exercitarea acţiunii civile, în cazurile prevăzute de lege, participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată, exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege, apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii, acţionarea pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului justiţiei, pentru realizarea unitară a politicii penale a statului, studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea, sens în care elaborează şi prezintă ministrului justiţiei propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei în domeniu, verificarea respectării legii la locurile de deţinere preventive, precum şi în exercitarea oricăror altor atribuţii prevăzute de lege. De asemenea, potrivit art. 67 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, “procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului”, iar, potrivit dispoziţiilor art. 351 şi art. 363 din Codul de procedură penală, judecata se desfăşoară oral, nemijlocit şi contradictoriu, la ea participând, în mod obligatoriu, procurorul care exercită un rol activ, în vederea aflării adevărului şi a respectării dispoziţiilor legale, putând formula motivat cereri, ridica excepţii şi pune concluzii în acord cu obiectivele stabilite de Constituţie. În timp ce textul constituţional se referă la apărarea ordinii de drept, precum şi la drepturile şi libertăţile cetăţenilor, art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală restrânge posibilitatea procurorului de a participa la dezbaterea contradictorie a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi. Contradictorialitatea, prin natura sa, este ea însăşi o garanţie a dreptului la un proces echitabil pentru realizarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, întrucât duce la atingerea obiectivelor constituţionale prin posibilitatea atât a acuzării, cât şi a apărării, nu numai de a lua cunoştinţă de toate piesele, Observaţiile sau elementele de probă propuse judecătorului de natură să îi influenţeze decizia, ci şi de a le discuta ori comenta. Această exigenţă poate fi realizată în diferite moduri, cu condiţia ca partea adversă să aibă posibilitatea de a combate în mod direct observaţiile depuse. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că principiul contradictorialităţii nu priveşte numai părţile între ele, ci şi Ministerul Public sau chiar o altă jurisdicţie independentă, participantă, potrivit normelor naţionale, la o fază superioară a procesului, cum este cazul instanţei de fond (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 februarie 1997, pronunţată în Cauza Niderost-Huber împotriva Elveţiei, §§ 23, 27, 31). Limitarea prevăzută de textul legal criticat este neconstituţională, deoarece art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală stabileşte în mod clar şi categoric sfera atribuţiilor procurorului, fără a trimite la cazuri stabilite prin altă lege. Este adevărat că în alin. (2) al art. 131 se prevede că “Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii”, dar referirea la condiţiile legii priveşte organizarea parchetelor şi nu exercitarea atribuţiilor stabilite în alin. (1). Legiuitorul constituant a înţeles să confere procurorului un rol determinat în reprezentarea intereselor generale ale societăţii, din moment ce a aşezat dispoziţiile referitoare la Ministerul Public în capitolul referitor la “Autoritatea judecătorească ” şi nicio lege organică sau ordinară nu poate să deroge de la textele constituţionale. Procurorul participă în proces şi contribuie la aflarea adevărului, sens în care, în cursul urmăririi penale, strânge şi administrează probe, atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu sau la cerere. Textul constituţional, referindu-se la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, nu are în vedere transformarea procurorului într-un avocat al uneia dintre părţi, el având numai rolul de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuţie astfel de drepturi şi libertăţi. Fiind vorba de un proces penal, este de necontestat că în acest domeniu există interese generale care trebuie apărate, iar, în activitatea judiciară, Constituţia a stabilit acest rol de apărător pentru procuror a cărui participare obligatorie în procesele penale nu poate avea caracter formal. De aceea, este fără îndoială că dezbaterea contradictorie a probelor, în condiţiile textului legal criticat, afectează ordinea de drept astfel instituită de Constituţie care consacră rolul Ministerului Public. În concluzie, Curtea constată că soluţia legislativă consacrată de dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza a doua din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât afectează dreptul constituţional al procurorului de a participa la dezbaterea contradictorie a probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate. v. Rezolvarea acţiunii penale
AFFIDAVIT declarație scrisă făcută sub jurământ în fața unui funcționar public sau de un notar (lat.)
AFIŞAREA SAU PUBLICĂRII HOTĂRÂRII DE CONDAMNARE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
AFLAREA ADEVĂRULUI obligă organele judiciare de a asigura, pe bază de probe, reconstituirea faptelor şi a împrejurărilor cauzei, precum şi indicarea suspectului şi inculpatului; organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului şi inculpatului; respingerea sau neconsemnarea cu rea-credinţă a probelor propuse în favoarea suspectului şi inculpatului se sancţionează .
AGENŢI PROCEDURALI v. Citarea
ALTE FORME DE PERCHEZIŢIE v. Percheziţia corporală, Percheziţia informatică, Percheziţia unui vehicul
ALTE MODIFICĂRI DE PEDEPSE Pedeapsa pronunţată poate fi modificată, dacă la punerea în executare a hotărârii sau în cursul executării pedepsei se constată, pe baza unei alte hotărâri definitive, existenţa vreuneia dintre următoarele situaţii: concursul de infracţiuni; recidiva;pluralitatea intermediară;acte care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni. Instanţa competentă să dispună asupra modificării pedepsei este instanţa de executare a ultimei hotărâri sau, în cazul în care persoana condamnată se află în stare de deţinere, instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere; sesizarea instanţei se face din oficiu, la cererea procurorului ori a celui condamnat; la primirea cererii, preşedintele completului de judecată dispune ataşarea la dosar a înscrisurilor şi luarea tuturor măsurilor necesare soluţionării cauzei. Prin DECIZIE nr. 29 din 19 noiembrie 2015 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la chestiunea de drept: dacă în aplicarea art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cazul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicate în temeiul Codului penal din 1968 pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul Codului penal din 1968 se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului în temeiul art. 5 din noul Cod penal sau se aplică legea în vigoare la momentul efectuării operaţiunii de contopire, I. C. C. J. s tabileşte că în procedura de modificare a pedepsei prevăzută de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, în cadrul operaţiunii de contopire a unei pedepse cu închisoarea aplicată în temeiul Codului penal anterior pentru o infracţiune săvârşită sub imperiul acestei legi cu o pedeapsă cu închisoarea aplicată în temeiul noului Cod penal pentru o infracţiune săvârşită sub Codul penal anterior se impune determinarea legii penale mai favorabile condamnatului conform art. 5 din Codul penal. Dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 sunt aplicabile numai în situaţia în care cel puţin una dintre infracţiunile concurente a fost comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, când tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni va fi obligatoriu, cel prevăzut de noul Cod penal – art. 39-40, mai sever, deoarece sub imperiul acestuia s-a desăvârşit, finalizat pluralitatea infracţională. Per a contrario, în situaţia în care niciuna dintre infracţiunile concurente pentru care s-au aplicat pedepse individuale prin hotărâri definitive nu a fost comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni va fi cel prevăzut de Codul penal anterior – care, în acest caz, este legea penală mai favorabilă condamnatului căruia i se stabileşte în procedura reglementată de art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală pentru prima dată pedeapsa rezultantă. În această situaţie tranzitorie, nu există temei legal pentru a aplica tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni prevăzut de noul Cod penal. Sub un alt aspect, se reţine că în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat, cu valoare de principiu, că forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, Curtea a reţinut că atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor sale sunt general obligatorii şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, M. Of. nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, M. Of. nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, M. Of. nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014). Prin Decizia nr. 214 din 16 iunie 1997, M. Of. nr. 234 din 8 septembrie 1997, Curtea Constituţională a statuat în considerentele hotărârii că “situaţia tranzitorie în succesiunea legilor penale se iveşte, dacă de la data săvârşirii infracţiunii, când ia naştere raportul juridic penal de conflict şi până la încetarea sau stingerea acestui raport prin executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate, iar uneori până la înlăturarea consecinţelor condamnării prin reabilitare, au intervenit una sau mai multe legi penale. Legea aplicabilă este întotdeauna legea cea mai favorabilă”. Prin raportare la Decizia Curţii Constituţionale anterior menţionată, ale cărei considerente sunt obligatorii, se apreciază că, în cazul modificării pedepsei, situaţia tranzitorie se creează de la data săvârşirii infracţiunilor din structura pluralităţii şi durează până la executarea pedepsei rezultante stabilită pentru prima dată într-o procedură distinctă. Întrucât în acest interval a intervenit o lege penală – art. 38-40 din noul Cod penal – care a schimbat modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante în situaţia concursului de infracţiuni, determinarea legii aplicabile se face potrivit regulilor înscrise în art. 15 alin. (2) din Constituţia României şi art. 5 din noul Cod penal – în sensul aplicării legii penale mai favorabile, independent de data la care cele două sentinţe de condamnare au rămas definitive. Sub un ultim aspect, se reţine că dispoziţiile legale privitoare la pedeapsă în cazul concursului de infracţiuni constituie norme de drept penal substanţial potrivit legislaţiei penale, precum şi jurisprudenţei Curţii Constituţionale – în acest sens, Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2012, Decizia nr. 1.483 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011. În considerentele deciziilor amintite s-a statuat că “în ceea ce priveşte criteriile de delimitare a normelor de drept penal de cele de procedură penală, aşezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor. De asemenea, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare…norma care priveşte cuantumul pedepsei aplicabile anumitor infracţiuni poate fi încadrată în categoria normelor de drept substanţial, şi nu în categoria celor de procedură penală. La aceeaşi concluzie se ajunge şi dacă se ia în considerare criteriul scopului no/mei, care atribuie un drept, o facultate, nefiind o normă care să reglementeze proceduri. Totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma.În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la… aplicarea pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa legii penale mai favorabile. Aşadar, faptul că textul legal figurează în Codul de procedură penală nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă”. În cauză, aplicarea concretă a dispoziţiilor legale referitoare la concursul de infracţiuni aduce o schimbare cu privire la pedeapsa rezultantă, astfel că, având caracterul de norme de drept penal substanţial, potrivit criteriilor enunţate, devine incident principiul aplicării legii penale mai favorabile (mitior lex). Procedura de modificare a pedepsei prevăzută în art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală priveşte exclusiv stabilirea pedepsei rezultante pe baza dispoziţiilor referitoare la pedeapsă în situaţia concursului de infracţiuni. În cadrul acestei proceduri distincte de judecarea fiecăreia dintre infracţiunile din structura pluralităţii, instanţa aplică pentru prima dată normele de drept penal substanţial în materia concursului de infracţiuni. Aplicând pentru prima dată normele de drept penal substanţial în cadrul unei judecăţi distincte, nu există temei legal pentru a înlătura incidenţa principiului aplicării legii penale mai favorabile în condiţiile art. 5 din noul Cod penal şi nici pentru a înlocui acest principiu specific normelor de drept substanţial cu principiul imediatei aplicabilităţi ce caracterizează normele de drept procesual penal. Prin determinarea legii penale mai favorabile în procedura de modificare a pedepsei prevăzute în art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu se nesocoteşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014, potrivit căreia dispoziţiile art. 5 din noul Cod penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. În cadrul judecăţii distincte pe care o presupune aplicarea pedepsei rezultante, instanţa nu poate combina prevederile din Codul penal anterior cu prevederile din noul Cod penal, ci aplică global dispoziţiile uneia dintre legile succesive care sunt mai favorabile.
ALŢI SUBIECŢI PROCESUALI, v. Subiecţii procesuali
AMÂNAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI ÎNCHISORII SAU A DETENŢIUNII PE VIAŢĂ v. Cazurile de amânare; Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
AMÂNAREA SAU ÎNTRERUPEREA EXECUTĂRII MĂSURILOR PRIVATIVE DE LIBERTATE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
AMENDA JUDICIARĂ se aplică de organul de urmărire penală prin ordonanţă, iar de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de judecătorul de cameră preliminară şi de instanţa de judecată, prin încheiere; persoana amendată poate cere anularea ori reducerea amenzii. Cererea de anulare sau de reducere se poate face în termen de 10 zile de la comunicarea ordonanţei ori a încheierii de amendare; dacă persoana amendată justifică de ce nu şi-a putut îndeplini obligaţia, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate dispune anularea ori reducerea amenzii; cererea de anulare sau de reducere a amenzii aplicate prin ordonanţă va fi soluţionată de judecătorul de drepturi şi libertăţi, prin încheiere; cererea de anulare sau de reducere a amenzii aplicate prin încheiere va fi soluţionată de un alt judecător de drepturi şi libertăţi, respectiv de un alt judecător de cameră preliminară ori de un alt complet, prin încheiere. A. j. se pune în executare de către organul judiciar care a aplicat-o; punerea în executare se face prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea amenzii judiciare organului care, potrivit legii, execută amenda penală.
AMNISTIA ŞI GRAŢIEREA se aplică, atunci când intervin după rămânerea definitivă a hotărârii, se face de către judecătorul delegat cu executarea de la instanţa de executare, iar dacă cel condamnat se află în executarea pedepsei, de către judecătorul delegat cu executarea de la instanţa corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere; judecătorul se pronunţă prin încheiere executorie, dată în camera de consiliu, cu participarea procurorului; c încheierii se poate declara contestaţie de către procuror, în termen de 3 zile de la pronunţare; contestaţia este suspensivă de executare.
AMPRENTE v. Fotografierea şi luarea amprentelor suspectului, inculpatului sau ale altor persoane
ANULAREA REABILITĂRII v. Reabilitarea
ANULAREA RENUNŢĂRII LA APLICAREA PEDEPSEI se dispune, din oficiu sau la sesizarea procurorului, de instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea ce atrage anularea. Dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 83 alin. (3) din Codul penal, instanţa, anulând renunţarea la aplicarea pedepsei, dispune condamnarea inculpatului pentru infracţiunea cu privire la care se renunţase la aplicarea pedepsei, stabileşte pedeapsa pentru aceasta, aplicând apoi, după caz, dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. Dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 82 alin. (3) din Codul penal, instanţa, anulând renunţarea la aplicarea pedepsei, dispune condamnarea inculpatului pentru infracţiunea cu privire la care se renunţase la aplicarea pedepsei, stabileşte pedeapsa pentru aceasta, aplicând apoi, după caz, dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. La stabilirea pedepsei pentru infracţiunea cu privire la care se anulează renunţarea la aplicarea pedepsei, instanţa va avea în vedere exclusiv criteriile de individualizare şi circumstanţele din cauza în care s-a pronunţat iniţial soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei. Art. 5811, alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
APĂRARE interes justificat de a discuta în contra celeilalte părţi, înainte de închiderea dezbaterilor (Borgers c. Belgiei, hotărârea din 30 octombrie 1991), dreptde a-şi prezenta cauza (Ankerl c. Elveţiei, 23 octombrie 1996 § 38) , pe acelaşi nivel ca şi cealaltă parte sau procuror cu egalitate de arme şi potrivit principiului contradictorialităţii (Nideröst-Huber c. Elveţiei, hotărârea din 18 februarie 1997, Reinhardt şi Slimane Kaid c. Franţei, hotărârea din 31 martie 1998, Berger c. Franţei, hotărârea din 3 decembrie 2002) v. Asigurarea apărării
APLICAREA DIRECTĂ A CONSTITUŢIEI v Curtea Constituțională , Decizia nr. 486 / 1997, M. Of. nr. 105 / 1998;Decizia nr. 186 / 1999, M. Of. nr. 213 / 2000; Decizia nr. 774 / 2015, M. Of. nr. 8 / 2016; Decizia nr. 895 / 2015, M. Of. nr. 84 / 2016; Decizia nr. 24 / 2016, M. Of. nr. 276 / 2016, § 34; Decizia nr. 794 /2016, M. Of. nr. 1.029 / 2016, § 37; Decizia nr. 321 / 2017, M. Of. nr. 580 / 2017, § 28; Prin Dec. nr. 236 din 2 iunie 2020 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, ale art. 114 alin. (2) şi ale art. 118 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, M. Of. nr. 597 / 2020, Curtea a reconsiderat soluţia Dec. i nr. 519 / 2017, şi, în acest sens, a preluat doctrina dreptului viu, care produce efecte directe în privinţa determinării conţinutului normativ al normei de referinţă, şi anume Constituţia, iar în această privinţă Curtea este unica autoritate jurisdicţională care are competenţa de a realiza o asemenea interpretare (ad similis, Decizia nr. 276 /2016, M. Of. nr. 572 din 28 iulie 2016, § 19, respectiv Decizia nr. 369 / 2017, M. Of. nr. 582 / 2017, § 19.
APELUL Sentinţele pot fi atacate cu a., dacă legea nu prevede altfel; încheierile pot fi atacate cu a. numai odată cu sentinţa, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu a.; a. declarat c sentinţei se socoteşte făcut şi c încheierilor; hotărârile pronunţate în primă instanţă după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor şi condiţiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă; sentinţele supuse căilor de atac ordinare potrivit legii vechi, cu privire la care termenul de declarare a căii ordinare de atac nu expirase la data intrării în vigoare a legii noi, sunt supuse a.; a. se judecă de către instanţa competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeaşi lege. În acest caz, termenul de declarare a a. se calculează potrivit art. 363 C.pr.pen. din 1968. Deciziile pronunţate în aceste a. sunt definitive, în condiţiile actualului Cod de procedură penală. Cererile de recurs c sentinţelor supuse căilor de atac ordinare potrivit legii vechi, depuse anterior intrării în vigoare a legii noi se vor considera cereri de a. Pot face a.: procurorul, referitor la latura penală şi latura civilă; inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă; partea civilă, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă; persoana vătămată, în ceea ce priveşte latura penală; martorul, expertul, interpretul şi avocatul, în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare, indemnizaţiile cuvenite acestora şi amenzile judiciare aplicate; orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, în ceea ce priveşte dispoziţiile care au provocat asemenea vătămare.poate fi declarat şi de către reprezentantul legal ori de către avocat, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia. Pentru procuror, persoana vătămată şi părţi, termenul de apel este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel, şi curge de la comunicarea copiei minutei;în cazul martorului, expertului, interpretului şi avocatului, în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare, indemnizaţiile cuvenite acestora şi amenzile judiciare aplicate, apelul poate fi exercitat de îndată după pronunţarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare, indemnizaţiilor şi amenzilor judiciare şi cel mai târziu în 10 zile de la pronunţarea sentinţei prin care s-a soluţionat cauza; pentru orice persoană fizică ori juridică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanţei, termenul de a. este de 10 zile şi curge de la data la care acestea au aflat despre actul sau măsura care a provocat vătămarea.a. declarat după expirarea termenului prevăzut de lege este considerat ca fiind făcut în termen dacă instanţa de a. constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de a. a fost făcută în cel mult 10 zile de la încetarea acesteia; hotărârea este definitivă până la momentul în care instanţa de a. admite cererea de repunere în termen; până la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de a. poate suspenda executarea hotărârii atacate; aceste dispoziţii nu se aplică în situaţia redeschiderii procesului penal cerute de persoana condamnată în lipsă.Pentru persoana care nu poate să semneze, cererea va fi atestată de un grefier de la instanţa a cărei hotărâre se atacă sau de avocat; cererea de a. nesemnată ori neatestată poate fi confirmată în instanţă de parte ori de reprezentantul ei la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită; a. se motivează în scris, arătându-se motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază. Cererea de a. se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă;persoana care se află în stare de deţinere poate depune cererea de a.şi la administraţia locului de deţinere; cererea de a.înregistrată sau atestată în condiţiile de mai sus ori procesul-verbal întocmit de administraţia locului de deţinere se înaintează de îndată instanţei a cărei hotărâre este atacată. După pronunţarea hotărârii şi până la expirarea termenului de declarare a a., părţile şi persoana vătămată pot renunţa în mod expres la această cale de atac; asupra renunţării, cu excepţia a. care priveşte latura civilă a cauzei, se poate reveni înăuntrul termenului pentru declararea a.; renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate să fie făcută personal sau prin mandatar special.Până la închiderea dezbaterilor la instanţa de a., persoana vătămată şi oricare dintre părţi îşi pot retrage a. declarat; retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către administraţia locului de deţinere; declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de a.; reprezentanţii legali pot retrage a., cu respectarea, în ceea ce priveşte latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă; inculpatul minor nu poate retrage a. declarat personal sau de reprezentantul său legal; a.declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior; a. declarat de procuror şi retras poate fi însuşit de partea în favoarea căreia a fost declarat. A. declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, în afară de cazul când legea dispune altfel. Instanţa judecă a. numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de a. şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces; în cadrul limitelor prevăzute mai sus, instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. Instanţa de a., soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat a.; de asemenea, în a. declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de a. nu poate agrava situaţia acesteia. Instanţa de a. examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat a. sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea. Judecarea a. se face cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate; judecarea a.i nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere; participarea procurorului la judecarea a.este obligatorie; instanţa de a. procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond; instanţa de a. poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi; când a. este în stare de judecată, preşedintele completului dă cuvântul apelantului, apoi intimatului şi pe urmă procurorului; dacă între a. declarate se află şi a. procurorului, primul cuvânt îl are acesta; procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor; Inculpatului i se acordă ultimul cuvânt; instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de a. ; în vederea soluţionării a., instanţa, motivat, poate da o nouă apreciere probelor; instanţa se pronunţă asupra tuturor motivelor de a. invocate;la judecarea a. se aplică regulile de la judecata în fond, în măsura în care în prezentul titlu nu există dispoziţii contrare; a. c încheierilor care, potrivit legii, pot fi atacate separat se judecă în camera de consiliu fără prezenţa părţilor, care pot depune concluzii scrise, cu excepţia cazurilor în care legea dispune altfel ori a celor în care instanţa apreciază că este necesară judecata în şedinţă publică. Instanţa, judecând a., respinge a., menţinând hotărârea atacată dacă a. este tardiv sau inadmisibil sau dacă a. este nefondat; instanţa poate admite a.şi desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre procedând potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond sau desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă. Instanţa, deliberând asupra a., face, atunci când este cazul, aplicarea dispoziţiilor privitoare la reluarea dezbaterilor şi a celor privind rezolvarea acţiunii civile, măsurile asigurătorii, cheltuielile judiciare şi orice alte aspecte de care depinde soluţionarea completă a apelului; De asemenea, instanţa de a. verifică dacă s-a făcut o justă aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor privitoare la deducerea duratei reţinerii, arestării preventive, arestului la domiciliu sau internării medicale şi adaugă, dacă este cazul, timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii atacate cu a. În caz de admitere a a., hotărârea atacată se desfiinţează, în limitele dispoziţiilor privind efectul devolutiv şi extensiv al a; hotărârea poate fi desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, dacă aceasta nu împiedică justa soluţionare a cauzei; în caz de desfiinţare a hotărârii, instanţa de a.poate menţine măsura arestării preventive ; Dispozitivul cuprinde soluţia dată de instanţa de a., data pronunţării Dec. i şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică; instanţa de a. se pronunţă asupra măsurilor preventive potrivit dispoziţiilor referitoare la conţinutul sentinţei; în cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau de arest la domiciliu, în expunere şi dispozitiv se arată timpul care se deduce din pedeapsă; când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să îşi reia cursul, în caz contrar toate actele procedurale fiind desfiinţate de drept; decizia instanţei de a. se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi administraţiei locului de deţinere. Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de a., în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea a. ; dacă hotărârea a fost desfiinţată în a. procurorului, declarat în defavoarea inculpatului sau în apelul persoanei vătămate, instanţa care rejudecă poate agrava soluţia dată de prima instanţă; când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane ori numai în ceea ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată; Rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată ori de către instanţa competentă, dispusă după intrarea în vigoare a actualului Cod de procedură penală, se desfăşoară conform legii noi.
APELUL CELOR CITAŢI v. Strigarea cauzei şi apelul celor citaţi
APLICAREA LEGII PROCESUALE PENALE ÎN TIMP ŞI SPAŢIU se referă laactele efectuate şi la măsurile dispuse în procesul penal , pe teritoriul României, de la intrarea ei în vigoare şi până în momentul ieşirii din vigoare, cu excepţia situaţiilor prevăzute în dispoziţiile tranzitorii; legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepţiile prevăzute în cuprinsul Legii nr. 255/2013 ; actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de Legea nr. 255/2013. I.C.C.J.constată în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal cu referire la art. 21 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 187/2012, că: pedeapsa închisorii executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii, al cărei cuantum este până la 15 ani, se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii, şi nicidecum cu perioada de 5 ani prevăzută în art. 125 alin. (2) teza I din Codul penal; pedeapsa executabilă sau pedeapsa în cazul pluralităţii de infracţiuni executabilă aplicată pentru infracţiunile comise în timpul minorităţii mai mare de 15 ani, însă care nu depăşeşte 20 de ani, se va înlocui cu măsura educativă a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani (I. C. C. J., Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală,Decizia nr. 18/2014 , Dosar nr. 19/1/2014/HP/P, M.Of.nr. 775 din 24 octombrie 2014)
APRECIEREA PRELIMINARĂ A DATELOR din dosar nu poate semnifica faptul că ar fi de natură să influențeze aprecierea finală, ceea ce interesează fiind ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii și să se bazeze pe elementele dosarului și pe dezbaterile din ședința de judecată (v Hotărârea din 6 iunie 2000, Cauza Morel c. Franței, §45; Curtea Constituţională, Decizia nr.663 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.339—348 C. pr. pen. , M. Of. nr.52 din 22 ianarie 2015).
APRECIEREA PROBELOR Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege şi sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză; în luarea Dec. i asupra existenţei infracţiunii şi a vinovăţiei inculpatului instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate; condamnarea se dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă;
ARESTAREA PREVENTIVĂ poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii: inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte; inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament; inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta; există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale c sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni. Măsura a. p. a inculpatului poate fi luată şi dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Curtea Constituțională reține că prin traficul de droguri se înțelege oricare dintre faptele incriminate la art.2—10 din Legea nr.143/2000, mai puțin faptele de consum de astfel de substanțe, pedepsite penal prin aceleași articole. Or, cum drogurile sunt definite, la art.1 lit.b) din Legea nr.143/2000, ca fiind plantele și substanțele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conțin asemenea plante și substanțe, prevăzute în tabelele nr.I—III, iar substanțele stupefiante sunt cele prevăzute la pct.I (1) din anexa la Legea nr.339/2005, Curtea constată că traficul de stupefiante ar putea consta în aceleași fapte, având ca obiect substanțele din anexa anterior referită. De asemenea, Curtea reține că, potrivit art.359 din Codul penal, infracțiunea de trafic de produse sau substanțe toxice constă în producerea, deținerea, precum și orice operațiune privind circulația produselor ori substanțelor toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conțin astfel de substanțe ori experimentarea produselor sau substanțelor toxice, fără drept. În fine, în legislația românească se regăsește și Legea nr.194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare,republicată M. Of. nr.140 din 26 februarie 2014. Având în vedere toate aceste considerente, Curtea conchide că infracțiunea de „trafic de stupefiante” nu se regăsește definită în cuprinsul Codului penal sau al unei legi speciale. Sensul noțiunii de „trafic de stupefiante”, folosită de legiuitor, ar putea fi dedus doar prin interpretarea coroborată a dispozițiilor legale analizate, respectiv art.2 lit.d) din Legea nr.339/2005 și pct.I (1) din anexa la legea anterior arătată, precum și art.1 lit.b) și art.2—10 din Legea nr.143/2000. Or, lipsa unei definiții clare a infracțiunii de „trafic de stupefiante” este de natură a genera interpretări diferite de către instanțele de judecată, cu ocazia aplicării dispozițiilor art.223 alin.(2) C.pr.pen., în contextul dispunerii măsurii arestării preventive (Sintagma „trafic de stupefiante” din cuprinsul dispozițiilor art.223 alin.(2) C.pr.pen. este neconstituțională, cf Decizia nr.553 din 16 iulie 2015). Articolul 5§ 3 din C.E.D.H. dispune că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de § 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă . Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia unor cazuri şi potrivit căilor legale, printre care : dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia (§ 1 lit. c). Referitor la detenția provizorie, Curtea a subliniat în mai multe rânduri principiile fundamentale care se degajă din jurisprudența sa, determinând caracterul rezonabil al unei detenții, în sensul art. 5 § 3 din Convenție(Labita c. Italiei , GC, no 26772/95, § 152, C.E.D.H. 2000-IV şi Calmanovici, §§ 90-94). Ea reamintește că obiectul art. 5 § 3, care formează un tot cu § 1 lit. c) din acelașii articol (Lawless c. Irlanda (no 3), 1er juillet 1961, § 14, série A no 3), constă în a oferi indivizilor privați de libertate o garanție specială : o procedură judiciară vizând ca nimeni să nu fie în mod arbitrar privat de libertate (Schiesser c. Suisse, 4 décembre 1979, § 30, série A no 34, Cauza Jiga, § 73 ). De asemenea, CEDO reamintește că un caracter rezonabil a duratei detenției nu se pretează la o evaluarenabstractă (Patsouria c. Georgiei, no 30779/04, § 62, 6 novembre 2007). În acest sens, art. 5 § 3 nu poate fi interpretat ca autorizând o manieră necondiționată a unei detenții provizorii (vezi și , Chichkov c. Bulgariei, no 38822/97, § 66, C.E.D.H. 2003-I, Musuc c. Moldovei, no 42440/06, § 41, 6 novembre 2007). În jurisprudența sa, Curtea a dezvoltat patru rațiuni fundamentale acceptabile pentru detenția provizorie a unui acuzat suspectat de a fi comis i infracțiune : pericol de fugă (Stögmuller c. Autriche, arrêt du 10 novembre 1969, série A no 9, § 15)Stögmüller a subliniat în mod întemeiat că, în perioada primei sale de eliberare provizorie (21 aprilie 1958 până la 25 august 1961), a făcut mai multe vizite în străinătate şi întotdeauna s-a întors în Austria. Ar fi fost suficientă măsura de a i se ridica pașaportul. În aceste condiţii, Curtea constată că, cel puţin de la această dată, pericolul de fugă nu a fost suficient pentru a justifica menţinerea în detenţie ;riscul ca acuzatul, odată pus în liberate, împiedică administrarea justiției (Wemhoff c. Allemagne, 27 juin 1968, § 14, série A no 7)dacă ar exista pericolul de aintra în comunicare cu persoane care ar putea fi implicate; Wemhoff este puternic suspectat de incitare la abuzul de încredere (Anstiftung zur Untreue, art. 266 şi 48 C.pen. german): client al Băncii August-Thyssen din Berlin, ar fi determinat pe unii angajaţi să deturneze sume mari de bani, existând pericolul că ar încearcă să distrugă probele (art. 112 din Codul german de procedură penală), implicând persoane care nu sunt cunoscute de autorităţi;comiterea unei noi infracțiuni (Matzenetter c. Autriche, arrêt du 10 novembre 1969, série A no 10, § 9); tulburarea ordinii publice (Letellier c. Franței, 26 juin 1991, § 51, série A no 207 et Hendriks c. Pays-Bas (déc.), no 43701/04, 5 juillet 2007. Condamnată în final la trei ani închisoare pentru complicitate la asasinat, dna Letellier a acuzat încălcarea art. 5 § 3 din Convenție. Curtea recunoaște că un risc de presiune asupra martorilor poate să fi existat la început însă consideră că el s-a diminuat și chiar a dispărut de-alungul timpului. Riscul sustragerii petiționarei nu se poate aprecia numai pe baza gravității pedepsei la care se expune; el trebuie analizat în funcție de ansamblul de elemente pertinente proprii, dar riscul de fugă trebuie argumentat. Prin gravitatea lor deosebită și prin reacția publicului la săvârșirea faptei, anumite infracțiuni pot să suscite o tulburare socială de natură să justifice o detenție provizorie, dar acest element nu ar putea fi apreciat ca pertinent și suficient decât dacă se arată în mod real, concret că ordinea publică este efectiv amenințată. Continuarea detenției nu poate servi pentru a anticipa o pedeapsă privativă de libetate. ( Cauza Jiga c. României, §75). Conform jurisprudenţei bine stabilite a Curţii (Wemhoff c. Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, pp. 23-24, § 9; B. c. Austriei, Hotărârea din 28 martie 1990, seria A nr. 175, p. 14, § 36, Negoescu c. României , dec., nr. 55.450/00, 17 martie 20059), persoanei condamnate în primă instanţă, indiferent dacă a fost sau nu arestată până în acel moment, îi sunt aplicabile prevederile art. 5 § 1 a) din C.E.D.H. , şi nu cele ale art. 5 § 1 c), Mujea c. României (dec.), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002, mutatis mutandis, Rosengren c. României (dec.), nr. 70.786/01, 27 aprilie 2004, Hotărârea din 1 decembrie 2008 în Cauza Vitan c. României, M.Of. nr. 114 din 19 februarie 2010. Perioada acoperită de art. 5 § 1 c) din C.E.D.H. se încheie în general la data la care se statuează asupra temeiniciei acuzaţiei aduse c părţii interesate, chiar dacă acest lucru ar avea loc numai în primă instanţă (Kudla c. Poloniei , MC, nr. 30.210/96, § 104, CEDO 2000-XI, şi Lavents c. Letoniei, nr. 58.442/00, § 66, 28 noiembrie 2002). În ceea ce priveşte perioada care trebuie luată în considerare din perspectiva art. 5 § 3 din C.E.D.H. , Curtea reaminteşte că ea este aceeaşi ca şi pentru art. 5 § 1 c) (Svipsta c. Letoniei, nr. 66.820/01, § 107, CEDO 2006-III).Art. 5 § 3 din C.E.D.H. impune necesitatea ca orice perioadă de arest preventiv, indiferent cât de scurtă ar fi ea, să fie justificată într-un mod convingător de către autorităţi (v Shishkov c. Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-I; Belchev c. Bulgariei, nr. 39.270/98, § 82, 8 aprilie 2004, Sarban, § 97). O hotărâre motivată convinge părţile cu privire la faptul că argumentele lor au fost avute în vedere (Sarban, § 98). necesitatea de a păstra ordinea publică şi de a asigura o bună desfăşurare a anchetei a fost deja recunoscută de Curte ca motiv ce poate justifica continuarea unei privări de libertate (Letellier c. Franţei, hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, p. 19, § 39, şi, mutatis mutandis, Garycki Poloniei, nr. 14.348/02, § 48, 6 februarie 2007). c. ). Art. 5 § 3 din C.E.D.H. le impune instanţelor naţionale, atunci când sunt confruntate cu necesitatea de a prelungi o măsură de arestare preventivă, să ia în considerare măsurile alternative prevăzute de legislaţia naţională. Într-adevăr, articolul citat mai sus garantează nu numai “dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil”, ci prevede şi că punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii ce asigură prezentarea părţii interesate la termenul de judecată (Jablonski c. Poloniei, nr. 33.492/96, § 83, 21 decembrie 2000, şi Patsouria c. Georgiei, nr. 30.779/04, §§ 75-76, 6 noiembrie 2007). Instanţele naţionale, deşi sesizate cu o astfel de cerere, nu au precizat motivele pentru care o astfel de măsură alternativă nu ar fi fost pertinentă. art. 5 § 4 nu garantează niciun drept, ca atare, la un recurs c hotărârilor ce dispun sau ce prelungesc o măsură de detenţie. Cu toate acestea, un stat care se dotează cu un astfel de sistem trebuie, în principiu, să le acorde deţinuţilor aceleaşi garanţii în apel ca şi în primă instanţă (Toth c. Austriei, hotărârea din 12 decembrie 1991, seria A nr. 224, p. 23, § 84). Această cale de atac îi oferă părţii interesate garanţii suplimentare privind evaluarea necesităţii de a se prelungi arestarea preventivă [Van Thuil c. Olandei (dec.), nr. 20.510/02, 9 decembrie 2004] şi trebuie să ducă, în scurt timp, la o hotărâre judecătorească prin care să se pună capăt arestării, dacă aceasta se dovedeşte a fi ilegală (Baranowski c. Poloniei, nr. 28.358/95, § 68, CEDO 2000-III). art. 5 § 4 trebuie să se interpreteze astfel încât drepturile pe care le consacră să nu fie teoretice şi iluzorii, ci concrete şi efective ( Artico c. Italiei, hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pp. 15-16, § 33, şi Schops c. Germaniei, nr. 25.116/94, § 47, CEDO 2001-I). Prima garanţie fundamentală care se desprinde în mod natural din art. 5 § 4 din C.E.D.H. este dreptul de a-ţi fi analizată efectiv cererea de judecătorul sesizat cu un recurs c unei măsuri de detenţie. Desigur, această prevedere nu obligă magistratul să studieze în profunzime fiecare dintre argumentele avansate de recurent. Totuşi, garanţiile pe care le consacră ar fi golite de sens dacă judecătorul ar putea omite să ia în considerare fapte concrete invocate de deţinut şi susceptibile să arunce o umbră de îndoială peste “legalitatea” privării de libertate (Nikolova c. Bulgariei , MC, nr. 31.195/96, § 61, CEDO 1999-II, Hotărârea din 14 septembrie 2009 în Cauza Mihuţă c. României, M.Of. nr.47 din 21 ianuarie 2010 § 40.). Din analiza dispozițiilor constituționale ale art. 53, Curtea Constituțională reține condițiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, și nu orice drepturi subiective de natură legală sau convențională; restrângerea exercițiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune și doar dacă este necesară într-o societate democratică, restrângerea să poată opera numai în una din ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituție; restrângerea să fie proporțională cu cauza, restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanța dreptului ( v și Decizia nr.872 și nr.874 din 25 iunie 2010, M.Of., nr.433 din 28 iunie 2010) v Accesul persoanei arestate la o autoritate judiciară, Procedura prelungirii arestării preventive în cursul urmăririi penale
ARESTAREA PREVENTIVĂ A INCULPATULUI ÎN PROCEDURA DE CAMERĂ PRELIMINARĂ ŞI ÎN CURSUL JUDECĂŢII Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, din oficiu ori la propunerea motivată a procurorului, pentru o perioadă de cel mult 30 de zile, pentru aceleaşi temeiuri şi în aceleaşi condiţii ca şi arestarea preventivă dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi în cursul urmăririi penale; în cursul judecăţii, măsura se poate dispune de către instanţa de judecată în compunerea prevăzută de lege; în acest caz, mandatul de arestare preventivă este emis de către preşedintele completului; faţă de inculpatul care a mai fost anterior arestat preventiv în aceeaşi cauză, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, se poate dispune din nou această măsură numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate.
Curtea Constituțională observă că, potrivit Recomandării nr.11(80) a Comitetului de miniștri către statele membre cu privire la detențiunea în așteptarea judecării, adoptată de către Comitetul de miniștri al Consiliului Europei în data de 27 iunie 1980, în lumina Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, statele membre trebuie să se asigure că legislația și practica lor în cazuri care implică detențiunea în așteptarea procesului se călăuzesc după anumite principii, printre care și cel statuat la art. II pct.13 potrivit căruia „Detențiunea în așteptarea judecării nu se va prelungi mai mult decât este necesar în lumina obiectivelor stabilite în principiul 3, nici nu va fi continuată dacă perioada petrecută în detențiune în așteptarea judecării ar fi disproporționată față de sentința care poate fi pronunțată în cazul condamnării”, având în vedere că, în preambulul recomandării, se afirmă că „este de dorit, din motive umanitare și sociale, reducerea aplicării detențiunii în așteptarea judecării la un minimum compatibil cu interesele justiției” (Decizia nr.361 din 7 mai 2015, §18). Prin Dec. nr. 704 din 29 noiembrie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) şi art. 238 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 Curtea Constituțională admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 238 alin. (1) teza finală din Codul de procedură penală, în varianta anterioară modificării prin art. II pct. 54 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, şi constată că soluţia legislativă care exclude aplicarea dispoziţiilor art. 227 din Codul de procedură penală este neconstituţională. Curtea constată că, după modificarea sa prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, teza finală a art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală are în prezent următorul conţinut: “Dispoziţiile art. 225-232 se aplică în mod corespunzător.” Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la Egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, precum şi dispoziţiile art. 6 paragraful 3, referitor la drepturile pe care le are orice acuzat, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Curtea constată că la termenul din 18 decembrie 2015 judecătorul de cameră preliminară a apreciat că îi revine competenţa să soluţioneze cererea de arestare preventivă în lipsă a inculpatului Ouahmane Khalid formulată încă din timpul urmăririi penale şi pentru care a existat şi o solicitare orală formulată de reprezentantul Parchetului de pe lângă Tribunalul Călăraşi, în cursul procedurii de cameră preliminară, în temeiul art. 238 din Codul de procedură penală. În acest sens, având în vedere că neprezentarea inculpatului în faţa judecătorului de cameră preliminară, în condiţiile legalei sale citări, echivalează cu situaţia reglementată de art. 223 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală (inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată), iar faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată se încadrează între cele definite din perspectiva limitelor de pedeapsă (mai mare de 5 ani închisoare) şi că gravitatea şi consecinţele acestora, modul de săvârşire, numărul de persoane implicate şi conduita procesuală a inculpatului (despre care există date că ar fi părăsit teritoriul României, chiar dacă a avut cunoştinţă despre existenţa procedurilor penale derulate împotriva sa) impun privarea de libertate necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, s-a dispus arestarea preventivă în lipsă a inculpatului Ouahmane Khalid pe o durată de 30 de zile începând cu data prinderii. Totodată, judecătorul de cameră preliminară a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) şi art. 238 alin. (1) din Codul de procedură penală. Cât priveşte pretinsa contrarietate a prevederilor criticate cu dispoziţiile art. 16 din Constituţie, Curtea constată că acestea se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipoteza juridică a normei. Principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. În alţi termeni, principiul egalităţii nu interzice reguli specifice, în cazul unei diferenţe de situaţii. Egalitatea formală ar conduce la aceeaşi regulă, în ciuda diferenţei de situaţii. De aceea, inegalitatea reală, care rezultă din această diferenţă, poate justifica reguli distincte, în funcţie de scopul legii care le conţine (a se vedea Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, M. Of. nr. 85 din 26 aprilie 1996). În cauza de faţă se invocă faptul că la confirmarea măsurii arestării preventive dispuse în lipsa inculpatului nu se recunoaşte dreptul apărătorului inculpatului de a participa la dezbateri. Autorul excepţiei, deşi nu o arată in terminis, lasă de înţeles că aceasta ar constitui o discriminare faţă de situaţia juridică a inculpatului arestat preventiv în prezenţa acestuia. Or, o astfel de critică nu poate fi primită, deoarece, aşa cum rezultă din textul art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală, aplicabil şi în procedura de cameră preliminară conform art. 238 alin. (1) din acelaşi cod, judecătorul de cameră preliminară va proceda la audierea inculpatului potrivit art. 225 alin. (7) şi (8) din Codul de procedură penală, respectiv inculpatul va fi audiat în prezenţa avocatului acestuia despre fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare, după ce în prealabil i-au fost aduse la cunoştinţă infracţiunea de care este acuzat, precum şi dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa. De asemenea, nu pot fi ignorate nici dispoziţiile art. 225 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală – aplicabile şi în procedura de cameră preliminară conform art. 238 alin. (1) din acelaşi cod – potrivit cărora soluţionarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu se prezintă sau nu poate fi adus în faţa judecătorului, sens în care, în toate cazurile, este obligatorie asistenţa juridică a inculpatului de către un avocat ales sau numit din oficiu. Aşa fiind, audierea inculpatului – arestat anterior în lipsă – numai în prezenţa avocatului său ales sau numit din oficiu are, asemenea audierii inculpatului prezent, pentru care asistenţa juridică este tot obligatorie, aceleaşi valenţe. Prin urmare, fiind incidentă ipoteza în care asistenţa juridică este obligatorie, apărătorul ales sau numit din oficiu are toate drepturile procesuale astfel consacrate de art. 91 (referitor la Avocatul din oficiu), art. 92 (referitor la Drepturile avocatului suspectului şi inculpatului) şi art. 94 (referitor la Consultarea dosarului) din Codul de procedură penală, fie că în cauză se soluţionează o cerere de arestare preventivă în cursul procedurii de cameră preliminară cu inculpatul prezent, fie că se soluţionează o confirmare a arestării preventive şi executarea mandatului de arestare dispus în lipsa inculpatului care se sustrage. De altfel, dincolo de aceste argumente, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate se aplică tuturor inculpaţilor aflaţi în ipoteza normei. În plus, situaţia juridică în care se află inculpaţii arestaţi în lipsă nu este identică cu cea a inculpaţilor prezenţi la momentul arestării preventive, pentru că, faţă de aceştia din urmă, privarea de libertate a primilor a fost dispusă în absenţa lor, situaţie care impune cu stringenţă instituirea ulterioară a unei proceduri speciale de executare a unui astfel de mandat de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului. În acest sens, Curtea constată că, potrivit art. 231 alin. (4) şi (7) din Codul de procedură penală, atunci când măsura arestării preventive a fost dispusă în lipsa inculpatului, organul de poliţie va proceda la arestarea persoanei arătate în mandat, căreia îi va preda un exemplar al acestuia, după care o va conduce, în cel mult 24 de ore, la judecătorul care a dispus măsura. Totodată, judecătorul va proceda la audierea inculpatului cu privire la fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care s-a întemeiat propunerea de arestare – conform art. 225 alin. (7) din Codul de procedură penală – în prezenţa avocatului acestuia şi, numai după evaluarea acestei declaraţii în contextul probelor administrate, a motivelor avute în vedere la luarea măsurii şi a concluziilor procurorului, va dispune confirmarea arestării preventive şi executarea mandatului ori, după caz, revocarea sau înlocuirea arestului preventiv cu una dintre măsurile preventive prevăzute de art. 202 alin. (4) lit. b)-d) şi punerea în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. Cât priveşte pretinsa contrarietate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală cu dreptul la un proces echitabil, Curtea constată că este neîntemeiată, deoarece, aşa cum s-a arătat, în procedura de confirmare a măsurii arestării preventive şi a executării mandatului de arestare emis în lipsa inculpatului, acesta beneficiază de garanţiile specifice dreptului fundamental la apărare, fiind audiat cu privire la fapta de care este acuzat şi despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă formulată de procuror, în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu, în condiţii de oralitate şi contradictorialitate. În concluzie, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 231 alin. (7) din Codul de procedură penală este neîntemeiată.
ARESTUL LA DOMICILIU a fost reglementat pentru prima dată în România prin Legea nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, M. Of. nr.486 din 15 iulie 2010. Potrivit art.202 alin.(4) lit.d) C.pr.pen., arestul la domiciliu constituie o măsură preventivă, alături de reținere, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune și arestarea preventivă . a. d. se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile arestării preventive şi luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni; aprecierea îndeplinirii acestor condiţii se face ţinându-se seama de gradul de pericol al infracţiunii, de scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, situaţia familială şi alte împrejurări privind persoana faţă de care se ia măsura; măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul faţă de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o infracţiune asupra unui membru de familie şi cu privire la inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracţiunea de evadare; persoanei faţă de care s-a dispus măsura a. d. i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile inculpatului, dreptul vizând reţinerea, dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă, dreptul de a contesta măsura şi dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care persoana nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal; măsura a. d. constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta. Pe durata a. d. , inculpatul are obligaţia să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat şi să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alţi participanţi la comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum şi cu alte persoane stabilite de organul judiciar; judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate dispune ca pe durata arestului la domiciliu inculpatul să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere ; în cuprinsul încheierii prin care se dispune măsura sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, măsura a. d. poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive; pe durata măsurii, inculpatul poate părăsi imobilul indicat pentru prezentarea în faţa organelor judiciare, la chemarea acestora; la cererea scrisă şi motivată a inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, îi poate permite acestuia părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învăţământ sau de pregătire profesională ori la alte activităţi similare sau pentru procurarea mijloacelor esenţiale de existenţă, precum şi în alte situaţii temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului; în cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi imobilul, fără permisiunea judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată, pe durata de timp strict necesară, informând imediat despre aceasta instituţia, organul sau autoritatea desemnată cu supravegherea sa şi organul judiciar care a luat măsura a. d. ori în faţa căruia se află cauza; copia încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată prin care s-a luat măsura a. d. se comunică, de îndată, inculpatului şi instituţiei, organului sau autorităţii desemnate cu supravegherea sa, organului de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte acesta, serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor şi organelor de frontieră; instituţia, organul sau autoritatea desemnate de organul judiciar care a dispus arestul la domiciliu verifică periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii; pentru supravegherea respectării măsurii a. d. sau a obligaţiilor impuse inculpatului pe durata acesteia, organul de poliţie poate pătrunde în imobilul unde se execută măsura, fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc împreună cu acesta; în cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura a. d. sau obligaţiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale c sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea a. d. cu măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege. Curtea Constituțională a observat că art. 220 C.pr.pen. prevede că judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată în fața căreia se află cauza pot dispune, prin încheiere, a. d. al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, neprecizându-se, însă, nici termenul și nici durata maximă pentru care poate fi dispusă această măsură în cele două faze procesuale (Decizia nr.361 din 7 mai 2015, §18). Cu privire la verificarea legalității și a temeiniciei măsurilor preventive, Curtea a reținut că, în procedura de cameră preliminară, art. 207 alin.(6) raportat la art. 348 C.pr.pen. prevede că, în tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive și a măsurii a. d. ; potrivit art. 208 alin.(4) raportat la art. 362 C.pr.pen., în tot cursul judecății, instanța, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat menținerea măsurii arestării preventive și a măsurii a. d. dispuse față de inculpat; aceste din urmă dispoziții reprezintă aplicarea, în cadrul legislației infraconstituționale, a garanțiilor constituționale privitoare la libertatea individuală, de vreme ce, potrivit art. 23 alin.(6) din Constituție, în faza de judecată instanța este obligată, în condițiile legii, să verifice periodic, și nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea și temeinicia arestării preventive și să dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat sau dacă instanța constată că nu există temeiuri noi care să justifice menținerea privării de libertate. Această verificare periodică presupune însă existența unei măsuri preventive luate inițial, pe o anumită durată. Tocmai acest lucru nu este reglementat de dispozițiile art. 218—222 C.pr.pen. în ceea ce privește a. d. Reținând că atât persoanele aflate în arest preventiv, cât și cele aflate în a. d. se află într-o formă de privare de libertate, iar din perspectiva naturii/substanței, efectelor, manierii de executare și a intensității, a condițiilor și cazurilor de luare a acestora, cele două măsuri privesc o interferență majoră în dreptul la libertatea individuală a persoanei, și observând că doar în cazul arestării preventive normele procesual penale reglementează atât termenele, cât și durata maximă pentru care această măsură poate fi dispusă în procedura de cameră preliminară și de judecată în primă instanță, Curtea Constituțională a examinat susținerile autorului excepției potrivit cărora nereglementarea în normele procesual penale criticate a duratei maxime pentru care poate fi dispusă măsura a. d. în procedura de cameră preliminară și de judecată în primă instanță determină încălcarea dispozițiilor art. 23, 25, 26, 32, 33 și 53 din Legea fundamentală (§20). Atât instanța de la Strasbourg, cât și Curtea Constituțională au stabilit în jurisprudența lor faptul că a. d. este considerat „o privare de libertate”, în sensul art. 5 din C.E.D.H. , constituind o ingerință în dreptul fundamental al libertății individuale, prevăzut de art. 23 din Constituție ( v Decizia nr.650 din 11 noiembrie 2014, în care au fost reținute Hotărârea din 2 august 2001, Cauza Mancini c. Italiei; Hotărârea din 28 noiembrie 2002, Cauza Lavents c. Letoniei; Hotărârea din 8 iulie 2004, Cauza Vachev c Bulgariei; Hotărârea din 30 septembrie 2004, Cauza Nikolova c Bulgariei (nr.2); Hotărârea din 30 martie 2006, Cauza Pekov c Bulgariei și Hotărârea din 7 noiembrie 2013, Cauza Ermakov c Rusiei) . A. d. reprezintă o măsură intruzivă ce poate afecta și alte drepturi și libertăți fundamentale, respectiv libera circulație [art. 221 alin.(1) și (2) lit.a) și b) C.pr.pen.], viața intimă, familială și privată [art. 221 alin.(9) și (10) C.pr.pen.], dreptul la învățătură și munca și protecția socială a muncii [art. 221 alin.(6) C.pr.pen.], reglementate în art. 25, 26, 32 și, respectiv, art. 41 din Constituție. Drepturile fundamentale anterior enumerate nu sunt absolute prin natura lor, ele putând fi supuse unor limitări rezonabile, însă, în cauză, normele procesual penale se referă la o restrângere a exercitării drepturilor, situație în care Curtea constată incidența în cauză a art. 53 din Legea fundamentală, așa încât urmează să analizeze dacă această restrângere este conformă cu prevederile textului constituțional (§22). Din analiza dispozițiilor constituționale ale art. 53, Curtea reține condițiile care trebuie îndeplinite pentru restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți, respectiv: domeniul să vizeze doar drepturile fundamentale, și nu orice drepturi subiective de natură legală sau convențională; restrângerea exercițiului acestor drepturi să poată fi înfăptuită numai prin lege; restrângerea să poată opera numai dacă se impune și doar dacă este necesară într-o societate democratică, restrângerea să poată opera numai în una din ipotezele limitativ enumerate de art. 53 din Constituție (§23); restrângerea să fie proporțională cu cauza, restrângerea să fie nediscriminatorie; restrângerea să nu afecteze substanța dreptului ( v Decizia nr.872 și nr.874 din 25 iunie 2010). Ingerința generată de măsura a. d. are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale; dispunerea măsurii a. d. , în procedura de cameră preliminară și a judecății în primă instanță, fără a se reglementa cu privire la termenele pentru care poate fi dispusă și durata maximă a acesteia, nu asigură un just echilibru între interesul public și cel individual, întrucât această măsură poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp (§25). Principiul proporționalității, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituție, presupune caracterul excepțional al restrângerilor exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, și caracterul lor temporar. Din moment ce autoritățile publice pot recurge la restrângerea exercițiului unor drepturi în lipsa unor alte soluții, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat și cauza care a provocat-o ( v Decizia nr.872 din 25 iunie 2010 și Decizia nr.712 din 4 decembrie 2014). Curtea constată că o asemenea restrângere este neconstituțională, întrucât încalcă principiul proporționalității, afectând substanța drepturilor fundamentale vizate, nerezumându-se la restrângerea exercițiului acestora (§26). Prin Hotărârea din 28 martie 2000, Cauza Baranowski c Poloniei (§ 56), CEDO a statuat că practica prin care, datorită unei lacune legislative, o persoană este deținută pentru o perioadă nedeterminată este în contradicție cu principiul securității raporturilor juridice. Curtea constată că, deși prevederile art. 241 alin.(11 ) C.pr.pen. stabilesc același regim juridic, sub aspectul cazurilor de încetare de drept, atât pentru măsura arestului la domiciliu, cât și pentru măsura arestului preventiv, nereglementarea duratei maxime pentru care poate fi dispus arestul la domiciliu în procedura de cameră preliminară și de judecată în primă instanță atrage ineficiența acestor prevederi, iar nu neconstituționalitatea lor. Curtea reține că remedierea deficienței de reglementare constatate determină înlăturarea viciului de neconstituționalitate și menținerea în fondul activ al legislației a dispozițiilor art. 222 C. pr. pen. , împreună cu corectivele aduse în sensul arătat. Curtea Constituțională admite excepția de neconstituționalitate și constată că dispozițiile art. 222 C.pr.pen. sunt neconstituționale ( Decizia nr.361 din 7 mai 2015). Prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr.24/2015, deficiența de reglementare constatată prin Decizia nr.361 din 7 mai 2015 a fost remediată, motiv pentru care dispozițiile art.222 C.pr.pen. au fost menținute în fondul activ al legislației (Decizia nr.740 din 3 noiembrie 2015 §16). Curtea reține că, spre deosebire de arestarea preventivă, a. d. nu beneficiază de o consacrare constituțională, durata maximă a acestuia nefiind prevăzută, prin urmare, în cuprinsul Legii fundamentale. (Decizia nr.740 din 3 noiembrie 2015 §18). Atât persoanele aflate în arest preventiv, cât și cele aflate în a. d. se află într-o formă de privare de libertate, iar din perspectiva naturii/substanței, efectelor, manierei de executare și a intensității, a condițiilor și cazurilor de luare a acestora, cele două măsuri reprezintă o interferență majoră în dreptul la libertatea individuală a persoanei ( v Decizia nr.361 din 7 mai 2015, Decizia nr.650 din 11 noiembrie 2014 §§ 20—22). Spre deosebire de controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauțiune, unde se poate impune interdicția de a părăsi țara sau o anumită localitate, ce reprezintă o restrângere a exercițiului la liberă circulație, atât în cazul a. d., cât și în cazul arestului preventiv inculpatul este obligat, pe durata luării măsurilor, să se afle într-un loc anume desemnat. Din perspectiva naturii/substanței și a duratei, măsura preventivă a a. d. este similară cu cea a arestului preventiv. Ceea ce diferențiază în mod esențial o privare de libertate de o restrângere a exercițiului la liberă circulație este intensitatea măsurii dispuse și modul în care aceasta este dusă la îndeplinire. Măsura a. d. are ca efect rămânerea persoanei în cauză la domiciliul personal, în prezența propriei familii; cu toate acestea, părăsirea incintei propriului domiciliu nu poate fi realizată decât pentru prezentarea în fața organelor judiciare, la chemarea acestora, iar pentru alte motive doar dacă judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere, i-a permis acest lucru. Din această perspectivă s-a apreciat că, din modul de reglementare a măsurii a. d., aceasta reprezintă o afectare a drepturilor persoanei care, prin intensitate și modul de aplicare/de punere în executare, afectează libertatea persoanei, având caracteristicile unei privări de libertate. Curtea a statuat că eventuala diferență de confort sau regim intern existentă la un moment dat între diferitele locații privative de libertate nu este o condiție a stabilirii dacă măsura respectivă este sau nu o măsură privativă de libertate, altele fiind condițiile ce trebuie îndeplinite în acest sens (v Decizia ÎCCJ nr.22 din 12 octombrie 2009). CEDO a stabilit că măsura a. d. reprezintă o măsură privativă de libertate, în accepțiunea art.5 CEDH (Hotărârea din 2 august 2001, Cauza Mancini c Italiei, §17; Hotărârea din 28 noiembrie 2002, Cauza Lavents c Letoniei, §63, Hotărârea din 8 iulie 2004, Cauza Vachev c Bulgariei, § 64; Hotărârea din 30 martie 2006, Cauza Pekov c Bulgariei, § 73; Hotărârea din 7 noiembrie 2013, Cauza Ermakov c Rusiei, § 238. Hotărârea din 6 noiembrie 1980, Cauza Guzzardi c Italiei §§ 93 și 95). Instanța de la Strasbourg a statuat că privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conținutului, cum ar fi obligația de a sta într-un spațiu limitat, izolarea de societate și de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane. CEDO a reamintit că art.5 din Convenție nu reglementează condițiile privării de libertate. De fapt, noțiunile de „grad” și „intensitate”, ce figurează în jurisprudența organelor Convenției ca fiind criterii de aplicabilitate pentru art.5 din Convenție, vizează exclusiv nivelul restricțiilor legate de libertatea de deplasare, și nu diferența de confort sau regim intern în diferitele locații privative de libertate (Decizia nr.740 din 3 noiembrie 2015 § 25; Recomandarea nr.R (80) § 11) . Norma constituțională trebuie interpretată, în sens larg, ca limitând, pe parcursul urmăririi penale, la 180 de zile durata maximă a arestării, indiferent că este vorba despre arestarea preventivă sau despre a. d. Curtea constată că legiuitorul constituant a avut în vedere, cu prilejul reglementării art.23 alin.(5) din Legea fundamentală, limitarea oricărei privări de libertate, cu excepția reținerii, care beneficiază de o reglementare separată prin alin.(3) al aceluiași art.23, la 180 de zile. A permite ca prin cumularea duratei celor două măsuri preventive privative de libertate să se depășească limita maximă de 180 de zile înseamnă a înfrânge exigențele normei constituționale prevăzute la art.23 alin.(5). Curtea Constituțională conchide că, prin prisma acestei interpretări, prevederile art.222 alin.(10) C.pr.pen., care nu permit luarea în considerare a duratei privării de libertate dispuse prin măsura a. d. pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale, sunt neconstituționale (Decizia nr.740 din 3 noiembrie 2015 § 28) v și Control judiciar; Măsurile preventive
ASIGURAREA APĂRĂRII Persoana vătămată, inculpatul, celelalte părţi şi avocaţii acestora au dreptul să ia cunoştinţă de actele dosarului în tot cursul judecăţii; când persoana vătămată sau una dintre părţi se află în stare de deţinere, preşedintele completului ia măsuri ca aceasta să îşi poată exercita acest drept şi să poată lua contact cu avocatul său; în cursul judecăţii, persoana vătămată şi părţile au dreptul la un singur termen pentru angajarea unui avocat şi pentru pregătirea apărării; în situaţia în care persoana vătămată sau una dintre părţi nu mai beneficiază de asistenţa juridică acordată de avocatul său ales, instanţa poate acorda un alt termen pentru angajarea unui alt avocat şi pregătirea apărării; în aceste situaţii, acordarea înlesnirilor necesare pregătirii apărării efective trebuie să fie conformă respectării termenului rezonabil al procesului penal.
ASIGURAREA ORDINII ŞI SOLEMNITĂŢII ŞEDINŢEI Preşedintele veghează asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei, putând lua măsurile necesare în acest scop; preşedintele poate limita accesul publicului la şedinţa de judecată, ţinând seama de mărimea sălii de şedinţă; părţile şi persoanele care asistă sau participă la şedinţa de judecată sunt obligate să păstreze disciplina şedinţei; când o parte sau oricare altă persoană tulbură şedinţa ori nesocoteşte măsurile luate, preşedintele îi atrage atenţia să respecte disciplina, iar în caz de repetare ori de abateri grave, dispune îndepărtarea ei din sală; partea sau persoana îndepărtată este chemată în sală înainte de începerea dezbaterilor. Preşedintele îi aduce la cunoştinţă actele esenţiale efectuate în lipsă şi îi citeşte declaraţiile celor audiaţi; dacă partea sau persoana continuă să tulbure şedinţa, preşedintele poate dispune din nou îndepărtarea ei din sală, dezbaterile urmând a avea loc în lipsa acesteia.
ASISTENŢA JUDICIARĂ INTERNAŢIONALĂ Cooperarea judiciară internaţională va fi solicitată sau acordată în conformitate cu dispoziţiile actelor juridice ale UE, tratatelor internaţionale din domeniul cooperării judiciare internaţionale în materie penală la care România este parte, precum şi cu dispoziţiile cuprinse în legea specială şi în prezentul capitol, dacă în tratatele internaţionale nu se prevede altfel; actele membrilor străini detaşaţi ai unei echipe comune de anchetă efectuate în baza şi conform acordului încheiat şi dispoziţiilor conducătorului echipei au o valoare similară actelor efectuate de către organele de urmărire penală române.
ASISTENŢA JURIDICĂ A PERSOANEI VĂTĂMATE, A PĂRŢII CIVILE ŞI A PĂRŢII RESPONSABILE CIVILMENTE În cursul urmăririi penale, avocatul persoanei vătămate, al părţii civile sau al părţii responsabile civilmente are dreptul să fie încunoştinţat, să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală în condiţiile legii, dreptul de a consulta actele dosarului şi de a formula cereri şi a depune memorii; asistenţa juridică este obligatorie când persoana vătămată sau partea civilă este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
ASISTENŢA JURIDICĂ A SUSPECTULUI SAU A INCULPATULUI este obligatorie: când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege; în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea; în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. Art. 90, litera c) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016
ASISTENŢA JURIDICĂ OBLIGATORIE A SUSPECTULUI SAU A INCULPATULUI există atunci: când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege; în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea; în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani; în cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, încălcarea, în cursul urmăririi penale, a dispoziţiilor legale privind prezenţa obligatorie a învinuitului sau a inculpatului ori asistarea obligatorie a acestora de către apărător poate fi invocată până la începerea dezbaterilor.
ATRIBUŢIILE PREŞEDINTELUI COMPLETULUI Preşedintele completului conduce şedinţa, îndeplinind toate îndatoririle prevăzute de lege, şi decide asupra cererilor formulate de procuror, persoana vătămată şi de părţi, dacă rezolvarea acestora nu este dată în căderea completului; în cursul judecăţii, preşedintele, după consultarea celorlalţi membri ai completului, poate respinge întrebările formulate de părţi, persoana vătămată şi de procuror, dacă acestea nu sunt concludente şi utile soluţionării cauzei; dispoziţiile preşedintelui completului sunt obligatorii pentru toate persoanele prezente în sala de şedinţă.
AUDIATUR ET ALTERA PARS (lat. ) regula ascultării şi a celeilalte părţi. v Principiul contradictorialității
AUDIEREA EXPERTULUI În cursul urmăririi penale sau al judecăţii, expertul poate fi audiat de organul de urmărire penală sau de instanţă, la cererea procurorului, a părţilor, a subiecţilor procesuali principali sau din oficiu, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară pentru lămurirea constatărilor sau concluziilor expertului; dacă expertiza a fost efectuată de o instituţie medico-legală, institut sau laborator de specialitate, instituţia va desemna un expert, dintre persoanele care au participat la efectuarea expertizei, ce urmează a fi audiat de către organul de urmărire penală sau de instanţă; a. e. se efectuează potrivit dispoziţiilor privitoare la audierea martorilor.
AUDIEREA INCULPATULUI Inculpatul este lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi i se pot pune întrebări în mod nemijlocit de către procuror, de persoana vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi, precum şi de avocaţii acestora şi de avocatul inculpatului a cărui audiere se face. Preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot, de asemenea, pune întrebări, dacă apreciază necesar, pentru justa soluţionare a cauzei; instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei; întrebările respinse se consemnează în încheierea de şedinţă; în situaţiile în care legea prevede posibilitatea ca inculpatul să fie obligat la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, acesta va fi întrebat dacă îşi manifestă acordul în acest sens, în cazul în care va fi găsit vinovat; când inculpatul nu îşi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurări ori când există contraziceri între declaraţiile făcute de inculpat în instanţă şi cele date anterior, preşedintele îi cere acestuia explicaţii şi poate da citire, în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare; când inculpatul refuză să dea declaraţii, instanţa dispune citirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior; inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar. Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, audierea fiecăruia dintre ei se face în prezenţa celorlalţi inculpaţi; când interesul aflării adevărului o cere, instanţa poate dispune audierea vreunuia dintre inculpaţi fără ca ceilalţi să fie de faţă; declaraţiile luate separat sunt citite în mod obligatoriu celorlalţi inculpaţi, după audierea lor; inculpatul poate fi din nou audiat în prezenţa celorlalţi inculpaţi sau a unora dintre ei.
AUDIEREA MARTORULUI MINOR în vârstă de până la 14 ani are loc în prezenţa unuia dintre părinţi, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituţiei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare. Dacă persoanele arătate nu pot fi prezente sau au calitatea de suspect, inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente ori martor în cauză ori există suspiciunea rezonabilă că pot influenţa declaraţia minorului, audierea acestuia are loc în prezenţa unui reprezentant al autorităţii tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină de exerciţiu, stabilite de organul judiciar. Dacă se consideră necesar, la cerere sau din oficiu, organul de urmărire penală sau instanţa dispune ca la a m m să asiste un psiholog. A m m trebuie să evite producerea oricărui efect negativ asupra stării psihice a acestuia. Martorului minor care la data audierii nu a împlinit vârsta de 14 ani nu i se comunică obligaţiile prevăzute la art. 120 alin. (2) lit. d) şi nu depune jurământ, dar i se atrage atenţia să spună adevărul. Art. 124, alin. (5) a fost modificat prin. Ordonanta de urgenta nr. 18/2016
AUDIEREA MARTORULUI PROTEJAT se poate efectua prin intermediul mijloacelor audiovideo, fără ca martorul să fie prezent fizic în locul unde se află organul judiciar; subiecţii procesuali principali, părţile şi avocaţii acestora pot adresa întrebări martorului audiat ; organul judiciar respinge întrebările care ar putea conduce la identificarea martorului; declaraţia martorului protejat se înregistrează prin mijloace tehnice video şi audio şi se redă integral în formă scrisă; in cursul urmăririi penale declaraţia se semnează de organul de urmărire penală ori, după caz, de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi de procurorul care a fost prezent la audierea martorului şi se depune la dosarul cauzei; declaraţia martorului, transcrisă, va fi semnată şi de acesta şi va fi păstrată în dosarul depus la parchet, într-un loc special, în condiţii de confidenţialitate; suportul pe care a fost înregistrată declaraţia martorului, în original, sigilat cu sigiliul parchetului sau, după caz, al instanţei de judecată în faţa căreia s-a făcut declaraţia, se păstrează în condiţii de confidenţialitate; suportul care conţine înregistrările efectuate în cursul urmăririi penale este înaintat la terminarea urmăririi penale instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei, şi este păstrat în aceleaşi condiţii privind confidenţialitatea.
AUDIEREA MARTORULUI ŞI A EXPERTULUI Dacă martorul a fost propus de către procuror, acestuia i se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente; dacă martorul sau expertul a fost propus de către una dintre părţi, i se pot pune întrebări de către aceasta, de către procuror, persoana vătămată şi de către celelalte părţi; preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot adresa întrebări martorului ori de câte ori consideră necesar, pentru justa soluţionare a cauzei; instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei; întrebările respinse se consemnează în încheierea de şedinţă; martorul care posedă un înscris în legătură cu depoziţia făcută poate să îl citească în instanţă; procurorul şi părţile au dreptul să examineze înscrisul, iar instanţa poate dispune reţinerea înscrisului la dosar, în original sau în copie; când martorul nu îşi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurări ori când există contraziceri între declaraţiile făcute în instanţă şi cele date anterior, după ce martorul a fost lăsat să declare tot ceea ce ştie, preşedintele poate da citire, în întregime sau în parte, declaraţiilor anterioare ; instanţa, luând concluziile procurorului, persoanei vătămate şi ale părţilor, poate încuviinţa plecarea martorilor, după audierea lor.v. Capacitatea de a fi martor, Dreptul martorului de a nu se acuza, Întrebările privind persoana martorului, Obiectul şi limitele declaraţiei martorului, Persoanele audiate ca martor, Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor,
AUDIEREA PERSOANEI VĂTĂMATE, A PĂRŢII CIVILE ŞI A PĂRŢII RESPONSABILE CIVILMENTEse face după ascultarea inculpatului şi, după caz, a coinculpaţilor; persoanele menţionate sunt lăsate să arate tot ce ştiu despre fapta care face obiectul judecăţii, apoi li se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, avocatul inculpatului, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi avocaţii acestora; preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot de asemenea pune întrebări, dacă apreciază necesar, pentru justa soluţionare a cauzei; instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei. Întrebările respinse se consemnează în încheierea de şedinţă; persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot fi reascultate ori de câte ori este necesar. v. şi Modul de audiere a persoanei vătămate, Modul de audiere a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, Protecţia persoanei vătămate şi a părţii civile
AUDIEREA PREALABILĂ A PERSOANEI CARE FACE IDENTIFICAREA După dispunerea măsurii şi înainte ca identificarea să fie realizată, persoana care face identificarea trebuie audiată cu privire la persoana sau obiectul pe care urmează să îl identifice;audierea constă în descrierea tuturor caracteristicilor persoanei sau ale obiectului, precum şi a împrejurărilor în care au fost văzute; persoana care face identificarea este întrebată dacă a mai participat anterior la o altă procedură de identificare privind aceeaşi persoană sau acelaşi obiect ori dacă persoana sau obiectul de identificat i-au fost indicate ori descrise anterior.
AUDIEREA PRIN INTERPRET Ori de câte ori persoana audiată nu înţelege, nu vorbeşte sau nu se exprimă bine în limba română, audierea se face prin interpret. Interpretul poate fi desemnat de organele judiciare sau ales de părţi ori persoana vătămată, dintre interpreţii autorizaţi, potrivit legii; în mod excepţional, în situaţia în care se impune luarea urgentă a unei măsuri procesuale sau dacă nu se poate asigura un interpret autorizat, audierea poate avea loc în prezenţa oricărei persoane care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însă obligaţia de a relua audierea prin interpret imediat ce aceasta este posibilă.
AUDIEREA SUSPECTULUI SAU A INCULPATULUI v. Întrebările privind persoana suspectului sau a inculpatului, Comunicarea drepturilor şi a obligaţiilor, Modul de ascultare, Consemnarea declaraţiilor
AUTOPSIA MEDICO-LEGALĂ se dispune de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, în caz de moarte violentă ori când aceasta este suspectă de a fi violentă sau când nu se cunoaşte cauza morţii ori există o suspiciune rezonabilă că decesul a fost cauzat direct sau indirect printr-o infracţiune ori în legătură cu comiterea unei infracţiuni; în cazul în care corpul victimei a fost înhumat, este dispusă exhumarea pentru examinarea cadavrului prin autopsie; procurorul dispune de îndată efectuarea unei a. m. l. dacă decesul s-a produs în perioada în care persoana se află în custodia poliţiei, a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în timpul internării medicale nevoluntare sau în cazul oricărui deces care ridică suspiciunea nerespectării drepturilor omului, a aplicării torturii sau a oricărui tratament inuman; pentru a constata dacă există motive pentru a efectua autopsia medico-legală, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate solicita opinia medicului legist; autopsia se efectuează în cadrul instituţiei medico-legale, potrivit legii speciale; la efectuarea a. m. l. pot fi cooptaţi şi specialişti din alte domenii medicale, în vederea stabilirii cauzei decesului, la solicitarea medicului legist, cu excepţia medicului care a tratat persoana decedată.; organul de urmărire penală trebuie să încunoştinţeze un membru de familie despre data autopsiei şi despre dreptul de a desemna un expert independent autorizat care să asiste la efectuarea autopsiei. A. m. l. a unui fetus se dispune pentru a se stabili vârsta intrauterină, capacitatea de supravieţuire extrauterină, felul şi cauza morţii, precum şi pentru stabilirea filiaţiei, când este cazul ; a. m. l. a unui nou-născut se dispune pentru a se stabili dacă copilul a fost născut viu, viabilitatea, durata supravieţuirii extrauterine, felul şi cauza medicală a morţii, data morţii, dacă i s-au acordat îngrijiri medicale după naştere, precum şi pentru stabilirea filiaţiei, când este cazul.
AUTORIZAREA EXECUTĂRII LUCRĂRILOR DE CONSTRUCŢII Instanţa de judecată, prin hotărârea prin care soluţionează fondul cauzei privind Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, M.Of.nr. 933 din 13 octombrie 2004, poate dispune încadrarea lucrărilor în prevederile autorizaţiei sau desfiinţarea construcţiilor realizate nelegal. Procurorul sau instanţa de judecată poate dispune, din oficiu sau la cerere, oprirea temporară a executării lucrărilor, pe tot parcursul procesului penal. În situaţiile prevăzute de lege, organele de control vor putea cere organelor judiciare să dispună măsurile legale. Organele de control competente, potrivit legii, pot cere organelor de urmărire penală sesizate şi, după caz, instanţei să dispună oprirea temporară a executării lucrărilor, pe tot parcursul procesului penal.
AUTORITATEA HOTĂRÂRII PENALE ÎN PROCESUL CIVIL ŞI EFECTELE HOTĂRÂRII CIVILE ÎN PROCESUL PENAL se referă la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o; instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite; hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia.
AUTORIZAREA UNOR MĂSURI DE SUPRAVEGHERE TEHNICĂ DE CĂTRE PROCUROR Procurorul poate autoriza, pe o durată de maximum 48 de ore, măsurile de supraveghere tehnică atunci când: există urgenţă, iar obţinerea mandatului de supraveghere tehnică de la judecătorul de drepturi şi libertăţi ar conduce la o întârziere substanţială a cercetărilor, la pierderea, alterarea sau distrugerea probelor ori ar pune în pericol siguranţa persoanei vătămate, a martorului sau membrilor familiilor acestora;există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor c intereselor financiare ale UE, al infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicaţii electronice ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare; măsura să fie proporţională cu restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, date fiind particularităţile cauzei, importanţa informaţiilor ori a probelor ce urmează a fi obţinute sau gravitatea infracţiunii; probele nu ar putea fi obţinute în alt mod sau obţinerea lor ar presupune dificultăţi deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranţa persoanelor sau a unor bunuri de valoare; procurorul are obligaţia de a sesiza, în termen de cel mult 24 de ore de la expirarea măsurii, judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a emis ordonanţa, în vederea confirmării măsurii, înaintând totodată un proces-verbal de redare rezumativă a activităţilor de supraveghere tehnică efectuate şi dosarul cauzei; în cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de lege confirmă în termen de 24 de ore măsura dispusă de procuror, prin încheiere, pronunţată în camera de consiliu, fără citarea părţilor; încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă asupra măsurilor dispuse de procuror nu este supusă căilor de atac.
AVERTISMENTUL Executarea a. i are loc de îndată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea; dacă a. nu poate fi executat îndată după pronunţare, punerea în executare a acestuia se face la rămânerea definitivă a hotărârii, prin comunicarea unei copii de pe aceasta persoanei căreia i se aplică.
AVOCATUL asistă sau reprezintă, în procesul penal, părţile ori subiecţii procesuali principali, în condiţiile legii; nu poate fi a. al unei părţi sau al unui subiect procesual principal: soţul ori ruda până la gradul al IV-lea cu procurorul sau cu judecătorul; martorul citat în cauză; cel care a participat în aceeaşi cauză în calitate de judecător sau de procuror; o altă parte sau un alt subiect procesual; a. ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistenţa juridică a părţilor ori a subiecţilor procesuali principali; părţile sau subiecţii procesuali principali cu interese contrare nu pot fi asistaţi sau reprezentaţi de acelaşi a. Prin DECIZIE nr. 637 din 19 octombrie 2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. b) şi ale art. 346 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu se referă la persoanele care s-au prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală. Curtea reţine că legea procesual penală în vigoare reglementează şi dispoziţii care, prin conţinutul lor normativ, dau expresie secretului profesional al a. , o altă garanţie a dreptului la apărare. Astfel, potrivit art. 116 alin. (3) din Codul de procedură penală, “(3) Nu pot face obiectul declaraţiei martorului acele fapte sau împrejurări al căror secret ori confidenţialitate poate fi opusă prin lege organelor judiciare.”, iar, potrivit art. 306 alin. (6) din acelaşi act normativ, “(6) Secretul bancar şi cel profesional, cu excepţia secretului profesional al a., nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale.” Curtea constată însă că, în vederea aflării adevărului în cauza penală, calitatea de martor are întâietate faţă de calitatea de a. cu privire la faptele şi împrejurările de fapt pe care persoana le-a cunoscut înainte de a dobândi această (s.n. din urmă) calitate [art. 114 alin. (3) din Codul de procedură penală], iar, “(4) Faptele sau împrejurările prevăzute la alin. (3) pot face obiectul declaraţiei martorului atunci când autoritatea competentă sau persoana îndreptăţită îşi exprimă acordul în acest sens sau atunci când există o altă cauză legală de înlăturare a obligaţiei de a păstra secretul sau confidenţialitatea.” [art. 116 alin. (4) din Codul de procedură penală]. Aşadar, Curtea reţine instituirea, prin normele criticate, a unei incompatibilităţi între două calităţi procesuale, respectiv cea de a. şi cea de martor, de principiu, calitatea de martor având întâietate, obligaţia de a depune mărturie constituind o obligaţie civică în raport cu interesul public de a se exercita în mod eficient acţiunea penală. Cu toate acestea, Curtea constată că exercitarea dreptului oricărei persoane de a beneficia de asistenţa juridică a unui avocat ales – garanţie a dreptului fundamental la apărare – constituie, în mod firesc, o manifestare privată, pe care, de principiu, legea procesual penală o poate condiţiona de respectarea unor obiective de interes public, cum este asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal. În mod particular, există însă şi situaţii în care această manifestare/opţiune nu mai produce consecinţe în sfera obligaţiei organelor judiciare “de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului” [art. 5 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Legea procesual penală în vigoare normează o astfel de ipoteză la art. 117 atunci când stabileşte persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor. În materia audierii martorilor, art. 117 din Codul de procedură penală, având denumirea marginală “Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor”, instituie o situaţie de excepţie de la regula generală prevăzută la art. 114 alin. (1) din acelaşi act normativ, conform căreia orice persoană care deţine cunoştinţe pertinente obiectului probaţiunii are capacitatea şi obligaţia de a da declaraţii în calitate de martor. Norma procesual penală precitată reglementează un drept de refuz al audierii prin enumerarea, în mod limitativ, a anumitor categorii de persoane care pot refuza să declare în calitate de martor, printre care soţul, ascendenţii şi descendenţii în linie directă, precum şi fraţii şi surorile suspectului sau inculpatului, respectiv persoanele care au avut calitatea de soţ al suspectului sau al inculpatului. La acestea, ca urmare a publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 562 din 19 septembrie 2017 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 837 din 23 octombrie 2017, se adaugă şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi în cazul în care convieţuiesc ori nu mai convieţuiesc cu suspectul sau inculpatul. Asemenea martori sunt eliberaţi de dilema morală de a alege între o mărturie adevărată, care ar putea periclita relaţia lor cu suspectul/inculpatul, şi o mărturie falsă, care ar proteja această relaţie, cu riscul condamnării pentru mărturie mincinoasă. În jurisprudenţa sa, , respectiv Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, instanţa de control constituţional a subliniat caracterul de protecţie al incompatibilităţii reglementate la art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, din perspectiva exercitării cu obiectivitate a mandatului avocaţial, în vederea respectării dreptului la apărare al părţilor sau al unui alt subiect procesual principal. Or, Curtea constată că, în măsura în care “martorul (s.n. avocat) citat în cauză” este o persoană care s-a prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în această calitate, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, raţionamentul dezvoltat în Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, precitată, nu mai subzistă, aşa încât Curtea constată că norma criticată respectă dreptul fundamental la apărare în măsura în care nu se referă la această din urmă categorie de persoane. Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că dreptul la apărare este în serviciul efectivităţii realizării dreptului constituţional al cetăţenilor de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime (Decizia nr. 64 din 2 iunie 1994, M. Of. nr. 177 din 12 iulie 1994). Totodată, Curtea a calificat art. 24 din Constituţie ca fiind o garanţie a dreptului la un proces echitabil (Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 51, şi Decizia nr. 111 din 3 martie 2016, M. Of. nr. 373 din 16 mai 2016, paragraful 23). Având în vedere aceste evoluţii jurisprudenţiale, Curtea reţine că în cursul procedurilor judiciare dispoziţiile art. 24 din Constituţie se analizează coroborat cu cele ale art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât se subsumează acestora din urmă. În aceste condiţii, raportat la cauza de faţă şi ţinând seama de faptul că încălcarea dreptului la apărare vizează o procedură judiciară, Curtea reţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituţie. Prin raportare la exigenţele art. 21 alin. (3) coroborat cu art. 24 alin. (1) din Constituţie, Curtea constată că dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, care reglementează ordinea de preferinţă în cazul în care o persoană întruneşte, în cauza penală, două calităţi procesuale, cea de martor şi cea de avocat, instituie – în ipoteza în care martorul (a.) citat în cauză este o persoană care s-a prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în această calitate în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală – o limitare nelegală a exercitării dreptului la apărare al părţilor sau al unui subiect procesual principal. Totodată, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că dreptul la apărare conferă oricărei părţi implicate într-un proces, potrivit intereselor sale şi indiferent de natura procesului, posibilitatea de a utiliza toate mijloacele prevăzute de lege pentru a invoca în apărarea sa fapte sau împrejurări. Acest drept presupune participarea la şedinţele de judecată, folosirea mijloacelor de probă şi invocarea excepţiilor prevăzute de legea procesual penală (v Decizia nr. 667 din 15 octombrie 2015, M. Of. nr. 870 din 20 noiembrie 2015, paragraful 33). Prin urmare, Curtea constată că, drept exigenţă impusă de prevederile art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, este necesar ca dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală, care reglementează incompatibilitatea calităţii de a. cu cea de martor citat în procesul penal, să instituie, în mod expres, o exceptare în ceea ce priveşte persoanele care s-au prevalat de dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor, enumerate la art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală şi stabilite prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 562 din 19 septembrie 2017. În aceste condiţii, în acord cu dreptul părţilor la un proces echitabil coroborat cu dreptul fundamental la apărare, Curtea constată că dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu se referă la “martorul (a.) citat în cauză”, care s-a prevalat, în temeiul art. 117 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, de dreptul de a refuza să fie audiat.
AVOCATUL DIN OFICIU este desemnat în cazurile in care asistenţa juridică este obligatorie, dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat; dacă avocatul ales lipseşte nejustificat, nu asigură substituirea sau refuză nejustificat să exercite apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i acestuia un termen rezonabil şi înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări efective, făcându-se menţiune despre aceasta într-un proces-verbal ori, după caz, în încheierea de şedinţă; în cursul judecăţii, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte nejustificat la termenul de judecată, nu asigură substituirea sau refuză să efectueze apărarea, deşi a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, instanţa ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării ; a. o. desemnat este obligat să se prezinte ori de câte ori este solicitat de organul judiciar, asigurând o apărare concretă şi efectivă în cauză; delegaţia a. o. încetează la prezentarea apărătorului ales.
AVOCATUL POPORULUI Pe durata exercitării mandatului, Avocatul Poporului poate fi urmărit şi trimis în judecată penală pentru fapte, altele decât cele prevăzute la art. 30 din Legea nr. 35/1997 privind organizarea şi funcţionarea instituţiei Avocatului Poporului, republicată în M.Of. nr. 844 din 15 septembrie 2004,, dar nu poate fi reţinut, percheziţionat, arestat la domiciliu sau arestat preventiv fără încuviinţarea preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului. Adjuncţii Avocatului Poporului pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte, altele decât cele prevăzute la art. 30, dar nu pot fi reţinuţi, percheziţionaţi, arestaţi la domiciliu sau arestaţi preventiv fără înştiinţarea prealabilă a Avocatului Poporului.
C
CALCULUL TERMENELOR PROCEDURALE La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel.La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte.Termenele socotite pe luni sau pe ani expiră, după caz, la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni ori la sfârşitul zilei şi lunii corespunzătoare din ultimul an. Dacă această zi cade într-o lună care nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a acelei luni.Când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează. Prin Dec. nr. 12 din 28 aprilie 2020 privind interpretarea dispoziţiilor art. 269 şi art. 270 C. pr. pen. Î. C. C. J. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală stabileşte că în interpretarea dispoziţiilor art. 269 şi art. 270 din Codul de procedură penală, dacă actul de procedură care trebuie făcut într-un anumit termen este trimis prin e-mail sau fax, în ultima zi a termenului care se calculează pe zile, este socotit a fi făcut în termen, chiar dacă actul de procedură se înregistrează la organul judiciar după expirarea termenului. Depunerea unui act procedural la instanţa de judecată reprezintă acţiunea pe care subiectul procesual interesat o realizează, în exercitarea unui drept prevăzut de lege, constând în predarea organului judiciar a instrumentului probator care confirmă existenţa actului procedural.În condiţiile societăţii actuale, caracterizată prin dezvoltarea amplă a tehnologiei informatice, depunerea unui act procedural se poate realiza prin modalităţi clasice, personal, prin prezentarea celui interesat la sediul organului judiciar, prin poştă, ori prin utilizarea mijloacelor tehnice informatice de comunicare, prin poştă electronică ori fax.Ultima modalitate de depunere are o consacrare legală clară, Codul de procedură penală permiţând utilizarea acesteia de către subiecţii procesuali, aşa cum acest lucru rezultă din coroborarea prevederilor art. 264 alin. (1) C. pr. pen. cu art. 257 alin. (5) C. pr. pen..Primul text legal prevede: “Comunicarea celorlalte acte de procedură se face potrivit dispoziţiilor prevăzute în prezentul capitol”, în vreme ce al doilea text legal, aflat în acelaşi capitol, prevede: “Citarea se poate realiza şi prin intermediul poştei electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie electronică, cu acordul persoanei citate”.Chiar dacă ultimul text legal se referă la procedura de citare, în condiţiile în care art. 264 alin. (1) C. pr. pen. face trimitere la toate dispoziţiile capitolului I din titlul VI, nu există vreo raţiune pentru a considera că subiecţilor procesuali nu le este permisă apelarea la această modalitate de comunicare.Prevederile art. 270 alin. (1) C. pr. pen. instituie norme speciale pentru persoanele care fie se află în anumite situaţii care nu le permit depunerea personală a actelor procedurale, respectiv sunt într-un loc de deţinere sau militari, fie înţeleg să utilizeze o cale de comunicare clasică, prin intermediul scrisorii recomandate.Instituirea acestei categorii distincte de acte procedurale considerate ca fiind făcute în termen nu exclude acceptarea depunerii prin intermediul poştei electronice ori prin fax a înscrisurilor emanând de la subiecţii procesuali interesaţi, iar realitatea cotidiană demonstrează că realizarea comunicării în acest mod este din ce în ce mai prezentă.Momentul depunerii actului de procedură la instanţa de judecată prin e-mail sau fax este cel care rezultă din analiza informaţiilor oferite de către mijloacele tehnice ale organului judiciar, atât comunicarea prin poşta electronică, cât şi cea prin intermediul faxului, permiţând identificarea cu certitudine a intervalului orar de recepţionare, prin analiza rapoartelor informatice, element care înlătură necesitatea certificării avute în vedere de textul legal anterior citat.Actul de procedură trimis prin poştă electronică sau fax instanţei de judecată este un document care se depune în mod direct şi instantaneu la organul judiciar, neexistând un interval de timp între momentul depunerii şi cel al recepţionării, cum este situaţia avută în vedere de prevederile art. 270 C. pr. pen..Înregistrarea reprezintă activitatea desfăşurată de personalul instanţei de judecată de înscriere în evidenţele specifice a actului procedural.Această activitate este reglementată în acte normative subsidiare, respectiv în Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea nr. 1.375 din 17 decembrie 2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 970 din 28 decembrie 2015, cu modificările ulterioare.Astfel, potrivit prevederilor art. 132 alin. (1) din Regulament: “Căile de atac prezentate direct sau primite prin poştă, curier, fax sau poştă electronică se înregistrează mai întâi în registrul general de dosare, în formă informatizată sau scrisă, după care registratorul le predă preşedintelui instanţei sau persoanei desemnate de acesta, care le va rezolva, de regulă, în aceeaşi zi.”Rezultă din elementele prezentate anterior faptul că, în vreme ce depunerea unui act procedural reprezintă o manifestare a voinţei unui subiect procesual, înregistrarea acestui act în evidenţele instanţei de judecată reprezintă o activitate administrativă, ulterioară. Efectele atribuite celor două noţiuni prin Codul de procedură penală sunt diferite, în sensul că prin raportare la momentul depunerii unor acte procedurale se determină respectarea unor termene procedurale peremptorii, a căror nesocotire atrage sancţiunea decăderii, cum este cazul declarării apelului, a contestaţiei, în vreme ce data înregistrării prezintă relevanţă pentru determinarea momentului de început al termenelor de recomandare, care nu sunt susceptibile de sancţiuni procesuale.Procesul penal implică desfăşurarea în timp a unei activităţi compuse dintr-o succesiune de acte reglementate de legea de procedură penală. Această desfăşurare în timp impune ca, în disciplinarea actelor procesuale şi procedurale componente, să se ţină seama de elementul timp. Condiţia instituită prin art. 269 C. pr. pen. este ca exerciţiul dreptului procesual penal să se realizeze în interiorul termenului stabilit de norma care îl prevede, în modalităţile stabilite prin aceasta, iar sancţiunea care intervine în cazul nerespectării termenului este cea prevăzută de art. 268 alin. (1) C. pr. pen., respectiv decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen.Cum noţiunea de “depunere” este utilizată în Codul de procedură penală în relaţie cu exercitarea apelului sau contestaţiei, rezultă că dreptul de a exercita aceste căi de atac trebuie să se realizeze prin depunerea cererii de apel, respectiv de contestaţie, la organul judiciar indicat prin normă, în interiorul termenului prevăzut de aceasta, legea necondiţionând valabilitatea manifestării de voinţă de înregistrarea în evidenţele instanţei în interiorul termenului.În cazul particular analizat, când această activitate este realizată de subiectul procesual prin intermediul mijloacelor informatice de comunicare, poştă electronică sau fax, depunerea cererii este realizată efectiv în momentul la care aparatura specifică a instanţei de judecată a recepţionat comunicarea, iar acest lucru este demonstrat de raportul informatic oferit de dispozitiv.Ca atare, dacă actul de procedură care trebuie făcut într-un anumit termen este trimis prin e-mail sau fax în ultima zi a termenului care se calculează pe zile, este socotit a fi făcut în termen, chiar dacă înregistrarea sa la organul judiciar se realizează după expirarea termenului, în condiţiile în care depunerea acestuia se realizează la momentul recepţionării comunicării de aparatura informatică a organului judiciar, fapt ce este dovedit prin raportul informatic oferit, indiferent de momentul înregistrării în evidenţele instanţei, operaţie administrativă ulterioară. În raport cu cele arătate, Î. C. C. J. va admite sesizarea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: “Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 269 şi art. 270 C. pr. pen. , actul de procedură care trebuie făcut într-un anumit termen, este trimis prin e-mail/fax, în ultima zi a termenului care se calculează pe zile, este socotit a fi făcut în termen, chiar dacă actul de procedură se înregistrează la organul judiciar după expirarea termenului.”
CALCULUL TERMENELOR ÎN CAZUL MĂSURILOR PRIVATIVE SAU RESTRICTIVE DE DREPTURI v. Termenele
CALEA DE ATAC Împotriva sentinţei pronunţate potrivit art. 485 şi 486, la acordul de recunoaştere a vinovăţiei procurorul, inculpatul, celelalte părţi şi persoana vătămată pot declara apel, în termen de 10 zile de la comunicare. La soluţionarea apelului se citează părţile şi persoana vătămată.Instanţa de apel pronunţă una dintre următoarele soluţii:respinge apelul, menţinând hotărârea atacată, dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori nefondat;admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost admis şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit art. 485 şi 486, care se aplică în mod corespunzător;admite apelul, desfiinţează sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost respins, admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Prin Dec. nr. 235 din 7 aprilie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 484 alin. (2) şi ale art. 488 din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 488 din Codul de procedură penală, precum şi soluţia legislativă cuprinsă în art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente de la audierea în faţa instanţei de fond, sunt neconstituţionale. Pronunţându-se asupra dreptului părţii civile şi al părţii civilmente responsabile de a exercita căile de atac, prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.200 din 15 decembrie 2004, Curtea Constituţională, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 şi a constatat că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit părţii civile şi părţii civilmente responsabile să exercite calea de atac ordinară a apelului şi în ce priveşte latura penală a procesului. S-a arătat că, în această interpretare, dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 16 alin. (1), art. 21, art. 24 şi art. 129 din Constituţie. Potrivit art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968, “Pot face apel: […] d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura civilă.”. În concepţia art. 23-24 din Codul de procedură penală din 1968, părţile procesului penal erau inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Inculpatul era definit, prin art. 23 din acest cod, ca fiind persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală. Partea vătămată era, conform alin. 1 al art. 24, persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă participa în procesul penal. Aceeaşi persoană, dacă exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal dobândea calitatea de parte civilă, conform alin. 2 al aceluiaşi art. 24, iar persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului, se numea parte responsabilă civilmente, potrivit art. 24 alin. 3 din acest cod. Prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, Curtea a reţinut că diferenţierea realizată prin art. 362 din Codul de procedură penală din 1968 între regimul juridic al părţii vătămate, pe de o parte, şi cel al părţii civile şi al părţii civilmente responsabile, pe de altă parte, este neconstituţională, încălcând dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie. S-a arătat că, în cazul în care persoana vătămată formula, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumula două calităţi procesuale: calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste două părţi ale procesului penal se aflau însă într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoane lezate în drepturile lor prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifica existenţa “interesului legitim”, la care se referă art. 21 din Constituţie. Aşa fiind, diferenţierea operată prin dispoziţiile lit. c) şi, respectiv, ale lit. d) ale art. 362 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968 – în sensul că partea vătămată putea face apel în ceea ce priveşte latura penală a cauzei, iar partea civilă, numai în ceea ce priveşte latura civilă – era contrară principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii. S-a constatat că exista, de asemenea, o inegalitate de tratament în ceea ce priveşte accesul la căile de atac între partea civilă şi partea civilmente responsabilă, pe de o parte, şi inculpat, pe de altă parte, inegalitate nejustificată, în condiţiile în care toţi aceşti participanţi la procesul penal aveau aceeaşi calitate, de părţi, iar restrângerea dreptului părţii civile şi al părţii civilmente responsabile de a face apel în ce priveşte latura penală le priva pe acestea de posibilitatea de a-şi apăra interesele lor legitime specifice, în vreme ce inculpatul îşi putea apăra nestânjenit propriile sale interese. S-a mai reţinut că exista o inegalitate flagrantă şi nejustificată între statutul părţii civile şi al părţii civilmente responsabile, care nu puteau ataca hotărârea instanţei decât în ce priveşte latura civilă, şi statutul “oricăror altor persoane ale căror interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei”, persoane care, potrivit art. 362 alin. 1 lit. f), puteau face apel atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la cea civilă. În ceea ce priveşte încălcarea prin textul criticat a prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, prin aceeaşi Dec. , Curtea a constatat că, întrucât textul constituţional nu distinge, rezultă că accesul liber la justiţie nu se referă exclusiv la acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi la sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele ulterioare ale procesului, inclusiv, aşadar, la exercitarea căilor de atac, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului unor părţi ale unuia şi aceluiaşi proces penal de a exercita căile legale de atac constituie o restrângere a accesului liber la justiţie. S-a arătat că această îngrădire este neconstituţională, nefiind îndeplinite condiţiile restrictive stabilite de art. 53 alin. (1) din Constituţie. S-a reţinut că controlul judiciar, prin diferite grade de jurisdicţie, are menirea de a repara eventualele erori cuprinse în soluţiile pronunţate prin hotărârile instanţelor inferioare şi că, la fel cum poate greşi o instanţă judecătorească, şi reprezentantul Ministerului Public este supus aceleiaşi eventualităţi, astfel încât este posibil ca în mod eronat să nu atace cu apel ori cu recurs o hotărâre nelegală sau netemeinică. Într-o asemenea situaţie, când – conform art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 – partea civilă şi partea civilmente responsabilă erau private de dreptul de a exercita căile de atac, hotărârile respective nu mai erau supuse controlului judiciar, cu consecinţa menţinerii unor eventuale erori judiciare. În acelaşi sens, instanţa de contencios constituţional a reţinut că părţii civile şi celei responsabile civilmente nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului. S-a conchis, aşadar, că nu poate fi primită susţinerea că atribuţiile Ministerului Public în exercitarea acţiunii penale sunt de natură să înlăture interesul părţii civile şi al celei responsabile civilmente pentru soluţionarea laturii penale a procesului şi, în consecinţă, posibilitatea acestora de a exercita căile de atac în această privinţă. Cu privire la încălcarea prevederilor art. 129 din Constituţie, s-a constatat, prin aceeaşi Dec. că, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căruia “competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Dar legiuitorul nu poate suprima dreptul substanţial al unei părţi interesate de a exercita căile de atac şi nici nu poate restrânge exerciţiul acestui drept decât în condiţiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituţie. S-a arătat că, într-adevăr, deşi art. 129 din Constituţie asigură folosirea căilor de atac “în condiţiile legii”, această dispoziţie constituţională nu are semnificaţia că legea ar putea înlătura ori restrânge exerciţiul acestui drept expres consacrat de Constituţie. S-a reţinut, prin aceeaşi Dec. că, prin Decizia nr. 100 din 9 martie 2004, M. Of. nr. 261 din 24 martie 2004, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţia “Pot face apel: [… ] c) partea vătămată în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă, dar numai în ce priveşte latura penală” din cuprinsul art. 362 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968 este neconstituţională, urmând ca persoana vătămată să poată exercita calea de atac ordinară a apelului indiferent de modul în care se pune în mişcare acţiunea penală (din oficiu sau la plângere prealabilă). S-a stabilit, totodată, că considerentele Dec. i nr. 100 din 9 martie 2004 sunt în întregime valabile şi în ce priveşte dispoziţiile art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968. Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004 a reprezentat un reviriment jurisprudenţial, întrucât prin Decizia nr. 45 din 14 martie 2000, M. Of. nr. 370 din 9 august 2000, Decizia nr. 139 din 13 iulie 2000, M. Of. nr. 513 din 19 octombrie 2000, Decizia nr. 157 din 21 septembrie 2000, M. Of. nr. 653 din 13 decembrie 2000, Decizia nr. 14 din 18 ianuarie 2001, M. Of. nr. 78 din 15 februarie 2001, Decizia nr. 154 din 10 mai 2001, M. Of. nr. 387 din 16 iulie 2001, Decizia nr. 307 din 15 noiembrie 2001, M. Of. nr. 108 din 8 februarie 2002, sau Decizia nr. 274 din 26 iunie 2003, M. Of. nr. 559 din 4 august 2003, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 362 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968. Curtea observă faptul că persoana vătămată, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, participanţi în procesul penal, conform Codului de procedură penală în vigoare, şi, respectiv, părţi ale procesului penal, potrivit Codului de procedură penală din 1968, sunt definiţi la fel de cele două coduri anterior referite, iar suspectul, reglementat la art. 77 din actualul Cod de procedură penală, reprezintă participantul în procesul penal similar învinuitului, conform prevederilor vechiului Cod. Soluţia legislativă care respectă considerentele şi dispozitivul Dec. i nr. 482 din 9 noiembrie 2004 se regăseşte în actualul Cod de procedură penală. Astfel, potrivit regulilor generale de procedură penală, respectiv, conform prevederilor art. 409 alin. (1) din Codul de procedură penală, partea civilă poate face apel în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă a cauzei [art. 409 alin. (1) lit. c) teza întâi], iar partea responsabilă civilmente poate face apel în ceea ce priveşte latura civilă, iar, referitor la latura penală, în măsura în care soluţia pronunţată influenţează soluţionarea laturii civile [art. 409 alin. (1) lit. c) teza a doua]. De asemenea, persoana vătămată poate face apel în privinţa laturii penale [art. 409 alin. (1) lit. d)]. În privinţa laturii civile a cauzei, conform regulilor generale de procedură, respectiv dispoziţiilor art. 23 din Codul de procedură penală, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia, în condiţiile legii, o tranzacţie sau un acord de mediere [art. 23 alin. (1) din Codul de procedură penală]. De asemenea, inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile părţii civile [art. 23 alin. (2)]. În cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii, iar cu privire la pretenţiile civile nerecunoscute pot fi administrate probe [art. 23 alin. (3)]. Cu toate acestea, potrivit dispoziţiilor aceluiaşi art. 409 alin. (1) lit. b) şi c) din Codul de procedură penală, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula apel cu privire la latura civilă a cauzei, în egală măsură cu inculpatul. În planul dreptului procesual civil, Codul de procedură civilă reglementează dreptul pârâtului de a recunoaşte pretenţiile reclamantului, precum şi posibilitatea încheierii unor acorduri de mediere sau de tranzacţie cu privire la pretenţiile formulate în cauze. Potrivit art. 436 din acest cod, dacă pârâtul a recunoscut în tot sau în parte pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoaşterii, iar, dacă recunoaşterea este parţială, judecata va continua cu privire la pretenţiile rămase nerecunoscute, instanţa urmând a pronunţa o nouă hotărâre asupra acestora. Potrivit art. 21 din Codul de procedură civilă, medierea este o formă de împăcare a părţilor, prin soluţionarea amiabilă a litigiului, operaţiune juridică ce se realizează, potrivit legii speciale – Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, M. Of. nr. 441 din data de 22 mai 2006, şi pe care judecătorul o constată în cuprinsul hotărârii pe care o dă, potrivit art. 227 alin. (5) din Codul de procedură civilă. Conform art. 438 alin. (1) din Codul de procedură civilă, părţile se pot înfăţişa oricând în cursul judecăţii, chiar fără să fi fost citate, pentru a cere să se dea o hotărâre care să consfinţească tranzacţia lor. Potrivit art. 437 din Codul de procedură civilă, hotărârea dată în baza recunoaşterii pretenţiilor de către instanţa de fond poate fi atacată numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară, iar când recunoaşterea pretenţiilor a fost făcută înaintea instanţei de apel, hotărârea primei instanţe va fi anulată în măsura recunoaşterii, dispunându-se admiterea, în mod corespunzător, a cererii. În privinţa hotărârii prin care se încuviinţează învoiala părţilor – tranzacţia, art. 440 din Codul de procedură civilă prevede că aceasta poate fi atacată, pentru motive procedurale, numai cu recurs la instanţa ierarhic superioară, dispoziţii aplicabile, în mod corespunzător, şi în cazul în care învoiala părţilor este urmarea procedurii de mediere, potrivit art. 441 din Codul de procedură civilă. Potrivit procedurii comune prevăzute de Codul de procedură penală, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula apel după cum urmează: partea civilă, atât pe latură penală, cât şi pe latură civilă; partea responsabilă civilmente, pe latură civilă, iar pe latură penală, numai când influenţează latura civilă; şi persoana vătămată, numai pe latură penală. Curtea observă, totodată, că, în condiţiile aceluiaşi cod, împotriva soluţiei pronunţate pe latura civilă a cauzei poate fi formulat apel, chiar dacă, cu privire la aceasta a fost încheiat un act de mediere, de tranzacţie sau de recunoaştere a obligaţiilor civile. De asemenea, şi Codul de procedură civilă reglementează o cale de atac atunci când procesele se sting prin mediere, tranzacţie sau recunoaştere a pretenţiilor celorlalte părţi. Spre deosebire de procedura comună, în cadrul procedurii speciale a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, reglementată de art. 478-488 din Codul de procedură penală, Curtea constată că, potrivit normei supuse controlului de constituţionalitate [art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală], partea civilă, partea responsabilă civilmente şi persoana vătămată sunt excluse total de la dreptul de a face apel, indiferent că este vorba despre latura penală sau civilă a cauzei. Prin urmare, examinând critica de neconstituţionalitate a art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală, se impune a se analiza în ce măsură considerentele de principiu rezultate din Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004 sunt aplicabile şi în cazul acestei proceduri speciale şi dacă textul art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă exigenţele constituţionale ale art. 16, art. 21 şi art. 24. Din logica acestei proceduri speciale, Curtea reţine că intenţia legiuitorului a fost aceea de a spori celeritatea procesului penal, prin înlocuirea unei părţi importante a acestuia cu un acord încheiat între procuror şi inculpat, prin care acesta din urmă îşi recunoaşte vinovăţia, acceptă încadrarea juridică şi participă la stabilirea pedepsei, atunci când există suficiente date cu privire la existenţa faptei cu privire la care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia sa [conform art. 480 alin. (2) din Codul de procedură penală]. În acest fel, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, legiuitorul a înţeles să reglementeze posibilitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei în scopul soluţionării într-un termen optim şi previzibil a respectivelor cauze. De asemenea, în ceea ce priveşte modul de soluţionare a laturii civile, conform art. 486 alin. (1) din Codul de procedură penală, în cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa ia act de aceasta prin sentinţă. Iar potrivit alin. (2) al art. 486, în cazul în care instanţa admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă. În această situaţie, hotărârea prin care a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile, înţelegând prin aceasta că hotărârea în cauză are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile în ceea ce priveşte existenţa faptei şi a vinovăţiei. Prin urmare, în cazul în care între părţile cauzei penale s-a încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei, dar nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, instanţa civilă, în soluţionarea laturii civile a cauzei, nu poate pune în discuţie şi nu poate să se pronunţe prin hotărârea pe care o dă asupra acestor aspecte ale laturii penale (existenţa faptei şi a vinovăţiei), ele fiind stabilite deja prin sentinţa care admite acordul de recunoaştere a vinovăţiei. În acord cu Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, Curtea reţine că, din perspectiva instituţiei acordului de recunoaştere a vinovăţiei, persoana vătămată şi partea civilă sunt persoane lezate în drepturile lor prin săvârşirea infracţiunii. Totodată, săvârşirea aceleiaşi infracţiuni afectează şi drepturile patrimoniale ale părţii responsabile civilmente. Aceste aspecte justifică interesul legitim al acestor participanţi în procesul penal pentru aflarea adevărului. Prin urmare, dispoziţiile art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală creează o inegalitate de tratament între persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, pe de o parte, şi inculpat, pe de altă parte, sub aspectul dreptului de a formula apel împotriva sentinţei prin care instanţa de fond admite sau respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei, în ceea ce priveşte latura penală a cauzei. Această inegalitate de tratament juridic nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, motiv pentru care textul criticat contravine dispoziţiilor art. 16 din Constituţie privind egalitatea în drepturi. Accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil nu presupune garantarea acestor drepturi doar la nivelul instanţei de fond, ci şi în privinţa sesizării instanţelor competente să soluţioneze următoarele faze ale procesului penal, întrucât garantarea drepturilor şi a libertăţilor participanţilor în procesul penal presupune şi asigurarea posibilităţii legale a acestora de a ataca hotărârile judecătoreşti prin care drepturile şi libertăţile lor sunt lezate. În acest sens, este de subliniat că de stabilirea existenţei faptei şi a vinovăţiei făptuitorului depinde soluţionarea laturii civile a cauzei şi că, potrivit art. 486 alin. (2) din Codul de procedură penală, hotărârea instanţei penale competente să se pronunţe referitor la acordul de recunoaştere a vinovăţiei are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile cu privire la aceste două aspecte ale cauzei, atunci când admite acordul şi între părţi nu s-a încheiat tranzacţie sau acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, aşa cum s-a arătat la paragraful 43. Din acest punct de vedere, nereglementarea dreptului persoanei vătămate, părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a ataca cu apel, sub aspectul laturii penale a cauzei, hotărârea pronunţată potrivit art. 485 din Codul de procedură penală, încalcă prevederile art. 21 alin. (1) şi (3) din Legea fundamentală, precum şi dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Dreptul la apărare, prevăzut la art. 24 din Constituţie, presupune şi posibilitatea de exercitare a căilor de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti în cuprinsul cărora se regăsesc aspecte de fapt sau de drept ori soluţii pe care titularul dreptului la apărare, care are calitatea de participant în procesul penal, le consideră greşite, în cazul în care acestea îi afectează drepturile sau interesele legitime. Or, în condiţiile în care persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente nu pot declara apel cu privire la aspectele penale ale cauzei împotriva hotărârii de admitere sau de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, acestea nu-şi pot apăra drepturile şi interesele în faţa instanţei de apel. Pentru acest motiv, prevederile art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă dreptul la apărare al participanţilor în procesul penal, contravenind normei constituţionale de la art. 24 alin. (1).
48. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 129 din Constituţie, Curtea observă faptul că acestea consacră dreptul subiectiv al părţilor unui proces de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pe care le consideră nelegale sau neîntemeiate, drept despre care acelaşi text prevede că poate fi exercitat “în condiţiile legii”. Prin urmare, conform acestui text constituţional, legiuitorul are dreptul de a reglementa aspecte precum termenele de introducere a căilor de atac, condiţiile de fond şi de formă ale acţiunilor astfel promovate, competenţa instanţelor şi procedura de judecată în vederea soluţionării lor, precum şi soluţiile ce pot fi pronunţate în acest scop. De altfel, această atribuţie a legiuitorului este prevăzută la art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căruia “competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Cu atât mai mult, legiuitorul are dreptul de a reglementa diferit regimul căilor de atac într-o procedură specială, cum este cea a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, raportat la regimul comun al căilor de atac, în speţă al apelului. Însă aceasta nu presupune posibilitatea legiuitorului de a suprima dreptul substanţial al unora dintre participanţi într-un proces, respectiv al persoanei vătămate, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente, de a recurge la folosirea căilor de atac. . Cele trei categorii de participanţi sunt persoane lezate în dreptul lor prin săvârşirea infracţiunii, justificându-se interesul legitim de a participa în proces, inclusiv prin declararea apelului, în vederea stabilirii unei situaţii corecte în fapt şi în drept, în scopul aflării adevărului. Această evaluare este valabilă indiferent dacă procedura de urmărire şi judecată a infracţiunii se desfăşoară după regulile dreptului comun sau după o procedură specială. Curtea constată, astfel, că prevederile art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă dispoziţiile art. 129 din Constituţie. Din cauza restrângerii motivelor de apel numai la cele cu privire la felul şi cuantumul pedepsei ori la forma de executare a acesteia, dispoziţiile art. 488 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, contravenind prevederilor art. 16, art. 21 şi art. 24 din Constituţie, întrucât exclud formularea apelului împotriva modului de soluţionare a laturii civile. În ceea ce priveşte critica expresă de neconstituţionalitate a prevederilor art. 488 alin. (2) din Codul de procedură penală, din coroborarea acestor dispoziţii cu cele ale art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat posibilitatea participanţilor la procesul penal de a ataca hotărârea instanţei de fond pentru alte motive decât felul şi cuantumul pedepsei şi forma de executare a acesteia. În analiza criticii, Curtea porneşte de la ideea că procesul penal este guvernat de principiul legalităţii, prevăzut la art. 2 din Codul de procedură penală, care presupune ca întreaga sa desfăşurare să aibă loc potrivit dispoziţiilor legale. Nerespectarea acestor dispoziţii atrage nulitatea absolută sau relativă a actului încheiat, potrivit distincţiilor făcute prin prevederile art. 281 şi 282 din Codul de procedură penală. Aşa fiind, şi acordul de recunoaştere a vinovăţiei, ca instituţie procesual penală, trebuie să respecte normele procesual penale, în general, şi dispoziţiile legale care îl reglementează, în special. Astfel, nerespectarea condiţiilor încheierii acestuia, prevăzute la art. 480 din Codul de procedură penală, atrage nulitatea sa. În acest sens, încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei cu privire la infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 7 ani [art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală] sau fără asigurarea asistenţei juridice obligatorii [art. 480 alin. (2) teza a doua din Codul de procedură penală] este nulă. Este, de asemenea, nulă încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei înaintea punerii în mişcare a acţiunii penale [art. 478 alin. (1) din Codul de procedură penală] sau de către un inculpat minor [art. 478 alin. (6) din Codul de procedură penală]. La cele arătate, se adaugă ca potenţiale cauze de nulitate cel puţin cauzele de nulitate absolută limitativ enumerate la art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv nerespectarea dispoziţiilor legale privind: a) compunerea completului de judecată; b) competenţa materială şi competenţa personală a instanţelor judecătoreşti, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; c) publicitatea şedinţei de judecată; d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; e) prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie. De asemenea, potrivit art. 282 alin. (1) din Codul de procedură penală, încălcarea oricăror dispoziţii legale, în afara celor prevăzute la art. 281 din Codul de procedură penală, determină nulitatea relativă a actului astfel încheiat, atunci când prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus o vătămare a drepturilor părţilor ori ale subiecţilor procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea respectivului act. Conform art. 281 alin. (2) din Codul de procedură penală, nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere, iar, potrivit alin. (3) al art. 281, aceasta poate fi invocată în orice stare a procesului, cu excepţia nulităţii pentru cauzele prevăzute la art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) din Codul de procedură penală. Acestea din urmă, potrivit art. 281 alin. (4) din Codul de procedură penală, pot fi invocate: a) până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare; b) în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii; c) în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei. Conform art. 282 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală, nulitatea relativă poate fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părţi sau persoana vătămată, atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziţiei legale încălcate, în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu în termenele prevăzute la alin. (4) al aceluiaşi articol, respectiv: a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în această procedură; b) până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei; c) până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecăţii. Aşa fiind, limitarea motivelor de apel împotriva soluţiei instanţei de fond prin care aceasta admite sau respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei la cele referitoare la felul şi cuantumul pedepsei şi forma de executare a acesteia este de natură a acoperi, ex lege, orice alte vicii ce pot constitui temei al nulităţii absolute sau relative ale acordului. Rămân, astfel, nesancţionate aspecte precum nelegalitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, nelegalitatea sentinţei de admitere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, lipsa competenţei materiale a instanţei de fond care a admis acordul, vicierea consimţământului persoanei care a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei sau nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la soluţionarea laturii civile. O astfel de limitare este de natură a prejudicia interesele părţilor interesate să solicite, pe calea apelului, desfiinţarea sentinţei instanţei de fond de soluţionare a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, încheiat cu nerespectarea altor condiţii decât cele privind felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei, cu consecinţa încălcării drepturilor fundamentale ale acestora, prevăzute la art. 21 şi art. 24 din Constituţie. Mai mult, încălcarea principiului legalităţii procesului penal, astfel cum a fost dezvoltat la §§ 51 şi 52, este de natură a contraveni şi dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, conform căruia “în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Totodată, având în vedere invocarea în una dintre cauzele deduse judecăţii a excepţiei de neconstituţionalitate de către reprezentantul Ministerului Public, prin raportare la dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Constituţie, ce reglementează rolul Ministerului Public de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, precum şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Curtea reţine că, în contextul celor anterior arătate, cu atât mai mult procurorul trebuie să poată solicita cenzurarea hotărârii instanţei de fond prin care a fost admis sau respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei, atunci când aceasta a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor privind nulitatea absolută sau relativă. În continuare, Curtea constată că dispoziţiile art. 488 alin. (1) şi alin. (2) din Codul de procedură penală, ce reglementează dreptul procurorului şi al inculpatului de a declara apel împotriva sentinţei referitoare la admiterea sau respingerea de către instanţa de judecată a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală. Având în vedere art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care prevede că, “în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”, Curtea îşi va extinde controlul de constituţionalitate şi asupra prevederilor art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală. Recunoaşterea de către instanţa de contencios constituţional a drepturilor procesuale mai sus arătate implică constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, care prevede soluţiile ce pot fi dispuse de către instanţa de apel în urma examinării sentinţei de admitere sau de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, instanţa poate: să respingă apelul şi să menţină hotărârea atacată, dacă apelul este tardiv sau inadmisibil ori nefondat; să admită apelul şi să desfiinţeze sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost admis numai cu privire la felul şi cuantumul pedepsei sau la forma de executare a acesteia şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit art. 485 alin. (1) lit. a), care se aplică în mod corespunzător; să admită apelul şi să desfiinţeze sentinţa prin care acordul de recunoaştere a fost respins şi, pe cale de consecinţă, să admită acordul de recunoaştere a vinovăţiei, dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) şi art. 486 aplicându-se în mod corespunzător. Curtea reţine că, printre soluţiile acceptate de art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, nu se regăseşte nici soluţia admiterii apelului privind modul de soluţionare a laturii civile şi nici soluţia admiterii apelului şi a desfiinţării sentinţei prin care acordul de recunoaştere a vinovăţiei a fost admis pentru aspecte precum nelegalitatea încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei, nelegalitatea sentinţei de admitere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, lipsa competenţei materiale a instanţei de fond care a admis acordul sau vicierea consimţământului persoanei care a încheiat acordul de recunoaştere a vinovăţiei. Prin urmare, se poate constata că, în pofida normelor procedurale cuprinse în Partea generală a Codului de procedură penală referitoare la dispoziţiile speciale privind competenţa instanţelor şi la regimul nulităţilor, care constituie fundamentul interpretării şi aplicării normelor din Partea specială a codului, instanţa de apel competentă să se pronunţe asupra sentinţei prin care s-a dispus cu privire la acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate pronunţa doar soluţiile prevăzute la art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, deşi, potrivit art. 124 din Constituţie, trebuie să înfăptuiască justiţia, în numele legii. În concluzie, aşa cum rezultă din economia art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, indiferent că se pronunţă asupra unei sentinţe nedefinitive prin care a fost admis sau a fost respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa de apel nu va putea să remedieze necompetenţa instanţei inferioare prin trimiterea cauzei la instanţa competentă, potrivit dispoziţiilor din Partea generală a codului care prevăd posibilitatea invocării de către instanţă, din oficiu, a nulităţii absolute, întrucât aceasta este ţinută să pronunţe exclusiv soluţiile prevăzute la art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, care, reglementând procedura specială a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, derogă de la dispoziţiile din normele procesual penale generale. Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din Codul de procedură penală, sentinţa prin care a fost admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi atacată cu apel numai cu privire la felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei. S-ar putea deduce, printr-o interpretare per a contrario, având în vedere şi art. 488 alin. (1) din Codul de procedură penală, că sentinţa prin care a fost respins acordul ar putea fi apelată pentru orice motiv. Cu toate acestea, raportându-se la soluţiile pe care instanţa de apel le poate pronunţa, Curtea observă că într-o astfel de situaţie instanţa are doar două posibilităţi, fie să respingă apelul ca nefondat (în măsura în care nu ar fi incidente motive de tardivitate ori de inadmisibilitate) – potrivit art. 488 alin. (4) lit. a), fie să admită apelul şi, în consecinţă, să admită acordul de recunoaştere a vinovăţiei – potrivit art. 488 alin. (4) lit. c). Aşa fiind, nici în această situaţie instanţa de apel nu va putea cenzura hotărârea instanţei de fond dată cu încălcarea dispoziţiilor privind nulitatea absolută şi relativă. Toate aspectele legate de nulitatea absolută, prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. a)-f) din Codul de procedură penală, care, potrivit art. 281 alin. (3) şi alin. (4) lit. c) din acelaşi cod, pot fi invocate în orice stare a procesului, instanţa de apel va fi ţinută în imposibilitate de a le cenzura. Principiul legalităţii care trebuie să guverneze orice act de înfăptuire a justiţiei este astfel profund afectat prin lipsa de corelare relevată, motiv pentru care Curtea constată că statuarea cu privire la existenţa căii de atac a apelului este golită de conţinut, cu atât mai mult cu cât principiul liberului acces la justiţie reprezintă fundamentul art. 129 din Constituţie potrivit căruia “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. De aceea, dincolo de acceptarea unor condiţionări referitoare la regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie şi pe care legiuitorul are deplina libertate să le impună, orice limitare a accesului liber la justiţie, inclusiv sub aspectul exercitării căilor de atac, trebuie să fie temeinic justificată, analizându-se în ce măsură dezavantajele create de ea nu cumva depăşesc posibilele avantaje (Decizia nr. 266 din 7 mai 2014, M. Of. nr. 464 din 25 iunie 2014). Aşadar, instituirea unei căi de atac ca modalitate de acces la justiţie implică în mod necesar şi asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală (a se vedea Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, M. Of. nr. 775 din 24 octombrie 2014, paragraful 26). Prin urmare, respectarea principiilor constituţionale şi a drepturilor fundamentale prevăzute la art. 1 alin. (5), art. 21 şi art. 24 din Constituţie impune reglementarea de către legiuitor, la art. 488 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, a dreptului persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, alături de procuror şi de inculpat, de a formula apel împotriva sentinţei de admitere sau de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi pentru alte motive decât cele referitoare la felul, cuantumul şi forma de executare a pedepsei, atunci când acestea au interesul procesual de a invoca astfel de motive de nulitate absolută sau relativă, şi corelativ la art. 488 alin. (4) din Codul de procedură penală, a competenţei instanţei de apel de a pronunţa şi alte soluţii decât cele de la lit. a)-c) ale alin. (4) al acestui articol. De asemenea, pentru asigurarea constituţionalităţii instituţiei reglementate la art. 478-488 din Codul de procedură penală trebuie recunoscută posibilitatea instanţei de a admite apelul şi de a respinge acordul de recunoaştere a vinovăţiei dacă constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 485 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală. În acest context, Curtea observă că, din perspectiva dispoziţiilor constituţionale invocate mai sus şi a prevederilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, conform căruia “justiţia se realizează prin Î. C. C. J. şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”, este criticabilă soluţia legislativă reglementată de dispoziţiile art. 485 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, prin raportare la art. 480-482 din acelaşi cod, care nu permite instanţei de judecată să verifice corectitudinea încadrării juridice a faptelor săvârşite, întrucât, în funcţie de încadrarea juridică, este stabilit şi maximul special al pedepsei, iar situarea acestui maxim în limita de cel mult 7 ani reprezintă una dintre condiţiile de încheiere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, conform art. 480 alin. (1) din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 488 alin. (1), (2) şi (4) din Codul de procedură penală, ce reglementează dreptul procurorului şi al inculpatului de a declara apel împotriva sentinţei referitoare la admiterea sau respingerea de către instanţa de judecată a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile art. 488 alin. (3) şi art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală. Având în vedere art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, care prevede că, “în caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare”, pentru argumentele mai sus arătate, Curtea îşi va extinde controlul de constituţionalitate şi asupra prevederilor art. 488 alin. (3) din Codul de procedură penală, precum şi asupra soluţiei legislative consacrate de art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală. Curtea constată că, pentru restabilirea stării de constituţionalitate, se impune ca dispoziţiile art. 488 alin. (3) din Codul de procedură penală să reglementeze în mod corelativ dreptul participanţilor anterior enumeraţi de a fi citaţi în procedura de soluţionare a acestei căi de atac. De asemenea, art. 484 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede că instanţa de fond se pronunţă asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei prin sentinţă, în urma unei proceduri necontradictorii, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului, a inculpatului şi avocatului acestuia, precum şi a părţii civile, dacă este prezentă. Or, având în vedere argumentele arătate mai sus, Curtea constată că se impune ca instanţa de fond să se pronunţe asupra acordului de recunoaştere a vinovăţiei în urma citării şi ascultării şi a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, dacă, legal citate, acestea sunt prezente. Art. 488, alin. (1) – alin. (4), litera b) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Recunoaşterea vinovăţiei, Revizuirea
CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERILOR PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA MĂSURILOR PREVENTIVE ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare; contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare; contestaţiile c încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi de la I.C.C.J.dispune asupra măsurilor preventive se soluţionează de un complet compus din judecători de drepturi şi libertăţi de la I. C. C. J., dispoziţiile prezentului articol aplicându-se în mod corespunzător; contestaţia formulată c încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare; contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare; contestaţia formulată de procuror c încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior; în vederea soluţionării contestaţiei, inculpatul se citează; soluţionarea contestaţiei se face în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului; dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei; dacă încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă nu este atacată cu contestaţie, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 48 de ore de la expirarea termenului de contestaţie; recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate c încheierilor din cursul urmăririi penale privitoare la măsurile preventive, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit regulilor prevăzute de legea veche; dacă instanţa admite recursul şi casează încheierea, procedează la rejudecarea cauzei conform legii noi, putând lua oricare dintre măsurile preventive prevăzute de aceasta.
CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERILOR PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA MĂSURILOR PREVENTIVE ÎN PROCEDURA CAMEREI PRELIMINARE Împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată cu rechizitoriu dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la judecătorul de cameră preliminară care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
Contestaţiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de cameră preliminară de la I. C. C. J. dispune în procedura camerei preliminare asupra măsurilor preventive se soluţionează de un alt complet al aceleiaşi instanţe, în condiţiile legii.Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare.Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.În vederea soluţionării contestaţiei, inculpatul se citează. Dispoziţiile art. 204 alin. (7) se aplică în mod corespunzător.În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu.Participarea procurorului este obligatorie. Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, odată cu soluţionarea contestaţiei se poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) sau majorarea cuantumului cauţiunii. Art. 205, alin. (1) a fost modificat prin Legea nr. 75/2016 . Art. 205, alin. (7) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERILOR PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA MĂSURILOR PREVENTIVE ÎN CURSUL JUDECĂŢII Împotriva încheierilor prin care instanţa dispune, în primă instanţă, asupra măsurilor preventive inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la instanţa care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare; încheierile prin care I.C.C.J.dispune în primă instanţă asupra măsurilor preventive pot fi contestate la completul competent de la I. C. C. J.; contestaţia se soluţionează în şedinţă publică, cu participarea procurorului şi cu citarea inculpatului; contestaţia formulată c încheierii prin care s-a dispus luarea sau menţinerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare; contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare; contestaţia formulată de procuror c încheierii prin care s-a dispus revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior; dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, instanţa poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive evident, alta decât reţinerea,sau majorarea cuantumului cauţiunii; recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate c încheierilor prin care, în cursul judecăţii, s-a dispus luarea, menţinerea, revocarea, înlocuirea sau încetarea măsurilor preventive, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit regulilor prevăzute de legea veche; dacă instanţa admite recursul şi casează încheierea, procedează la rejudecarea cauzei conform legii noi, putând lua oricare dintre măsurile preventive prevăzute de aceasta. Prin Dec. nr. 11 /2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, precum şi a chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10), (11) şi (12) raportat la art. 203 alin. (5) şi (6) şi art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) şi art. 362 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de consiliu, I. C. C. J. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală respinge, ca inadmisibilă, sesizarea privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispoziţiilor art. 216 alin. (1) şi (2) raportat la art. 242 alin. (10) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune presupune admiterea în principiu a acesteia, după care magistratul analizează temeinicia cererii atât cu ocazia luării iniţiale a acestei măsuri, cât şi cu ocazia înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, precum şi a chestiunii de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 242 alin. (10), (11) şi (12) raportat la art. 203 alin. (5) şi (6) şi art. 206 alin. (3) coroborat cu art. 352 alin. (1) şi art. 362 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă examinarea sesizării privind controlul judiciar pe cauţiune de către instanţa de control judiciar în cadrul procedurii înlocuirii măsurii arestului preventiv sau a arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune se realizează în şedinţă publică sau în camera de consiliu.
CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA ÎNCHEIERILOR PRIN CARE SE DISPUNE ASUPRA MĂSURILOR PREVENTIVE ÎN CURSUL URMĂRIRII PENALE inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare. Contestaţiile împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi de la I. C. C. J. dispune asupra măsurilor preventive se soluţionează de un complet compus din judecători de drepturi şi libertăţi de la I. C. C. J. , dispoziţiile prezentului articol aplicându-se în mod corespunzător.Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare.Contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior.În vederea soluţionării contestaţiei, inculpatul se citează.Soluţionarea contestaţiei se face în prezenţa inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu poate fi adus în faţa judecătorului. Se consideră că este prezent şi inculpatul privat de libertate care, cu acordul său şi în prezenţa apărătorului ales sau numit din oficiu şi, după caz, şi a interpretului, participă la soluţionarea contestaţiei prin videoconferinţă, la locul de deţinere. În toate cazurile, este obligatorie acordarea asistenţei juridice pentru inculpat de către un avocat, ales sau numit din oficiu.Participarea procurorului este obligatorie.În cazul admiterii contestaţiei formulate de procuror şi dispunerii arestării preventive a inculpatului, dispoziţiile art. 226 se aplică în mod corespunzător. În cazul admiterii contestaţiei formulate de procuror şi dispunerii prelungirii arestării preventive a inculpatului, dispoziţiile art. 236 alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător.Dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege, se poate dispune luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b)-d) sau majorarea cuantumului cauţiunii.În cazul admiterii contestaţiei formulate de inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive, se poate dispune, în condiţiile prevăzute de lege, respingerea propunerii de luare sau de prelungire a măsurii preventive ori, după caz, înlocuirea acesteia cu o altă măsură preventivă mai uşoară şi, după caz, punerea de îndată în libertate a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei.Dacă încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi de la prima instanţă nu este atacată cu contestaţie, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 48 de ore de la expirarea termenului de contestaţie. Art. 204, alin. (7) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016
CALEA DE ATAC ÎMPOTRIVA MĂSURII CONTROLULUI JUDICIAR DISPUSE DE PROCUROR Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar, în termen de 48 de ore de la comunicare, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Judecătorul de drepturi şi libertăţi sesizat fixează termen de soluţionare în camera de consiliu şi dispune citarea inculpatului. Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi şi libertăţi să dispună asupra măsurii luate de procuror.Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl ascultă pe inculpat atunci când acesta este prezent.Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii. Judecătorul de drepturi şi libertăţi poate revoca măsura, dacă au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a acesteia, sau poate modifica obligaţiile din conţinutul controlului judiciar. Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea este definitivă. Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la pronunţarea încheierii. *) Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 213 alin. (2) sunt constituţionale în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) C. pr. pen. Prin Dec. nr. 712 din 4 decembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 din Codul de procedură penală Curtea Constituțională constată că prevederile art. 211-217 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. ingerinţa generată de instituţia controlului judiciar vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, libertatea întrunirilor, munca şi protecţia socială a muncii şi libertatea economică, este reglementată prin lege, respectiv art. 211-215 din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Ingerinţa analizată nu este însă proporţională cu cauza care a determinat-o. În acest sens, Curtea reţine că aceasta nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual, întrucât poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituţie, presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. Din moment ce autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi în lipsa unor alte soluţii, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat şi cauza care a provocat-o (a se vedea Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010). Acesta este şi sensul dat dispoziţiilor art. 53 din Legea fundamentală de către Curtea Constituţională, prin jurisprudenţa sa, instanţa de contencios constituţional stabilind prin Decizia nr. 139 din 14 decembrie 1994, M. Of.nr. 353 din 21 decembrie 1994, că este neconstituţională impunerea pe termen nelimitat a taxei de trecere a frontierei, iar prin Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, M. Of.nr. 48 din 4 martie 1993, că este neconstituţională interdicţia înstrăinării imobilelor trecute în proprietatea statului după 23 august 1944, întrucât operaţiunea în cauză era afectată de un termen incert, respectiv până la adoptarea de către Parlament a unei legi, conform unei dispoziţii din cuprinsul actului normativ criticat. De asemenea, prin Decizia nr. 2 din 30 iunie 1992, M. Of.nr. 165 din 16 iulie 1992, s-a constatat constituţionalitatea restrângerii, la 6 luni anterioare datei alegerilor, a exerciţiului dreptului de a candida pentru funcţiile de prefect, de subprefect şi pentru funcţii de conducere din cadrul serviciilor publice ale ministerelor şi ale autorităţilor guvernamentale descentralizate. Totodată, prin Decizia nr. 291 din 22 martie 2007, M. Of.nr. 302 din 7 mai 2007, Curtea Constituţională a constatat ca fiind constituţională restrângerea la 3 luni a dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţeanului român returnat de un stat străin cu care România a semnat un acord în acest sens. De asemenea, prin deciziile nr. 872 şi nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea a reţinut constituţionalitatea restrângerii exercitării dreptului la muncă a personalului plătit din fonduri publice, măsura fiind conformă cu prevederile art. 53 din Legea fundamentală, numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de această normă constituţionala. Curtea observă, de asemenea, că art. 241 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală reglementează ca primă modalitate de încetare de drept a măsurilor preventive expirarea termenelor prevăzute de lege, urmată de expirarea termenelor stabilite de organele judiciare. Din interpretarea sistematică a normei anterior referite, în contextul dispoziţiilor art. 241 din Codul de procedură penală în ansamblul său, reiese necesitatea existenţei în cuprinsul legii procesual penale a termenului pentru care poate fi dispusă fiecare măsură preventivă, indiferent de natura sa privativă sau neprivativă de libertate, ceea ce în cazul măsurilor preventive ale controlului judiciar şi ale controlului judiciar pe cauţiune legiuitorul nu a prevăzut. Dacă în cazul măsurilor preventive privative de libertate legiuitorul a prevăzut atât termenele pe care pot fi luate, cât şi durata maximă pentru care acestea pot fi dispuse, în cazul măsurii preventive a controlului judiciar, dispoziţiile art. 211-215 şi 241 din Codul de procedură penală nu prevăd nici termenul pentru care poate fi dispusă şi nici durata maximă a acestei măsuri. Apare astfel ca evident dreptul organelor judiciare de a dispune controlul judiciar, ca măsură preventivă, pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri. Or, potrivit standardelor de constituţionalitate anterior arătate, o asemenea restrângere este neconstituţională, întrucât principiul proporţionalităţii afectează conţinutul normativ al drepturilor fundamentale vizate, aşadar substanţa acestora, nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora. Pentru acest motiv, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate a art. 211-215 din Codul de procedură penală, prin raportare la art. 20, art. 23, art. 25, art. 26, art. 39, art. 41, art. 45 şi art. 53 din Constituţie, precum şi art. 5 din Convenţie. Prin Dec. nr. 17 din 17 ianuarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) şi art. 2151 alin. (6) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) din Codul de procedură penală. în cursul urmăririi penale, împotriva luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar prin ordonanţă a procurorului se poate face, potrivit art. 213 şi art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală, plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond. Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerea formulată de inculpat împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat ori s-a prelungit măsura preventivă a controlului judiciar este definitivă, potrivit art. 213 şi art. 2151 alin. (5) din Codul de procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia Î. C, C. J. nr. 25 din 7 decembrie 2015, M. Of.nr. 46 din 20 ianuarie 2016, pronunţată într-un recurs în interesul legii. Totodată, Curtea reţine că, tot în cursul urmăririi penale, dar în cazul în care măsura preventivă a controlului judiciar este dispusă de judecătorul de drepturi şi libertăţi, în contextul respingerii unei propuneri de luare a măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu, va deveni aplicabilă norma cu caracter general ce se regăseşte la art. 204 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală – Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale. Aceasta prevede că, împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra măsurilor preventive, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. În acest context, Curtea apreciază că o deosebită importanţă o are alineatul (4) al articolului 204, care prevede că “Contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare”, stabilind, astfel, un termen cert de soluţionare a contestaţiei ce priveşte luarea măsurii preventive a controlului judiciar. În ceea ce priveşte luarea măsurii preventive a controlului judiciar de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată, în cursul judecăţii, Curtea remarcă că aceasta este reglementată de dispoziţiile art. 214 din Codul de procedură penală, dispoziţii care nu stabilesc calea de atac împotriva încheierii prin care a fost luată măsura preventivă a controlului judiciar. Cu toate acestea, similar situaţiei anterioare, aceste dispoziţii se coroborează cu cele ale art. 205 şi 206 din Codul de procedură penală. Potrivit acestora, împotriva încheierii prin care se dispune măsura preventivă a controlului judiciar de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată, în cursul judecăţii, inculpatul şi procurorul pot formula contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Curtea observă că şi în acest caz contestaţiile formulate de inculpat se soluţionează, potrivit art. 205 alin. (4) şi art. 206 alin. (5) din Codul de procedură penală, în termen de 5 zile de la înregistrare. Din analiza tuturor situaţiilor expuse anterior rezultă că singurul caz în care legiuitorul nu a reglementat un termen de soluţionare a căii de atac este cel al formulării unei plângeri împotriva ordonanţei procurorului prin care acesta a dispus luarea/prelungirea măsurii controlului judiciar, în cursul urmăririi penale, în toate celelalte cazuri legiuitorul precizând expres termenul de 5 zile de la înregistrarea contestaţiei în care instanţa judecătorească este obligată să se pronunţe. Cu alte cuvinte, atunci când măsura preventivă a controlului judiciar este luată de judecător (fie el judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată), contestaţia formulată de inculpat împotriva încheierii va fi soluţionată în toate cazurile într-un termen de 5 zile de la înregistrare, pe când în cazurile în care măsura preventivă a controlului judiciar este luată/prelungită de către procuror, plângerea împotriva ordonanţei va fi soluţionată într-un termen incert, legiuitorul nereglementând în acest caz obligaţia instanţei judecătoreşti de a se pronunţa într-un anumit termen. De altfel, Curtea reţine că şi doctrina relevă faptul că, faţă de procedura de înregistrare şi soluţionare a căii de atac a contestaţiei formulate împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune asupra unor măsuri preventive în cursul urmăririi penale, în procedura plângerii nu se prevede un termen în care procurorul trebuie să înainteze dosarul cauzei către judecătorul de drepturi şi libertăţi, nici vreun termen procedural în interiorul căruia trebuie soluţionată plângerea. În ceea ce priveşte chestiunile referitoare la efectele pe care hotărârea pronunţată le produce, Curtea observă că, potrivit art. 213 alin. (6) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate revoca măsura, dacă au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a acesteia, sau poate modifica obligaţiile din conţinutul controlului judiciar. Astfel cum s-a arătat anterior, apare că legiuitorul a reglementat posibilitatea instanţei de judecată de a examina în mod efectiv ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, consemnată în acest caz într-o încheiere. Curtea apreciază însă că de esenţa măsurii preventive a controlului judiciar este aplicarea acesteia din momentul în care a fost dispusă, neputându-se suspenda aplicarea până la pronunţarea instanţei de judecată. Astfel, în condiţiile în care instanţa de judecată constată nelegalitatea sau netemeinicia aplicării acestei măsuri preventive, după trecerea unei perioade însemnate de timp de la momentul luării/prelungirii sau chiar după expirarea măsurii, constatările instanţei vor rămâne fără efect în ceea ce priveşte situaţia persoanei faţă de care măsura preventivă a controlului judiciar a fost luată/prelungită. Aceasta rezultă şi din faptul că, în ansamblul măsurilor preventive, dreptul la repararea pagubei este recunoscut de legiuitor doar în cazul privării nelegale de libertate, potrivit art. 539 din Codul de procedură penală, care se circumscrie doar măsurilor preventive ale arestului preventiv şi arestului la domiciliu, iar nu şi măsurii preventive a controlului judiciar. Totodată, un alt argument în acest sens este faptul că doar durata măsurilor preventive privative de libertate, a internării medicale şi internării într-o instituţie de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduc din durata pedepsei, potrivit art. 184 alin. (28), art. 393 alin. (2), art. 399 alin. (9), art. 404 alin. (4) lit. a), art. 422 şi art. 424 alin. (3). Or, Curtea constată că efectivitatea accesului la justiţie nu se caracterizează doar prin posibilitatea instanţei de judecată de a examina ansamblul mijloacelor, argumentelor şi probelor prezentate şi de a pronunţa o soluţie, ci şi prin faptul că soluţia pronunţată determină înlăturarea încălcării denunţate şi a consecinţelor sale pentru titularul dreptului încălcat. În acest context, Curtea reţine că, prin Hotărârea din 5 februarie 2002, pronunţată în Cauza Conka împotriva Belgiei, § 79, C.E.D.O. a statuat că dreptul la un recurs efectiv impune ca recursul să fie de natură a împiedica executarea unor măsuri contrare dispoziţiilor Convenţiei şi ale căror consecinţe apar ca “potenţial ireversibile”. În consecinţă, art. 13 se opune ca asemenea măsuri luate de autorităţile naţionale şi contestate de reclamant să fie executate chiar înainte de a se cunoaşte soluţia examinării compatibilităţii lor cu dispoziţiile Convenţiei. În acelaşi sens, instanţa de contencios constituţional a statuat că caracterul efectiv al unei căi de atac impune ca aceasta să fie de natură a împiedica executarea unor măsuri contrare dispoziţiilor Convenţiei şi ale căror consecinţe apar ca potenţial ireversibile (Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, M. Of.nr. 392 din 14 iunie 2010).Aşa fiind, Curtea constată că, în cazul luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar dispuse de către procuror, nereglementarea de către legiuitor a unui termen cert şi imperativ în cadrul căruia plângerea trebuie soluţionată determină lăsarea la aprecierea subiectivă a judecătorului stabilirea acestuia. Or, marja mare de apreciere lăsată instanţelor de judecată ce se manifestă în stabilirea unor termene care se împlinesc după ce măsura dispusă/prelungirea acesteia a expirat sau la un termen îndepărtat faţă de momentul luării/prelungirii măsurii, termene ce pot ajunge la luni de zile, este de natură a lipsi de efectivitate această cale de atac. Curtea constată că, prin modul cum a înţeles să reglementeze soluţionarea plângerii împotriva luării/prelungirii măsurii preventive a controlului judiciar, legiuitorul a introdus un element de incertitudine, de natură să pună în discuţie însăşi efectivitatea acestei căi de atac. În acest context, devin incidente cele reţinute de C.E.D.O. , care a statuat că nu poate fi considerată ca fiind o cale de recurs efectivă aceea care nu este condiţionată de niciun termen clar definit şi, respectiv, creează o incertitudine (Decizia din 17 februarie 2009, pronunţată în Cauza Williams împotriva Regatului Unit). Pentru aceste argumente, Curtea constată că dispoziţia de lege criticată, prin faptul că nu prevede un termen cert de soluţionare a plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat/prelungit măsura preventivă a controlului judiciar determină ca această cale de atac să nu poată fi exercitată efectiv, încălcându-se dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale doar în măsura în care soluţionarea plângerii împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura controlului judiciar se face cu aplicarea prevederilor art. 204 alin. (4) din Codul de procedură penală. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2151 alin. (6) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea reglementează durata maximă a măsurii controlului judiciar dispusă în cursul urmăririi penale, respectiv un an sau doi ani, în funcţie de pedeapsa prevăzută pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului. Referitor la critica potrivit căreia termenul maxim pentru care măsura preventivă a controlului judiciar poate fi dispusă nu respectă principiul proporţionalităţii, Curtea apreciază că aceasta nu poate fi reţinută. Proporţionalitatea duratei măsurii preventive a controlului judiciar se analizează din două perspective. Astfel, având în vedere caracteristicile acestei măsuri preventive, Curtea constată existenţa unei proporţionalităţi obiective ce se circumscrie stabilirii de către legiuitor a termenului maxim pentru care măsura poate fi dispusă şi de o proporţionalitate subiectivă ce se circumscrie situaţiei de fapt şi de drept în care inculpatul se găseşte la momentul dispunerii faţă de acesta a măsurii preventive. Curtea apreciază că analiza proporţionalităţii obiective ţine de resortul contenciosului constituţional, pe când analiza proporţionalităţii subiective ţine de resortul instanţei judecătoreşti chemate să se pronunţe asupra luării/prelungirii acestei măsuri. În acest context, Curtea reţine că legiuitorul constituant a apreciat necesară reglementarea la nivelul Legii fundamentale a duratei maxime pentru care se pot dispune, în cursul urmăririi penale, măsurile preventive privative de libertate, stabilind, în consecinţă, că reţinerea nu poate depăşi 24 de ore, iar arestarea preventivă şi arestul la domiciliu (a se vedea Decizia nr. 740 din 3 noiembrie 2015, M. Of.nr. 927 din 15 decembrie 2015) nu pot depăşi împreună 180 de zile. Astfel, Curtea reţine că, nereglementând expres, la nivel constituţional, durata maximă pentru care se poate dispune, în cursul urmăririi penale, măsura preventivă a controlului judiciar, legiuitorul constituţional a lăsat la aprecierea legiuitorului ordinar stabilirea acesteia în cadrul reglementării măsurilor ce ţin de politica penală a statului. Art. 213, alin. (6) a modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
CAMERA PRELIMINARĂ Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Durata procedurii în camera preliminară este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la instanţă. v. şi Calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare
CARACTERUL ECHITABIL ŞI TERMENUL REZONABIL AL PROCESULUI PENAL obligă organele judiciare au de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respectarea garanţiilor procesuale şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil.
CARACTERUL PUBLIC AL DEZBATERILOR Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege.
CATEGORIILE MĂSURILOR PREVENTIVE v. Măsurile preventive
CAZIERUL JUDICIAR La Inspectoratul General al Poliţiei Române se organizează şi funcţionează c. j. central în care se ţine evidenţa persoanelor fizice născute în afara României şi a persoanelor juridice străine care fac obiectul c. j. , al evidenţei operative şi al evidenţelor speciale ale poliţiei, care au comis infracţiuni pe teritoriul României şi au fost condamnate sau faţă de care a fost pronunţată renunţarea ori amânarea aplicării pedepsei sau faţă de care au fost dispuse măsuri preventive, precum şi a celor aflate în una dintre situaţiile prevăzute la art. 14 alin. (2) din Legea nr. 290/2004 privind c. j. , republicată în M.Of. nr. 777 din 13 noiembrie 2009. În cazurile de începere a executării pedepsei într-un loc de detenţie ori în cazul reţinerii, arestului la domiciliu, arestării preventive sau internării medicale, precum şi la începerea executării măsurilor educative privative de libertate, comunicările vor fi însoţite de fişa dactiloscopică decadactilară. Comunicările se trimit c. j. de la locul de naştere al persoanei în cauză sau, după caz, c. j. din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, iar fişa dactiloscopică se trimite serviciului de specialitate pe probleme de dactiloscopie din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române ori, după caz, compartimentelor de la nivelul serviciilor judeţene de profil şi al Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti. Pentru persoanele aflate în executarea unor măsuri educative privative de libertate, fişa dactiloscopică se întocmeşte de unitatea locală de poliţie, care trimite şi comunicarea.
CAZURI SPECIALE DE VALORIFICARE A BUNURILOR MOBILE SECHESTRATE În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, procurorul sau instanţa de judecată care a instituit sechestrul poate dispune de îndată valorificarea bunurilor mobile sechestrate, la cererea proprietarului bunurilor sau atunci când există acordul acestuia. În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când nu există acordul proprietarului, bunurile mobile asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în mod excepţional, în următoarele situaţii:atunci când, în termen de un an de la data instituirii sechestrului, valoarea bunurilor sechestrate s-a diminuat în mod semnificativ, respectiv cu cel puţin 40% în raport cu cea de la momentul dispunerii măsurii asigurătorii. Dispoziţiile art. 252 alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în acest caz;atunci când există riscul expirării termenului de garanţie sau când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor animale sau păsări vii;atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra produselor inflamabile sau petroliere;atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor bunuri a căror depozitare sau întreţinere necesită cheltuieli disproporţionate în raport cu valoarea bunului.În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: proprietarul nu a putut fi identificat şi valorificarea nu se poate face potrivit dispozițiilor de mai sus, autovehiculele asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în următoarele situaţii:atunci când acestea au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni;dacă de la data instituirii măsurii asigurătorii asupra acestor bunuri a trecut o perioadă de un an sau mai mare.Sumele de bani rezultate din valorificarea bunurilor mobile făcută potrivit legiise depun în contul constituit potrivit legii speciale, în termen de cel mult 3 zile de la ridicarea banilor ori de la valorificarea bunurilor. Art. 2521, alin. (4) a fost modificat prin Legea 318/2015 . Art. 2521, alin. (5) a fost abrogat prin Legea 318/2015. v. Procedura sechestrului
CAZURILE CARE ÎMPIEDICĂ PUNEREA ÎN MIŞCARE ŞI EXERCITAREA ACŢIUNII PENALE sunt atunci când fapta nu există; nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea sau există o cauză justificativă sau de neimputabilitate; lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii; atunci când, în cursul procesului, se constată că în privinţa unei fapte comise anterior intrării în vigoare a Codului penal sunt aplicabile dispoziţiile art. 181 C.pen. din 1968, ca lege penală mai favorabilă, procurorul dispune clasarea, iar instanţa dispune achitarea, în condiţiile Codului de procedură penală.
CAZURILE DE AMÂNARE Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată în următoarele cazuri:când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana condamnată suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii şi dacă instanţa apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. În această situaţie, executarea pedepsei se amână pentru o durată determinată;când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea. În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), amânarea executării pedepsei nu poate fi dispusă dacă cel condamnat şi-a provocat singur starea de boală, prin refuzul tratamentului medical, al intervenţiei chirurgicale, prin acţiuni de autoagresiune sau prin alte acţiuni vătămătoare, sau în situaţia în care se sustrage efectuării expertizei medico-legale. Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de procuror şi de condamnat. Cererea poate fi retrasă de persoana care a formulat-o. Hotărârile prin care se dispune amânarea executării pedepsei sunt executorii de la data pronunţării. În cazul în care în timpul amânării executării pedepsei pe numele condamnatului este emis un alt mandat de executare a pedepsei închisorii, acesta nu poate fi executat până la expirarea termenului de amânare stabilit de instanţă sau, după caz, până la încetarea cauzei care a determinat amânarea. Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de amânare a executării pedepsei poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare. Prin DECIZIE nr. 535 din 24 septembrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) fraza întâi teza a doua din Codul de procedură penală, care exclude bărbatul condamnat care are un copil mai mic de un an de la posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, este neconstituţională. Referitor la problema de a şti dacă tratamentul diferenţiat instituit prin dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968 avea o justificare obiectivă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit, prin hotărârea pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, menţionată anterior, paragraful 70, că o diferenţă de tratament este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin tratamentul inegal. Statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele dintre situaţii care în alte privinţe sunt analoage justifică un tratament diferit [a se vedea Hotărârea din 24 ianuarie 2017, pronunţată în Cauza Khamtokhu şi Aksenchik împotriva Rusiei (Marea Cameră), paragraful 64]. În acest sens, prin hotărârea pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, paragraful 71, Curtea de la Strasbourg a amintit jurisprudenţa sa privind dreptul la respectarea vieţii private şi familiale, potrivit căreia interesul superior al copilului trebuie să constituie principalul criteriu, astfel că în toate deciziile referitoare la copii trebuie să primeze interesul lor superior [a se vedea Hotărârea din 26 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza X împotriva Letoniei (Marea Cameră), paragrafele 95 şi 96, şi Hotărârea din 24 ianuarie 2017, pronunţată în Cauza Paradiso şi Campanelli împotriva Italiei (Marea Cameră), paragraful 208]. Într-adevăr, cu privire la ratio legis, Curtea Constituţională, analizând şi jurisprudenţa sa în materia dispoziţiilor art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968, observă că instituţia amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă – pe motiv de graviditate, respectiv pentru motivul îngrijirii unui copil mai mic de un an – are ca principal obiectiv protejarea interesului superior al copilului (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 413 din 12 octombrie 2004, M. Of. nr. 1056 din 15 noiembrie 2004). Or, raportat la contextul încarcerării unui părinte, interesul superior al copilului presupune asigurarea cadrului necesar dezvoltării sale normale pe durata vieţii intrauterine şi a posibilităţii de a beneficia de atenţia şi îngrijirea părintească adecvată pe durata primului an de viaţă. Aşa fiind, cazul de amânare a executării pedepsei prevăzut de dispoziţiile art. 589 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală nu vizează doar interesul femeii condamnate de a amâna punerea în executare a hotărârii penale definitive – având în vedere situaţia specială în care se află, aceea de graviditate, respectiv de a fi născut şi de a avea în îngrijire un copil mai mic de un an -, ci urmăreşte, în primul rând, ocrotirea interesului superior al copilului. Acesta este şi motivul pentru care femeilor condamnate care sunt gravide sau care au un copil mai mic de un an nu li se acordă automat amânarea/întreruperea executării pedepsei. Atunci când se pronunţă cu privire la cereri formulate în acest sens, instanţele judecătoreşti efectuează un examen circumstanţiat al respectivelor cereri, respingându-le în cazul în care situaţia personală a solicitantelor nu justifică amânarea/întreruperea executării pedepsei. Astfel, sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, în practica instanţelor s-a stabilit că nu se poate dispune întreruperea executării pedepsei închisorii – pentru femeia însărcinată – în situaţia în care aceasta a fost condamnată pentru uciderea unui copil abia născut şi a fost decăzută din drepturile părinteşti, apreciindu-se că în regim de detenţie se poate asigura o supraveghere adecvată a petentei însărcinate, ceea ce este în interesul copilului (Sentinţa nr. 436 din 4 iulie 2000 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală, menţinută de Curtea de Apel Bucureşti prin Decizia nr. 444/2000). Curtea constată că există situaţii în care copilul nou-născut este privat – în totalitate sau în mare parte – de îngrijirea maternă, şi anume în cazul decesului mamei, al decăderii acesteia din drepturile părinteşti, al abandonării copilului, al unei boli îndelungate sau în orice altă situaţie în care mama nu se ocupă de copil, iar în astfel de situaţii interesul superior al copilului poate să reclame ca tatăl condamnat să rămână în libertate, pentru a acorda personal copilului atenţia şi îngrijirile corespunzătoare în primul său an de viaţă. Sub acest aspect Curtea observă faptul că, în materie de asigurări sociale, legea română prevede dreptul la concediu de maternitate şi, respectiv, paternal, precum şi la concediu pentru creşterea copilului care se poate acorda atât femeilor, cât şi bărbaţilor. De altfel, aşa cum a subliniat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa cu privire la concediul parental, o analiză de drept comparat relevă faptul că în societăţile europene contemporane rolul taţilor în îngrijirea copiilor mici este mai bine recunoscut [Hotărârea din 22 martie 2012, pronunţată în Cauza Konstantin Markin împotriva Rusiei (Marea Cameră), paragraful 140]. Ţinând cont de rolul important al tatălui începând de la cea mai fragedă vârstă a copilului, Curtea reţine că tratamentul juridic diferenţiat constând în excluderea bărbatului condamnat care are un copil mai mic de un an din sfera beneficiarilor dispoziţiilor de lege ce prevăd posibilitatea amânării executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă nu serveşte interesului superior al copilului, ci, dimpotrivă – mai ales în situaţiile în care copilul este privat de îngrijirea maternă. Astfel, Curtea constată că principiul egalităţii în drepturi, coroborat cu elementele fundamentale ale vieţii de familie, impune ca textul de lege criticat să permită şi tatălui condamnat să solicite amânarea executării pedepsei privative de libertate cu scopul de a-şi îngriji copilul mai mic de un an, urmând ca instanţa judecătorească să aprecieze, prin raportare la ansamblul circumstanţelor fiecărei speţe în parte, dacă o atare amânare se justifică. Curtea observă că, pentru a ajunge la concluzia că tratamentul diferit reglementat de dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. b) din Codul de procedură penală din 1968 nu era unul discriminatoriu, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut ca argument – prin hotărârea pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, paragraful 74 – faptul că, potrivit vechiului Cod de procedură penală, persoanele condamnate – atât femeile, cât şi bărbaţii – aveau la dispoziţie şi alte posibilităţi pentru a solicita amânarea executării pedepsei. Astfel, în temeiul prevederilor art. 453 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968, instanţele puteau să examineze dacă anumite circumstanţe speciale ce decurgeau din executarea pedepsei erau susceptibile de a avea consecinţe grave pentru condamnat sau, în egală măsură, pentru familia acestuia ori pentru angajator. Instanţele interne erau cele care apreciau dacă dificultăţile invocate intrau sau nu în categoria împrejurărilor speciale avute în vedere de dispoziţiile art. 453 alin. 1 lit. c) din vechiul Cod de procedură penală, putând acorda amânarea executării unei pedepse privative de libertate – pentru o perioadă de cel mult trei luni şi numai o singură dată – oricărei persoane condamnate, inclusiv bărbatului care avea un copil mic. Curtea Constituţională constată însă că argumentul menţionat nu mai subzistă în contextul noului Cod de procedură penală, întrucât acesta nu a preluat cazul de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă reglementat de prevederile art. 453 alin. 1 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968. În continuare, Curtea observă că, în Cauza Alexandru Enache împotriva României, la paragraful 73 din hotărârea citată anterior, Curtea de la Strasbourg a argumentat lipsa încălcării prevederilor art. 8 şi art. 14 din Convenţie şi pe faptul că femeilor condamnate nu li se acordă automat o amânare a executării pedepsei. Astfel, atunci când s-au pronunţat cu privire la cereri similare formulate de femei condamnate, instanţele interne au efectuat un examen circumstanţiat al respectivelor cereri, respingându-le în cazul în care situaţia personală a solicitantelor nu justifica amânarea executării pedepsei. Curtea constată că nici acest argument nu poate constitui un motiv imperios care să justifice o diferenţă de tratament între bărbaţii condamnaţi care au un copil mai mic de un an şi femeile care se află în aceeaşi situaţie. Dimpotrivă, faptul că amânarea executării pedepsei nu intervine ope legis în favoarea mamelor condamnate care au un copil mai mic de un an este de natură a susţine necesitatea recunoaşterii unei asemenea posibilităţi şi în favoarea taţilor condamnaţi care au un copil de aceeaşi vârstă şi a căror situaţie personală justifică o atare măsură. În fine, prin Hotărârea din 3 octombrie 2017, pronunţată în Cauza Alexandru Enache împotriva României, instanţa de contencios al drepturilor omului a invocat şi faptul că diverse instrumente europene şi internaţionale vizează protecţia femeilor împotriva violenţelor fondate pe sex, a abuzurilor şi a hărţuirii sexuale în mediul penitenciar, precum şi necesitatea de a proteja femeile însărcinate şi mamele (paragraful 71). Or, Curtea Constituţională apreciază că atât maternitatea, în general, cât şi femeile care tocmai au născut şi se află într-o situaţie vulnerabilă, în special, nu sunt mai puţin protejate dacă, în situaţiile când se justifică, tatăl unui nou-născut poate obţine amânarea executării unei pedepse privative de libertate pentru a îngriji copilul până la împlinirea vârstei de un an. . În plus, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei Curţii de la Strasbourg, în ceea ce priveşte diferenţele de tratament aplicat deţinuţilor, accentul în politica penală europeană cade acum pe reabilitare ca scop al detenţiei, acest principiu aplicându-se indiferent de infracţiunea comisă sau de durata pedepsei aplicate şi indiferent de sexul persoanei condamnate. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat, astfel, faptul că menţinerea legăturilor de familie este o modalitate esenţială de a contribui la reintegrarea socială şi la reabilitarea tuturor deţinuţilor, indiferent de sex (Hotărârea din 10 ianuarie 2019, pronunţată în Cauza Ecis împotriva Letoniei, paragrafele 86 şi 92). . Prin urmare, Curtea Constituţională constată că, odată ce legiuitorul a decis să reglementeze ca motiv de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă cazul îngrijirii unui copil mai mic de un an, trebuia să o facă într-un mod compatibil cu prevederile art. 16 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 26 alin. (1) din Constituţie, fără să excludă bărbaţii condamnaţi, ci oferind posibilitatea unei evaluări efective, de la caz la caz, cu acordarea unei amânări a executării pedepsei privative de libertate tuturor persoanelor condamnate, indiferent de sex, care au un copil mai mic de un an şi a căror situaţie impune o atare măsură.
CAZURILE DE CONTESTAŢIE ÎN ANULARE Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate;când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;când hotărârea din apel a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;când instanţa de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;când judecata în apel a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;când judecata în apel a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;când şedinţa de judecată în apel nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;când instanţa de apel nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă. Prin Dec. nr. 10 din 29 martie 2017 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: “Dacă, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare, după admiterea în principiu a acesteia, poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal, pentru care existau probe la dosar” Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ Stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, instanţa care soluţionează contestaţia în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanţa de apel a dezbătut şi a analizat incidenţa cauzei de încetare a procesului penal. Contestaţia în anulare are ca obiect, exclusiv, actele de procedură, dar, în acelaşi timp, nu orice act de procedură poate genera declanşarea acestei căi extraordinare de atac, dat fiind faptul că procesul penal, în esenţa sa, se desfăşoară prin suprapunerea unei întregi serii de acte procedurale, iar regularitatea sau neregularitatea acestor acte trebuie relevată şi analizată în căile ordinare de atac. Fiecare dintre căile extraordinare de atac are o reglementare proprie, impunând la parcurgerea unor etape obligatorii şi doar în cazuri strict şi limitativ prevăzute de lege.Astfel, în timp ce revizuirea este instituită, ca regulă, pentru îndreptarea hotărârilor judecătoreşti definitive ce conţin erori judiciare, ca urmare a reţinerii unor situaţii de fapt neconforme cu realitatea, contestaţia în anulare permite înlăturarea erorilor produse de vicii procedurale. În fine, recursul în casaţie, ca şi cale extraordinară de atac, se exercită în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, scopul fiind acela de verificare a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile provocând, aşadar, o reexaminare doar a chestiunilor de drept.Modificările succesive survenite în materia căilor de atac – suplimentarea motivelor de revizuire, adăugarea altor cazuri de recurs în casaţie sau contestaţie în anulare – nu schimbă natura juridică a acestora, contestaţia în anulare, fiind, aşa cum s-a arătat anterior, o cale de atac de anulare, respectiv de retractare şi nu de reformare.În ceea ce priveşte cazul de contestaţie în anulare prevăzut de dispoziţiile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală – când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal – se observă că, spre deosebire de reglementarea anterioară – când instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f-i), cu privire la care existau probe în dosar – textul nu mai prevede condiţia ca instanţa să fi omis a se pronunţa cu privire la o cauză de încetare a procesului penal cu privire la care existau probe în dosar.Aceasta nu modifică însă limitele de aplicare a acestui caz de contestaţie şi nu afectează natura juridică mixtă de anulare, respectiv de retractare a contestaţiei în anulare.Cazul de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală se întemeiază exclusiv pe modul viciat al instanţei de apel de a judeca şi nu pe modul în care aceasta a examinat şi motivat neincidenţa cazului de încetare a procesului penal. Numai în situaţia în care instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cauzei de încetare a procesului penal – pentru care existau la dosar probele necesare care conduceau la soluţia de încetare a procesului penal – se poate constata o eroare de procedură, adică o nepronunţare imputabilă instanţei care, prejudiciind interesele legitime ale părţii, îi dă dreptul să formuleze contestaţie în anulare.Spre deosebire de contestaţia în anulare, chestiunile ce ţin de fondul unei cauze sunt supuse controlului judiciar pe calea extraordinară a recursului în casaţie, întemeiat pe dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură penală (“în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal”).Dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală se impun a fi analizate prin prisma dispoziţiilor art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, încetarea procesului penal operând în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e-j din Codul de procedură penală, respectiv: a) fapta nu există; b) fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârşit infracţiunea; d) există o cauză justificativă sau de neimputabilitate; e) lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii; h) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat, potrivit legii.Din analiza dispoziţiilor legale enunţate anterior rezultă cu claritate că poate fi introdusă contestaţie în anulare doar pentru încălcări ale legii de procedură, iar când aceasta este întemeiată pe prevederile art. 426 lit. b) din Codul de procedură penală, doar atunci când instanţa a pronunţat o soluţie de condamnare, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, cu excepţia celei referitoare la existenţa autorităţii de lucru judecat, în acest caz fiind incidente dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. i) din Codul de procedură penală.A interpreta altfel acest caz de contestaţie în anulare ar însemna transformarea contestaţiei în anulare, ca şi cale extraordinară de atac, într-un apel deghizat, permiţându-se, contrar legii, pronunţarea unei soluţii diametral opuse, exclusiv pe baza unei interpretări diferite date aceloraşi elemente avute în vedere de instanţa de apel, de către judecători din cadrul aceleiaşi instanţe.O nouă analiză a fondului cauzei poate fi dispusă, exclusiv, în ipoteza în care în cadrul contestaţiei în anulare apar elemente noi circumscrise unei erori de procedură a instanţei de apel, pornindu-se, în mod obligatoriu, de la principiul prezumţiei legalităţii hotărârilor judecătoreşti.Ca atare, orice aspect care a fost pus în discuţia părţilor de către instanţa de apel şi cu privire la care s-a pronunţat definitiv constituie o chestiune care intră în puterea lucrului judecat, neputând fi invocată ca şi caz de contestaţie în anulare.O interpretare contrară a textului de lege ar echivala, pe de-o parte, cu o abatere de la doctrina şi jurisprudenţa constantă în sistemul nostru de drept penal, astfel cum s-a arătat anterior, iar, pe de altă parte, ar schimba natura juridică a contestaţiei în anulare dintr-o cale extraordinară de atac într-o cale ordinară de atac, adică în exercitarea unui nou control judiciar asupra fondului cauzei, prin posibilitatea reexaminării legalităţii şi temeiniciei soluţiei instanţei de apel care, pe baza probelor de la dosar, a examinat şi motivat lipsa incidenţei cauzei de încetare a procesului penal.Această concluzie derivă, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europeană a Drepturilor Omului, şi din aceea că unul dintre principiile fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii juridice care impune, inter alia, ca, atunci când instanţele au pronunţat o soluţie definitivă, soluţia lor să nu poată fi repusă în discuţie (…), securitatea juridică implicând respectul pentru principiul res judicata (…) care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti. Acest principiu subliniază că nici partea nu poate solicita revizuirea unei decizii definitive şi executorie cu unicul scop de a obţine o reexaminare a situaţiei de fapt.Jurisprudenţa instanţei de contencios european a statuat că revizuirea nu ar trebui tratată ca un apel deghizat, iar simpla posibilitate de a exista două puncte de vedere asupra aceleiaşi situaţii nu este un temei suficient pentru a constitui premisa unei rejudecări a aceleiaşi cauze (Cauza Urbanovici c. României, Cauza Mitrea c. României, Cauza Riabykh c. Rusiei).În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut, în mod constant, că revizuirea unei hotărâri irevocabile poate interveni numai pentru un “defect fundamental”, care a devenit cunoscut numai după terminarea procesului, iar atunci când este/devine cunoscut în cursul procesului, părţile au la îndemână căile ordinare de atac (Cauza Popescu Stanca contra României).Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că reprezintă “defect fundamental”, care justifică revizuirea unei hotărâri intrată în puterea lucrului judecat, numai “circumstanţele nou descoperite”, iar nu “circumstanţele noi”. Circumstanţele care au legătură cu cazul şi care au existat anterior în cursul procesului şi nu fuseseră dezvăluite judecătorului, devenind cunoscute numai după terminarea procesului, sunt “nou descoperite”, în timp ce circumstanţele care privesc cazul, dar au luat naştere după proces, sunt “noi”.Simpla divergenţă de păreri asupra aceleiaşi chestiuni pusă în discuţie nu va putea reprezenta un asemenea “defect fundamental” şi nu poate justifica desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti intrată în puterea lucrului judecat (Cauza Stanca Popescu c. România, Hotărârea din 7 iulie 2009, Cauza Pradevnaia c. Rusiei, Hotărârea din 18 noiembrie 2004).Este incontestabil că atunci când se soluţionează un conflict de drept penal se stabileşte, implicit, şi o situaţie de fapt şi un raport juridic, ambele în complexitatea lor, astfel că soluţionarea definitivă şi irevocabilă a conflictului implică recunoaşterea definitivă şi irevocabilă a conţinutului acestui conflict, adică a situaţiei de fapt şi a raportului juridic.Autoritatea de lucru judecat conduce la recunoaşterea a două efecte de natură diferită: a) un prim efect pozitiv, în sensul că hotărârea care a dobândit autoritatea de lucru judecat poate fi pusă în executare; b) un efect negativ, în sensul că hotărârea cu autoritate de lucru judecat constituie un obstacol la repunerea în discuţie, în faţa instanţei, a conflictului judecat definitiv şi irevocabil.Toate legislaţiile moderne consacră acest principiu nu numai pentru consideraţii logice, ci şi pentru însăşi raţiunea de a fi a puterii judecătoreşti. O justiţie care nu ar putea pune niciodată capăt unui conflict nu va avea niciun prestigiu în faţa persoanelor împotriva cărora s-a declanşat conflictul penal, nici vreun folos pentru societate şi nici pentru dreptul în sine.Recunoaşterea acestui principiu, precum şi a premisei prezumţiei de legalitate a soluţiilor pronunţate au impus o reglementare strictă a căilor extraordinare de atac, respectiv: pentru a repara eventuale erori de fapt care ar vicia prezumţia res judicata pro veritate habetur (revizuirea), pentru a repara erorile privitoare la aplicarea legilor (recursul în casaţie) şi pentru a înlătura erorile de procedură (contestaţia în anulare). Concluzionând, faţă de specificul căilor extraordinare de atac, în raport cu deosebirea fundamentală, de necontestat, între căile ordinare şi căile extraordinare de atac, cu respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, dar şi a premisei prezumţiei de legalitate a soluţiilor pronunţate de instanţele de apel, cu evoluţia modificărilor legislative în materia contestaţiei în anulare, se apreciază că orice element care a fost pus în discuţia instanţei de apel şi cu privire la care aceasta s-a pronunţat în mod definitiv, nu mai poate constitui temei al contestaţiei în anulare, conform art. 426 lit. (b) din Codul de procedură penală.
Art. 426, lit. c)- lit. h) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
CAZURILE DE REVIZUIRE Revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când: s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză;hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată;un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză;când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia;hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională ca urmare a admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate în acea cauză, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate. Revizuirea hotărârilor judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu privire la latura civilă, poate fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit Codului de procedură civilă. Cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) (apte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei)şi f) (prevedere legală care, după ce hotărârea a devenit definitivă, a fost declarată neconstituţională)pot fi invocate ca motive de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei. Cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) constituie motiv de revizuire dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, iar cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b)-d) şi f) constituie motive de revizuire dacă au dus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice. În cazul hotărârilor care nu se pot concilia , toate sunt supuse revizuirii. Prin Dec. nr. 126 din 3 martie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 88 alin. (2) lit. d), art. 452 alin. (1), art. 453 alin. (1) lit. f), precum şi ale art. 459 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională. Curtea reţine că acest caz de revizuire corespunde celui reglementat în art. 4082 din Codul de procedură penală din 1968, însă, potrivit noii reglementări, acest caz constituie motiv de revizuire indiferent de invocarea excepţiei de neconstituţionalitate în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere, dacă prevederea legală pe care s-a întemeiat hotărârea a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea a devenit definitivă, iar consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii. Dintr-o perspectivă istorică, Curtea reţine că deciziile instanţei de contencios constituţional prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unui text de lege au reprezentat motiv de revizuire odată cu adoptarea Legii nr. 177/2010 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010, act normativ prin care s-a eliminat suspendarea judecării cauzei în situaţia invocării excepţiei de neconstituţionalitate. Aşadar, prin art. II pct. 1 şi art. III pct. 2 din Legea nr. 177/2010 s-a reglementat un nou motiv de revizuire, atât în materie civilă – art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865, cât şi în materie penală – art. 4082 din Codul de procedură penală din 1968, cererea de revizuire întemeiată pe dispoziţiile precitate fiind reglementată ca un remediu procesual pentru nesuspendarea soluţionării cauzei, rezultată din abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, remediu aplicabil doar în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate şi în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere. Potrivit art. 4082 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, “Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.” De asemenea, art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865, stabilea că “Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare, precum şi a unei hotărâri dată de o instanţă de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri:[…] 10. dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii ori alte dispoziţii din actul atacat, care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare.” Totodată, Curtea reţine că, în considerentele Dec. i nr. 1.106 din 22 septembrie 2010 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a Codului de procedură civilă şi a Codului de procedură penală al României, M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010, a statuat că “dispoziţiile art. II şi III din legea criticată consacră un nou efect juridic al deciziilor Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unor legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din acestea, şi anume dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea extraordinară de atac a revizuirii împotriva hotărârii definitive prin care s-a soluţionat cauza în care a fost invocată excepţia. Soluţia legislativă nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nune ale Dec. i Curţii Constituţionale, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii. În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de revizuire, aceasta se va întemeia, în mod evident, pe decizia Curţii Constituţionale, dacă dispoziţia legală declarată neconstituţională a avut o înrâurire decisivă asupra hotărârii pronunţate în cauză. Reglementarea legislativă este firească şi echitabilă, atâta vreme cât, în cauza respectivă, părţile, dând dovadă de diligenţă, au invocat excepţia de neconstituţionalitate, înţelegând să se folosească de acest mijloc de apărare în scopul valorificării drepturilor şi intereselor lor legitime. Dimpotrivă, lipsa reglementării unei căi de atac ar fi lipsit de fundament însuşi controlul de constituţionalitate, întrucât ar fi pus părţile în imposibilitatea de a beneficia de efectele Dec. i Curţii, deci ale controlului de constituţionalitate pe care ele l-au declanşat, împrejurare ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancţiune aplicabilă acestora.” După adoptarea Legii nr. 177/2010, având în vedere că, în materie civilă, dispoziţiile art. 322 pct. 10 din Codul de procedură civilă din 1865 stabileau că revizuirea se poate cere dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională legea, ordonanţa ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă care a făcut obiectul acelei excepţii, jurisprudenţa instanţei constituţionale s-a conturat în sensul că o Dec. de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică numai în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia, cauze în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile, precum şi în cauzele în care a fost invocată aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate până la data menţionată (a publicării), ipoteză în care decizia constituie temei al revizuirii (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 223 din 13 martie 2012, M. Of. nr. 256 din 18 aprilie 2012, şi Decizia nr. 319 din 29 martie 2012, M. Of. nr. 274 din 25 aprilie 2012). De asemenea, în exercitarea controlului a posteriori cu privire la dispoziţiile art. II pct. 1 din Legea nr. 177/2010, Curtea a pronunţat Decizia nr. 636 din 14 iunie 2012, M. Of. nr. 554 din 7 august 2012, în considerentele căreia a reţinut că prevederile legale criticate nu încalcă dispoziţiile art. 16 din Constituţie, pentru că “persoanele despre care autoarea excepţiei de neconstituţionalitate face vorbire se află în situaţii juridice diferite, pe de o parte se află persoanele care invocă neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale, iar de cealaltă parte se află persoanele care nu înţeleg să îşi valorifice acest drept constituţional şi legal. […]. Atât timp cât partea nu manifesta diligentă şi nu înţelege să ridice o excepţie de neconstituţionalitate în faţa instanţei competente, potrivit legii, şi atât timp cât nu există o Dec. de constatare a neconstituţionalităţii M. Of. dispoziţiile legale aplicabile acelui litigiu beneficiază de prezumţia de constituţionalitate”. Aceste considerente se regăsesc şi în Decizia nr. 48 din 4 februarie 2014, M. Of. nr. 274 din 15 aprilie 2014, în care susţinerile autorului excepţiei au fost în sensul că liberul acces la justiţie este încălcat prin recunoaşterea dreptului de a se adresa instanţei de judecată [s.n. prin revizuire] doar persoanelor în a căror cauză s-a invocat şi s-a admis excepţia de neconstituţionalitate, astfel încât doar aceste persoane îşi pot apăra drepturile şi interesele legitime deduse judecăţii, deşi decizia de admitere a unei astfel de excepţii pronunţată de Curtea Constituţională produce efecte erga omnes. Curtea constată că jurisprudenţa anterior citată a fost menţinută şi după adoptarea Codului de procedură civilă în vigoare, care în art. 509 alin. (1) pct. 11 stabileşte, în mod similar vechilor norme procesual civile, faptul că revizuirea poate fi cerută dacă, “după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii”, în acest sens fiind Decizia nr. 616 din 4 noiembrie 2014, paragraful 16, M. Of. nr. 84 din 30 ianuarie 2015, Decizia nr. 404 din 3 iulie 2014, paragraful 18, M. Of. nr. 597 din 11 august 2014, şi Decizia nr. 29 din 3 februarie 2015, paragraful 15, M. Of. nr. 170 din 11 martie 2015. Revenind la materia penală, Curtea reaminteşte că dispoziţiile art. 4082 alin. (1) din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau că hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Constituţională a admis o excepţie de neconstituţionalitate pot fi supuse revizuirii, dacă soluţia pronunţată în cauză s-a întemeiat pe dispoziţia legală declarată neconstituţională sau pe alte dispoziţii din actul atacat care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. Cu privire la dispoziţiile art. 4082 din Codul de procedură penală din 1968, în Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013, M. Of. nr. 48 din 21 ianuarie 2014, Curtea a statuat că “revizuirea hotărârilor judecătoreşti ca urmare a pronunţării deciziilor Curţii Constituţionale reprezintă o cale extraordinară de atac cu caracter sui generis circumscris cauzelor în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate”, reţinând, anterior, în Decizia nr. 1.000 din 22 noiembrie 2012, M. Of. nr. 29 din 14 ianuarie 2013, că, “pe parcursul soluţionării cauzei, autorul excepţiei a beneficiat de toate garanţiile procesuale specifice procesului penal, dar nu a înţeles să se prevaleze de dreptul de a ridica excepţia de neconstituţionalitate a cărei soluţionare i-ar fi putut conferi dreptul de a formula cerere de revizuire. Prin urmare, acesta se află într-o situaţie juridică diferită de cea a persoanei care a invocat aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate, într-o altă cauză, şi care, în urma declarării de către Curtea Constituţională a neconstituţionalităţii textului criticat, a avut dreptul de a cere revizuirea hotărârii judecătoreşti rămase definitivă”. Aşadar, pe cale jurisprudenţială, instanţa de contencios constituţional a statuat în sensul că o Dec. prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate profită, în exercitarea căii de atac a revizuirii, persoanelor care au invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a Dec. i prin care se constată neconstituţionalitatea şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării Dec. i Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv. Prin aceasta Curtea a interpretat în mod extensiv dispoziţiile Codului de procedură civilă din 1865 şi ale Codului de procedură penală din 1968, astfel cum acestea au fost modificate şi completate prin Legea nr. 177/2010, lărgindu-le practic sfera de aplicare sub aspectul hotărârilor supuse revizuirii, ţinând cont de faptul că legiuitorul a reglementat calea de atac a revizuirii unei hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în cauzele în care a fost invocată şi ulterior admisă o excepţie de neconstituţionalitate, în scopul acordării mijloacelor de apărare în vederea realizării drepturilor şi intereselor părţilor în faţa justiţiei. Curtea constată că jurisprudenţa anterior menţionată este o reflectare a dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora “Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”. Aceste prevederi constituţionale, reluate, la nivel legal, prin art. 11 alin. (3) şi art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, consacră efectele deciziilor Curţii Constituţionale, respectiv aplicarea pentru viitor şi caracterul general obligatoriu al acestora. În ceea ce priveşte efectele unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut că “decizia de constatare a neconstituţionalităţii face parte din ordinea juridică normativă, prin efectul acesteia prevederea neconstituţională încetându-şi aplicarea pentru viitor” (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, M. Of. nr. 605 din 14 august 2008). În aceste condiţii, decizia de constatare a neconstituţionalităţii se va aplica în privinţa raporturilor juridice ce urmează a se naşte după publicarea sa în Monitorul Oficial – facta futura, însă, având în vedere faptul că excepţia de neconstituţionalitate este, de principiu, o chestiune prejudicială, o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluţionarea litigiului cu care este conexă (potrivit Dec. i nr. 660 din 4 iulie 2007, M. Of. nr. 525 din 2 august 2007) şi un mijloc de apărare care nu pune în discuţie fondul pretenţiei deduse judecăţii (în acest sens, Decizia nr. 5 din 9 ianuarie 2007, M. Of. nr. 74 din 31 ianuarie 2007), Curtea reţine că aceasta nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, prin aplicarea deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii numai raporturilor juridice care urmează a se naşte, deci unor situaţii viitoare ipotetice, întrucât şi-ar pierde esenţialmente caracterul concret. Aşadar, Curtea reţine că aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează atât situaţiile juridice ce urmează a se naşte – facta futura, cât şi situaţiile juridice pendinte şi, în mod excepţional, astfel cum vom arăta, acele situaţii care au devenit facta praeterita. O Dec. de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică în cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării acesteia – cauze pendinte, în care respectivele dispoziţii sunt aplicabile – indiferent de invocarea excepţiei până la publicarea Dec. i de admitere, întrucât ceea ce are relevanţă în privinţa aplicării Dec. i Curţii este ca raportul juridic guvernat de dispoziţiile legii declarate neconstituţionale să nu fie definitiv consolidat. În acest mod, efectele Dec. i de admitere a instanţei de contencios constituţional se produc erga omnes. În privinţa cauzelor care nu se află pe rolul instanţelor judecătoreşti la momentul publicării Dec. i de admitere a Curţii, fiind vorba despre un raport juridic epuizat – facta praeterita, Curtea reţine că partea nu mai poate solicita aplicarea Dec. i de admitere, întrucât decizia de admitere a Curţii nu poate constitui temei legal pentru o acţiune în justiţie, în caz contrar consecinţa fiind extinderea efectelor Dec. i Curţii pentru trecut. Curtea reţine însă că, în mod excepţional, aplicarea pentru viitor a deciziilor sale vizează şi cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, indiferent dacă până la momentul publicării în Monitorul Oficial a Dec. i prin care se constată neconstituţionalitatea acestea au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, de vreme ce, prin exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii, decizia Curţii Constituţionale se va aplica acestor cauze. Cererea de revizuire urmează a fi soluţionată în acord cu decizia Curţii care modifică sau înlătură, după caz, pentru viitor toate efectele juridice pe care norma neconstituţională le produce cu privire la acel raport juridic. Astfel cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, “soluţia legislativă care consacră dreptul persoanelor prevăzute de lege de a exercita calea de atac a revizuirii nu intră în coliziune cu prevederile constituţionale privind efectele ex nunc ale Dec. i de admitere a Curţii, revizuirea putând fi exercitată numai după publicarea în Monitorul Oficial al României a actului Curţii. Efectele unei decizii de admitere pronunţate de instanţa de contencios constituţional se întind inter partes numai ex nunc, deoarece revizuirea este cea care în mod direct produce efecte pentru trecut, şi nu decizia de admitere a Curţii Constituţionale, aceasta din urmă fiind numai un instrument, un motiv legal pentru reformarea viitoare a hotărârilor judecătoreşti care s-au întemeiat pe dispoziţia declarată neconstituţională. Prin urmare, decizia de admitere a Curţii Constituţionale mediază revizuirea, şi nu invers, iar efectele pentru trecut de remediere a aspectelor dintr-o hotărâre judecătorească definitivă ce nu au putut fi prevenite sunt o consecinţă a căii de atac extraordinare, şi nicidecum a actului emis de instanţa de contencios constituţional” (în acest sens, Decizia nr. 1.106 din 22 septembrie 2010, M. Of. nr. 672 din 4 octombrie 2010, Decizia nr. 998 din 22 noiembrie 2012, M. Of. nr. 39 din 17 ianuarie 2013, Decizia nr. 130 din 7 martie 2013, M. Of. nr. 225 din 19 aprilie 2013, şi Decizia nr. 474 din 21 noiembrie 2013, M. Of. nr. 48 din 21 ianuarie 2014). Totodată, astfel cum s-a arătat anterior în paragraful 22, Curtea a stabilit că o Dec. de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate se aplică şi în cauzele în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate până la data publicării, altele decât cea în care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale, soluţionate definitiv prin hotărâre judecătorească, ipoteză ultimă în care decizia de admitere constituie motiv de revizuire. În schimb, Curtea reţine că, în ceea ce priveşte cauzele soluţionate până la publicarea Dec. i Curţii Constituţionale şi în care nu a fost dispusă sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie având ca obiect o dispoziţie dintr-o lege sau ordonanţă declarată neconstituţională, acestea reprezintă o facta praeterita, de vreme ce cauza a fost definitiv şi irevocabil soluţionată. Curtea reţine că, din momentul introducerii cererii în instanţă şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, norma incidenţă a beneficiat de o prezumţie de constituţionalitate, care nu a fost răsturnată decât ulterior pronunţării hotărârii prin care s-a tranşat în mod definitiv litigiul. Aşa încât Curtea constată că incidenţa Dec. i de admitere a instanţei de contencios constituţional într-o atare cauză ar echivala cu atribuirea de efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, şi ar nega, în mod nepermis, autoritatea de lucru judecat care este ataşată hotărârilor judecătoreşti definitive. Curtea observă că, în dezacord cu jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional precitată şi cu considerentele reţinute în paragraful anterior, potrivit noilor norme procesual penale, respectiv art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, decizia Curţii prin care s-a constatat neconstituţionalitatea unui text de lege constituie motiv de revizuire indiferent dacă s-a invocat sau nu excepţia de neconstituţionalitate în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere.Fără a face un control de constituţionalitate expres cu privire la dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, instanţa de contencios constituţional a statuat, incidental, în exercitarea controlului a posteriori, cu privire la efectele deciziilor sale de admitere pronunţate în materie penală, în considerentele Dec. i nr. 508 din 7 octombrie 2014, paragraful 26, M. Of. nr. 843 din 19 noiembrie 2014, stabilind că, “potrivit prevederilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, deciziile instanţei de contencios constituţional au putere numai pentru viitor, iar dreptul de a formula cerere de revizuire, potrivit art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, îl au doar părţile din cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate”. Aceste considerente au fost reţinute ulterior şi în Decizia nr. 585 din 21 octombrie 2014, paragraful 14, M. Of. nr. 921 din 18 decembrie 2014, şi Decizia nr. 740 din 16 decembrie 2014, paragraful 14, M. Of. nr. 129 din 19 februarie 2015. Activitatea desfăşurată în ciclul ordinar al procesului penal, în măsura în care a fost legală şi temeinică, se finalizează cu pronunţarea unei hotărâri penale definitive în care faptele reţinute exprimă adevărul, iar legea penală şi legea civilă au fost aplicate corect. Practica învederează însă şi cazuri de hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat, care cuprind grave erori de fapt şi de drept ce pot să persiste şi în căile ordinare de atac şi, cu atât mai mult, dacă nu au fost exercitate căile de atac ordinare. Într-o astfel de ipoteză rezidă raţiunea pentru care legiuitorul a instituit căile de atac extraordinare, ca mijloace procesual penale de desfiinţare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat, dar care nu corespund legii şi adevărului. Instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorităţii de lucru judecat, aşadar stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, menite a da încredere în activitatea justiţiei, însă numai în cazurile şi în condiţiile strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii juridice. Aşa încât, având în vedere efectele exercitării căilor extraordinare de atac asupra hotărârilor judecătoreşti care reprezintă actul final şi de dispoziţie al instanţei prin care se soluţionează cu autoritate de lucru judecat cauza, Curtea reţine că opţiunea legiuitorului în reglementarea unei căi de atac ce urmăreşte reformarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să se realizeze în limite constituţionale. Referitor la principiul autorităţii de lucru judecat, Curtea reaminteşte cele statuate prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011, şi Decizia nr. 365 din 25 iunie 2014, paragraful 38, M. Of. nr. 587 din 6 august 2014, astfel: “rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că se împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis in idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.” Aşadar, instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză a cauzei. Hotărârea întemeiată pe o eroare judiciară nu trebuie să îşi prelungească existenţa, chiar dacă este învestită cu puterea lucrului judecat, revizuirea – cale de atac extraordinară – având tocmai rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt şi de a reabilita judecătoreşte persoanele condamnate pe nedrept. În mod similar, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale este înfrântă şi în ipoteza reglementată în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, deoarece stabilitatea hotărârii judecătoreşti nu poate să primeze în raport cu prevederile cu valoare de principiu cuprinse în Constituţie. Curtea constată însă că, în reglementarea cazului de revizuire examinat – art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, deşi intenţia legiuitorului actual a fost de a da în continuare eficienţă controlului de constituţionalitate, posibilitatea de a beneficia de efectele Dec. i de admitere a Curţii este necesar a fi circumscrisă sferei persoanelor care au declanşat acest control, anterior momentului publicării Dec. i, în condiţiile prevăzute de lege. În acest sens este şi jurisprudenţa recentă a Curţii, respectiv Decizia nr. 866 din 10 decembrie 2015, paragraful 30, M. Of. nr. 69 din 1 februarie 2016, potrivit căreia, “în cadrul procesului judiciar, excepţia de neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât şi-ar pierde caracterul concret”. În aceste condiţii, având în vedere importanţa principiului autorităţii de lucru judecat, Curtea constată că, pentru a garanta atât stabilitatea raporturilor juridice, cât şi o bună administrare a justiţiei, este necesar ca ceea ce a stabilit instanţa de contencios constituţional, pe cale jurisprudenţială, cu privire la condiţiile în care se poate formula revizuire, în temeiul unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, să se transpună în cuprinsul normelor procesual penale examinate în prezenta cauză. Aşadar, Curtea reţine că o Dec. de constatare a neconstituţionalităţii unei prevederi legale trebuie să profite, în formularea căii de atac a revizuirii, numai acelei categorii de justiţiabili care a invocat excepţia de neconstituţionalitate în cauze soluţionate definitiv până la publicarea în Monitorul Oficial a Dec. i prin care se constată neconstituţionalitatea, precum şi autorilor aceleiaşi excepţii, invocate anterior publicării Dec. i Curţii, în alte cauze, soluţionate definitiv, acest lucru impunându-se din nevoia de ordine şi stabilitate juridică. Întrucât principiul autorităţii de lucru judecat este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi în ordinea juridică comunitară, precum şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea reţine că atingerea adusă acestuia prin legislaţia naţională trebuie să fie limitată, fiind necesar ca acestui principiu să i se aducă derogare doar dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52). În speţă, Curtea constată că motivul substanţial şi imperios care justifică derogarea de la principiul autorităţii de lucru judecat îl constituie decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de instanţa de contencios constituţional. Însă nereglementarea condiţiei ca excepţia de neconstituţionalitate să fi fost invocată în cauza în care s-a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere atribuie efecte ex tunc actului jurisdicţional al Curţii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, determină o încălcare nepermisă a autorităţii de lucru judecat, o atingere adusă principiului securităţii raporturilor juridice – element fundamental al supremaţiei dreptului, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Soluţia legislativă cuprinsă în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care nu circumstanţiază cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, este neconstituţională.
Prin Dec. nr. 2 din 17 ianuarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 453 alin. (3) şi (4) teza întâi şi ale art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a); admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), este neconstituţională; admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 457 alin. (2) din Codul de procedură penală, care exclude cazul de revizuire prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. a), este neconstituţională. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata că activitatea desfăşurată în ciclul ordinar al procesului penal – dacă a fost legală şi temeinică – trebuie să se finalizeze cu pronunţarea unei hotărâri definitive, având autoritate de lucru judecat, în care faptele reţinute exprimă adevărul, iar legea penală şi cea civilă au fost aplicate corect. Practica a învederat însă şi cazuri de hotărâri definitive care au soluţionat cauzele penale cu grave erori de fapt şi de drept. Legiuitorul a avut în vedere o asemenea ipoteză, raţiune pentru care a instituit căile de atac extraordinare ca mijloace procesual penale de desfiinţare a hotărârilor cu autoritate de lucru judecat care nu corespund legii şi adevărului. Având în vedere faptul că instituirea unor astfel de mijloace procesuale aduce atingere autorităţii de lucru judecat, aşadar stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, care este menită a da încredere în activitatea justiţiei, cazurile şi condiţiile de exercitare a căilor extraordinare de atac trebuie să fie strict reglementate de legiuitor, în vederea restabilirii ordinii de drept. În egală măsură, opţiunea legiuitorului în reglementarea căilor extraordinare de atac trebuie să se realizeze în limite constituţionale. Calea extraordinară de atac care permite instanţei penale să revină asupra propriei sale hotărâri este revizuirea, aceasta având caracterul unei căi de atac de fapt, prin care sunt constatate şi înlăturate erorile de judecată intervenite în rezolvarea cauzelor penale. Cererea de revizuire se formulează împotriva unei hotărâri care a dobândit autoritate de lucru judecat, în temeiul unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, fiind descoperite ulterior, care fac dovada că hotărârea definitivă se întemeiază pe o eroare judiciară. Potrivit art. 455 din Codul de procedură penală, titularii acestei căi extraordinare de atac de retractare sunt: “părţile din proces, în limitele calităţii lor procesuale”, “un membru de familie al condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată în favoarea condamnatului” şi procurorul, care poate cere din oficiu revizuirea laturii penale a hotărârii. În ceea ce priveşte obiectul căii de atac, revizuirea poate fi exercitată – în cazurile limitativ prevăzute de art. 453 din Codul de procedură penală – numai împotriva hotărârilor penale definitive prin care s-a rezolvat fondul cauzei, deoarece, aşa cum s-a arătat în doctrină, finalitatea revizuirii constă în înlăturarea erorii judiciare, iar funcţia procesuală a instituţiei se concentrează în înlesnirea descoperirii, adunarea şi deducerea în faţa justiţiei a unui material probator cu totul inedit sau cel puţin necunoscut instanţei, care să permită constatarea erorii judiciare şi înlăturarea ei. Curtea reţine că motivul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală priveşte situaţia în care s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate. Cu privire la înţelesul expresiei “fapte sau împrejurări”, în literatura de specialitate, ca şi în practica judiciară, s-a considerat că aceasta se referă la probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, şi anume orice întâmplare, situaţie sau stare care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii. Dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din Codul de procedură penală consacră menţinerea sistemului revizuirii totale cu privire la motivul prevăzut la alin. (1) lit. a) din acelaşi articol, limitând incidenţa acestui caz de revizuire la situaţiile în care pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal. Aceasta înseamnă că faptele sau împrejurările noi trebuie să conducă la o soluţie opusă celei pronunţate prin hotărârea a cărei revizuire se cere. Dacă prin faptele sau împrejurările noi nu se tinde la dovedirea netemeiniciei hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, ci numai la dovedirea anumitor elemente care implică însă menţinerea respectivei soluţii, faptele sau împrejurările noi nu constituie motiv de revizuire. Potrivit actualei reglementări, spre deosebire de cea cuprinsă în codurile de procedură penală din 1936 şi 1968, cazul de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală nu este incident în situaţia netemeiniciei hotărârii de achitare a inculpatului. Acest aspect rezultă atât din enumerarea cuprinsă în alin. (4) teza întâi al art. 453 din Codul de procedură penală, cât şi din condiţia prevăzută de alin. (3) al aceluiaşi articol, condiţie potrivit căreia cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei. Curtea constată că soluţia legislativă potrivit căreia cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală poate fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, cu excluderea posibilităţii revizuirii hotărârii de achitare, este de natură să înfrângă egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea dreptului fundamental de acces liber la justiţie. Curtea observă, astfel, că excluderea posibilităţii invocării în defavoarea persoanei achitate a motivului de revizuire prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală – constând în descoperirea de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză – creează un tratament discriminatoriu pentru partea civilă din respectiva cauză faţă de părţile civile din alte cauze soluţionate tot prin hotărâri definitive de achitare, dar cu privire la care sunt incidente motivele de revizuire prevăzute de art. 453 alin. (1) lit. b)-d) din Codul de procedură penală, şi anume: hotărârea s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată; ori un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată; sau un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată. Cu privire la cele două categorii de părţi civile menţionate. Curtea reţine că, deşi se găsesc în situaţii similare, acestea beneficiază – din perspectiva posibilităţii de a formula calea extraordinară de atac a revizuirii – de un tratament juridic diferit, ceea ce este de natură a contraveni prevederilor art. 16 din Constituţie, în condiţiile în care tratamentul discriminatoriu nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Prin urmare, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2018, paragraful 21). Or, din perspectiva interesului de a cere şi obţine îndreptarea erorilor judiciare, părţile civile din cauzele în care s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare – a cărei netemeinicie ar putea fi dovedită pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, în condiţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală – se află, sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie, într-o situaţie similară cu părţile civile din cauzele soluţionate prin hotărâri definitive de achitare cu privire la care sunt incidente motivele de revizuire prevăzute de lit. b)-d) ale alin. (1) din art. 453 din Codul de procedură penală. Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti sunt de competenţa exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie – text potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”- şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care “împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă numai cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, paragraful 22). În ceea ce priveşte rolul procurorului în cadrul procesului penal. Curtea observă că, potrivit prevederilor art. 131 din Constituţie, în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Astfel, în temeiul dispoziţiilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (re M. Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005), procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, în baza prevederilor art. 67 din acelaşi act normativ, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului. În acest sens, dispoziţiile art. 55 alin. (3) lit. f) din Codul de procedură penală prevăd atribuţia procurorului de a formula şi exercita, în cadrul procesului penal, contestaţiile şi căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătoreşti. Aşadar, pornind de la scopul instituirii căii extraordinare de atac a revizuirii – acela de a asigura posibilitatea îndreptării hotărârilor penale definitive care se întemeiază pe erori judiciare, prin raportare la cazurile de revizuire expres şi limitativ prevăzute de lege – şi de la rolul procurorului, care, aşa cum a reţinut instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţilor din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010, şi Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, paragraful 51), Curtea apreciază că exigenţele art. 131 din Constituţie impun legiuitorului să asigure posibilitatea revizuirii – inclusiv la iniţiativa procurorului, în calitatea sa de titular al acestei căi extraordinare de atac – a hotărârilor de achitare a căror netemeinicie poate fi dovedită pe baza faptelor sau împrejurărilor noi, în condiţiile art. 453 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 453 alin. (3) din Codul de procedură penală cu privire la cazul de revizuire prevăzut la alin. (1) lit. a), precum şi soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 453 alin. (4) teza întâi din acelaşi cod, care exclude posibilitatea revizuirii hotărârii de achitare pentru cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public, întrucât lipsesc partea civilă de posibilitatea apărării drepturilor şi a intereselor sale legitime, respectiv procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal. Curtea reţine că, în situaţia în care se descoperă fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii de achitare, trebuie să se asigure atât părţii civile, cât şi procurorului posibilitatea de a cere şi obţine restabilirea adevărului judiciar prin retractarea hotărârii pronunţate în cauză. Art. 453, alin. (1), litera f) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Revizuirea
CAZURILE DE SOLUŢIONARE A ACŢIUNII CIVILE LA INSTANŢA CIVILĂ. Dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune; persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, pot introduce acţiune la instanţa civilă dacă, prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă; probele administrate în cursul procesului penal pot fi folosite în faţa instanţei civile; persoana vătămată sau succesorii acesteia care s-au constituit parte civilă în procesul penal pot să introducă acţiune în faţa instanţei civile dacă procesul penal a fost suspendat; în caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă ; persoana vătămată sau succesorii acesteia, care au pornit acţiunea în faţa instanţei civile, pot să părăsească această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală, judecătorului ori instanţei, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare; părăsirea instanţei civile nu poate avea loc dacă aceasta a pronunţat o hotărâre, chiar nedefinitivă; în cazul în care acţiunea civilă a fost exercitată de procuror, dacă se constată din probe noi că prejudiciul nu a fost integral acoperit prin hotărârea definitivă a instanţei penale, diferenţa poate fi cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă; persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce acţiune la instanţa civilă, pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă; dacă nu există constituire de parte civilă de către persoana vătămată sau succesorii acesteia, judecata în faţa instanţei civile se suspendă după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar nu mai mult de un an.
CAZURILE ÎN CARE SE POATE FACE RECURS ÎN CASAŢIE v. Recursul în casaţie
CAZURILE SPECIALE DE AUDIERE A MARTORULUI Audierea martorului minor în vârstă de până la 14 ani are loc în prezenţa unuia dintre părinţi, a tutorelui sau a persoanei ori a reprezentantului instituţiei căreia îi este încredinţat minorul spre creştere şi educare; dacă acele persoane nu pot fi prezente sau au calitatea de suspect, inculpat, persoană vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente ori martor în cauză ori există suspiciunea rezonabilă că pot influenţa declaraţia minorului, audierea acestuia are loc în prezenţa unui reprezentant al autorităţii tutelare sau a unei rude cu capacitate deplină de exerciţiu, stabilite de organul judiciar; dacă se consideră necesar, la cerere sau din oficiu, organul de urmărire penală sau instanţa dispune ca la audierea martorului minor să asiste un psiholog; audierea martorului minor trebuie să evite producerea oricărui efect negativ asupra stării psihice a acestuia; martorului minor care la data audierii nu a împlinit vârsta de 14 ani i se atrage atenţia să spună adevărul.
CAZURI SPECIALE DE VALORIFICARE A BUNURILOR MOBILE SECHESTRATE În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, procurorul sau instanţa de judecată care a instituit sechestrul poate dispune de îndată valorificarea bunurilor mobile sechestrate, la cererea proprietarului bunurilor sau atunci când există acordul acestuia.În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când nu există acordul proprietarului, bunurile mobile asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în mod excepţional, în următoarele situaţii:atunci când, în termen de un an de la data instituirii sechestrului, valoarea bunurilor sechestrate s-a diminuat în mod semnificativ, respectiv cu cel puţin 40% în raport cu cea de la momentul dispunerii măsurii asigurătorii. Dispoziţiile art. 252 alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în acest caz;atunci când există riscul expirării termenului de garanţie sau când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor animale sau păsări vii;atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra produselor inflamabile sau petroliere;atunci când sechestrul asigurător s-a aplicat asupra unor bunuri a căror depozitare sau întreţinere necesită cheltuieli disproporţionate în raport cu valoarea bunului.În cursul procesului penal, înainte de pronunţarea unei hotărâri definitive, atunci când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: proprietarul nu a putut fi identificat şi valorificarea nu se poate face potrivit celor de mai sus autovehiculele asupra cărora s-a instituit sechestrul asigurător pot fi valorificate, în următoarele situaţii:atunci când acestea au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei infracţiuni;dacă de la data instituirii măsurii asigurătorii asupra acestor bunuri a trecut o perioadă de un an sau mai mare.Sumele de bani rezultate din valorificarea bunurilor mobile făcută potrivit legii se depun în contul prevăzut de art. 252 alin. (8). Art. 2521, alin. (4) a fost modificat prin Legea 318/2015 . Art. 2521, alin. (5) a fost abrogat prin Legea 318/2015.
CAZURILE URGENTE Procurorul sau organul de cercetare penală, după caz, este obligat să efectueze actele de urmărire penală care nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa acestuia; lucrările efectuate în astfel de cazuri se trimit, de îndată, procurorului competent.
CĂILE DE ATAC folosirea procedurilor scrise în c. a. este, în general, acceptată ca fiind compatibilă cu art.6 C.E.D.H. . O procedură orală poate să nu fie necesară în căile de atac atunci când nu există probleme cu credibilitatea martorilor, nu sunt contestate faptele, părților le sunt oferite posibilități adecvate de a-și prezenta cazurile lor în scris și de a contesta dovezile aduse c lor (Hotărârea din 8 ianuarie 2009 Cauza Schlumpf c. Elveției, §§ 65—70; Hotărârea din 10 martie 2009 Cauza Igual Coll c. Spaniei, §§ 28—38).
CENTRU DE DETENŢIE v. Procedura în cauzele cu infractori minori
CERCETAREA JUDECĂTOREASCĂ ÎN CAZUL RECUNOAŞTERII ÎNVINUIRII v. Procedura în cazul recunoaşterii învinuirii
CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI se dispune de către organul de urmărire penală, iar în cursul judecăţii de către instanţa de judecată, atunci când este necesară constatarea directă în scopul determinării sau clarificării unor împrejurări de fapt ce prezintă importanţă pentru stabilirea adevărului, precum şi ori de câte ori există suspiciuni cu privire la decesul unei persoane; organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate interzice persoanelor care se află ori care vin la locul unde se efectuează cercetarea să comunice între ele sau cu alte persoane. v. Procesul-verbal de cercetare la faţa locului sau de reconstituire
CEREREA DE CONTESTAŢIE ÎN ANULARE Contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror. În cererea de contestaţie în anulare contestatorul trebuie să arate cazurile de contestaţie pe care le invocă, precum şi motivele aduse în sprijinul acestora.
v. Contestaţia în anulare
CEREREA DE REABILITARE v. Reabilitarea
CEREREA DE RECURS ÎN INTERESUL LEGII v. Recursul în interesul legii
CEREREA DE REDESCHIDERE A PROCESULUI PENAL Cererea de redeschidere a procesului penal poate fi formulată de către persoana judecată în lipsă şi se adresează instanţei care a judecat cauza în primă instanţă. Când persoana judecată în lipsă este privată de libertate, cererea poate fi depusă la administraţia locului de deţinere, care o va trimite de îndată instanţei competente. Cererea se formulează în scris şi trebuie motivată cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 466. Cererea poate fi însoţită de copii de pe înscrisurile de care persoana judecată în lipsă înţelege a se folosi în proces, certificate pentru conformitate cu originalul. Când înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină, ele vor fi însoţite de traducere. În cazul în care cererea nu îndeplineşte condiţiile prevăzute mai sus, instanţa pune în vedere celui ce a formulat cererea să o completeze până la primul termen de judecată sau, după caz, într-un termen scurt, stabilit de instanţă. Art. 467, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate
CEREREA DE REVIZUIRE v. Revizuirea
CEREREA DE STRĂMUTARE ŞI EFECTELE Strămutarea poate fi cerută de părţi, de persoana vătămată sau de procuror.Art. 72, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanta de urgenta nr. 18/2016 . C se depune la instanţa de unde se solicită strămutarea şi trebuie să cuprindă indicarea temeiului de strămutare, precum şi motivarea în fapt şi în drept. La cerere se anexează înscrisurile pe care aceasta se întemeiază. În cerere se face menţiune dacă inculpatul este supus unei măsuri preventive. C se înaintează de îndată Î. C, C. J. sau curţii de apel competente împreună cu înscrisurile anexate. I. C. C. J. sau curtea de apel competentă poate solicita informaţii de la preşedintele instanţei de unde se solicită strămutarea sau de la preşedintele instanţei ierarhic superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i totodată termenul fixat pentru judecarea cererii de strămutare. Când I. C. C. J. este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer preşedintelui curţii de apel la care se află cauza a cărei strămutare se cere. Când curtea de apel competentă este instanţa ierarhic superioară, informaţiile se cer preşedintelui tribunalului la care se află cauza a cărei strămutare se cere. În cazul respingerii cererii de strămutare, în aceeaşi cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive. Introducerea unei cereri de strămutare nu suspendă judecarea cauzei. v. Procedura de soluţionare a cererii de strămutare
CHELTUIELILE DE JUDECATĂ Când suspectul sau inculpatul este minor, cheltuielile generate de înregistrările audiovideo, care ar fi căzut în sarcina acestuia potrivit art. 274 sau 275, rămân în sarcina statului. Art. 5052 a fost introdus prin Legea 284/2020 .
CHELTUIELILE JUDICIARE Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură, administrarea probelor, conservarea mijloacelor materiale de probă, onorariile avocaţilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de părţi; c. j. avansate de stat, sunt cuprinse distinct, după caz, în bugetul de venituri şi cheltuieli al Ministerului Justiţiei, al Ministerului Public, precum şi al altor ministere de resort. Martorul, expertul şi interpretul chemaţi de organul de urmărire penală ori de instanţă au dreptul la restituirea cheltuielilor de transport, întreţinere, locuinţă şi a altor cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea lor; martorul, expertul şi interpretul care sunt salariaţi au dreptul la venitul de la locul de muncă, pe durata lipsei de la serviciu pricinuite de chemarea la organul de urmărire penală sau la instanţă; martorul care nu este salariat, dar are venit din muncă, este îndreptăţit să primească o compensare; expertul şi interpretul au dreptul la o retribuţie pentru îndeplinirea însărcinării date, în cazurile şi în condiţiile prevăzute prin dispoziţii legale; sumele acordate se plătesc pe baza dispoziţiilor luate de organul care a dispus chemarea şi în faţa căruia s-a prezentat martorul, expertul sau interpretul, din fondul c. j. special alocat. v. Despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare, Condamnarea în cazul anulării sau revocării renunţării la amânarea pedepsei sau a amânării aplicării pedepsei
CHELTUIELILE JUDICIARE AVANSATE DE STAT Dispoziţia din hotărârea penală sau din ordonanţa procurorului privind obligarea la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat se pune în executare prin trimiterea unui extras de pe acea parte din dispozitiv care priveşte aplicarea cheltuielilor judiciare organului care, potrivit legii, execută amenda penală;.în situaţia în care persoana obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat nu depune recipisa de plată integrală a acestora la instanţa de executare sau la unitatea de parchet, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii sau a ordonanţei procurorului.
CHESTIUNILE PREALABILE Instanţa penală este competentă să judece orice c p soluţionării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competenţa altei instanţe, cu excepţia situaţiilor în care competenţa de soluţionare nu aparţine organelor judiciare. C p se judecă de către instanţa penală, potrivit regulilor şi mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparţine acea chestiune. Hotărârile definitive ale altor instanţe decât cele penale asupra unei c p în procesul penal au autoritate de lucru judecat în faţa instanţei penale. Art. 52, alin. (3) a fost modificat prin Dec. nr. 102/2021.
CIRCUMSCRIPŢIE v. Acţiunea pentru repararea pagubei, Autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror,Competenţa curţii de apel, Competenţa curţii militare de apel, Competenţa după teritoriu, Competenţa pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului României, Competenţa pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul României, Competenţa tribunalului, Durata arestului la domiciliu, Internarea medicală, Luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, Mandatul de aducere, Obligaţiile în legătură cu tratamentul medical, Percheziţia informatică, Prelungirea arestării preventive în cursul urmăririi penale, Procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică, Procedura de soluţionare a abţinerii sau recuzării, Propunerea de arestare preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale, Publicarea hotărârii de condamnare, Reabilitarea judecătorească, Referatul de evaluare a minorului, Schimbarea regimului de executare, Schimbările privind măsura educativă a internării într-un centru educativ, Schimbările privind măsura educativă a internării într-un centru de detenţie, Temeiul strămutării, Urmărirea
CITAREA LA JUDECATĂ Judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată şi părţile sunt legal citate şi procedura este îndeplinită. Inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente şi, după caz, reprezentanţii legali ai acestora se citează din oficiu de către instanţă. Instanţa poate dispune citarea altor subiecţi procesuali atunci când prezenţa acestora este necesară pentru soluţionarea cauzei. Înfăţişarea persoanei vătămate sau a părţii în instanţă, în persoană sau prin reprezentant ori avocat ales sau avocat din oficiu, dacă acesta din urmă a luat legătura cu persoana reprezentată, acoperă orice nelegalitate survenită în procedura de citare; partea sau alt subiect procesual principal prezent personal, prin reprezentant sau prin apărător ales la un termen, precum şi acela căruia, personal, prin reprezentant sau apărător ales ori prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, i s-a înmânat în mod legal citaţia pentru un termen de judecată nu mai sunt citaţi pentru termenele ulterioare, chiar dacă ar lipsi la vreunul dintre aceste termene, cu excepţia situaţiilor în care prezenţa acestora este obligatorie; militarii şi deţinuţii sunt citaţi din oficiu la fiecare termen; pentru primul termen de judecată, persoana vătămată se citează cu menţiunea că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti; neprezentarea persoanei vătămate şi a părţilor citate nu împiedică judecarea cauzei; când instanţa consideră că este necesară prezenţa uneia dintre părţile lipsă, poate lua măsuri pentru prezentarea acesteia, amânând în acest scop judecata; pe tot parcursul judecăţii, persoana vătămată şi părţile pot solicita, oral sau în scris, ca judecata să se desfăşoare în lipsă, în acest caz nemaifiind citate pentru termenele următoare; când judecata se amână, părţile şi celelalte persoane care participă la proces iau cunoştinţă de noul termen de judecată; la cererea persoanelor care iau termenul în cunoştinţă, instanţa le înmânează citaţii, spre a le servi drept justificare la locul de muncă, în vederea prezentării la noul termen; participarea procurorului la judecata cauzei este obligatorie; completul învestit cu judecarea unei cauze penale poate, din oficiu sau la cererea părţilor ori a persoanei vătămate, să preschimbe primul termen sau termenul luat în cunoştinţă, cu respectarea principiului continuităţii completului, în situaţia în care din motive obiective instanţa nu îşi poate desfăşura activitatea de judecată la termenul fixat ori în vederea soluţionării cu celeritate a cauzei. C. j. se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică, încheindu-se în acest sens un proces-verbal; chemarea unei persoane în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se face prin citaţie scrisă; comunicarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu, prin agenţii procedurali ai organelor judiciare sau prin orice alt salariat al acestora, prin intermediul poliţiei locale ori prin serviciul poştal sau de curierat; acestea sunt obligate să îndeplinească procedura de citare şi să comunice dovezile de îndeplinire a acesteia înainte de termenul de citare stabilit de organul judiciar; dacă este desemnat, potrivit legii, un reprezentant, persoanele vătămate şi părţile civile pot fi citate prin reprezentantul legal sau printr-o publicaţie de circulaţie naţională; c. se poate realiza şi prin intermediul poştei electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie electronică, cu acordul persoanei citate; minorul cu o vârstă mai mică de 16 ani va fi citat, prin intermediul părinţilor sau al tutorelui, cu excepţia cazului în care acest lucru nu este posibil; organul judiciar poate comunica şi oral persoanei prezente termenul următor, aducându-i la cunoştinţă consecinţele neprezentării; în cursul urmăririi penale, aducerea la cunoştinţă a termenului se menţionează într-un proces-verbal, care se semnează de către persoana astfel citată; citarea şi comunicarea actelor procedurale se fac în plic închis. Citaţia este individuală şi trebuie sa cuprindă : denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia, sediul său, data emiterii şi numărul dosarului; numele şi prenumele celui citat, calitatea în care este citat şi indicarea obiectului cauzei; adresa celui citat; ora, ziua, luna şi anul, locul de înfăţişare, precum şi invitarea celui citat să se prezinte la data şi locul indicate; menţiunea că partea citată are dreptul la un avocat cu care să se prezinte la termenul fixat; dacă este cazul, menţiunea că, apărarea este obligatorie, iar în cazul în care partea nu îşi alege un avocat, care să se prezinte la termenul fixat, i se va desemna un avocat din oficiu; menţiunea că partea citată poate, în vederea exercitării dreptului la apărare, să consulte dosarul aflat la arhiva instanţei sau a parchetului; consecinţele neprezentării în faţa organului judiciar. Citaţia transmisă suspectului sau inculpatului trebuie să cuprindă încadrarea juridică şi denumirea infracţiunii de care este acuzat, atenţionarea că, în caz de neprezentare, poate fi adus cu mandat de aducere; citaţia se semnează de cel care o emite. v. Desemnarea unui reprezentant al persoanelor vătămate
CLASAREA se dispune când:nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării;există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1), cănd acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată . Ordonanţa de c. cuprinde menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum şi dispoziţii privind:ridicarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii; aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei;restituirea bunurilor ridicate sau a cauţiunii;sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranţă a confiscării speciale;sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desfiinţare totală sau parţială a unui înscris;sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare ori, după caz, de confirmare, de înlocuire sau de încetare a măsurilor de siguranţă prevăzute de art. 109 sau 110 din Codul penal, dispoziţiile art. 246 alin. (13) aplicându-se în mod corespunzător;cheltuielile judiciare.Dacă în cursul urmăririi penale s-a luat una dintre măsurile de siguranţă prevăzute de lege, se va face menţiune despre aceasta.În ordonanţă se va face menţiune şi cu privire la încetarea de drept a măsurii preventive dispuse în cauză.Menţionarea motivelor de fapt şi de drept este obligatorie numai dacă procurorul nu îşi însuşeşte argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare penală ori dacă a existat un suspect în cauză. C . se dispune când:nu se poate începe urmărirea penală, întrucât nu sunt întrunite condiţiile de fond şi formă esenţiale ale sesizării;există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1). Ordonanţa de c. cuprinde menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum şi dispoziţii privind:ridicarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii; aceste măsuri încetează de drept dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei;restituirea bunurilor ridicate sau a cauţiunii;sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranţă a confiscării speciale;sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desfiinţare totală sau parţială a unui înscris;sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare ori, după caz, de confirmare, de înlocuire sau de încetare a măsurilor de siguranţă prevăzute de art. 109 sau 110 din Codul penal, dispoziţiile art. 246 alin. (13) aplicându-se în mod corespunzător;cheltuielile judiciare.Dacă în cursul urmăririi penale s-a luat una dintre măsurile de siguranţă prevăzute de lege, se va face menţiune despre aceasta.În ordonanţă se va face menţiune şi cu privire la încetarea de drept a măsurii preventive dispuse în cauză. Menţionarea motivelor de fapt şi de drept este obligatorie numai dacă procurorul nu îşi însuşeşte argumentele cuprinse în propunerea organului de cercetare penală ori dacă a existat un suspect în cauză. Art. 315, alin. (2), litera e). a fost modificat prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 . Art. 315, alin. (5) a fost modificat prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 .
CODUL PENAL Termenii sau expresiile al căror înţeles este anume explicat în C. p. au acelaşi înţeles şi în Codul de procedură penală. Elaborarea şi adoptarea unui nou C. p. reprezentă un moment crucial în evoluţia legislativă a oricărui stat. C. p. anterior a fost adoptat prin Legea nr. 15/1968, şi s-a aflat în vigoare din 1 ianuarie 1969 . În acest context, la 24 iulie 2009 s-a publicat în M. Of. nr. 510 din 24 iulie 2009 noul C. p. (Legea nr. 286/2009). Noul C. p. urmăreşte îndeplinirea următoarelor obiective: crearea unui cadru legislativ coerent în materie penală, cu evitarea suprapunerilor inutile de norme în vigoare existente în actualul C. p. şi în legile speciale; simplificarea reglementărilor de drept substanţial, menită să faciliteze aplicarea lor unitară şi cu celeritate în activitatea organelor judiciare; asigurarea satisfacerii exigenţelor decurgând din principiile fundamentale ale dreptului penal consacrate de Constituţie şi de pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte; transpunerea în cadrul legislativ penal naţional a reglementărilor adoptate la nivelul UE; armonizarea dreptului penal material român cu sistemele celorlalte state membre ale UE, ca o premisă a cooperării judiciare în materie penală bazată pe recunoaştere şi încredere reciprocă.
v Anularea şi revocarea liberării condiţionate,Arestarea preventivă, Competenţa curţii de apel, Competenţa curţii militare de apel, Competenţa organelor de cercetare penală, Incompatibilitatea judecătorului, Competenţa tribunalului, Interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori o altă activitate, Măsurile şi obligaţiile impuse de instanţă, Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de libertate,Procedura în cauzele cu infractori minori,Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice, Revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei, Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, Supravegherea tehnică, Termenii explicaţi în Codul penal, Utilizarea investigatorilor sub acoperire sau cu identitate reală şi a colaboratorilor,
COINCULPAT v. Audierea inculpatului
COLABORATORI v. Utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor
COMBATEREA VIOLENŢEI CU OCAZIA COMPETIŢIILOR ŞI A JOCURILOR SPORTIVE În cazul în care o persoană, cu ocazia desfăşurării unei competiţii sau a unui joc sportiv ori în legătură cu acesta, a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală potrivit art. 31 – 45, din Legea nr. 4/2008 privind prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive, M.Of.nr. 24 din 11 ianuarie 2008,se va lua faţă de aceasta măsura de siguranţă a interzicerii accesului la competiţiile sportive de genul celor la care fapta a fost săvârşită. Pe parcursul urmăririi penale, măsura de siguranţă a interzicerii accesului la competiţiile sportive de genul celor la care fapta a fost săvârşită se poate lua faţă de inculpat. În cuprinsul ordonanţei prin care se ia măsura se precizează genul competiţiilor şi jocurilor sportive la care îi este interzis inculpatului să participe şi perioada în care îi este interzisă participarea. În cursul urmăririi penale măsura se dispune pe un termen care nu poate fi mai mare de 6 luni şi care curge de la data la care ordonanţa este comunicată inculpatului. Perioada în care inculpatul se află în stare de detenţie, chiar şi în altă cauză, nu intră în durata măsurii. Măsura poate fi prelungită în cursul urmăririi penale pentru o nouă perioadă de 6 luni. Procurorul, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa comunică punctului naţional de informare pentru manifestări sportive din cadrul Inspectoratului General al Jandarmeriei Române actul prin care s-a dispus aplicarea, menţinerea sau revocarea măsurii de siguranţă a interzicerii accesului la unele competiţii ori jocuri sportive în sarcina unui inculpat.
COMISIA ROGATORIE Când un organ de urmărire penală sau instanţa de judecată nu are posibilitatea să asculte un martor, să facă o cercetare la faţa locului, să procedeze la ridicarea unor obiecte sau să efectueze orice alt act procedural, se poate adresa unui alt organ de urmărire penală ori unei alte instanţe, care are posibilitatea să le efectueze; punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, încuviinţarea de probatorii, precum şi dispunerea celorlalte acte procesuale sau măsuri procesuale nu pot forma obiectul c. r. ; c. r. se poate adresa numai unui organ sau unei instanţe egale în grad; ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus comisia rogatorie trebuie să conţină toate lămuririle referitoare la îndeplinirea actului care face obiectul acesteia, iar în cazul când urmează să fie ascultată o persoană, se vor arăta şi întrebările ce trebuie să i se pună; organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care efectuează c. r. poate pune şi alte întrebări, dacă necesitatea acestora rezultă în cursul ascultării; când c. r. s-a dispus de instanţa de judecată, părţile pot formula în faţa acesteia întrebări, care vor fi transmise instanţei ce urmează a efectua c. r. ; totodată, oricare dintre părţi poate cere să fie citată la efectuarea c. r. ; când inculpatul este arestat, instanţa care urmează a efectua c. r. dispune desemnarea unui avocat din oficiu, care îl va reprezenta, în absenţa avocatului ales.
COMPETENŢA CURŢII DE APEL Curtea de apel judecă în primă instanţă: infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 394 – 397 (Trădarea, Trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat, Trădarea prin ajutarea inamicului, Acţiuni împotriva ordinii constituţionale), 399 – 412 (Acţiunile ostile contra statului, Spionajul , Atentatul care pune în pericol securitatea naţională , Atentatul contra unei colectivităţi, Actele de diversiune , Comunicarea de informaţii false , Propaganda pentru război,Compromiterea unor interese de stat , Divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională , Infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, Constituirea de structuri informative ilegale , Nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale şi tentativa acestora, precum şi a cauzelor de reducere a pedepsei) şi 438 – 445 (Genocidul, Infracţiuni contra umanităţii, Infracţiuni de război contra persoanelor, Infracţiuni de război contra proprietăţii şi altor drepturi, Infracţiuni de război contra operaţiunilor umanitare şi emblemelor, Utilizarea de metode interzise în operaţiunile de luptă, Utilizarea de mijloace interzise în operaţiunile de luptă şi tentativelor la infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război); infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi speciale; infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii, tribunale şi de procurorii de la parchetele care funcţionează pe lângă aceste instanţe; infracţiunile săvârşite de avocaţi, notari publici, executori judecătoreşti, de controlorii financiari ai Curţii de Conturi, precum şi auditori publici externi; infracţiunile săvârşite de şefii cultelor religioase organizate în condiţiile legii şi de ceilalţi membri ai înaltului cler, care au cel puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia; infracţiunile săvârşite de magistraţii-asistenţi de la I. C. C. J., de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe; infracţiunile săvârşite de membrii Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului Legislativ, de Avocatul Poporului, de adjuncţii Avocatului Poporului şi de chestori; cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege; curtea de apel judecă apelurile c hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de judecătorii şi de tribunale; curtea de apel soluţionează conflictele de competenţă ivite între instanţele din circumscripţia sa, altele decât cele prevăzute la art. 36 alin. (2), precum şi contestaţiile formulate c hotărârilor pronunţate de tribunale în cazurile prevăzute de lege; curtea de apel soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege; apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluţionează de către aceeaşi instanţă, potrivit dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel; recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, declarate c hotărârilor pentru care legea veche nu prevede calea de atac a apelului, se soluţionează de către aceeaşi instanţă, conform dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel; deciziile pronunţate în apelurile soluţionate în situaţiile anterioare sunt definitive.
COMPETENŢA CURŢII MILITARE DE APEL Curtea militară de apel judecă în primă instanţă: infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 394 – 397 (Trădarea, Trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat, Trădarea prin ajutarea inamicului, Acţiuni c ordinii constituţionale), 399 – 412 (, Acţiunile ostile contra statului, Spionajul, Atentatul care pune în pericol securitatea naţională, Atentatul contra unei colectivităţi, Actele de diversiune, Comunicarea de informaţii false, Propaganda pentru război, Compromiterea unor interese de stat, Divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională, Infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, Constituirea de structuri informative ilegale, Nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionalea cauzelor de reducere a pedepsei şi tentativele la acestea) şi 438 – 445 (Infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război), săvârşite de militari; infracţiunile privind securitatea naţională a României, prevăzute în legi speciale, săvârşite de militari; infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi de procurorii militari de la parchetele militare care funcţionează pe lângă aceste instanţe; infracţiunile săvârşite de generali, mareşali şi amirali; cererile de strămutare, în cazurile prevăzute de lege; curtea militară de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de tribunalele militare; curtea militară de apel soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele militare din circumscripţia sa, precum şi contestaţiile formulate împotriva hotărârilor pronunţate de acestea în cazurile prevăzute de lege; alte cauze anume prevăzute de lege; apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluţionează de către aceeaşi instanţă, potrivit dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel;recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, declarate împotriva hotărârilor pentru care legea veche nu prevede calea de atac a apelului, se soluţionează de către aceeaşi instanţă, conform dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel; deciziile pronunţate în apelurile soluţionate potrivit situaţiilor anterioare sunt definitive.
COMPETENŢA DE SOLUŢIONARE v. Contestaţia privind durata procesului penal
COMPETENŢA DUPĂ TERITORIU este determinată, în ordine, de: locul săvârşirii infracţiunii; locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul; locuinţa suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană juridică, la momentul la care a săvârşit fapta; locuinţa sau, după caz, sediul persoanei vătămate;prin locul săvârşirii infracţiunii se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia; in cazul în care o infracţiune a fost săvârşită în circumscripţia mai multor instanţe, oricare dintre acestea este competentă să o judece; când niciunul dintre locurile arătate nu este cunoscut sau când sunt sesizate succesiv două sau mai multe instanţe , competenţa revine instanţei mai întâi sesizate; ordinea de prioritate prevăzută de lege se aplică în cazul în care două sau mai multe instanţe sunt sesizate simultan ori urmărirea penală s-a efectuat cu nerespectarea acestei ordini; infracţiunea săvârşită pe o navă sub pavilion românesc este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află primul port român în care ancorează nava, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel; infracţiunea săvârşită pe o aeronavă înmatriculată în România este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află primul loc de aterizare pe teritoriul român; dacă nava nu ancorează într-un port român sau dacă aeronava nu aterizează pe teritoriul român, iar competenţa nu se poate determina , competenţa revine instanţei mai întâi sesizate. Urmărirea penală a infracţiunilor săvârşite în aceste condiţii se efectuează de către organul de urmărire penală din circumscripţia instanţei competente să judece cauza, dacă legea nu dispune altfel.
COMPETENŢA ÎN CAZ DE REUNIRE A CAUZELOR Dacă, în raport cu diferiţii făptuitori ori diferitele fapte, competenţa aparţine, potrivit legii, mai multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele şi pe toţi făptuitorii revine instanţei mai întâi sesizate, iar dacă, după natura faptelor sau după calitatea persoanelor, competenţa aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad; Competenţa judecării cauzelor reunite rămâne dobândită chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competenţa unei anumite instanţe s-a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea; tăinuirea, favorizarea infractorului şi nedenunţarea unor infracţiuni sunt de competenţa instanţei care judecă infracţiunea la care acestea se referă, iar în cazul în care competenţa după calitatea persoanelor aparţine unor instanţe de grad diferit, competenţa de a judeca toate cauzele reunite revine instanţei superioare în grad; dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta este militară, competenţa revine instanţei civile;dacă instanţa militară este superioară în grad, competenţa revine instanţei civile echivalente în grad competente potrivit legii.
COMPETENŢA ÎN CAZ DE SCHIMBARE A CALITĂŢII INCULPATULUI Când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile când : fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului; s-a dat citire actului de sesizare a instanţei; dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei, cu excepţia infracţiunilor săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii I.C.C.J.şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă I. C. C. J.
COMPETENŢA ÎN CAZ DE SCHIMBARE A ÎNCADRĂRII JURIDICE SAU A CALIFICĂRII FAPTEI Instanţa sesizată cu judecarea unei infracţiuni rămâne competentă a o judeca, chiar dacă, după schimbarea încadrării juridice, infracţiunea este de competenţa instanţei inferioare; schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă, intervenită în cursul judecării cauzei, nu atrage necompetenţa instanţei, în afară de cazul când prin acea lege s-ar dispune altfel.
COMBATEREA CONCURENŢEI NELOIALE Acţiunile izvorând dintr-un act de concurenţă neloială prevăzut în Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, M.Of.nr. 24 din 30 ianuarie 1991, sunt de competenţa tribunalului locului săvârşirii faptei sau în a cărui rază teritorială se găseşte sediul pârâtului; în lipsa unui sediu este competent tribunalul domiciliului pârâtului. Acţiunea penală în cazurile prevăzute de lege se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, la sesizarea camerei de comerţ şi industrie teritoriale sau a altei organizaţii profesionale ori la sesizarea persoanelor împuternicite de Consiliul Concurenţei. În aplicarea legii, Consiliul Concurenţei va avea atribuţiile prevăzute la art. 33 – 38 şi 40 din Legea concurenţei.
COMPETENŢA I.C.C.J. I.C.C.J.judecă în primă instanţă infracţiunile de înaltă trădare, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii I.C.C.J.şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă I. C. C. J.; I.C.C.J.judecă apelurile c hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de curţile de apel, de curţile militare de apel şi de Secţia penală a I.C.C.J.; I.C.C.J.judecă recursurile în casaţie c hotărârilor penale definitive, precum şi recursurile în interesul legii; I.C.C.J.soluţionează conflictele de competenţă în cazurile în care este instanţa superioară comună instanţelor aflate în conflict, cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt, cererile de strămutare în cazurile prevăzute de lege, precum şi contestaţiile formulate c hotărârilor pronunţate de curţile de apel în cazurile prevăzute de lege; alte cauze anume prevăzute de lege; apelurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală se soluţionează de către aceeaşi instanţă, potrivit dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel; recursurile aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, declarate c hotărârilor pentru care legea veche nu prevede calea de atac a apelului, se soluţionează de către aceeaşi instanţă, conform dispoziţiilor din legea nouă privitoare la apel; recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate c hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.
COMPETENŢA JUDECĂTORIEI Judecătoria judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe ; judecătoria soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege; cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă la data intrării în vigoare a legii noi în care nu s-a început cercetarea judecătorească se soluţionează de către instanţa competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeaşi lege; în această situaţie, instanţa pe rolul căreia se află cauza o trimite judecătorului de cameră preliminară, ori, după caz, o declină în favoarea instanţei competente. ; cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă în care s-a început cercetarea judecătorească anterior intrării în vigoare a legii noi rămân în competenţa aceleiaşi instanţe, judecata urmând a se desfăşura potrivit legii noi.
COMPETENŢA JUDECĂTORULUI DE CAMERĂ PRELIMINARĂ Judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia: verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror; verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală; soluţionează plângerile c soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată; soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege.
COMPETENŢA JUDECĂTORULUI DE DREPTURI ŞI LIBERTĂŢI Judecătorul de drepturi şi libertăţi este judecătorul care, în cadrul instanţei, potrivit competenţei acesteia, soluţionează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestaţiile sau orice alte sesizări privind: măsurile preventive; măsurile asigurătorii; măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu; actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege; încuviinţarea percheziţiilor, a folosirii metodelor şi tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii; procedura audierii anticipate; alte situaţii expres prevăzute de lege.
COMPETENŢA ORGANELOR DE CERCETARE PENALĂ Organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare efectuează urmărirea penală pentru orice infracţiune care nu este dată, prin lege, în competenţa organelor de cercetare penală speciale sau procurorului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condiţiile art. 55 alin. (5) şi (6), corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârşirii infracţiunilor de către militari sau în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie şi de serviciu prevăzute de Codul penal săvârşite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranţa navei sau navigaţiei ori a personalului. De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute în titlul X din Codul penal şi infracţiunilor de terorism, din dispoziţia procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică. Art. 57, alin. (2) a fost 5 modificat prin Ordonanța de urgență nr. 6/2016.
COMPETENŢA PENTRU INFRACŢIUNILE SĂVÂRŞITE ÎN AFARA TERITORIULUI ROMÂNIEI Infracţiunile săvârşite în afara teritoriului României se judecă de către instanţele în a căror circumscripţie se află locuinţa suspectului sau inculpatului persoană fizică ori, după caz, sediul inculpatului persoană juridică; dacă inculpatul nu locuieşte sau, după caz, nu are sediul în România, iar infracţiunea este de competenţa judecătoriei, aceasta se judecă de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, iar în celelalte cazuri, de instanţa competentă după materie ori după calitatea persoanei din municipiul Bucureşti, în afară de cazul când prin lege se dispune altfel;infracţiunea săvârşită pe o navă este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află primul port român în care ancorează nava, în afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.; infracţiunea săvârşită pe o aeronavă este de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află primul loc de aterizare pe teritoriul român.
COMPETENŢA PROCURORULUI Procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege. De asemenea, procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale. Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi le supraveghează. Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror: în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de judecată în primă instanţă aparţine Î. C, C. J. sau curţii de apel; în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 188-191, art. 257, 277, art. 279-283 şi art. 289-294 C. pen. ; în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie depăşită, care au avut ca urmare moartea unei persoane; în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de a efectua urmărirea penală aparţine Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţiei Naţionale Anticorupţie; în alte cazuri prevăzute de lege. Urmărirea penală în cazul infracţiunilor săvârşite de militari se efectuează, în mod obligatoriu, de procurorul militar. Procurorii militari din cadrul parchetelor militare sau secţiilor militare ale parchetelor efectuează urmărirea penală potrivit competenţei parchetului din care fac parte, faţă de toţi participanţii la săvârşirea infracţiunilor comise de militari, urmând a fi sesizată instanţa competentă potrivit art. 44. Este competent să efectueze ori, după caz, să conducă şi să supravegheze urmărirea penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel. Art. 56, alin. (3), lit. b) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
COMPETENŢA TRIBUNALULUI Tribunalul judecă în primă instanţă: infracţiunile prevăzute de Codul penal la art. 188-191, art. 209-211, art. 254, 2561, 263, 282, art. 289-294, art. 303, 304, 306, 307, 309, 345, 346, 354 şi art. 360-367; infracţiunile săvârşite cu intenţie depăşită care au avut ca urmare moartea unei persoane; infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau Direcţia Naţională Anticorupţie, dacă nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe ierarhic superioare; infracţiunile de spălare a banilor şi infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, cu modificările ulterioare; infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Parchetul European, potrivit Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO); alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa. Tribunalul soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din circumscripţia sa, precum şi contestaţiile formulate c hotărârilor pronunţate de judecătorie în cazurile prevăzute de lege. Tribunalul soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege . Art. 36, alin. (1), litera a). a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . Art. 36, alin. (1), litera c1) a fost completat prin Legea nr. 6/2021.
COMPETENŢA TRIBUNALULUI MILITAR Tribunalul militar judecă în primă instanţă toate infracţiunile comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe; tribunalul militar soluţionează şi alte cauze anume prevăzute de lege; cauzele aflate pe rolul Tribunalului Militar Bucureşti, care se desfiinţează, vor fi preluate pe cale administrativă, până la data de 4 februarie 2014, de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, care continuă soluţionarea acestora; cauzele aflate în curs de soluţionare la Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti, care se desfiinţează, vor fi preluate pe cale administrativă, până la data de 4 februarie 2014, de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, care continuă soluţionarea acestora; cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă la data intrării în vigoare a legii noi în care nu s-a început cercetarea judecătorească se soluţionează de către instanţa competentă conform legii noi, potrivit regulilor prevăzute de aceeaşi lege; în această situaţie, instanţa pe rolul căreia se află cauza o trimite judecătorului de cameră preliminară, ori, după caz, o declină în favoarea instanţei competente. ; cauzele aflate în curs de judecată în primă instanţă în care s-a început cercetarea judecătorească anterior intrării în vigoare a legii noi rămân în competenţa aceleiaşi instanţe, judecata urmând a se desfăşura potrivit legii noi.
COMPUNEREA INSTANŢEI Completul de judecată trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei; când acest lucru nu este posibil, completul se poate schimba până la începerea dezbaterilor; după începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului atrage reluarea dezbaterilor. Cauzele în care inculpatul este minor se judecă potrivit regulilor de competenţă obişnuite de către judecători anume desemnaţi potrivit legii. Instanţa rămâne competentă să judece potrivit dispoziţiilor procedurale speciale privitoare la minori, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani. Inculpatul care a săvârşit infracţiunea în timpul când era minor este judecat potrivit procedurii aplicabile în cauzele cu infractori minori, dacă la data sesizării instanţei nu a împlinit 18 ani. Dacă la data sesizării instanţei inculpatul împlinise vârsta de 18 ani, dar la data dobândirii calităţii de suspect era minor, instanţa învestită, reţinând cauza, poate decide aplicarea procedurii pentru cauzele cu infractori minori, atunci când consideră necesar, ţinând cont de toate circumstanţele cauzei, inclusiv gradul de maturitate şi gradul de vulnerabilitate ale persoanei vizate. Art. 507, alin. (3) a fost modificat prin Legea 284/2020 .
COMPUTAREA DURATEI MĂSURILOR PREVENTIVE PRIVATIVE DE LIBERTATE este reglementată în art. 72 C. pen. ; perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate. Scăderea se face şi atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în acelaşi timp ori în mod separat, pentru mai multe infracţiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive; perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade şi în caz de condamnare la pedeapsa amenzii, prin înlăturarea în tot sau în parte a zilelor-amendă.
COMUNICARE v. Interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare
COMUNICAREA ALTOR ACTE PROCEDURALE se face potrivit tuturor dispoziţiilor privind citarea; în cazul persoanelor private de libertate, comunicarea celorlalte acte de procedură se face prin fax sau prin orice alt mijloc de comunicare electronică disponibil la locul de detenţie. v. Citarea
COMUNICAREA DREPTURILOR ŞI A OBLIGAŢIILOR suspectului sau inculpatului priveşte calitatea în care este audiat, fapta prevăzută de legea penală pentru săvârşirea căreia este suspectat sau pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi încadrarea juridică a acesteia; suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoştinţă drepturile prevăzute de lege, precum şi următoarele obligaţii: obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, se poate emite mandat de aducere c sa, iar în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă; obligaţia de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenţia că, în cazul neîndeplinirii acestei obligaţii, citaţiile şi orice alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile şi se consideră că le-a luat la cunoştinţă; înainte de prima audiere , i se aduc la cunoştinţă şi în scris, sub semnătură, drepturile şi obligaţiile ; în cazul în care nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal; organul judiciar trebuie să aducă la cunoştinţa inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoaşterii vinovăţiei, iar în cursul judecăţii posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoaşterii învinuirii
COMUNICAREA HOTĂRÂRII După pronunţare, o copie a hotărârii sau, după caz, a minutei se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi, în cazul în care inculpatul este arestat, administraţiei locului de deţinere, în vederea exercitării căii de atac. În cazurile în care rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, după redactarea hotărârii, aceasta se comunică procurorului, părţilor şi persoanei vătămate în întregul său. În cazul în care părţile ori persoana vătămată nu înţeleg limba română, hotărârea sau, după caz, minuta se comunică acestora într-o limbă pe care o înţeleg. Dacă persoanele prevăzute mai sus se prezintă la pronunţarea făcută în şedinţă, înmânarea, la cerere, sub luare de dovadă, a hotărârii sau, după caz, a minutei se consideră comunicare. De asemenea, se consideră comunicare şi înmânarea, sub luare de dovadă, a hotărârii sau, după caz, a minutei, prin mijlocirea grefei instanţei. În cazul în care instanţa a dispus amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, hotărârea se comunică serviciului de probaţiune şi, după caz, organului sau autorităţii competente să verifice respectarea obligaţiilor dispuse de instanţă. Art. 407, alin. (1) a fost modificat prin Legea 130/2021 . v. Hotărârea
CONCLUZIILE SCRISE Instanţa poate cere părţilor, după închiderea dezbaterilor, să depună c. s. ; procurorul, persoana vătămată şi părţile pot depune c. s. , chiar dacă nu au fost cerute de instanţă; credem că sarcina instanţei de a impune c. s. apare ca excesivă, depăşind poziţia de imparţialitate a judecătorului.
CONCURENŢA În baza autorizării judiciare date prin încheiere, conform art. 38 din Legea concurenţei nr. 21/1996, republicată M.Of. nr. 742 din 16 august 2005, inspectorul de concurenţă poate efectua inspecţii, în spaţiile prevăzute la art. 36, precum şi în orice alte spaţii, inclusiv domiciliul, terenurile sau mijloacele de transport aparţinând conducătorilor, administratorilor, directorilor şi altor angajaţi ai operatorilor economici sau asociaţiilor de operatori economici supuşi investigaţiei Încheierea poate fi atacată cu contestaţie la I. C. C. J., în termen de 48 de ore. Termenul în care poate fi atacată încheierea pentru Consiliul Concurenţei curge de la momentul comunicării acesteia. În ceea ce priveşte persoana supusă inspecţiei, termenul în care poate fi atacată încheierea curge de la momentul comunicării acesteia. Contestaţia nu este suspensivă de executare.
CONDAMNAREA ÎN CAZUL ANULĂRII SAU REVOCĂRII RENUNŢĂRII LA APLICAREA PEDEPSEI SAU A AMÂNĂRII APLICĂRII PEDEPSEI v. Anularea renunţării la aplicarea pedepsei, Revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei
CONDIŢIILE ÎNCHEIERII ACORDULUI DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia numai cu privire la infracţiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 15 ani. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei se încheie atunci când, din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului. La încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, asistenţa juridică este obligatorie. Inculpatul beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei amenzii. Pentru inculpaţii minori se va ţine seama de aceste aspecte la alegerea măsurii educative; în cazul măsurilor educative privative de libertate, limitele perioadelor pe care se dispun aceste măsuri, prevăzute de lege, se reduc cu o treime.
Art. 480 a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 .
CONDIŢII SPECIALE DE APLICARE FAŢĂ DE MINORI A MĂSURILOR PREVENTIVE Faţă de suspectul şi inculpatul minor se pot dispune măsuri preventive, cu derogările şi completările prevăzute de lege. Reţinerea şi arestarea preventivă pot fi dispuse faţă de un minor, în mod excepţional, numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării acestuia nu sunt disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii. La stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării preventive se are în vedere vârsta inculpatului de la data când se dispune asupra luării, prelungirii sau menţinerii acestei măsuri.Când s-a dispus reţinerea sau arestarea preventivă a unui minor, încunoştinţarea unui membru al familiei sale ori a unei alte persoane desemnate de acest despre luarea măsurii şi despre locul unde este reţinută, conform art. 210 şi 228 se face, în mod obligatoriu, şi către reprezentantul legal al acestuia sau, după caz, către persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul.Art. 243, alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgență 18/2016
CONDIŢIILE DE ADMISIBILITATE v. Recursul în interesul legii
CONDIŢIILE GENERALE DE APLICARE ŞI CATEGORIILE MĂSURILOR PREVENTIVE v. Măsurile preventive
CONDIŢIILE GENERALE DE LUARE A MĂSURILOR ASIGURĂTORII Procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.Măsurile asigurătorii constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora.Măsurile asigurătorii pentru garantarea executării pedepsei amenzii se pot lua numai asupra bunurilor suspectului sau inculpatului.Măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate.În cazul bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse, luarea de către procuror a măsurilor asigurătorii pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a acestor bunuri este obligatorie.Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracţiune şi pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului şi ale persoanei responsabile civilmente, până la concurenţa valorii probabile a acestora.Măsurile asigurătorii prevăzute mai sus se pot lua, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii, şi la cererea părţii civile. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute de lege pot folosi şi părţii civile. Măsurile asigurătorii luate sunt obligatorii în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă.Nu pot fi sechestrate bunuri care aparţin unei autorităţi sau instituţii publice ori unei alte persoane de drept public şi nici bunurile exceptate de lege.
Prin Dec. nr. 19 din 16 octombrie 2017 referitoare la examinarea recursului în interesul legii formulat de Curtea de Apel Braşov vizând obligativitatea luării măsurilor asigurătorii în cauzele penale aflate în cursul judecăţii, atunci când din verificările efectuate a rezultat că inculpatul nu are niciun bun în proprietate, Î. C. C. J. , COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII stabileşte că atunci când se instituie măsuri asigurătorii în procesul penal nu este necesar să se indice sau să se dovedească ori să se individualizeze bunurile asupra cărora se înfiinţează măsura asigurătorie. Nicio dispoziţie din Codul de procedură penală ori din Codul de procedură civilă nu susţine necesitatea identificării prealabile a bunurilor în procedura sechestrului asigurător. Dimpotrivă, legea generală referitoare la sechestru, art. 954 din Codul de procedură civilă, vorbeşte explicit despre lipsa obligaţiei de a fi individualizate bunurile asupra cărora se solicită să se înfiinţeze sechestrul. Soluţia se impune în toate situaţiile, indiferent dacă legea prevede că luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie sau prevede că instituirea acestora este lăsată la latitudinea judecătorului ori procurorului, fiind susţinută şi de doctrina din materia procesual civilă: “în ce priveşte forma cererii, art. 954 alin. (1) teza a doua NCPC prevede că nu există obligativitatea individualizării în cererea de sechestru a bunurilor asupra cărora se solicită înfiinţarea măsurii asigurătorii. Această soluţie se justifică prin aceea că, la momentul solicitării înfiinţării sechestrului, creditorul nu poate fi obligat să cunoască în detaliu bunurile pe care le are debitorul său, această operaţiune fiind mai apropiată de momentul executării măsurii. Instituirea sechestrului este o măsură de urgenţă concepută a veni într-un moment de mare tensiune pentru creditor, care este confruntat cu pericolul creării sau sporirii stării de insolvabilitate a debitorului, iar orice investigaţii suplimentare cu privire la identificarea bunurilor susceptibile de punere sub sechestru ar fi de natură să îndepărteze şansele acestuia de a obţine o protecţie provizorie într-un timp util.
Determinarea bunurilor ce vor fi puse sub sechestru revine executorului judecătoresc, în faza de executare a măsurii asigurătorii. Tot în această fază procesuală se vor discuta şi eventualele contestaţii ale debitorului cu privire la caracterul sesizabil/insesizabil al unor bunuri sechestrate, la compatibilitatea bunurilor puse sub sechestru cu mărimea creanţei reclamate de către creditor etc.” (Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat. Vol. II – Art. 527-1134. Coordonatori Viorel Mihai Ciobanu. Marian Nicolae – p. 1.270).
Modificarea procedurii de luare a măsurii sechestrului asigurător şi introducerea unei condiţii suplimentare (ca bunurile să existe şi să fie indicate de cel care solicită luarea măsurii) nu sunt susţinute nici de necesitatea corelării Codului de procedură penală cu Constituţia României (art. 53 din Constituţia României, republicată) şi nici de regulile procesului echitabil. Regimul executării măsurii sechestrului, de exemplu, existenţa unor categorii de bunuri asupra cărora măsura nu poate fi dispusă, ca şi proporţionalitatea măsurii cu scopul urmărit sunt condiţii pe care judecătorul le examinează indiferent dacă procedura sechestrului este prevăzută expres de lege sau este lăsată la latitudinea judecătorului sau procurorului.
Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea confiscării bunurilor), ca modalitate de asigurare a interesului general, şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă.
Proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiţia decurge atât din art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cât şi din art. 53 alin. (2) din Constituţia României, republicată (măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii). Acest punct de vedere este exprimat în practica Secţiei penale a Î. C, C. J. (încheierea nr. 195 din data de 8 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 988/1/2016, şi, respectiv, încheierea nr. 394 din data de 11 mai 2016, pronunţată în Dosarul nr. 1.757/1/2016), apreciindu-se că atunci când se dispune luarea unei măsuri asigurătorii, inclusiv de către procuror în cursul urmăririi penale, trebuie avute în vedere mai multe valori implicate în cauză, respectiv se impune o evaluare a prejudiciului produs prin infracţiune, astfel încât valoarea bunurilor sechestrate ce ar urma să fie valorificată în vederea despăgubirii părţii civile să fie cât mai apropiată de valoarea prejudiciului pretins.
În cadrul unei anchete penale, sechestrul asigurător vizează în principal garantarea executării unor eventuale creanţe ce vor fi recunoscute în favoarea unor terţi lezaţi prin acţiunea ce face obiectul judecăţii ori pentru a se garanta executarea unei eventuale sancţiuni constând în confiscarea unor bunuri. Totuşi, “(..) atât stabilirea unor drepturi de creanţă ale unor terţi, cât şi confiscarea sunt măsuri ce urmează a fi luate în cadrul unor proceduri separate, ulterioare, astfel încât procedura de instituire a sechestrului nu constituie o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală, în sensul art. 6 din Convenţie. Tot astfel, această procedură nu atinge nici problema de fond a unor drepturi şi obligaţii cu caracter civil, care fac obiectul procedurii principale, astfel încât litigiul privind instituirea unui sechestru nu intră nici în domeniul civil reglementat de art. 6 [din Convenţie], care nu este aplicabil în speţă (CEDO. Secţia a V-a, Decizia Dogmoch c. Germaniei, 8 septembrie 2006. 26.315/03, disponibilă pe www.legalis.ro).” [Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, Vol. II – Art. 527-1134. Coordonatori Viorel Mihai Ciobanu. Marian Nicolae (p. 1.253)]
În aceste condiţii, un prim aspect de interes pentru dezlegarea problemei de drept ce face obiectul sesizării este situaţia în care, la momentul instituirii măsurilor asigurătorii, în patrimoniul persoanei vizate de măsuri (suspect, inculpat, alte persoane sau persoana responsabilă civilmente) nu există bunuri, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii fiind chemat să stabilească dacă o atare inexistenţă constituie sau nu un impediment în dispunerea de măsuri asigurătorii.
Analizând prevederile art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală, în raport cu celelalte dispoziţii ce reglementează măsurile asigurătorii, se constată că textul nu distinge între bunuri prezente sau viitoare şi nici nu limitează obiectul măsurilor asigurătorii la bunurile prezente, existente în patrimoniul persoanelor vizate de măsuri la momentul la care acestea au fost instituite.
Cum scopul instituirii acestor măsuri, menţionat de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, este unul de interes social general, rezultă că unde textul de lege nu distinge, nici instanţele nu trebuie să distingă (ubi lex non distinguere, nec nos distinguere debemus), fiind pe deplin justificată includerea atât a bunurilor prezente, cât şi a bunurilor viitoare (care fie nu există încă, fie există, însă în patrimoniul unor terţi) sub imperiul măsurilor asigurătorii instituite.
Deşi se poate considera că textul art. 254 din Codul de procedură penală se referă, în mod expres, la posibilitatea instituirii popririi asigurătorii asupra unor bunuri viitoare, în realitate, acest text tratează situaţia unor bunuri prezente, constând în creanţe ale persoanei vizate de poprire. Chiar şi aşa, nimic nu împiedică instituirea de măsuri asigurătorii în ipoteza inexistenţei sau lipsei bunurilor din patrimoniul persoanei cu privire la care se dispune măsura, întrucât, între momentul instituirii şi cel al punerii în executare, acest patrimoniu poate suferi transformări, prin includerea unor bunuri viitoare, mobile sau imobile, pentru care legea procesual penală nu conţine vreo dispoziţie de exceptare de la luarea şi, respectiv, executarea măsurilor asigurătorii, câtă vreme este asigurat scopul prevăzut de dispoziţiile art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală.
De altfel, o eventuală excludere a bunurilor viitoare de la instituirea sau executarea măsurilor asigurătorii contravine însuşi scopului instituirii unor asemenea măsuri, astfel cum este prevăzut de lege. În realitate, existenţa sau inexistenţa bunurilor în patrimoniul suspectului, inculpatului, altor persoane sau persoanei responsabile civilmente nu interesează faza instituirii măsurilor asigurătorii, ci priveşte faza procesuală următoare, aceea a executării dispoziţiilor instanţei privind luarea unor asemenea măsuri, aspect care rezultă din prevederile art. 250-254 din Codul de procedură penală.
Concret, din analiza dispoziţiilor art. 249, 251 şi 252 din Codul de procedură penală rezultă că dispoziţia de luare a măsurii asigurătorii este atributul procurorului, judecătorului de cameră preliminară sau instanţei de judecată şi reprezintă o fază procesuală distinctă de aducerea sa la îndeplinire.
Acest lucru rezultă din interpretarea art. 253, 254 şi 255 din Codul de procedură penală, potrivit cărora identificarea şi evaluarea bunurilor supuse măsurilor asigurătorii se realizează în cadrul executării măsurii dispuse, de către organul competent să aducă la îndeplinire dispoziţia organului de urmărire penală sau a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată, după caz. Astfel, există o atribuţie stabilită în sarcina executorilor judecătoreşti prin art. 7 lit. e) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constând în aplicarea măsurilor asigurătorii dispuse de instanţa judecătorească, text în acord cu dispoziţiile art. 213 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, care prevede, între altele, că măsurile asigurătorii dispuse de instanţele judecătoreşti sau de alte organe competente “se duc la îndeplinire în conformitate cu dispoziţiile referitoare la executarea silită, care se aplică în mod corespunzător”.
În acelaşi context al celor două faze procesuale, luarea măsurii şi punerea în executare a măsurii, se reţine că, prin Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016 a Curţii Constituţionale, M. Of. nr. 276 din 12 aprilie 2016, textul art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală a fost declarat parţial neconstituţional, deoarece nu prevedea posibilitatea contestării luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, considerându-se că lipsa unei căi de atac separate îndreptate împotriva însuşi fondului dispunerii măsurii contravine drepturilor consacrate de art. 21 alin. (1) şi (3), art. 44 şi art. 129 din Constituţia României, republicată. În acest sens, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a fost introdusă posibilitatea formulării căilor de atac împotriva luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, prin adăugarea în Codul de procedură penală a unui nou articol, 2501, şi modificarea atât a textului art. 250 [prin introducerea alin. (51)], cât şi pe cel al art. 251 din actul normativ arătat.
Totodată, se observă că art. 250 alin. (8) din Codul de procedură penală menţionează expres că o eventuală contestaţie formulată după rămânerea definitivă a hotărârii de instituire a unei măsuri asigurătorii mai poate privi doar maniera de aducere la îndeplinire a măsurii, mai exact, executarea măsurii, legea care guvernează o atare contestaţie la executare fiind legea civilă.
Sub un al doilea aspect, referitor la opinia exprimată de prima orientare jurisprudenţială privind necesitatea întreprinderii unor verificări prealabile ale existenţei bunurilor care ar putea face obiectul măsurilor asigurătorii dispuse, se constată că dispoziţiile care reglementează condiţiile generale privind măsurile asigurătorii în procesul penal, cuprinse în titlul V capitolul III din Codul de procedură penală, nu includ necesitatea indicării prealabile a bunurilor aparţinând persoanei împotriva căreia se solicită luarea măsurii, după cum nu se prevede nici obligaţia instanţei de judecată sau organului de urmărire penală ca, prealabil dispunerii măsurii, să procedeze la identificarea in concreto a bunurilor asupra cărora se va institui măsura asigurătorie. Nici nu s-ar putea impune asemenea condiţii, câtă vreme, în raport cu scopul pentru care sunt instituite măsurile asigurătorii, precizat de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, acestea reprezintă proceduri temporare, care trebuie să aibă în vedere caracterul dinamic al patrimoniului pe care îl vizează.
Prin urmare, în lipsa unui text de lege care să prevadă o atare condiţie suplimentară în sarcina organului judiciar, nu se poate susţine necesitatea realizării de verificări prealabile la momentul instituirii măsurii asigurătorii, în scopul determinării existenţei şi identificării bunurilor din patrimoniul persoanei vizate de măsura respectivă, deoarece s-ar adăuga în mod nepermis la lege, aspect ce contravine principiului legalităţii procesului penal.
Această concluzie derivă din economia textelor de lege aplicabile şi, în lipsa oricăror prevederi contrare, este valabilă atât în situaţia în care aplicarea măsurilor este facultativă, legea lăsând instituirea lor la aprecierea organului competent, cât şi în situaţia ce face obiectul prezentei sesizări, ce are în vedere ipoteza în care legea impune luarea măsurilor asigurătorii.
Mai mult, din analiza textelor de lege incidente rezultă că, în cazurile în care, fie potrivit legilor speciale, fie în conformitate cu dispoziţiile art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală, instituirea de măsuri asigurătorii este obligatorie, instanţa de judecată sau organul de urmărire penală este ţinut să le dispună, chiar şi în situaţia în care se învederează că persoana cu privire la care se pune în discuţie luarea măsurii nu are, la data instituirii măsurii, bunuri în proprietate, întrucât condiţia existenţei bunurilor în patrimoniul persoanei cu privire la care se dispune măsura nu este prevăzută de lege şi orice conduită contrară ar contraveni scopului urmărit de lege prin instituirea obligatorie a unei asemenea măsuri.
Cum sesizarea urmăreşte o dezlegare a problemei de drept analizate, care să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către completul învestit cu soluţionarea recursului în interesul legii, soluţia legală nu poate fi decât cea a aplicării întocmai, fără adăugări, a textelor de lege incidente, anterior menţionate, care stabilesc, neechivoc, că măsura trebuie instituită în mod obligatoriu, în prezenţa circumstanţelor speciale impuse de art. 249 alin. (7) din Codul de procedură penală şi de legile speciale (infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005, cele prevăzute de art. 32 din Legea nr. 656/2002 şi de art. 20 din Legea nr. 78/2000).
Prin Dec. nr. 2 din 19 februarie 2018 privind recursurile în interesul legii cu referire la dispoziţiile art. 249 din Codul de procedură penală (art. 163 din Codul de procedură penală de la 1968) şi art. 2.345 din Codul civil . I. C. C. J. , Completul competent să judece recursul în interesul legii stabileşte următoarele:Cu referire la dispoziţiile art. 249 din Codul de procedură penală (art. 163 din Codul de procedură penală de la 1968) şi art. 2.345 din Codul civil, existenţa unui sechestru asigurător penal asupra imobilelor unei persoane fizice sau juridice nu suspendă executarea silită începută de un creditor ipotecar, al cărui drept de ipotecă asupra aceloraşi bunuri a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal şi nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri. Ca observaţie preliminară trebuie precizat că dispoziţiile penale în materia măsurilor asigurătorii se completează cu cele din materia procesuală civilă (lato sensu, înglobând şi pe cele ale procedurii fiscale) în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă – potrivit cărora dispoziţiile acestui cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare, normele procesuale civile constituind izvor de drept procesual penal, în măsura în care anumite aspecte ridicate în procesul penal nu beneficiază de o reglementare la nivelul Codului de procedură penală şi aplicarea normelor civile nu ridică probleme principiale. La modul cel mai general, sechestrul asigurător constituie o măsură asigurătorie menită să împiedice sustragerea bunurilor gajului general recunoscut creditorilor şi constă în indisponibilizarea bunurilor mobile şi/sau imobile ale debitorului în vederea vânzării lor în cadrul unei proceduri de executare silită, pentru realizarea creanţei creditorului la momentul obţinerii de către acesta a titlului executoriu, în caz de neîndeplinire benevolă a obligaţiei de către debitor. Păstrând, în esenţă, aceeaşi raţiune, măsurile asigurării în penal – a căror instituire este menită a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor aparţinând învinuitului/suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, astfel după cum o spune expres art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală (reglementare similară în substanţă cu cea prevăzută de art. 163 din Codul de procedură penală de la 1968), au ca finalitate asigurarea luării măsurii confiscării speciale sau a confiscării extinse, a garantării executării pedepsei amenzii, a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. Efectele măsurilor asigurătorii în penal sunt determinate chiar prin lege, art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală vorbind despre “indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora”. Ca şi în materie civilă – unde art. 745 din Codul de procedură civilă stabileşte că, din momentul sechestrării bunurilor, debitorul nu mai poate dispune de ele cât timp durează executarea, sub sancţiunea unei amenzi judiciare de la 2.000 lei la 10.000 lei, dacă fapta nu constituie infracţiune – noţiunea de indisponibilizare, la care se referă dispoziţiile art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală, presupune că titularul bunului nu mai poate dispune liber de el, în sensul că nu îl mai poate înstrăina, greva cu sarcini, dona, închiria, fiindu-i interzis, în general, orice act voluntar care ar putea conduce la scăderea valorii bunului ori la sustragerea lui de la urmărire. Bunurile nu sunt scoase, ci rămân în circuitul civil, fiind suspendat, pe durata instituirii măsurii, doar dreptul de dispoziţie voluntară asupra acestora aparţinând proprietarului. Astfel fiind, indisponibilizarea constituie o măsură de natură preventivă şi constă în suspendarea temporară a dreptului de dispoziţie juridică şi/sau materială a proprietarului asupra bunurilor sale mobile sau imobile, cu scopul menţinerii acestora în patrimoniul său spre a putea servi la nevoie pentru garantarea executării silite a unei creanţe ce s-ar obţine împotriva sa. Noţiunea nu se confundă cu cea de inalienabilitate prevăzută de art. 136 din Constituţia României (proprietatea publică) ori de Codul civil (termen ce dă expresie interdicţiei de înstrăinare a unui bun prin acte juridice) şi nici cu cea de insesizabilitate (bun sau drept care nu este susceptibil de a fi urmărit pe cale silită) prevăzută de art. 2.329 alin. (2) din Codul civil ori de Codul de procedură civilă prin sintagma “nu sunt supuse urmăririi silite” regăsită, spre exemplu, în dispoziţiile art. 727. Nicio dispoziţie legală a Codului de procedură penală ori a Codului de procedură civilă nu declară ca fiind inalienabile ori insesizabile bunurile asupra cărora a fost instituit un sechestru asigurător penal ori bunurile indisponibilizate, ceea ce presupune, implicit, că regimul juridic al unui bun grevat de o astfel de măsură nu este incompatibil cu derularea unei proceduri execuţionale [în procedura civilă, măsura sechestrului asigurător instituită asupra unui bun supus unei proceduri execuţionale aflate în curs dă dreptul creditorului în beneficiul căruia a fost instituită de a interveni în respectiva procedură, în condiţiile art. 690 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă]. Atribuirea unui atare statut juridic – de bun inalienabil sau insesizabil – bunurilor afectate de instituirea unor măsuri asigurătorii luate în procesul penal depăşeşte cadrul legal de reglementare al regimului juridic al acestora. Pentru completa ilustrare a efectelor măsurilor asigurătorii din procesul penal, în general, şi a sechestrului asigurător, în special, trebuie menţionat şi art. 253 alin. (4) din Codul de procedură penală potrivit căruia, pentru bunurile imobile sechestrate, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată care a dispus instituirea sechestrului va cere organului competent notarea ipotecară asupra bunurilor sechestrate, anexând copie de pe ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru, prevederile alin. (4) aplicându-se în mod corespunzător şi în privinţa înscrierii ipotecare asupra bunurilor mobile [art. 253 alin. (5) din Codul de procedură penală]. Notarea ipotecară conferă măsurii asigurătorii opozabilitate faţă de terţi, iar nu şi prioritate în executare, neexistând vreun text de lege care să confere un drept de preferinţă celui în beneficiul căruia a fost instituită măsura, fie acesta chiar statul. De altfel, în mod similar, art. 955 alin. (3) din Codul de procedură civilă prevede că: “înscrierea face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după înscriere, vor dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv”. Tot astfel, notarea ipotecară nu afectează în vreun fel valabilitatea ori ordinea de prioritate a garanţiilor şi sarcinilor anterior instituite şi înscrise în cartea funciară asupra aceluiaşi bun, neexistând nicio dispoziţie normativă care să ofere suport pentru o asemenea susţinere. Astfel fiind, ca şi în civil, măsurile asigurătorii din procesul penal sunt măsuri de conservare şi indisponibilizare a bunurilor mobile şi/sau imobile ale învinuitului/suspectului, inculpatului ori părţii responsabile civilmente. Pe de altă parte, art. 2.345 din Codul civil prevede că dreptul de ipotecă se menţine asupra bunurilor grevate în orice mână ar trece, creditorul ipotecar având dreptul de a-şi satisface creanţa înaintea creditorilor chirografari, precum şi înaintea creditorilor de rang inferior. Mai trebuie precizat, pornind de la finalitatea măsurilor asigurătorii din procesul penal, că instituirea lor poate servi conservării drepturilor părţii civile, cu privire la cheltuielile de judecată sau la despăgubiri, caz în care dreptul asigurat este unul care va fi valorificat în cadrul executării silite civile deoarece, potrivit art. 581 din Codul de procedură penală, dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile de judecată cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile. Prin urmare, în acest caz, măsura asigurătorie astfel instituită tinde să apere un interes particular, iar beneficiarul acesteia – parte civilă în procesul penal – este titularul unei creanţe incerte sau eventuale care, în caz de condamnare definitivă a inculpatului, va deveni un simplu creditor chirografar. Atunci când măsura asigurătorie se adoptă în vederea garantării executării pedepsei amenzii, a reparării pagubei produse statului prin infracţiune (spre exemplu, evaziunea fiscală), a plăţii cheltuielilor judiciare datorate statului ori luării măsurii confiscării speciale şi a confiscării extinse, raporturile ulterioare pronunţării hotărârii penale definitive vor fi guvernate de Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare), iar titularul creanţei incerte este, în toate aceste cazuri, statul. Sumele datorate cu titlu de amendă penală, despăgubiri rezultând din săvârşirea de infracţiuni ori cheltuieli avansate de stat pentru derularea procedurilor judiciare, întrucât constituie venituri la bugetul de stat, intră în categoria creanţelor bugetare menţionate de art. 1 pct. 7 din Codul de procedură fiscală (iar nu a creanţelor fiscale, concept utilizat în legislaţia şi doctrina anterioară, dar care în prezent corespunde sumelor datorate cu titlu de impozite, taxe şi contribuţii sociale, menţionate ca atare prin dispoziţiile art. 1 pct. 11 din Codul de procedură fiscală), în care se includ orice sume ce se cuvin bugetului general consolidat. Asupra acestor sume şi pentru realizarea lor pe cale silită, statul nu are un drept de preferinţă, astfel cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 258 şi 259 din Codul de procedură fiscală ori din cuprinsul art. 865 din Codul de procedură civilă, aplicabil pentru acele cazuri de excepţie, menţionate de art. 220 alin. (13) şi (14) din Codul de procedură fiscală, când executarea silită, inclusiv pentru realizarea obligaţiilor fiscale, are loc după regulile prevăzute de Codul de procedură civilă şi prin executorii judecătoreşti ce aplică dreptul comun. În ceea ce priveşte pedeapsa amenzii mai trebuie precizat că, aşa cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 497 alin. (3) şi art. 559 din Codul de procedură penală, aceasta se execută silit potrivit procedurii de executare silită a obligaţiilor fiscale reglementate de Codul de procedură fiscală doar când a fost aplicată persoanelor juridice, iar acestea nu şi-au îndeplinit obligaţia de plată în termenul stabilit de lege, în timp ce, în ipoteza similară în care s-ar găsi persoana fizică, consecinţa este cea a înlocuirii pedepsei amenzii cu cea a închisorii sau, după caz, a unei munci neremunerate în folosul comunităţii, potrivit dispoziţiilor art. 63 şi 64 din Codul penal, iar nu executarea silită. Şi atunci când luarea măsurilor asigurătorii vizează confiscarea specială sau confiscarea extinsă, titular al creanţei incerte ori eventuale este tot statul, care nu se bucură de prioritate nici în acest caz întrucât bunurile ce fac obiectul confiscării trec în proprietatea privată a statului, aşa cum prevede Ordonanţa Guvernului nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit art. 3 din această ordonanţă a Guvernului, bunurile confiscate sau neridicate, conform legii, în orice procedură judiciară trec în proprietatea privată a statului, în temeiul unei încheieri emise de judecătorul de cameră preliminară sau al unei hotărâri judecătoreşti definitive ori, după caz, definitive şi irevocabile, prin care se dispune valorificarea acestora. Astfel, cazurile rezolvate neunitar în jurisprudenţa instanţelor opun un creditor titular al unei creanţe garantate ipotecar şi în privinţa căreia au fost efectuate formalităţile de publicitate, care tinde a o valorifica pe calea executării silite imobiliare – titularului unei creanţe incerte sau eventuale, dar care şi în ipoteza definitivării acesteia prin pronunţarea unei hotărâri (definitive) de condamnare a învinuitului/inculpatului nu are un rang prioritar în oricare din ipotezele pentru care a fost instituit sechestrul penal asigurător. Art. 249, alin. (41) a fost introdus prin Legea 228/2020
CONDIŢIILE GENERALE DE LUARE A MĂSURII ARESTULUI LA DOMICILIU Arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale şi luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile prevăzute la art. 202 alin. (1). Aprecierea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1) se face ţinându-se seama de gradul de pericol al infracţiunii, de scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, situaţia familială şi alte împrejurări privind persoana faţă de care se ia măsura.Măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul faţă de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o infracţiune asupra unui membru de familie cu care acesta locuieşte, cu privire la inculpatul care locuieşte cu persoanele prevăzute la art. 221 alin. (2) lit. b) ori cu privire la persoana cercetată sau condamnată pentru infracţiunea de evadare. Persoanei faţă de care s-a dispus măsura arestului la domiciliu i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, dreptul prevăzut la art. 210 alin. (1) şi (2), dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă, dreptul de a contesta măsura şi dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care persoana nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal. Art. 218, alin. (3) a fostmodificat prin Legea nr. 146/2021 .
CONDIŢIILE ÎNCHEIERII ACORDULUI DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI v. Recunoaşterea vinovăţiei
CONDIŢIILE ŞI CAZURILE DE APLICARE A MĂSURII ARESTĂRII PREVENTIVE Măsura arestării preventive poate fi luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau de către instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza, în cursul judecăţii, numai dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârşit o infracţiune şi există una dintre următoarele situaţii:inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte;inculpatul încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un astfel de comportament;inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze o înţelegere frauduloasă cu aceasta;există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni. Măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă, din probe, rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de droguri, o infracţiune la regimul privind substanţele dopante, de efectuare de operaţiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, o infracţiune privind nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare, al materiilor explozive şi al precursorilor de explozivi restricţionaţi, trafic şi exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede, timbre sau de alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate în mod ilegal, evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare şi, pe baza evaluării gravităţii faptei, a modului şi a circumstanţelor de comitere a acesteia, a anturajului şi a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale şi a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică. Prin Dec. nr. 553 din 16 iulie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională constată că sintagma “trafic de stupefiante” din cuprinsul dispoziţiilor art. 223 alin. (2) este neconstituţională. Infracţiunile la care acesta face trimitere pot fi împărţite, în funcţie de modalitatea definirii şi reglementării lor în actele normative în vigoare, în următoarele trei categorii: 1. infracţiuni care fac obiectul de reglementare al unor titluri sau capitole din Partea specială a Codului penal, acestea fiind infracţiunile contra securităţii naţionale (titlul X al Părţii speciale a Codului penal) şi, respectiv, infracţiunile contra vieţii (capitolul I al titlului I al Părţii speciale a Codului penal), vătămarea corporală sau moartea unei persoane (capitolul II al titlului I al Părţii speciale a Codului penal), falsificarea de monede ori alte valori (capitolul I, titlul VI al Părţii speciale a Codului penal), infracţiunile de corupţie (capitolul I, titlul V al Părţii speciale a Codului penal) şi infracţiunile săvârşite prin mijloace de comunicare electronică (capitolul VI al titlului VII al Codului penal); 2. infracţiuni care se regăsesc cu aceeaşi denumire marginală în cuprinsul Codului penal, cum sunt traficul de persoane (art. 210), şantajul (art. 207), violul (art. 218), lipsirea de libertate (art. 205), ultrajul (art. 257) şi ultrajul judiciar (art. 279); şi 3. infracţiuni care sunt definite ca atare în legi speciale ce conţin norme de drept penal, respectiv spălarea banilor (art. 29 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului,republicată M. Of. nr. 702 din 12 octombrie 2012, cu modificările ulterioare), evaziunea fiscală (art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, M. Of. nr. 672 din 27 iulie 2005, cu modificările ulterioare), infracţiunile contra securităţii naţionale (art. 26 şi art. 27 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, reM. Of. nr. 190 din 18 martie 2014) şi infracţiunile de terorism (art. 32-38 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, M. Of. nr. 1.161 din 8 decembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare). Dintre toate infracţiunile enumerate la art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală şi care pot constitui temei al luării măsurii arestării preventive, doar cele de trafic de stupefiante şi trafic de arme nu sunt definite de legea penală. Cu alte cuvinte, în legislaţia penală românească nu există infracţiunea de trafic de stupefiante, reglementată ca atare. Având ca premisă această constatare, Curtea reţine că Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, M. Of. nr. 1.095 din 5 decembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte, la art. 2 lit. d), substanţele stupefiante ca fiind substanţele înscrise în anexele la Convenţia unică din 1961 a Naţiunilor Unite asupra substanţelor stupefiante, modificată prin Protocolul din 1972, iar anexa la legea anterior arătată conţine, la pct. I (1), o enumerare exhaustivă a stupefiantelor. La rândul său, Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri,republicată M. Of. nr. 163 din 6 martie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte, la art. 1 lit. b), drogurile ca fiind plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe, înscrise în tabelele nr. I-III din aceeaşi lege, şi prevede la lit. c) şi lit. d) ale aceluiaşi art. 1, că droguri de mare risc sunt cele înscrise în tabelele nr. I şi II, iar drogurile de risc sunt cele înscrise în tabelul nr. III. Aceeaşi Lege nr. 143/2000 incriminează, la art. 2 alin. (1), cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu, trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deţinerea ori alte operaţiuni privind circulaţia drogurilor de risc, fără drept; la art. 3 alin. (1), introducerea sau scoaterea din ţară, precum şi importul ori exportul de droguri de risc, fără drept; la art. 4 alin. (1), cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extragerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deţinerea de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept; la art. 5 alin. (1) punerea la dispoziţie, cu ştiinţă, cu orice titlu, a unei locuinţe sau a unui local ori a oricărui alt loc amenajat, în care are acces publicul, pentru consumul ilicit de droguri ori tolerarea consumului ilicit în asemenea locuri; la art. 6 alin. (1), prescrierea drogurilor de mare risc, cu intenţie, de către medic, fără ca aceasta să fie necesară din punct de vedere medical, precum şi eliberarea cu intenţie de droguri de mare risc, pe baza unei reţete medicale prescrise; la art. 7, administrarea de droguri de mare risc unei persoane; la art. 9, finanţarea săvârşirii faptelor prevăzute la art. 2-5; iar, la art. 10, îndemnul la consumul ilicit de droguri de mare risc, prin orice mijloace. De asemenea, în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 2-4 din Legea nr. 143/2000, sunt reglementate şi variante agravate, prin care sunt pedepsite penal aceleaşi fapte, având ca obiect droguri de mare risc. Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale mai sus analizate, Curtea reţine că prin traficul de droguri se înţelege oricare dintre faptele incriminate la art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, mai puţin faptele de consum de astfel de substanţe, pedepsite penal prin aceleaşi articole. Or, cum drogurile sunt definite, la art. 1 lit. b) din Legea nr. 143/2000, ca fiind plantele şi substanţele stupefiante ori psihotrope sau amestecurile care conţin asemenea plante şi substanţe, prevăzute în tabelele nr. I-III, iar substanţele stupefiante sunt cele prevăzute la pct. I (1) din anexa la Legea nr. 339/2005, Curtea constată că traficul de stupefiante ar putea consta în aceleaşi fapte, având ca obiect substanţele din anexa anterior referită. Curtea reţine că, potrivit art. 359 din Codul penal, infracţiunea de trafic de produse sau substanţe toxice constă în producerea, deţinerea, precum şi orice operaţiune privind circulaţia produselor ori substanţelor toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conţin astfel de substanţe ori experimentarea produselor sau substanţelor toxice, fără drept. Legislaţia românească se regăseşte şi Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare,republicată M. Of. nr. 140 din 26 februarie 2014. Infracţiunea de trafic de stupefiante, care face obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, nu se regăseşte definită în cuprinsul Codului penal sau al unei legi speciale. Aşa cum a fost arătat mai sus, sensul noţiunii de “trafic de stupefiante”, folosită de legiuitor în textul criticat, ar putea fi dedus doar prin interpretarea coroborată a dispoziţiilor legale analizate, respectiv art. 2 lit. d) din Legea nr. 339/2005 şi pct. I (1) din anexa la legea anterior arătată, precum şi art. 1 lit. b) şi art. 2-10 din Legea nr. 143/2000. Or, lipsa unei definiţii clare a infracţiunii de “trafic de stupefiante” este de natură a genera interpretări diferite de către instanţele de judecată, cu ocazia aplicării dispoziţiilor art. 223 alin. (2) din Codul de procedură penală, în contextul dispunerii măsurii arestării preventive. În acelaşi timp, Curtea reţine că măsura arestării preventive, prevăzută la art. 223-240 din Codul de procedură penală, este o măsură preventivă privativă de libertate, a cărei esenţă este restrângerea libertăţii individuale, prevăzute la art. 23 din Constituţie, şi executarea ei într-un centru de detenţie. În consecinţă, dispunerea măsurii arestării preventive determină şi restrângerea altor drepturi fundamentale, precum libera circulaţie (art. 25 din Constituţie), dreptul la viaţă intimă, familială şi privată (art. 26 din Constituţie), accesul la cultură (art. 33 din Constituţie), dreptul de asociere (art. 40 din Constituţie) etc. (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 712 din 4 decembrie 2014, M. Of. nr. 33 din 15 ianuarie 2015, paragraful 20). Din modalitatea de reglementare a măsurii arestului preventiv, Curtea reţine că aceasta este măsura preventivă cea mai intruzivă, dintre cele prevăzute de Codul de procedură penală. Curtea constată că, fiind cea mai intruzivă dintre măsurile preventive, dispunerea măsurii arestului preventiv trebuie să se realizeze într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana supusă acestei măsuri, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar, s-ar ajunge la posibilitatea limitării într-un mod aleatoriu/subiectiv a unuia dintre drepturile fundamentale esenţiale într-un stat de drept: libertatea individuală. De aceea, cerinţele privind calitatea, precizia şi previzibilitatea legii, în acest context normativ, influenţează, în mod direct şi nemijlocit, dreptul persoanei la un proces echitabil, privit ca o garanţie, în acest caz, a libertăţii individuale. Este îndeobşte admis, fiind reglementat prin dispoziţiile art. 23 din Constituţie, că libertatea individuală nu este absolută, însă limitarea sa trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura dreptului fundamental limitat. Aşadar, standardul constituţional de protecţie a libertăţii individuale impune ca limitarea acesteia să se realizeze într-un cadru normativ care, pe de o parte, să stabilească expres cazurile de limitare a acestei valori constituţionale, iar, pe de altă parte, să prevadă într-un mod clar, precis şi previzibil, aceste cazuri. Curtea reţine că lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a normei criticate este de natură a încălca dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie, având în vedere că persoana supusă măsurii arestării preventive nu poate beneficia de un proces corect şi echitabil, de vreme ce norma în cauză poate fi interpretată de către instanţele de judecată cu o marjă largă de apreciere a sferei infracţiunilor pentru care poate fi dispusă această măsură. Or, aprecierile pur subiective trebuie excluse din cadrul ipotezei normative analizate. Art. 223, alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgență 18/2016 , Legea 49/2018, Legea 217/2020 și prin Legea 219/2021 )
CONDUCEREA ŞI SUPRAVEGHEREA ACTIVITĂŢII ORGANELOR DE CERCETARE PENALĂ DE CĂTRE PROCUROR v. Supravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror
CONFISCARE În conformitate cu art. 12 privind confiscarea și sechestrarea din Convenția ONU din 12 decembrie 2000 c criminalității organizate transnaționale, statele părți pot analiza posibilitatea de a solicita autorului unei infracțiuni să demonstreze originea licită a unor produse presupuse având legătură cu infracțiunea sau a altor bunuri care ar putea face obiectul unei confiscări, în măsura în care această solicitate este conformă cu principiile dreptului lor intern și cu natura procedurii judiciare, Fiecare stat membru ia cel puțin măsurile necesare care să-i permită să confiște în totalitate sau în parte bunurile deținute de o persoană condamnată pentru o infracțiune, comisă în cadrul unei organizații criminale, astfel cum este definită în Planul de acțiune 98/733/JAI din 21 decembrie 1998 privind incriminarea participării la o organizație criminală din statele membre ale UE , în cazul în care infracțiunea este prevăzută de: Decizia-cadru 2000/383/JAI a Consiliului din 29 mai 2000 privind consolidarea, prin sancțiuni penale și de altă natură, a protecției c falsificării, cu ocazia introducerii monedei euro , Decizia-cadru 2001/500/JAI a Consiliului din 26 iunie 2001 privind spălarea banilor, identificarea, urmărirea, înghețarea, sechestrarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunii , Decizia-cadru 2002/629/JAI a Consiliului din 19 iulie 2002 privind combaterea traficului de persoane , Decizia-cadru 2002/946/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2002 privind consolidarea cadrului penal pentru a preveni facilitarea intrării, tranzitului și șederii neautorizate , Decizia-cadru 2004/68/JAI a Consiliului din 22 decembrie 2003 privind combaterea exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile , Decizia-cadru 2004/757/JAI a Consiliului din 25 octombrie 2004 de stabilire a dispozițiilor minime privind elementele constitutive ale infracțiunilor și sancțiunile aplicabile în domeniul traficului ilicit de droguri , Decizia-cadru 2002/475/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind combaterea terorismului , v. şi Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, Consiliul UE , 2005/224 Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005. Prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011,cu opinie separată ( M. Of. nr. 440 din 23 iunie 2011), Curtea Constituţională a statuat că eliminarea tezei a doua a art. 44 alin. (8) din Constituţie, potrivit căreia “Caracterul licit al dobândirii se prezumă” este neconstituţională, deoarece are ca efect suprimarea unei garanţii a dreptului de proprietate, încălcându-se astfel limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituţie. Potrivit art. 3 alin. (1) din Decizia-cadru 2005/212/JAI, fiecare stat membru ia cel puţin măsurile necesare care să-i permită, în condiţiile prevăzute, să confişte în totalitate sau în parte bunurile deţinute de o persoană condamnată pentru o infracţiune dintre cele menţionate în cadrul acestui articol. Conform art. 3 alin. (2) din Decizia-cadru 2005/212/JAI, fiecare stat membru ia măsurile necesare pentru a-i permite acestuia să confişte cel puţin:
în cazul în care o instanţă naţională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale desfăşurate de persoana condamnată în cursul unei perioade anterioare condamnării care este considerată rezonabilă de către instanţa, având în vedere împrejurările cauzei, sau, alternativ; în cazul în care o instanţă naţională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale similare desfăşurate de persoana condamnată în cursul unei perioade anterioare condamnării care este considerată rezonabilă de către instanţă, având în vedere împrejurările cauzei, sau, alternativ; în cazul în care se stabileşte că valoarea bunurilor este disproporţionată în raport cu veniturile legale ale persoanei condamnate şi o instanţă naţională este convinsă pe deplin, pe baza unor fapte specifice, că bunurile respective sunt rezultatul unor activităţi infracţionale desfăşurate de persoana condamnată, Iar potrivit art. 3 alin. (3) din Decizia-cadru 2005/212/JAI, fiecare stat membru poate avea în vedere luarea măsurilor necesare pentru a-i permite acestuia să confişte, în tot sau în parte, bunurile obţinute de asociaţii persoanei respective şi a bunurilor transferate unei persoane juridice asupra căreia persoana respectivă exercită, fie acţionând de una singură, fie în colaborare cu asociaţii săi, o influenţă determinantă. Aceste dispoziţii sunt valabile şi în cazul în care persoana respectivă primeşte o parte importantă din veniturile persoanei juridice. Confiscarea extinsă nu arată a fi o măsură de siguranţă, ci,datorită consecinţelor ei, o sancţiune de drept penal de sine stătătoare v. Prezumţia caracterului licit al dobândirii averii, Procedura de confiscare
CONFLICTUL DE COMPETENŢĂ Când două sau mai multe instanţe se recunosc competente a judeca aceeaşi cauză ori îşi declină competenţa reciproc, conflictul pozitiv sau negativ se soluţionează de instanţa ierarhic superioară comună; instanţa ierarhic superioară comună este sesizată, în caz de conflict pozitiv, de către instanţa care s-a declarat cea din urmă competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care şi-a declinat cea din urmă competenţa; sesizarea instanţei ierarhic superioare comune se poate face şi de procuror sau de părţi; până la soluţionarea conflictului pozitiv de competenţă, judecata se suspendă; instanţa care şi-a declinat competenţa ori care s-a declarat competentă cea din urmă ia măsurile şi efectuează actele ce reclamă urgenţă; instanţa ierarhic superioară comună se pronunţă asupra conflictului de competenţă, de urgenţă, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac; când instanţa sesizată cu soluţionarea conflictului de competenţă constată că acea cauză este de competenţa altei instanţe decât cele între care a intervenit conflictul şi faţă de care nu este instanţă superioară comună, trimite dosarul instanţei superioare comune; instanţa căreia i s-a trimis cauza prin hotărârea de stabilire a competenţei nu se mai poate declara necompetentă, cu excepţia situaţiilor în care apar elemente noi care atrag competenţa altor instanţe. Conflictul de competenţă dintre 2 sau mai mulţi procurori se rezolvă de către procurorul ierarhic superior comun acestora. Când conflictul se iveşte între două sau mai multe organe de cercetare penală, competenţa se stabileşte de către procurorul care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală a acestor organe. În cazul în care procurorul nu exercită supravegherea activităţii tuturor organelor de cercetare penală între care s-a ivit conflictul, competenţa se stabileşte de către prim-procurorul parchetului în circumscripţia căruia se află organele de cercetare penală.
CONFRUNTAREA Când se constată că există contraziceri între declaraţiile persoanelor audiate în aceeaşi cauză, se procedează la c. lor dacă aceasta este necesară pentru lămurirea cauzei; persoanele confruntate sunt audiate cu privire la faptele şi împrejurările în privinţa cărora declaraţiile date anterior se contrazic; organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate încuviinţa ca persoanele confruntate să îşi pună reciproc întrebări.
CONSECINŢELE NERESPECTĂRII TERMENULUI Prin Decizia nr. 168 din 7 iunie 2021, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Completurile de 5 judecători respinge, ca tardiv, recursul formulat de recurent. împotriva încheierii pronunţate în dosarul nr. x/2020. Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen.:”(1) La calcularea termenelor procedurale se porneşte de la ora, ziua, luna sau anul prevăzut în actul care a provocat curgerea termenului, în afară de cazul când legea dispune altfel. (2) La calcularea termenelor pe ore sau pe zile nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta se împlineşte.”Dezlegând problema momentului de la care se calculează termenul procedural pe ore în situaţia în care nu se cunoaşte ora pronunţării actului procedural care a determinat curgerea lui, doctrina şi jurisprudenţa (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 107/A/2017) au statuat că, în acest caz, termenul începe să curgă de la ora 24:00 a zilei în care a fost întocmit actul procedural.Cum nu a fost indicată ora pronunţării dispoziţiei de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, rezultă că termenul de 48 de ore, prevăzut de lege pentru exercitarea recursului, a început să curgă la sfârşitul zilei de 16 aprilie 2021, la ora 24:00, şi s-a împlinit în ziua de 19 aprilie (luni) la ora 02:00 AM întrucât potrivit art. 269 alin. (2) din C. proc. pen., la calcularea termenelor pe ore nu se socoteşte ora de la care începe să curgă termenul şi nici ora la care acesta se împlineşte, respectiv în privinţa termenelor pe ore nu operează prorogarea, astfel cum se întâmplă în situaţia celor socotite pe luni sau pe ani – aspect ce poate fi dedus şi din modul în care este redactat textul art. 269 alin. (4) din C. proc. pen.Cu toate acestea, se constată că exercitarea căii de atac a recursului s-a realizat, prin email, la data de 19 aprilie 2021, ora 08:34 PM, rezultând în aceste condiţii depăşirea termenului legal de 48 de ore prevăzut de dispoziţiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.Se reţine, în acest sens, că instituţia termenului în procesul penal prefigurează un principiu fundamental al acestei activităţi judiciare, şi anume operativitatea şi are ca scop, pe de o parte, limitarea în timp a duratei unor măsuri procesuale, iar pe de altă parte, împiedică tergiversarea desfăşurării procesului penal, asigurând operativitatea acţiunilor cerute de justa soluţionare a cauzelor penale.Totodată, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 546 din 7 iulie 2020 s-a reţinut că “natura imperativă a termenului de 48 de ore, în cadrul căruia partea interesată poate declara recurs împotriva încheierii prin care instanţa de judecată a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii de neconstituţionalitate, are menirea de a da expresie principiului celerităţii şi al soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, în considerarea faptului că excepţia de neconstituţionalitate reprezintă un incident procedural în cadrul unui litigiu.”Dispoziţiile art. 268 alin. (1) din C. proc. pen. reglementează c. n. t. înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul procesual, sancţiune ce constă în pierderea dreptului procesual care nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.În ce priveşte susţinerile recurentului, formulate prin cererea de recurs, în sensul că în data de 18.04.2021 încheierea pronunţată nu apărea în ecris, acestea nu pot fi primite prin raportare la publicitatea pronunţării, la scopul instituirii regulilor speciale de procedură referitoare la exercitarea recursului ca singură cale de atac împotriva încheierii de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, precum şi la obligaţia de diligenţă cunoaşterii soluţiei.Astfel cum şi Curtea Constituţională a reţinut prin decizia nr. 546 din 7 iulie 2020 mai sus amintită, “pregătirea, în condiţiile legii, a căilor de atac promovate reprezintă obligaţia părţii interesate, care trebuie să manifeste diligenţă în acest sens.”Faţă de considerentele ce preced, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, va respinge, ca tardiv, recursul formulat .
CONSEMNAREA ACTIVITĂŢILOR DE SUPRAVEGHERE TEHNICĂ Procurorul sau organul de cercetare penală întocmeşte un proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică, în care sunt consemnate rezultatele activităţilor efectuate care privesc fapta ce formează obiectul cercetării sau contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, datele de identificare ale suportului care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică, numele persoanelor la care se referă, dacă sunt cunoscute, sau alte date de identificare, precum şi, după caz, data şi ora la care a început activitatea de supraveghere şi data şi ora la care s-a încheiat;la procesul-verbal se ataşează, în plic sigilat, o copie a suportului care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică; suportul sau o copie certificată a acestuia se păstrează la sediul parchetului, în locuri speciale, în plic sigilat şi va fi pus la dispoziţia instanţei, la solicitarea acesteia; după sesizarea instanţei, copia suportului care conţine activităţile de supraveghere tehnică şi copii de pe procesele-verbale se păstrează la grefa instanţei, în locuri speciale, în plic sigilat, la dispoziţia exclusivă a judecătorului sau completului învestit cu soluţionarea cauzei; orice persoană autorizată care realizează copii ale unui suport de stocare a datelor informatice care conţine rezultatul activităţilor de supraveghere tehnică are posibilitatea să verifice integritatea datelor incluse în suportul original şi, după efectuarea copiei, să semneze datele incluse în aceasta, utilizând o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat eliberat de un furnizor de servicii de certificare acreditat şi care permite identificarea neambiguă a persoanei autorizate, aceasta asumându-şi astfel responsabilitatea în ceea ce priveşte integritatea datelor; convorbirile, comunicările sau conversaţiile purtate într-o altă limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret, care are obligaţia de a păstra confidenţialitatea; convorbirile, comunicările sau conversaţiile interceptate şi înregistrate, care privesc fapta ce formează obiectul cercetării ori contribuie la identificarea ori localizarea persoanelor, sunt redate de către procuror sau organul de cercetare penală într-un proces-verbal în care se menţionează mandatul emis pentru efectuarea acestora, numerele posturilor telefonice, datele de identificare ale sistemelor informatice ori ale punctelor de acces, numele persoanelor ce au efectuat comunicările, dacă sunt cunoscute, data şi ora fiecărei convorbiri sau comunicări; procesul-verbal este certificat pentru autenticitate de către procuror; după încetarea măsurii de supraveghere, procurorul informează judecătorul de drepturi şi libertăţi despre activităţile efectuate.
CONSEMNAREA DECLARAŢIILOR cuprinde întrebările adresate pe parcursul ascultării, menţionându-se cine le-a formulat, şi se menţionează de fiecare dată ora începerii şi ora încheierii ascultării; dacă este de acord cu conţinutul declaraţiei scrise, suspectul sau inculpatul o semnează; dacă suspectul sau inculpatul are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în finalul declaraţiei, fiind urmate de semnătura suspectului sau a inculpatului; când suspectul sau inculpatul nu poate sau refuză să semneze, organul judiciar consemnează acest lucru în declaraţia scrisă; declaraţia scrisă este semnată şi de organul de urmărire penală care a procedat la audierea suspectului sau a inculpatului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi ori de preşedintele completului de judecată şi de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, al persoanei vătămate, părţii civile sau părţii responsabile civilmente, dacă aceştia au fost prezenţi, precum şi de interpret când declaraţia a fost luată printr-un interpret; în cursul urmăririi penale, audierea suspectului sau inculpatului se înregistrează cu mijloace tehnice audio sau audiovideo; atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se consemnează în declaraţia suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.
CONSEMNAREA DECLARAŢIILOR MARTORULUI este asemănătoare cu a suspectului sau inculpatului; in cursul urmăririi penale, audierea martorului se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, dacă organul de urmărire penală consideră necesar sau dacă martorul solicită expres aceasta şi înregistrarea este posibilă.
CONSERVAREA DATELOR INFORMATICE Dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, în scopul strângerii de probe ori identificării făptuitorului, suspectului sau a inculpatului, procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate dispune conservarea imediată a anumitor date informatice, inclusiv a datelor referitoare la traficul informaţional, care au fost stocate prin intermediul unui sistem informatic şi care se află în posesia sau sub controlul unui furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice ori unui furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, în cazul în care există pericolul pierderii sau modificării acestora; conservarea se dispune de procuror, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, pe o durată de maximum 60 de zile, prin ordonanţă ; măsura conservării poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate, de procuror, o singură dată, pe o durată de maximum 30 de zile; ordonanţa procurorului se transmite, de îndată, oricărui furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului în posesia căruia se află datele ori care le are sub control, acesta fiind obligat să le conserve imediat, în condiţii de confidenţialitate; în cazul în care datele referitoare la traficul informaţional se află în posesia mai multor furnizori de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizori de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, furnizorul în posesia sau sub controlul căruia se află datele informatice are obligaţia de a pune, de îndată, la dispoziţia organului de urmărire penală informaţiile necesare identificării celorlalţi furnizori, în vederea cunoaşterii tuturor elementelor din lanţul de comunicare folosit; în termenele limitate de lege (maximum 60 de zile şi, respectiv, încă maximum 30 de zile ), procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală poate, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, să solicite unui furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice ori unui furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului transmiterea datelor conservate potrivit legii ori poate dispune ridicarea acestei măsuri; judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă în termen de 48 de ore cu privire la solicitarea organelor de urmărire penală de transmitere a datelor, prin încheiere motivată, în camera de consiliu; Dispoziţiile alin. (1)-(7) se aplică în mod corespunzător şi cu privire la datele informatice, inclusiv la datele referitoare la traficul informaţional, stocate prin intermediul unui sistem informatic care se află în posesia sau sub controlul altor persoane. Art. 154, alin. (7) completat prin Legea nr. 75/2016 ; până la terminarea urmăririi penale, procurorul este obligat să încunoştinţeze, în scris, persoanele faţă de care se efectuează urmărirea penală şi ale căror date au fost conservate.
CONSERVAREA MATERIALELOR REZULTATE DIN SUPRAVEGHEREA TEHNICĂ Dacă în cauză s-a dispus o soluţie de clasare, c căreia nu a fost formulată plângere în termenul de 20 de zile de la comunicare sau plângerea a fost respinsă, procurorul înştiinţează de îndată despre aceasta pe judecătorul de drepturi şi libertăţi; judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune conservarea suportului material sau a copiei certificate a acestuia, prin arhivare la sediul instanţei în locuri speciale, în plic sigilat, cu asigurarea confidenţialităţii;dacă în cauză instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, de achitare ori încetare a procesului penal, rămasă definitivă, suportul material sau copia acestuia se conservă prin arhivare odată cu dosarul cauzei la sediul instanţei, în locuri speciale, cu asigurarea confidenţialităţii.
CONSERVAREA SAU VALORIFICAREA OBIECTELOR RIDICATE Obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă sunt bunuri perisabile, obiecte din metale sau pietre preţioase, mijloace de plată străine, titluri de valoare interne, obiecte de artă şi de muzeu, colecţii de valoare, precum şi sume de bani care fac obiectul sechestrului ce ar trebui ridicate în mod obligatoriu şi dacă nu sunt restituite, se conservă sau se valorifică potrivit prevederilor de la sechestru. v. Procedura sechestrului
CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII este garantul independenţei justiţiei. Preşedintele C. S. M. este ales pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit . Durata mandatului membrilor C. S. M. este de 6 ani. Hotărârile C. S. M. se iau prin vot secret. Preşedintele României prezidează lucrările C. S. M. la care participă. Hotărârile C. S. M.sunt definitive şi irevocabile, cu excepţia celor prevăzute la art. 134 alineatul (2) din Constituţie (îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. În aceste situaţii, ministrul justiţiei, preşedintele I.C.C.J.şi procurorul general al Parchetului de pe lângă I.C.C.J.nu au drept de vot.). Hotărârile C. S. M. în materie disciplinară pot fi atacate la I. C. C. J.. C. S. M. îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei. Lucrările plenului şi ale secţiilor C. S. M. sunt, de regulă, publice. Membrii plenului sau ai secţiilor hotărăsc, cu majoritate de voturi, situaţiile în care şedinţele nu sunt publice. Şedinţele secţiilor în care se soluţionează cererile privind încuviinţarea percheziţiei, reţinerii, arestării preventive sau arestului la domiciliu cu privire la judecători, procurori ori magistraţi-asistenţi, precum şi cele în care se soluţionează sesizările referitoare la buna reputaţie a judecătorilor şi procurorilor nu sunt publice. Ordinea de zi se publică cu 3 zile înainte pe pagina de internet a C. S. M. . În ordinea de zi publicată nu se includ cererile privind încuviinţarea percheziţiei, reţinerii, arestării preventive sau arestului la domiciliu cu privire la judecători, procurori ori magistraţi-asistenţi. Hotărârile C. S. M.se publică în Buletinul Oficial al C. S. M. şi pe pagina de internet a C. S. M. . Secţia pentru judecători a C. S. M. încuviinţează percheziţia, reţinerea, arestarea preventivă sau arestul la domiciliu cu privire la judecători şi magistraţi-asistenţi. Secţia pentru procurori a C. S. M.încuviinţează percheziţia, reţinerea, arestarea preventivă sau arestul la domiciliu cu privire la procurori.
CONSTATAREA este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora; în domeniile strict specializate, dacă pentru înţelegerea probelor sunt necesare anumite cunoştinţe specifice sau alte asemenea cunoştinţe, instanţa ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora;dispoziţiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător; organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanţă efectuarea unei c. când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei; certificatul medico-legal are valoarea unui raport de constatare; după finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se dispune efectuarea unei expertize.
CONSTATAREA INFRACŢIUNII FLAGRANTE Este flagrantă infracţiunea descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire; este de asemenea considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârşire, este urmărit de organele de ordine publică şi de siguranţă naţională, de persoana vătămată, de martorii oculari sau de strigătul public ori prezintă urme care justifică suspiciunea rezonabilă că ar fi săvârşit infracţiunea sau este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente sau orice alte obiecte de natură a-l presupune participant la infracţiune; în cazul infracţiunii flagrante, organele de ordine publică şi siguranţă naţională întocmesc un proces-verbal, în care consemnează toate aspectele constatate şi activităţile desfăşurate, pe care îl înaintează de îndată organului de urmărire penală; plângerile şi cererile prezentate în scris, corpul delict, precum şi obiectele şi înscrisurile ridicate cu ocazia constatării infracţiunii sunt puse la dispoziţia organului de urmărire penală.
CONSTATAREA INFRACŢIUNILOR DE AUDIENŢĂ Dacă în cursul şedinţei se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, preşedintele completului de judecată constată acea faptă şi îl identifică pe făptuitor. Încheierea de şedinţă se trimite procurorului competent; în cazul în care procurorul participă la judecată, poate declara că începe urmărirea penală, pune în mişcare acţiunea penală şi îl poate reţine pe suspect sau pe inculpat.
CONSTITUIREA CA PARTE CIVILĂ se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti; organele judiciare au obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate acest drept; se face în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază; organele judiciare au obligaţia de a consemna declararea orală într-un proces-verbal sau, după caz, în încheiere; nerespectarea acestor prevederi lipseşte persoana vătămată sau succesorii acesteia de exercitarea dreptului, în cadrul procesului penal, putându-se introduce acţiunea la instanţa civilă; până la terminarea cercetării judecătoreşti, partea civilă poate îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă, poate mări sau micşora întinderea pretenţiilor sau solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri băneşti, dacă repararea în natură nu mai este posibilă; .în cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal; în cazul în care părţile civile nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele; încheierea sau ordonanţa va fi comunicată părţilor civile, care trebuie să încunoştinţeze procurorul sau instanţa în cazul în care refuză să fie reprezentaţi prin avocatul desemnat din oficiu; toate actele de procedură comunicate reprezentantului sau de care reprezentantul a luat cunoştinţă sunt prezumate a fi cunoscute de către persoanele reprezentate; dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convenţională unei alte persoane, aceasta nu poate exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal; dacă transmiterea acestui drept are loc după constituirea ca parte civilă, acţiunea civilă poate fi disjunsă; acţiunea civilă care are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi părţii responsabile civilmente, exercitată la instanţa penală sau la instanţa civilă, este scutită de taxă de timbru. C. p. c. se poate face până la începerea cercetării judecătoreşti; organele judiciare au obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate acest drept; se face în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază; organele judiciare au obligaţia de a consemna declararea orală într-un proces-verbal sau, după caz, în încheiere; nerespectarea acestor prevederi lipseşte persoana vătămată sau succesorii acesteia de exercitarea dreptului, în cadrul procesului penal, putându-se introduce acţiunea la instanţa civilă; până la terminarea cercetării judecătoreşti, partea civilă poate îndrepta erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă, poate mări sau micşora întinderea pretenţiilor sau solicita repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri băneşti, dacă repararea în natură nu mai este posibilă; .în cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal; în cazul în care părţile civile nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele; încheierea sau ordonanţa va fi comunicată părţilor civile, care trebuie să încunoştinţeze procurorul sau instanţa în cazul în care refuză să fie reprezentaţi prin avocatul desemnat din oficiu; toate actele de procedură comunicate reprezentantului sau de care reprezentantul a luat cunoştinţă sunt prezumate a fi cunoscute de către persoanele reprezentate; dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale convenţională unei alte persoane, aceasta nu poate exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal; dacă transmiterea acestui drept are loc după constituirea ca parte civilă, acţiunea civilă poate fi disjunsă.
CONSTITUŢIA din 21 noiembrie 1991 este publicată în M.Of.nr. 767 din 31 octombrie 2003. Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în M.Of.nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în M.Of.nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18 – 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României. Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în M.Of.nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.
CONSULTAREA DOSARULUI Avocatul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal; acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv; consultarea dosarului presupune dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date sau informaţii din dosar, precum şi de a obţine fotocopii pe cheltuiala clientului; în cursul urmăririi penale, procurorul stabileşte data şi durata consultării într-un termen rezonabil; acest drept poate fi delegat organului de cercetare penală; în cursul urmăririi penale, procurorul poate restricţiona motivat consultarea dosarului, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfăşurări a urmăririi penale; după punerea în mişcare a acţiunii penale, restricţionarea se poate dispune pentru cel mult 10 zile; în cursul urmăririi penale, avocatul are obligaţia de a păstra confidenţialitatea sau secretul datelor şi actelor de care a luat cunoştinţă cu ocazia consultării dosarului. În toate cazurile, avocatului nu îi poate fi restricţionat dreptul de a consulta declaraţiile părţii sau ale subiectului procesual principal pe care îl asistă ori îl reprezintă. În vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul participă.Consultarea dosarului penal de către părţi, subiecţii procesuali principali şi avocatul acestora, denumite în continuare persoane interesate, se realizează potrivit art. 94 din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Codul de procedură penală, şi presupune dreptul de a studia actele dosarului penal, dreptul de a nota date sau informaţii din dosarul penal, precum şi dreptul de a obţine fotocopii pe cheltuiala persoanelor interesate.Organul poliţiei judiciare asigură consultarea dosarului penal, pe baza:delegării date de procuror, potrivit art. 94 alin. (3) din Codul de procedură penală;cererii persoanelor interesate, aprobată de procuror, depusă în original sau copie.Cererile de consultare a dosarului penal adresate direct organului poliţiei judiciar se înaintează, în termen de două zile lucrătoare, procurorului competent să dispună potrivit art. 94 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală.Organul poliţiei judiciare asigură exercitarea dreptului numai dacă procurorul competent nu a restricţionat acest drept, prin actul de delegare sau pe cererile prevăzute de lege. În situaţia în care poliţistul care are în lucru dosarul penal nu este prezent la serviciu, exercitarea dreptului prevăzut la art. 3 se asigură de către un alt poliţist care are calitatea de organ al poliţiei judiciare, desemnat de şeful unităţii de poliţie.În baza documentelor prevăzute , organul poliţiei judiciare stabileşte prin ordonanţă data, ora şi durata consultării dosarului penal, într-un termen rezonabil.Dreptul de a studia actele dosarului penal şi de a nota date sau informaţii din acesta se exercită la sediul unităţii de poliţie.Cu această ocazie, organul poliţiei judiciare adoptă măsuri adecvate pentru a împiedica:sustragerea, alterarea sau distrugerea actelor din dosarul penal;realizarea de fotocopii sau înregistrări video ale actelor dosarului penal, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege.Persoanele interesate pot solicita realizarea de fotocopii pe baza unei cereri, tip formular. În cazul în care solicitarea priveşte acte din dosarul penal pentru care procurorul competent a restricţionat dreptul de fotocopiere, pe cerere se consemnează acest fapt, urmând ca fotocopierea să se realizeze numai pentru actele nerestricţionate.Organul poliţiei judiciare comunică persoanei interesate suma de plată, reprezentând contravaloarea serviciului de fotocopiere, precum şi termenul în care pot fi ridicate fotocopiile. Aceste date se aduc la cunoştinţa persoanei interesate pe bază de semnătură pe cerere, la rubrica destinată acestui scop.Cererea completată se înregistrează în registrele de intrare-ieşire a corespondenţei ordinare.În situaţia în care nu există mijloace tehnice care să permită realizarea de fotocopii sau această operaţiune nu poate fi realizată temporar din cauza unor defecţiuni tehnice ori a lipsei unor consumabile, organul poliţiei judiciare întocmeşte un proces-verbal cu privire la existenţa acestor cauze, în două exemplare.Un exemplar al procesului-verbal se înmânează persoanei interesate, iar o copie a acestuia se înaintează, de îndată, spre informare, procurorului competent.Organul poliţiei judiciare asigură exercitarea dreptului prevăzut la art. 3 conform dispoziţiilor procurorului competent.
Fotocopiile se realizează la sediul unităţii de poliţie, cu mijloacele tehnice avute la dispoziţia acesteia.
Organul poliţiei judiciare se asigură că datele cu caracter personal cuprinse în actele din dosarul penal nu sunt vizibile pe fotocopiile realizate.Fotocopiile se certifică, pe fiecare pagină, cu semnătura organului poliţiei judiciare şi ştampila unităţii de poliţie.La stabilirea termenului de eliberare a fotocopiilor se are în vedere timpul necesar anonimizării datelor cu caracter personal din conţinutul actelor, fotocopierii şi certificării acestora.Fotocopiile se eliberează în baza dovezii achitării contravalorii serviciului de fotocopiere, iar dovada plăţii, în original, se anexează la cererea de efectuare a copiilor. Cererea şi dovada de plată se introduc în dosarul cauzei.Sumele reprezentând contravaloarea serviciului de fotocopiere se pot achita la casieria unităţii de poliţie sau la unităţile de trezorerie ale statului.Este interzisă încasarea contravalorii serviciului prestat în alte condiţii decât cele prevăzute sau preluarea de către organul poliţiei judiciare a unor sume de bani de la persoanele interesate.Sumele încasate de unitatea de poliţie, reprezentând contravaloarea serviciului de fotocopiere, se fac venit la bugetul de stat şi se virează la unităţile de trezorerie ale statului în maximum 30 de zile de la data încasării acestora.
Contravaloarea serviciului de fotocopiere se stabileşte de organul poliţiei judiciare, pe bază de tarif. Cf Ordin nr. 64 din 1 iulie 2015 privind stabilirea unor măsuri organizatorice în scopul asigurării exercitării dreptului de a consulta dosarul penal, al viceprim-ministrul, ministrul afacerilor intern, M. Of. nr. 500 / 2015 .
CONTESTAREA MĂSURILOR ASIGURĂTORII c măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond; contestaţia nu este suspensivă de executare; procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi dosarul cauzei, în termen de 24 de ore de la solicitarea dosarului de către acesta; soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă; participarea procurorului este obligatorie; dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei; Dacă, până la soluţionarea contestaţiei formulate conform alin. (1), a fost sesizată instanţa prin rechizitoriu, contestaţia se înaintează, spre competentă soluţionare, judecătorului de cameră preliminară. împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie la acest judecător ori la această instanţă, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii; contestaţia nu suspendă executarea şi se soluţionează, în şedinţă publică, prin încheiere motivată, cu citarea părţilor, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia; participarea procurorului este obligatorie; după rămânerea definitivă a hotărârii, se poate face contestaţie potrivit legii civile numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii. Soluția legislativă cuprinsă în art.250 alin.(6) C. pr. pen. , care nu permite și contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanța de judecată, este neconstituțională. Curtea a reținut că dispozițiile criticate contravin prevederilor constituționale ale art. 21 coroborate cu cele ale art.129, referitoare la accesul liber la justiție și exercitarea căilor de atac, precum și prevederilor art.44 din Legea fundamentală, care consacră dreptul de proprietate privată.
Prin Dec. nr. 24 din 20 ianuarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală care nu permite şi contestarea luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată este neconstituţională. întrucât dreptul la un proces echitabil poate fi privit în legătură cu încălcarea/negarea unor garanţii procesuale privind drepturi cu caracter civil, respectiv dreptul de proprietate privată, Curtea reţine că reglementarea unei căi de atac efective în beneficiul persoanelor al căror drept de proprietate este afectat prin măsuri procesuale restrictive reprezintă o exigenţă constituţională pe care legiuitorul trebuie să o respecte în vederea protejării şi garantării dreptului de proprietate privată. De aceea, legiuitorul, pe lângă obligaţia de a oferi oricărei persoane posibilitatea efectivă de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, trebuie să imprime acestei posibilităţi un caracter echitabil care să confere plenitudine de exerciţiu prin atingerea finalităţii urmărite. Aceasta se poate realiza prin crearea unei proceduri care să respecte cerinţele de echitate instituite de art. 21 alin. (3) din Constituţie în absenţa cărora este golită de conţinut orice cenzură a luării măsurii asigurătorii de către instanţă. Exigenţa este cu atât mai evidentă cu cât hotărârea instanţei de fond, punând capăt conflictului de drept penal, intră în categoria actelor prin care se înfăptuieşte justiţia şi a căror verificare de către instanţa de apel se realizează, din perspectiva asigurării unui standard cât mai apropiat de cel al unei protecţii normale a dreptului la un proces echitabil, într-un timp mult prea mare. Simplul drept al persoanei interesate de a se adresa justiţiei în acest fel capătă caracter formal atâta vreme cât garanţiile specifice procesului echitabil nu sunt respectate. Echitatea procedurii consacrată de art. 21 alin. (3) din Constituţie reprezintă o valorificare explicită a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa fiind, aspectele legate de respectarea dreptului la un proces echitabil se examinează în funcţie de ansamblul procesului şi de principiile proprii de organizare a fiecărei proceduri. În acest sens, Curtea constată că efectivitatea garanţiilor referitoare la procesul echitabil trebuie aplicate nu numai în fazele premergătoare judecăţii – a se vedea în acest sens dispoziţiile art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală potrivit căruia suspectul, inculpatul sau orice altă persoană interesată beneficiază de calea de atac a contestaţiei nu numai împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de procuror, dar şi împotriva măsurii înseşi -, ci şi în fazele ulterioare (de cameră preliminară, fond sau apel). Prin urmare, faptul că încheierea judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată prin care a fost dispusă măsura asigurătorie poate fi atacată cu apel numai odată cu sentinţa nu este un argument suficient care să acopere neajunsurile relevate, neajunsuri care se convertesc fără putinţă de tăgadă în afectări ale dreptului la un proces echitabil. Mai mult, în situaţia în care încheierea de luare a măsurii asigurătorii a fost dispusă de către instanţa de apel, atunci este negata orice posibilitate a persoanei interesate de a uza de dreptul său substanţial referitor la accesul la justiţie. În plus, deşi prin Decizia nr. 207 din 31 martie 2015, Curtea a statuat că în materia contestării măsurilor asigurătorii dispuse în procesul penal garanţiile unui proces echitabil, instituite prin art. 6 din Convenţie, nu sunt aplicabile, întrucât instituirea sechestrului nu este o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală, se observă că standardul de protecţie oferit de dispoziţiile Convenţiei şi de jurisprudenţa instanţei europene este unul minimal. Legea fundamentală, jurisprudenţa Curţii Constituţionale sau orice altă convenţie la care România este parte putând oferi, în măsura în care este afectată substanţa unui drept (drept de proprietate şi drept la un proces echitabil), un standard mai ridicat de protecţie a drepturilor, potrivit prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi art. 53 din Convenţie (a se vedea în acest sens Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, M. Of. nr. 286 din 28 aprilie 2015). De altfel, Codul de procedură penală din 1968 asigura un standard mai ridicat de protecţie, oferind, potrivit art. 168 alin. (1), dreptul oricărei părţi/persoane interesate de a se plânge, în orice fază a procesului, nu numai în contra modului de aducere la îndeplinire a unei măsuri asigurătorii, ci şi împotriva măsurii înseşi. Totodată, potrivit art. 24 alin. (1) din Constituţie, “Dreptul la apărare este garantat.” Prin redactarea sa, această garanţie constituţională nu vizează doar apărarea referitoare la faza procesului penal desfăşurată în faţa primei instanţe de judecată (de exemplu, prin propunerea şi producerea de probe în faţa instanţei de fond, prin concluzii puse în cadrul dezbaterilor), ci vizează, deopotrivă, şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată, dar care sunt considerate greşite de către unul sau altul dintre participanţii la procesul penal. Este evident că, în situaţia în care persoana interesată este împiedicată să exercite până la soluţionarea cauzei pe fond o cale de atac împotriva legalităţii şi temeiniciei încheierii judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată de luare a unei măsuri asigurătorii sau nu are nicio cale de atac împotriva unei astfel de încheieri dispusă de instanţa de judecată cu prilejul soluţionării apelului, aceasta nu îşi poate valorifica şi apăra drepturile fundamentale în faţa unei instanţe de control judiciar. În ceea ce îl priveşte pe procuror, Curtea constată că, în virtutea rolului său constituţional statuat de art. 131 din Constituţie şi raportat la scopul instituirii acestor măsuri stabilite în art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi acesta justifică interesul în a formula, în aceleaşi condiţii ca inculpatul, partea responsabilă civilmente sau orice altă persoană interesată, contestaţie separată cu privire la măsura asigurătorie dispusă în procesul penal de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată competentă să soluţioneze cauza pe fond sau în apel. În plus, dreptul la un proces echitabil presupune că atât apărarea, cât şi acuzarea trebuie să beneficieze nu numai de dreptul de a lua cunoştinţă de toate piesele, observaţiile sau elementele de probă propuse judecătorului de natură să îi influenţeze decizia ori de a le discuta şi comenta, ci şi de dreptul de a uza de aceleaşi căi de atac. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că principiul contradictorialităţii, ca o garanţie a dreptului la un proces echitabil, nu priveşte numai părţile între ele, ci şi Ministerul Public sau chiar o altă jurisdicţie independentă, participantă, potrivit normelor naţionale, la o fază superioară a procesului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 februarie 1997, pronunţată în Cauza Niderost-Huber împotriva Elveţiei, §§ 23, 27, 31). În lipsa asigurării unui control judecătoresc eficient asupra măsurii de indisponibilizare a bunurilor în cursul unui proces penal, statul nu îşi îndeplineşte obligaţia constituţională de a garanta proprietatea privată persoanei fizice/juridice. Obligaţia de garantare se referă atât la îndatorirea statului de a se abţine de la orice afectare a dreptului de proprietate privată, cât şi la reglementarea din punct de vedere normativ a unor măsuri pozitive apte să asigure liniştita posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor. Or, crearea unui cadru normativ care fragilizează garanţiile pe care statul trebuie să le stabilească în privinţa atributelor dreptului de proprietate privată duce la nesocotirea obligaţiei sale asumate prin textul Constituţiei şi implicit la încălcarea dreptului de proprietate privată. Totodată, Curtea reţine că vulnerabilizarea proprietăţii private a persoanei are drept efect crearea unui regim de insecuritate juridică a acesteia, dreptul său de proprietate devenind iluzoriu. În concluzie, lipsa unei căi de atac separate împotriva luării măsurii asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, fie că este instanţa de fond sau de apel, contravine dreptului consacrat de art. 21 alin. (1) şi (3), art. 44 şi art. 129 din Constituţie. Art. 250, alin. (51) a fost introdus prin Ordonanța de urgență 18/2016 )
CONTESTAREA MĂSURILOR ASIGURĂTORII DISPUSE ÎN CURSUL JUDECĂŢII Împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea unei măsuri asigurătorii de către judecătorul de cameră preliminară, de instanţa de judecată sau de instanţa de apel, inculpatul, procurorul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 48 de ore de la pronunţare sau, după caz, de la comunicare. Contestaţia se depune, după caz, la judecătorul de cameră preliminară, instanţa de judecată sau instanţa de apel care a pronunţat încheierea atacată şi se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, după caz, judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară, respectiv instanţei ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la înregistrare. Contestaţia împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară de la Secţia penală a Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie a luat o măsură asigurătorie se soluţionează de un complet format din 2 judecători de cameră preliminară, iar contestaţia împotriva încheierii prin care Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în primă instanţă sau în apel, a luat o măsură asigurătorie se soluţionează de Completul de 5 judecători. Contestaţia formulată nu este suspensivă de executare. Contestaţia se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare, în şedinţă publică, cu participarea procurorului şi cu citarea inculpatului şi a părţilor interesate care au formulat-o. În cazul în care măsura asigurătorie s-a dispus direct prin hotărârea instanţei de apel, dispoziţiile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător. Art. 250 1 a fost introdus prin Ordonanța de urgentță nr. 18/2016 . Art. 250^1, alin. (3) a fost completat prin Legea nr.228/2020 . Prin Decizia nr. 481 din 12 mai 2021, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Secţia Penală admite contestaţiile formulate , desfiinţeză încheierea atacată şi, rejudecând, dispune ridicarea măsurii asiguratorii a sechestrului asupra bunurilor mobile ale numitei C., respectiv asupra cotei de 1/2 din sumele de bani, titluri de stat sau obligaţiuni menţionate în sentinţa civilă, definitivă prin neapelare. Potrivit art. 2502 din C. proc. pen., introdus prin Legea nr. 6 din 18 februarie 2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO), publicată în Monitorul Oficial al României nr. 167/18.02.2021, în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanţa de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecăţii, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menţinerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 şi 2501 din C. proc. pen. aplicându-se în mod corespunzător. Conform art. 249 alin. (1) din C. proc. pen. procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecăţii, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanţă sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1 dit¸ional la Convenţia Europeană, atâtt la luarea măsurii asiguratorii a sechestrului, cât și pe perioada în care aceasta este menţinută, trebuie respectat testul de proporționalitate pentru ca măsura prin durata şi scopul urmărit să nu se transforme odată cu trecerea timpului într-o sarcină excesivă pentru persoana ale cărei bunuri sunt indisponibilizate (cauza Forminster Enterprises Limited c. Republicii Cehe (hotărârea din 2008). Proporţionalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii şi restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată întrucât măsurile asigurătorii sunt acele măsuri procesuale cu caracter real care au ca efect indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile care aparţin inculpatului, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, afectând, atributul dispoziţiei juridice şi materiale, întrucât proprietarul acestor bunuri pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini. Prin Decizia nr. 19/2017 a I. C. C. J. privind recursul în interesul legii, instanța supremă a reținut că: “instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporționalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general și protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. Proporționalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiția rezultă atăt din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenţia Europeană și din art. 53 alin. (2) din Constituția României, republicată (măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății)”. Măsurile asigurătorii au fost definite de doctrină ca fiind măsuri procesuale care constau în indisponibilizarea, pe parcursul procesului penal, a bunurilor unor persoane, pentru ca acestea să nu le înstrăineze până la sfârşitul procesului penal şi să devină insolvabile. Înalta Curte constată drept excesivă durata efectivă a măsurii asigurătorii faţă de inculpata S.C. B. S.R.L., respectiv perioada în care a fost privată de prerogativa folosinţei bunurilor imobile. În plus, soluţia de achitare pronunţată pe fondul cauzei, în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen.., lipseşte de fundament măsura asigurătorie, astfel că se va menţine soluţia de ridicare a sechestrului asupra bunurilor imobile ce aparţin S.C. B. S.R.L. Braşov, dispusă prin sentinţa penală a tribunalului. Potrivit dispoziţiilor art. 249 alin. (4) din C. proc. pen., măsurile asigurătorii în vederea confiscării speciale sau confiscării extinse se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului ori ale altor persoane în proprietatea sau posesia cărora se află bunurile ce urmează a fi confiscate. Însă, în cauză, bunurile proprietate personală aparţinând fostei soţii a inculpatului A. nu au fost supuse măsurii confiscării speciale ori extinse. Conform datelor dosarului şi susţinerilor procurorului de şedinţă, numita C., atât din punct de vedere formal şi substanţial, este complet străină de raportul juridic de drept penal (conflictul dedus judecăţii), deopotrivă este străină de cadrul procesual declanşat prin actul de sesizare a instanţei, fiind terţ faţă de cauză. Înalta Curte constată că numita C. nu a fost cercetată penal, nu a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, în concluzie faţă de aceasta nu s-a dispus trimiterea în judecată şi nu s-a solicitat dispunerea confiscării, speciale ori extinse prin actul de sesizare a instanţei.Dealtfel, se constată că, pe parcursul întregii cercetări în faza de urmărire penală ori judecată, în fond şi în apel, în dosarul penal aflat în prezent pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia penală, în faza procesuală a apelului, numita C. nu a avut calitatea de parte ori terţ/intimat, fiind complet străină de procedură ca urmare a manierei în care procurorul de caz a întocmit actul de sesizare ce nu a vizat-o în nicio limită ori formă, chiar dacă la acel moment fuseseră indisponibilizate bunuri ale soţilor, iar aceasta putea justifica un interes legitim. Raţiunea dispoziţiilor art. 2502 C. proc. pen. este aceea de a se verifica periodic dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menţinerea măsurilor asigurătorii. Sentinţa civilă a Judecătoriei Braşov a statuat definitiv asupra partajului, cu privire la sumele de bani aflate în conturi, depozite bancare şi obligaţiuni, prin atribuirea, în proprietate exclusivă către numita C. a 1/2 din acestea. În aceste condiţii ale atestării dreptului său de proprietate exclusiv prin ieşirea din indiviziune, ale lipsei implicării în cauza penală în care este cercetat fostul său sot şi întrucât nu este vizată de măsura confiscării speciale ori extinse în cauza în care bunurile sale sunt indisponibilizate, Înalta Curte nu poate decât să constate că nu mai subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurilor asigurătorii faţă de bunurile acesteia.Deşi practica judiciară permite instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra bunurilor comune ale inculpatului şi ale soţiei sale, bunurile aflate în proprietatea codevălmaşă a soţilor nefiind exceptate în mod expres de la luarea măsurilor asigurătorii (decizia nr. 2616 din 29 august 2012 pronunţată de secţia penală a Î. C, C. J. având ca obiect cerere de ridicare a măsurii sechestrului asigurător), în cauza pendinte, urmare a partajului şi atestării proprietăţii exclusive, bunurile devenite proprii ale fostei soţii şi care nu sunt vizate de confiscare, nu pot fi afectate de nicio măsură asigurătorie.Astfel că proprietate a numitei C., motiv pentru care Înalta Curte va proceda la ridicarea măsurii asigurătorii asupra bunurilor mobile ale acesteia, menţionate în sentinţa civilă .
CONTESTAREA MODULUI DE VALORIFICARE A BUNURILOR MOBILE SECHESTRATE c modului de aducere la îndeplinire a încheierii prevăzute de lege sau a hotărârii judecătoreşti de valorificare a bunurilor mobile sechestrate, suspectul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, custodele, orice altă persoană interesată, precum şi procurorul pot formula, în cursul procesului penal, contestaţie la instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă; contestaţia se face în termen de 15 zile de la îndeplinirea actului contestat; instanţa soluţionează contestaţia de urgenţă şi cu precădere, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, prin încheiere definitivă; după soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut contestaţie împotriva modului de aducere la îndeplinire a încheierii sau a hotărârii judecătoreşti de valorificare a bunurilor mobile sechestrate , se poate face contestaţie potrivit legii civile.
CONTESTAŢIA În termen de 3 zile de la comunicarea încheierilor prevăzute la art. 346 alin. (1)-(42), procurorul, părţile şi persoana vătămată pot face contestaţie. Contestaţia poate privi şi modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor. Contestaţia se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate. Când instanţa sesizată este Î. C. C. J. , contestaţia se judecă de către completul competent, potrivit legii. Contestaţia se soluţionează în camera de consiliu, cu citarea părţilor şi a persoanei vătămate şi cu participarea procurorului. În soluţionarea contestaţiei nu pot fi invocate sau ridicate din oficiu alte cereri sau excepţii decât cele invocate sau ridicate din oficiu în faţa judecătorului de cameră preliminară în procedura desfăşurată în faţa instanţei sesizate cu rechizitoriu, cu excepţia cazurilor de nulitate absolută. Prin Dec. nr. 5 din 8 decembrie 2014 privind examinarea recursului în interesul legii declarat de către Colegiul de conducere al Î. C, C. J. şi de procurorul general al Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. vizând interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 348 din Codul de procedură penală privind competenţa de a se pronunţa asupra măsurilor preventive pe durata soluţionării contestaţiei prevăzute de art. 347 din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII stabileşte că: Judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu, a cărui încheiere prin care s-a dispus începerea judecăţii a fost atacată cu contestaţie, are competenţa de a se pronunţa asupra măsurilor preventive, conform dispoziţiilor legale care reglementează măsurile preventive în procedura de cameră preliminară, până la soluţionarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală. Soluţiile pe care judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu le dispune cu privire la măsurile preventive sunt supuse contestaţiei, dar această cale de atac este distinctă de procedura instituită de art. 347 din Codul de procedură penală. Cum judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară sau, după caz, completul format din 2 judecători de cameră preliminară de la Î. C. C. J. , sesizat cu judecarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală, nu are competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive în procedura de cameră preliminară, devine evident că de la momentul sesizării instanţei prin rechizitoriu şi până la momentul soluţionării contestaţiei competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive aparţine judecătorului de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu. În aceste condiţii, în cauzele în care faţă de un inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, legalitatea şi temeinicia măsurii preventive potrivit dispoziţiilor art. 207 din Codul de procedură penală, după cum este prevăzut expres în dispoziţiile art. 348 alin. (2) din Codul de procedură penală.Calea de atac împotriva încheierilor pronunţate în faza procesuală a camerei preliminare este contestaţia aşa cum rezultă din prevederile art. 205 din Codul de procedură penală referitoare la “calea de atac împotriva încheierilor prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare”.Pe de altă parte, din interpretarea dispoziţiilor art. 4251 din Codul de procedură penală referitoare la contestaţie, calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederi care sunt aplicabile ori de câte ori dispoziţiile legale privitoare la contestaţia împotriva anumitor categorii de hotărâri nu derogă de la aceste dispoziţii legale.Conform art. 4251 alin. (4) din Codul de procedură penală, la soluţionarea contestaţiei, dispoziţiile art. 416 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător, deci rezultă că şi în materia contestaţiei reglementate de art. 347 din Codul de procedură penală se instituie efectul suspensiv al acesteia, contestaţia declarată în termen fiind suspensivă de executare.Suspendarea începerii judecăţii prin exercitarea căii de atac a contestaţiei are drept consecinţă prelungirea fazei procesuale a camerei preliminare până la momentul soluţionării contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală şi al rămânerii definitive a încheierii atacate pe calea contestaţiei, excluzând astfel aplicarea prevederilor art. 208 din Codul de procedură penală referitoare la verificarea măsurilor preventive în cursul judecăţii.Prin urmare, judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu se va pronunţa cu privire la luarea, menţinerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art. 207 din Codul de procedură penală, iar soluţia acestuia va putea fi contestată în termen de 48 de ore, în procedura reglementată de art. 205 din Codul de procedură penală.O interpretare contrară a dispoziţiilor legale menţionate, în sensul că judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară sau, după caz, completul format din 2 judecători de cameră preliminară de la Î. C. C. J. , sesizat cu judecarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală, ar avea competenţa de a se pronunţa cu privire la măsurile preventive, ar conduce fie la excluderea căii de atac a contestaţiei împotriva încheierii prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura de cameră preliminară, soluţie care contravine flagrant dispoziţiilor art. 205 din Codul de procedură penală, fie la soluţia atribuirii competenţei de a judeca această contestaţie judecătorului de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară în raport cu instanţa care exercită controlul judiciar pe calea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală, deşi nu există nicio prevedere legală care să reglementeze această competenţă. Completul pentru judecarea recursului în interesul legii va stabili că judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu, a cărui încheiere prin care s-a dispus începerea judecăţii a fost atacată cu contestaţie, are competenţa de a se pronunţa asupra măsurilor preventive, conform dispoziţiilor legale care reglementează măsurile preventive în procedura de cameră preliminară, până la soluţionarea contestaţiei prevăzute în art. 347 din Codul de procedură penală. Prin Dec. nr. 631 din 8 octombrie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (2) şi (3), art. 345 alin. (3), art. 346 alin. (2) şi art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală potrivit căreia numai “procurorul şi inculpatul” pot face contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5) este neconstituţională. Norma art. 347 , în condiţiile şi în limitele stabilite expres în cuprinsul acesteia, permite să se exercite calea de atac a contestaţiei în camera preliminară numai de către cei doi titulari care, teoretic, au participat în etapa fondului camerei preliminare, respectiv procurorul şi inculpatul. Neavând deschisă posibilitatea de a formula contestaţie, în măsura în care persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente ar promova calea de atac, aceasta ar urma să fie respinsă ca inadmisibilă. Aşadar, în faza de control judiciar a camerei preliminare normele procesual penale criticate reglementează calitatea procesuală doar pentru inculpat şi procuror, care vor dobândi, prin exercitarea căii de atac a contestaţiei, calitatea de contestator, respectiv intimat. În aceste condiţii de reglementare având în vedere soluţia şi considerentele Dec. i nr. 641 din 11 noiembrie 2014, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală urmează a fi admisă pentru motivele expuse în continuare. Prin decizia menţionată,Curtea Constituțională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, în §§ 41-49 din Dec. reţinând că legiuitorul a restrâns în mod absolut posibilitatea părţilor de a avea cunoştinţă şi de a dezbate excepţiile ridicate din oficiu şi susţinerile parchetului, plasându-le într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror, partea civilă şi partea responsabilă civilmente fiind excluse ab initio din procedura de cameră preliminară, normele ce reglementează procedura camerei preliminare rezumându-se la a indica drept persoane participante în această fază procesuală doar pe procuror şi pe inculpat. Aşa încât, din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, instanţa constituţională a apreciat că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal – inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente – a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei. În context, Curtea a reţinut că, potrivit art. 32 din Codul de procedură penală, pe lângă inculpat, partea civilă şi partea responsabilă civilmente sunt părţi în procesul penal. În ceea ce priveşte partea civilă, Curtea a constatat că, potrivit art. 84 din Codul de procedură penală, persoana vătămată care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal este parte în procesul penal şi se numeşte parte civilă. Referitor la acest aspect, Curtea, prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, M. Of. nr. 1.200 din 15 decembrie 2004, a statuat că, în cazul în care persoana vătămată formulează, în cadrul procesului penal, pretenţii pentru repararea prejudiciului material suferit ca urmare a săvârşirii infracţiunii, aceasta cumulează două calităţi procesuale: calitatea de parte vătămată şi calitatea de parte civilă. Aceste două părţi ale procesului penal se află însă într-o situaţie identică, şi anume în situaţia de persoană lezată în drepturile sale prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce justifică existenţa “interesului legitim”, la care se refera art. 21 din Constituţie. De asemenea, în ceea ce priveşte partea responsabilă civilmente, Curtea a constatat că, potrivit art. 86 din Codul de procedură penală, aceasta este persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces. Deşi nu se identifică, din reglementarea obligaţiilor care îi incumbă părţii responsabile civilmente, reiese că aceasta împreună cu inculpatul formează un grup procesual obligat la repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune. Astfel, partea responsabilă civilmente are interesul înlăturării condiţiilor care ar atrage răspunderea sa civilă. Totodată, potrivit art. 85 alin. (1) şi art. 87 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât partea civilă, cât şi partea responsabilă civilmente se bucură de drepturile prevăzute la art. 81 din acelaşi cod, dintre care Curtea a reţinut dreptul acestora de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul, în condiţiile legii. Din această perspectivă, astfel cum a statuat şi prin Decizia nr. 482 din 9 noiembrie 2004, Curtea a apreciat că părţii civile şi celei civilmente responsabile nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului. Mai mult, cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că partea civilă, partea civilmente responsabilă şi inculpatul au aceeaşi calitate, de părţi, şi, prin urmare, se află în aceeaşi situaţie. Astfel, Curtea a apreciat că, din perspectiva principiului contradictorialităţii, atât părţii civile, cât şi părţii civilmente responsabile trebuie să li se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului.8. De asemenea, în Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, §§ 57-62, analizând dispoziţiile art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut că procedura desfăşurată în camera preliminară nu se realizează într-o procedură orală în care părţile din proces să îşi poată expune susţinerile, ci pe baza celor depuse în scris de către inculpat şi a răspunsului parchetului. Or, în ceea ce priveşte dreptul la o procedură orală, Curtea a observat că numai în cadrul unor dezbateri desfăşurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părţi. Aşa încât dreptul la o procedură orală conţine şi dreptul inculpatului, al părţii civile şi al părţii responsabile civilmente de a fi prezente în faţa instanţei. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător şi părţi, făcând ca expunerea susţinerilor formulate de părţi să respecte o anumită ordine şi facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor. Aşadar, analizând activitatea judecătorului de cameră preliminară, Curtea a reţinut că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului. Or, reglementând în acest mod procedura camerei preliminare şi având în vedere influenţa pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, Curtea a constatat că legiuitorul a încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor. Pentru aceste motive, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă “fără participarea procurorului şi a inculpatului” este neconstituţională, întrucât nu permite participarea procurorului, a inculpatului, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente în procedura desfăşurată în camera de consiliu, în faţa judecătorului de cameră preliminară. Totodată, la paragraful 63 din decizia precitată, Curtea a observat că, potrivit art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală, dispoziţiile art. 343-346 din acelaşi cod se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte contestaţia cu privire la soluţia pronunţată de judecătorul de cameră preliminară. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că cele expuse anterior se aplică mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte procedura contestaţiei împotriva soluţiei pronunţate de judecătorul de cameră preliminară. Aşadar, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, Curtea a statuat că, atât în etapa fondului camerei preliminare, cât şi în faza de control judiciar, legiuitorul trebuie să ofere părţii civile şi părţii responsabile civilmente aceleaşi drepturi ca şi inculpatului, având în vedere obiectul procedurii în camera preliminară, rezultatul acestei faze procesuale, influenţa acestuia asupra desfăşurării judecăţii pe fond şi dreptul acestor părţi, reglementat de norma procesual penală a art. 81, de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul. În concret, Curtea a stabilit că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal – inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente – a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei, prezenţa în faţa instanţei, prin citarea lor, fiind obligatorie. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea constată că accesul, formularea şi exercitarea căii de atac a contestaţiei în camera preliminară reprezintă un aspect al accesului liber la justiţie, drept fundamental protejat de art. 21 din Constituţie. Potrivit art. 21 alin. (1) din Constituţie, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. În reglementarea exercitării acestui drept legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiţii de formă, ţinând de natura şi de exigenţele administrării justiţiei, fără însă ca aceste condiţionări să aducă atingere substanţei dreptului sau să îl lipsească de efectivitate. Totodată, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că accesul liber la justiţie nu vizează numai acţiunea introductivă la prima instanţă de judecată, ci şi sesizarea oricăror altor instanţe care, potrivit legii, au competenţa de a soluţiona fazele anterioare sau ulterioare ale procesului, deoarece apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor legitime ale persoanelor presupune, în mod logic, şi posibilitatea acţionării împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate. Ca urmare, limitarea dreptului părţilor de a exercita căile legale de atac constituie o limitare a accesului liber la justiţie. Totodată, de vreme ce, prin Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, Curtea a stabilit că dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt aplicabile şi procedurii de cameră preliminară, deci unei proceduri penale care nu ţine de soluţionarea pe fond a cauzei, dreptul de acces la o instanţă urmează a fi apreciat şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului. Curtea reţine că instanţa europeană de contencios al drepturilor omului a stabilit, în repetate rânduri, că dreptul de acces la o instanţă judecătorească constituie un element inerent dreptului la un proces echitabil prevăzut la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (a se vedea Hotărârea din 7 mai 2002, pronunţată în Cauza McVicar împotriva Regatului Unit, paragraful 46). În această privinţă, este necesar ca unei părţi să i se ofere posibilitatea de a-şi susţine cauza în mod util în faţa instanţei judecătoreşti (Hotărârea din 15 februarie 2005, pronunţată în Cauza Steel şi Morris împotriva Regatului Unit, paragraful 59). În aceste condiţii, restrângerea sferei titularilor contestaţiei în camera preliminară doar la procuror şi inculpat determină încălcarea dreptului de acces la justiţie – consacrat de art. 21 din Legea fundamentală şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale – al părţii civile şi părţii responsabile civilmente, având în vedere faptul că, astfel cum a reţinut Curtea, rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului. Curtea reţine că partea civilă, precum şi partea responsabilă civilmente trebuie să aibă posibilitatea, ca şi inculpatul şi procurorul, de a contesta cele statuate de către judecătorul de cameră preliminară prin încheierea pronunţată în condiţiile art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală referitor la modul de soluţionare a cererilor şi excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor de restituire a cauzei la parchet – în caz de constatare a unor neregularităţi ale actului de sesizare; excluderea totală a probelor administrate în cursul urmăririi penale; neremedierea, în termen, de către parchet a neregularităţilor actului de sesizare – ori cu privire la cazurile în care judecătorul a exclus una sau mai multe probe administrate sau a constatat nulitatea actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în condiţiile în care probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei. Totodată, având în vedere, pe de o parte, influenţa pe care procedura camerei preliminare o are asupra fazelor de judecată ulterioare, iar, pe de altă parte, faptul că soluţiile prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5) din Codul de procedură penală vizează toate părţile din proces, Curtea reţine că şi persoanei vătămate, fiind subiect pasiv special în cazul săvârşirii a numeroase fapte prevăzute de legea penală, ca subiect al conflictului de drept penal care face obiectul procesului penal, trebuie să i se dea posibilitatea de a formula contestaţie în camera preliminară împotriva încheierii prevăzute la art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, atât cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5) din acelaşi cod. Aceasta, de vreme ce poziţia procesuală a persoanei vătămate este de subiect procesual activ în latura penală, având dreptul de a efectua, în etapa fondului camerei preliminare, ca şi partea civilă şi partea responsabilă civilmente, acte procesuale potrivit art. 81 din Codul de procedură penală – respectiv dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei şi de a consulta dosarul. În consecinţă, dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, fiind contrare prevederilor constituţionale referitoare la liberul acces la justiţie, atâta vreme cât nu dau dreptul şi persoanei vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente să formuleze contestaţie cu privire la modul de soluţionare a cererilor şi a excepţiilor, precum şi împotriva soluţiilor prevăzute la art. 346 alin. (3)-(5).
Prin Dec. nr. 641 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin. (1) şi art. 347 din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 344 alin. (4) din Codul de procedură penală , soluţia legislativă cuprinsă în art. 345 alin. (1) şi în art. 346 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă “fără participarea procurorului şi a inculpatului”, este neconstituţională; de asemenea, constată că dispoziţiile art. 347 alin. (3) din Codul de procedură penală raportate la cele ale art. 344 alin. (4), art. 345 alin. (1) şi art. 346 alin. (1) din acelaşi cod sunt neconstituţionale. Instituţia camerei preliminare a fost concepută, în accepţiunea legiuitorului, “ca o instituţie nouă şi inovatoare” care are ca scop “înlăturarea duratei excesive a procedurilor în faza de judecată”, fiind, în acelaşi timp, un remediu procesual menit “să răspundă exigenţelor de legalitate, celeritate şi echitate a procesului penal” Din reglementarea atribuţiilor pe care funcţia exercitată de judecătorul de cameră preliminară le presupune, Curtea observă că activitatea acestuia nu priveşte fondul cauzei, actul procesual exercitat de către acesta neantamând şi nedispunând, în sens pozitiv sau negativ; cu privire la elementele esenţiale ale raportului de conflict: faptă, persoană şi vinovăţie. În ceea ce priveşte prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că conceptul de “acuzaţie în materie penală” are o semnificaţie “autonomă”, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre. Conceptul de “acuzaţie” trebuie înţeles în sensul Convenţiei. Prin urmare, acesta poate fi definit drept “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980 pronunţată în Cauza Deweer împotriva Belgiei, paragraful 46; Hotărârea din 15 iulie 1982 pronunţată în Cauza Eckle împotriva Germaniei, paragraful 73). Totodată, Curtea europeană a raportat definiţia noţiunii de “materie penală” la 3 criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate şi cel al scopului şi severităţii sancţiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976 pronunţată în Cauza Engel şi alţii împotriva Olandei, §§ 80-85). În ceea ce priveşte textele supuse controlului de constituţionalitate, Curtea observă că potrivit criteriului calificării interne, acestea fac parte din Codul de procedură penală. Totodată, astfel cum s-a arătat, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară îşi va exercita atribuţiile după trimiterea în judecată a inculpatului, rechizitoriul constituind, potrivit art. 329 din acelaşi act normativ, actul de sesizare a instanţei de judecată. Astfel, pe lângă celelalte două modalităţi reglementate de art. 307 şi art. 309 din Codul de procedură penală, şi întocmirea rechizitoriului şi trimiterea în judecată a inculpatului, reglementată de art. 327 lit. a) din acelaşi cod reprezintă “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale” şi, implicit, o acuzaţie în materie penală. În ceea ce priveşte faza prealabilă a procesului (ancheta, instrumentarea cazului) – în cazul dedus judecăţii aceasta fiind reprezentată de procedura camerei preliminare, procedură prealabilă fazei de judecată -, Curtea observă că instanţa europeană consideră procedurile penale ca pe un întreg. Pe de altă parte, anumite condiţii impuse de art. 6, precum termenul rezonabil sau dreptul la apărare, pot fi, de asemenea, relevante la acest stadiu al procedurii, în măsura în care echitatea procesului poate fi grav încălcată prin nerespectarea iniţială a acestor condiţii impuse (Hotărârea din 24 noiembrie 1993 pronunţată în Cauza Imbrioscia împotriva Elveţiei, paragraful 36). Astfel, modul în care se aplică aceste garanţii în cursul anchetei preliminare depinde de caracteristicile procedurii şi de circumstanţele cauzei (Hotărârea din 8 februarie 1996 pronunţată în Cauza John Murray împotriva Regatului Unit, paragraful 62). Astfel, Curtea constată că, de exemplu, în Hotărârea din 7 ianuarie 2003, pronunţată în Cauza Korellis împotriva Ciprului, instanţa europeană a considerat prima cerere a reclamantului ca fiind admisibilă deoarece, potrivit celor susţinute de către acesta, exista posibilitatea ca rezultatul procedurii referitoare la admisibilitatea probei să fie decisiv pentru stabilirea temeiniciei unei acuzaţii în materie penală în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Totodată, Curtea reţine că, în altă cauză, instanţa europeană a decis că, deşi judecătorul de instrucţie nu trebuie să se pronunţe cu privire la temeinicia unei “acuzaţii în materie penală”, actele pe care le îndeplineşte au o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procedurii ulterioare, inclusiv asupra procesului propriu-zis. Prin urmare, art. 6 paragraful 1 poate fi considerat aplicabil procedurii de urmărire penală desfăşurate de un judecător de instrucţie, chiar dacă e posibil ca anumite garanţii procedurale prevăzute de art. 6 paragraful 1 să nu se aplice (Hotărârea din 6 ianuarie 2010 pronunţată în Cauza Vera Fernandez-Huidobro împotriva Spaniei, §§ 108 – 114). Prevederile constituţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil nu sunt supuse distincţiilor ce se desprind din jurisprudenţa instanţei europene în ceea ce priveşte aplicarea lor anumitor faze ale procedurilor penale. În acest sens, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, ne M. Of. la data pronunţării prezentei decizii, a statuat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 341 alin. (5) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă asupra plângerii împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată “fără participarea petentului, a procurorului şi a intimatului” este neconstituţională, încălcând dreptul la un proces echitabil din perspectiva contradictorialităţii şi oralităţii. Astfel, plecând de la incidenţa prevederilor art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală asupra tuturor litigiilor şi având în vedere şi dispoziţiile art. 20 din Constituţie şi cele ale art. 53 din Convenţie, Curtea a constatat că prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv în ceea ce priveşte procedura desfăşurată în camera preliminară. În ceea ce priveşte contradictorialitatea, Curtea observă că acest concept este definit în doctrină ca dreptul fiecărei părţi de a participa la prezentarea, argumentarea şi dovedirea pretenţiilor sau apărărilor sale precum şi dreptul de a discuta şi combate susţinerile şi probele celeilalte părţi. Contradictorialitatea se traduce în aducerea la cunoştinţa celeilalte părţi a argumentelor de fapt şi de drept, pe de-o parte, şi posibilitatea celeilalte părţi de a răspunde acestora, pe de altă parte. Astfel, contradictorialitatea este, în primul rând posibilitatea reală de a dezbate în faţa judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente. 36. Din perspectiva protejării drepturilor omului, Curtea observă că principiul contradictorialităţii este un element al principiului egalităţii armelor şi al dreptului la un proces echitabil. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părţi să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie net dezavantajoasă visa-vis de adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006 pronunţată în Cauza Klimentyev împotriva Rusiei, paragraful 95). Astfel, instanţa europeană a statuat ca a existat o încălcare a prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie, în cazul îi care reclamantul a fost împiedicat să răspundă la observaţiile făcute de avocatul-general în faţa Curţii de Casaţie şi nu i s-a dat o copie a observaţiilor acestuia. Inegalitatea a fost exacerbată de participarea avocatului-general, în calitate de consilier, la deliberările instanţei (Hotărârea din 30 octombrie 1991 pronunţată în Cauza Borgers împotriva Belgiei, §§ 27-29). Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce ţin de procedură, ar trebui să se desfăşoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare şi apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului cât şi inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoştinţă şi de a putea aduce observaţii referitoare la toate probele prezentate sau la observaţiile depuse de către cealaltă parte în vederea influenţării Dec. i instanţei (Hotărârea din 16 februarie 2000 pronunţată în Cauza Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit, paragraful 60). Legislaţia naţională poate îndeplini această exigenţă în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observaţiilor şi să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991 pronunţată în Cauza Brandstetter împotriva Austriei). Curtea Constituțională apreciază că probele reprezintă elementul central al oricărui proces penal, iar organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Totodată, Curtea observă că obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Probele care au fost excluse de judecător în această fază nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei. Curtea observă că, potrivit art. 344 alin. (4) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară comunică cererile şi excepţiile formulate de către inculpat ori excepţiile ridicate din oficiu parchetului, care poate răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare. Din economia textului, Curtea reţine că procurorul are acces la cererile şi excepţiile formulate de către inculpat ori excepţiile ridicate din oficiu, pe când inculpatului nu i se vor comunica nici excepţiile ridicate din oficiu de către instanţă, nici răspunsul parchetului la acestea. De asemenea, Curtea reţine că cererile şi excepţiile formulate de către inculpat, excepţiile ridicate din oficiu şi răspunsul parchetului nu sunt comunicate părţii civile sau părţii responsabile civilmente, nefiind cunoscute de acestea din urmă şi neputând fi combătute. Curtea apreciază că inculpatul nu se bucură de posibilitatea reală de a aduce comentarii referitoare la tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar şi la tot ceea ce este prezentat de acesta, fiind limitat doar la a depune cereri şi excepţii după consultarea rechizitoriului, iar în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, Curtea reţine că acestea sunt excluse ab initio din procedura de cameră preliminară. Reglementând în acest mod, legiuitorul a restrâns în mod absolut posibilitatea părţilor de a avea cunoştinţă şi de a dezbate excepţiile ridicate din oficiu şi susţinerile parchetului, plasându-le într-o situaţie dezavantajoasă faţă de procuror. Astfel, din perspectiva contradictorialităţii, ca element definitoriu al egalităţii de arme şi al dreptului la un proces echitabil, instanţa constituţională apreciază că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părţile din procesul penal – inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente – a documentelor care sunt de natură să influenţeze decizia judecătorului şi să prevadă posibilitatea tuturor acestor părţi de a discuta în mod efectiv observaţiile depuse instanţei. Or, Curtea observă că normele ce reglementează procedura camerei preliminare se rezumă la a indica drept persoane participante în această fază procesuală doar pe procuror şi pe inculpat.Potrivit art. 32 C. pr. pen., pe lângă inculpat, partea civilă şi partea responsabilă civilmente sunt părţi în procesul penal. Curtea apreciază că părţii civile şi celei civilmente responsabile nu le este străin interesul pentru soluţionarea laturii penale a procesului, în condiţiile în care de stabilirea existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului judecat în cauză depinde şi soluţionarea laturii civile a procesului. Mai mult, cu acelaşi prilej, Curtea a reţinut că partea civilă, partea civilmente responsabilă şi inculpatul au aceeaşi calitate, de părţi şi prin urmare se află în aceeaşi situaţie. În ceea ce priveşte cauza dedusă controlului de constituţionalitate, Curtea observă că fiind stabilit deja faptul că prevederile art. 6 din Convenţie trebuie respectate de legiuitor şi atunci când reglementează în domeniul procedurilor penale care nu ţin de rezolvarea cauzei pe fond, inclusiv şi în ceea ce priveşte procedura camerei preliminare. Astfel, Curtea apreciază că, din perspectiva principiului contradictorialităţii, atât părţii civile, cât şi părţii civilmente responsabile trebuie să li se ofere aceleaşi drepturi ca şi inculpatului. În ceea ce priveşte rolul procurorului în procesul penal, Curtea observă că, potrivit art. 131 din Constituţie, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, exercitându-şi atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. De asemenea, potrivit art. 62 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, iar, potrivit art. 67 din aceeaşi lege, procurorul participă la şedinţele de judecată, în condiţiile legii, şi are rol activ în aflarea adevărului. Astfel, în procesul penal din România procurorul acţionează ca apărător al intereselor generale ale societăţii, dar şi ale părţii din proces, în spiritul legalităţii (Decizia nr. 983 din 8 iulie 2010, M. Of. nr. 551 din 5 august 2010). Totodată, în calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze şi să aprecieze probele care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor, pentru justa soluţionare a cauzei (Decizia nr. 1.503 din 18 noiembrie 2010, M. Of. nr. 8 din 5 ianuarie 2011). În ceea ce priveşte rolul procurorului în procedura camerei preliminare, din dispoziţiile de lege criticate, Curtea observă că acesta nu are decât o participare limitată în această etapă procesuală. Plecând de la obiectul procedurii camerei preliminare, de la importanţa probelor în procesul penal, precum şi de la rolul pe care procurorul îl ocupă în procesul penal, Curtea constată că şi acesta din urmă trebuie să se bucure în egală măsură de dreptul la o procedură orală. Curtea a statuat, prin Decizia nr. 190 din 26 februarie 2008, M. Of. nr. 213 din 20 martie 2008, că dispoziţia art. 131 alin. (1) din Constituţie se poate concretiza prin legi organice sau ordinare, dar această concretizare nu poate să ducă la restrângerea conţinutului dispoziţiei constituţionale. Pentru aceste motive, Curtea urmează să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că dispoziţiile art. 344 alin. (4) C. pr. pen. sunt neconstituţionale. Curtea reţine că, potrivit art. 345, art. 346 alin. (1) şi art. 347 C. pr. pen., procedura desfăşurată în camera preliminară nu se realizează potrivit unei proceduri orale în care părţile din proces să-şi poată expune susţinerile, ci pe baza celor depuse în scris de către inculpat şi a răspunsului parchetului. Curtea constată că, pe de-o parte, probele, odată ce au fost excluse, nu mai pot fi avute în vedere la judecata în fond a cauzei, iar pe de altă parte, judecătorul de cameră preliminară este suveran asupra stabilirii legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire, fiind singurul care poate aprecia asupra acestor elemente. Astfel, actele pe care acesta le îndeplineşte au o influenţă directă asupra desfăşurării şi echităţii procesului propriu-zis. Odată începută judecata, judecătorul fondului nu mai poate aprecia asupra probelor excluse, dar nici asupra legalităţii administrării probelor ce au rămas câştigate procesului. După rămânerea definitivă a soluţiei dispuse de judecătorul de cameră preliminară, nu mai există niciun temei legal în baza căruia inculpatul să poată ridica cereri ori excepţii referitoare la aspecte deja analizate în camera preliminară. Din reglementarea instituţiei camerei preliminare, se desprinde ideea imposibilităţii pentru judecătorul din această fază de a administra probe pentru a stabili legalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală, nebeneficiind de contradictorialitate şi oralitate, singura posibilitate pentru acesta fiind constatarea formală a legalităţii probelor sau necesitatea excluderii unora dintre acestea. Or, astfel cum s-a arătat anterior, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului, astfel încât, în situaţia în care în cauza respectivă sunt mai mulţi inculpaţi, proba care acţionează în favoarea unuia poate acţiona în defavoarea celuilalt. Totodată, Curtea observă că în anumite circumstanţe aspectele de fapt ce au stat la baza obţinerii anumitor probe au relevanţă directă şi implicită asupra legalităţii probelor; or, imposibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a administra noi probe ori de a solicita depunerea anumitor înscrisuri, precum şi lipsa unei dezbateri orale cu privire la aceste aspecte, îl pun pe acesta în postura de a nu putea clarifica situaţia de fapt, aspect ce se poate răsfrânge implicit asupra analizei de drept. Din această perspectivă, Curtea apreciază că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o Influenţă directă asupra desfăşurării Judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei Inculpatului. Or, reglementând în acest mod procedura camerei preliminare şi având în vedere influenţa pe care această procedură o are asupra fazelor de judecată ulterioare, Curtea constată că legiuitorul a încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil în componenta sa privind contradictorialitatea, oralitatea şi egalitatea armelor. Prin Dec. nr. 18 din 17 ianuarie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 347 alin. (1) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, care exclude posibilitatea de a face contestaţie împotriva soluţiei prevăzute la art. 346 alin. (2), este neconstituţională. Din perspectiva exigenţelor dreptului la un proces echitabil, este suficient să li se asigure părţilor posibilitatea participării în această etapă procesuală, judecătorul putând decide asupra finalizării procedurii în camera preliminară şi fără participarea părţilor atâta timp cât acestea au fost legal citate . Or, viciul privind citarea părţilor şi a persoanei vătămate – inclusiv greşita comunicare a rechizitoriului la o altă adresă decât cea la care locuieşte inculpatul ori cea la care a solicitat în mod expres să-i fie comunicate actele de procedură – poate fi el însuşi cauza pentru care inculpatul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente au fost în imposibilitate de a ridica excepţii şi de a formula cereri privind obiectul procedurii în camera preliminară. Excluderea căii de atac a contestaţiei împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară a dispus începerea judecăţii – în condiţiile în care a constatat că nu s-au formulat cereri şi excepţii şi nici nu a ridicat din oficiu excepţii – creează un tratament discriminatoriu pentru inculpatul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente din respectiva cauză faţă de părţile şi persoanele vătămate rămase, la rândul lor, în pasivitate în acele cauze penale în care judecătorul de cameră preliminară a ridicat, din oficiu, excepţii sau au fost formulate cereri şi excepţii de către un alt participant în proces decât contestatorul – o parte, persoana vătămată sau procurorul. Astfel, deşi se găsesc în situaţii similare, părţile şi persoanele vătămate din cele două categorii menţionate beneficiază de un tratament juridic diferit sub aspectul posibilităţii de a formula contestaţie în temeiul art. 347 alin. (1) C. pr. pen., în funcţie de atitudinea procesuală a unui alt participant în procesul penal – parte, persoană vătămată sau organ judiciar -, ceea ce contravine prevederilor art. 16 din Constituţie, în condiţiile în care tratamentul discriminatoriu nu îşi găseşte nicio justificare obiectivă şi rezonabilă. . Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Astfel, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, M. Of. nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, M. Of. nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, M. Of. nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, M. Of. nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragraful 21). Or, din perspectiva interesului de a cere şi a obţine îndreptarea erorilor de drept comise la verificarea, după trimiterea în judecată, a legalităţii sesizării instanţei, precum şi la verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, părţile şi persoanele vătămate din cauzele în care nu s-au formulat cereri şi excepţii şi nici nu au fost ridicate din oficiu excepţii se află într-o situaţie similară – sub aspectul recunoaşterii liberului acces la justiţie – cu părţile şi persoanele vătămate rămase, la rândul lor, în pasivitate în cauze penale în care judecătorul de cameră preliminară a ridicat, din oficiu, excepţii sau un alt participant în proces decât contestatorul a formulat cereri şi excepţii. Curtea constată că tratamentul juridic diferenţiat care rezulta din dispoziţiile de lege criticate este nejustificat şi conduce la o discriminare. Aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Este adevărat că regulile de desfăşurare a procesului în fata instanţelor judecătoreşti sunt de competenta exclusivă a legiuitorului, aşa cum rezultă din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie – potrivit căruia “Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege” – şi din cele ale art. 129 din Legea fundamentală, în conformitate cu care “Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii”. Astfel, principiul liberului acces la justiţie presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri în formele şi în modalităţile instituite de lege, însă cu respectarea regulii consacrate de art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căreia nicio lege nu poate îngrădi accesul la justiţie, ceea ce semnifică faptul că legiuitorul nu poate exclude de la exerciţiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994 şi Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, paragraful 22, citate anterior). Curtea reţine că, în cazul în care legea – norma de procedură penală şi/sau norma de drept penal substanţial – este încălcată, trebuie să se asigure atât procurorului, cât şi inculpatului, persoanei vătămate, părţii civile şi părţii responsabile civilmente posibilitatea de a cere şi a obţine restabilirea legalităţii prin reformarea soluţiei nelegale. Dispoziţiile de lege criticate, pe de o parte, privează părţile şi persoana vătămată de posibilitatea apărării drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, iar, pe de altă parte, lipsesc procurorul de pârghiile necesare exercitării rolului său specific în cadrul procesului penal. Având în vedere că rezultatul procedurii în camera preliminară referitor la stabilirea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire penală are o influenţă directă asupra desfăşurării judecăţii pe fond, putând să fie decisiv pentru stabilirea vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului (Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015, mai sus citată, paragraful 34), Curtea constată că garanţiile pe care le implică prevederile art. 21 şi ale art. 131 din Legea fundamentală – aşa cum aceste texte au fost interpretate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale – impun ca procurorul, părţile şi persoana vătămată să aibă posibilitatea de a face contestaţie împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii în condiţiile în care nu s-au formulat cereri şi excepţii şi nici nu s-au ridicat din oficiu excepţii.. Prin urmare, soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 347 alin. (1) C. pr. pen., în forma în vigoare anterior modificării prin Legea nr. 75/2016, care exclude calea de atac a contestaţiei împotriva încheierii pronunţate de judecătorul de cameră preliminară în temeiul art. 346 alin. (2), încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi ale art. 131 referitor la rolul Ministerului Public. Art. 347, alin. (1) , alin. (3) a fost modificat prin Legea 75/2016 . v. şi Soluţiile de cameră preliminară
CONTESTAŢIA ÎN ANULARE c hotărârilor penale definitive se poate face c. a. în următoarele cazuri: când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate; când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; când hotărârea a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului; când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate; când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii; când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii; când şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel; când instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă; când c unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă. C. a. poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror ; în cererea de c. a. contestatorul trebuie să arate cazurile de contestaţie pe care le invocă, precum şi motivele aduse în sprijinul acestora. C. a. poate fi introdusă în 10 zile de la data când persoana c căreia se face executarea a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se cere, c. a. pentru cazul când inculpatul a fost condamnat, deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, c. a. poate fi introdusă oricând; c. a. se introduce la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere; c. a. pentru cazul în care se invocă autoritatea de lucru judecat se introduce la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre. Până la soluţionarea c. a. , instanţa sesizată, luând concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere. Instanţa poate admite în principiu contestaţia şi dispune citarea părţilor interesate; la termenul fixat pentru judecarea c. a. , instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin Dec. hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la rejudecarea apelului sau la rejudecarea cauzei după desfiinţare; în cazul în care prin c. a. se invocă autoritatea de lucru judecat, judecarea contestaţiei se face cu citarea părţilor interesate în cauza în care s-a pronunţat ultima hotărâre. Instanţa, ascultând părţile şi concluziile procurorului, dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin Dec. sau, după caz, prin sentinţă ultima hotărâre sau acea parte din ultima hotărâre cu privire la care există autoritate de lucru judecat; judecarea c. a. nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere; sentinţa dată în c. a. este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă; hotărârile pronunţate în primă instanţă după intrarea în vigoare a legii noi sunt supuse căilor de atac, termenelor şi condiţiilor de exercitare ale acestora, prevăzute de legea nouă. Stabileşte că hotărârea pronunţată în procedura examinării admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, împotriva unei sentinţe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă apelului. Codul de procedură penală se referă la sentinţele nedefinitive, pronunţate în procedura principală, iar nu în procedura specifică unei căi extraordinare de atac. În măsura în care sentinţa atacată pe calea contestaţiei în anulare nu este susceptibilă de apel, fiind definitivă, sentinţa pronunţată în procedura admiterii în principiu cu privire la o astfel de hotărâre nu ar putea avea un regim juridic diferit din punctul de vedere al caracterului definitiv, al posibilităţii exercitării căii de atac ordinare a apelului (I. C. C. J., Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală , Dec. nr. 5/2015 din 04/03/2015, M.Of.nr. 248 din 10/04/2015). Curtea Constituțională constată că soluția legislativă a dispozițiilor art.431 alin.(1) C.pr.pen., potrivit căreia admisibilitatea în principiu a contestației în anulare se examinează de către instanță „fără citarea părților” este neconstituțională (Decizia nr.542 din 14 iulie 2015).
CONTESTAŢIA LA EXECUTARE se poate face când : s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; când executarea este îndreptată c altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei. În cazul în care nelămurirea priveşte o dispoziţie dintr-o hotărâre pronunţată în apel sau în recurs în casaţie, competenţa revine, după caz, instanţei de apel sau I.C.C.J.. Cererea poate fi retrasă de condamnat sau de procuror, când este formulată de acesta; după pronunţarea soluţiei definitive ca urmare a admiterii contestaţiei la executare, se face o nouă punere în executare conform procedurii prevăzute de prezentul titlu; cererile ulterioare de contestaţie la executare sunt inadmisibile dacă există identitate de persoană, de temei legal, de motive şi de apărări.
CONTESTAŢIA PRIVIND DURATA PROCESULUI PENAL Dacă activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se îndeplineşte într-o durată rezonabilă, se poate face contestaţie, solicitându-se accelerarea procedurii; contestaţia poate fi introdusă de către suspect, inculpat, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul judecăţii, contestaţia poate fi introdusă şi de către procuror. Contestaţia poate fi formulată după cel puţin un an de la începerea urmăririi penale, pentru cauzele aflate în cursul urmăririi penale, după cel puţin un an de la trimiterea în judecată, pentru cauzele aflate în cursul judecăţii în primă instanţă şi după cel puţin 6 luni de la sesizarea instanţei cu o cale de atac, pentru cauzele aflate în căile de atac ordinare sau extraordinare. Contestaţia poate fi retrasă oricând până la soluţionarea acesteia; contestaţia nu mai poate fi reiterată în cadrul aceleiaşi faze procesuale în care a fost retrasă. Competenţa de soluţionare a contestaţiei aparţine în cauzele penale aflate în cursul urmăririi penale, judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă şi în cauzele penale aflate în cursul judecăţii sau în căile de atac, ordinare ori extraordinare, instanţei ierarhic superioare celei pe rolul căreia se află cauza. Când procedura judiciară cu privire la care se formulează contestaţia se află pe rolul I.C.C.J., competenţa de soluţionare a contestaţiei aparţine unui alt complet din cadrul aceleiaşi secţii.Judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, în vederea soluţionării contestaţiei, dispune :informarea procurorului, respectiv instanţei pe rolul căreia se află cauza, cu privire la contestaţia formulată, cu menţiunea posibilităţii de a formula un punct de vedere cu privire la aceasta; transmiterea în cel mult 5 zile a dosarului sau a unei copii certificate a dosarului cauzei de către procuror, respectiv de către instanţa pe rolul căreia se află cauza şi informarea celorlalte părţi din proces şi, după caz, a celorlalte persoane implicate cu privire la contestaţia formulată şi la dreptul de a-şi exprima punctul de vedere în termenul acordat în acest scop de judecătorul de drepturi şi libertăţi sau de instanţă; în cazul în care suspectul sau inculpatul este privat de libertate, în cauza respectivă sau în altă cauză, informarea se va face atât către acesta, cât şi către avocatul, ales sau numit din oficiu, al acestuia; judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa soluţionează contestaţia în cel mult 20 zile de la înregistrarea acesteia. Judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, soluţionând contestaţia, verifică durata procedurilor pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a punctelor de vedere prezentate şi se pronunţă prin încheiere; judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa, în aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii judiciare, va lua în considerare natura şi obiectul cauzei; complexitatea cauzei, inclusiv prin luarea în considerare a numărului de participanţi şi a dificultăţilor de administrare a probelor; elementele de extraneitate ale cauzei; faza procesuală în care se află cauza şi durata fazelor procesuale anterioare; comportamentul contestatorului în procedura judiciară analizată, inclusiv din perspectiva exercitării drepturilor sale procesuale şi procedurale şi din perspectiva îndeplinirii obligaţiilor sale în cadrul procesului; comportamentul celorlalţi participanţi în cauză, inclusiv al autorităţilor implicate; intervenţia unor modificări legislative aplicabile cauzei; alte elemente de natură să influenţeze durata procedurii.Când apreciază contestaţia ca fiind întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa admite contestaţia şi stabileşte termenul în care procurorul să rezolve cauza potrivit legii, respectiv instanţa de judecată să soluţioneze cauza, precum şi termenul în care o nouă contestaţie nu poate fi formulată; în toate cazurile, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa care soluţionează contestaţia nu va putea da îndrumări şi nici nu va putea oferi dezlegări asupra unor probleme de fapt sau de drept care să anticipeze modul de soluţionare a procesului ori care să aducă atingere libertăţii judecătorului cauzei de a hotărî, conform legii, cu privire la soluţia ce trebuie dată procesului, ori, după caz, libertăţii procurorului de a pronunţa soluţia pe care o consideră legală şi temeinică; dacă s-a constatat depăşirea duratei rezonabile, o nouă contestaţie în aceeaşi cauză se va soluţiona cu luarea în considerare exclusiv a motivelor ivite ulterior contestaţiei anterioare; abuzul de drept constând în formularea cu rea-credinţă a contestaţiei se sancţionează cu amendă judiciară şi la plata cheltuielilor judiciare ocazionate; încheierea se motivează în termen de 5 zile de la pronunţare. Dosarul se restituie în ziua motivării; hotărârea se comunică contestatorului şi se transmite spre informare tuturor părţilor sau persoanelor din dosarul cauzei, care sunt ţinute să respecte termenele cuprinse în aceasta;încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi sau instanţa soluţionează contestaţia nu este supusă niciunei căi de atac; contestaţia formulată cu nerespectarea termenelor prevăzute de prezentul capitol se restituie administrativ. Aceste dispoziţii se aplică numai proceselor penale începute după intrarea în vigoare a prezentului Cod de procedură penală. Prin Decizia nr. 549 din 26 octombrie 2021, Î. C. C. J. Secţia Penală admite contestaţia privind durata procesului penal formulată de contestator cu referire la dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Oradea, Stabilind un termen în vederea redactării deciziei nr. 246 din 12 aprilie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală până la data de 9 noiembrie 2021. Contestaţia privind durata procesului penal, reglementată de art. 4881-4886 din C. proc. pen., reprezintă un remediu instituit de legiuitor în cazul depăşirii duratei rezonabile a procesului penal. Unul dintre criteriile de analiză a caracterului rezonabil al duratei procedurii, prevăzut de dispoziţiile art. 4885 alin. (2) lit. f) din C. proc. pen., este comportamentul autorităţilor, inclusiv în ceea ce priveşte durata redactării hotărârii judecătoreşti, astfel cum rezultă, în interpretarea anterioară datei pronunţării deciziei ce face obiectul prezentei cauze, dată de doctrina naţională, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a stabilit că remediile oferite în scopul asigurării dreptului la un proces echitabil, care presupune soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, pot fi remedii acceleratorii sau compensatorii [hotărârile din 29 martie 2006, pronunţate în cauzele Scordio (nr. 1) împotriva Italiei, Riccardi Pizzati împotriva Italiei şi Musci c Italiei]. Remediile acceleratorii constau în reglementarea unor mecanisme juridice interne care să aibă ca efect soluţionarea proceselor în termene rezonabile.Redactarea hotărârii face parte din durata de ansamblu a procedurii, art. 6 paragr. 1 din Convenţie garantând şi dreptul părţii de a obţine o hotărâre judecătorească într-un termen rezonabil (cauza Werz c Elveţiei, nr. 22015/05, 17 decembrie 2009). Astfel, în ceea ce priveşte comportamentul autorităţilor, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat perioadele de inactivitate prelungite în cursul urmăririi penale, citarea defectuoasă a părţilor, martorilor, casări sau desfiinţări cu trimitere spre rejudecare succesive, depunerea cu întârziere a rapoartelor de expertiză dispuse în cauză cumulată cu pasivitatea organului judiciar, conexarea sau disjungerea inutilă a cauzelor, motivarea cu întârziere a hotărârilor judecătoreşti, redactarea cu întârziere a rechizitoriului, trimiterea cu întârziere a dosarului către instanţa de control judiciar. Jurisprudenţa Curţii Europene a fost indicată de Curtea Constituţională încă din anul 2015 ca fiind standardul de evaluare a respectării termenului rezonabil în procedura contestaţiei privind durata procesului penal, care includea, în consecinţă, şi durata redactării hotărârii: “Instituţia contestaţiei privind durata procesului penal a fost reglementată de legiuitor în îndeplinirea obligaţiilor ce decurg în sarcina statului din prevederile art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv de a crea un sistem judiciar eficient, capabil să soluţioneze cauzele penale într-un termen rezonabil şi de a asigura, la nivelul legislaţiei naţionale, un remediu efectiv care să permită valorificarea drepturilor şi libertăţilor consacrate prin Constituţie.” (paragraful 19 din decizia Curţii Constituţionale nr. 423/2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 488 4 alin. (5) din C. proc. pen. şi ale art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, M.Of. nr. 538 din 20 iulie 2015). Jurisprudenţa Î. C, C. J. cu privire la problema de drept pusă în discuţie este concludentă, instanţa supremă pronunţându-se în sensul admisibilităţii contestaţiei privind durata procesului, în cadrul căreia a fost invocată întârzierea în redactarea hotărârilor judecătoreşti (Încheierea nr. 675 din data de 05 decembrie 2017 a Judecătorului de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, în dosarul nr. x/2017; încheierea nr. 821 din 28 octombrie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015). În susţinerea acestei interpretări Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a examinat, conform jurisprudenţei sale anterioare deciziei Curţii Constituţionale din 2021, respectarea caracterul fondat al contestaţiei privind durata procesului inclusiv atunci când se pronunţase soluţia (minuta hotărârii), dar lipsea motivarea (considerentele hotărârii). Soluţia instanţei este fără echivoc în ceea ce priveşte includerea motivării hotărârii în conceptul de durată a procesului penal care putea face obiectul contestaţiei reglementate de art. 488 1 şi următoarele din C. proc. pen.: judecătorul a constatat că până la termenul din 05.12.2017 hotărârea nu a fost redactată şi a stabilit un termen până la care soluţia să fie motivată şi redactată (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Încheierea judecătorului de cameră preliminară nr. 675 din 05 decembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, fila x din hotărâre şi paragraful ultim din hotărâre).
Interpretare conceptului de durată a procesului a fost confirmată, ulterior anului 2017, de către Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial, nr. 508 din 17 mai 2021, deci după pronunţarea soluţiei Curţii de Apel Oradea. Curtea Constituţională a reţinut că soluţionarea unei cauze penale se realizează ca urmare a deliberării judecătorului sau judecătorilor care compun completul de judecată şi pronunţării hotărârii judecătoreşti, după ce s-au închis dezbaterile în cauză (paragraf 42). Curtea a mai reţinut că doar motivarea în fapt şi în drept explică şi justifică soluţia (dispozitivul), oferă o imagine clară a rezolvării corecte a conflictului de drept dedus judecăţii şi este cea care convinge în legătură cu justeţea soluţiei (paragraf 49). Curtea a constatat că motivarea în fapt şi în drept a soluţiei la data pronunţării conferă legitimitate hotărârii judecătoreşti, atât în plan individual – în ceea ce priveşte părţile la proces, cât şi în plan general – în ochii publicului (paragraf 52). Prin urmare, Curtea a constatat că redactarea hotărârii judecătoreşti prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată, respectiv a hotărârii judecătoreşti prin care instanţa se pronunţă asupra apelului (motivarea în fapt şi în drept) ulterior pronunţării minutei (soluţiei) dispuse în cauză, “în cel mult 30 de zile de la pronunţare” sau după un interval de timp ce poate depăşi cu mult termenul menţionat, este aptă să lipsească persoana condamnată de garanţiile înfăptuirii actului de justiţie, aduce atingere dreptului de acces la instanţă şi dreptului la un proces echitabil. Totodată, Curtea constată că punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti definitive anterior motivării în fapt şi în drept a acesteia este contrară dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale referitoare la libertatea individuală şi siguranţa persoanei şi celor care consacră demnitatea umană şi dreptatea, ca valori supreme în statul de drept (paragraf 97). În consecinţă, cele ce preced indică, anterior anului 2021, atât o interpretare a doctrinei cât şi o interpretare a jurisprudenţei prin care se includea motivarea hotărârii în conceptul de durată a procesului penal care putea face obiectul contestaţiei reglementate de art. 4881 şi următoarele din C. proc. pen., astfel că evaluarea duratei procesului penal, chiar anterior datei de 17 mai 2021, presupune analiza duratei de timp în care este motivată hotărârea. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 233 din 07 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 508, la data de 17 mai 2021, această interpretare a fost validată în mod explicit.Potrivit dispoziţiilor legale, durata procedurilor se verifică pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, a punctelor de vedere prezentate, luându-se în considerare natura şi obiectul cauzei, inclusiv numărul de participanţi şi a dificultăţilor de administrare a probelor, elemente de extraneitate, durata fazelor procesuale anterioare, faza procesuală în care se află dosarul, comportamentul părţilor, participanţilor în cauză şi a autorităţilor implicate, modificările legislative etc.Aplicând în cauza de faţă criteriile enunţate, se constată că instanţa de apel a avut de soluţionat apelurile Ministerului Public, a doi inculpaţi şi al unei părţi responsabile civilmente, a unei părţi civile. Conform evidenţei informatizate ECRIS, dosarul a avut un grad de complexitate de 188 de puncte.Conduita procesuală a părţilor nu a influenţat durata de redactare a deciziei pronunţate de instanţa de apel. În apel, cauza a fost amânată la cererea inculpatei B. şi S.C. C. S.R.L. (un termen), şi s-au acordat termene pentru desfăşurarea cercetării judecătoreşti prin administrarea de probe (13 termene) şi pentru a fi studiat raportul de expertiză de către părţi (un termen).În cauză, se constată că minuta deciziei Curţii de Apel Oradea, secţia penală (prin care contestatorul A. a fost condamnat definitiv doar pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, în formă continuată-17 acte materiale – punctele 1-17 din rechizitoriu, la pedeapsa de 11 ani 6 luni închisoare, iar B. a fost condamnată doar pentru infracţiunea de delapidare, la pedeapsa de trei ani închisoare), a fost pronunţată la 12 aprilie 2021. La Curtea de apel dosarul a avut 17 termene, înainte de a fi acordat termen de dezbateri şi a fost amânată pronunţarea pentru o lună (de la 12 martie 2021 la 12 aprilie 2021). Minuta deciziei priveşte soluţionarea acţiunii penale, respectiv rejudecarea acţiunii penale exercitate împotriva lui A. şi B., precum şi desfiinţarea în totalitate a modului de soluţionare a acţiunii civile de către instanţa de fond şi rejudecarea acesteia. După cum precizam anterior, acţiunea civilă a avut ca sursă prejudiciul creat în dauna unei persoanei fizice şi unei persoane juridice.Prin comparaţie, hotărârea Tribunalului, evaluată de Curtea de Apel Oradea, a fost pronunţată la data de 24 martie 2020 şi înregistrată la Curtea de apel la data de 02 iunie 2020, astfel că într-un interval de aproximativ 70 de zile, instanţa de fond a pronunţat şi redactat o hotărâre de 90 de pagini. La Tribunalul Bihor, dosarul la a avut 68 de termene înainte de a fi pronunţată soluţia şi un interval de aproximativ 2 luni între pronunţarea soluţiei şi motivarea acesteia. Se constată că, din fişa dosarului din sistemul de evidenţă informatizată ECRIS, rezultă o complexitate a dosarului la instanţa de fond de 181 de puncte, având 187 de părţi şi 48 de volume de instanţă şi de urmărire penală.Datele analizate de instanţă în prezenta contestaţie provin din evidenţa informatizată ECRIS având în vedere că dosarul nu a fost înaintat Înaltei Curţi şi nici nu au fost transmise alte informaţii care să clarifice durata redactării.Comparând cele două proceduri, desfăşurate în aceeaşi cauză la Tribunal şi Curtea de apel, este necesară accelerarea procedurii de redactare a decziei. În raport de principiile prevăzute de art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi de art. 21 alin. (3) din Constituţie, republicată, care prevăd că părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, Înalta Curte constată că nu există niciun argument obiectiv pentru a putea justifica întârzierea (de aproximativ 8 luni) în redactarea deciziei nr. 246 din 12 aprilie 2021 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală, fiind depăşită o durată rezonabilă. V și Procedura de soluționare a contestației
CONTESTAŢIA PRIVIND EXECUTAREA DISPOZIŢIILOR CIVILE ale hotărârii se face, când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă sau când executarea este îndreptată c altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare, la instanţa de executare, iar în cazul când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare, la instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. În cazurile anume prevăzute de lege, rezolvarea uneia dintre situaţiile reglementate este dată în competenţa instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere, iar, soluţia se comunică instanţei de executare. În cazul în care nelămurirea priveşte o dispoziţie dintr-o hotărâre pronunţată în apel sau în recurs în casaţie, competenţa revine, după caz, instanţei de apel sau Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele completului de judecată dispune citarea părţilor interesate şi, în cazurile prevăzute de lege care impun asistența juridică obligatorie, ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu. În aunumite situații, legea dispune și citarea administraţiei penitenciarului în care execută pedeapsa condamnatul. Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ este adus la judecată. După ascultarea concluziilor procurorului şi a părţilor, instanţa se pronunţă prin sentinţă. Contestaţia c actelor de executare se soluţionează de către instanţa civilă potrivit legii civile.
CONTESTAŢIA PRIVITOARE LA AMENZILE JUDICIARE se soluţionează de către instanţa care le-a pus în executare.
CONTESTAŢIA v. Reabilitarea
CONTINUAREA PROCESULUI PENAL are loc dacăsuspectul sau inculpatul cer aceasta în caz de amnistie, de prescripţie, de retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de nepedepsire sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală.
CONTINUAREA URMĂRIRII PENALE LA CEREREA SUSPECTULUI SAU A INCULPATULUI În caz de clasare ca urmare a constatării că a intervenit amnistia, prescripţia, retragerea plângerii prealabile sau a existenţei unei cauze de nepedepsire, suspectul sau inculpatul poate cere, în termen de 20 de zile de la primirea copiei de pe ordonanţa de soluţionare a cauzei, continuarea urmăririi penale. Dacă după introducerea cererii în termenul legal se constată un alt caz de netrimitere în judecată decât cele prevăzute mai sus, procurorul va dispune clasarea cauzei în raport cu acesta. Dacă nu se constată situaţia expusă mai sus, se va adopta prima soluţie de netrimitere în judecată. Art. 319, alin. (1) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 . v. Clasarea
CONTRADICTORIALITATEA este dreptul fiecărei părți de a participa la prezentarea, argumentarea și dovedirea pretențiilor sau apărărilor sale, precum și dreptul de a discuta și combate susținerile și probele celeilalte părți. C. se traduce în aducerea la cunoștința celeilalte părți a argumentelor de fapt și de drept, pe de-o parte, și posibilitatea celeilalte părți de a răspunde acestora, pe de altă parte. C. este, în primul rând, posibilitatea reală de a dezbate în fața judecătorului tot ceea ce este avansat în drept sau în fapt de către adversar și tot ceea ce este prezentat de acesta, probe sau alte documente. Din perspectiva protejării drepturilor omului, principiul c. este un element al principiului egalității armelor și al dreptului la un proces echitabil. CEDO a statuat că egalitatea armelor este o trăsătură inerentă a unui proces echitabil, care presupune ca fiecărei părți să i se acorde posibilitatea rezonabilă de a prezenta cauza în condiții care să nu o plaseze într-o situație net dezavantajoasă vizavi de adversarul său (Hotărârea din 16 noiembrie 2006, Cauza Klimentyev c. Rusiei, § 95). Totodată, instanța europeană a statuat că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este acela că, în materie penală, inclusiv elementele ce țin de procedură, ar trebui să se desfășoare într-o manieră contradictorie, trebuind să existe egalitate de arme între acuzare și apărare. Dreptul la un proces în contradictoriu înseamnă, într-un caz penal, că atât procurorului, cât și inculpatului trebuie să li se ofere posibilitatea de a avea cunoștință și de a putea aduce observații referitoare la toate probele prezentate sau la observațiile depuse de către cealaltă parte în vederea influențării Dec. i instanței (Hotărârea din 16 februarie 2000, Cauza Rowe și Davis c. Regatului Unit, § 60). Legislația națională poate îndeplini această exigență în diverse maniere, dar metoda adoptată de către aceasta trebuie să garanteze ca partea adversă să fie la curent cu depunerea observațiilor și să aibă posibilitatea veritabilă de a le comenta (Hotărârea din 28 august 1991, Cauza Brandstetter c. Austriei). Din perspectiva c, ca element definitoriu al egalității de arme și al dreptului la un proces echitabil, Curtea Constituțională a apreciat că norma legală trebuie să permită comunicarea către toate părțile din procesul penal a documentelor care sunt de natură să influențeze decizia judecătorului și să prevadă posibilitatea tuturor acestor părți de a discuta în mod efectiv observațiile depuse instanței (Curtea Constituţională, Decizia nr. 166/2015) . C, prin natura sa, este ea însăși o garanție a dreptului la un proces echitabil pentru realizarea și apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, întrucât duce la atingerea obiectivelor constituționale prin posibilitatea atât a acuzării, cât și a apărării, nu numai de a lua cunoștință de toate piesele, observațiile sau elementele de probă propuse judecătorului de natură să îi influențeze decizia, ci și de a le discuta ori comenta. Această exigență poate fi realizată în diferite moduri, cu condiția ca partea adversă să aibă posibilitatea de a combate în mod direct observațiile depuse. Totodată, CEDO a statuat în jurisprudența sa că principiul c. nu privește numai părțile între ele, ci și Ministerul Public sau chiar o altă jurisdicție independentă, participantă, potrivit normelor naționale, la o fază superioară a procesului, cum este cazul instanței de fond (Hotărârea din 18 februarie 1997, Cauza Nideröst-Huber c. Elveției, §§ 23, 27, 31). v. Aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri Egalitatea armelor , Oralitatea, nemijlocirea şi contradictorialitatea
CONTROL IERARHIC prin Decizia nr.486 din 2 decembrie 1997, M.Of.nr.105 din 6 martie 1997, Curtea Constituţională a statuat că fiind vorba de acte și măsuri luate de procuror în cursul procesului penal, acestea trebuie să fie supuse nu numai controlului ierarhic, în cadrul Ministerului Public, dar și controlului din partea instanțelor judecătorești.
CONTROLUL JUDICIAR În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii c. j. faţă de inculpat, dacă această măsură preventivă este necesară pentru realizarea scopului asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, al împiedicării sustragerii suspectului ori a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârşirii unei alte infracţiuni; judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii, poate dispune luarea măsurii c. j. faţă de inculpat. Pe timpul cât se află sub c. j. , inculpatul trebuie să respecte următoarele obligaţii: să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei; să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat. Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul c. j. , să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii: să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia; să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta; să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere; să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori ori experţi sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale; să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta; să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţă; să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicării; să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice; să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar; să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme; să nu emită cecuri. În cuprinsul actului prin care se dispune luarea măsurii c. j. sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte pe durata acestuia şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, măsura c. j. se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive; supravegherea respectării de către inculpat a obligaţiilor care îi revin pe durata controlului judiciar se realizează de către instituţia, organul sau autoritatea anume desemnate de organul judiciar care a dispus măsura, în condiţiile legii; dacă, în cadrul obligaţiei să nu depăşească o anumită limită teritorială , s-a impus inculpatului interdicţia de a părăsi ţara sau o anumită localitate, câte o copie a ordonanţei procurorului ori, după caz, a încheierii se comunică, în ziua emiterii ordonanţei sau a pronunţării încheierii, inculpatului, unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte, precum şi celei în a cărei circumscripţie are interdicţia de a se afla acesta, serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor, Poliţiei de Frontieră Române şi Inspectoratului General pentru Imigrări, în situaţia celui care nu este cetăţean român, în vederea asigurării respectării de către inculpat a obligaţiei care îi revine; organele în drept dispun darea inculpatului în consemn la punctele de trecere a frontierei; instituţia, organul sau autoritatea anume desemnate verifică periodic respectarea obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii; în cazul în care, pe durata măsurii c. j. , inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale c sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege; în cursul urmăririi penale, procurorul care a luat măsura poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a inculpatului, prin ordonanţă, impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta, după audierea inculpatului; aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii, când judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată dispune, prin încheiere, la cererea motivată a procurorului sau a inculpatului ori din oficiu, după audierea inculpatului. Curtea Constituţională reține că ingerința generată de instituția controlului judiciar vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, dreptul la liberă circulație, dreptul la viață intimă, familială și privată, libertatea întrunirilor, munca și protecția socială a muncii și libertatea economică, are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale și al judecății, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie și este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept; ingerința analizată nu este însă proporțională cu cauza care a determinat-o. În acest sens, Curtea reține că aceasta nu asigură un just echilibru între interesul public și cel individual, întrucât poatefi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp; principiul proporționalității, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art.53 din Constituție, presupune caracterul excepțional al restrângerilor exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, și caracterul lor temporar; din moment ce autoritățile publice pot recurge la restrângerea exercițiului unor drepturi în lipsa unor alte soluții, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat și cauza care a provocat-o Dacă în cazul măsurilor preventive privative de libertate legiuitorul a prevăzut atât termenele pe care pot fi luate, cât și durata maximă pentru care acestea pot fi dispuse, în cazul măsurii preventive a controlului judiciar, dispozițiile art.211—215 și 241 C.pr.pen. nu prevăd nici termenul pentru care poate fi dispusă și nici durata maximă a acestei măsuri. Apare astfel ca evident dreptul organelor judiciare de a dispune controlul judiciar, ca măsură preventivă, pentru perioade nelimitate de timp, drept ce presupune restrângerea nelimitată temporal a drepturilor și libertăților fundamentale vizate de conținutul acestei măsuri. Or, potrivit standardelor de constituționalitate, o asemenea restrângere este neconstituțională, întrucât principiul proporționalității afectează conținutul normativ al drepturilor fundamentale vizate, așadar substanța acestora, nerezumându-se la restrângerea exercițiului acestora. Curtea urmează să admită excepția de neconstituționalitate a art.211—215 C.pr.pen., prin raportare la art.20, art.23, art.25, art.26, art.39, art.41, art.45 și art.53 din Constituție, precum și art.5 din Convenție (Decizia nr.712 din 4 decembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.211—217 C.pr.pen., M.Of. nr.33 din 15 ianuarie 2014) . În cursul urmăririi penale, competenţa de a dispune impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial revine procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. Câtă vreme în cursul urmăririi penale procurorul este cel care dispune asupra prelungirii măsurii controlului judiciar, chiar dacă măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, este evident că a fortiori tot procurorul trebuie să fie competent să dispună asupra impunerii unor noi obligaţii pentru inculpat ori asupra înlocuirii sau încetării celor dispuse iniţial, în aceeaşi ipoteză analizată. Dacă s-ar accepta interpretarea contrară, s-ar putea ajunge la situaţii inechitabile din perspectiva căilor de atac, prin raportare la organul judiciar care a dispus asupra modificării controlului judiciar. Astfel, dacă într-o cauză aflată în faza de urmărire penală faţă de unul dintre inculpaţi măsura controlului judiciar a fost luată iniţial de procuror, iar faţă de un altul, măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, iar ulterior s-ar pune în discuţie modificarea controlului judiciar, c ordonanţei prin care procurorul a dispus cu privire la cererea de modificare a controlului judiciar formulată de primul inculpat, acesta ar putea formula plângere la procurorul ierarhic superior celui care a dispus măsura, fără posibilitatea contestării actului la judecătorul de drepturi şi libertăţi, în timp ce al doilea inculpat ar putea sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi, având totodată posibilitatea de a contesta ulterior soluţia dispusă de către acesta. Ca atare, şi din această perspectivă, singura soluţie ce se impune este aceea ca, indiferent de organul judiciar care a dispus măsura preventivă a controlului judiciar (procuror sau judecător de drepturi şi libertăţi), în cursul urmăririi penale, competenţa de a dispune impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial revine procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală (I. C. C. J., Completul Competent să Judece Recursul în Interesul Legii, Decizia nr. 4/2015 din 19 ianuarie 2015, Dosar nr. 13/2014, M.Of.nr. 157 din 5 martie 2015). V și Durata controlului judiciar
CONTROLUL JUDICIAR PE CAUŢIUNE Măsurile preventive sunt măsuri procesuale ce vizează în mod direct fie starea de libertate a suspectului sau a inculpatului, concretizându-se în privarea acestuia de libertate Or, potrivit standardelor de constituționalitate , o asemenea restrângere este neconstituțională, întrucât principiul proporționalității afectează conținutul normativ al drepturilor fundamentale vizate, așadar substanța acestora, nerezumându-se la restrângerea exercițiului acestora. Referitor la liberarea provizorie sub control judiciar și liberarea provizorie pe cauțiune, Curtea reține că acestea au făcut obiectul controlului de constituționalitate, însă criticile au vizat întotdeauna doar condițiile în care se puteau dispune aceste măsuri (existența condițiilor legale ce trebuie îndeplinite pentru ca persoana arestată preventiv să poată cere punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar sau pe cauțiune, existența limitei de 18 ani a pedepsei închisorii, în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție, pentru care s-a dispus arestarea, diferența existentă între infracțiunile săvârșite cu intenție și cele săvârșite din culpă, din perspectiva posibilității de acordare a liberării provizorii sub control judiciar și a liberării provizorii sub cauțiune), și nu termenele pentru care ele puteau fi dispuse (v Decizia nr.36 din 29 ianuarie 2004, M.Of. nr.130 din 13 februarie 2004, Decizia nr.521 din 9 aprilie 2009, M.Of. nr.357 din 27 mai 2009, Decizia nr.30 din 18 ianuarie 2011, M.Of. nr.115 din 15 februarie 2011, și Decizia nr.755 din 7 iunie 2011, M.Of. nr.662 din 16 septembrie 2011). Curtea urmează să admită excepția de neconstituționalitate a art.211—215 C.pr.pen., prin raportare la art.20, art.23, art.25, art.26, art.39, art.41, art.45 și art.53 din Constituție, precum și art.5 C.E.D.H. ( Decizia nr.712 din 4 decembrie 2014, M.Of. nr. 33 din 15 ianuarie 2014) v. Controlul judiciar , Măsurile preventive
CONTUMACIE Când infracţiunea, motivând cererea de extrădare, a fost comisă în afara teritoriului părţii solicitante, extrădarea nu va putea fi refuzată decât dacă legislaţia părţii solicitate nu autorizează urmărirea unei infracţiuni de acelaşi fel, săvârşită în afara teritoriului său ori nu autorizează extrădarea pentru infracţiunea formând obiectul cererii (Convenţia europeană de extrădare din 13 decembrie 1957, M.Of. nr. 89 din 14 mai 1997). Cu titlul de exemplu, mai amintim Legea nr. 111/2008, pentru ratificarea Tratatului de extrădare dintre România şi Statele Unite ale Americii, semnat la Bucureşti la 10 septembrie 2007, M.Of. nr. 387 din 21 mai 2008, Legea nr. 259/2004 pentru ratificarea Tratatului de extrădare dintre România şi Republica Federativă a Braziliei, semnat la Brasilia la 12 august 2003 M.Of. nr. 613 din 7 iulie 2004, Decretul nr. 597 din 27 iunie 2002, privind promulgarea Legii pentru ratificarea C.E.D.H. dintre România şi Republica Arabă Egipt privind asistenţa judiciară în materie penală, transferul condamnaţilor şi extrădarea, semnată la Cairo la 28 iunie 2001, M.Of. nr. 516 din 17 iulie 2002, Legea nr. 118/1998 pentru ratificarea Tratatului dintre România şi Republica Populară Chineză privind extrădarea, semnat la Bucureşti la 1 iulie 1996, M.Of. nr. 222 din 17 iunie 1998 sau Convenția dintre Republica Socialista Romania și Regatul Belgiei privind extrădarea și asistenta judiciara în materie penala, semnata la București la 14 octombrie 1976, cu Protocol adițional din 26 martie 1982, publicat în Buletinul Oficial nr. 106 din 27 decembrie 1983. Mai amintim de Decretul nr. 78 din 23 iulie 1975 privind ratificarea Convenției dintre Republica Socialistă România şi Republica Franceză privind asistenţa judiciară în materie penală şi extrădarea, semnată la Paris la 5 noiembrie 1974, publicat în Buletinul Oficial nr. 80 din 23 iulie 1975. Dar ceea ce ne interesează pe noi apare abia în Protocolul adiţional la Convenţia europeană de extrădare din 17 martie 1978, M. Of. nr. 89 din 14 mai 1997. Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentului protocol, dornice să înlesnească aplicarea, în materie de infracţiuni fiscale, a Convenției europene de extrădare, deschisă spre semnare la Paris la 13 decembrie 1957; considerând, de asemenea, că este oportună completarea Convenției în anumite alte privinţe, au convenit, printre altele, după cum urmează: . Când o parte contractantă cere unei alte părţi contractante extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranţă pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă c sa, partea solicitată poate refuza extrădarea în acest scop, dacă, după părerea sa, procedura de judecată nu a satisfăcut minimul de drepturi de apărare recunoscute oricărei persoane învinuite de o infracţiune. Totuşi extrădarea se va acorda, dacă partea solicitantă dă asigurări apreciate ca suficiente spre a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată care să-i salvgardeze drepturile la apărare. Această hotărâre îndreptăţeşte partea solicitantă fie să execute judecata în cauză, dacă cel condamnat nu se împotriveşte, fie să urmărească pe extrădat în caz contrar.( affaire Ekbatani c Suede , requête no 10563/83), Hotărârea 26 mai 1988). Să cităm şi dispozițiile Codicelui de Procedură Criminalădin 11 noiembrie 1919: dacă acuzatul se dă prins, ori dacă se va aresta mai înainte de stingerea pedepsei prin prescripţiune, deciziunea dată în contumacie şi procedurile făcute în contra lui, începând de la ordonanţa de închisoare sau de reînfăţişare, vor fi de sine nimicite şi se va proceda în privinţa lui după formele ordinare. v. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate
CONŢINUTUL ACORDULUI DE RECUNOAŞTERE A VINOVĂŢIEI v. Recunoaşterea vinovăţiei
CONŢINUTUL CONTROLULUI JUDICIAR Pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebuie să respecte următoarele obligaţii:să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat;să informeze de îndată organul judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei;să se prezinte la organul de poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat.Organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe dintre următoarele obligaţii:să nu depăşească o anumită limită teritorială, fixată de organul judiciar, decât cu încuviinţarea prealabilă a acestuia;să nu se deplaseze în locuri anume stabilite de organul judiciar sau să se deplaseze doar în locurile stabilite de acesta;să poarte permanent un dispozitiv electronic de supraveghere;să nu revină în locuinţa familiei, să nu se apropie de persoana vătămată sau de membrii familiei acesteia, de alţi participanţi la comiterea infracţiunii, de martori ori experţi sau de alte persoane anume desemnate de organul judiciar şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect, pe nicio cale;să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia a săvârşit fapta;să comunice periodic informaţii relevante despre mijloacele sale de existenţă;să se supună unor măsuri de control, îngrijire sau tratament medical, în special în scopul dezintoxicării;să nu participe la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice;să nu conducă vehicule anume stabilite de organul judiciar;să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte arme;să nu emită cecuri.În cuprinsul actului prin care se dispune luarea măsurii controlului judiciar sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte pe durata acestuia şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, măsura controlului judiciar se poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive.Supravegherea respectării de către inculpat a obligaţiilor care îi revin pe durata controlului judiciar se realizează de către instituţia, organul sau autoritatea anume desemnate de organul judiciar care a dispus măsura, în condiţiile legii.Dacă s-a impus inculpatului obligaţia prevăzută la alin. (2) lit. a), câte o copie a ordonanţei procurorului ori, după caz, a minutei, se comunică, în ziua emiterii ordonanţei sau a pronunţării încheierii, inculpatului, unităţii de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte, precum şi serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor, Poliţiei de Frontieră Române şi Inspectoratului General pentru Imigrări, în situaţia celui care nu este cetăţean român, în vederea asigurării respectării de către inculpat a obligaţiei care îi revine. Organele în drept dispun darea inculpatului în consemn la punctele de trecere a frontierei.Instituţia, organul sau autoritatea prevăzute la alin. (4) verifică periodic respectarea obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii.În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege.În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a inculpatului, prin ordonanţă, impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial, dacă apar motive temeinice care justifică aceasta, după ascultarea inculpatului. Împotriva ordonanţei procurorului, inculpatul poate face plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond, dispoziţiile art. 213 aplicându-se în mod corespunzător.Dispoziţiile alin. (8) sunt aplicabile şi în cazul în care măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi.Dispoziţiile alin. (8) teza I se aplică în mod corespunzător şi în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecăţii, când judecătorul de camera preliminară ori instanţa de judecată dispune, prin încheiere, la cererea motivată a procurorului sau a inculpatului ori din oficiu, după ascultarea inculpatului. Încheierea poate fi contestată în condiţiile art. 205 şi, respectiv, art. 206, care se aplică în mod corespunzător.Legea nr. 146/2021 a modificat formularea anterioară „un sistem electronic de supraveghere;” cu „un dispozitiv electronic de supraveghere”
Prin Dec. nr. 4 din 19 ianuarie 2015 referitoare la recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă I. C. C. J. privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 215 alin. (8) din Codul de procedură penală, în sensul de a lămuri dacă, în cursul urmăririi penale, competenţa de a dispune asupra unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial revine judecătorului de drepturi şi libertăţi care a luat măsura sau, dimpotrivă, procurorului, I. C. C. J. ,Completul competent să judece recursul în interesul legii,stabilește că în cursul urmăririi penale, competenţa de a dispune impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial revine procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. din moment ce dispoziţiile art. 215 alin. (8) din Codul de procedură penală nu prevăd expres competenţa judecătorului de drepturi şi libertăţi de a modifica controlul judiciar în faza de urmărire penală, având în vedere prevederile art. 2151 alin. (2) şi (3) C. pr. pen., dar şi normele tranzitorii din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014, se poate trage concluzia că voinţa legiuitorului a fost aceea ca în faza de urmărire penală procurorul să aibă competenţa exclusivă de a modifica obligaţiile aferente controlului judiciar, independent de organul judiciar care a luat iniţial această măsură preventivă.
Câtă vreme în cursul urmăririi penale procurorul este cel care dispune asupra prelungirii măsurii controlului judiciar, chiar dacă măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, este evident că a fortiori tot procurorul trebuie să fie competent să dispună asupra impunerii unor noi obligaţii pentru inculpat ori asupra înlocuirii sau încetării celor dispuse iniţial, în aceeaşi ipoteză analizată.
Dacă s-ar accepta interpretarea contrară, s-ar putea ajunge la situaţii inechitabile din perspectiva căilor de atac, prin raportare la organul judiciar care a dispus asupra modificării controlului judiciar. Astfel, dacă într-o cauză aflată în faza de urmărire penală faţă de unul dintre inculpaţi măsura controlului judiciar a fost luată iniţial de procuror, iar faţă de un altul, măsura a fost luată de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, iar ulterior s-ar pune în discuţie modificarea controlului judiciar, împotriva ordonanţei prin care procurorul a dispus cu privire la cererea de modificare a controlului judiciar formulată de primul inculpat, acesta ar putea formula plângere, în temeiul art. 336 din Codul de procedură penală, la procurorul ierarhic superior celui care a dispus măsura, fără posibilitatea contestării actului la judecătorul de drepturi şi libertăţi, în timp ce al doilea inculpat ar putea sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi, având totodată posibilitatea de a contesta ulterior soluţia dispusă de către acesta.
Prin Dec. nr. 18 din 29 octombrie 2019 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: “Dacă obligaţia inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar conform art. 215 alin. (2) lit. i) din Codul de procedură penală, constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce şi întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal“, I. C. C. J. , completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală stabileşte că obligaţia inculpatului de a nu conduce vehicule anume stabilite, impusă de organul judiciar pe timpul măsurii preventive a controlului judiciar conform art. 215 alin. (2) lit. i) C. pr. pen. , nu constituie o suspendare a exercitării dreptului de a conduce, iar încălcarea acesteia nu întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) din Codul penal. Art. 215 a fost modificat de prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016
CONŢINUTUL Dec. I INSTANŢEI DE APEL ŞI COMUNICAREA ACESTEIA Decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă în partea introductivă menţiunile prevăzute la art. 402, iar în expunere temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea apelului, precum şi temeiurile care au dus la adoptarea oricăreia dintre soluţiile prevăzute la art. 421. Dispozitivul cuprinde soluţia dată de instanţa de apel, data pronunţării Dec. i şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. Instanţa de apel se pronunţă asupra măsurilor preventive potrivit dispoziţiilor referitoare la conţinutul sentinţei; când s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe sau instanţei competente. În cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau de arest la domiciliu, în expunere şi dispozitiv se arată timpul care se deduce din pedeapsă. Când s-a dispus rejudecarea, decizia trebuie să indice care este ultimul act procedural rămas valabil de la care procesul penal trebuie să îşi reia cursul, în caz contrar toate actele procedurale fiind desfiinţate de drept. Decizia instanţei de apel se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi administraţiei locului de deţinere. Art. 424, alin. (2) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016.
CONŢINUTUL DISPOZITIVULUI Dispozitivul trebuie să cuprindă datele privitoare la persoana inculpatului, soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune, indicându-se denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare sau de încetare a procesului penal, şi cauza pe care se întemeiază potrivit art. 16, precum şi soluţia dată cu privire la soluţionarea acţiunii civile. Când instanţa dispune condamnarea, în dispozitiv se menţionează pedeapsa principală aplicată. În cazul în care dispune suspendarea executării acesteia, în dispozitiv se menţionează şi măsurile de supraveghere şi obligaţiile, prevăzute la art. 93 alin. (1)-(3) din Codul penal, pe care trebuie să le respecte condamnatul, se pun în vedere acestuia consecinţele nerespectării lor şi ale săvârşirii de noi infracţiuni şi se indică două entităţi din comunitate unde urmează a se executa obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, prevăzută la art. 93 alin. (3) din Codul penal, după consultarea listei privind posibilităţile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probaţiune. Consilierul de probaţiune, pe baza evaluării iniţiale, va decide în care din cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţia şi tipul de activitate. Când instanţa dispune măsura educativă a supravegherii, în dispozitiv se menţionează persoana care realizează supravegherea şi îndrumarea minorului. Când instanţa dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, în dispozitiv se face menţiune despre aplicarea avertismentului, potrivit art. 81 din Codul penal, iar când dispune amânarea aplicării pedepsei, în dispozitiv se menţionează pedeapsa stabilită a cărei aplicare se amână, precum şi măsurile de supraveghere şi obligaţiile, prevăzute la art. 85 alin. (1) şi (2) din Codul penal, pe care trebuie să le respecte inculpatul, se pun în vedere acestuia consecinţele nerespectării lor şi ale săvârşirii de noi infracţiuni, iar dacă a impus obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, se menţionează două entităţi din comunitate unde urmează a se executa această obligaţie, după consultarea listei privind posibilităţile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probaţiune. Consilierul de probaţiune, pe baza evaluării iniţiale, va decide în care din cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţia şi tipul de activitate şi îndrumarea minorului. Dispozitivul trebuie să mai cuprindă, după caz, cele hotărâte de instanţă cu privire la: deducerea duratei măsurii preventive privative de libertate şi a internării medicale, indicându-se partea din pedeapsă executată în acest mod;măsurile preventive;măsurile asigurătorii;măsurile de siguranţă;cheltuielile judiciare;restituirea lucrurilor;restabilirea situaţiei anterioare;cauţiune;rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei. Când instanţa pronunţă pedeapsa închisorii, în dispozitiv se face menţiune că persoana condamnată este lipsită de drepturile sau, după caz, unele dintre drepturile prevăzute la art. 65 din Codul penal, pe durata prevăzută în acelaşi articol. Când instanţa a pronunţat pedeapsa închisorii, iar persoana vătămată a solicitat înştiinţarea cu privire la eliberarea în orice mod sau evadarea condamnatului, instanţa face o menţiune în acest sens în dispozitivul hotărârii. Când instanţa a dispus amânarea aplicării pedepsei sau interzicerea unuia sau mai multor drepturi, odată cu aplicarea pedepsei accesorii sau a pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, dispozitivul va cuprinde menţiunea că persoana sau persoanele beneficiare ale măsurilor de protecţie pot solicita emiterea unui ordin european de protecţie în condiţiile legii. Dispozitivul trebuie să cuprindă menţiunea că hotărârea este supusă apelului, cu arătarea termenului în care acesta poate fi exercitat, indicarea datei în care hotărârea a fost pronunţată şi a faptului că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică. Art. 404, alin. (6) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 și completat prin Legea 151/2016 . v. Hotărârea
CONŢINUTUL EXPUNERII v. Hotărârea
CONŢINUTUL HOTĂRÂRII ŞI EFECTELE EI v. Recursul în interesul legii
CONŢINUTUL MĂSURII ARESTULUI LA DOMICILIU Măsura arestului la domiciliu constă în obligaţia impusă inculpatului, pe o perioadă determinată, de a nu părăsi imobilul unde locuieşte, fără permisiunea organului judiciar care a dispus măsura sau în faţa căruia se află cauza şi de a se supune unor restricţii stabilite de acesta. Pe durata arestului la domiciliu, inculpatul are următoarele obligaţii:să se prezinte în faţa organului de urmărire penală, a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată ori de câte ori este chemat;să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alţi participanţi la comiterea infracţiunii, cu martorii ori experţii, precum şi cu alte persoane stabilite de organul judiciar.Judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată poate dispune ca pe durata arestului la domiciliu inculpatul să poarte permanent un dispozitiv electronic de supraveghere şi/sau să respecte una sau mai multe dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (2) lit. d)-k). În cuprinsul încheierii prin care se dispune măsura sunt prevăzute în mod expres obligaţiile pe care inculpatul trebuie să le respecte şi i se atrage atenţia că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care îi revin, măsura arestului la domiciliu poate fi înlocuită cu măsura arestării preventive.Pe durata măsurii, inculpatul poate părăsi imobilul prevăzut de lege pentru prezentarea în faţa organelor judiciare, la chemarea acestora. La cererea scrisă şi motivată a inculpatului, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere, îi poate permite acestuia părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învăţământ sau de pregătire profesională ori la alte activităţi similare sau pentru procurarea mijloacelor esenţiale de existenţă, precum şi în alte situaţii temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este necesar pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului.În situaţia prevăzută la alin. (6), în încheiere se va indica în mod expres perioada de timp, precum şi, după caz, locul de muncă, instituţia de învăţământ, unitatea sanitară sau alt loc în care s-a aprobat deplasarea inculpatului.În cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate părăsi imobilul, fără permisiunea judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată, pe durata de timp strict necesară, informând imediat despre aceasta instituţia, organul sau autoritatea desemnată cu supravegherea sa şi organul judiciar care a luat măsura arestului la domiciliu ori în faţa căruia se află cauza.Copia încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanţei de judecată prin care s-a luat măsura arestului la domiciliu se comunică, de îndată, inculpatului şi instituţiei, organului sau autorităţii desemnate cu supravegherea sa, organului de poliţie în a cărei circumscripţie locuieşte acesta, serviciului public comunitar de evidenţă a persoanelor şi organelor de frontieră.Instituţia, organul sau autoritatea desemnate de organul judiciar care a dispus arestul la domiciliu verifică periodic respectarea măsurii şi a obligaţiilor de către inculpat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora, sesizează de îndată procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţa de judecată, în cursul judecăţii.Pentru supravegherea respectării măsurii arestului la domiciliu sau a obligaţiilor impuse inculpatului pe durata acesteia, organul de poliţie poate pătrunde în imobilul unde se execută măsura, fără învoirea inculpatului sau a persoanelor care locuiesc împreună cu acesta.În cazul în care inculpatul încalcă cu rea-credinţă măsura arestului la domiciliu sau obligaţiile care îi revin ori există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori instanţa de judecată, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, poate dispune înlocuirea arestului la domiciliu cu măsura arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege. Atunci când, cu rea-credinţă, inculpatul încalcă obligaţia de a nu părăsi imobilul ori nu respectă itinerarul sau condiţiile de deplasare, stabilite potrivit legii, organul de supraveghere are dreptul de a-l prinde pe inculpat şi de a-l prezenta de îndată procurorului, în cursul urmăririi penale, judecătorului de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară, sau instanţei de judecată, în cursul judecăţii, pentru a proceda potrivit alin. (11). Art. 221, alin. (3), alin. (6) și alin. (11) a fost modificat prin Legea nr. 146/2021
CONŢINUTUL PĂRŢII INTRODUCTIVE v. Hotărârea
CONŢINUTUL ŞI EFECTELE HOTĂRÂRII Asupra sesizării, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se pronunţă prin Dec. , numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării Dec. i în Monitorul Oficial al României, Partea I. Art. 477, alin. (4) a fost abrogat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016.
C.E.D.H. Roma, 4.XI.1950, text amendat în conformitate cu dispoziţiile Protocolului nr. 14 (STE nr. 194) începând cu intrarea acestuia în vigoare la data de 1 iunie 2010. Textul C.E.D.H. fusese amendat anterior în conformitate cu dispoziţiile Protocolului nr. 3 (STE nr. 45), intrat în vigoare la 21 septembrie 1970, ale Protocolului nr. 5 (STE nr. 55), intrat în vigoare la 20 decembrie1971 şi ale Protocolului nr. 8 (STE nr. 118), intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990. Textul C.E.D.H. conţinea în plus textul Protocolului nr. 2 (STE nr. 44) care, potrivit art 5 § 3, făcuse parte integrantă din C.E.D.H. de la intrarea sa în vigoare la data de 21 septembrie 1970. Toate dispoziţiile amendate sau adăugate prin aceste Protocoale au fost înlocuite prin Protocolul nr. 11 (STE nr. 155), începând cu intrarea acestuia în vigoare la data de 1 noiembrie 1998. De la această această dată, Protocolul nr. 9 (STE nr. 140), intrat în vigoare la data de 1 octombrie 1994, a fost abrogat, iar Protocolul nr. 10 (STE nr. 146) a rămas fără obiect.
CONVENŢIA UNICĂ DIN 1961 A NAŢIUNILOR UNITE ASUPRA SUBSTANŢELOR STUPEFIANTE v Substanţe stupefiante
CONVORBIRILE TELEFONICE fiind cuprinse în noţiunile de “viaţă privată” şi “corespondenţă” în sensul art. 8 § 1 C.E.D.H. , interceptarea lor, memorarea datelor astfel obţinute şi eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate c reclamantului reprezintă o “ingerinţă a unei autorităţi publice” în exercitarea dreptului pe care îl garanta art. 8 (hotărârile Malone c. Regatului Unit din 2 august 1984, seria A nr. 82, p. 30, § 64; Kruslin c. Franţei şi Huvig c. Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A şi 176-B, p. 20, § 26, şi p. 52 , § 25, Halford c. Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, pp. 1016-1017, § 48). Curtea a analizat deja prevederile legale în materie de interceptare a convorbirilor telefonice în vigoare în România înainte de modificarea procedurii penale anterioare prin Legea nr. 281/2003 într-o cauză în care a constatat că analiza detaliată a cerinţelor legislaţiei româneşti aplicabile şi a obstacolelor de fapt întâlnite eventual de orice persoană care se consideră lezată printr-o măsură de interceptare a convorbirilor sale dezvăluie insuficienţe incompatibile cu gradul minim de protecţie cerut de supremaţia dreptului într-o societate democratică (Dumitru Popescu, §§ 69 sqq). Analiza Curţii s-a referit în acelaşi timp la prevederile relevante din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională. Ca măsuri de protecţie minime, necesare pentru a evita abuzurile, care trebuie să figureze în lege, jurisprudenţa Curţii menţionează: definirea categoriilor de persoane susceptibile să fie puse sub ascultare judiciară; natura infracţiunilor care o pot ocaziona; stabilirea unei limite pentru durata executării măsurii; condiţiile de întocmire a proceselor-verbale de sinteză care consemnează conversaţiile interceptate; măsurile de precauţie ce trebuie luate pentru a comunica înregistrările efectuate, intacte şi complete, în vederea eventualului control de către judecător şi de către apărare; circumstanţele în care poate sau trebuie să se facă ştergerea sau distrugerea benzilor respective, în special după o neîncepere a urmăririi sau după o punere în libertate (Valenzuela Contreras c. Spaniei, Hotărârea din 30 iulie 1998, Culegere 1998-V, § 46 in fine, p. 1925 , Hotărârea din 1 iulie 2008 în Cauza Calmanovici c. României, Cererea nr. 42.250/02 , M.Of. nr. 283 din 30 aprilie 2009).
CORUPŢIE Secretul bancar şi cel profesional, cu excepţia secretului profesional al avocatului exercitat în condiţiile legii, nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale, şi nici instanţei de judecată. Procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000. ) În cazul în care dispune disjungerea în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie poate continua efectuarea urmăririi penale şi în cauza disjunsă. Urmărirea penală în cauzele privind infracţiunile de corupţie, săvârşite de militarii în activitate, se efectuează de procurori militari din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate Procurorii din cadrul structurii centrale a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, M.Of. nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, pot prelua, în vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competenţa structurilor teritoriale ale direcţiei, din dispoziţia motivată a procurorului şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie v. şi Participarea autorizată la anumite activităţi
CUPRINSUL RECHIZITORIULUI v. Rechizitoriul
CURTEA DE JUSTIŢIE are menirea generală de a asigura respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatelor comunitare (art. 164-160 CE, 136-160 CEEA, 31-45 CEDA)
C.E.D.O. , Pentru a asigura respectarea angajamentelor ce decurg pentru Înaltele Părţi Contractante din C.E.D.H. şi din Protocoalele sale, se înfiinţează o CEDO, cu funcţionare permanentă , potrivit art. 19 C.E.D.H. . Instanța europeană de contencios al drepturilor omului are competenţă asupra tuturor problemelor privind interpretarea şi aplicarea C.E.D.H. şi a Protocoalelor sale. Judecătorii sunt aleşi de Adunarea Parlamentară în numele fiecărei Înalte Părţi Contractante, cu majoritatea voturilor exprimate, de pe o listă de trei candidaţi prezentaţi de Înalta Parte Contractantă. Judecătorii sunt aleşi pentru o perioadă de nouă ani, fără posibilitatea realegerii. Un judecător nu poate fi revocat din funcţie decât dacă ceilalţi judecători decid, cu o majoritate de două treimi, că el nu mai corespunde condiţiilor cerute. Audierea este publică, în afara cazului în care Curtea nu decide altfel, motivat de circumstanţe excepţionale.În orice etapă a procedurii, în mod confidenţial, Curtea se poate pune la dispoziţia părţilor interesate în scopul soluţionării pe cale amiabilă a cauzei, respectând drepturile omului prevăzute de C.E.D.H. şi Protocoalele sale. Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a C.E.D.H. sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi. Nicio dispoziţie din C.E.D.H. nu va fi interpretată ca limitând sau aducând atingere drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale care ar putea fi recunoscute conform legilor oricărei părţi contractante sau oricărei alte convenţii la care această parte contractantă este parte. V și Accesul liber la justiţie; Persoanele care au dreptul de a refuza să dea declaraţii în calitate de martor ; Prejudiciu real
D
DAMNUM EMERGENS (lat. ) dauna efectiv suferită
DAREA ÎN URMĂRIRE se solicită şi se dispune pentru identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea unei persoane în scopul aducerii acesteia în faţa organelor judiciare ori punerii în executare a anumitor hotărâri judecătoreşti. ; d. u. se solicită şi se dispune în următoarele cazuri: nu s-a putut executa un mandat de arestare preventivă, un mandat de executare a unei pedepse privative de libertate, o măsură educativă privativă de libertate, măsura internării medicale sau măsura expulzării, întrucât persoana faţă de care s-a luat una dintre aceste măsuri nu a fost găsită; persoana a evadat din starea legală de reţinere sau deţinere ori a fugit dintr-un centru educativ, centru de detenţie sau din unitatea în care executa măsura internării medicale; în vederea depistării unei persoane urmărite internaţional despre care există date că se află în România. D. u. se solicită de: organul de poliţie care a constatat imposibilitatea executării măsurii prevăzute , de administraţia locului de deţinere, centrul educativ sau unitatea medicală , de organul judiciar competent potrivit legii speciale. D. u. se dispune, prin ordin, de Inspectoratul General al Poliţiei Române, Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti sau, după caz, de inspectoratul de poliţie judeţean, sesizat potrivit alin. (3).. Ordinul de dare în urmărire se comunică în cel mai scurt timp organelor competente să elibereze paşaportul, care au obligaţia să refuze eliberarea paşaportului sau, după caz, să ridice provizoriu paşaportul pe durata măsurii, precum şi organelor de frontieră pentru darea în consemn.;de asemenea, ordinul de dare în urmărire se comunică în copie: celui în faţa căruia urmează să fie adusă persoana urmărită în momentul prinderii; organului judiciar competent care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire. Ordinul de dare în urmărire se pune în executare de îndată de către structurile competenteale Ministerului Administraţiei şi Internelor care vor desfăşura, la nivel naţional, activităţi de identificare, căutare, localizare şi prindere a persoanei urmărite; instituţiile publice sunt obligate să sprijine, în condiţiile legii şi conform competenţelor legale, organele de poliţie care efectuează urmărirea unei persoane date în urmărire; activitatea de urmărire a unei persoane arestate preventiv, desfăşurată de organele de poliţie, este supravegheată de procurori anume desemnaţi din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie se află sediul instanţei competente care a soluţionat în fond propunerea de arestare preventivă. Când mandatul de arestare preventivă a fost emis într-o cauză de competenţa Parchetului de pe lângă I. C. C. J., supravegherea activităţii de urmărire revine procurorului care efectuează sau a efectuat urmărirea penală în cauză. În celelalte cazuri, activitatea de urmărire a persoanelor date în urmărire este supravegheată de procurori anume desemnaţi din cadrul parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărui circumscripţie se află sediul instanţei de executare ori al altei instanţe competente potrivit legii speciale.În vederea identificării, căutării, localizării şi prinderii persoanelor date în urmărire pot fi efectuate, în condiţiile prevăzute de lege, următoarele activităţi: supravegherea tehnică; reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei şi a obiectelor; percheziţia; ridicarea de obiecte sau înscrisuri. Supravegherea tehnică, reţinerea, predarea şi percheziţionarea corespondenţei şi a obiectelor şi percheziţia pot fi dispuse, la cererea procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliţie care efectuează urmărirea persoanei date în urmărire, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, dacă acesta apreciază că identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea persoanelor date în urmărire nu pot fi făcute prin alte mijloace ori ar fi mult întârziate. Ridicarea de obiecte sau înscrisuri în vederea identificării, căutării, localizării şi prinderii persoanelor date în urmărire poate fi dispusă de procurorul care supraveghează activitatea organelor de poliţie ce efectuează urmărirea persoanei date în urmărire. Urmărirea se revocă în momentul prinderii persoanei urmărite sau atunci când au dispărut temeiurile care au justificat darea în urmărire. Revocarea se dispune prin ordin de Inspectoratul General al Poliţiei Române. Procurorul care supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire dispune de îndată încetarea activităţilor de supraveghere luate conform art. 524, informând despre aceasta judecătorul de drepturi şi libertăţi. Art. 521, alin. (4) a fost modificat prin Legea 146/2021 .
DATE CU CARACTER PERSONAL În interpretarea şi aplicarea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 544/2001 şi art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 677/2001, numele şi prenumele unei persoane reprezintă informaţii referitoare la d. c. p., indiferent dacă, într-o situaţie dată, sunt sau nu suficiente pentru identificarea persoanei. Noţiunile de “ d. c. p.” (sau “informaţia cu privire la datele personale”) şi de “informaţii de interes public” sunt definite de lege: de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 544/2001, potrivit cărora “prin informaţie cu privire la datele personale se înţelege orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă”, şi de dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 677/2001, conform cărora reprezintă “ d. c. p. – orice informaţii referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă; o persoană identificabilă este acea persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau la mai mulţi factori specifici identităţii sale fizice, fiziologice, psihice, economice, culturale sau sociale”; de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 544/2001, care statuează că “prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei”.d. c. p. se subsumează noţiunii generale de “informaţii” şi, în măsura în care privesc activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, sunt susceptibile să reprezinte informaţii de interes public, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 544/2001. Pentru a intra însă efectiv în această categorie trebuie îndeplinită o condiţie suplimentară, respectiv aceea de a afecta capacitatea de exercitare a funcţiei publice. În lipsa îndeplinirii acestei condiţii, d. c. p. sunt exceptate de la liberul acces al cetăţenilor; este indiferent dacă într-o situaţie dată acestea sunt sau nu suficiente pentru identificarea persoanei. Dispoziţiile legale nu condiţionează protecţia datelor personale de îndeplinirea unei astfel de condiţii, iar această situaţie îşi găseşte justificarea în împrejurarea că datele pot fi completate din lte surse accesibile persoanei interesate. Dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 544/2001 şi art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 677/2001 trebuie interpretate în sensul că numele şi prenumele unei persoane reprezintă informaţii referitoare la d.c.p., indiferent dacă într-o situaţie dată sunt sau nu suficiente pentru identificarea persoanei. Legea nu reglementează expres situaţia când informaţiile de interes public şi informaţiile cu privire la d.c.p. sunt prezente în cuprinsul aceluiaşi document, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiilor, prilej pentru instanţa de trimitere de a formula cea de-a doua întrebare. Legea trebuie interpretată în sensul că fiecare tip de informaţie are regimului ei juridic care nu poate fi extins asupra celuilalt tip, ceea ce înseamnă că, atunci când informaţiile sunt cuprinse în acelaşi document, acesta va fi făcut accesibil într-o formă cenzurată, prin eliminarea tuturor informaţiilor referitoare la o persoană identificată sau identificabilă. (Î. C. C. J. , Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept, Decizia nr. 37/2015 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Constanţa – Secţia a II-a civilă, de Contencios Administrativ şi Fiscal, în Dosarul nr. 8.392/118/2014)
DATELE INFORMATICE sunt orice reprezentare de fapte, informaţii sau concepte sub o formă adecvată prelucrării într-un sistem informatic, inclusiv un program capabil să determine executarea unei funcţii de către un sistem informatic. v. Conservarea datelor informatice
DECLARAREA RECURSULUI ÎN CASAŢIE Pot formula cerere de recurs în casaţie: procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă;inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal;partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă. Până la închiderea dezbaterilor la instanţa de recurs, părţile şi procurorul îşi pot retrage recursul în casaţie declarat. Retragerea trebuie să fie făcută personal de parte sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deţinere. Declaraţia de retragere se poate face fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie la instanţa de recurs.Reprezentanţii legali pot retrage recursul în casaţie cu respectarea, în ceea ce priveşte latura civilă, a condiţiilor prevăzute de legea civilă. Inculpatul minor nu poate retrage recursul în casaţie declarat personal sau de reprezentantul său legal.Recursul în casaţie declarat de procuror poate fi retras de procurorul ierarhic superior. Decizia instanţei de apel prin care a fost respins apelul nu poate fi atacată cu recurs în casaţie de persoanele care nu au exercitat calea de atac a apelului ori când apelul acestora a fost retras. Prin Dec. nr. 432 din 21 iunie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penal Curtea Constituțională constată că dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (2) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. Prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial at României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, a constatat că dispoziţiile din Codul de procedură civilă cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 83 alin. (3), precum şi în art. 486 alin. (3) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. Curtea constată că, prin decizia anterior menţionată, nu a făcut distincţie între obligativitatea redactării cererii de recurs numai prin avocat, pe de-o parte, şi exercitarea şi susţinerea recursului numai prin avocat, pe de altă parte, apreciind că ambele soluţii legislative vin în contradicţie cu prevederile art. 21 şi art. 24 din Constituţie. Curtea apreciază că această concluzie reiese şi din faptul că în dispozitivul Dec. i anterior menţionate, instanţa de contencios constituţional a utilizat sintagma “menţiunile care decurg din obligativitatea formulării şi susţinerii cererii de recurs prin avocat”, fără a distinge între cele două situaţii. În continuare, în ceea ce priveşte reglementările procesual penale, Curtea observă că, potrivit art. 32 alin. (2) din Codul de procedură penală, părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul procesului penal, potrivit art. 83 lit. c) din Codul de procedură penală, inculpatul are, pe lângă alte drepturi, dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu. Curtea observă că desemnarea unui avocat din oficiu nu este obligatorie în toate cazurile, potrivit art. 90 din Codul de procedură penală, asistenţa juridică a inculpatului fiind obligatorie doar când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege; în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea; în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani. Totodată, în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, Curtea observă că dispoziţiile procesual penale nu impun obligativitatea desemnării unui avocat din oficiu pentru asistarea acestora. Potrivit art. 20 alin. (6) din Codul de procedură penală: “În cazul în care un număr mare de persoane care nu au interese contrarii s-au constituit parte civilă, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care părţile civile nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele”. Art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, M. Of. nr. 327 din 25 aprilie 2008, dispune în sensul că ajutorul public judiciar prevăzut de această ordonanţă de urgenţă se acordă în cauze civile, comerciale, administrative, de muncă şi asigurări sociale, precum şi în alte cauze, cu excepţia celor penale. În faza judecăţii, în ceea ce priveşte inculpatul, asistenţa juridică este obligatorie numai în anumite situaţii descrise în dispoziţiile art. 90 din Codul de procedură penală, iar, în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente, desemnarea unui avocat din oficiu este dispusă numai în situaţii extraordinare caracterizate de numărul mare de persoane care nu au interese contrarii. În expunerea de motive ce a însoţit proiectul Codului de procedură penală, nu se face nicio menţiune în acest sens, precizându-se doar că în considerarea faptului că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac, aceasta “presupune analiza conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege. Faţă de specificul acestei căi extraordinare de atac, proiectul impune condiţii stricte cu privire la cuprinsul cererii de recurs în casaţie în scopul asigurării unei rigori şi discipline procesuale şi al evitării introducerii, în mod abuziv, a unor recursuri care nu se încadrează în motivele prevăzute de lege”. Prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, s-a statuat că un astfel de scop urmărit de legiuitor este un scop legitim, aceeaşi concluzie fiind valabilă şi în cauza de faţă. , Curtea a reţinut că măsura obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat în calea de atac a recursului este in abstracto o măsură adecvată pentru impunerea unei rigori şi discipline procesuale şi necesară pentru atingerea scopului urmărit. Accesul la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Aceste condiţionări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta (paragraful 25). Prin instituirea obligativităţii reprezentării şi asistării părţilor prin avocat ca o condiţie de admisibilitate a exercitării căii de atac a recursului, legiuitorul a reglementat o limită a accesului liber la justiţie, aspect care se constituie într-o veritabilă intervenţie a statului în configurarea şi structurarea acestui drept fundamental. De asemenea, Curtea a constatat că, de principiu, o asemenea intervenţie a statului este permisă tocmai datorită naturii dreptului prevăzut la art. 21 din Constituţie, drept care presupune, în mod intrinsec, o reglementare statală (paragraful 28). Întrucât exercitarea căilor de atac reprezintă o faţetă a accesului liber la justiţie şi fiind vorba de o intervenţie etatică, Curtea Constituţională a analizat, prin prisma unui test de proporţionalitate dezvoltat în jurisprudenţa sa, dacă limitele impuse acestui drept, prin intervenţia legiuitorului – respectiv reglementarea obligativităţii reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului – reprezintă o limitare rezonabilă care să nu fie disproporţionată cu obiectivul urmărit şi care să nu transforme dreptul într-unui iluzoriu/teoretic. În urma efectuării testului de proporţionalitate, măsura reprezentării şi asistării prin avocat în etapa procesuală a recursului nu este proporţională cu scopul urmărit de legiuitor, avantajul public fiind nesemnificativ în raport cu gradul de afectare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului, respectiv cele consacrate de art. 21 şi art. 24 din Constituţie (paragraful 50). Curtea a mai reţinut că dispoziţiile legale criticate au afectat şi dreptul la apărare din perspectiva intimatului ca o consecinţă a exercitării dreptului de acces liber la justiţie realizat de recurent, însă dispoziţiile legale criticate încalcă art. 24 din Constituţie, garanţie a dreptului la un proces echitabil şi din perspectiva recurentului, din moment ce această dispoziţie constituţională nu vizează doar apărarea în procesul desfăşurat în faţa primei instanţe de judecată, ci şi dreptul de apărare prin exercitarea căilor legale de atac împotriva unor constatări de fapt sau de drept ori unor soluţii adoptate de o instanţă de judecată care sunt considerate greşite de către una sau alta din părţile din proces. În situaţia în care partea interesată este împiedicată să exercite calea de atac, aceasta nu îşi va putea valorifica şi apăra drepturile în faţa instanţei de recurs (paragraful 51). Obligaţia reprezentării şi asistării prin avocat pentru exercitarea recursului echivalează, pe de o parte, cu transformarea conţinutului acestui drept fundamental într-o condiţie de admisibilitate a exercitării unei căi de atac, iar, pe de altă parte, cu convertirea acestui drept într-o obligaţie, ceea ce afectează substanţa dreptului la apărare astfel cum este configurat în Constituţie. Or, legiuitorul nu poate da dreptului la apărare garantat de Constituţie valenţe care, practic, contravin caracterului său de garanţie a dreptului la un proces echitabil (paragraful 52). Soluţia legislativă criticată creează premisele transformării liberului acces la justiţie şi a dreptului la apărare în drepturi iluzorii, fapt care nu este de natură să conducă la consolidarea continuă, firească, a statului de drept, ceea ce atrage neconstituţionalitatea acesteia (paragraful 54). Având în vedere că reglementarea procesual penală este similară celei procesual civile, Curtea apreciază că cele reţinute în Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, precitată, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte dispoziţiile criticate în cauza de faţă. Astfel, Curtea constată că se impune admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi constatarea că dispoziţiile din Codul de procedură penală cuprinse în art. 436 alin. (2), art. 439 alin. (41) teza întâi şi art. 440 alin. (2) cu referire la menţiunile care decurg din obligativitatea formulării cererii de recurs prin avocat sunt neconstituţionale. Art. 436, alin. (2) a fost abrogat prin Ordonanța de urgență 70/2016. v. Recursul în casaţie
DECLARAREA ŞI SOLUŢIONAREA CONTESTAŢIEI Calea de atac a contestaţiei se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol fiind aplicabile când legea nu prevede altfel. Pot face contestaţie procurorul şi subiecţii procesuali la care hotărârea atacată se referă, precum şi persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate prin aceasta, în termen de 3 zile, care curge de la pronunţare pentru procuror şi de la comunicare pentru celelalte persoane. Contestaţia se depune la judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, la instanţa care a pronunţat hotărârea care se atacă şi se motivează până la termenul stabilit pentru soluţionare. La soluţionarea contestaţiei; în cadrul acestor limite, la soluţionarea contestaţiei împotriva încheierii privind o măsură preventivă se poate dispune o măsură mai puţin gravă decât cea solicitată sau decât cea dispusă prin încheierea contestată ori se pot modifica obligaţiile din conţinutul măsurii contestate. Contestaţia se soluţionează de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, respectiv de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa superioară celei sesizate sau, după caz, de către instanţa superioară celei sesizate, respectiv de completul competent al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în şedinţă publică, cu participarea procurorului. La soluţionarea contestaţiei se citează persoana care a făcut contestaţia, precum şi subiecţii procesuali la care hotărârea atacată se referă, dispoziţiile art. 90 şi art. 91 aplicându-se în mod corespunzător. Contestaţia se soluţionează prin Dec. , care nu este supusă niciunei căi de atac, putându-se pronunţa una dintre următoarele soluţii:respingerea contestaţiei, cu menţinerea hotărârii atacate:când contestaţia este tardivă sau inadmisibilă;când contestaţia este nefondată;admiterea contestaţiei şi:desfiinţarea hotărârii atacate şi soluţionarea cauzei;desfiinţarea hotărârii atacate şi dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul sau completul care a pronunţat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate dispoziţiile privind citarea. Prin Dec. nr. 4 din 29 septembrie 2014 referitoare la examinarea recursului în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 203 alin. (5) şi art. 4251 alin. (1) din Codul de procedură penală, în sensul de a stabili care dispoziţii sunt aplicabile, respectiv dacă şedinţa de judecată prin care este soluţionată, în cursul urmăririi penale şi în procedura de cameră preliminară, contestaţia formulată împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi şi de cameră preliminară privind măsurile preventive are loc în camera de consiliu sau se desfăşoară în şedinţă publică şi dacă hotărârea adoptată este o încheiere sau o Dec. , Înalta Curtea de Casație și Justiție stabileşte că în cursul urmăririi penale şi al procedurii de cameră preliminară contestaţia împotriva încheierii judecătorului de drepturi şi libertăţi sau, după caz, a judecătorului de cameră preliminară privitoare la măsurile preventive se soluţionează în camera de consiliu, prin încheiere motivată, care se pronunţă în camera de consiliu. Prin Dec. nr. 16 din 24 septembrie 2019 în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept: “Dacă serviciul de probaţiune face parte din categoria subiecţilor procesuali la care hotărârea atacată se referă, în sensul art. 4251 alin. (2) din Codul de procedură penală raportat la art. 34 din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 29 din Codul de procedură penală care definesc noţiunea de subiect procesual şi respectiv de participant la procesul penal”, Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ stabileşte că în cadrul procedurii de revocare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, prevăzută de art. 583 din Codul de procedură penală, serviciul de probaţiune este un subiect procesual la care hotărârea atacată se referă, în accepţiunea art. 4251 alin. (2) teza I din Codul de procedură penală raportat la art. 34 teza finală din acelaşi cod. Dispoziţiile art. 4251 alin. (2) din Codul de procedură penală referitoare la calea de atac a contestaţiei fac parte din titlul III al Părţii speciale şi nu sunt contrare prevederilor cuprinse în capitolul IV din titlul V al Părţii speciale, ci mai mult aduc precizări cu privire la titularii contestaţiei, aşa încât sunt incidente în procedura revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere. Dispoziţiile art. 4251 alin. (2) din Codul de procedură penală prevăd că “Pot face contestaţie procurorul şi subiecţii procesuali la care hotărârea atacată se referă, precum şi persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate prin aceasta, în termen de 3 zile, care curge de la pronunţare pentru procuror şi de la comunicare pentru celelalte persoane, dispoziţiile art. 411 alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător.” Legiuitorul a reglementat în conţinutul normei mai sus menţionate titularii contestaţiei, respectiv procurorul, subiecţii procesuali, fără a face vreo distincţie cu privire la aceştia, în condiţiile în care în art. 29 din Codul de procedură penală referitor la participanţii în procesul penal sunt evidenţiaţi subiecţii procesuali principali şi alţi subiecţi procesuali (subiecţii procesuali principali, stabiliţi în art. 33 din Codul de procedură penală, sunt suspectul şi persoana vătămată, iar ceilalţi subiecţi procesuali prevăzuţi în art. 34 din acelaşi cod: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum şi orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale) şi persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate, termenul şi momentul de la care curge. Serviciul de probaţiune este un organ prevăzut de lege ce are drepturi, obligaţii şi atribuţii în procedura de revocare sau anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, care a şi sesizat instanţa competentă pentru a dispune, reprezentând un subiect procesual în accepţiunea dispoziţiilor art. 34 teza finală din Codul de procedura penală ce dobândeşte şi calitate procesuală activă de a formula contestaţie împotriva sentinţei pronunţate în procedura reglementată de art. 583 din Codul de procedură penală. Serviciul de probaţiune are “puterea de a acţiona în justiţie” în procedura de revocare sau anulare a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, cu atât mai mult are legitimitatea procesuală de a exercita calea de atac prevăzută de lege (legitimatio ad causam).Calitatea serviciului de probaţiune de “subiect procesual la care hotărârea atacată se referă”, în ipoteza în care ca subiect procesual a sesizat instanţa în procedura revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, decurge din faptul că, în ipoteza menţionată, instanţa se pronunţă, prin hotărârea atacată, asupra sesizării serviciului de probaţiune.Hotărârea prin care instanţa admite sau respinge sesizarea serviciului de probaţiune privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere constituie o hotărâre care “se referă” atât prin dispozitiv, cât şi prin considerente la acest subiect procesual.În consecinţă, în ipoteza în care a sesizat instanţa în vederea revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere, serviciul de probaţiune este titular al căii de atac a contestaţiei împotriva hotărârii prin care instanţa se pronunţă asupra revocării suspendării şi este inclus în sfera “subiecţilor procesuali la care hotărârea atacată se referă”. În raport cu cele arătate se va admite sesizarea formulată în cauză, ca urmare a interpretării sistematice a dispoziţiilor generale şi speciale din Codul de procedură penală, prin corelare a art. 583 din Codul de procedură penală cu art. 29, art. 34 şi a art. 597 alin. (5) raportat la art. 4251 alin. (2) din Codul de procedură penală, precum şi cu dispoziţiile menţionate din Legea nr. 252/2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului de probaţiune, M. Of. nr. 512 din 14 august 2013, cu modificările şi completările ulterioare, aşa încât în procedura revocării suspendării executării pedepsei sub supraveghere serviciul de probaţiune ca titular al sesizării este şi titular al căii de atac prevăzute de lege, în calitate de subiect procesual, împotriva hotărârii prin care se soluţionează sesizarea. Art. 4251 a fost introdus prin Ordonanța de urgență nr. 3/2014 . v. Contestaţia
DECLARAŢIA SOLEMNĂ A MARTORULUI v. Jurământul şi declaraţia solemnă a martorului
DECLINAREA DE COMPETENŢĂ Instanţa care îşi declină competenţa trimite, de îndată, dosarul instanţei de judecată desemnate ca fiind competentă prin hotărârea de declinare; dacă declinarea a fost determinată de competenţa materială sau după calitatea persoanei, instanţa căreia i s-a trimis cauza poate menţine, motivat, probele administrate, actele îndeplinite şi măsurile dispuse de instanţa care şi-a declinat competenţa; în cazul declinării pentru necompetenţă teritorială, probele administrate, actele îndeplinite şi măsurile dispuse se menţin; hotărârea de declinare a competenţei nu este supusă căilor de atac.
DEGRADAREA MILITARĂ Pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către judecătorul delegat cu executarea a unei copii de pe dispozitivul hotărârii comandantului unităţii militare în a cărei evidenţă este luată persoana condamnată, respectiv centrului militar judeţean sau zonal de la domiciliul condamnatului.
DELEGAREA Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune, în condiţiile comisiei rogatorii , efectuarea unui act de procedură şi prin d. ; d. poate fi dată numai unui organ sau unei instanţe de judecată ierarhic inferioare. v. Comisia rogatorie, Efectuarea urmăririi penale de către procuror
DELIBERAREA o fac numai membrii completului în faţa căruia a avut loc dezbaterea, în secret; completul de judecată deliberează mai întâi asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra chestiunilor de drept; d poartă asupra existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului, asupra stabilirii pedepsei, asupra stabilirii măsurii educative ori măsurii de siguranţă, dacă este cazul să fie luată, precum şi asupra deducerii duratei măsurilor preventive privative de libertate şi a internării medicale; completul de judecată deliberează şi asupra reparării pagubei produse prin infracţiune, asupra măsurilor preventive şi asigurătorii, a mijloacelor materiale de probă, a cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei. D. şi pronunţarea hotărârii se fac în ziua în care au avut loc dezbaterile sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor; în situaţii excepţionale, când, raportat la complexitatea cauzei, d. şi pronunţarea nu pot avea loc în termen , instanţa poate amâna pronunţarea o singură dată pentru cel mult 15 zile; preşedintele completului informează părţile prezente asupra datei la care se va pronunţa hotărârea.
DENUNŢUL este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni; d. se poate face numai personal, dispoziţiile privind plângerea aplicându-se în mod corespunzător.
DEPARTAMENTUL PENTRU LUPTA ANTIFRAUDĂ are calitatea de organ de constatare, în privinţa faptelor care pot constitui infracţiuni ce aduc atingere intereselor financiare ale UE în România. Departamentul poate, la solicitarea procurorului, să efectueze controale cu privire la respectarea dispoziţiilor legale în materia protejării intereselor financiare ale UE.
DESEMNAREA UNUI REPREZENTANT AL PERSOANELOR VĂTĂMATE În situaţia în care în cauză există un număr mare de persoane vătămate care nu au interese contrarii, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care persoanele vătămate nu şi-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal, procurorul sau instanţa de judecată poate desemna, prin ordonanţă, respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele. Încheierea sau ordonanţa va fi comunicată persoanelor vătămate, care trebuie să încunoştinţeze, în termen de 3 zile de la primirea comunicării, procurorul sau instanţa în cazul în care refuză să fie reprezentaţi prin avocatul desemnat din oficiu. Toate actele de procedură comunicate reprezentantului sau de care reprezentantul a luat cunoştinţă sunt prezumate a fi cunoscute de către persoanele reprezentate.
DESFĂŞURAREA ŞEDINŢEI DE JUDECATĂ v. Notele privind desfăşurarea şedinţei de judecată
DESFIINŢAREA HOTĂRÂRII ŞI CONŢINUTUL Dec. I v. Recursul în casaţie
DESPĂGUBIRILE CIVILE ŞI CHELTUIELILE JUDICIARE Dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile.
DETENŢIA ÎN AŞTEPTAREA JUDECĂŢII poate fi dispusă numai dacă există suspiciuni întemeiate că persoana respectivă a comis infracţiunea de care este acuzată şi dacă există motive întemeiate pentru a crede că există unul sau mai multe dintre următoarele:pericolul de a fugi;pericolul de a împiedica cursul justiţiei;pericolul de a comite o infracţiune gravă.Chiar atunci când nu poate fi demonstrată existenţa unuia dintre pericolele mai sus menţionate, detenţiunea în aşteptarea judecării poate fi totuşi justificată, în mod excepţional, în anumite cazuri de infracţiuni deosebit de grave.Atunci când analizează dacă trebuie dispusă detenţiunea în aşteptarea judecării, autoritatea judecătorească va ţine cont de circumstanţele cazului individual şi mai ales de factori cum sunt :natura şi gravitatea infracţiunii,importanţa dovezilor că persoana respectivă a comis infracţiunea,pedeapsa care poate fi impusă în eventualitatea condamnării,caracterul, antecedentele şi situaţia personală şi socială ale persoanei respective şi, mai ales, legăturile sale cu comunitatea,comportamentul persoanei respective, mai ales modul în care şi-a îndeplinit orice obligaţie care i-a fost impusă în cursul procedurilor penale anterioare. Când examinează dacă poate fi evitată detenţiunea în aşteptarea judecării, autoritatea judecătorească va lua în considerare toate măsurile alternative disponibile, care pot include următoarele:promisiunea persoanei respective să se prezinte înaintea autorităţii judecătoreşti cum şi când i se cere şi să nu împiedice cursul justiţiei,obligaţia de a locui la o adresă specificată (de ex. acasă, cămin, o instituţie specializată pentru minori etc.) în condiţiile impuse de autoritatea judecătorească,restricţia de a părăsi sau a merge într-un sau district loc specificat făreă autorizaţie,ordinul de a raporta periodic anumitor autorităţi (de ex. curţii, poliţiei etc.),predarea paşaportului sau a altor acte de identitate,prevederea cauţiunii sau a altor forme de garanţie pentru persoana respectivă, ţinând cont de mijloacele sale materiale,prevederea unei garanţii,supravegherea şi asistenţa asigurate de o agenţie numită de autoritatea judecătorească. Potrivit Recomandării nr.11(80) a Comitetului de miniștri al Consiliului Europei cu privire la detențiunea în așteptarea judecării, adoptată la 27 iunie 1980, statele membre trebuie să se asigure că legislația și practica lor în cazuri care implică detențiunea în așteptarea procesului se călăuzesc după anumite principii, printre care și cel statuat la art. II pct.13 potrivit căruia „Detențiunea în așteptarea judecării nu se va prelungi mai mult decât este necesar în lumina obiectivelor stabilite în principiul 3, nici nu va fi continuată dacă perioada petrecută în detențiune în așteptarea judecării ar fi disproporționată față de sentința care poate fi pronunțată în cazul condamnării”, întrucât „este de dorit, din motive umanitare și sociale, reducerea aplicării detențiunii în așteptarea judecării la un minimum compatibil cu interesele justiției” (preambulul recomandării).
DEZBATERILE Au loc în următoarea ordine: procurorului, persoanei vătămate, părţii civile, părţii responsabile civilmente şi inculpatului; preşedintele poate da cuvântul şi în replică; durata concluziilor procurorului, ale părţilor, ale persoanei vătămate şi ale avocaţilor acestora poate fi limitată; preşedintele are dreptul să îi întrerupă pe cei care au cuvântul, dacă în susţinerile lor depăşesc limitele cauzei ce se judecă;pentru motive temeinice dezbaterile pot fi întrerupte. Întreruperea nu poate fi mai mare de 3 zile. v. Reluarea cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor
DIES A QUO NON COMPUTATOR PRO IN TERMINO (lat. ) ziua până la care nu se compută termenul
DIES INCEPTUS PRO ADIMPLETO HABETUR (lat. ) ziua începută se consideră împlinită
DIRECŢIA DE INVESTIGARE A INFRACŢIUNILOR DE CRIMINALITATE ORGANIZATĂ ŞI TERORISM În cadrul DIICOT sunt numiţi, prin ordin al procurorului-şef al DIICOT, cu avizul miniştrilor de resort, specialişti cu înaltă calificare în domeniul prelucrării şi valorificării informaţiilor, economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum şi în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice sau de specialitate în activitatea de urmărire penală. Specialiştii prevăzuţi în Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a DIICOT, M.Of. nr. 1.089 din 23 noiembrie 2004 au calitatea de funcţionar public şi îşi desfăşoară activitatea sub directa conducere, supraveghere şi control nemijlocit al procurorilor din DIICOT Specialiştii au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru funcţionarii publici, cu excepţiile prevăzute în prezenta lege. De asemenea, specialiştii beneficiază, în mod corespunzător, de drepturile prevăzute la art. 11 şi 23 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare. Constatarea tehnico-ştiinţifică efectuată din dispoziţia scrisă a procurorului de către specialiştii prevăzuţi mai sus constituie mijloc de probă, .
DIRECŢIA NAŢIONALĂ ANTICORUPŢIE Unul dintre obiectivele importante stabilite prin Programul Naţional de Prevenire a Corupţiei, aprobat prin H.G. nr. 1065 din 25 octombrie 2001, M. Of. nr. 728 din 15 noiembrie 2001, a fost crearea unei structuri specializate de combatere a corupţiei. Parchetul Naţional Anticorupţie este o structură autonomă în cadrul Ministerului Public, conceput ca un parchet specializat cu atribuţii pe întreg teritoriul ţării, şi nu pe lângă instanţele judecătoreşti. Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 43/2002 (aprobată ulterior prin Legea nr. 503/2002) s-a înfiinţat, la nivel naţional, Parchetul Naţional Anticorupţie, ca parchet specializat în combaterea infracţiunii de corupţie, şi anume „pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000”.
Potrivit art. 13 din Ordonanţa de urgenţă nr. 43/2002, sunt de competenţa fostului Parchet Naţional Anticorupţie „infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000” deci numai marea corupţie şi corupţia de mijloc, „în funcţie de calitatea persoanelor care săvârşesc sau faţă de care se săvârşesc faptele şi în raport cu sectoarele de activitate unde acestea se comit”(se arată în mod expres în art. 5 alin. 1). Pe de altă parte, potrivit art. 72 alin. (2) fraza a II-a din Constituţie, urmărirea şi trimiterea în judecată penală a deputaţilor şi senatorilor se poate face numai de către Parchetul de pe lângă I. C. C. J. . Parchetul Naţional Anticorupţie trebuia să fie o direcţie, Naţională, Anticorupţie, dar în compunerea Parchetului de pe lângă I. C. C. J. . Tribunalul judecă în primă instanţă infracţiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism sau D. N. A. , dacă nu sunt date prin lege în competenţa altor instanţe ierarhic superioare; la judecarea cauzelor şi la soluţionarea propunerilor, contestaţiilor, plângerilor sau a oricăror alte cereri în care cercetarea penală a fost efectuată de D. N. A. potrivit legii vechi, precum şi a celor care au rămas în competenţa acesteia în condiţiile alin. (1), participă procurori din cadrul D. N. A. (v art. 5 din L. nr. 255/2013). Având în vedere necesitatea concentrării imediate a întregii capacităţi de acţiune a D. N. A. în realizarea obiectivului pentru care a fost înfiinţată această structură specializată, astfel încât să se asigure continuarea progreselor în combaterea marii corupţii, luând în considerare faptul că din totalul cauzelor de soluţionat de către D. N. A. aproximativ 30% reprezintă dosarele care au ca obiect infracţiuni de evaziune fiscală, înşelăciune şi fraudă vamală cu un prejudiciu mai mare decât echivalentul în lei a 1 milion euro (spre exemplu, în anul 2012 au fost înregistrate 1.057 de dosare având ca obiect astfel de infracţiuni, respectiv evaziune fiscală – 708, înşelăciune – 335 şi infracţiuni prevăzute de Codul vamal – 30, iar în 2011 au fost înregistrate 1.066 de dosare, respectiv evaziune fiscală – 672, înşelăciune – 364, infracţiuni prevăzute de Codul vamal – 14), ţinând cont de faptul că distincţia dintre cauzele de aceeaşi natură în funcţie de cuantumul prejudiciului a determinat, numai la nivelul anului 2012, ca un procent de 39% dintre soluţiile pronunţate să fie reprezentat de declinări către alte unităţi de parchet, prin eliminarea din competenţa D. N. A. a infracţiunilor de evaziune fiscală, înşelăciune şi a celor la regimul vamal cu un prejudiciu mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro, această structură specializată se va putea concentra mai bine pe combaterea marii corupţii. Ţinând cont de faptul că analiza soluţiilor dispuse în aceste cauze a demonstrat că nu există o legătură directă între fenomenul evaziunii fiscale sau fraudei şi cel al marii corupţii, de natură să justifice competenţa D. N. A. pentru investigarea infracţiunilor menţionate, luând în considerare faptul că trecerea competenţei de efectuare a urmăririi penale pentru aceste infracţiuni la parchetele de pe lângă instanţe va determina reducerea duratei anchetelor, având în vedere că dosarele s-ar împărţi între cele 42 de parchete de pe lângă tribunale, iar urmărirea penală va fi efectuată de către organele de cercetare penală, activitatea suplimentară putând fi gestionată cu resursele existente (totodată, cauzele înregistrate la D. N. A. anterior intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă se soluţionează în continuare de către această structură), având în vedere obiectivele asumate de statul român în cadrul Mecanismului de cooperare şi verificare şi recomandările formulate de experţii Comisiei Europene şi pentru a putea asigura funcţionarea optimă a D. N. A. , în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată, Guvernul României a adoptat Ordonanţă de urgenţă nr. 63 din 19 iunie 2013 pentru modificarea art. 13 alin. (12) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind D. N. A. (M. Of. nr. 377 din 26 iunie 2013). D. N. A. este competentă să efectueze urmărirea penală, dacă s-a cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro, în cazul infracţiunilor prevăzute la art. 246, 247, 248 şi 2481 din Codul penal anterior. Cauzele înregistrate la D. N. A. anterior intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă se soluţionează de către această structură specializată. Astăzi, sunt de competenţa D. N. A. infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii: a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro; b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către: deputaţi; senatori; membrii din România ai Parlamentului European; membrul desemnat de România în Comisia Europeană; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat şi asimilaţii acestora; consilieri ai miniştrilor; judecătorii Î. C, C. J. şi ai Curţii Constituţionale; ceilalţi judecători şi procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; preşedintele Consiliului Legislativ şi locţiitorul acestuia; Avocatul Poporului şi adjuncţii săi; consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale; consilierii de stat ai prim-ministrului; membrii şi auditorii publici externi din cadrul Curţii de Conturi a României şi ai camerelor judeţene de conturi; guvernatorul, prim-viceguvernatorul şi viceguvernatorii Băncii Naţionale a României; preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Concurenţei; ofiţeri, amirali, generali şi mareşali; ofiţeri de poliţie; preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene; primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii municipiilor; consilieri judeţeni; prefecţi şi subprefecţi; conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale şi persoanele cu funcţii de control din cadrul acestora, cu excepţia conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi a persoanelor cu funcţii de control din cadrul acestora; avocaţi; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care deţin funcţii de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi al societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, al instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la art. 293 şi 294 din Codul penal. (2) Infracţiunile c intereselor financiare ale UE sunt de competenţa D. N. A. . (3) Sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute la art. 246, 297 şi 300 din Codul penal, dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro. (4) Procurorii din cadrul D. N. A. efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1) – (3). (5) În cazul în care dispune disjungerea în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul D. N. A. poate continua efectuarea urmăririi penale şi în cauza disjunsă. (6) Urmărirea penală în cauzele privind infracţiunile prevăzute la alin. (1)-(3), săvârşite de militarii în activitate, se efectuează de procurori militari din cadrul D. N. A. , indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate (text modificat prin art. 115 din Legea nr. 187/2012, Art. 115 a fost abrogat ulterior prin art. 109 din Legea nr. 255/2013. Modificat prin Legea nr. 255/ 2013).
DISJUNGEREA ACŢIUNII CIVILE poate fi dispună atunci cândsoluţionarea acesteia determină depăşirea termenului rezonabil de soluţionare a acţiunii penale; soluţionarea acţiunii civile rămâne în competenţa instanţei penale; disjungerea se dispune de către instanţă din oficiu ori la cererea procurorului sau a părţilor; probele administrate până la disjungere vor fi folosite la soluţionarea acţiunii civile disjunse; încheierea prin care se disjunge acţiunea civilă este definitivă.
DISJUNGEREA CAUZELOR Pentru motive temeinice privind mai buna desfăşurare a judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea acesteia cu privire la unii dintre inculpaţi sau la unele dintre infracţiuni; d.c. se dispune de instanţă, prin încheiere, din oficiu sau la cererea procurorului ori a părţilor.
DISPARIŢIA DOSARULUI SAU ÎNSCRISULUI v. Reconstituirea înscrisului sau dosarului
DISPOZITIVUL v. Hotărârea
DISPOZIŢIILE CU PRIVIRE LA MĂSURILE PREVENTIVE Instanţa are obligaţia ca, prin hotărâre, să se pronunţe asupra menţinerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a măsurii preventive dispuse pe parcursul procesului penal cu privire la inculpat. În caz de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv. De asemenea, instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţă:o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive;o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii, arestului la domiciliu şi arestării preventive;o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea executării sub supraveghere;c)o pedeapsă cu amendă, care nu însoţeşte pedeapsa închisorii;o măsură educativă neprivativă de libertate. Hotărârea pronunţată cu privire la măsurile preventive este executorie.Hotărârea pronunţată în condiţiile alin. (1)-(3) cu privire la măsurile preventive este executorie. Când, potrivit dispoziţiilor prevăzute la alin. (1)-(3), inculpatul este pus în libertate, instanţa comunică aceasta administraţiei locului de deţinere. Inculpatul condamnat de prima instanţă şi aflat în stare de arest preventiv este liberat de îndată ce durata reţinerii şi cea a arestării devin egale cu durata pedepsei pronunţate, deşi hotărârea nu este definitivă. Liberarea se dispune de administraţia locului de deţinere, căreia i se comunică, îndată după pronunţarea hotărârii, o copie de pe dispozitiv sau extras. În caz de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii faţă de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune, instanţa va dispune restituirea sumei depuse drept cauţiune, dacă nu s-a dispus plata din aceasta a despăgubirilor acordate pentru repararea pagubelor şi dacă nu s-a dispus plata din cauţiune prevăzută la art. 217 alin. (7). Instanţa dispune confiscarea cauţiunii dacă măsura controlului judiciar pe cauţiune a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, pentru motivele arătate la art. 217 alin. (12), şi nu s-a dispus plata din cauţiune a sumelor prevăzute la art. 217. Instanţa dispune confiscarea cauţiunii dacă măsura controlului judiciar pe cauţiune a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, pentru motivele arătate la art. 217 alin. (9), şi nu s-a dispus plata din cauţiune a sumelor prevăzute la art. 217. Durata măsurii arestului la domiciliu se deduce din pedeapsa aplicată prin echivalarea a 3 zile de arest preventiv la domiciliu cu o zi din pedeapsă. După pronunţarea hotărârii, până la sesizarea instanţei de apel, instanţa poate dispune, la cerere sau din oficiu, luarea, revocarea, înlocuirea sau menţinerea unei măsuri preventive cu privire la inculpatul condamnat, în condiţiile legii. Prin Dec. nr. 7 din 16 martie 2015 referitoare la recursul în interesul legii formulat de către de Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 471 alin. (1) din Codul de procedură penală, în vederea interpretării unitare a dispoziţiilor art. 399 din Codul de procedură penală cu privire la “măsurile preventive aplicabile minorilor, în sensul dacă la momentul soluţionării în primă instanţă, a acţiunii penale prin luarea unei măsuri educative, încetează de drept măsura preventivă dispusă anterior faţă de minor”, Î. C. C. J. stabileşte că la momentul soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale, prin pronunţarea unei măsuri educative, indiferent de natura acesteia, măsura arestării preventive, luată anterior faţă de inculpatul minor, încetează de drept, iar instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv. Utilizarea sintagmei “de îndată” în contextul pronunţării hotărârii în primă instanţă, în cadrul prevederilor care reglementează dispoziţiile primei instanţe în materia măsurilor preventive, conduce la concluzia că momentul punerii în libertate a inculpatului minor arestat preventiv este momentul soluţionării cauzei în primă instanţă, iar nu momentul rămânerii definitive a hotărârii primei instanţe. Dacă intenţia legiuitorului ar fi fost aceea de a nu conferi caracter executoriu dispoziţiei de punere în libertate a inculpatului minor arestat preventiv, nu ar fi utilizat sintagma “de îndată” în cuprinsul prevederilor art. 399 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pe de altă parte, este adevărat că dispoziţiile art. 399 alin. (4) din Codul de procedură penală nu prevăd explicit caracterul executoriu al dispoziţiei de punere în libertate a inculpatului minor arestat preventiv, cu privire la care prima instanţă a pronunţat o măsură educativă, însă caracterul executoriu al acestei dispoziţii rezultă, pe de o parte, aşa cum s-a arătat, din utilizarea sintagmelor “de îndată” şi “de asemenea”; iar, pe de altă parte, din efectele pe care le-ar produce o interpretare contrară. Astfel, a admite că dispoziţia de punere în libertate a inculpatului minor arestat preventiv cu privire la care prima instanţă a pronunţat o măsură educativă nu are caracter executoriu înseamnă a admite că inculpatul minor cu privire la care prima instanţă a pronunţat o măsură educativă neprivativă de libertate ar putea fi privat de libertate până la rămânerea definitivă a hotărârii şi a admite că inculpatul condamnat la pedeapsa amenzii ar putea fi privat de libertate până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. De altfel, nici dispoziţiile art. 399 alin. (4) C. pr. pen. nu prevăd caracterul executoriu al dispoziţiei de punere în libertate a inculpatului condamnat la pedeapsa amenzii, care nu însoţeşte pedeapsa închisorii, la care se face referire în art. 399 alin. (3) lit. c) din acelaşi cod. Or, pronunţarea unei măsuri educative neprivative de libertate sau a unei pedepse cu amendă, care nu însoţeşte pedeapsa închisorii, este incompatibilă cu menţinerea privării de libertate a inculpatului. Dispoziţiile legale menţionate trebuie corelate cu cele ale art. 241 C. pr. pen., care reglementează cazurile generale de încetare de drept a măsurilor preventive, fără ca legiuitorul să facă o enumerare limitativă a acestora, ci doar stabilind existenţa unor cazuri speciale în alin. (1) lit. d) al aceluiaşi text de lege, respectiv că măsurile preventive încetează de drept “În alte cazuri anume prevăzute de lege.” Un astfel de caz anume prevăzut de lege, care priveşte exclusiv măsura arestării preventive şi care se încadrează în dispoziţia art. 241 alin. (1) lit. d), este cazul prevăzut în art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, referitor la pronunţarea unei măsuri educative faţă de inculpatul minor arestat preventiv. Astfel, întrucât în dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală, legiuitorul se referă la “o măsură educativă”, fără a face vreo distincţie între măsurile educative neprivative de libertate şi măsurile educative privative de libertate, rezultă că dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală privesc atât măsurile educative neprivative de libertate, cât şi măsurile educative privative de libertate. Aşa fiind, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) şi alin. (4) din Codul de procedură penală, la momentul soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale, prin pronunţarea unei măsuri educative, indiferent de natura acesteia, măsura arestării preventive luată anterior faţă de inculpatul minor încetează de drept, iar instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv. Prin Dec. nr. 44 din 16 februarie 2016 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală şi ale art. 125 alin. (3) din Codul penal, Curtea Constituțională constată că dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care se referă numai la măsurile educative neprivative de libertate. Curtea reţine că, în baza art. 350 alin. 3 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968, instanţa de fond era obligată să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când pronunţa una din măsurile educative prevăzute de art. 101 din Codul penal din 1969 (mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare sau internarea într-un institut medical-educativ), consecinţă care putea fi însă evitată de instanţă prin aplicarea unei pedepse, în condiţiile art. 100 din Codul penal din 1969, dacă aprecia că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului, la alegerea sancţiunii ţinându-se seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea intelectuală şi morală, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze persoana minorului. În plus, în situaţia în care ar fi luat faţă de minor măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, prima instanţă avea posibilitatea, potrivit art. 490 alin. 1 din Codul de procedură penală din 1968, să dispună, prin aceeaşi hotărâre, punerea în executare de îndată a măsurii educative luate, caz în care, deşi, în temeiul art. 350 alin. 3 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968, arestarea preventivă înceta de drept, inculpatul minor continua să fie privat de libertate în baza măsurii educative luate de instanţă. În schimb, din dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din noul Cod de procedură penală – având în vedere că măsurile educative reprezintă singurele sancţiuni de drept penal aplicabile inculpatului minor -, reiese că, la momentul soluţionării acţiunii penale în fond, instanţa este obligată să dispună în toate cauzele cu inculpat minor arestat preventiv punerea de îndată în libertate a acestuia. Prin urmare, măsura arestării preventive luată faţă de inculpatul minor încetează de drept atât atunci când prima instanţă pronunţă o măsură educativă neprivativă de libertate – din cele prevăzute de art. 115 alin. (1) pct. 1 lit. a)-d) din Codul penal (stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână sau asistarea zilnică) -, cât şi atunci când pronunţă o măsură educativă privativă de libertate – din cele prevăzute de art. 115 alin. (1) pct. 2 lit. a) şi b) din Codul penal (internarea într-un centru educativ sau internarea într-un centru de detenţie). Dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală lipsesc instanţa de posibilitatea de a aprecia – la momentul soluţionării, în fond, a acţiunii penale prin pronunţarea unei măsuri educative privative de libertate – dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive sau au intervenit temeiuri noi care justifică această măsură preventivă şi de a dispune menţinerea arestării preventive a inculpatului minor, în condiţiile în care acesta a săvârşit o infracţiune deosebit de gravă sau s-a reţinut în sarcina minorului existenţa unei pluralităţi infracţionale. Într-o astfel de situaţie, instanţa nu poate pronunţa, potrivit dispoziţiilor art. 114 alin. (2) şi art. 125 alin. (2) din noul Cod penal, decât cel mult măsura educativă privativă de libertate a internării într-un centru de detenţie pe o perioadă cuprinsă între 2 şi 5 ani, respectiv între 5 şi 15 ani, fiind exclusă aplicarea unei pedepse cu închisoare, ceea ce Codul penal din 1969 permitea, caz în care nu înceta de drept măsura arestării preventive dispuse anterior faţă de inculpatul minor, întrucât dispoziţiile art. 350 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau încetarea de drept a măsurii arestării preventive doar în cazul pronunţării unei măsuri educative. Potrivit, însă, dispoziţiilor de lege criticate, o dată cu pronunţarea măsurii educative privative de libertate, instanţa de fond este obligată să dispună punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv, chiar dacă observă că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive se menţin sau că există temeiuri noi care justifică o atare măsură şi, prin urmare, s-ar impune menţinerea măsurii arestării preventive. În aceste condiţii, Curtea observă că inculpatul minor arestat preventiv, faţă de care prima instanţă pronunţă o măsură educativă privativă de libertate şi – prin efectul dispoziţiilor art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală – este pus de îndată în libertate, poate să fugă sau să se ascundă, în scopul de a se sustrage de la judecarea apelului, respectiv de la executarea măsurii educative privative de libertate. Cu toate că regimul sancţionator al infractorului minor trebuie să fie diferit faţă de cel aplicabil infractorului major – minorul beneficiind de o anumită clemenţă din partea legiuitorului, care derivă din starea de minoritate, respectiv din discernământul aflat în formare la momentul săvârşirii infracţiunii -, în ceea ce priveşte, însă, posibilitatea menţinerii măsurii arestării preventive după pronunţarea, în primă instanţă, a unei măsuri educative privative de libertate şi până la rămânerea definitivă a hotărârii, interesul particular al minorului trebuie pus în balanţă cu interesul general al statului de a-i ocroti pe cetăţenii săi, având în vedere că nu este exclus ca un inculpat minor să prezinte un grad de pericol social concret la fel de ridicat ca şi un inculpat major care a săvârşit aceeaşi infracţiune şi este arestat preventiv la momentul soluţionării acţiunii penale în primă instanţă. Mai mult, prin inculpat minor se înţelege, aşa cum reiese din art. 134 alin. (1) din Codul penal, inculpatul care la data săvârşirii infracţiunii avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, chiar dacă el împlineşte vârsta de 18 ani anterior soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale. Aşadar, dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din noul Cod de procedură penală se aplică şi inculpatului – arestat preventiv pentru o infracţiune săvârşită în timpul minorităţii -, care devine major anterior momentului pronunţării hotărârii prin care se dispune luarea unei măsuri educative privative de libertate. În acelaşi timp, Curtea observă că măsura arestării preventive poate fi dispusă faţă de un inculpat minor numai în mod excepţional, şi anume cu verificarea condiţiei instituite de art. 243 alin. (2) din Codul de procedură penală, aceea ca efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalităţii şi dezvoltării inculpatului minor să nu fie disproporţionate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii. Totodată, luarea unei noi măsuri de arestare preventivă faţă de inculpatul minor care a mai fost arestat preventiv în aceeaşi cauză se poate dispune, potrivit art. 243 alin. (1) coroborat cu art. 238 alin. (3) din Codul de procedură penală, numai dacă au intervenit temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate. Având în vedere, pe de o parte, garanţiile instituite de Codul de procedură penală în materia arestării preventive a inculpatului minor, iar, pe de altă parte, faptul că punerea de îndată în libertate a inculpatului minor arestat preventiv, ca urmare a pronunţării, în primă instanţă, a unei hotărâri prin care s-a luat o măsură educativă privativă de libertate, poate crea o stare de pericol pentru ordinea şi siguranţa publică, Curtea reţine că prevederile ale 1 alin. (3) din Constituţie privind statul de drept, în componentele sale referitoare la apărarea ordinii publice şi a siguranţei publice, reclamă ca instanţa să poată aprecia – la momentul soluţionării, în fond, a acţiunii penale prin pronunţarea unei măsuri educative privative de libertate – dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive sau au intervenit temeiuri noi care justifică această măsură preventivă şi să poată dispune menţinerea arestării preventive a inculpatului minor, în condiţiile alin. (1) al art. 399 din Codul de procedură penală. În acest sens, prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora “România este stat de drept […]”, impun legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul reducerii fenomenului infracţional, inclusiv a delincvenţei juvenile, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen. Prin urmare, atunci când stabileşte regulile referitoare la tragerea la răspundere penală a minorului, legiuitorul trebuie să asigure un just echilibru între interesul individual ai minorului şi interesul general al societăţii de a-i găsi şi a-i trage la răspundere penală pe autorii infracţiunilor şi de a preveni atingerile ce pot fi aduse ordinii şi siguranţei publice, echilibru care este absolut necesar în scopul apărării valorilor constituţionale. Astfel, Curtea constată că soluţia legislativă prevăzută de dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală – constând în încetarea de drept a măsurii arestării preventive şi în punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv atunci când instanţa de fond pronunţă o măsură educativă – se justifică doar atunci când măsura educativă luată este neprivativă de libertate. În schimb, în cazul soluţionării, în primă instanţă, a acţiunii penale prin pronunţarea unei măsuri educative privative de libertate, soluţia legislativă referitoare la încetarea de drept a măsurii arestării preventive şi la punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat preventiv încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept – în componentele sale referitoare la apărarea ordinii publice şi a siguranţei publice -, prin crearea unei stări de pericol pentru o serie de valori constituţionale, între care se regăsesc viaţa şi integritatea fizică şi psihică, proprietatea privată şi inviolabilitatea domiciliului. În concluzie. Curtea constată că dispoziţiile art. 399 alin. (3) lit. d) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care se referă numai la măsurile educative neprivative de libertate.
Art. 399, alin. (3), litera a), alin. (3) litera d), alin. (4) , alin. (9) și alin. (10) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016
DISPOZIŢII SPECIALE PRIVIND COMPETENŢA INSTANŢELOR Dispoziţiile prevăzute la art. 41 – 46 şi 48 se aplică în mod corespunzător şi în cursul urmăririi penale . Prevederile art. 44 alin. (2) nu se aplică în faza de urmărire penală; acest text dispune ca competenţa judecării cauzelor reunite rămâne dobândită chiar dacă pentru fapta sau pentru făptuitorul care a determinat competenţa unei anumite instanţe s-a dispus disjungerea sau încetarea procesului penal ori s-a pronunţat achitarea.
DISPOZIŢII SPECIALE PRIVIND PERCHEZIŢIILE EFECTUATE LA O AUTORITATE PUBLICĂ, INSTITUŢIE PUBLICĂ SAU LA ALTE PERSOANE JURIDICE DE DREPT PUBLIC Organul judiciar se legitimează şi înmânează o copie a mandatului de percheziţie reprezentantului autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice de drept public; percheziţia se efectuează în prezenţa reprezentantului autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice de drept public ori a altei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu; o copie de pe procesul-verbal de percheziţie se lasă reprezentantului autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice de drept public
DISPOZIŢIILE DATE DE PROCUROR v. Supravegherea activităţii organelor de cercetare penală de către procuror
DISPOZIŢIILE PRIVITOARE LA ÎNDREPTAREA ERORILOR MATERIALE se aplică şi în cazul când organul judiciar, ca urmare a unei omisiuni vădite, nu s-a pronunţat asupra sumelor pretinse de martori, experţi, interpreţi, avocaţi, potrivit legii, precum şi cu privire la restituirea lucrurilor sau la ridicarea măsurilor asigurătorii. vCheltuielile judiciare
DISPUNEREA EFECTUĂRII EXPERTIZEI SAU A CONSTATĂRII Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert. Expertiza se dispune, în condiţiile art. 100, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanţă motivată, iar în cursul judecăţii se dispune de către instanţă, prin încheiere motivată.Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor şi împrejurărilor supuse evaluării şi a obiectivelor care trebuie lămurite de expert.Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii.Expertiza şi examinarea medico-legală se efectuează în cadrul instituţiilor medico-legale.Ordonanţa organului de urmărire penală sau încheierea instanţei prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, să le clarifice şi să le evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum şi instituţia ori experţii desemnaţi.În domeniile strict specializate, dacă pentru înţelegerea probelor sunt necesare anumite cunoştinţe specifice sau alte asemenea cunoştinţe, instanţa ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialişti care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Dispoziţiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător.La efectuarea expertizei pot participa experţi independenţi autorizaţi, numiţi la solicitarea părţilor sau subiecţilor procesuali principali.Când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanţă efectuarea unei constatări.Constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.Certificatul medico-legal are valoarea unui raport de constatare.După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se poate dispune efectuarea unei expertize. Art. 172, alin. (12) a fost modificat prin Ordonanța de urgență nr. 18/2016 )
DISPUNEREA MĂSURII PROTECŢIEI MARTORULUI ÎN CURSUL JUDECĂŢII Cererea se soluţionează în camera de consiliu, fără participarea persoanei care a formulat cererea; participarea procurorului este obligatorie; instanţa se pronunţă prin încheiere motivată, care nu este supusă căilor de atac; incheierea prin care se dispune măsura de protecţie se păstrează în condiţii de confidenţialitate. Dacă protecţia martorului este necesară şi după rămânerea definitivă a hotărârii, sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale.
DIVIZAREA v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
DIZOLVAREA PERSOANEI JURIDICE v. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
DOMICILIUL este o locuinţă sau orice spaţiu delimitat în orice mod ce aparţine ori este folosit de o persoană fizică sau juridică.
DOVADA DE PRIMIRE A CITAŢIEI trebuie să cuprindă numărul dosarului, denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia, numele, prenumele şi calitatea persoanei citate, precum şi data pentru care este citată; de asemenea, trebuie să cuprindă data înmânării citaţiei, numele, prenumele, calitatea şi semnătura celui care înmânează citaţia, certificarea de către acesta a identităţii şi semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat citaţia, precum şi arătarea calităţii acesteia; ori de câte ori, cu prilejul predării, afişării sau transmiterii electronice a unei citaţii se încheie un proces-verbal, acesta va cuprinde în mod corespunzător şi menţiunile amintite mai sus; în situaţia în care citarea se realizează prin intermediul poştei electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie electronică, la procesul-verbal se ataşează, dacă este posibil, dovada transmiterii acesteia.
DOVEDIREA UNOR CAZURI DE REVIZUIRE v. Revizuirea
DREPTUL AVOCATULUI DE A FORMULA PLÂNGERE se referă la măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor legitime ale părţii; plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală; introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plângerii ; în cazurile nominalizate de lege, procurorul ierarhic superior este obligat să rezolve plângerea şi să comunice soluţia, precum şi motivarea acesteia, în cel mult 48 de ore.
DREPTUL DE A FACE PLÂNGERE v. Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală
DREPTUL DE A NU FI JUDECAT SAU PEDEPSIT DE DOUĂ ORI 1. Nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat. 2. Dispoziţiile § ui precedent nu împiedică redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată. 3. Nicio derogare de la prezentul articol nu este îngăduită în temeiul art. 15 din C.E.D.H. , În caz de urgenţă – război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii (Protocolul nr. 7 la C.E.D.H. , Strasbourg, 22. XI.1984, art. 4 §§ 1-3).
DREPTUL DE PETIŢIONARE Cetăţenii au dreptul să se adreseze autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor. Organizaţiile legal constituite au dreptul să adreseze petiţii exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă. Exercitarea dreptului de petiţionare este scutită de taxă. Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii.
DREPTUL DE PROPRIETATE, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la UE şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire. Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii. Despăgubirile prevăzute în Legea fundamentală se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.. Rezumatul principalelor prevederi legislative referitoare la restituirea imobilelor naţionalizate înainte de 1989 au fost descrise în hotărârile Brumărescu c. României , MC, nr. 28.342/95, §§ 34-35, CEDO 1999-VII; Străin şi alţii c. României, nr. 57.001/00, § 19, CEDO 2005-VII; Păduraru c. României, nr. 63.252/00, §§ 23-53, CEDO 2005-XII; Viaşu c. României, nr. 75.951/01, §§ 30-49, 9 decembrie 2008; Faimblat c. României, nr. 23.066/02, §§ 16-17, 13 ianuarie 2009; Katz c. României, nr. 29.739/03, § 11, 20 ianuarie 2009; Tudor Tudor c. României, nr. 21.911/03, § 21, 24 martie 2009, şi Matieş c. României, nr. 13.202/03, §§ 13-17, 8 iunie 2010. Statul pârât rămâne liber, sub controlul Comitetului Miniştrilor, să aleagă mijloacele prin care să îndeplinească obligaţia sa juridică în privinţa art. 46 din C.E.D.H. , în măsura în care aceste mijloace sunt compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârea Curţii (Scozzari şi Giunta c. Italiei , MC, nr. 39.221/98 şi 41.963/98, § 249, CEDO 2000-VIII, Christine Goodwin c. Regatului Unit MC, nr. 28.957/95, § 120, CEDO 2002-VI, Lukenda c. Sloveniei, nr. 23.032/02, § 94, CEDO 2005-X, şi S. şi Marper c. Regatului Unit , MC, nr. 30.562/04 şi 30.566/04, § 134, 4 decembrie 2008). ineficienţa mecanismului de despăgubire sau de restituire continuă să fie o problemă recurentă şi pe scară largă în România. Această situaţie persistă în ciuda adoptării hotărârilor Viaşu, Faimblat şi Katz, menţionate mai sus, în care Curtea i-a indicat Guvernului că se impun măsuri generale pentru a permite realizarea efectivă şi rapidă a dreptului la restituire. După adoptarea acestor hotărâri, numărul constatărilor de încălcare a C.E.D.H. din acest punct de vedere a crescut neîncetat şi pe rolul Curţii se află alte câteva sute de cereri similare. Ele ar putea da naştere pe viitor unor noi hotărâri care constată încălcarea C.E.D.H. . Acesta nu este numai un factor agravant în ceea ce priveşte răspunderea statului faţă de C.E.D.H. din cauza unei situaţii trecute sau actuale, ci şi o ameninţare pentru eficienţa viitoare a dispozitivului de control implementat de C.E.D.H. [ mutatis mutandis, Bourdov (nr. 2), §§ 129-130, şi Yuriy Nikolayevich Ivanov, § 86]. Dintr-un total de 68.355 de dosare înregistrate la Comisie, numai în 21.260 dintre ele s-au emis decizii de acordare a unui “titlu de despăgubire” şi mai puţin de 4.000 de plăţi au fost efectuate (§ 77). Curtea este surprinsă de lentoarea cu care înaintează procedura de cotare la bursă a Fondului “Proprietatea”, deşi această cotare a fost prevăzută încă din anul 2005, iar lansarea tranzacţiilor ar fi de natură să orienteze o parte din beneficiarii “titlurilor de despăgubire” spre piaţa bursieră, ceea ce ar scădea presiunea bugetară. În ceea ce priveşte măsurile destinate garantării eficienţei mecanismului stabilit prin C.E.D.H. , CEDO atrage atenţia asupra Rezoluţiei Res(2004)3 şi a Recomandării Rec(2004)6 ale Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, adoptate la data de 12 mai 2004. Se impune implementarea urgentă a unor proceduri simplificate şi eficiente, întemeiate pe măsuri legislative şi pe o practică judiciară şi administrativă coerentă, care să poată menţine un just echilibru între diferitele interese în cauză (Viaşu, § 83). Refacerea totală a legislaţiei, care să conducă la reguli de procedură clare şi simplificate, ar face sistemul de despăgubire mai previzibil în aplicarea sa, spre deosebire de sistemul actual, ale cărui prevederi sunt dispersate în mai multe legi, ordonanţe şi hotărâri. Plafonarea despăgubirilor şi eşalonarea lor pe o perioadă mai lungă ar putea să reprezinte, de asemenea, măsuri capabile să păstreze un just echilibru între interesele foştilor proprietari şi interesul general al colectivităţii (Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României , Cererile nr. 30.767/05 şi 33.800/06, M.Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010). CEDO observă că, punând în aplicare o legislaţie specială de restituire şi de despăgubire, statul român a optat – spre deosebire de alte state care au suferit o schimbare similară de regim politic în 1989 – pentru principiul despăgubirii integrale pentru privările de proprietate care au avut loc în perioada regimului comunist. Astfel, pentru privări de proprietate suferite acum circa 60 de ani, cum este cazul reclamantelor, legislaţia română prevede, în lipsa unei posibilităţi de restituire, acordarea unei despăgubiri într-un cuantum egal cu valoarea de piaţă pe care bunul naţionalizat ar avea-o astăzi. CEDO, Secţia a Treia, Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu şi alţii c. României (Cererile nr. 30.767/05 şi 33.800/06) M.Of. nr. 778 din 22 noiembrie 2010 . Având în vedere numărul foarte mare de cereri îndreptate c României, referitoare la acelaşi tip de contencios, Curtea hotărăşte să suspende pentru o perioadă de 18 luni, începând de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, analiza tuturor cererilor rezultate din aceeaşi problematică generală, în aşteptarea adoptării de către autorităţile române a unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie. Curtea apreciază că faptul că reclamantele nu au primit încă o despăgubire şi nu au nicio garanţie cu privire la data la care o vor putea primi le-a impus o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor lor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea se pronunţă după mai multe hotărâri în care a constatat deja încălcarea art. 6 § 1 din C.E.D.H. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza deficienţelor sistemului român de despăgubire sau de restituire [ în acelaşi sens, Bourdov c. Rusiei (nr. 2), nr. 33.509/04, §§ 129, CEDO 2009-…, Yuriy Nikolayevich Ivanov c. Ucrainei, nr. 40.450/04, § 83, CEDO 2009].Procedura hotărârii-pilot are menirea de a permite ca remediul cel mai rapid posibil să fie oferit la nivel naţional tuturor persoanelor afectate de problema structurală identificată prin hotărârea-pilot. Astfel, în hotărârea-pilot se poate decide amânarea tuturor cererilor similare în esenţă pentru perioada de timp necesară punerii în aplicare a măsurilor cu caracter general menite să rezolve respectiva problemă structurală (Yuriy Nikolayevich Ivanov, § 95, Broniowski, § 198, şi Xenides-Arestis c Turciei, nr. 46.347/99, § 50, 22 decembrie 2005). Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor (Protocolul adiţional la C.E.D.H. , Paris, 20.III.1952).
DREPTUL LA APĂRARE aparţine părţilor şi subiecţilor procesuali principali care se pot apăra ei înşişi sau pot fi asistaţi de avocat, în tot cursul procesului penal; ei trebuie să beneficieze de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării; suspectul are dreptul de a fi informat de îndată şi înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală şi încadrarea juridică a acesteia; inculpatul are dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală c lui şi încadrarea juridică a acesteia; suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au dreptul de a nu face nicio declaraţie, mai înainte de a fi ascultaţi; organele judiciare au obligaţia de a asigura exercitarea deplină şi efectivă a d. a. , care trebuie exercitat cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care a fost recunoscut de lege. Barbera şi Jabardo nu au beneficiat de asistenţa unui avocat la primele declaraţii, iar din dosar nu rezultă că aceştia ar fi renunţat la drept; judecătorul de instrucţie a acţionat prin comisie rogatorie şi nu i-a audiat personal (CEDO, Barbera, Messegue şi Jabardo c. Spaniei, hotărârea din 13 iunie 1994). D. a. conferă oricărei părți implicate întrun proces și indiferent de natura acestuia (civil, penal, comercial, administrativ, litigiu de muncă) posibilitatea de a folosi toate mijloacele prevăzute de lege prin care pot fi invocate situații sau împrejurări ce susțin și probează apărarea. Acesta include participarea la ședințele de judecată, posibilitatea de a folosi orice mijloc de probă, de a solicita administrarea unor probe și de a invoca excepții procedurale ce îi pot sprijini poziția (Curtea Constituţională, Decizia nr. 166/2015) v. Procedura de confiscare
DREPTUL LA INFORMAŢIE Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit. Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal. Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională. Mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice. Serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome. Ele trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă. Organizarea acestor servicii şi controlul parlamentar asupra activităţii lor se reglementează prin lege organică. Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale (Jurnalul Oficial L 142 , 01/06/2012 p. 0001 – 0010 . Articolul 10: Nicio dispoziție a Directivei 2012/13/UE nu se interpretează ca o limitare sau ca o derogare de la oricare dintre drepturile sau garanțiile procedurale care sunt asigurate în temeiul Cartei, în temeiul CEDO, în temeiul altor dispoziții relevante de drept internațional sau în temeiul dreptul intern al oricărui stat membru, care asigură un nivel mai ridicat de protecție – Menținerea nivelului de protecție) se aplică din momentul în care o persoană este informată de către autoritățile competente ale unui stat membru cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, până în momentul finalizării procedurilor, prin aceasta înțelegându-se hotărârea definitivă în legătură cu întrebarea dacă persoana suspectată sau acuzată a comis infracțiunea, inclusiv, dacă este cazul, pronunțarea sentinței și soluționarea unei căi de atac (art. 2). Potrivit art. 3, Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate prompt cu privire la cel puțin următoarele drepturi procedurale, astfel cum se aplică în dreptul intern, pentru a asigura posibilitatea exercitării efective a drepturilor respective:dreptul de a fi asistat de un avocat; orice drept la consiliere juridică gratuită și condițiile pentru obținerea unei astfel de consilieri; dreptul de a fi informat cu privire la acuzare, în conformitate cu art. 6; dreptul la interpretare și traducere; dreptul de a păstra tăcerea. Dreptul la informare cu privire la acuzare este dezvoltat în art. 6 al directivei: Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate primesc informații cu privire la fapta penală de a cărei comitere aceasta sunt suspectate sau acuzate. Informațiile respective se furnizează cu promptitudine și cu detaliile necesare pentru a se putea garanta caracterul echitabil al procedurilor și exercitarea efectivă a dreptului la apărare. Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate care sunt arestate sau reținute sunt informate cu privire la motivele arestării sau reținerii, inclusiv cu privire la fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate sau acuzate. Statele membre se asigură că, cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanță, se oferă informații detaliate cu privire la acuzare, inclusiv natura și încadrarea juridică a infracțiunii, precum și forma de participare a persoanei acuzate. Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate cu promptitudine cu privire la orice modificare a informațiilor oferite în conformitate cu prezentul articol, acolo unde este necesar pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor.
DREPTUL LA LIBERĂ CIRCULAŢIE, în ţară şi în străinătate, este garantat. Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept. Fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară.
DREPTUL LA LIBERTATE ŞI SIGURANŢĂ aloricărei persoane este garantat în tot cursul procesului penal ; orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepţional şi doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege; orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai scurt timp şi într-o limbă pe care o înţelege asupra motivelor arestării sale şi are dreptul de a formula contestaţie c dispunerii măsurii; atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare competente au obligaţia de a dispune revocarea măsurii şi, după caz, punerea în libertate a celui reţinut sau arestat; orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite. CEDH dispune că 1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale : a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent ; b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau deţineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunţate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege ; c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice ale necesităţii de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia ; d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii competente ; e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond ; f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală unei persoane în scopul împiedicării pătrunderii ilegale pe teritoriu sau c căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare. 2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse c sa. 3. Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de § 1 lit. c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere. 4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală. 5. Orice persoană, victimă a unei arestări sau deţineri în condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol, are dreptul la reparaţii (C.E.D.H. art. 5 §§ 1-5).
DREPTUL LA O PROCEDURĂ ORALĂ și la o audiere publică este deosebit de important în contextul penal, caz în care o persoană acuzată de o infracțiune penală trebuie, în general, să aibă posibilitatea de a participa la o audiere în primă instanță (Hotărârea din 20 iulie 2000 Cauza Tierce și alții c. San Marino, § 94). În cazul în care este vorba despre un singur grad de jurisdicție și în cazul în care problemele nu sunt „extrem de tehnice” sau „pur legale”, trebuie să existe o procedură orală, procedurile scrise nefiind suficiente (Hotărârea din 10 decembrie 2009 Cauza Koottummel c. Austriei, §§ 18—21). . În schimb, folosirea procedurilor scrise în căile de atac este, în general, acceptată ca fiind compatibilă cu art.6. O procedură orală poate să nu fie necesară în căile de atac atunci când nu există probleme cu credibilitatea martorilor, nu sunt contestate faptele, părților le sunt oferite posibilități adecvate de a-și prezenta cazurile lor în scris și de a contesta dovezile aduse c lor [Hotărârea din 8 ianuarie 2009 Cauza Schlumpf c. Elveției, §§ 65—70; Hotărârea din 10 martie 2009 Cauza Igual Coll c. Spaniei, §§ 28—38, Curtea Constituţională, Decizia nr.641 din 11 noiembrie 2014] . Numai în cadrul unor dezbateri desfășurate oral procesul poate fi urmărit efectiv, în succesiunea fazelor sale, de către părți. Totodată, dreptul la o procedură orală conține și dreptul inculpatului, al părții civile și al părții responsabile civilmente de a fi prezente în fața instanței. Acest principiu asigură contactul nemijlocit între judecător și părți, făcând ca expunerea susținerilor formulate de părți să respecte o anumită ordine și facilitând astfel stabilirea corectă a faptelor (Curtea Constituţională, decizia nr. 166/2015).
DREPTUL LA TĂCERE În cursul audierii, suspectul sau inculpatul îşi poate exercita d. t. cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre care este întrebat. d. t. și de a nu se incrimina, se află în centrul noțiunii de proces echitabil ( Funke c. Franței din 25 februarie 1993, seria A nr. 256-A, p. 22, § 44; se vedea, de asemenea, Saunders c. Regatului Unit din 17 decembrie 1996, Rapoarte 1996-VI, p. 2064 -65, § § 68 și 71).
DREPTUL LA REPARAREA PAGUBEI ÎN CAZ DE EROARE JUDICIARĂ Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte (Protocolul nr. 7 la C.E.D.H. Strasbourg, 22. XI.1984 art. 3). Prin Dec. nr. 76 din 12 noiembrie 2018 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile referitoare la Legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei de către stat ca urmare a unei hotărâri de achitare ulterioare hotărârii definitive de condamnare, Î. C. C. J. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept stabileşte că legea aplicabilă dreptului la repararea pagubei de către stat ca urmare a unei hotărâri de achitare ulterioare hotărârii definitive de condamnare este cea în vigoare la momentul rămânerii definitive a hotărârii de achitare, stabilit după regulile prevăzute de art. 416-417 din Codul de procedură penală din 1968, respectiv art. 551 şi 552 din Codul de procedură penală din 2010. Este necontestat faptul că răspunderea statului este o răspundere patrimonială obiectivă, nedepinzând de dovedirea existentei vreunei culpe în sarcina vreunei persoane. În toate formele de reglementare, acţiunea în despăgubiri se adresează instanţei civile şi, în prezent, se judecă potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă în vigoare la data declanşării procesului civil, conform normei tranzitorii prevăzute de art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare. Regulile procesual civile se completează cu normele procedurale inserate în Codul de procedură penală, aspect subliniat şi de instanţa de sesizare. Aşa cum reţine Curtea Constituţională prin Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005, M. Of. nr. 1.138 din 15 decembrie 2005, art. 52 alin. (3) din Constituţie consacră principiul răspunderii obiective a statului, fiind vorba despre o răspundere care nu este bazată pe culpă (pe săvârşirea unei fapte culpabile), ci este fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiţiei (în acelaşi sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 60 din 11 februarie 2014, M. Of. nr. 279 din 16 aprilie 2014). 04. Relevante sunt şi considerentele reţinute de Curtea Constituţională în Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, M. Of. nr. 364 din 16 mai 2017, paragraful 20, care, deşi sunt legate de procedura reparării pagubei în caz de privare nelegală de libertate, sunt aplicabile mutatis mutandis şi situaţiei reparării pagubei în cazul erorii judiciare . Motivele de revizuire prevăzute de Codul de procedură penală anterior şi de Codul de procedură penală în vigoare au un caracter de continuitate. Astfel, majoritatea cazurilor de revizuire a hotărârii prevăzute de Codul de procedură penală exclud culpa procesuală a instanţei care a pronunţat hotărârea de condamnare. Revizuirea în materie penală este o cale de atac extraordinară în cadrul căreia se examinează temeinicia răspunderii penale stabilite anterior printr-o hotărâre definitivă, ceea ce, în mod firesc, naşte întrebări cu privire la consecinţele erorii care a stat la baza soluţiei a cărei revizuire a fost dispusă. Atunci când eroarea este consecinţa unui fapt necunoscut de instanţa care a pronunţat hotărârea ce a fost revizuită (un fapt nou sau un fapt nou-descoperit), remediul este reprezentat chiar de hotărârea de revizuire, iar nu de răspunderea civilă delictuală a celor care au pronunţat hotărârea revizuită. Nu pot conduce la stabilirea răspunderii civile delictuale faţă de cei care au pronunţat hotărârea a cărei revizuire a fost dispusă faptele juridice care nu puteau fi prevăzute şi nici împiedicate (de exemplu, modificări legislative ori schimbări în jurisprudenţă, declaraţii mincinoase ori înscrisuri falsificate). Nu există un temei al răspunderii civile delictuale atunci când au fost respectate regulile de conduită procesuală în vigoare la data pronunţării hotărârii a cărei revizuire se solicită, remedierea prejudiciului produs drepturilor sau intereselor legitime ale persoanelor fiind reprezentată de chiar hotărârea de revizuire. Altfel spus, nu poate fi temei al răspunderii civile delictuale a judecătorului un fapt viitor şi care nu putea fi anticipat ori un fapt anterior ale cărui consecinţe nu au putut fi cunoscute. Instanţei care a pronunţat hotărârea revizuită nu îi poate fi reproşată, în cadrul răspunderii civile delictuale, omisiunea anticipării unor modificări legislative sau a unei schimbări de jurisprudenţă ori, atunci când nu există un caracter vădit nelegal, faptul că nu a prevăzut sau împiedicat o declaraţie cu caracter mincinos sau caracterul fals al unui înscris. Mai mult, pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti aste o activitate licită, care nu devine ilicită doar pentru motivul că a fost desfiinţată în căile de atac, fie ele şi extraordinare. Faptul că nici legiuitorul nu a echivalat hotărârea de condamnare cu un fapt ilicit rezultă din modul de reglementare a dreptului de regres, prin art. 507 din Codul de procedură penală din 1968 [cu conţinut similar şi în art. 542 alin. (1) din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010], unde se arată că statul are acţiune în regres “împotriva aceluia care, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, a provocat situaţia generatoare de daune”. Ca atare, nu există vreun argument plauzibil pentru a considera în acest caz că s-a săvârşit o faptă ilicită la momentul devenirii definitive a hotărârii de condamnare doar pentru că această hotărâre a fost desfiinţată în căile de atac şi doar pentru că statul şi-a asumat, în cadrul unor reglementări speciale, plata unor despăgubiri, în condiţiile prevăzute expres de lege, Legea aplicabilă în timp dreptului la repararea de către stat a pagubei în caz de eroare judiciară este cea de la data la care hotărârea de achitare a rămas definitivă, stabilită după regulile prevăzute de art. 416-417 din Codul de procedură penală din 1968, respectiv art. 551 şi 552 din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010. Rezultă că procedura reparării pagubei în caz de eroare judiciară este o procedură specială, fiindu-i rezervat un capitol distinct în Codul de procedură penală. Dispunerea acestor norme procesual penale în acest act normativ are relevanţă din perspectiva stabilirii regimului juridic specific al acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul altor forme de răspundere juridică, de drept comun, cum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în Codul civil, de la care derogă în temeiul principiului “specialia generalibus derogant“. Problema erorilor judiciare este reglementată din perspectiva dreptului la repararea pagubei, prevederile constituţionale cuprinse în art. 52 alin. (3) din Legea fundamentală consacrând principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări, indiferent de dovedirea existenţei unei fapte culpabile care să fi generat paguba. Dreptul la repararea pagubei, în cazul care face obiectul prezentei sesizări, nu poate fi exercitat decât după ce a devenit definitivă hotărârea de achitare [art. 505 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, forma în vigoare la data condamnării definitive; art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală din 1968, forma în vigoare la data achitării definitive; art. 541 alin. (2) din Codul de procedură penală din 2010], moment de care legea specială leagă naşterea dreptului la acţiune. Ca atare, ţinând cont de cele expuse anterior, raportul juridic dintre persoana îndreptăţită şi stat, cuprinzând dreptul la repararea pagubei şi obligaţia statului de a plăti despăgubirea, se naşte, potrivit procedurii speciale, la data la care hotărârea de achitare/prin care s-a constatat eroarea judiciară a devenit definitivă. Astfel, data la care hotărârea de achitare/prin care s-a constatat eroarea judiciară a devenit definitivă reprezintă faptul creator al unei situaţii juridice, care atrage legea aplicabilă în timp, potrivit principiului neretroactivităţii legii civile, aşa cum este reglementat în cadrul prevederilor art. 6 alin. (1), (2) şi (5) din Codul civil. În raport cu dezlegarea dată primei probleme de drept cu care Î. C. C. J. a fost învestită, analizarea celorlalte două întrebări devine inutilă. De altfel, aceste din urmă întrebări au fost formulate în mod subsidiar, doar pentru situaţia în care, în urma soluţionării primei întrebări, deveneau aplicabile dispoziţiile art. 538 din Codul de procedură penală din 2010. v. Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri
DREPTUL LA REPARAREA PAGUBEI ÎN CAZUL PRIVĂRII NELEGALE DE LIBERTATE Are dreptul la repararea pagubei îl are şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate. Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei. Prin Dec. nr. 41 din 21 noiembrie 2016 privind examinarea sesizării formulată de Curtea de Apel Timişoara – Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.466/30/2015, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept care decurge din interpretarea dispoziţiilor art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, în sensul de a stabili dacă privarea nelegală de libertate trebuie să rezulte explicit din actele jurisdicţionale menţionate în cuprinsul acestui articol sau poate fi şi implicită, dedusă din hotărârea definitivă de achitare, Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT respinge, ca inadmisibilă sesizarea. Analiza deciziilor pronunţate sub imperiul vechiului Cod de procedură penală relevă existenţa a două orientări jurisprudenţiale în legătură cu interpretarea dispoziţiilor legale privind condiţia referitoare la stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate în cadrul acţiunii civile în repararea daunelor produse. . Într-o primă orientare jurisprudenţială (rezultată din hotărâri judecătoreşti pronunţate de Î. C. C. J. în perioada anilor 2010-2014) s-a reţinut, în esenţă, că în situaţia în care organele judiciare penale nu se pronunţă asupra legalităţii privării de libertate, această dezlegare cade în sarcina instanţei civile. Totodată, s-a mai reţinut că, în situaţia în care prin hotărârea finală s-a dispus achitarea, chiar dacă instanţa penală nu a statuat asupra caracterului nelegal al măsurii preventive, acesta rezultă implicit din hotărârea de achitare. Într-o a doua orientare jurisprudenţială (ilustrată prin hotărâri judecătoreşti pronunţate de Î. C. C. J. în perioada anilor 2011-2015) s-a reţinut că nelegalitatea măsurii privative de libertate trebuie să fie constatată prin unul dintre actele de procedură enumerate în cuprinsul art. 504 alin. (2) din Codul de procedură penală din 1968. Prin urmare, ne aflăm în situaţia în care această problemă de drept a constituit deja obiect al analizei în cadrul mai multor hotărâri judecătoreşti pronunţate atât la nivelul instanţei supreme, cât şi la nivelul celorlalte instanţe din ţară, ceea ce consolidează concluzia privind neîndeplinirea caracterului noutăţii chestiunii de drept supuse dezlegării. Existenţa deja a unei practici judiciare neunitare a instanţelor judecătoreşti de la toate nivelurile şi din întreaga ţară, o lungă durată de timp, denotă nu numai că se poate apela la mecanismul recursului în interesul legii, ci şi faptul că nu mai poate fi sesizată instanţa supremă pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, întrucât scopul preîntâmpinării practicii neunitare nu mai poate fi atins, chestiunea de drept care a suscitat-o nemaifiind, prin urmare, una nouă, ci una care a creat deja divergenţă în jurisprudenţă. În acest sens, practica Î. C, C. J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este constantă, o atare statuare regăsindu-se în Decizia nr. 7 din 30 iunie 2014, M. Of. nr. 584 din 5 august 2014, Decizia nr. 13 din 8 iunie 2015, M. Of. nr. 518 din 13 iulie 2015, şi Decizia nr. 14 din 6 iunie 2015, M. Of. nr. 736 din 1 octombrie 2015. În cuprinsul punctului de vedere formulat în scris şi depus la dosar, Ministerul Public a arătat că problema de drept sesizată este aptă a fi soluţionată printr-un recurs în interesul legii, iar nu în cadrul procedurii prevăzute de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, precizându-se totodată că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil din cadrul Parchetului de pe lângă Î. C. C. J. se analizează jurisprudenţa în vederea promovării unui recurs în interesul legii având ca obiect interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 504 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură penală din 1968 corespunzător art. 539 alin. (1) şi (2) din actualul Cod de procedură penală, cu privire la admisibilitatea acţiunii care vizează acordarea daunelor morale şi materiale pentru privarea sau restrângerea nelegală de libertate, atunci când instanţa penală nu s-a pronunţat cu privire la caracterul nelegal al măsurii privative/restrictive de libertate. Î. C. C. J. apreciază că mecanismul de unificare a practicii judiciare reglementat de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă nu poate fi uzitat, atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile de admisibilitate stabilite, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai în privinţa chestiunilor de drept noi, astfel încât sesizarea nu este admisibilă. Prin Dec. nr. 15 din 18 septembrie 2017 referitoare la examinarea recursului în interesul legii referitor la modul de interpretare a sintagmei “stabilirea caracterului nelegal al arestării preventive” din cuprinsul art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , COMPLETUL COMPETENT SĂ JUDECE RECURSUL ÎN INTERESUL LEGII stabileşte că caracterul nelegal al măsurilor preventive privative de libertate trebuie să fie constatat explicit prin actele jurisdicţionale prevăzute în cuprinsul acestuia.Hotărârea judecătorească de achitare, prin ea însăşi, nu poate constitui temei al stabilirii caracterului nelegal al măsurii privative de libertate. Standardul probatoriului pentru luarea unei măsuri preventive privative de libertate este mult mai scăzut decât cel necesar pentru pronunţarea unei hotărâri de condamnare, situaţie în care din probatoriul administrat trebuie să rezulte dincolo de orice îndoială rezonabilă că fapta există, este infracţiune şi a fost săvârşită de condamnat. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudenţa sa, interpretând dispoziţiile art. 5 paragraful 1 din Convenţie, a stabilit că faptele care dau naştere la bănuieli care justifică arestarea persoanei în cauză nu trebuie să fie de acelaşi nivel ca acelea necesare pentru justificarea unei condamnări sau chiar pentru a fundamenta o anumită acuzaţie; acestea au a fi probate în faza ulterioară a urmăririi penale angajate împotriva persoanei reţinute. Absenţa inculpării sau a trimiterii în judecată a acestei persoane nu presupune, în mod necesar, că o privare de libertate pentru existenţa unor bănuieli legitime de săvârşire a unei infracţiuni nu ar fi conformă scopului dispoziţiilor art. 5 paragraful 1 lit. c); existenţa acestui scop trebuie privită independent de realizarea lui, pentru că textul discutat nu impune ca poliţia sau autoritatea care dispune arestarea să fi adunat probe suficiente pentru a formula o acuzaţie completă, sau în momentul arestării, sau pe timpul reţinerii provizorii, care este limitată în timp (Murray c Regatului Unit, 28.10.1994). În Cauza Nolkenbockhoff c Germaniei Curtea a statuat că nicio clauză din Convenţie nu dă acuzatului un drept la reparaţie pentru detenţie provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate împotriva persoanei. În Cauza Brogan şi alţii contra Regatului Unit s-a stabilit că interogarea unui suspect despre care exista o suspiciune întemeiată că a comis o infracţiune care justifica arestarea este o cauză legitimă pentru arestarea şi privarea de libertate în cazul în care scopul interogatoriului era acela de a risipi sau confirma existenţa unei suspiciuni întemeiate; condiţia este aceea ca persoana să fie adusă înaintea unei instanţe cât mai curând posibil. Rezultă că jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este în sensul de a acorda despăgubiri doar dacă arestarea sau detenţia a avut caracter nelegal, nu şi atunci când au existat temeiuri, motive care au condus organele judiciare penale la luarea unor măsuri privative de libertate. Cu alte cuvinte, dreptul la indemnizaţie conferit de art. 5 paragraful 5 este direct şi strict condiţionat de stabilirea unei arestări nelegale, ilicite, iar această condiţie rezultă din chiar redactarea normei convenţionale. Totodată, s-a arătat că nelegalitatea trebuie demonstrată şi trebuie să rezulte în mod clar din încălcări determinate ale legii. Astfel, dreptul la despăgubiri nu a fost recunoscut atunci când, de pildă: s-a observat că, în hotărârea de achitare, s-a menţionat expres că măsura arestării preventive a fost prelungită în cursul urmăririi penale şi menţinută în cursul judecăţii, în condiţiile prevăzute de lege; din actele dosarului penal rezulta că legalitatea măsurii privative de libertate a fost verificată de către instanţele de judecată, până la momentul înlocuirii sale cu o măsură mai uşoară, iar considerentele pentru care s-a dispus înlocuirea arestului preventiv nu au avut în vedere caracterul nelegal al măsurii; la data privării de libertate, măsura arestării preventive a fost luată de instanţa penală, ulterior prelungită de către aceleaşi instanţe şi confirmată prin respingerea căilor de atac declarate; luarea măsurii arestării preventive era justificată de necesitatea finalizării cercetării penale, de sustragerea de la urmărire penală a reclamantului; în raport cu complexitatea cauzei, existau probe sau indicii temeinice în sensul că inculpatul a săvârşit fapta penală pentru care a fost cercetat, iar lăsarea sa în libertate prezenta pericol pentru ordinea publică; modalitatea de desfăşurare a activităţii infracţionale justifica această măsură. Aşadar, rezultă că pronunţarea unei hotărâri de achitare nu atribuie implicit şi un caracter nelegal măsurii preventive privative de libertate dispuse în cauza respectivă. Caracterul nelegal al măsurii preventive dispuse în cauză trebuie stabilit doar de către organele judiciare penale enumerate în dispoziţiile art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, prin actele procesuale menţionate în acesta. Caracterul nelegal al măsurii preventive privative de libertate nu poate fi dedus din soluţia pronunţată în soluţionarea conflictului de drept penal de către instanţa învestită cu soluţionarea în fond a cauzei, ci trebuie constat de organele competente prin raportare la prevederile legale aplicabile în materie. Prin Dec. nr. 11 din 17 aprilie 2019 referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile privind aplicarea art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, Î. C. C. J. , COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ stabileşte că, în aplicarea art. 539 alin. (2) din Codul de procedură penală, caracterul legal sau nelegal al privării de libertate în cursul procesului penal a inculpatului achitat prin hotărâre definitivă nu se poate stabili pe calea contestaţiei la executare întemeiată pe prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) sau art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din Codul de procedură penală. Contestaţia la executare este un mijloc procesual cu caracter jurisdicţional prin intermediul căruia se soluţionează anumite incidente limitativ prevăzute de lege, ivite în cursul punerii în executare a hotărârilor penale definitive sau în cursul executării pedepsei, cu scopul de a se asigura conformitatea cu legea penală a executării hotărârilor judecătoreşti, fără însă a se putea schimba sau modifica soluţia care se bucură de autoritate de lucru judecat, întrucât aceasta nu are natura unei căi de atac. Deopotrivă, contestaţia la executare este o procedură jurisdicţională de rezolvare a situaţiilor corelative la executarea pedepsei, respectiv a incidentelor ivite ulterior rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a soluţionat fondul cauzei. Cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, vizează cazurile de contestaţie la executare prevăzute de art. 598 alin. (1) lit. c) teza I şi art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Or, art. 598 alin. (1) lit. c) teza I din Codul de procedură penală are în vedere necesitatea lămuririi unei dispoziţii cuprinse în hotărârea ce se execută, şi nu completarea considerentelor hotărârii. Nelămuririle ce pot fi clarificate pe calea contestaţiei la executare nu pun în discuţie aspecte ce privesc fondul cauzei ce nu au fost soluţionate prin hotărârea judecătorească. În ceea ce priveşte cauza care ţine de stingerea/micşorarea pedepsei prevăzută în dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, aceasta trebuie să apară ulterior rămânerii definitive a hotărârii, şi, în mod evident, aspectele ce vizează de legalitatea măsurilor preventive nu pot fi circumscrise acestui motiv de contestaţie. Raportat la conţinutul art. 598 alin. (1) din Codul de procedură penală, contestaţia la executare în cazul hotărârilor definitive de achitare sau de încetare a procesului poate privi doar dispoziţiile executorii din conţinutul dispozitivului (de pildă, punerea în executare a măsurilor de siguranţă, respectiv dispoziţia de punere de îndată în libertate, ca urmare a revocării măsurii preventive sau a constatării încetării de drept a acesteia). În acest sens, în considerentele Dec. i nr. 15 din 18 septembrie 2017 pronunţate de Î. C. C. J. în recurs în interesul legii, în paragraful 41, instanţa supremă a arătat că poate face obiectul unei contestaţii la executare întemeiată pe dispoziţiile art. 598 alin. (1) lit. c) teza a II-a din Codul de procedură penală analiza caracterului nelegal al arestării unei persoane intervenită ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (de exemplu, menţinerea în arest a unei persoane faţă de care prin hotărâre definitivă s-a dispus suspendarea executării pedepsei), deci o împrejurare survenită după momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. În consecinţă, în raport cu natura contestaţiei la executare, prin intermediul acesteia nu se poate solicita instanţei competente să se pronunţe asupra legalităţii măsurilor procesuale privative de libertate dispuse în cursul procesului penal. v. Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri
DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte. Ceea ce se urmăreşte prin reglementarea fazei urmăririi penale este necesitatea asigurării unui sistem omogen de garanţii procesuale, izvorând din interesul general al societăţii şi al persoanelor vătămate prin infracţiune, al restabilirii situaţiei anterioare, al dezdăunării victimei, dar şi din ideea garantării drepturilor omului şi din prezumţia de nevinovăţie, pentru a nu limita libertatea nici unei persoane şi a nu supune rigorilor legii penale nici o persoană nevinovată. Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsită prin lege. 1. Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public şi în termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate c sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia, în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţă când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei. 2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. 3. Orice acuzat are, mai ales, dreptul : a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, despre natura şi cauza acuzaţiei aduse c sa ; b) să dispună de timpul şi de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale ; c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare remunerării unui apărător, să poată fi asistat gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer ; d) să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării ; e) să fie asistat gratuit de un interpret, dacă nu înţelege sau nu vorbeşte limba folosită la audiere (C.E.D.H. art. 6 §§ 1-3) v. Contradictorialitate, Egalitatea armelor
DREPTUL LA UN TRIBUNAL v. Tribunal independent și imparțial
DREPTUL LA VIAŢĂ ŞI LA INTEGRITATE FIZICĂ ŞI PSIHICĂ Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate. Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant. Pedeapsa cu moartea este interzisă. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal când infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege. 2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă : a. pentru a asigura apărarea oricărei persoane c violenţei ilegale ; b. pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute ; c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie (C.E.D.H. , art. 2) Pedeapsa cu moartea este abolită. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat (Protocolul nr. 13 la C.E.D.H. privind abolirea pedepsei cu moartea în toate circumstanţele Vilnius, 3.V.2002)
DREPTUL MARTORULUI DE A NU SE ACUZA Declaraţia de martor dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită c sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară. Curtea Constituţională , prin Dec. nr. 236/2020 , constată că soluţia legislativă cuprinsă în art. 118 C. pr. pen. , care nu reglementează dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare, este neconstituţională. cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 118 din Codul de procedură penală, Curtea observă că normele procesual penale menţionate au mai fost supuse examinării sale. Astfel, prin Decizia nr. 519 din 6 iulie 2017, M. Of. nr. 879 din 8 noiembrie 2017, a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În esenţă, în motivarea soluţiei sale, Curtea a reţinut, în §§ 13-18 ale Dec. i, că dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală reglementează o instituţie juridică nouă în cadrul legii procesual penale în vigoare, respectiv dreptul martorului de a nu se acuza; că legea procesual penală naţională, prin norma criticată, nu reglementează un drept al martorului de a refuza să dea declaraţii, aşadar, un drept efectiv al martorului de a nu se autoincrimina, pe de o parte, şi niciun drept circumscris instituţiei excluderii probelor din procesul penal, pe de altă parte; că sensul normei este acela că declaraţia martorului – care, în aceeaşi cauză, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat – nu se exclude din dosarul cauzei, putând fi utilizată pentru stabilirea unor împrejurări de fapt care nu au legătură cu persoana acestuia, în acest sens fiind reglementată, în mod expres, în ultima teză a art. 118 din Codul de procedură penală, obligaţia organului judiciar de a menţiona calitatea procesuală anterioară a martorului, cu ocazia consemnării declaraţiei; că dispoziţiile art. 118 din Codul de procedură penală constituie o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil al persoanei care depune mărturie şi care, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, cu privire la o eventuală punere sub acuzare, neputând fi folosite c sa propriile declaraţii; că declaraţiile autoincriminante ale martorului sunt, în acelaşi timp, şi declaraţii necesare soluţionării cauzei, privitor la un alt acuzat, în condiţiile în care un principiu fundamental al procesului penal este aflarea adevărului, pentru a se putea realiza scopul procesului penal, respectiv cunoaşterea completă şi exactă a faptelor în materialitatea lor, precum şi a persoanei care le-a săvârşit, pentru ca aceasta din urmă să fie trasă la răspundere penală; că admiterea probelor autoincriminatoare în procesul penal în raport cu o persoană care depune mărturie şi care, anterior sau ulterior acestei declaraţii, a avut sau a dobândit calitatea de suspect ori inculpat, ca şi excluderea declaraţiilor autoincriminante ale martorului în raport cu un alt acuzat ar fi de natură să afecteze corectitudinea procesului penal şi să discrediteze activitatea de înfăptuire a justiţiei. Cu referire la dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare, Curtea reţine opiniile doctrinare potrivit cărora drepturile precitate decurg din respectarea prezumţiei de nevinovăţie, fiind garanţii ale acesteia. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, potrivit căreia dreptul la neautoincriminare şi dreptul la tăcere sunt o consecinţă directă a prezumţiei de nevinovăţie şi, totodată, aceste drepturi au o existenţă de sine stătătoare, izvorând din exigenţa echităţii procedurii la care face referire § 1 al art. 6 din C.E.D.H. (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders c Regatului Unit, §l 68; Hotărârea din 21 decembrie 2000, Cauza Heaney şi McGuinness c Irlandei, § 40). Astfel, în Cauza Saunders c Regatului Unit, instanţa europeană a considerat că dreptul la neautoincriminare este un element constitutiv al cerinţei echităţii procesuale, înscrisă în § 1 al art. 6 din Convenţie, arătându-se însă şi faptul că, sub aspectul dreptului la neautoincriminare, care impune acuzării să îşi probeze susţinerile fără a apela la probe obţinute prin constrângere sau opresiune, acest drept este strâns legat de prezumţia de nevinovăţie (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, § 69). De asemenea, în Hotărârea din 25 ianuarie 1996, Cauza John Murray c Regatului Unit, § 41, instanţa europeană a analizat susţinerile petentului privind încălcarea dreptului la tăcere şi la neautoincriminare atât din perspectiva § ui 1, cât şi a § ui 2 ale art. 6 din Convenţie, invocând o încălcare nu doar a echităţii generale a procesului, dar şi a regulii potrivit căreia acuzarea trebuie să îşi dovedească susţinerile fără sprijinul acuzatului, garanţie specifică prezumţiei de nevinovăţie. În aceste condiţii, în raport cu jurisprudenţa citată, Curtea constată că dreptul la tăcere şi dreptul de a nu contribui la propria incriminare sunt atât o consecinţă directă a prezumţiei de nevinovăţie, cât şi o garanţie a echităţii procedurii, consacrate în §§ 1 şi 2 ale art. 6 din C.E.D.H. , în condiţiile în care § 1 cuprinde garanţii ale “acuzatului” în materie penală, iar câmpul de aplicare ratione personae al § ui 2 al art. 6 din Convenţie are o sferă mai largă, incluzând şi martorul. În context, Curtea observă că, în ceea ce priveşte noţiunea de “martor”, instanţa europeană a reţinut că aceasta are un înţeles autonom în sistemul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, independent de calificarea sa în norma naţională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, Cauza Damir Sibgatullin c Rusiei, § 45). Astfel, din moment ce o depoziţie, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanţial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanţiile prevăzute de art. 6 §§ 1 şi 3 lit. d) din Convenţie (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, Cauza Kaste şi Mathisen c Norvegiei, § 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, Cauza Luca c Italiei, § 41).În ceea ce priveşte conceptul de “acuzaţie în materie penală” – art. 6 § 1 din Convenţie, C.E.D.O. a reţinut că acesta are o semnificaţie “autonomă”, independentă de clasificările utilizate de sistemele juridice naţionale ale statelor membre. Conceptul de “acuzaţie” trebuie înţeles în sensul Convenţiei. Prin urmare, acesta poate fi definit drept “notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiţie care depinde, de asemenea, de existenţa sau absenţa unor “repercusiuni importante asupra situaţiei (suspectului)” (Hotărârea din 27 februarie 1980, Cauza Deweer c Belgiei, § 46; Hotărârea din 15 iulie 1982, Cauza Eckle c Germaniei, § 73). Totodată, Curtea Europeană a raportat definiţia noţiunii de “materie penală” la trei criterii alternative: criteriul calificării interne, cel al naturii faptei incriminate şi cel al scopului şi severităţii sancţiunii (Hotărârea din 8 iunie 1976, Cauza Engel şi alţii c Olandei, §§ 80-85). În continuare, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios european al drepturilor omului, în anumite cazuri, o persoană care este audiată în calitate de martor în cadrul procesului penal poate fi considerată subiectul unei acuzaţii în materie penală, devenind astfel incidente drepturile persoanei audiate în calitate de martor de a păstra tăcerea şi de a nu contribui la propria incriminare. Astfel, C.E.D.O. a arătat în Hotărârea din 20 octombrie 1997, Cauza Serves c Franţei, că atribuirea calităţii de martor unei persoane şi audierea în această calitate, în contextul în care refuzul de a da declaraţii atrăgea consecinţe sancţionatorii, reprezintă o practică contrarie art. 6 § 1 din Convenţie, un martor care are temerea că ar putea fi interogat în legătură cu aspecte autoincriminatorii având dreptul de a refuza să răspundă întrebărilor în această direcţie. Relevante sunt şi Hotărârea din 18 decembrie 2008, Cauza Loutsenko c Ucrainei, § 50 şi următoarele, respectiv Hotărârea din 19 februarie 2009, Cauza Shabelnik c Ucrainei, § 57, în care C.E.D.O. a criticat poziţia vulnerabilă a martorilor aflaţi în situaţia de a fi constrânşi să declare tot ceea ce cunosc, chiar cu riscul de a se autoincrimina. Astfel, instanţa europeană a reţinut în Hotărârea din 19 februarie 2009, Cauza Shabelnik c Ucrainei, că are calitatea de “acuzat”, beneficiind de toate garanţiile dreptului la un proces echitabil, inclusiv dreptul la tăcere şi neautoincriminare, persoana deja acuzată într-o cauză şi care a fost ascultată în calitate de martor, în baza solicitării sale de a aduce anumite fapte la cunoştinţa organelor judiciare, ocazie cu care s-a autodenunţat cu privire la comiterea unei infracţiuni de omor. Curtea nu a acceptat argumentul statului potrivit căruia calitatea de suspect se dobândea doar ulterior efectuării unor proceduri de verificare a autodenunţului, aceasta adoptând, încă o dată, o viziune substanţială asupra acestei noţiuni, iar nu una formală, impusă de dreptul intern. Mai mult, în Hotărârea din 18 decembrie 2008, Cauza Loutsenko c Ucrainei, Curtea a considerat încălcat dreptul la un proces echitabil în situaţia folosirii procesuale, c unui coacuzat, a declaraţiilor luate de la un alt acuzat, cu ocazia ascultării iniţiale a acestuia, în calitate de martor, în condiţiile în care respectiva persoană îşi retractase la scurt timp declaraţiile, arătând că fuseseră date sub constrângere, prin violenţă, iar în cauză nu existase posibilitatea interogării acelei persoane şi de către petent. Curtea a subliniat vulnerabilitatea poziţiei procesuale a celui ascultat în calitate de martor în primele faze ale procesului penal, lipsit de orice garanţii juridice fundamentale, recunoscute doar pentru suspect şi acuzat. În acest sens, în § 50 al hotărârii precitate, “Curtea notează că, spre deosebire de un suspect sau un acuzat, care se bucură, potrivit legii aplicabile, de dreptul de a păstra tăcerea, martorul are obligaţia să dezvăluie orice informaţie pe care o cunoştea, sub sancţiunea răspunderii penale. Mai mult, spre deosebire de un suspect sau un acuzat, martorul nu avea niciun drept legal de a consulta un avocat înainte de prima interogare”. Mai mult, instanţa de la Strasbourg a statuat în jurisprudenţa sa că o persoană dobândeşte calitatea de acuzat – care atrage aplicabilitatea garanţiilor stabilite de art. 6 din Convenţie – nu la momentul în care îi este în mod oficial conferită această calitate, ci la momentul în care autorităţile naţionale au motive plauzibile pentru a bănui implicarea persoanei respective în săvârşirea infracţiunii (Hotărârea din 14 octombrie 2010, Cauza Brusco c Franţei). Însă, atunci când se examinează problema de a şti dacă dreptul la tăcere – în manifestarea sa directă de a refuza îndeplinirea obligaţiei de a da declaraţii – poate fi invocat de către martor, în jurisprudenţa C. E. D. O. se realizează, tangenţial, o analiză prin raportare la situaţia concretă a persoanei, reţinându-se că, dacă la momentul audierii, organele judiciare o suspectau pe respectiva persoană de săvârşirea infracţiunii, având în vedere celelalte mijloace de probă deja administrate în cauză, existând, aşadar, nişte suspiciuni, atunci toate drepturile prevăzute de art. 6 în materia acuzaţiei în materie penală sunt incidente, inclusiv dreptul la tăcere, chiar dacă organele judiciare nu dispun efectuarea în continuare a urmăririi penale şi audiază persoana în calitate de martor (Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Cauza Sergey Afanasyev c Ucrainei, § 58). De asemenea C.E.D.O. a reţinut, în Hotărârea din 13 septembrie 2016, Cauza Ibrahim şi alţii c Regatului Unit, că a fost încălcat privilegiul contra autoincriminării în ceea ce priveşte declaraţia unui martor căruia nu i s-a adus la cunoştinţă dreptul de a nu se autoincrimina în momentul în care acest risc era unul cât se poate de evident. Mai mult, Curtea reţine că – în situaţia ascultării unei persoane în calitate de martor, sub prestare de jurământ şi, mai ales, sub sancţiunea penală a săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă, cu privire la fapte sau împrejurări care l-ar putea incrimina – instanţa de la Strasbourg a elaborat aşa-zisa “teorie a celor trei alegeri dificile cu care se confruntă persoana”, conform căreia nu este natural să i se ceară presupusului făptuitor să aleagă între: (i) a fi sancţionat pentru refuzul său de a coopera, (ii) să furnizeze autorităţilor informaţii incriminatoare sau (iii) să mintă şi să rişte să fie condamnat pentru aceasta (Hotărârea din 8 aprilie 2004, Cauza Weh c Austriei). Totodată, Curtea reţine că, pentru a constata dacă o procedură a anulat însăşi esenţa dreptului martorului de a nu se autoincrimina, instanţa europeană examinează, în special, următoare elemente: natura şi gradul constrângerii; existenţa unor garanţii adecvate în procedură; utilizarea dată probelor astfel obţinute (Hotărârea din 11 iulie 2006, Cauza Jalloh c Germaniei, § 101; Hotărârea din 29 iunie 2007, pronunţată c O’Halloran şi Francis c Regatului Unit, § 55; Hotărârea din 10 martie 2009, Cauza Bykov c Rusiei, § 104). Aceeaşi instanţă europeană a statuat şi că dreptul martorului de a nu se autoincrimina se aplică procedurilor penale privind toate tipurile de infracţiuni, de la cea mai simplă la cea mai complexă (Hotărârea din 29 noiembrie 1996, Cauza Saunders c Regatului Unit, § 74). De asemenea, deşi are o strânsă legătură cu dreptul la apărare, dreptul martorului la tăcere şi la neautoincriminare constituie o garanţie distinctă de acesta, aspect reţinut de C.E.D.O. în Hotărârea din 24 octombrie 2013, Cauza Navone şi alţii c Monaco, §l 74, potrivit căruia “Curtea reaminteşte că rezultă din jurisprudenţa menţionată faptul că persoana reţinută beneficiază, pe de o parte, de dreptul de a nu contribui la propria incriminare şi de a păstra tăcerea, şi, pe de altă parte, de dreptul la asistenţa unui avocat pe toată durata interogatoriilor. Astfel, contrar susţinerilor Guvernului, este vorba despre două drepturi distincte: prin urmare, o eventuală renunţare la unul dintre acestea nu antrenează renunţarea la celălalt”. Aşadar, Cur