DREPTUL LA O ANCHETĂ EFICIENTĂ .  TORTURĂ,  DETENȚIE SECRETĂ,   PEDEPSE  SAU TRATAMENTE  INUMANE SAU DEGRADANTE

„Pentru confuzia dușmanilor noștri”

un toast,  Robert Oppenheimer,  cca 1937

  Niciun sistem juridic bazat pe statul de drept nu poate susține admiterea de probe – oricât de fiabile – care au fost obținute printr-o practică atât de barbară precum tortura. Metoda procesului este o piatră de temelie a statului de drept. Probele obținute prin tortură lezează iremediabil această metodă; substituie forța statului de drept și aduc atingere reputației oricărei instanțe care le admite. Probele obținute prin tortură sunt excluse cu scopul de a proteja integritatea metodei procesului și, în cele din urmă, a statului de drept însuși. Curtea Europeană a Drepturilor Omului  statut  că interzicerea utilizării torturii este fundamentală în orice țară civilizată.

În Cauza F Husayn (Abu Zubaydah) v. Poland, Hotărârea din 24 iulie 2014,Curtea Europeană a Drepturilor Omului,  printre altele, susține că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție sub aspectul său procedural din cauza nerespectării de către statul pârât a unei anchete efective asupra acuzațiilor reclamantului de încălcări grave ale Convenției, inclusiv tortură, rele tratamente și detenție secretă;   că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție sub aspectul său de fond, din cauza complicității statului pârât la Programul CIA pentru deținuți de valoare ridicată, în măsura în care a permis autorităților americane să-l supună pe reclamant la tortură și boli; tratament pe teritoriul său și să transfere solicitantul de pe teritoriul său în ciuda existenței unui risc real ca acesta să fie supus unui tratament contrar articolului 3;   că a existat o încălcare a articolului 5 din Convenție din cauza detenției secrete a reclamantului pe teritoriul statului pârât și a faptului că statul pârât a permis autorităților americane să transfere reclamantul de pe teritoriul său, în ciuda existenței un risc real ca el să fie supus unei noi detenții secrete . (tradus    http://ier.gov.ro/)

În Cauza Al Nashiri împotriva Poloniei (Cererea nr. 28761/11),  HOTĂRÂREA din 24 iulie 2014,  CEDO,   fosta Secție a patra ,  printre altele,    hotărăște că a fost încălcat aspectul procedural al art. 3 din Convenție, din cauza faptului că statul pârât nu a efectuat o anchetă eficientă privind acuzațiile reclamantului de încălcări grave ale Convenției, inclusiv tortură, rele tratamente și detenție secretă; că a fost încălcat, sub aspect material, art. 3 din Convenție, având în vedere complicitatea statului pârât la Programul privind deținuții de mare importanță al CIA, în măsura în care acesta a permis autorităților SUA să supună reclamantul la tortură și rele tratamente pe teritoriul său și să îl transfere de pe teritoriul său, în ciuda existenței unui risc real ca acesta să fie supus unui tratament contrar art. 3;  că a fost încălcat art. 5 din Convenție, din cauza detenției secrete a reclamantului pe teritoriul statului pârât și a faptului că statul pârât a permis autorităților SUA să îl transfere pe reclamant de pe teritoriul său, în ciuda existenței unui risc real ca acesta să fie supus în continuare unei detenții secrete;

            În ambele cauze, Curtea Europeană a Drepturilor Omului obligă statul pârât să plătească fiecărui reclamant câte 100 000 Euro.

          În Cauza Al Nashiri împotriva României,  Hotărâre 31 mai 2018,  CEDO Secția Întâi[1],   printre altele ,  hotărăște,  că, sub aspect procedural, a fost încălcat art. 3 din Convenție având în vedere că statul nostru nu a efectuat o anchetă efectivă privind acuzațiile reclamantului de încălcări grave ale Convenției, inclusiv tratamente inumane și detenție secretă;   sub aspect material, a fost încălcat art. 3 din Convenție, având în vedere complicitatea statului pârât la Programul privind deținuții de mare importanță al CIA, în măsura în care acesta a permis autorităților SUA să supună reclamantul la tratamente inumane pe teritoriul său și să îl transfere de pe teritoriul său, în pofida unui risc real ca acesta să fie supus unui tratament contrar art. 3;   a fost încălcat art. 5 din Convenție, având în vedere detenția secretă a reclamantului pe teritoriul statului pârât și faptul că statul pârât a permis autorităților SUA să îl transfere pe reclamant de pe teritoriul său, în pofida unui risc real ca acesta să fie supus în continuare unei detenții nedezvăluite;   a fost încălcat art. 8 din Convenție; că a fost încălcat art. 13 din Convenție având în vedere lipsa unei căi de atac efective în ceea ce privește plângerile formulate de reclamant în temeiul art. 3, art. 5 și art. 8 din Convenție; că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție având în vedere transferarea reclamantului de pe teritoriul statului pârât, în pofida unui risc real ca acesta să poată face obiectul unei denegări flagrante de justiție;   au fost încălcate art. 2 și art. 3 din Convenție, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenție, având în vedere transferarea reclamantului de pe teritoriul României , în pofida unui risc real ca acesta să poată fi condamnat la pedeapsa cu moartea; că statul român trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, suma de 100 000 EUR (o sută de mii de euro), definitivă la   8/10/2018 . (Cererea nr. 33234/12)

În rapoartele sale anuale pe anii 2004 și 2005, Amnesty International a relatat despre numărul crescând de elemente de probă ale încălcării drepturilor omului comise de forțele SUA în contextul combaterii terorismului și a afirmat că aceste încălcări, printre care predarea și detenția secretă, aveau loc în continuare. În ambele rapoarte, în plus față de țările nominalizate, paginile prezentând o imagine de ansamblu s-au referit la abuzurile comise de SUA în „războiul împotriva terorismului”. De exemplu, în raportul pe 2005, această imagine de ansamblu a arătat modul în care, în cursul anului, a devenit „din ce  în ce mai clar câte țări au fost complice ori au participat la sprijinirea politicilor și practicilor abuzive ale SUA în cadrul «războiul împotriva terorismului», printre care tortura, relele tratamente și detenția secretă și nelimitată, precum și transferurile transfrontaliere ilegale”. § 473.

   În iunie 2004, Washington Post a publicat un memorandum din 1 august 2002, divulgat, redactat de Biroul Consiliere Juridică din cadrul Departamentului de Justiție al SUA, la solicitarea CIA. Memorandumul recomanda, printre altele, că „în circumstanțele actualului

război împotriva al Qaeda și aliaților săi”, autoritatea președintelui putea prevala asupra legislației împotriva torturii din SUA, că, și în cazul în care o metodă de interogare încălca

legea „necesitatea sau autoapărarea ar putea oferi justificări care ar elimina orice răspundere penală”, și că exista „un număr semnificativ de acte” care, deși constituie pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, „nu ating nivelul de tortură” și nu necesită să fie incriminate.

  În octombrie 2004, Amnesty International a publicat o analiză de 200 de pagini privind încălcările comise de SUA în „războiul împotriva terorismului” și privind documente ale Guvernului SUA care deveniseră publice, inclusiv detalii despre transferurile secrete de deținuți, pretinsa existență a unor centre secrete de detenție, precum și tortură și alte rele tratamente.

  În mai 2005, Amnesty International a publicat un raport de 150 de pagini privind abuzurile comise de SUA în „războiul împotriva terorismului”, printre care cazuri de presupuse acte de tortură sau alte rele tratamente, decese în cursul custodiei, procesele comisiilor militare, zborurile în vederea predării, precum și cazuri de „deținuți de mare importanță” presupus ținuți în detenție în custodia CIA în locații secrete din Afganistan și din alte locuri și supuși disparițiilor forțate. Printre cazurile prezentate se numărau cel al resortisantului tanzanian Ahmed Khalfan Ghailani și al resortisantului german Khaled El-Masri.

Astfel cum a hotărât Curtea în cauza Al Nashiri împotriva Poloniei, în iunie 2003 era deja clar că statele au avut cunoștință sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de programul SUA de predări și detenții secrete și despre încălcările grave ale drepturilor omului pe care le implica, precum și despre acuzațiile de tortură și alte rele tratamente practicate de agenții SUA, despre regimul de detenție pe termen nedeterminat de la Guantánamo și perspectiva unor procese inechitabile desfășurate de comisiile militare. Elementele de probă privind programul SUA de predare și detenție secretă nu a făcut decât să crească în perioada iunie 2003 – septembrie 2006. Aplicarea pedepsei cu moartea în SUA era de notorietate în această perioadă, iar președinția SUA a militat pentru pedeapsa cu moartea în perioada 2002 – 2006 în notoria urmărire penală la nivel federal a lui Zacarias Moussaoui pentru infracțiuni de terorism, în același timp făcând progrese cu sistemul comisiilor militare competente să pronunțe condamnarea la moarte. § 477.

           Curtea adoptă standardul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Scopul său nu a fost niciodată acela de a prelua abordarea din sistemele juridice naționale care folosesc acel principiu. Rolul său nu este de a se pronunța asupra vinovăției în materie penală sau asupra răspunderii civile, ci asupra răspunderii statelor contractante în temeiul Convenției. Caracterul specific al acestei sarcini prevăzute la art. 19 din Convenție – să asigure respectarea angajamentelor care incumbă statelor contractante de a garanta drepturile fundamentale consacrate de Convenție – condiționează abordarea sa față de chestiunile legate de dovezi și probe. Pot rezulta probe din coexistența unor deducții suficient de puternice, clare și concordante sau a unor prezumții de facto irefragabile similare. § 491.   

            În cazul în care evenimentele în cauză sunt cunoscute integral, sau într-o mare măsură, exclusiv de autorități, ca de exemplu în cazul persoanelor aflate sub controlul autorităților în custodie, vor rezulta prezumții de fapt solide cu privire la vătămarea și decesul survenite în timpul detenției respective. Într-un astfel de caz, se poate considera că sarcina probei revine autorităților pentru a oferi o explicație satisfăcătoare și convingătoare .

La aprecierea mijloacelor de probă, se reține criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă“. Curtea nu are obligația să se pronunțe cu privire la vinovăție din perspectiva dreptului penal sau cu privire la răspunderea civilă, ci cu privire la răspunderea statelor contractante în raport cu convenția. Caracterul specific al sarcinii pe care i-o atribuie art. 19 din Convenție – a asigura respectarea angajamentelor care decurg pentru înaltele părți contractante constând în recunoașterea drepturilor fundamentale consacrate de acest instrument – îi condiționează modul de abordare a probelor administrate. În cadrul procedurii din fața Curții nu există niciun obstacol procedural în calea admisibilității mijloacelor de probă și nici formule predefinite aplicabile aprecierii acestora. Proba poate reieși dintr-o serie de indicii sau din prezumții necontestate, suficient de serioase, precise și concordante. În plus, gradul de convingere necesar pentru a ajunge la o concluzie specifică și, în această privință, repartizarea sarcinii probei sunt legate intrinsec de caracterul specific al faptelor, de natura acuzației formulate și de dreptul convențional respectiv. Curtea acordă atenție gravității unei constatări potrivit căreia un stat contractant a încălcat drepturi fundamentale. (Cauza Creangă împotriva României ,  HOTĂRÂREA din 23 februarie 2012,  M. Of. nr. 613 din 27 august 2012)

  Curtea a constatat deja că nu este în măsură să obțină relatarea directă a evenimentelor de care se plânge reclamantul; de asemenea, a se face comparația și deosebirea cu alte cauze având ca obiect plângeri referitoare la tortură, rele tratamente aplicate în custodie sau detenție ilegală. Selmouni împotriva Franței (MC), nr. 25803/94, §§ 13-24, CEDO 1999-V; Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54810/00,  §§ 16-18, CEDO 2006-IX; precum și Ilașcu și alții împotriva Moldovei și Rusiei (MC), nr. 48787/99,  §§188-211, CEDO 2004-VII].

  Niciun sistem juridic bazat pe statul de drept nu poate susține admiterea de probe – oricât de fiabile – care au fost obținute printr-o practică atât de barbară precum tortura. Metoda procesului este o piatră de temelie a statului de drept. Probele obținute prin tortură lezează iremediabil această metodă; substituie forța statului de drept și aduc atingere reputației oricărei instanțe care le admite. Probele obținute prin tortură sunt excluse cu scopul de a proteja integritatea metodei procesului și, în cele din urmă, a statului de drept însuși. Interzicerea utilizării torturii este fundamentală [v Othman (Abu Qatada,   §§ 264-265] si Al Nashiri împotriva Poloniei HOTĂRÂREA din 24 iulie 2014

  Regimul aplicat deținuților de mare importanță includea transferul deținuților în numeroase locuri, menținerea deținuților în izolare continuă și în detenție incommunicado (în izolare) pe toată durata detenției lor nedezvăluite. Transferurile către locuri necunoscute și condițiile de detenție imprevizibile erau special concepute să le accentueze sentimentul de dezorientare și izolare. De regulă, deținuții nu știau exact în ce loc se află  

Spre deosebire de multe alte cauze cu care a fost sesizată și care implicau plângeri referitoare la tortură, rele tratamente în arest sau detenție nelegală, în prezenta cauză este lipsită de posibilitatea de a obține orice formă de relatare directă a evenimentelor de care se plânge . Conform celor declarate în cerere, de la sfârșitul lunii octombrie 2002, când reclamantul a fost capturat de CIA în Dubai, acesta a fost ținut încontinuu în detenție de către autoritățile americane, inițial fiind ținut de CIA în detenție nedezvăluită în diverse „locații negre” și ulterior, așa cum a confirmat președintele Bush la 6 septembrie 2006, a fost ținut în detenție de către autoritățile militare americane în Guantánamo .

398. Regimul aplicat deținuților de mare importanță ținuți de CIA în detenție, cum este cazul reclamantului, este prezentat detaliat în documentele CIA și, de asemenea, în baza relatării reclamantului, în Raportul CICR din 2007. Regimul „includea transferul deținuților în numeroase locuri, menținerea deținuților în izolare continuă și în detenție incommunicado pe toată durata detenției lor nedezvăluite”. Transferurile către locuri necunoscute și condițiile de detenție imprevizibile erau special concepute să le accentueze sentimentul de dezorientare și izolare. De regulă, deținuții nu știau exact în ce loc se află   . Al Nashiri împotriva Poloniei

  De la o dată necunoscută de la jumătatea lunii octombrie 2002, reclamantul nu a avut contact cu lumea exterioară, cu excepția echipei Comitetului Internațional al Crucii Roșii în octombrie și decembrie 2006, membrii comisiei militare și avocatul său american. De asemenea, s-a susținut că reclamantul nu are practic niciun fel de comunicare cu lumea exterioară, iar comunicarea sa cu avocatul său american și versiunea sa asupra experiențelor din perioada în care a fost în custodia CIA sunt prezumtiv clasificate

„[Reclamantul] este pus în imposibilitatea de a vorbi public despre torturarea sa în Polonia deoarece Statele Unite au adoptat poziția remarcabilă conform căreia dezvăluirea propriilor sale amintiri, observații și experiențe legate de evenimentele îndurate ar dezvălui surse și metode clasificate. De asemenea, reglementările americane o împiedică pe avocata sa americană, doamna Hollander, avocat și în prezenta cauză, să ridice problemele respective în fața Curții.” Al Nashiri împotriva Poloniei  § 399

             După cum s-a hotărât în Al Nashiri împotriva Poloniei, de la o dată necunoscută de la jumătatea lunii octombrie 2002, reclamantul nu a avut contact cu lumea exterioară, cu excepția echipei CICR în octombrie și decembrie 2006, membrii comisiei militare și avocatul său american. De asemenea, s-a susținut că reclamantul nu are practic niciun fel de comunicare cu lumea exterioară, iar comunicarea sa cu avocatul său american și versiunea sa asupra experiențelor din perioada în care a fost în custodia CIA sunt prezumtiv clasificate .

De la o dată necunoscută din octombrie 2002, reclamantul nu a avut contact cu lumea exterioară, cu excepția echipei CICR în octombrie și decembrie 2006, membrii comisiei militare și avocatul său american. În această privință, Curtea ia act de asemenea de declarația făcută de reprezentantul reclamantului în ședința publică: „[Reclamantul] este pus în imposibilitatea de a vorbi public despre torturarea sa în Polonia deoarece Statele Unite au adoptat poziția remarcabilă conform căreia dezvăluirea propriilor sale amintiri, observații și experiențe legate de evenimentele îndurate ar dezvălui surse și metode clasificate. De asemenea, reglementările americane o împiedică pe avocata sa americană, doamna Hollander, avocat și în prezenta cauză, să ridice problemele respective în fața Curții.”

400. Evenimentele care fac obiectul plângerii erau, într-o măsură considerabilă, reconstruite din frânturi de informații extrase din numeroase surse publice.  Al Nashiri împotriva Poloniei,   , hotărârea din 24 iulie 2014

              Stabilirea faptelor de către Curte este, în mare măsură, bazată pe probe indirecte, incluzând numeroase probe obținute prin anchetele internaționale, documentele considerabil obturate emise de CIA, Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014 – declasificat, alte surse publice și depozițiile experților ascultați de Curte

  Circumstanțele de mai sus au avut, inevitabil, efecte asupra capacității reclamantului de a-și susține cauza în fața Curții. Într-adevăr, în cererea sa, evenimentele care fac obiectul plângerii erau, într-o măsură considerabilă, reconstruite din frânturi de informații extrase din numeroase surse publice.

Dificultățile inerente strângerii și prezentării probelor în prezenta cauză, cauzate de restricționarea comunicării reclamantului cu lumea exterioară și secretizarea excesivă care caracteriza operațiunile de predare ale SUA s-au cumulat cu lipsa de cooperare a Guvernului Poloniei cu Curtea în examinarea cauzei.

Stabilirea faptelor de către Curte este, în mare măsură, bazată pe probe indirecte, incluzând numeroase probe obținute prin anchetele internaționale, documentele considerabil obturate emise de CIA, alte surse publice și declarațiile experților și martorilor  Al Nashiri împotriva Poloniei,   400; și Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei,  400].

                 Curtea a stabilit deja, dincolo de orice îndoială rezonabilă, situația de fapt în ceea ce privește prinderea, predarea și detenția secretă a reclamantului până la 6 iunie 2003, data predării sale cu avionul N379P din Polonia către un alt centru secret de detenție al CIA . §  499.

Unele elemente suplimentare, care sunt pe deplin concordante cu stabilirea faptelor de către Curte în cauza respectivă, se regăsesc și în Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014  

             Se susține că înainte de a fi transferat de CIA, la 12 aprilie 2004, de la Guantánamo în România, la bordul aeronavei N85VM, reclamantul ar fi fost ținut în alte centre secrete de detenție ale CIA din străinătate .

            „408. În lumina probelor strânse, nu există nicio îndoială că: 2) N379P, cunoscută ca «Expresul de Guantánamo», un avion Gulfstream V cu o capacitate de optsprezece pasageri, dar configurată pentru opt, a sosit în Szymany în data de 5 iunie 2003 la ora 01:00 din Kabul, Afganistan. A rămas pe pistă mai mult de două ore și apoi a plecat cu destinația Rabat, Maroc.

417. Examinând în ansamblu faptele și probele sus-menționate, Curtea consideră ca fiind stabilite dincolo de orice îndoială rezonabilă următoarele: […]4) în data de 6 iunie 2003, CIA l-a transferat pe reclamant din Polonia la bordul aeronavei folosite de CIA pentru predări și înmatriculate cu numărul N379P.” (Al Nashiri împotriva Poloniei)

  În Al Nashiri împotriva Poloniei (  §§ 408 și 417), Curtea a hotărât următoarele:

„408. În lumina probelor strânse, nu există nicio îndoială că:

2) N379P, cunoscută ca «Expresul de Guantánamo», un avion Gulfstream V cu o capacitate de optsprezece pasageri, dar configurată pentru opt, a sosit în Szymany în data de 5 iunie 2003 la ora 01:00 din Kabul, Afganistan. A rămas pe pistă mai mult de două ore și apoi a plecat cu destinația Rabat, Maroc.

417. Examinând în ansamblu faptele și probele sus-menționate, Curtea consideră ca fiind stabilite dincolo de orice îndoială rezonabilă următoarele:

4) în data de 6 iunie 2003, CIA l-a transferat pe reclamant din Polonia la bordul aeronavei folosite de CIA pentru predări și înmatriculate cu numărul N379P.”

  Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014 menționează că începând din iunie 2003, „CIA l-a transferat pe Al Nashiri în cinci centre de detenție ale CIA, înainte de a fi transferat în custodia militară a SUA la 5 septembrie 2006” . În 2003, CIA a făcut aranjamente pentru o „soluție temporară”, care a implicat plasarea reclamantului și a altui deținut (Ramzi bin al-Shibh) într-o țară a cărei denumire a fost obturată și că până la o dată neprecizată – obturată – din 2003, ambele persoane au fost transferate din țara respectivă la Guantánamo .

Nu există nicio îndoială că între transferul său din Polonia, la 6 iunie 2003, și transferul său la Guantánamo la o dată ulterioară neprecizată în 2003, reclamantul a fost pentru o perioadă ținut în detenție de către CIA în altă țară – prima din cele cinci în care acesta va fi deținut în secret în perioada 6 iunie 2003 – 5 septembrie 2006.

Conform scrisorii Autorității Aeronautice Civile Române din 29 iulie 2009, itinerariul lui N379P includea Aeroportul Szczytno din Szymany (Polonia) – Constanța – Rabat, însă aeroportul pe care a aterizat în România a fost București Băneasa .  

Aceste informații sunt în concordanță cu mărturia domnului J.G.S., care în cauza Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Polonieia declarat că „și acest circuit de zbor a fost disimulat prin planificarea de zboruri fictive, deși în mod semnificativ nu în ceea ce privește Polonia” și că „din moment ce această vizită la Szymany consta doar în preluarea deținuților rămași, CIA a declarat Szymany ca destinație, în mod explicit, și a disimulat în schimb destinațiile ulterioare București și Rabat, demonstrând astfel că metodologia planificării de zboruri disimulate a continuat în cazul celei de-a doua locații europene în București, România”

CIA a executat un circuit de predare care a presupus vizitarea a nu mai puțin de cinci locuri secrete de detenție în care erau ținuți deținuți CIA. Acestea au inclus, în secvență, Szymany în Polonia, București în România, Rabat în Maroc și Guantánamo Bay, un compartiment secret al CIA din Guantánamo Bay, care a început inițial în Kabul, Afganistan. Pe această rută specială de zbor, s-a constatat că toți deținuții care au rămas în Polonia la acea dată au fost transferați din Polonia și depozitați în centrele de detenție succesive de la destinațiile următoare: București, Rabat și Guantanamo. Printre aceste persoane se număra unul dintre reclamanții de astăzi, domnul Zubaydah, care a fost dus la acea dată din Polonia în Golful Guantánamo. Acest circuit special de zbor a fost din nou deghizat de planificarea zborului fals, deși în mod semnificativ nu în ceea ce privește Polonia. A fost singura declarație oficială a lui Szymany ca destinație în cursul tuturor zborurilor CIA către Polonia. Motivul a fost că niciun deținut nu a fost lăsat în Szymany în noaptea de 22 septembrie, iar metodologia de deghizare a planificării zborurilor se referea în primul rând la acele predări care au lăsat un deținut la destinație. Întrucât această vizită la Szymany a fost compusă numai dintr-o preluare a deținuților rămași, CIA a declarat Szymany drept destinație, în mod deschis și, în schimb, și-a deghizat destinațiile ulterioare București și Rabat, demonstrând astfel că metodologia de planificare a zborului deghizat a continuat pentru al doilea sit european din București, România și, într-adevăr, pentru alte locuri de detenție situate în altă parte a lumii.

Acest circuit poate fi demonstrat grafic, zburând prin escală la Praga către Tașkent, Kabul, apoi spre Szymany unde, după cum am menționat, baza a fost închisă și deținuții duși către destinații ulterioare din București, Rabat și Guantánamo Bay. Pentru a plasa închiderea bazei QUARTZ în termeni documentari, mă refer încă o dată la raportul inspectorului general CIA care abordează toate abuzurile menționate mai sus, inclusiv pe cele ale domnului Al Nashiri în contextul unei secțiuni, paragrafele 80-100 din raportul, prefațat de această introducere: din decembrie 2002 până la închiderea sa la 22 septembrie 2003. Cronologia care însoțește raportul confirmă, de asemenea, că ultimul eveniment semnificativ din perioada de revizuire a Inspectorului General a avut loc în această lună, septembrie 2003. Este , am constatat, închiderea celui de-al doilea loc negru care a constituit punctul central al anchetelor inspectorului general. Și încă o dată, să demonstrăm că aceste operațiuni, inclusiv detențiile celor doi reclamanți în cadrul procedurilor de astăzi, au fost situate într-un sistem mult mai amplu, într-adevăr global, de zboruri de predare, detenții și interogatorii pe care CIA l-a întreprins timp de cel puțin patru ani și jumătate.” Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei,   § 312

Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014 confirmă că „începând cu luna septembrie 2003” CIA și-a ținut deținuții în centre ale CIA din Guantánamo și că până la o anumită dată – obturată dar în mod evident formată din două cifre – din aprilie 2004 „toți cei cinci deținuți CIA de la Guantánamo Bay au fost transferați către alte centre de detenție ale CIA”, până la pronunțarea hotărârii Curții Supreme a Statelor Unite în cauza Rasul v. Bush care, potrivit așteptărilor autorităților SUA, „ar putea acorda drepturi habeas corpus celor cinci persoane  deținute de CIA”. Transferul a fost precedat de consultări între autoritățile SUA în februarie 2004. A fost recomandat de Departamentul de Justiție al SUA  § 505.

  Nu există nicio probă contrară, de natură să pună la îndoială corectitudinea concluziilor expertului privind succesiunea evenimentelor, locurile de detenție secretă a reclamantului și datele transferurilor sale în perioada relevantă.

Se susține că un centru secret de detenție al CIA a funcționat în România în perioada 22 septembrie 2003 – începutul lunii noiembrie 2005, când a fost închis ca urmare a publicării în Washington Post la 2 noiembrie 2005 a reportajului scris de Dana Priest despre închisorile clandestine ale CIA din alte țări precum cele din Europa de Est . § 508.

Data exactă la care reclamantul a fost transferat într-o „locație neagră” a CIA din România a devenit evidentă – aceasta a fost 12 aprilie 2004, cu ocazia zborului N85VM pe ruta Guantánamo Bay – București.

Guvernul a negat că pe teritoriul României ar fi existat vreodată un centru de detenție

al CIA

420. Guvernul a susținut că nu exista nicio probă care să demonstreze că un centru secret de detenție al CIA a existat vreodată în România. Acesta a susținut că toate afirmațiile reclamantului în acest sens se bazau pe speculații neconcordante și contradictorii.

421. Sursele pe care s-a bazat reclamantul au dat informații contradictorii despre perioada în care se presupune că un centru „secret” de detenție a funcționat în România. În Raportul Marty din 2007 s-a afirmat că centrul a fost deschis în 2003 și a devenit extrem de important în 2004.

S-a menționat că a fost închis în noiembrie sau decembrie 2005, în urma dezvăluirilor făcute de Washington Post. Acest lucru era în contradicție cu sursele mediatice care precizau că „închisoarea secretă” a fost închisă în prima parte a anului 2006.

În conformitate cu articolul publicat la 8 decembrie 2011 în The Independent, centrele secrete de detenție din România fuseseră deja închise până în mai 2006. Reprieve a avut o abordare diferită față de cea a ABC News, afirmând că deținuții au fost transferați din centrele „secrete”

identificate în Europa înainte de vizita Secretarului de Stat Condoleezza Rice în România la 5 decembrie 2005. Pe de altă parte, Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei a descris, în dosarul său, „ciclul de viață” al centrului ca o „perioadă de cel puțin un an, de la deschiderea sa la 22 septembrie 2003”.

În consecință, fiabilitatea și veracitatea informațiilor referitoare la perioada în care a funcționat presupusul centru „secret” de detenție erau extrem de îndoielnice.

  Guvernul nu a contestat faptul că articolul din Washington Post a fost primul în care au fost menționate țări est-europene în contextul Programului DMI .

Acesta a fost urmat de alte reportaje, mai detaliate.

La 6 noiembrie 2005, Human Rights Watch (HRW), în declarația din 2005, a menționat Polonia și România în calitate de complice la Programul DMI al CIA [2].

Declarația a fost urmată de lista publicată la 30 noiembrie de HRW, listă care menționa „prizonieri-fantomă” ținuți probabil în detenție secretă de CIA și care îl includea și pe reclamant

 Câteva zile mai târziu, la 5 decembrie 2005, un reportaj al ABC News, a nominalizat Polonia și România ca fiind țări care găzduiesc închisori secrete ale CIA și a enumerat numele

principalelor 11 persoane suspectate de terorism afiliate Al-Qaeda, printre care și reclamantul,

ținute în detenție în custodia CIA. De asemenea, s-a afirmat că, potrivit unor surse din CIA,

autoritățile SUA „s-au străduit să scoată toți suspecții de pe teritoriul european înainte de sosirea în acea zi a Secretarului de Stat Condoleezza Rice” .

  Nu s-a contestat nici faptul că dezvăluirile sus-menționate au declanșat în scurt timp o serie de anchete internaționale cu privire la operațiunile de predare și detenție secretă ale CIA, precum și acuzațiile de tortură și rele tratamente la care au fost supuși deținuții. Numeroasele anchete efectuate de diverse organizații guvernamentale internaționale au fost determinate de ancheta Consiliului Europei în temeiul art. 52 din Convenție și Ancheta Marty[3], urmate de anchetă de Ancheta Fava[4] a Parlamentului European, Studiul comun al ONU din 2010 și activitățile de anchetă ale Comisarului pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei efectuate până în 2012. Referitor la România, raportul preciza

  Folosind o analiză similară a unor date aeronautice complexe, inclusiv șiruri de date, cercetarea a putut să demonstreze că o aeronavă Boeing 737, înmatriculată la Administrația Federală de Aviație cu numărul N313P, a zburat în România în septembrie 2003. Aeronava a decolat de la Aeroportul Dulles din Washington, D.C., sâmbătă, 20 septembrie 2003, și a efectuat un zbor «circuit» de patru zile, în cursul căruia a avut aterizări și decolări din șase țări străine diferite – Republica Cehă, Uzbekistan, Afganistan, Polonia, România și Maroc –, precum și Guantánamo Bay, Cuba. De asemenea, s-a pus accent pe un zbor între cele două «locații negre» europene menționate – și anume de la Szymany (Polonia) la București – în noaptea de 22 septembrie 2003, deși era posibil ca nu mai puțin de cinci rute individuale consecutive pe acest circuit – cu punct de începere în Tașkent, punct final în Guantánamo – să fi implicat transferuri de deținuți în custodia CIA. Experții nu au reușit să identifice nicio dovadă clară a unui transfer de deținuți în România care să fi avut loc anterior circuitului de zbor.

 România a transmis o copie a raportului Comisiei parlamentare de anchetă pentru investigarea afirmațiilor cu privire la existența unor centre de detenție ale CIA sau a unor zboruri ale vioanelor închiriate de CIA pe teritoriul României.

  Potrivit celor afirmate de doi înalți funcționari la momentul respectiv, dezvăluirile despre existența unor centre de detenție în Europa de Est făcute la sfârșitul anului 2005 de Washington Post și ABC au determinat CIA să închidă centrele din Lituania și România și să mute deținuții Al-Qaida în afara Europei.

Nu se știe dacă aceste persoane au fost transferate; ar fi putut fi mutate în «centre din zona de război» din Irak și Afganistan sau altă locație neagră, eventual în Africa. Experții nu au reușit să identifice destinația exactă a 16 deținuți de mare importanță între decembrie 2005 și septembrie 2006, când au fost transferați în Guantánamo. Nu s-a dat nicio altă explicație pentru locul în care s-au aflat deținuții înainte de a fi mutați în Guantánamo în septembrie 2006.” Studiul comun privind practicile globale în legătură cu detențiile secrete în contextul combaterii terorismului, întocmit de Raportorul special al Națiunilor Unite pentru promovarea și protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale în procesul de combatere a terorismului” – „Studiul comun al ONU din 2010” (A/HRC/1342).

Rapoartele inițiale din 2006-2007, întocmite în cadrul anchetelor desfășurate de

organizațiile guvernamentale internaționale au confirmat în mod constant, deși în diferite

condiții, că exista cel puțin o bănuială întemeiată că în România a funcționat un centru secret de detenție al CIA.

a) Raportul Marty din 2006 a precizat că, deși aceste elemente faptice nu constituie probe

categorice ale existenței centrelor secrete de detenție, România „este în prezent singurul stat

membru al Consiliului Europei care a fost localizat pe unul din circuitele de predări” și care

„prezintă toate caracteristicile unui punct de transferare sau debarcare de deținuți”. Respectivul circuit de predări a fost efectuat la 25 ianuarie 2004 cu avionul N313P care, înainte de aterizarea în România, la 23 ianuarie 2004, l-a predat pe domnul El-Masri din Skopje în „locația neagră” a CIA din Kabul .

b) În Raportul Marty din 2007 s-a afirmat că „în prezent, există probe suficiente pentru a

argumenta că într-adevăr, în Europa, în perioada 2003–2005, au existat centre de detenție secrete conduse de CIA, în special în Polonia și în România” . S-a afirmat că „România s-a dezvoltat ca centru în care au fost transferați mai mulți deținuți numai după ce s-a extins Programul DMI”. În opinia senatorului Marty, „«locația neagră» din România a fost inclusă în program în 2003, a atins cea mai mare importanță în 2004 și a funcționat până în a doua jumătate a anului 2005” § 512..

Printre aceste aeronave s-au numărat N85VM, identificată în mod decisiv ca fiind folosită pentru predarea domnului Osama Mustafa Nasr, alias Abu Omar, din Germania în Egipt la 17 februarie 2003 și N313P, identificată în mod decisiv ca fiind folosită pentru predarea domnului El-Masri din Skopje la Kabul la 23 ianuarie 2004 .

231.  Rezultatele anchetei cuprinse în memoriile prezentate de procuror la ședințele din 23 și 30 septembrie 2009 (paragraf 112 de mai sus), precum și stabilirea faptelor de către instanța din Milano și Curtea de Apel din Milano (paragrafele 28-75, 82-87, 89-96, 112-118, 124-125 și 138-139 de mai sus) confirmă faptul că a fost stabilit faptul răpirii reclamantului. Din aceste elemente reiese că, la 17 februarie 2003, reclamantul fusese răpit la Milano de un „comando” compus din agenți CIA și domnul Pironi, membru al grupului operațional special din Milano, care îl pusese pe reclamant într-un dubă, l-a dus pe aeroportul Aviano, l-a urcat într-un avion Lear Jet 35, care a decolat la 18.20 spre baza Ramstein și, în final, l-a urcat la bordul unui Jet Executive Gulfstream, care decolase la 20.30 Cairo. Datorită în special unei verificări a comunicațiilor telefonice efectuate în zonele relevante, anchetatorii au reușit să identifice un anumit număr de cartele SIM telefonice potențial suspecte. Verificările comunicațiilor telefonice, verificarea încrucișată a numerelor de apel și de apel ale acestor cartele SIM, controlul cardurilor de credit utilizate, călătoriile cu mașina de închiriat sau cu avionul sau sejururile la hotel au permis anchetatorilor să ajungă la identificarea utilizatorilor reali ai cardurilor telefonice. Una dintre cartelele SIM în cauză a fost găsită în Egipt în două săptămâni de la răpire Affaire Nasr et Ghali c. Italie ,  arrêt 3 février 2016[5]

             În plus, în Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei, senatorul Marty și domnul J.G.S., referindu-se în prezentarea lor PowerPoint la „circuitul final de predări”, prin Polonia, efectuat de N313P, au declarat că acest circuit a marcat închiderea „locației negre” a CIA din Polonia și deschiderea celui de al doilea centru secret de detenție al CIA în Europa – situat în România

„În septembrie 2003, programul CIA de predare și detenție a suferit o altă revizuire analogă celei care a avut loc în decembrie 2002, când domnul Nashiri și domnul Zubaydah au fost transferați din Thailanda în Polonia. Cu această ocazie, CIA a executat un circuit de predare care a presupus vizitarea a nu mai puțin de cinci locuri secrete de detenție în care erau ținuți deținuți CIA. Acestea au inclus, în secvență, Szymany în Polonia, București în România, Rabat în Maroc și Guantánamo Bay, un compartiment secret al CIA din Guantánamo Bay, care a început inițial în Kabul, Afganistan. Pe această rută specială de zbor, s-a constatat că toți deținuții care au rămas în Polonia la acea dată au fost transferați din Polonia și depozitați în centrele de detenție succesive de la destinațiile următoare: București, Rabat și Guantanamo. Printre aceste persoane se număra unul dintre reclamanții de astăzi, domnul Zubaydah, care a fost dus la acea dată din Polonia în Golful Guantánamo. Acest circuit special de zbor a fost din nou deghizat de planificarea zborului fals, deși în mod semnificativ nu în ceea ce privește Polonia. A fost singura declarație oficială a lui Szymany ca destinație în cursul tuturor zborurilor CIA către Polonia. Motivul a fost că niciun deținut nu a fost lăsat în Szymany în noaptea de 22 septembrie, iar metodologia de deghizare a planificării zborurilor se referea în primul rând la acele predări care au lăsat un deținut la destinație. Întrucât această vizită la Szymany a fost compusă numai dintr-o preluare a deținuților rămași, CIA a declarat Szymany drept destinație, în mod deschis și, în schimb, și-a deghizat destinațiile ulterioare București și Rabat, demonstrând astfel că metodologia de planificare a zborului deghizat a continuat pentru al doilea sit european din București, România și, într-adevăr, pentru alte locuri de detenție situate în altă parte a lumii. Acest circuit poate fi demonstrat grafic, zburând prin escală la Praga către Tașkent, Kabul, apoi spre Szymany unde, după cum am menționat, baza a fost închisă și deținuții duși către destinații ulterioare din București, Rabat și Guantánamo Bay. Cronologia care însoțește raportul confirmă, de asemenea, că ultimul eveniment semnificativ din perioada de revizuire a Inspectorului General a avut loc în această lună, septembrie 2003. Este , am constatat, închiderea celui de-al doilea loc negru care a constituit punctul central al anchetelor inspectorului general. Și încă o dată, pentru a demonstra că aceste operațiuni, inclusiv detențiile celor doi reclamanți în cadrul procedurilor de astăzi, au fost situate într-un sistem mult mai mare, într-adevăr global, de zboruri de predare, detenții și interogatorii pe care CIA le-a întreprins timp de cel puțin patru ani și jumătate.”

  Guvernul polonez nu a oferit nicio explicație cu privire la natura, motivele sau scopul aterizării N63MU pe teritoriul lor la 5 decembrie 2002, un avion care, în toate aspectele internaționale relevante, fiabile și temeinice. anchetele au fost identificate în mod concludent ca fiind aeronava de predare folosită pentru transportul deținuților de mare valoare aflati în custodia CIA la momentul faptelor. Nici nu au explicat motivele seriei ulterioare de aterizări ale aeronavei de predare CIA .  Aterizarea lui N63MU din 5 decembrie 2002 a fost urmată de alte cinci aterizări ale lui N379P („Expresul Guantánamo”), cel mai cunoscut avion de predare al CIA. Una dintre aceste debarcări a avut loc la 6 iunie 2003 – data indicată de domnul Al Nashiri drept cea a transferului său din Polonia și confirmată în mod concludent de experți ca fiind cea la care fusese transferat în afara Poloniei .  Seria s-a încheiat cu debarcarea lui N313P la 22 septembrie 2003 – data indicată de reclamant pentru transferul său din Polonia, confirmată de experți ca data transferului său în afara Poloniei și identificată de aceștia ca data la care site-ul negru. „Quartz” din Polonia fusese închis ( Former Fourth Section,  Case of Husayn (Abu Zubaydah) V. Poland,  24 July 2014,  def 16/02/2015,     312 și 414)

Centrul de detenție Black a fost închis „după apariția articolului în Washington Post”, în urma presiunii exercitate de țara respectivă, care a solicitat închiderea într-un anumit un număr de ore care, deși obturat în text, era în mod clar alcătuit din două cifre § 516.  

  Potrivit Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014[6], „la scurt timp după aceea, CIA a transferat din acel centru deținuții rămași” . Având în vedere faptul că articolul din Washington Post a fost publicat la 2 noiembrie 2005, datele la care transferul s-ar fi putut efectua în mod realist – și anume, în intervalul de 24-99 de ore – trebuia să se încadreze în perioada scurtă dintre 3 și 6 noiembrie 2005. Acest lucru coincide exact cu zborul identificat de experți drept cel care marchează închiderea „Centrului de detenție Black” din România, respectiv N1HC efectuat pe ruta București–Amman la 5 noiembrie 2005 .

  Toate elementele de care dispune Curtea, inclusiv lista celor 21 de „zboruri

suspecte” prezentată de guvern demonstrează fără echivoc că o serie de aterizări ale unor

aeronave asociate CIA pe Aeroportul București Băneasa au început la 22 septembrie 2003 cu

N313P și s-au încheiat la 5 noiembrie 2005 cu N1HC. În mod semnificativ, aceste două circuite

de zbor au fost disimulate prin așa-numita „planificare de zboruri fictive” – o practică descrisă

de experți și analizată de Curte în hotărârile sale anterioare cu privire la operațiunile de predare

ale CIA din Polonia, constând în depunerea unor planuri de zbor false care indicau o rută pe care avioanele nu o respectau, ba chiar nu intenționau să o respecte. Planurile de zbor ale ambelor aeronave menționau Constanța ca destinație, dar în realitate au aterizat pe Aeroportul București Băneasa și au decolat tot de aici  

  Diverse declarații obținute de Curte arată că, pe lângă faptul că au acordat autorizare de survol aeronavelor folosite de CIA pentru predări și au ghidat aceste aeronave prin spațiul aerian polonez, autoritățile poloneze, inclusiv PANSA, le-au acordat statut special, diverse scutiri și autorizări. De asemenea, aceștia au cooperat cu CIA la disimularea rutelor reale ale aeronavelor și au validat planuri de zbor incomplete ori false care serveau la mușamalizarea activităților CIA în Polonia, încălcând reglementările aeronautice internaționale .

  Așa cum s-a explicat în Raportul Marty din 2007 și conform declarațiilor orale date Curții de senatorul Marty și domnul J.G.S., Jeppesen, furnizorul obișnuit de servicii pentru zborurile operate de CIA pentru predări (v §§ 72-74), a depus multiple planuri de zbor false – „fictive” – pentru zborurile respective, inclusiv aterizări în Polonia. Planurile respective includeau adesea un aeroport de plecare și/sau destinație unde aeronava nu intenționa să aterizeze. În cel puțin patru din cele șase cazuri de aterizări ale aeronavelor CIA în Szymany, inclusiv aterizarea lui N63MU în data de 5 decembrie 2002 cu reclamantul și Abu Zubaydah domnul la bord (v  §§ 408 și 417), au fost disimulate planurile de zbor, au fost depuse planuri false, iar PANSA a ghidat aeronava pe Aeroportul Szymany în lipsa unui plan de zbor valid .

  O analiză detaliată a circuitului predării efectuat de aeronava N379P, incluzând escala în Szymany din data de 6 iunie 2003, este prezentată în Raportul CHRGJ. Raportul explică cum aeronava a efectuat întregul circuit sub diverse forme de scutire și statut special, ceea ce sugerează că zborurile erau planificate și executate cu colaborarea deplină a autorităților americane și a statelor „gazdă” tranzitate de aeronava N379P. Scutirile se acordă doar atunci când sunt autorizate în mod specific de către autoritatea națională al cărei teritoriu este folosit .

  La 5 iunie 2003, PANSA a ghidat aeronava N379P pe Szymany, deși toate planurile de zbor relevante indicau Varșovia ca aeroport de destinație. Faptul că PANSA a acceptat planul de zbor pe care l-a declarat Jeppesen și care indica Varșovia , dar totuși a ghidat aeronava către Szymany, demonstrează că autoritățile poloneze nu l-au obligat să se conformeze reglementărilor   aeronautice internaționale și că au acordat, cu bună-știință, o autorizare de autorizare falsă. În consecință, restul comunității de monitorizare aeronautică, inclusiv Eurocontrol[7], a înregistrat în mod eronat escala aeronavei ca fiind în Varșovia Hotărârea din 24 iulie 2014 ,   Cauza Al Nashiri împotriva Poloniei

Guvernul a recunoscut că, la 22-23 septembrie 2003, planul de zbor pentru N313P, care indica inițial Constanța ca destinație, a fost modificat din aer cu Aeroportul București Băneasa. Cu toate acestea, nu înțelegea cum modificarea planurilor de zbor

efectuată de operatorul de zbor – modificare asupra căreia autoritățile române nu au avut nicio

influență – ar putea fi un indiciu al complicității lor la operațiunile de predare ale CIA sau, cu

atât mai puțin, la funcționarea unei „locații negre” a CIA în România § 520.

    Există probe prima facie în favoarea susținerilor reclamantului potrivit cărora în România a funcționat un centru secret de detenție al CIA în perioada 22 septembrie 2003 – începutul lunii noiembrie 2005. În consecință, sarcina probei ar trebui să revină guvernului pârât.

              În ceea ce privește prezența efectivă a reclamantului în România, nu există probe directe că reclamantul este cel care a fost transportat la bordul aeronavei N85VM pe ruta Guantánamo – București sau că ulterior a fost transferat din București la un alt centru secret de detenție al CIA pe 6 octombrie sau 5 noiembrie 2006, cele două date posibile indicate de experți . Nu se poate găsi și nici nu se va găsi vreun indiciu cu privire la reclamant în niciunul dintre documentele oficiale de zbor sau ale poliției de frontieră din România ori alte țări deoarece prezența sa la bordul avioanelor și pe teritoriul țărilor, prin însăși natura operațiunilor de predare, a rămas neînregistrată în mod intenționat. În țările implicate, documentele oficiale care indicau numărul pasagerilor și al membrilor echipajului care soseau și plecau cu avioanele folosite pentru predări nu includ și nici nu pretind că includ deținuții care au fost aduși în sau scoși din țară în mod involuntar, prin intermediul predărilor clandestine de DMI[8]. Deținuții respectivi nu au fost niciodată incluși în lista persoanelor aflate la bord raportată către o autoritate oficială

  Nu există probe directe că reclamantul este cel care a fost transportat la bordul aeronavei N63MU pe ruta Bangkok – Szymany în data de 5 decembrie 2002 sau că apoi a fost dus de la Szymany la alte centre de detenție secrete ale CIA la bordul aeronavei N379P în data de 6 iunie 2003. Reclamantul, care timp de mai mulți ani a fost ținut în condiții de detenție special concepute pentru izolarea și dezorientarea unei persoane prin transferuri către locuri necunoscute, chiar dacă ar fi putut depune mărturie în fața Curții, nu ar fi putut să indice locurile în care a fost deținut. De asemenea, nu i se poate pretinde acestuia să fie în măsură să identifice, el singur, locurile în care a fost deținut. De asemenea, având în vedere tocmai natura și caracterul secret extrem al operațiunilor CIA din cadrul „războiului împotriva terorismului” și modul în care declasificarea unor materiale esențiale care demonstrează activitățile CIA din acea perioadă rămâne valabil în continuare – ceea ce este de notorietate –, nici nu vor apărea prea curând probe directe în acest sens.

  Nu se poate găsi și nici nu se va găsi vreo urmă cu privire la reclamant în niciunul dintre documentele oficiale din Polonia deoarece prezența sa la bordul avionului și pe teritoriul Poloniei a rămas, prin însăși natura operațiunilor de predare, neînregistrată în mod intenționat. Așa cum expertul a confirmat în mod categoric, documentele Poliției de Frontieră care indicau numărul pasagerilor și al membrilor echipajului care soseau și plecau cu avioanele folosite pentru predări „nu includ și nici nu pretind că includ deținuții care au fost aduși în Polonia sau scoși din țară în mod involuntar, prin intermediul predărilor clandestine de DMI”, iar deținuții respectivi „nu au fost niciodată incluși în lista persoanelor aflate la bord raportată către orice autoritate oficială” (Al Nashiri împotriva Poloniei

  Guvernul a recunoscut că planul de zbor pentru N85VM, care inițial menționa Constanța ca destinație, a fost modificat cu Aeroportul București Băneasa pe când avionul se afla în aer, dar  nu a considerat că acest element ar putea confirma detenția secretă a reclamantului în România . Acesta a prezentat documente emise de RAS de la Aeroportul

Băneasa în legătură cu aterizarea lui N85VM la 12 aprilie 2004 .

Ca și în privința celorlalte zboruri considerate „suspecte”, guvernul a afirmat că zborul a avut „caracter privat și necomercial” și nu a fost efectuat în legătură cu Programul DMI

436. Guvernul nu a negat că mai multe avioane – prezumtiv „suspecte” – au avut aterizări pe/decolări de pe aeroporturi din România; aceste zboruri au fost documentate cel puțin parțial în Raportul Comisiei de anchetă a Senatului României din 2007. De asemenea, dovezile accesibile public au confirmat escalele lor pe teritoriul României. Cu toate acestea, zborurile în discuție au

avut caracter privat și necomercial, fiind tratate în consecință. În orice caz, pentru toate serviciile prestate s-au emis facturi, fișe ale serviciilor de navigație aeriană sau note de încasare pentru handling la sol. Zborurile au fost incluse în listele de control ale registrelor de navigație.

Anexele, declasificate, ale Raportului Comisiei de anchetă a Senatului României din 2007 au fundamentat concluzia că scopul escalelor zborurilor „N” pe Aeroportul Băneasa a fost în principal de natură tehnică.

  Însă această afirmație nu pare să fie susținută de probele strânse în prezenta cauză.

Dimpotrivă, Curtea constată că, pe lângă depozițiile experților, există numeroase alte probe că, la 12 aprilie 2004, aeronava N85VM a efectuat o misiune de predare în România cu scopul de a „debarca” deținuți de la Guantánamo.

Cel puțin începând din 2007, constatările anchetelor internaționale au asociat în mod cert aeronava N85VM cu operațiunile de predare ale CIA .  N85VM a fost identificat în mod cert ca fiind avionul folosit anterior pentru predarea lui Osama Mustafa Nasr, cunoscut și sub numele de Abu Omar .  Dosarul fostului Comisar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei pentru Procurorul General al României a inclus acest zbor printre zborurile disimulate pentru predări cu destinația București, având caracter de „debarcare” de deținuți . Același dosar l-a inclus pe reclamant printre DMI care au fost aduși la o „locație neagră” a CIA din România și a menționat data de 12 aprilie 2004 ca dată a transferului său în România

  Există probe prima facie în favoarea versiunii reclamantului asupra evenimentelor și că sarcina probei ar trebui să revină guvernului.

     Spre deosebire de cauza Al Nashiri împotriva Poloniei, în care tratamentele la care reclamantul a fost supus de către CIA în cursul detenției sale în Polonia au putut fi stabilite cu certitudine ca urmare a documentelor declasificate ale CIA, în care se descria în detaliu tortura la care a fost supus în timpul interogatoriilor, în prezenta cauză nu există nicio probă că în Centrul de detenție Black din România i s-au aplicat TAI în cadrul interogatoriilor .

Cu privire la recurgerea la tehnici de interogare brutale în perioada în discuție, Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014 menționează, la modul general, că, la mijlocul anului 2004, CIA a suspendat temporar utilizarea TAI[9]. Deși utilizarea lor a fost reluată la un moment dat și deși par să fi fost aplicate în cea mai mare parte a anului 2005, aceste tehnici au fost din nou suspendate temporar spre sfârșitul anului 2005 și în 2006 § 545.

În raport se menționează că, „în ultimii ani” de detenție, „cea mai mare parte a cererilor de informații pentru Al Nashiri implica faptul de a i se arăta fotografii”.

Aceste „interogatorii scurte” au fost suspendate în iunie 2005, aparent pe motivul importanței reduse a informațiilor obținute de la acesta și pe motiv că „adesea, aceste interogatorii erau «catalizatorul» pentru izbucnirile acestuia” .

Alte pasaje din raport, obturate în mare parte, menționează că a fost nevoie „să-l hrănească rectal”, ceea ce a dus la o „grevă a foamei foarte scurtă” la un moment dat în 2004. Se mai menționează că în octombrie 2004 acesta a fost supus unei evaluări psihologice în contextul „dificultăților de gestionare” întâmpinate de CIA ca urmare a problemelor psihologice cu care se confruntau deținuții „care au fost ținuți în condiții austere și în izolare”. Evaluarea reclamantului a fost folosită de CIA în discuțiile privind „stabilirea unei etape finale” a Programului DMI[10] .

  Citând ca sursă două telegrame CIA din 23 mai 2004, Raportul Senatului Statelor Unite din 2014 afirmă că „la un moment dat, Al Nashiri a intrat într-o grevă a foamei foarte scurtă ca timp, care a făcut ca cei de la CIA să-l hrănească rectal” .

Făcând referire la un e-mail către Centrul de detenție Black datat 30 octombrie 2004, având ca subiect „Evaluările anchetatorului/Cerere de opinii privind etapa finală”, raportul arată că „o evaluare psihologică din octombrie 2004 a lui Al Nashiri a fost folosită de CIA pentru a discuta cu oficialii Consiliului Național de Securitate despre stabilirea unei „etape finale” pentru program ” [DMI].

 În iulie 2005, CIA și-a exprimat îngrijorarea în legătură cu „starea continuă de depresie și atitudinea necooperantă” a reclamantului. Câteva zile mai târziu, un psiholog a concluzionat că reclamantul era „pe punctul de a suferi o cădere nervoasă”

  Normele detaliate privind condițiile în care CIA și-a ținut prizonierii nu lasă loc speculațiilor în ceea ce privește aspectele fundamentale ale situației în care reclamantul s-a aflat în perioada 12 aprilie 2004 – 6 octombrie 2005 sau 5 noiembrie 2005. Prin urmare, Curtea consideră ca fiind stabilit dincolo de orice îndoială rezonabilă faptul că reclamantul a fost ținut – ca oricare alt deținut de mare importanță – în condițiile descrise în Orientările privind condițiile de încarcerare DCI, care au fost aplicate de la sfârșitul lunii ianuarie 2003 până în septembrie 2006 tuturor deținuților CIA

  Curtea constată că a stabilit dincolo de orice îndoială rezonabilă că:

(1) la 5 decembrie 2002, reclamantul, împreună cu domnul Al Nashiri, au sosit la Szymany la bordul aeronavei de predare CIA N63MU;

(2) între 5 decembrie 2002 și 22 septembrie 2003, reclamantul a fost reținut în centrul de detenție al CIA din Polonia, identificat ca având numele de cod „Quartz” și situat în Stare Kiejkuty;

(3) în timpul detenției sale în Polonia în cadrul Programului HVD, el a fost „informat” de către echipa de interogatori ai CIA și a fost supus procedurilor standard și tratamentului aplicat în mod obișnuit deținuților cu valoare ridicată aflați în custodia CIA, așa cum sunt definite în documentele relevante ale CIA;

(4) la 22 septembrie 2003, reclamantul a fost transferat de CIA din Polonia într-un alt centru de detenție secret al CIA, aflat în altă parte, la bordul aeronavei de predare N313P.510.  Curtea nu consideră necesar să analizeze fiecare aspect al tratamentului reclamantului în detenție sau condițiile fizice în care a fost deținut. Curtea nu poate specula nici când, cum sau în ce combinație au fost utilizate tehnicile specifice de interogare asupra reclamantului între 5 decembrie 2002 și 22 septembrie 2003. Cu toate acestea, predictibilitatea practicilor de interogare CIA folosite asupra deținuților săi oferă suficiente motive pentru a crede că aceste practici ar fi putut fi aplicate reclamantului în timpul detenției sale în Polonia și, de asemenea, în altă parte, în urma transferului său din Polonia, ca parte integrantă a Programului HVD.

Chiar dacă, cel puțin în faza inițială a detenției sale în Polonia nu i s-au aplicat neapărat măsurile cele mai agresive din punct de vedere fizic, reclamantul a fost supus unui regim de detenție extrem de dur și suferințe emoționale și psihologice permanente cauzate de trecut. experiența și teama de soarta lui viitoare . Astfel, articolul 3 nu se referă exclusiv la provocarea unei dureri fizice, ci și la cea a suferinței psihice, care este cauzată de crearea unei stări de angoasă și stres prin alte mijloace decât agresiunea corporală. În consecință, având în vedere toate elementele tratamentului la care trebuie să fi fost supus reclamantul și efectele cumulative ale acestuia asupra sa, nu poate exista nicio îndoială că acesta trebuie să fie calificat drept „tratament inuman deliberat care provoacă suferințe foarte grave și crude”.. Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei,  §§ 418-419 și 510].

Respectivul regim a inclus cel puțin „șase condiții standard de încarcerare”. Este vorba de acoperirea ochilor deținuților sau acoperirea capului lor cu saci, măsură menită să îi dezorienteze și să îi împiedice să își dea seama de locul în care se află ori de structura centrului de detenție; îndepărtarea părului la sosirea la centru; detenția în izolare, incommunicado; zgomot continuu, de intensitate mare și variabilă, emis permanent; lumină continuă, fiecare celulă fiind luminată la aproximativ același luminozitate ca un birou; și utilizarea cătușelor la picioare în toate situațiile care presupuneau controlarea și deplasarea deținuților

În Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014, în capitolul care oferă detalii despre înființarea Centrului de detenție Black, se menționează că într-o lună neprecizată (obturată în text) din 2002, CIA „a încheiat un acord” cu țara în discuție pentru „găzduirea unui centru de detenție al CIA”. § 548.

Deși conținutul acordului respectiv nu a fost dezvăluit, reiese din pasajele ulterioare că,

pentru a demonstra autorității (sau persoanei) din acea țară al cărei nume a fost obturat și „celor mai înalte niveluri de conducere […] din țară” faptul că autoritățile SUA „apreciază profund cooperarea și sprijinul acestora pentru programul de detenție”, baza CIA din țară a primit de la sediul lor central solicitarea de „a identifica modalități de a sprijini” – din nou obturat – organismele (probabil, sau activitățile) țării prin mijloace financiare, definite ca „subvenție” .

Faptul că recompense financiare au fost oferite, în cadrul unei politici și practici generale, autorităților din țările care găzduiau „locații negre” ale CIA este confirmat și în concluzia 20 din Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014. Concluzia a fost că „pentru a

încuraja guvernele să găzduiască centrele de detenție clandestine ale CIA, sau pentru a crește

sprijinul pentru locațiile existente, CIA a efectuat plăți de milioane de dolari în numerar către

oficialii unor guverne străine” și că „sediul central al CIA a încurajat bazele CIA să creeze «liste de dorințe» cu asistența financiară propusă” și să «gândească la scară mare» în ceea ce privește asistența respectivă” .

  Curtea ar dori  să facă trimitere la constatările sale privind cunoașterea de către autoritățile naționale a Programului DMI al CIA, formulate în Al Nashiri împotriva Poloniei și Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei, și presupusa existență a unui acord bilateral între Polonia și SUA privind înființarea și funcționarea unei închisori secrete a CIA. În acea cauză, Curtea nu a considerat necesar pentru examinarea cauzei să stabilească existența unui asemenea acord sau a unor asemenea acorduri și, în cazul existenței acestora, să identifice formatul și conținutul lor. Însă Curtea a considerat de neconceput faptul că aeronavele folosite pentru predări au traversat spațiul aerian polonez, că au avut sosiri și plecări de pe un aeroport polonez și că CIA a folosit un spațiu din Polonia în absența unui acord prealabil care să permită mai întâi pregătirea și apoi desfășurarea operațiunii CIA în Polonia .

Aceeași concluzie este valabilă și în cazul României; în plus, în prezenta cauză, concluzia a fost întărită de probe din Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014, care demonstrează fără echivoc existența unui acord bilateral între România și SUA privind găzduirea Centrului de detenție Black pe teritoriul României.

  Pasajele din Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014 au susținut concluziile Raportului Marty din 2007, declarând că „acordurile-cheie pentru operațiunile clandestine ale CIA în Europa au fost realizate la nivel bilateral”, că „CIA a încheiat «acorduri operaționale» cu Guvernele Poloniei și României pentru ținerea unor deținuți de mare importanță […] în centre de detenție secrete de pe teritoriile lor” și că „Polonia și România au acceptat să pună la dispoziție zonele în care s-au înființat aceste centre, cel mai înalt nivel de securitate fizică și secretizare, precum și garanții ferme privind neamestecul”  .

În declarația făcută câțiva ani mai târziu, la 24 aprilie 2013, senatorul Marty a declarat:

„convingerile mele în ceea ce privește participarea României în cadrul programului DMI al CIA erau clare și ferme”; acesta a adăugat: „chiar și acum, susțin fiecare dintre constatările faptice pe care le-am prezentat în rapoartele APCE din 2006 și 2007” și „certitudinea mea că o «locație neagră» a CIA a existat în România nu a făcut decât să crească din acel moment” .

În ședința de stabilire a faptelor, acesta a adăugat că, potrivit unor „mărturii extrem de exacte” obținute în cursul anchetei sale, oficialii români „trebuie să fi cunoscut faptul că CIA a folosit teritoriul lor pentru transferuri de deținuți în contextul războiului împotriva terorismului” .

  Raportul Marty din 2007 a menționat numele unor înalți funcționari care „au cunoscut, au autorizat și sunt răspunzători pentru rolul României în operațiunea desfășurată de CIA «în afara zonei de război» prin centre secrete de detenție pe teritoriul României în perioada 2003-2005” .

Doi dintre cei numiți în raport, respectiv fostul președinte al României – Ion Iliescu și fostul consilier prezidențial pentru securitate națională – Ioan Talpeș, câțiva ani mai târziu, în

interviurile pentru Spiegel Online din 2014 și 2015, au făcut declarații publice referitoare la

operațiunile de predare ale CIA .

În decembrie 2014, în primul reportaj Spiegel Online, domnul Talpeș a fost citat ca afirmând că „au existat unul sau două locuri din România în care CIA probabil că a ținut în

detenție persoane care au fost supuse unor tratamente inumane”. De asemenea, s-a relatat că

„începând cu 2003, au continuat discuțiile cu oficiali ai CIA și cadre militare din SUA cu privire la o cooperare mai intensă” și că în acel context „s-a convenit că CIA va putea desfășura

propriile activități în anumite locuri”. Acesta nu știa care erau locurile, iar „România, în mod

expres, nu era interesată de ceea ce făcea CIA acolo”. Domnul Talpeș a mai declarat pentru

Spiegel Online că în 2003 și 2004 l-a informat pe președintele Iliescu despre faptul că CIA a

desfășurat „anumite activități” pe teritoriul României; la momentul respectiv, „nu credea că CIA chiar era capabilă să îi tortureze pe prizonieri” § 553.  

  În aprilie 2015, în al doilea reportaj Spiegel Online, domnul Iliescu a fost citat ca afirmând că „spre sfârșitul anului 2002 – începutul lui 2003, aliații noștri ne-au cerut să oferim o locație” și că, în calitatea sa de șef de stat, a aprobat solicitarea în principiu[11], detaliile fiind stabilite de domnul Talpeș. Acesta a adăugat că „noi nu am avut nicio interferență asupra

activităților desfășurate de Statele Unite în acea locație”.

Spiegel Online a mai relatat că domnul Talpeș a confirmat afirmațiile domnului Iliescu,

adăugând că spre sfârșitul anului 2002 – începutul lui 2003, a primit din partea unui reprezentant

al CIA în România o solicitare pentru un spațiu, de care CIA avea nevoie pentru activitățile sale.

 Acesta a aranjat ca CIA să primească o clădire din București. Clădirea a fost utilizată de CIA din 2003 până în 2006 și nu mai exista; domnul Talpeș nu a dorit să dezvăluie locul acesteia .

  În Rezoluția PE din 2016[12] se afirmă că domnul Talpeș „a recunoscut oficial în fața delegației Parlamentului European că avea întru totul cunoștință de prezența CIA pe teritoriul României, admițând că și-a dat acordul pentru ca o clădire a guvernului să fie «închiriată» CIA”.

            Referindu-se la interviurile domnului Iliescu și domnului Talpeș pentru Spiegel Online, guvernul a argumentat că declarațiile lor inițial ambigue au fost clarificate ulterior în sensul că nu a existat din partea României niciun fel de cooperare și complicitate la operațiunile CIA de predare și detenție secretă. În această privință, guvernul s-a bazat și pe depozițiile martorilor obținute în cursul anchetei penale desfășurate în România § 556.  

  Curtea nu este de acord cu această evaluare.

Este adevărat că unii oficiali români, ca de exemplu Y și Z, care au depus mărturie în cadrul anchetei în mai și iunie 2015, au negat că ar fi primit o astfel de solicitare sau care ar fi avut cunoștință de existența unor închisori ale CIA în țară .

  Martorul Z, în mărturia sa din 18 iunie 2015, a confirmat totuși că „oficiali din Guvernul SUA au cerut autorităților române să ofere spații pe teritoriul României pentru a fi folosite de reprezentanții CIA în acțiunile de combatere a amenințărilor teroriste internaționale, după modelul folosit în celelalte state membre ale NATO” și că „în cele din urmă s-a oferit o singură locație”. S-a înțeles „în acel moment, în 2003, că ar trebui să fie o clădire de birouri din București” .

Versiunile domnului Talpeș și domnului Iliescu prezentate în interviurile pentru Spiegel Online și cele recunoscute de domnul Talpeș în fața delegației Parlamentului European

corespund dezvăluirilor făcute în Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014, în special cu

privire la data acordului pentru găzduirea unui centru secret de detenție al CIA (2002), faptul că autorităților române li s-au solicitat spații pentru CIA, data de la care au fost puse la dispoziție spațiile (2003), precum și faptul că aceștia au fost informați despre scopul în care spațiile oferite de România urmau să fie utilizate .  De asemenea, acestea corespund constatărilor de mai sus ale Curții cu privire la datele care marchează deschiderea Centrului de detenție Black din România § 558.

Declarațiile obținute în cadrul anchetei pe care le invocă guvernul contrastează cu

dezvăluirile făcute de autoritățile din SUA, partener al României în temeiul acordului. Curtea nu identifică niciun motiv pentru care constatările Comisiei pentru Servicii de Informații din cadrul Senatului SUA, bazate pe o analiză aprofundată și îndelungată a unor probe directe care, în cea mai mare parte, au provenit de la surse clasificate „strict secret”, inclusiv peste șase milioane de pagini de documente ale CIA ,   ar putea fi subminate de probele la care face trimitere guvernul.

Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014 se referă la mai multe intervenții pe lângă CIA ale ambasadorului SUA în această țară în contextul desfășurării Programului DMI  (privind deținuții de mare importanță) al CIA  și al divulgării către public a informațiilor despre relele tratamente aplicate persoanelor aflate în custodia SUA. În primul rând, în august 2003, acesta și-a exprimat preocuparea cu privire la chestiunea dacă Departamentul de Stat era la curent în privința existenței centrului de detenție a CIA din țară și a „impactului potențial” asupra politicii SUA în ceea ce privește statul în discuție. A doua și a treia intervenție, determinate de „dezvăluirile despre abuzurile SUA asupra deținuților” au avut loc în mai 2004 și „toamna lui 2004”. §  560.

Raportul afirmă că „deși nu este clar modul în care s-a dat curs preocupărilor ambasadorului, acesta s-a alăturat ulterior șefului bazei în prezentarea” făcută autorităților țării (sau reprezentanților acesteia), ale căror nume au fost obturate în text. Prezentarea nu a descris TAI (tehnici avansate de interogare), ci „a susținut că fără întreaga gamă de măsuri de interogare”, SUA „nu ar fi reușit să învingă […] rezistența” lui Khalid Sheikh Mohammed și „a altor DMI la fel de rezistenți”.

  În cauzele Al Nashiri împotriva Poloniei și Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei, faptul că autoritățile naționale au cooperat cu CIA pentru disimularea rutelor reale ale

aeronavelor folosite pentru predări și au validat planuri de zbor incomplete ori false care serveau mușamalizării activităților CIA din țară a fost considerat relevant pentru motivarea Curții în ceea ce privește faptul că autoritățile naționale ar fi avut cunoștință de Programul DMI al CIA și ar fi fost complice la acesta

Curtea va urma această abordare în cadrul analizei faptelor prezentei cauze.

Trebuie reiterat faptul că guvernul a recunoscut că, în ceea ce privește două zboruri, și anume N313P la 22 septembrie 2003 și NVM85 la 12 aprilie 2004, planurile de zbor au fost modificate în timp ce avioanele se aflau deja în aer. Guvernul a negat că autoritățile române ar fi jucat vreun rol în acest proces, cu excepția acceptării pasive și „automate” a modificării pentru care singurul responsabil era operatorul de zbor, precum și a acordării de asistență la transmiterea planurilor de zbor către entitatea care gestionează sistemul integrat de prelucrare inițială a planului de zbor .

Documentele justificative din România au demonstrat aterizarea aeronavei N313P pe Aeroportul București Băneasa la 25 ianuarie 2004, în pofida lipsei unui plan de zbor valid. Potrivit experților, această situație „făcea parte dintr-o practică sistematică și, prin intermediul investigațiilor noastre, am generat numeroase exemple individuale, până la douăsprezece, în care aeronave folosite de CIA pentru predări au transferat deținuți în și din București (România)”. § 563.

  Conform constatărilor Curții în Al Nashiri împotriva Poloniei și Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei, planificarea de zboruri fictive – un efort intenționat pentru a acoperi zborurile asociate CIA, a necesitat o cooperare activă din partea țărilor gazdă prin care au circulat aeronavele. Pe lângă faptul că au acordat autorizare de survol aeronavelor folosite de CIA pentru predări, autoritățile naționale au ghidat aceste aeronave prin spațiul aerian național către destinații nedeclarate, ceea ce constituie o contravenție la reglementările aeronautice internaționale și le-au acordat și autorizări de aterizare false

Pe lângă faptul că au acordat autorizare de survol aeronavelor folosite de CIA pentru predări și au ghidat aceste aeronave prin spațiul aerian polonez, autoritățile poloneze, inclusiv PANSA, le-au acordat statut special, diverse scutiri și autorizări. De asemenea, aceștia au cooperat cu CIA la disimularea rutelor reale ale aeronavelor și au validat planuri de zbor incomplete ori false care serveau la mușamalizarea activităților CIA în Polonia, încălcând reglementările aeronautice internaționale .

  O analiză detaliată a circuitului predării efectuat de aeronava N379P, incluzând escala în Szymany din data de 6 iunie 2003, este prezentată în Raportul CHRGJ. Raportul explică cum aeronava a efectuat întregul circuit sub diverse forme de scutire și statut special, ceea ce sugerează că zborurile erau planificate și executate cu colaborarea deplină a autorităților americane și a statelor „gazdă” tranzitate de aeronava N379P. Scutirile se acordă doar atunci când sunt autorizate în mod specific de către autoritatea națională al cărei teritoriu este folosit . Faptul că PANSA[13] a acceptat planul de zbor pe care l-a declarat Jeppesen și care indica Varșovia , dar totuși a ghidat aeronava către Szymany, demonstrează că autoritățile poloneze nu l-au obligat să se conformeze reglementărilor aeronautice internaționale și că au acordat, cu bună-știință, o autorizare de autorizare falsă. În consecință, restul comunității de monitorizare aeronautică, inclusiv Eurocontrol, a înregistrat în mod eronat escala aeronavei ca fiind în Varșovia Al Nashiri împotriva Poloniei,   419-422;

  Faptul că autoritățile aeronautice române au ghidat zborurile CIA la București, deși în planurile de zbor relevante se menționa Constanța sau Timișoara ca aeroporturi de destinație, și au acceptat planuri de zbor care menționau destinațiile respective, însă au ghidat avioanele către București, demonstrează că au ajutat cu bună știință la procesul de disimulare a zborurilor avioanelor CIA

Guvernul a afirmat că, spre deosebire de circumstanțele din Al Nashiri împotriva

Poloniei, în România nu a existat nicio procedură specială pentru primirea zborurilor în litigiu

În acest sens, guvernul s-a bazat pe depozițiile martorilor ascultați în cursul anchetei, care nu

au relatat despre niciun tratament special pentru zborurile din SUA care să se fi abătut de la

procedurile standard pentru orice zbor obișnuit§ 568.  

  Curtea constată că, într-adevăr, mai mulți martori au declarat că nu au auzit despre și nici nu au văzut niciun fel de „pasageri clandestini”, „deținuți” sau „vreun pasager de origine arabă”   sau că nu au observat „nimic ieșit din comun atunci când «avioanele particulare» au aterizat” sau că „nu s-au oferit servicii speciale” .

  Cu toate acestea, depozițiile altor martori, care au menționat zborurile cu statutul

„special” sau „N” ale unor aeronave înmatriculate în SUA contrazic afirmația guvernului.

Martorul E știa despre trei sau patru astfel de avioane care au aterizat noaptea și au parcat pe

platforma aeroportului timp de aproximativ 10-15 minute. Acesta a afirmat că singura persoană

care s-a apropiat de ele a fost martorul X.

Ca și în cauzele Al Nashiri împotriva Poloniei ( § 434) și Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei (  § 436), Curtea consideră că reuniunea transatlantică informală dintre Uniunea Europeană și miniștrii de externe ai statelor membre ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord cu Secretarul de Stat al SUA din perioada respectivă, Condoleezza Rice, care a avut loc la 7 decembrie 2005, este unul dintre elementele relevante pentru aprecierea cunoașterii de către statul pârât a operațiunilor de predare și detenție secretă ale CIA din perioada 2003-2005§ 573.

             Ca și în cauzele Al Nashiri împotriva Poloniei și Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei ,   circumstanțele și condițiile în care DMI au fost transferați frecvent de CIA de la avioane folosite pentru predări la „locații negre” ale CIA din țările gazdă ar trebui să fie luate în considerare în contextul pretinsei cunoașteri de către România a Programului DMI al CIA și complicității sale la acesta

     Reprezentanții autorităților poloneze care au întâmpinat personalul CIA pe pista Aeroportului Szymany, i-au îmbarcat în microbuze și i-au dus la „locația neagră” nu aveau cum să nu știe că persoanele aduse acolo de către agenți erau deținuți ai CIA.

este de neconceput faptul că aceștia nu ar fi văzut sau nu ar fi fost „martori la  debarcarea din aeronave a unor deținuți legați și încătușați [  Al Nashiri împotriva Poloniei,  § 437 )

Pe durata transferului, deținutul era „imobilizat cu cătușe” la mâini și picioare, lipsit de contact audio-vizual prin utilizarea de benzi de legat la ochi („blindfolds”), antifoane externe („earmuffs”) și saci („hoods”), precum și că, la sosirea la destinație, era transportat la „locația neagră” în aceleași condiții.

  Este neverosimil faptul că transportul de deținuți la sol, de la avioane la centrul de detenție al CIA, s-ar fi putut realiza, în practică, fără niciun fel de asistență din partea autorităților țării gazdă, fie și numai pentru a securiza zona din apropierea și din jurul avioanelor aterizate și a oferi condițiile pentru transferul, în secret și în siguranță, al pasagerilor.

În mod inevitabil, personalul român responsabil cu măsurile de securitate, în special primirea

zborurilor și tranzitul terestru, trebuie să fi fost martori la cel puțin anumite aspecte ale transferului deținuților la Centrul de detenție Black, ca de exemplu debarcarea din avioane a

unor pasageri legați la ochi și încătușați .

Autoritățile române care au primit personalul CIA în aeroport nu aveau cum să nu cunoască faptul că persoanele aduse de acesta în România erau prizonieri ai CIA.

Curtea acordă importanță și diverselor elemente referitoare la relele tratamente și

abuzurile față de persoanele suspectate de terorism capturate și deținute de autoritățile SUA în

cadrul „războiului împotriva terorismului”, elemente care erau cunoscute în spațiul public la

momentul relevant  § 579.

       Curtea acordă importanță faptului că deja în perioada ianuarie 2002 și august 2003 relele tratamente și abuzuri la care au fost supuși suspecții de terorism capturați în custodia SUA în diferite locuri, inclusiv în Golful Guantánamo sau în baza Bagram din Afganistan au fost în mare parte în domeniul public prin numeroase declarații sau rapoarte ale organizațiilor internaționale .

La momentul faptelor, acest subiect era prezent și în mass-media internațională și poloneză,   Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei,  § 441;

 Curtea dorește să facă trimitere la memorandumul din 7 februarie 2002 al președintelui Bush, în care se afirma că deținuții din rândurile al Qaeda și talibanii nu se încadrează ca prizonieri de război în conformitate cu Convențiile de la Geneva și că acestora nu li se aplică art. 3 din Convențiile de la Geneva § 580.

Secretarul de presă al Casei Albe a anunțat decizia respectivă în cadrul conferinței de presă din aceeași zi. Aceasta a fost comentată pe larg în mass-media internațională și americană. Decizia, deși includea o declarație de declinare a răspunderii conform căreia chiar și deținuții care nu  aveau „dreptul legal” să fie tratați în mod uman vor fi totuși tratați astfel, menționa de asemenea respectarea principiilor din Convențiile de la Geneva, „în măsura în care este adecvat și în concordanță cu necesitățile militare” .  În consecință, încă din această etapă foarte timpurie a „războiului împotriva terorismului” era bine cunoscut faptul că „necesitățile militare” erau un parametru pentru stabilirea tratamentului ce urma să fie aplicat suspecților de terorism capturați.

  Cel puțin din ianuarie 2002, când Înaltul Comisar al ONU pentru Drepturile Omului a făcut o declarație referitoare la detenția prizonierilor din rândurile talibanilor și Al-Qaeda la Guantánamo, s-a exprimat în mod public îngrijorarea adâncă față de tratamentul deținuților, în special folosirea de metode de interogare de tip „stres și constrângere”, precum și de detenția arbitrară și incommunicado. Din ianuarie 2002 până la publicarea reportajului din 2 noiembrie 2005 în Washington Post, organizații internaționale, atât guvernamentale cât și neguvernamentale, au făcut publice periodic rapoarte și declarații dezvăluind relele tratamente și abuzurile la care au fost supuse persoanele suspectate de terorism capturate și aflate în custodia SUA în diverse locuri, de exemplu Guantánamo și baza militară americană Bagram din Afganistan. Elementele rezumate mai sus și citate în sinteza amicus curiae a AI/CIJ includ doar câteva surse alese dintr-un mare număr de documente disponibile în spațiul public pe toată perioada menționată anterior .

De asemenea, în Rezoluția APCE din 2003 adoptată la 26 iunie 2003 – cu care România, unul din statele membre ale Consiliului Europei, sigur era la curent – Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei și-a exprimat „profunda îngrijorare față de condițiile de detenție” a

„combatanților ilegali” capturați și ținuți în detenție în custodia autorităților americane .

La momentul faptelor, folosirea unor măsuri brutale de interogare, precum și detenția arbitrară a prizonierilor din rândurile talibanilor și Al-Qaeda în custodia SUA, precum și existența unor „centre în străinătate” ale SUA pentru interogatorii au fost, de asemenea,

menționate deseori în mass-media din România și din străinătate .  În special, în perioada ianuarie 2002 – mai 2003, presa din România a publicat o serie de articole privind relele tratamente aplicate deținuților și folosirea unor „tehnici de interogare violente” față de teroriștii capturați de CIA § 582.

  Curtea ia act de evoluția, în timp, a cunoștințelor despre operațiunile CIA de predare și detenție secretă și de amploarea abuzurilor la care au fost supuși deținuții de mare importanță în custodia CIA, începând din 2002 până în prezent. O parte considerabilă din probele prezentate în fața Curții au apărut la câțiva ani după faptele imputate .

Pretinsa cunoaștere de către România a Programului DMI și pretinsa complicitate la acesta trebuie să fie examinate în raport cu elementele pe care aceasta le cunoștea sau ar fi trebuit să le cunoască la momentul respectiv sau în jurul acestuia, și anume perioada 22 septembrie 2003 – 5 noiembrie 2005. Curtea se va baza totodată pe probe recente

care, precum în cazul Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014 și cazul depozițiilor experților obținute de Curte, au legătură cu, explică sau dezvăluie fapte din trecut

Autoritățile române știau că pe teritoriul României funcționează un centru de detenție al CIA cu scopul de a ține în detenție secretă și de a interoga persoanele suspectate de terorism care au fost capturate în cadrul operațiunii „război împotriva terorismului” desfășurate de autoritățile SUA. § 584.

Această concluzie se bazează în primul rând pe probe convingătoare și esențiale care decurg din Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014 și, într-o proporție considerabilă, pe depozițiile experților.

Pasajele din raport cu privire la acordul intermediat între Statele Unite și țara gazdă a

Centrului de detenție Black nu lasă nicio îndoială cu privire la faptul că înalți funcționari români au aprobat în prealabil un centru de detenție al CIA pe teritoriul țării lor. Nu există nicio îndoială nici asupra faptului că aceștia au oferit „cooperare și sprijin” pentru „programul de detenție” și că, în semn de apreciere, li s-a oferit o recompensă financiară pe care au acceptat-o, care a fost denumită „subvenție” și a avut o valoare de mai multe milioane de dolari – suma exactă fiind obturată .  Cu privire la recompensa primită de autoritățile române, experții au menționat „o considerabilă sumă de bani, în jur de zece milioane de dolari americani” sau „mai mult de opt milioane de dolari” .  Cu toate acestea, în vederea pronunțării hotărârii, Curtea nu are nevoie și nici nu intenționează să determine despre ce sumă a fost vorba.

Fostul șef de stat – domnul Iliescu și consilierul prezidențial pentru securitate națională – domnul Talpeș au recunoscut public în interviuri de presă că autoritățile au pus la dispoziția CIA spații care, după cum a explicat domnul Talpeș ulterior, erau situate în București .  Deși este adevărat că martorul Y și martorul Z, în mărturiile în fața procurorului, au contrazis declarațiile făcute de domnii Iliescu și Talpeș pentru Spiegel Online, Curtea consideră că negarea acestora nu poate fi considerată credibilă întrucât este în contradicție cu toate celelalte elemente de probă relevante citate anterior . § 585.

Martorul Z a confirmat faptul că s-a pus la dispoziția CIA un spațiu „pentru acțiunile de combatere a amenințărilor teroriste internaționale” .

  Dezvăluirile din Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014 demonstrează în mod convingător că, în toamna anului 2004, când Centrul de detenție Black deja funcționa în România de circa un an, șeful bazei CIA și ambasadorul SUA le-au prezentat autorităților române liniile generale ale Programului DMI al CIA. Conținutul prezentării respective, conform descrierii din raport, nu lasă nicio îndoială cu privire la, cel puțin, faptul că autoritățile române au aflat de la CIA despre o „întreagă gamă de măsuri de interogare” folosite împotriva

deținuților lor pentru „înfrângerea rezistenței” în contextul obținerii de informații secrete .

  Chiar dacă autoritățile române nu au avut, sau nu ar fi putut avea, deplină cunoștință despre Programul DMI, faptele pe care le-au cunoscut, în special cele care le-au fost prezentate direct de partenerii lor din SUA, cumulate cu informațiile cuprinzătoare pe care le aveau pe larg la dispoziție cu privire la tortură, rele tratamente, abuzuri și măsurile brutale de interogare aplicate persoanelor suspectate de terorism aflate în custodia SUA și care au circulat în perioada 2002-2005 în spațiul public, inclusiv în presa din România ,   le-au permis să creeze în mod rezonabil o imagine exactă a activităților CIA și, în special, a tratamentelor la care era probabil că CIA îi va supune pe deținuții lor în România.

În cauzele Al Nashiri împotriva Poloniei și Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei, s-a constatat că, încă din perioada 2002-2003, surse publice au relatat despre practici folosite sau tolerate de autoritățile SUA, practici care erau vădit contrare principiilor Convenției. În consecință, autoritățile române au avut motive întemeiate să creadă că o persoană deținută în cadrul programului de predare și detenție secretă al CIA era expusă unui mare risc de a fi supusă, pe teritoriul României, unor tratamente contrare principiilor respective.

Așa cum s-a constatat anterior în cazul Poloniei – este de neconceput faptul că aeronavele folosite pentru predări ar fi putut să survoleze spațiul aerian al țării, să efectueze aterizări și decolări de pe aeroporturile sale, că CIA s-a instalat într-un spațiu pus la dispoziție de autoritățile naționale și a adus deținuți acolo fără ca autoritățile naționale să fi fost informate și fără să fi fost implicate în pregătirea și desfășurarea Programului DMI pe teritoriul lor. La fel de lipsit de logică este faptul că niște activități de asemenea natură și amploare, potențial esențiale pentru interesele militare și politice ale țării, ar fi putut avea loc pe teritoriul național fără știința României și fără acordarea autorizațiilor și asistenței necesare de către autoritățile statului la nivelul adecvat .

  Curtea consideră ca fiind stabilit,   dincolo de orice îndoială rezonabilă,   că:

a) România a cunoscut natura și scopul activităților CIA de pe teritoriul său la momentul

faptelor;

b) România a cooperat la pregătirea și desfășurarea operațiunilor CIA de predare, detenție

secretă și interogare pe teritoriul țării prin încheierea unui acord cu CIA pentru găzduirea

Centrului de detenție Black, permițând CIA să folosească spațiul aerian și aeroporturile țării și

disimulând deplasările aeronavelor folosite pentru predări, punând la dispoziție logistică și

servicii, asigurând securitatea centrului CIA și a transportului echipelor CIA și al deținuților pe

cale rutieră;

c) Având în vedere cunoștințele sale despre caracterul și scopul activităților CIA de pe

teritoriul țării și implicarea sa în desfășurarea acelui program, România știa că, prin faptul că a

permis ca CIA să țină în detenție persoane suspectate de terorism pe teritoriul național, le

expunea pe aceste persoane unui mare risc ca acestea să fie supuse unor tratamente contrare

Convenției.

Din art. 1 din Convenție reiese că statele contractante trebuie să răspundă pentru orice încălcare a drepturilor și libertăților protejate de Convenție comisă împotriva persoanelor aflate sub „jurisdicția” lor. § 592.

 Exercitarea jurisdicției este o condiție necesară pentru ca un stat contractant să poată fi tras la răspundere pentru acte sau omisiuni care îi sunt imputabile și care generează o alegație privind încălcarea drepturilor și libertăților stabilite în Convenție.

            Din punctul de vedere al dreptului internațional public, expresia „sub jurisdicția lor” de la art. 1 din Convenție trebuie înțeleasă ca însemnând că competența jurisdicțională a unui stat este în principal teritorială, dar și că jurisdicția este prezumată a fi exercitată în mod obișnuit pe întreg teritoriul statului

  În sensul Convenției, singurul aspect relevant este răspunderea internațională a statului, indiferent de autoritatea națională căreia îi este atribuită încălcarea Convenției în sistemul intern

 Statul pârât trebuie să fie considerat responsabil în temeiul Convenției pentru faptele internaționale ilicite săvârșite de funcționari străini pe teritoriul său cu consimțământul tacit și complicitatea autorităților sale§ 594

Statul pârât trebuie considerat responsabil în temeiul Convenției pentru actele efectuate de funcționari străini pe teritoriul său cu acordul sau conivența autorităților sale.

Decizia unui stat de a îndepărta o persoană – și, a fortiori, îndepărtarea propriu-zisă – poate ridica o problemă în temeiul art. 3 în cazul în care există motive serioase și întemeiate pentru a crede că persoana respectivă, odată transferată, riscă realmente ca în țara de destinație să fie supusă unui tratament contrar articolului menționat§ 595.

În cazul în care s-a stabilit că statul de trimitere a știut, sau ar fi trebuit să știe, la vremea

respectivă, că o persoană îndepărtată de pe teritoriul său era supusă unei „predări extraordinare”, cu alte cuvinte, „unui transfer extrajudiciar de persoane dintr-o jurisdicție în alta sau dintr-un stat în altul, în scopul detenției și interogării în afara sistemului juridic obișnuit, unde exista un risc real de tortură ori tratamente crude, inumane sau degradante”, probabilitatea încălcării art. 3 este foarte mare și trebuie considerată ca fiind inerentă transferului

  Un stat contractant ar încălca art. 5 din Convenție dacă ar îndepărta un reclamant,

sau ar permite îndepărtarea acestuia, într-un stat în care el sau ea ar risca în mod real o încălcare

flagrantă a acestui articol

Acest risc este inerent în cazul în care un reclamant a fost supus unei „predări

extraordinare”, care implică o detenție „în afara sistemului juridic obișnuit” și care, „prin

eludarea deliberată a garanțiilor prevăzute de lege, este o anatemă pentru statul de drept și

valorile protejate de Convenție”

Se aplică principii similare în cauzele în care există motive serioase și întemeiate pentru a se considera că, dacă ar fi îndepărtat dintr-un stat contractant, un reclamant ar fi expus unui risc real de a suferi o denegare flagrantă de dreptate sau condamnat la pedeapsa capitală § 597.

 Deși stabilirea răspunderii statului gazdă implică, inevitabil, o evaluare a condițiilor din statul de destinație în raport cu standardele prevăzute de Convenție, nu se pune problema adjudecării sau stabilirii răspunderii statului de destinație, în raport fie cu dreptul internațional general, fie cu Convenția sau altminteri.

În măsura în care orice răspundere în temeiul Convenției este sau poate fi angajată, se

consideră răspundere angajată în cazul statului contractant gazdă ca urmare a luării unei măsuri

cu consecința directă că o persoană este expusă unor rele tratamente sau altor încălcări interzise

de Convenție .

            Guvernul, deși a negat că faptele invocate de reclamant au avut loc în România, a acceptat faptul că România ar putea fi responsabilă, în temeiul Convenției, în cazul în care a permis cu bună știință ca teritoriul său să fie folosit de un alt stat pentru activități care implicau încălcări ale drepturilor omului și în cazul în care, având în vedere cunoașterea de către public a programului DMI al CIA, autoritățile au înțeles că zborurile care se efectuau pe teritoriul României erau folosite pentru operațiuni de predare ale CIA și că CIA opera un centru de detenție secretă în țară § 600.  

  Curtea a stabilit cu certitudine și dincolo de orice îndoială rezonabilă că România a găzduit Centrul de detenție Black al CIA, de la 22 septembrie 2003 până la 5 noiembrie 2005; că reclamantul a fost deținut în secret în acel loc între 12 aprilie 2004 și 6 octombrie 2005 sau, cel mai târziu, până la 5 noiembrie 2005; că România avea cunoștință de natura și scopurile activităților CIA în țară și a cooperat la executarea programului DMI; și că România știa că, permițând CIA să priveze de libertate, pe teritoriul său, persoane suspectate de terorism, le expunea unui risc major de tratamente contrare Convenției .

Raportorul Special al ONU pentru promovarea și protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale în procesul de combatere a terorismului, subliniind faptul că dreptul victimei la aflarea adevărului a fost recunoscut în mod expres într-o serie de instrumente internaționale negociate sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite, a susținut că dreptul internațional protejează în prezent dreptul legal al victimei, rudelor acesteia și al publicului larg să caute și să obțină toate informațiile relevante privind comiterea pretinsei încălcări, inclusiv starea și locația victimei și, după caz, procesul prin care pretinsa încălcare a fost autorizată oficial. De asemenea, include dreptul victimei la un remediu adecvat (în raport cu care aflarea adevărului reprezintă o parte indispensabilă). Plata unei compensații pecuniare fără dezvăluirea publică completă a adevărului nu este suficientă pentru executarea acestei obligații § 625.

Dreptul internațional impune obligații corespunzătoare statelor, care ar putea fi reunite în mod convenabil sub rubrica principiului răspunderii în dreptul internațional . Acesta impune sarcini specifice pentru toate cele trei puteri ale statului. Organele de supraveghere ale puterilor executivă, judecătorească și legislativă, precum și organismele independente cărora li s-a încredințat responsabilitatea oficială de a controla aspecte în materie de informații și/sau conducerea agențiilor de informații și de aplicare a legii, suportă fiecare o parte din responsabilitatea statului de a garanta exercitarea dreptului la adevăr și principiul răspunderii.

În cazul în care s-a susținut în mod plauzibil că funcționari publici au comis (sau au fost complici la comiterea unor) încălcări grave sau sistemice ale drepturilor omului, autoritățile executive ale statului (statelor) în cauză au obligația, în temeiul dreptului internațional, să efectueze o anchetă oficială, care trebuie inițiată în mod prompt, să obțină toate probele relevante, și să fie în măsură să conducă la identificarea și, după caz, sancționarea făptuitorului (făptuitorilor) și a celor sub autoritatea cărora au fost comise încălcările. Orice deficiență pe parcursul anchetei care afectează capacitatea acesteia de a stabili identitatea persoanelor responsabile riscă să contravină cerințelor legale § 627.

Organele de urmărire penală au obligația de a permite victimelor sau (în caz de deces) rudelor acestora accesul efectiv la procesul de investigare, respectându-le dreptul de a fi informate, și de a participa, de a dezvălui toate probele și constatările relevante pentru victime (sub rezerva limitărilor de securitate națională legitime care sunt considerate a fi strict necesare de către o instanță independentă și imparțială judiciară sau o instanță cvasi-judiciară); și să protejeze integritatea fizică și morală a victimelor și a martorilor împotriva represaliilor și amenințărilor.

Pentru a îndeplini cerințele de drept internațional, un astfel de organism de investigație

trebuie să fie cu adevărat independent față de oficialii implicați în încălcări. Acest lucru implică nu numai lipsa unei legături ierarhice sau instituționale, ci și o independență de ordin practic§ 628.

            În El-Masri, Curtea a recunoscut existența dreptului la adevăr (ca atare) pentru prima dată în jurisprudența sa, tratându-l ca pe un aspect al obligației adjectivale a statului, în temeiul art. 3 din Convenție, de a efectua o anchetă oficială cu privire la acuzațiile de tortură.

Experiența acumulată în ultimii 10 ani a arătat, însă, că existau diverse mijloace prin care dreptul la adevăr și principiul răspunderii puteau fi și chiar au fost zădărnicite, perpetuând astfel impunitatea efectivă a funcționarilor publici implicați în aceste infracțiuni. Acestea includeau acordarea de imunități de facto sau de jure; distrugerea oficială a probelor relevante;

obstrucționarea de către executiv (sau ingerința în) a anchetelor independente privind practicile

din trecut; impunerea de către executiv a unor solicitări nejustificate de secretizare din motive de securitate națională sau menținerea unor bune relații externe; eliminarea sau întârzierea

publicării rapoartelor anchetatorilor independenți ale căror rezultate ar putea expune fapte

reprobabile oficiale anterioare controlului public; inerția executivului motivată de dorința de a

„trage o linie” în trecut; invocarea mai mult sau mai puțin indirectă a protecției ca urmare a

„ordinelor de sus”, în pofida interzicerii acestora în temeiul dreptului cutumiar și al tratatelor

internaționale relevante; deferența judiciară excesivă față de executiv în privința aspectelor

legate de securitatea națională sau păstrarea unor bune relații externe, cu efectul de a exclude

dreptul de acces la o instanță, sau de a limita nejustificat expunerea faptelor, deseori pe baza unui raționament legal extrem de dubios.

APADOR-CH a susținut că atât ancheta parlamentară, cât și ancheta penală în România au fost inadecvate în sensul art. 3 din Convenție. § 630.

  În ceea ce privește ancheta parlamentară, a subliniat că nu a reușit să demonstreze că a fost menită să descopere adevărul în legătură cu acuzațiile privind aterizările zborurilor în

vederea predării și existența unui centru de detenție secret al CIA în România. În primul rând,

Senatul a declarat în mod clar că nu a fost parte a mandatului său să analizeze motivul pentru

care zborurile despre care s-a dovedit ulterior că au fost folosite de CIA au aterizat în România,

deși mandatul său era acela de a investiga astfel de zboruri. În al doilea rând, procedura adoptată

de Comisia de anchetă a Senatului României[14] a fost lipsită de transparență. În special, anexele la raportul Senatului României din 2007 nu au fost niciodată declasificate, și nici nu a existat

intenția să fie făcute publice.

   În ceea ce privește ancheta penală, APADOR-CH a susținut că ar fi trebuit mai degrabă să fie inițiată imediat după ce au apărut acuzațiile despre un centru de detenție secret al CIA în România decât să fie condiționată de formularea unei plângeri penale de către victimă.

Părțile contractante au obligația de a investiga orice informații credibile care dezvăluie probe ale încălcărilor drepturilor din Convenție. Orice anchetă de acest tip trebuie să fie promptă, aprofundată, independentă în drept și în practică, să permită participarea victimei și să fie „în măsură să conducă la identificarea și pedepsirea persoanelor responsabile” §  633.

 În acest context, intervenienții subliniază, de asemenea, că este important ca aceste anchete să fie inițiate mai degrabă ex officio decât să se bazeze pe plângeri penale depusă de victime sau de rudele acestora.

  În argumentele AC/CIJ, obligația de a efectua o anchetă, care incumbă statelor, este deosebit de importantă în cazurile de predări sau dispariții forțate, în care autoritățile statului ar putea fi implicate în încălcări ale drepturilor omului.

În cauzele care implică predarea, o persoană experimentează, de regulă, încălcări continue ale drepturilor sale în afara jurisdicției statului în care a fost inițial reținută. Totuși, acest fapt nu exonerează părțile contractante de obligația lor de a investiga informații credibile care dezvăluie probe ale implicării în predări.

În cazul unor astfel de transferuri ilegale, precum și al torturii și disparițiilor forțate, atunci când actele sau omisiunile unei părți contractante au o legătură de cauzalitate directă cu sau au făcut parte din operațiunea de predare care a implicat o încălcare continuă a drepturilor din Convenție, care a avut loc parțial pe teritoriul acesteia și parțial în altă parte, statul avea obligația nu numai de a preveni, ci și de a lua măsuri de remediere și de investigare astfel cum era posibil, pentru a investiga și a remedia încălcarea continuă a drepturilor din Convenție.

Dreptul la o anchetă eficientă și dreptul la o cale de atac efectivă în temeiul, printre altele, art. 3 și 5 interpretate coroborat cu art. 13, impuneau dezvăluirea adevărului cu privire la încălcările drepturilor din Convenție comise în contextul programelor de predare și detenție secretă. Aceasta se impunea nu doar din cauza amplorii și gravității încălcărilor drepturilor omului în cauză, ci și, de asemenea, mai ales din cauza impunității pe scară largă acordate acestor practici, și eliminării informațiilor despre acestea, care au persistat în mai multe jurisdicții naționale. § 635.

În cazul în care predările sau detențiile secrete au avut loc cu colaborarea părților contractante, sau cu încălcarea obligațiilor pozitive ale statelor membre de prevenire, obligațiile

acestor state, în temeiul Convenției, de a investiga și de a oferi remedii impuneau ca acestea să ia toate măsurile rezonabile pe care le aveau la dispoziție pentru a dezvălui victimelor, familiilor lor și societății în ansamblul său informații despre încălcările drepturilor omului pe care victimele respective le-au suferit în contextul operațiunilor de combatere a terorismului.

În cazul în care o persoană formulează o plângere întemeiată conform căreia a suferit un tratament contrar art. 3 în timp ce se afla sub controlul unor agenți ai statului pârât sau, în mod similar, ca urmare a faptelor săvârșite de funcționari străini cu consimțământul tacit sau complicitatea statului respectiv, articolul menționat, coroborat cu obligația generală a statelor contractante în temeiul art. 1 din Convenție, prin care se recunosc „oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în titlul I al prezentei convenții ” impune în mod indirect efectuarea unei anchete oficiale efective. Această anchetă trebuie să fie în măsură să conducă la identificarea și – după caz – pedepsirea persoanelor responsabile. Altminteri, interdicția legală generală a torturii și a tratamentelor și pedepselor inumane ori degradante ar fi lipsită de efect în practică, în pofida importanței ei fundamentale, și ar fi posibil ca în unele cazuri agenții statului să abuzeze de drepturile celor aflați sub controlul lor în condiții de impunitate virtuală.  

Având în vedere obligația generală care îi revine statului în temeiul art. 1 din Convenție, de a „recun[oaște] oricărei persoane aflate sub jurisdicția [sa] drepturile și libertățile definite în (…) Convenție”, dispozițiile art. 2 și 3 necesită, implicit, desfășurarea unei forme de anchetă oficială efectivă, atât în cazul în care recurgerea la forță, în special de către agenți ai statului, a cauzat decesul unei persoane, cât și în cazul în care persoana în cauză susține în mod credibil că a suferit, în special din partea poliției sau a altor autorități similare ale statului, un tratament contrar art. 3 ; Mocanu și alții împotriva României (MC), nr.10865/09 și alte două cereri, § 317

Ancheta privind acuzațiile grave de rele tratamente trebuie să fie promptă și aprofundată. Aceasta înseamnă că autoritățile trebuie să acționeze din oficiu odată ce problema le este adusă la cunoștință și trebuie să facă mereu o încercare serioasă de a afla ce s-a întâmplat și nu ar trebui să se bazeze pe concluzii pripite sau neîntemeiate pentru finalizarea anchetei sau pentru a le folosi ca temei pentru deciziile lor. Acestea trebuie să ia toate măsurile rezonabile de care dispun pentru a obține probele referitoare la incident, inclusiv, între altele, declarații ale martorilor oculari și probe medico-legale. Orice nereguli în cadrul anchetei care afectează posibilitatea de a stabili cauza vătămării sau de a identifica persoanele responsabile riscă să contravină acestei norme. § 639.

Ancheta ar trebui să fie independentă de puterea executivă. Independența anchetei implică nu doar lipsa oricărei legături ierarhice sau instituționale, ci și o independență în sens practic. Mai mult, victima ar trebui să aibă posibilitatea de a participa efectiv la anchetă într-un fel sau altul.

  Chiar dacă există un puternic interes public în menținerea secretului surselor de

informare sau al probelor, mai ales în cauzele care au ca obiect combaterea terorismului, este

esențial ca informațiile despre acuzații și probe să fie dezvăluite cât de mult posibil părților la

procedură, fără a compromite securitatea națională. În cazul în care nu este posibilă dezvăluirea

completă, problemele rezultate de aici ar trebui să fie contrabalansate de așa natură încât o parte

să-și poată apăra efectiv interesele

  De asemenea, în cazul în care ancheta implică acuzații privind încălcări grave ale drepturilor omului, dreptul la adevăr cu privire la circumstanțele relevante ale cauzei nu aparține exclusiv victimei infracțiunii sau familiei sale, ci și victimelor unor încălcări similare și publicului larg, care au dreptul să știe ce s-a întâmplat.

Un răspuns adecvat din partea autorităților constând în anchetarea acuzațiilor privind încălcări grave ale drepturilor omului poate fi considerat în general ca fiind esențial pentru a menține încrederea publicului în respectarea statului de drept și pentru a preveni orice aparentă

impunitate, orice aparentă coluziune sau toleranță față de acțiuni contrare legii. Din aceleași

motive, trebuie să existe un element suficient de control public în ceea ce privește ancheta sau

rezultatele acesteia pentru a garanta asumarea răspunderii în practică, dar și în teorie

  Curtea ia act de faptul că guvernul pârât a susținut că atât ancheta parlamentară

desfășurată de Senatul României, cât și anchetele penale începute de organele de urmărire penală au fost prompte, aprofundate, independente și efective, astfel cum impune art. 3 din Convenție .

Constată că aceste două anchete au fost separate de un interval de câțiva ani.

Ancheta Senatului României a fost inițiată la sfârșitul lui decembrie 2005, după apelul

Președintelui APCE din 24 noiembrie 2005, care solicita Parlamentului României să ancheteze

acuzațiile privind operațiunile CIA de predare extraordinară în Europa și dezvăluirile The

Washington Post din 2 noiembrie 2005 și declarația HRW din 2005, datată 6 noiembrie 2005,

aceasta din urmă nominalizând România drept una dintre țările europene despre care se presupunea că ar găzdui centre de detenție secrete ale CIA .  Ancheta penală, inițiată în urma plângerii penale a reclamantului, a început după aproximativ 6 ani și 8 luni, la sfârșitul lui iulie 2012 .

Având în vedere că ancheta parlamentară a început după mai puțin de trei săptămâni de la dezvăluirile care sugerau că CIA opera un centru de detenție secret în România, nu se poate afirma că statul pârât nu a oferit un răspuns prompt acuzațiilor publice privind posibila complicitate a României la programul DMI al CIA. În consecință, Curtea acceptă argumentul guvernului potrivit căruia reacția organismelor politice a fost rapidă, iar lucrările Comisiei de anchetă a Senatului României au înregistrat progrese destul de curând, în special având în vedere probele voluminoase colectate și analizate, precum și misiunile de stabilire a faptelor efectuate .  Activitățile au fost efectuate în termen de un an, din ianuarie 2006 până în ianuarie 2007, iar termenul-limită pentru raportul final a fost stabilit pentru începutul lui martie 2007 .  Raportul Senatului României din 2007 a fost publicat la începutul lui mai 2008, deși anexele acestuia au rămas clasificate, ceea ce, din punctul de vedere al reclamantului și al APADOR-CH, demonstra lipsa de transparență a procedurii parlamentare § 643.

  Curtea nu consideră necesar să stabilească dacă și, în caz afirmativ, în ce măsură

restricțiile privind accesul publicului la anexe au avut impact asupra caracterului adecvat al

anchetei Senatului României. Pentru motivarea Curții, întrebarea centrală este dacă ancheta a

fost în măsură „să conducă la identificarea și pedepsirea persoanelor responsabile”, ceea ce

reprezintă un element indispensabil al unei „anchete efective” în sensul art. 3 .

Curtea a luat în considerare argumentele reclamantului cu privire la acest aspect . . De asemenea, a avut în vedere termenii de referință din ancheta Senatului României, care au fost definiți drept „investigarea afirmațiilor cu privire la existența unor centre de detenție ale CIA sau a unor zboruri ale avioanelor închiriate de CIA pe teritoriul României”

Acești termeni de referință au fost în continuare extinși pentru a include anumite incidente, de exemplu accidentul suferit de avionul N478GS în momentul aterizării la București, la 6 decembrie 2004 .  Ancheta s-a axat pe opt întrebări principale cu privire la existența unui centru de detenție secret al CIA în România, transferul ilegal de deținuți, aeronave suspecte și posibila participare a autorităților române la schema CIA. Răspunsul a fost unul negativ în concluziile raportului Senatului României din 2007, cu excepția întrebării referitoare la necesitatea unei anchete parlamentare .  Niciuna dintre aceste întrebări nu privea stabilirea posibilei responsabilități a funcționarilor statului în cazului complicității acestora la schema CIA, iar ancheta nu avea drept scop să asigure, chiar și în termeni generali, tragerea la răspundere a celor care ar fi putut fi implicați în executarea presupuselor operațiuni CIA în țară. În plus, după cum se poate observa din scrisoarea președintelui Senatului României către APADOR-CH din 13 octombrie 2008, ancheta s-a limitat strict la aspectele prezentate în termenii de referință și nu a colectat informații despre scopul zborurilor în cauză .

Activitatea de investigare a Comisiei de anchetă a Senatului României s-a suprapus cu anchetele internaționale desfășurate în 2006-2007 de APCE și Parlamentul European § 645.

. Prin urmare, se poate presupune în mod rezonabil că toate organismele care lucrau  simultan la anchetă au avut la dispoziție probe similare. De exemplu, astfel cum s-a menționat mai sus, lista celor 21 de zboruri suspecte din anexa declasificată la Raportul Senatului României din 2007 includea aeronavele identificate în Raportul Fava ca efectuând misiuni de predare

Cu toate acestea, spre deosebire de concluziile Senatului României care respingeau categoric orice posibilitate a existenței unui centru de detenție al CIA care să fi operat în România sau ca zborurile în cauză să fi fost folosite pentru predări extraordinare, constatările Raportului Marty din 2006 și ale Raportului Fava au evidențiat o serie de elemente care justificau cel puțin o puternică suspiciune că un astfel de centru de detenție a existat în România în perioada 2003-2005 și au identificat în mod cert anumite aeronave care au făcut escală în România drept aeronave folosite pentru predări .  Rezoluția PE din 2007 a numit în mod expres, deși cu regret, concluziile Raportului Senatului României din 2007 drept „premature și superficiale” .

Domnul Fava, în cursul ședinței de stabilire a faptelor, a susținut, în ceea ce privește activitatea Senatului României, că „s-a decis să nu se verifice toate faptele și nici să se audieze toate persoanele care ar fi putut oferi elemente suplimentare”, de exemplu, organizații

neguvernamentale, personalul aeroportuar sau jurnaliști.

Măsurile luate de Parlamentul României nu pot fi considerate drept un răspuns suficient și adecvat la acuzațiile grave privind implicarea României în Programul DMI al CIA – o schemă care, în lumina cunoștințelor publicului a implicat detenție nedezvăluită, tortură și rele tratamente aplicate persoanelor suspecte de terorism. § 646.

  Este de competența Curții să stabilească dacă ancheta penală ulterioară a îndeplinit cerințele art. 3.

Procedurile au început la sfârșitul lui iulie 2012, ceea ce a însemnat la aproximativ 6 ani și 8 luni după dezvăluirile publice care indicau posibila complicitate a României la operațiunile CIA de predare extraordinară și detenție secretă, și la mai mult de 5 ani de la finalizarea anchetei parlamentare. Guvernul a explicat că, în lumina concluziilor Raportului Senatului României din 2007, autoritățile nu au avut niciun motiv de drept sau de fapt pentru a efectua din oficiu o anchetă penală asupra acelorași chestiuni. Cu toate acestea, în urma plângerii reclamantului, parchetul a deschis cu promptitudine o anchetă

Curtea nu împărtășește punctul de vedere al guvernului. Dimpotrivă, consideră că natura extrem de gravă a acuzațiilor de încălcări ale drepturilor omului comise în timpul funcționării Programului DMI și indiciile despre complicitatea României la activitățile CIA care apăruseră la începutul lui noiembrie 2005, coroborate cu constatările ulterioare în ceea ce privește posibilul rol al României în programul menționat în Raportul Fava și în Raportul Marty din 2006, impuneau ca autoritățile să acționeze din proprie inițiativă de îndată, fără să aștepte ca o victimă să aducă problema în atenția lor § 648.

  În conformitate cu art. 221 din vechiul C. pr. pen., astfel cum era aplicabil la momentul faptelor, organele de urmărire penală aveau datoria să ia măsuri din oficiu în cazul în care ar fi descoperit că a fost comisă o infracțiune .  Declarația HRW din 2005[15] făcea referire în mod explicit la „activități extrem de grave”, „detenție incommunicado”, „tortură” (descriind tehnica de interoga .  În fața unor acuzații publice despre activități infracționale atât de grave care au fost comise pe teritoriul României, acuzații care, având în vedere publicitatea la nivel mondial, nu puteau să fi trecut nepercepute, organele de urmărire penală aveau obligația de a iniția de îndată o anchetă în această privință, în pofida concluziilor anchetei parlamentare .

În pofida acestei obligații și în pofida noilor dezvăluiri și a notorietății operațiunilor de predare extraordinară ale CIA – a se menționa doar publicarea a numeroase materiale declasificate ale CIA în perioada 2009-2010 – autoritățile au rămas pasive de la finalizarea Raportului Senatului României din 2007, din martie 2007 până la 20 iulie 2012, dată la care a fost înregistrată plângerea penală a reclamantului .  Având în vedere gravitatea excepțională și plauzibilitatea alegațiilor, această întârziere trebuie considerată excesivă .  Faptul că plângerea penală a reclamantului a fost depusă la mai mult de șase ani de la închiderea Centrului de detenție Black din România nu este decisiv și nu modifică concluzia Curții potrivit căreia autoritățile poartă responsabilitatea deplină pentru întârzierea semnificativă în investigarea chestiunii. Informațiile despre grave încălcări ale art. 3, posibil produse în România în perioada 2003-2005, care le fuseseră aduse la cunoștință încă din noiembrie 2005, au dat naștere ipso facto obligației de a efectua o anchetă efectivă . § 650.

  Întârzierea majoră de începere a urmăririi penale a diminuat cel mai probabil perspectivele de eficacitate ale acesteia. Din  cauza trecerii timpului, perioadele de păstrare a anumitor date expirase deja între 2008 și 2010. Ca urmare, importante date aeronautice au fost deja șterse din evidențele ținute de autoritățile române .

Deși nu se poate spune cu certitudine ce s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi existat întârzierea

culpabilă din partea autorităților, inacțiunea autorităților poate fi văzută ca un factor de natură să afecteze în mod negativ procesul de strângere a probelor. Este perfect posibil ca mai multe

probe să fi fost obținute la scurt timp după închiderea Centrului de detenție Black din România

dacă organele de urmărire penală, cu întreaga lor gamă de competențe disponibile în temeiul

dreptului penal – competențe care sunt, prin definiție, mai puternice și mai eficiente decât cele

de care beneficiază organele parlamentare de anchetă – ar fi decis să acționeze cu promptitudine.

În ceea ce privește activitatea procedurală desfășurată de parchet începând cu mai-iulie 2012, guvernul a susținut că nu a existat nicio amânare nejustificată și că ancheta a progresat rapid, ținând seama de excepționala complexitate a cauzei și atitudinea autorităților americane, care nu au răspuns solicitărilor de asistență juridică. Guvernul a adăugat că a fost urmată o serie de pași procedurali importanți, cum ar fi strângerea de probe de la un număr considerabil de martori și obținerea de informații despre pretinsa existență a unui centru de detenție secret al CIA și despre zboruri suspecte de la diferite ministere guvernamentale, autorități de stat, societăți de drept privat și aeroporturi . a susținut că cauza a rămas la un nivel inactiv în ultimii 2 ani și că, începând din 2013-2014, nu a fost realizat niciun progres semnificativ, cu excepția luării declarațiilor din partea a doi martori. Acesta a susținut, de asemenea, că autoritățile nu l-au informat pe avocatul său despre măsurile luate și că, prin faptul că nu au dezvăluit publicului cel puțin unele elemente, cum ar fi termenii de referință ai anchetei, nu au asigurat controlul public al procedurilor . § 652.

  Curtea nu subestimează dificultățile cu care s-au confruntat procurorii români în cadrul anchetei, care a implicat o schemă complexă, secretă de predări și detenție cu ramificații

internaționale, materialul voluminos din diverse surse, inclusiv documente clasificate și, nu în

cele din urmă, probleme legate de securitatea națională și cooperarea între autoritățile române și serviciile de informații din SUA. Cu toate acestea, trecerea timpului între evenimente și instituirea procedurilor trebuie să fi afectat în mod inevitabil capacitatea autorităților de a stabili toate circumstanțele relevante și să fi agravat problemele legate de strângerea probelor. Procedurile, care sunt pendinte de peste șase ani, se pare că sunt încă îndreptate împotriva unor persoane rămase necunoscute și până în prezent nu au fost identificate persoane particulare care să poarte responsabilitatea pentru rolul României în cadrul Programului DMI. Nici nu pare – și nici nu a fost invocat acest aspect de către guvern – ca vreo informație despre anchetă sau despre desfășurarea acesteia să fi fost făcută publică .

  Tragerea la răspundere în mod corespunzător a persoanelor responsabile pentru că ar permis CIA să opereze Centrul de detenție Black pe teritoriul României ar contribui la menținerea încrederii în respectarea statului de drept de către instituțiile statului român. Reclamantul și publicul au dreptul să cunoască adevărul despre împrejurările în care au avut loc operațiunile de predare extraordinară și detenție secretă în România și să afle ce s-a întâmplat la momentul faptelor. O victimă, precum reclamantul în prezenta cauză, care a făcut o afirmație credibilă că a fost supusă la rele tratamente, cu încălcarea art. 3 din Convenție, are dreptul să obțină o redare corectă a suferințelor la care a fost supusă și a rolului persoanelor responsabile pentru calvarul său .  

   Curtea a subliniat  importanța dreptului victimelor și a celor în drept de a cunoaște adevărul cu privire la circumstanțele evenimentelor ce implică încălcarea masivă a drepturilor undamentale cum este dreptul la viață, ce implică dreptul la o anchetă judiciară efectivă și eventualul drept la reparație. Curtea nu poate accepta ca o anchetă să fie efectivă în cazul în care se termină prin efectul prescripției răspunderii penale, în vreme ce înseși autoritățile au rămas inactive. Asociația „21 decembrie 1989” și alții împotriva României, nr. 33810/07 și 18817/08, § 144, 24 mai 2011;

Acest drept i-a fost refuzat până în prezent reclamantului.

Importanța și gravitatea problemelor în cauză necesită un control public deosebit de intens în privința anchetei. Publicul român are interesul legitim de a fi informat despre procedurile penale și rezultatele acestora. Prin urmare, autorităților naționale le revine sarcina să se asigure că, fără a compromite securitatea națională, se menține un nivel suficient al controlului public în ceea ce privește ancheta

  Atunci când în anchetă sunt implicate acuzații de încălcări grave ale drepturilor omului, dreptul la adevăr cu privire la circumstanțele relevante ale cazului nu aparține doar victimei infracțiunii și familiei acesteia, ci și altor victime ale încălcări similare și publicul larg, care are dreptul de a ști ce s-a întâmplat.

Un răspuns adecvat din partea autorităților în investigarea acuzațiilor de încălcări grave ale drepturilor omului poate fi, în general, considerat esențial pentru menținerea încrederii publicului în respectarea statului de drept și pentru prevenirea oricărei aparențe de impunitate, coluziune sau toleranță față de actele ilegale. Din aceleași motive, trebuie să existe un element suficient de control public al investigației sau al rezultatelor acesteia pentru a asigura responsabilitatea în practică, precum și în teorie. Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei,  § 489].

  Având în vedere caracterul inadecvat al anchetei parlamentare și deficiențele din cadrul anchetei penale,   România nu a reușit să respecte cerințele unei anchete care să fie „promptă”, „aprofundată” și „efectivă” în sensul art. 3 din Convenție.

În consecință, Curtea respinge excepția preliminară ridicată de guvern privind neepuizarea

căilor de atac interne și nerespectarea termenului de șase luni și constată că a fost încălcat art. 3 din Convenție sub aspectul său procedural.

Art. 3 din Convenție consacră una dintre cele mai importante valori ale societăților

democratice. Spre deosebire de majoritatea clauzelor normative ale Convenției, art. 3 nu stabilește excepții și nicio derogare de la acesta nu este permisă în temeiul art. 15 § 2, nici măcar în caz de război sau în cazul altui pericol public ce amenință viața națiunii

   Articolul 3 din Convenție consacră una dintre valorile fundamentale ale unei societăți democratice. Spre deosebire de majoritatea clauzelor fundamentale ale Convenției, articolul 3 nu prevede excepții și nu este permisă nicio derogare în conformitate cu articolul 15 § 2, chiar în cazul unui pericol public care amenință viața națiunii

  Chiar și în cele mai dificile circumstanțe, cum ar fi lupta împotriva terorismului și a crimei organizate, Convenția interzice în termeni absoluți tortura și pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante. Spre deosebire de majoritatea clauzelor de fond ale Convenției și ale Protocoalelor nr. 1 și 4, articolul 3 nu prevede excepții și nicio derogare de la aceasta nu este permisă în temeiul articolului 15 § 2 chiar și în cazul unei urgențe publice care amenință viața națiune. Curtea a confirmat că, chiar și în cele mai dificile circumstanțe, precum lupta împotriva terorismului și a crimei organizate, Convenția interzice în mod absolut tortura și tratamentele sau pedepsele inumane sau degradante, indiferent de comportamentul persoanei în cauză

Chiar și în cele mai dificile circumstanțe, precum combaterea terorismului sau a criminalității

organizate, Convenția interzice în termeni categorici tortura, precum și tratamentele și pedepsele

inumane ori degradante, indiferent de comportamentul persoanei în cauză   Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei, § 499

Pentru a intra sub incidența art. 3 din Convenție, relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Evaluarea acestui nivel minim depinde de toate circumstanțele cauzei, precum durata tratamentului, efectele fizice sau psihice ale acestuia și, în anumite cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei   Alți factori includ scopul în care au fost aplicate tratamentele, precum și intenția sau motivația din spatele acestora .

Tratamentul este „inuman” deoarece, între altele, acesta a fost premeditat, a fost aplicat ore întregi fără întrerupere și a cauzat fie o vătămare corporală concretă, fie o intensă suferință fizică și mintală, dar și ca „degradant” deoarece a fost de natură să provoace victimelor sentimente de teamă, chin și inferioritate în măsură să le umilească și înjosească § 666.

Pentru a stabili dacă anumite forme de rele tratamente pot fi clasificate drept tortură, Curtea trebuie să țină seama de diferențierea făcută la art. 3 din Convenție între noțiunea de tortură și cea de tratament inuman sau degradant. Această diferențiere pare să fi fost consacrată în Convenție cu intenția ca stigmatul deosebit al „torturii” să se aplice numai tratamentelor

inumane intenționate care provoacă suferințe foarte grave și crude. Pe lângă gravitatea tratamentului aplicat, există elementul intenției, așa cum este recunoscut în Convenția Organizației Națiunilor Unite împotriva torturii și altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante[16], care a intrat în vigoare la 26 iunie 1987, și care definește tortura ca însemnând orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice cu scopul, între altele, de a obține informații, de a o pedepsi sau de a o intimida[17] (art. 1 din Convenția Națiunilor Unite)

Potrivit art. 16  C. pen. român ,  (3) Fapta este săvârșită cu intenție când făptuitorul: a)prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte; și b)prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui. (5)Există intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului. (6)Fapta constând într-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită cu intenție. Fapta funcționarului public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat sau a altei persoane care acționează la instigarea sau cu consimțământul expres ori tacit al acestuia de a provoca unei persoane puternice suferințe fizice ori psihice: în scopul obținerii de la această persoană sau de la o terță persoană informații sau declarații; în scopul pedepsirii ei pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis; în scopul de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane; pe un motiv bazat pe orice formă de discriminare, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Dacă fapta de a provoca unei persoane puternice suferințe fizice ori psihice a avut ca urmare o vătămare corporală, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Tortura ce a avut ca urmare moartea victimei se pedepsește cu închisoarea de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Tentativa la infracțiunea de tortură se pedepsește. Nicio împrejurare excepțională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război sau de amenințări cu războiul, de instabilitate politică internă sau de orice altă stare de excepție, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura. De asemenea, nu poate fi invocat ordinul superiorului ori al unei autorități publice. Nu constituie tortură durerea sau suferințele ce rezultă exclusiv din sancțiuni legale și care sunt inerente acestor sancțiuni sau sunt ocazionate de ele. V  tortura, pedepse, tratamentele inumane sau degradante, flagrant delict, dreptul la reparație,  dorin ciuncan/com

  Amenințarea cu un comportament interzis de art. 3 din Convenție, cu condiția să fie suficient de reală și imediată, poate fi contrară acestei dispoziții. Astfel, a amenința o persoană cu tortura poate constitui cel puțin un tratament inuman .

  Obligația statelor, în temeiul art. 1 din Convenție, de a recunoaște oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în Convenție, în coroborare cu art. 3, impune statelor să ia măsuri destinate să garanteze că persoanele aflate sub jurisdicția lor nu sunt supuse torturii, nici tratamentelor sau pedepselor inumane ori degradante, inclusiv relelor tratamente aplicate de persoane fizice .

Răspunderea statului poate fi angajată așadar în cazul în care autoritățile nu iau măsuri rezonabile pentru a evita riscul aplicării unor rele tratamente despre care știau sau ar fi trebuit să știe

283. A recurge la detenția secretă înseamnă efectiv scoaterea deținuților în afara cadrului legal și lipsirea de sens a garanțiilor cuprinse în instrumentele internaționale, cel mai important habeas corpus. Cea mai tulburătoare consecință a detenției secrete este, după cum au subliniat mulți dintre interlocutorii experților, arbitrariul total al situației, împreună cu incertitudinea cu privire la durata detenției secrete și sentimentul că individul nu poate recăpăta controlul. a vieții sale. Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei

502. Obligația înaltelor părți contractante, în temeiul articolului 1 din convenție de a asigura oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în convenție, luate împreună cu articolul 3, impune statelor să ia măsuri menite să asigure că persoanele aflate sub jurisdicția lor nu sunt supuși torturii sau tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante, inclusiv a unor astfel de rele tratamente administrate de persoane private Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei,  § 502

Alegațiile reclamantului privind detenția sa secretă în România din 12 aprilie 2004 până la 6 octombrie 2005, sau cel târziu la 5 noiembrie 2005 și transferul său din România într-o altă locație neagră a CIA la una din ultimele date menționate au fost probate în fața Curții și că faptele respective sunt stabilite dincolo de orice îndoială rezonabilă .

În continuare trebuie să se stabilească dacă tratamentul la care a fost supus în timpul detenției

intră sub incidența art. 3 din Convenție și, în caz afirmativ, dacă și în ce măsură poate fi atribuit

statului pârât .

Nu reiese că, în Centrul de detenție Black, reclamantul a fost supus la TAI în ceea ce privește interogatoriile .  Cu toate acestea, a stabilit dincolo de orice îndoială că, în cursul detenției sale în România, reclamantul a fost ținut – ca orice alt deținut al CIA – sub regimul „condițiilor standard de încarcerare” prevăzut în Orientările privind condițiile de încarcerare DCI. Acest regim includea, ca o chestiune de rutină, fixată sau previzibilă, legarea cu benzi la ochi sau acoperirea capului deținuților cu un sac, concepute pentru a-i dezorienta și pentru a-i

împiedica să cunoască locația sau amplasarea centrului de detenție, la sosirea în locație;   îndepărtarea părului la sosirea în locație; detenția incommunicado (în izolare); zgomot continuu

de intensitate înaltă și variabilă emis permanent; lumină continuă, astfel încât fiecare celulă era

iluminată la aproximativ același nivel de luminozitate ca într-un birou; și utilizarea de cătușe la picioare în toate situațiile care presupuneau deplasarea și controlarea deținutului. § 669.

            Condițiile izolării erau parte integrantă a schemei de interogare ale CIA și serveau acelorași scopuri ca și măsurile de interogare, și anume pentru a „disloca psihologic”, deținutul și pentru a „maximiza sentimentul de vulnerabilitate și neputință” și „a-i reduce sau elimina dorința de a rezista […] în efortul de a obține informații critice” .

  Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014 prevede că „condițiile de încarcerare a deținuților CIA erau mai dure decât ceea ce a prezentat CIA factorilor de decizie politică și altora” și le descrie ca fiind „deficitare” și „deosebit de sumbre la începutul programului” În continuare se stipulează că, în ceea ce privește condițiile de detenție din Orientările privind condițiile de încarcerare DCI din 28 ianuarie prevedeau standarde minime și impuneau doar ca centrul de detenție să fie suficient pentru a satisface „nevoile de sănătate de bază”. Aceasta, potrivit raportului, însemna, practic, că un centru de detenție în care deținuții erau ținuți încătușați în întuneric deplin și izolare, cu o găleată pentru a-și face nevoile și fără căldură în perioada lunilor de iarnă, respecta standardul menționat .

  Raportul Senatului SUA din 2014 stipulează că „numeroși deținuți ai CIA care au fost supuși tehnicilor avansate de interogare ale CIA și izolării prelungite au prezentat probleme psihologice și comportamentale, între care halucinații, paranoia, insomnie și tentative de autoagresiune și automutilare” și că „numeroși psihologi au identificat lipsa contactului uman cu care s-au confruntat deținuții drept cauza problemelor psihice” .  În documentele declasificate ale CIA, efectele adverse ale izolării extreme la care au fost supuși DMI au fost recunoscute ca provocând „traumă psihologică” și capabilă să altereze „capacitatea deținutului de a interacționa cu alte persoane” .

  În ceea ce privește situația reclamantului în perioada de detenție în Centrul de detenție Black, Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014 confirmă că, în mai 2004, ca urmare a faptului că a făcut greva foamei, CIA „a răspuns hrănindu-l cu forța, rectal” .  De asemenea, potrivit raportului, a suferit în mod clar probleme psihologice grave care au rezultat din tratamentele care i-au fost aplicate în cursul detenției, cum ar fi „izbucnirile” în timpul interogatoriilor scurte și „starea continuă de depresie”. Acesta avea un comportament descris ca „imprevizibil”, „necooperant” și „a comis acte beligerante în mod repetat”. În iulie 2005, acesta a fost evaluat ca fiind „pe punctul de a suferi o cădere nervoasă”

  Curtea nu consideră că este necesar să analizeze fiecare aspect al tratamentelor aplicate reclamantului în detenție, condițiile fizice în care s-a aflat în detenție în România, sau condițiile în care acesta a fost transferat către și din România.

Predictibilitatea regimului CIA de încarcerare și tratamentul aplicat în mod curent deținuților de mare importanță oferă motive suficiente pentru a permite Curții să concluzioneze că măsurile standard descrise mai sus au fost utilizate în ceea ce îl privește pe reclamant în România și, de asemenea, în alte locații, în urma transferului său din România, ca parte integrantă a Programului DMI

  Curtea nu poate face speculații despre data, modul și combinația în care au fost folosite împotriva reclamantului tehnicile de interogare specifice „autorizate” sau „permise” în perioada 5 decembrie 2002 – 6 iunie 2003. Cu toate acestea, caracterul previzibil al procedurilor standard ale CIA și tratamentul aplicat deținuților săi constituie motive suficiente pentru a considera că aceste măsuri ar fi putut fi folosite în cazul reclamantului în timpul detenției sale în Polonia, dar și în alte locuri, ulterior transferului său din Polonia, ca parte integrantă din Programul DMI. Curtea nu consideră necesar să analizeze fiecare aspect în parte al tratamentului aplicat reclamantului în detenție sau condițiile materiale în care a fost deținut. Acest tratament trebuie caracterizat ca „tratament inuman intenționat care provoacă suferințe foarte grave și crude” în sensul art. 3  Al Nashiri împotriva Poloniei, §§ 514-515).

În cursul detenției sale în România, reclamantul a fost supus unui regim de detenție extrem de dur, inclusiv unei izolări senzoriale de lumea exterioară practic completă, și a suferit traume emoționale și psihice permanente și de anxietate, cauzate de experimentarea în trecut a torturii și a tratamentelor aplicate cu cruzime sub controlul CIA și de frica față de soarta sa pe viitor. Chiar dacă în perioada respectivă nu a fost supus la interogatorii prin utilizarea celor mai dure metode, ci a fost supus doar la „interogatorii scurte”, reclamantul – fiind anterior supus la cele mai brutale torturi, ca de exemplu tehnica simulării înecării cu apă, execuții simulate, spânzurarea cu picioarele în jos și încarcerarea prelungită într-o cutie.  S-a confruntat în mod inevitabil cu teama constantă că, dacă nu reușea să se „conformeze”, tratamentele cu cruzime aplicate anterior i-ar putea fi aplicate în orice moment din nou. Astfel, art. 3 din Convenție nu se referă în mod exclusiv la inducerea unei suferințe fizice, ci și a unei suferințe psihice, care este cauzată de crearea unei stări de angoasă și de stres prin alte mijloace decât agresiunea corporală

Această stare permanentă de anxietate cauzată de o incertitudine completă cu privire la soarta lui în mâinile CIA și de o dependență totală a supraviețuirii sale de furnizarea de informații în timpul interviurilor „debriefing” trebuie să fi exacerbat semnificativ suferința sa deja foarte intensă. care decurg din aplicarea metodelor „standard” de tratament și detenție în condițiile excepțional de dure rezumate mai sus .

510. Curtea nu consideră necesar să analizeze fiecare aspect al tratamentului reclamantului în detenție sau condițiile fizice în care a fost deținut.

Curtea nu poate specula nici când, cum sau în ce combinație au fost utilizate tehnicile specifice de interogare asupra reclamantului între 5 decembrie 2002 și 22 septembrie 2003. Cu toate acestea, predictibilitatea practicilor de interogare CIA folosite asupra deținuților săi oferă suficiente motive pentru a crede că aceste practici ar fi putut fi aplicate reclamantului în timpul detenției sale în Polonia și, de asemenea, în altă parte, în urma transferului său din Polonia, ca parte integrantă a Programului HVD.

Chiar dacă, după cum s-a menționat mai sus, cel puțin în faza inițială a detenției sale în Polonia nu i s-au aplicat neapărat măsurile cele mai agresive din punct de vedere fizic, reclamantul a fost supus unui regim de detenție extrem de dur și suferințe emoționale și psihologice permanente cauzate de trecut. experiența și teama de soarta lui viitoare .  Astfel, articolul 3 nu se referă exclusiv la provocarea unei dureri fizice, ci și la cea a suferinței psihice, care este cauzată de crearea unei stări de angoasă și stres prin alte mijloace decât agresiunea corporală (v El-Masri, § 202). ).

În consecință, având în vedere toate elementele tratamentului la care trebuie să fi fost supus reclamantul și efectele cumulative ale acestuia asupra sa, nu poate exista nicio îndoială că acesta trebuie să fie calificat drept „tratament inuman deliberat care provoacă suferințe foarte grave și crude”.Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei,  §§ 509-510].

În consecință, având în vedere tratamentele la care reclamantul trebuie să fi fost supus,

precum și efectele cumulative asupra acestuia, Curtea consideră că este necesar să fie calificate

drept suferințe fizice și psihice intense care intră sub incidența noțiunii „tratamente inumane” în temeiul art. 3 din Convenție .

România cunoștea natura și scopul activităților CIA de pe teritoriul său la momentul faptelor și că a cooperat în vederea pregătirii și derulării operațiunilor CIA de predare extraordinară, detenție secretă și interogare pe teritoriul României. A constatat, de asemenea, că, date fiind cunoștințele sale și implicarea în derularea programului DMI, România știa că, permițând CIA să țină în detenție pe teritoriul său persoane suspectate de acte de terorism, le expunea unui risc major de tratamente contrare Convenției § 676.  

  Este adevărat că, în evaluarea experților – pe care Curtea o admite – autoritățile române nu au cunoscut detalii despre ceea ce se întâmpla cu exactitate în interiorul Centrului de detenție Black și nu au fost martore la tratamentele la care erau supuși deținuții CIA. Funcționarea centrului de detenție era în întregime în mâinile și sub controlul CIA. Personalul CIA era cel care era responsabil pentru condițiile fizice ale încarcerării, interogatoriile, interogatoriile scurte, relele tratamente și torturile aplicate deținuților .

În temeiul art. 1 din Convenție, coroborat cu art. 3, România era obligată să ia măsuri destinate să garanteze că persoanele aflate sub jurisdicția sa nu sunt supuse torturii, nici tratamentelor sau pedepselor inumane ori degradante, inclusiv relelor tratamente aplicate de persoane fizice .

În pofida obligației pe care i-o impunea Convenția, România, din motive practice, a înlesnit întregul proces pentru funcționarea Programului DMI pe teritoriul său, a creat condițiile pentru desfășurarea acestuia și nu a făcut nicio încercare de a stopa desfășurarea lui. Așa cum s-a constatat anterior, având în vedere propriile cunoștințe referitoare la activitățile CIA rezultate din complicitatea României la Programul DMI, dar și în baza informațiilor accesibile publicului despre tratamentele aplicate în contextul „războiului împotriva terorismului” persoanelor suspectate de terorism aflate în custodia SUA, autoritățile – chiar dacă nu au avut văzut ori nu au participat la relele tratamente specifice și abuzurile la care a fost supus reclamantul și alți deținuți DMI – trebuie să fi fost la curent cu existența unui risc major de tratamente contrare art. 3 în centrul de detenție CIA aflat pe teritoriul României.

  România, având în vedere „consimțământul tacit și complicitatea” la Programul DMI, trebuie privită ca fiind responsabilă pentru încălcarea drepturilor reclamantului în temeiul art. 3 din Convenție săvârșită pe teritoriul său

  Polonia cunoștea natura și scopul activităților CIA de pe teritoriul său la vremea respectivă și că a cooperat la pregătirea și desfășurarea operațiunilor CIA de predare, detenție secretă și interogare pe teritoriul său. S-a constatat, de asemenea, că – având în vedere cunoștințele sale, precum și apariția și răspândirea informațiilor publice, despre relele tratamente și abuzurile la care au fost supuse persoanele suspectate de terorism care au fost ținute în detenție de autoritățile americane, Polonia ar fi trebuit să știe că, prin faptul că a permis ca CIA să țină în detenție aceste persoane pe teritoriul polonez, le expunea pe aceste persoane unui mare risc ca acestea să fie supuse unor tratamente contrare Convenției .

Este adevărat că, potrivit evaluării experților – pe care Curtea a acceptat-o – interogarea și, prin urmare, tortura la care a fost supus reclamantul în „locația neagră” din Stare Kiejkuty intrau exclusiv sub răspunderea CIA și că este improbabil ca funcționarii polonezi să fi fost martori sau să fi știut exact ce se întâmpla în centrul respectiv (v §§ 441-442).

Cu toate acestea, în temeiul art. 1 din Convenție, coroborat cu art. 3, Polonia era obligată să ia măsuri destinate să garanteze că persoanele aflate sub jurisdicția sa nu sunt supuse torturii, nici tratamentelor sau pedepselor inumane ori degradante, inclusiv relelor tratamente aplicate de persoane fizice (v §§ 443 și 509).

În pofida obligației pe care i-o impunea Convenția, Polonia, în practică, a înlesnit întregul proces, a creat condiții pentru desfășurarea acestuia și nu a făcut nicio încercare de a stopa desfășurarea lui. Așa cum a reținut Curtea anterior, în baza cunoașterii de către Polonia a activităților CIA rezultate din complicitatea sa la Programul DMI, dar și în baza informațiilor accesibile publicului despre tratamentele aplicate în contextul „războiului împotriva terorismului” persoanelor suspectate de terorism ținute în detenție de SUA, autoritățile – chiar dacă nu au avut martori ori nu au participat la actele specifice de rele tratamente și abuzurile la care a fost supus reclamantul – trebuie să fi fost la curent cu existența unui mare risc ca pe teritoriul Poloniei să se aplice tratamente contrare art. 3.

În consecință, „consimțământul și complicitatea” statului polonez la Programul DMI constituie un motiv pentru a-l considera răspunzător pentru încălcarea, săvârșită pe teritoriul său, a drepturilor reclamantului prevăzute la art. 3 din Convenție Al Nashiri împotriva Poloniei, § 517; și Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei,  § 512].

    România era la curent cu faptul că transferul reclamantului pe teritoriul său și de aici în altă parte s-a făcut printr-o „predare extraordinară”, a se înțelege „un transfer

extrajudiciar de persoane dintr-o jurisdicție în alta sau dintr-un stat în altul, în scopul detenției și interogării în afara sistemului juridic obișnuit, unde exista un risc real de tortură ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante” [v El-Masri,   § 221; Al Nashiri împotriva Poloniei,  § 518;

   În plus, Polonia era conștientă că transferul reclamantului pe și dinspre teritoriul său s-a efectuat prin intermediul „predării extraordinare”, adică „un transfer extrajudiciar de persoane dintr-o jurisdicție sau un stat în altul, în scopul de detenție și interogatoriu în afara sistemului juridic normal, unde exista un risc real de tortură sau tratament crud, inuman sau degradant”

În aceste circumstanțe, posibilitatea unei încălcări a articolului 3 a fost deosebit de puternică și ar fi trebuit considerată intrinsecă în transfer .  În consecință, permițând CIA să-l transfere pe reclamant în celelalte centre secrete de detenție ale sale, autoritățile poloneze l-au expus unui risc serios previzibil de alte rele tratamente și condiții de detenție cu încălcarea articolului 3 din Convenție. Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei,  § 513].

În aceste împrejurări, posibilitatea încălcării art. 3 era foarte mare și ar fi trebuit să fie

considerată inerentă transferului .  În consecință, prin faptul că au permis ca CIA să îl transfere pe reclamant din România în alt centru de detenție, autoritățile l-au expus unui risc major și previzibil de a fi supus în continuare unor rele tratamente și unor condiții de detenție contrare art. 3 din Convenție.

Prin urmare, a fost încălcat art. 3 din Convenție sub aspect material. § 679.

Art.  5 din Convenție:

Dreptul la libertate și la siguranță „1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:

a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent;

 b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei dețineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunțată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege;

 c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica sa săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia;

d) dacă este vorba de detenția legală a unui minor, hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere sau despre detenția sa legală, în scopul aducerii sale în fața autorității competente;

e) dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boala contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

 f) dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.

2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa.

3. Orice persoană arestată sau deținută, în condițiile prevăzute de  § 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală.

5. Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații.”

  Garanțiile prevăzute de art. 5 au o importanță fundamentală pentru protejarea dreptului persoanelor, în cadrul unei democrații, de a nu fi supuse unei detenții arbitrare de către autorități.

Este necesar ca orice privare de libertate să fi fost efectuată nu doar în conformitate cu normele de fond și de procedură stabilite de legislația națională, dar și, în egală măsură, cu respectarea scopului însuși al art. 5, și anume protejarea persoanelor împotriva arbitrarului.

.           Această insistență asupra protejării persoanelor împotriva oricărui abuz de putere este ilustrată de faptul că art. 5 § 1 definește împrejurările în care persoanele pot fi private de libertate în mod legal, evidențiindu-se faptul că aceste împrejurări trebuie să fie interpretate restrictiv având în vedere că acestea constituie excepții de la cea mai elementară garanție privind libertatea individuală .

Autorii Convenției au consolidat protecția persoanelor împotriva privării arbitrare de libertate arbitrare prin garantarea unui corpus de drepturi materiale care au ca scop minimizarea riscurilor de arbitrarietate, permițând ca actele de privare de libertate să facă obiectul unui control judiciar independent și prin garantarea responsabilității autorităților pentru actele respective. Cerințele art. 5 § 3 și 4, care accentuează promptitudinea și supravegherea judiciară, capătă o importanță deosebită în acest context. O intervenție judiciară promptă poate conduce la identificarea și prevenirea măsurilor care pun în pericol viața sau a formelor grave de rele tratamente care încalcă garanțiile fundamentale prevăzute la art. 2 și art. 3 din Convenție.

Se află în joc atât protecția libertății fizice a persoanelor, cât și a siguranței lor personale, într-un context care, în absența unor garanții, ar putea determina o subminare a statului de drept și ar putea pune deținuții într-o situație în care nu ar avea acces la cele mai rudimentare forme de protecție juridică § 687.

  Deși cercetarea infracțiunilor de terorism ridică fără îndoială probleme deosebite pentru autorități, acest lucru nu înseamnă că autoritățile au carte blanche, în temeiul art. 5, să aresteze suspecți și să îi țină în detenție în arestul poliției, fără efectuarea niciunui control efectiv de către instanțele interne și, în ultimă instanță, de către instituțiile de supraveghere ale Convenției, ori de câte ori acestea consideră că a existat o infracțiune de terorism .

Detenția nerecunoscută a unei persoane reprezintă negarea completă a acestor garanții și o încălcare extrem de gravă a art. 5. Având în vedere că au preluat controlul asupra unei persoane, autoritățile au obligația să răspundă pentru locul unde se află aceasta. Din acest motiv, trebuie să se considere că art. 5 impune autorităților să ia măsuri efective pentru a oferi protecție împotriva riscului de dispariție și de a efectua o anchetă promptă și eficientă privind o plângere întemeiată conform căreia o persoană a fost luată în custodie și din acel moment nu a mai fost văzută  

  În cauze anterioare care priveau acuzații similare privind încălcarea art. 5 ca urmare a detenției secrete în contextul Programului DMI al CIA în alte țări europene, Curtea a constatat că era angajată răspunderea statelor pârâte și că acestea au încălcat dispoziția menționată având în vedere complicitatea lor la programul respectiv și cooperarea cu CIA

Curtea nu vede niciun motiv pentru a hotărî diferit în prezenta cauză.

  Astfel cum a hotărât Curtea în Al Nashiri împotriva Poloniei ( § 530) și

Husayn (Abu Zubaydah) împotriva Poloniei ( § 524), detenția secretă a persoanelor suspectate de terorism era o caracteristică fundamentală a programului de predare al CIA. Motivul din spatele programului era în mod specific acela de a împiedica persoanele respective să aibă acces la vreo protecție juridică împotriva torturii și a dispariției forțate și de a le priva de orice garanții oferite atât de Constituția SUA, cât și de dreptul internațional, împotriva detenției arbitrare, de exemplu dreptul de a fi adus în fața unei instanțe și de a fi judecat într-un termen rezonabil sau garanțiile habeas corpus. În acest scop, întregul sistem trebuia să funcționeze în afara jurisdicției instanțelor SUA și în condiții care asigurau păstrarea secretului absolut, ceea ce necesita crearea unor centre de detenție în străinătate, în cooperare cu țările-gazdă .

Operațiunile de predare au depins în mare măsură de cooperarea, asistența și implicarea activă din partea țărilor care puneau la dispoziția SUA spațiul lor aerian, aeroporturi pentru aterizarea aeronavelor care transportau prizonieri CIA și, nu în ultimul rând, centre de detenție în care prizonierii puteau să fie deținuți și interogați în siguranță și care asigurau secretul și buna funcționare a Programului DMI. Deși interogarea persoanelor suspectate de terorism capturate intra în responsabilitatea exclusivă a CIA, iar autoritățile locale nu trebuiau să fie implicate, cooperarea și diversele forme de asistență din partea autorităților respective, precum, de exemplu, adaptarea locațiilor pentru necesitățile CIA, asigurarea securității și furnizarea de logistică, reprezentau o condiție necesară pentru funcționarea eficientă a centrelor de detenție secrete ale CIA

România cunoștea că reclamantul fusese transferat de pe teritoriul său prin metoda „predării extraordinare” și că autoritățile române, permițând CIA să transfere reclamantul în alte centre secrete de detenție ale acesteia, l-au expus unui risc previzibil major de a fi supus în continuare relelor tratamente și unor condiții de detenție contrare art. 3 din Convenție .  Aceste concluzii sunt valabile și în contextul plângerii reclamantului formulate în temeiul art. 5. În consecință, răspunderea României în temeiul Convenției este angajată atât în ceea ce privește detenția secretă a reclamantului pe teritoriul său, cât și transferul acestuia din România în detenția CIA în altă parte. § 691.

 Prin urmare, a fost încălcat art. 5 din Convenție.

Articolul 8 din Convenție prevede următoarele:

Dreptul la respectarea vieții private și de familie „1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale.2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranță publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”

Noțiunea „viață privată” este una largă și nu se pretează unei definiri exhaustive; în funcție de situație, aceasta poate include integritatea morală și fizică a unei persoane. Aceste

aspecte ale conceptului se extind la situațiile de privare de libertate .

Art. 8 protejează, de asemenea, dreptul la dezvoltare personală, dreptul de a stabili și dezvolta relații cu alte persoane și cu lumea înconjurătoare. O persoană nu ar trebui să fie tratată într-o manieră care cauzează pierderea demnității, deoarece „însăși esența Convenției constă în respectarea demnității și libertății umane” (v Pretty împotriva Regatului Unit, nr.

2346/02, §§ 61 și 65, CEDO 2002-III). În plus, dreptul membrilor unei familii de a se bucura

unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al vieții de familie. În acest

context, Unul din scopurile esențiale ale art. 8 este de a proteja persoanele particulare împotriva ingerințelor arbitrare ale autorităților publice § 697.   

  Având în vedere concluziile privind răspunderea statului pârât în temeiul art. 3 și art. 5 din Convenție .  acțiunile și omisiunile României în ceea ce privește detenția și transferul reclamantului în altă parte determină angajarea răspunderii acesteia în temeiul art. 8 din Convenție. Considerând că ingerința în exercitarea de către reclamant a dreptului la respectarea vieții sale private și de familie s-a produs în contextul impunerii unei detenții în mod fundamental ilegale, nedezvăluite, trebuie privită ca nefiind „prevăzută de lege” și ca fiind în mod inerent lipsită de orice justificare imaginabilă în temeiul alineatului 2 din articolul respectiv

Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenție. § 699.

Art. 13 din Convenție prevede următoarele: Dreptul la un recurs efectiv „Orice persoană, ale carei drepturi și libertăți recunoscute de prezenta convenție au fost încălcate, are dreptul sa se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.”

Art. 13 garantează disponibilitatea, la nivel național, a unui recurs pentru punerea în aplicare a fondului drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție, indiferent sub ce formă sunt protejate în ordinea juridică internă. Efectul acestui articol este acela de a impune prevederea unei căi de atac interne care să îi permită autorității naționale competente atât să examineze fondul capătului de cerere întemeiat pe Convenție, cât și să acorde o reparație corespunzătoare, deși statelor contractante li se permite o anumită marjă de apreciere în ceea ce privește modalitatea de a se conforma obligațiilor în temeiul dispoziției menționate. Sfera de aplicare a obligației în temeiul art. 13 variază în funcție de natura capătului de cerere formulat de reclamant în temeiul Convenției. Cu toate acestea, recursul impus prin art. 13 trebuie să fie „efectiv” în practică, dar și în drept, în special în sensul că exercitarea acestuia nu trebuie să fie împiedicată în mod nejustificat de acțiunile sau omisiunile autorităților statului pârât §  705.

  În cazul în care o persoană formulează o plângere întemeiată conform căreia a fost

supusă unor rele tratamente de către agenți ai statului, noțiunea de „recurs efectiv” implică, în

plus față de plata unor despăgubiri, dacă este cazul, o anchetă aprofundată și eficientă care să

permită identificarea și pedepsirea persoanelor responsabile, inclusiv accesul efectiv al

reclamantului la procedura de cercetare

Cerințele art. 13 sunt mai ample decât obligația unui stat contractant, prevăzută la art. 3 și art. 5, de a efectua o anchetă eficientă privind dispariția unei persoane cu privire la care s-a demonstrat că se află sub controlul său și pentru a cărei bunăstare acesta este, în consecință, responsabil § 707.

  Având în vedere natura ireversibilă a vătămării care ar putea fi cauzată în cazul

materializării riscului de rele tratamente și importanța pe care o acordă Curtea art. 3, noțiunea

„recurs efectiv” în temeiul art. 13 impune un control independent și riguros al plângerii

persoanei în cauză, sau în numele său, plângere conform căreia există motive întemeiate de a se teme de existența unui risc real de tratamente contrare art. 3. Acest control trebuie să fie realizat fără să se țină seama de faptele pe care este posibil să le fi săvârșit persoana respectivă pentru a justifica expulzarea acesteia sau de orice amenințare constatată la adresa siguranței naționale a statului din care persoana în cauză trebuie să fie expulzată

  Statul pârât este responsabil pentru încălcările drepturilor reclamantului în temeiul art. 3, art. 5 și art. 8 din Convenție.  Plângerile sale în temeiul acestor articole sunt așadar „credibile” în sensul art. 13 și , în consecință, ar trebui ca acesta să se poată prevala de căi de atac practice efective, care să permită identificarea și pedepsirea persoanelor responsabile și acordarea unor despăgubiri, astfel cum impune dispoziția în cauză .

Ancheta penală efectuată în România nu a îndeplinit standardele unei „anchete efective”, care ar fi trebuit să fie realizată în conformitate cu art. 3 .  În aceste circumstanțe, recursul invocat de guvern   nu poate fi privit ca fiind „efectiv” în practică. Pentru motivele care au determinat Curtea să respingă obiecția preliminară ridicată de guvern privind neepuizarea căilor de atac interne .  Cerințele art. 13 din Convenție nu au fost îndeplinite în prezenta cauză și reclamantul nu a avut la dispoziție în România un „recurs efectiv” pentru a-și expune pretențiile sale legate de o încălcare a art. 3, art. 5 și art. 8 din Convenție.

Prin urmare, a fost încălcat art. 13, coroborat cu art. 3, art. 5 și art. 8 din Convenție. § 710.

  Art. 6 § 1 din Convenție  prevede următoarele:

Dreptul la un proces echitabil „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie sa fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședințe poate fi interzis presei și publicului pe întreagă durata a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiției. ”

  Sintagma „denegare flagrantă de justiție” echivalează cu un proces care contravine vădit dispozițiilor art. 6 sau principiilor consacrate de acesta .

În Othman (Abu Qatada), citând multe exemple din jurisprudența sa, Curtea a făcut referire la unele forme de inechitate care ar putea constitui o denegare flagrantă de justiție. Acestea includ condamnarea in absentia fără nicio posibilitate ulterioară de a obține o nouă stabilire a temeiniciei acuzației; un proces care este sumar ca natură și care se desfășoară într-un dispreț total față de dreptul la apărare; detenția fără niciun acces la o instanță independentă și imparțială care să examineze legalitatea detenției și refuzul deliberat și sistematic de a permite accesul la un avocat, în special pentru o persoană ținută în detenție într-o țară străină .

În alte cauze, Curtea a acordat importanță și faptului că, în cazul în care un civil trebuie să se

înfățișeze în fața unei instanțe compuse, chiar și parțial, din membri ai forțelor armate care

primesc ordine de la executiv, garanțiile de imparțialitate și independență sunt puse la îndoială în mod considerabil .

  Cu toate acestea, „denegare flagrantă de justiție” reprezintă un test riguros al inechității.

Denegarea flagrantă de justiție depășește simplele nereguli sau lipsa de garanții în cadrul procedurilor de judecată, care ar putea conduce la o încălcare a art. 6 din Convenție, dacă are loc chiar în statul contractant. Este necesar ca încălcarea principiilor unui proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenție, să fie atât de importantă încât să constituie o anulare sau distrugere a însăși esenței dreptului garantat de acest articol [v Othman (Abu Qatada), §  260].

  Curtea a adoptat o poziție clară, constantă și fără echivoc în ceea ce privește admiterea probelor obținute prin tortură. Niciun sistem juridic bazat pe statul de drept nu poate susține admiterea de probe – oricât de fiabile – care au fost obținute printr-o practică atât de barbară precum tortura. Cadrul procesului reprezintă o piatră de temelie a statului de drept. Probele obținute prin tortură lezează iremediabil acest cadru; substituie forța statului de drept și aduc atingere reputației oricărei instanțe care le admite. Probele obținute prin tortură sunt excluse pentru a proteja integritatea metodei procesului și, în cele din urmă, a statului de drept însuși. Interzicerea utilizării torturii este fundamentală .

Declarațiile obținute prin încălcarea art. 3 sunt intrinsec nefiabile. Într-adevăr, experiența a demonstrat prea des că victima torturii va spune orice – adevărat sau nu –, aceasta fiind cea mai scurtă cale pentru a se elibera de chinurile torturii .

Admiterea probelor obținute prin tortură este vădit contrară nu numai dispozițiilor art. 6, dar și celor mai elementare standarde internaționale ale unui proces echitabil. Aceasta ar face întregul proces nu doar imoral și ilegal, dar și total nefiabil în ceea ce privește rezultatul său.

Prin urmare, s-ar produce o denegare flagrantă de justiție dacă astfel de probe ar fi admise într-un proces penal

În Al Nashiri împotriva Poloniei, Curtea a examinat o plângere similară și a constatat o încălcare a art. 6 § 1 din Convenție din următoarele motive. § 719.

La momentul transferării reclamantului din Polonia, procedura în fața comisiilor militare era reglementată de Ordinul militar din 13 noiembrie 2002 și Ordinul nr. 1 al Comisiei Militare din 21 martie 2002 .

Comisiile au fost înființate special pentru judecarea „anumitor neresortisanți în războiul

împotriva terorismului” în afara sistemului judiciar federal al SUA. Acestea erau alcătuite

exclusiv din ofițeri din cadrul Forțelor Armate ale Staelor Unite. Procedura căii de atac era

condusă de o comisie de reexaminare, alcătuită, de asemenea, din ofițeri militari. Normele

comisiei nu excludeau nicio probă, inclusiv cele obținute prin tortură, dacă „pentru o persoană

rezonabilă, ar trebui să aibă valoare probatorie”.

La 29 iunie 2006, Curtea Supremă a SUA a decis în Hamdan v. Rumsfeld că comisia militară „nu avea competența de examinare” și că sistemul a încălcat Codul uniform al justiției militare și cele patru convenții de la Geneva semnate în 1949 .

  Având în vedere faptul că reclamantul a fost transferat din România la 6 octombrie 2005 sau, cel mai târziu, la 5 noiembrie 2005, când se aplicau aceleași norme care reglementau

procedura în fața comisiei militare (v §§ 71-74 și 542), aceleași considerații sunt valabile și în prezenta cauză.

La fel ca în Al Nashiri împotriva Poloniei, Curtea ar dori de asemenea să facă trimitere la Rezoluția APCE din 26 iunie 2003, care exprimă „dezaprobarea acesteia privind faptul că

persoanele ținute în detenție pot fi judecate de către o comisie militară, aplicându-li-se astfel un standard al justiției diferit de cel aplicat resortisanților Statelor Unite, ceea ce constitui[e] o încălcare gravă a dreptului la un proces echitabil” . România, asemenea oricărui alt stat membru al Consiliului Europei, trebuie să fi cunoscut, în mod necesar, circumstanțele care au dat naștere îngrijorărilor serioase exprimate în rezoluția respectivă.

Având în vedere îngrijorările majore exprimate public privind procedura desfășurată în fața comisiei militare în 2001-2003, trebuie să fi fost de notorietate faptul că procesele în fața comisiilor nu au oferit cele mai elementare garanții impuse de art. 6 § 1 din Convenție.

Cooperarea și asistența României în ceea ce privește transferul reclamantului de pe teritoriul acesteia, în pofida riscului real și previzibil ca acesta să se confrunte cu o denegare flagrantă de justiție, angajau răspunderea statului în temeiul art. 6 § 1 din Convenție

Prin urmare, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenție. § 722.

            Execuția judiciară implică distrugerea deliberată și premeditată a unei persoane de către autoritățile statului. Indiferent de metoda de execuție, suprimarea unei vieți implică un anumit grad de durere fizică. În plus, cunoașterea în prealabil a faptului că autoritățile statului îi vor provoca moartea dă naștere în mod inevitabil unei suferințe psihice intense. Faptul că impunerea și executarea pedepsei cu moartea neagă drepturile fundamentale ale omului a fost recunoscut de către statele membre ale Consiliului Europei. În preambulul Protocolului nr. 13, statele contractante afirmă că sunt „convinse că dreptul fiecăruia la viață reprezintă o valoare

fundamentală într-o societate democratică și că abolirea pedepsei cu moartea este esențială

pentru apărarea acestui drept și pentru deplina recunoaștere a demnității înnăscute a tuturor

ființelor umane” § 727.         

  La fel ca în Al Nashiri împotriva Poloniei ( § 578), Curtea constată că, la momentul transferării din România a reclamantului, exista un risc major și previzibil ca acesta să fie condamnat la pedeapsa cu moartea în urma judecării sale de către comisia militară .             Având în vedere faptul că reclamantul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea de infracțiuni capitale la 20 aprilie 2011, că respectivele acuzații au fost admise la 28 septembrie 2011 și că, de la acel moment, face obiectul unui proces în care se confruntă cu perspectiva de a fi condamnat la pedeapsa cu moartea, acest risc nu s-a diminuat.

Ținând seama de concluziile sale privind răspunderea statului pârât pentru expunerea

reclamantului la riscul unei denegări flagrante de justiție, cu încălcarea art. 6 § 1 din Convenție,

din cauza transferării acestuia sub jurisdicția comisiei militare, Curtea consideră că acțiunile și

omisiunile României angajau răspunderea acesteia și în temeiul art. 2, coroborat cu art. 1 din

Protocolul nr. 6, și în temeiul art. 3 din Convenție .

În consecință, au fost încălcate art. 2 și art. 3 din Convenție, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenție. § 729.

Art. 10 din Convenție prevede:

„Libertatea de exprimare1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele sa supună societățile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.2. Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranță publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.”

Au fost formulate plângeri similare în El-Masri și Al Nashiri împotriva Poloniei și că au fost declarate inadmisibile ca fiind în mod vădit nefondate .

 . Nu constată niciun motiv pentru a adopta o poziție diferită și concluzionează că acest capăt de cerere trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 § 3 lit. a) și § 4 din Convenție.

  Prezenta cauză privește îndepărtarea unui reclamant de pe teritoriul statului pârât prin intermediul unei predări extraordinare. Principiile generale derivate din jurisprudența Curții în temeiul art. 46 atunci când, într-o astfel de situație, Curtea ar putea fi determinată să indice statului   să adopte măsuri individuale, inclusiv să ia „toate măsurile necesare” pentru a obține garanțiile diplomatice corespunzătoare din partea statului de destinație au fost rezumate în Al Nashiri împotriva Poloniei [  §§ 586-588,  v și Hirsi Jamaa și alții împotriva Italiei (MC), nr. 27765/09, 209, CEDO 2012; Assanidze împotriva Georgiei (MC), nr. 71503/01, §§ 198 și 202, Curtea Europeană a Drepturilor Omului 2004-II; v Savriddin Dzhurayev împotriva Rusiei, nr. 71386/10,  §§ 138, 252-254 și 256, CEDO 2013; și Al-Saadoon și Mufdhi,  § 170].

Guvernul trebuie să folosească toate mijloacele de care dispune,  pentru a-i pune la dispoziție în Polonia o formă adecvată de mecanism pentru realizarea unei anchete, astfel încât să poată obține un remediu.

Polonia trebuia să pună capăt încălcării continue a drepturilor sale, prin efectuarea unei anchete eficiente, având în vedere, de asemenea, faptul că era important ca societatea din Polonia și din alte state să afle adevărul despre cauza sa. Al Nashiri împotriva Poloniei § 584

  Prin acțiunile și lipsa de acțiune a autorităților române, în contextul complicității acestora la desfășurarea Programului DMI al CIA pe teritoriul României, reclamantul a fost expus riscului de a i se aplica pedeapsa cu moartea .

 Deși procedurile împotriva acestuia desfășurate în fața comisiilor militare sunt încă

pendinte și rezultatul procesului rămâne incert, acest risc există în continuare. În opinia Curții,

îndeplinirea obligațiilor care îi revin în temeiul art. 2 și art. 3 din Convenție, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenție, impune guvernului român să încerce să elimine acest risc cât mai curând posibil, solicitând garanții din partea autorităților SUA conform cărora reclamantului nu i se va aplica pedeapsa cu moartea .

  Obligația unui stat  de a desfășura o anchetă efectivă în temeiul art. 3, precum și al art. 2 din Convenție continuă să existe atâta timp cât ancheta este posibilă, dar nu s-a desfășurat sau nu a îndeplinit standardele Convenției (v, de exemplu, Asociația „21 decembrie 1989” și alții împotriva României, nr. 33810/07 și 18817/08,  § 202, 24 mai 2011; Benzer și alții împotriva Turciei, nr. 23502/06,  §§ 218-219, 12 noiembrie 2013; Mocanu și alții, , §§ 314-326; v, de asemenea, mutatis mutandis, Jeronovičs împotriva Letoniei (MC), nr. 44898/10,  § 107 și 118, 5 iulie 2016 . Omisiunea desfășurării unei anchete care trebuie realizată va fi privită ca o încălcare continuă a dispoziției menționate (v, mutatis mutandis, Cipru împotriva Turciei,   136; și Aslakhanova și alții împotriva Rusiei,   §§ 214 și 230).

Având în vedere deficiențele din procedurile de investigare ,  România nu a reușit să respecte cerințele unei anchete care să fie „promptă”, „aprofundată” și „efectivă” în sensul art. 3 din Convenție. Nicio persoană care să poarte răspunderea pentru rolul României în cadrul Programului DMI nu a fost identificată până în prezent .  Pe baza probelor din dosar, se pare că nu există obstacole practice insurmontabile care să fi împiedicat până în prezent desfășurarea unei anchete efective (v Abuyeva și alții împotriva Rusiei, nr. 27065/05,  §§ 240-241, 2 decembrie 2010). § 741.

Obligația care îi incumbă României în temeiul art. 46 impune în mod inevitabil luarea, fără întârziere, a tuturor măsurilor necesare pentru a reactiva ancheta penală încă pendinte. Ulterior, în conformitate cu principiile aplicabile din Convenție ,   ancheta penală ar trebui să fie încheiată cât mai curând posibil, odată ce, în măsura în care acest lucru se dovedește fezabil, circumstanțele și condițiile în care reclamantul a fost adus în România, a fost tratat în România și ulterior a fost îndepărtat din România sunt elucidate, pentru a permite identificarea și, dacă este cazul, sancționarea persoanelor responsabile. § 742.

Art. 41 din Convenție prevede:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

Statul pârât a încălcat grav mai multe dispoziții ale Convenției. Răspunderea statului pârât este angajată în ceea ce privește tratamentul contrar art. 3 aplicat reclamantului și detenția secretă a acestuia, care încalcă art. 5. De asemenea, statul pârât nu a efectuat o anchetă eficientă, astfel cum se impunea în temeiul art. 3 și 13 din Convenție. Curtea a constatat o încălcare a drepturilor reclamantului în temeiul art. 8. S-a constatat că statul pârât este responsabil pentru că a permis CIA să îl transfere pe reclamant de pe teritoriul acestuia, în pofida existenței unui risc major ca acesta să poată face obiectul unui proces inechitabil în mod flagrant, cu încălcarea art. 6 § 1, și ca acestuia să i se poată aplica pedeapsa cu moartea, cu încălcarea art. 2 și art. 3 din Convenție, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenție § 744..

Ministrul Justiției, Todorel Toader, referitor la condamnarea României în dosarul închisorilor CIA:  statului român nu i se reproșează că a permis construirea acestor închisori, sau că au existat astfel de închisori, ci că nu a finalizat procedura de investigare a faptelor reclamate. CEDO cere rezolvarea dosarelor ”într-un termen rezonabil”. News.ro,  1 iunie 2018.  

„Procesele penale normale, sub jurisdicție civilă, reprezintă cea mai bună soluție la problema statutului deținuților de la Guantanamo; deținuții aflați în custodia SUA ar trebui fie puși sub acuzare fără întârziere și judecați în conformitate cu standardele internaționale ale statului de drept, fie eliberați tuturor ar trebui să li se aplice aceleași standarde privind un proces echitabil, fără discriminare” Rezoluția Parlamentului European ,  8 iunie 2016

Ancheta penală efectuată în România nu a îndeplinit standardele unei „anchete efective”, Până în prezent nu au fost identificate persoane particulare care să poarte responsabilitatea pentru rolul Românieiîn cadrul Programuluiprivind deținuții de mare importanță. Nu s-a reușit să se respecte cerințele unei anchete care să fie „promptă”, „aprofundată” și „efectivă” în sensul art. 3 din Convenție.

Obligația unui stat este de a desfășura o anchetă efectivă și continuă să existe atâta timp cât ancheta este posibilă.

Este de competența Curții să stabilească dacă ancheta penală ulterioară a îndeplinit cerințele art. 3.

Guvernul a explicat că, în lumina concluziilor Raportului Senatului României din 2007, autoritățile nu au avut niciun motiv de drept sau de fapt pentru a efectua din oficiu o anchetă penală asupra acelorași chestiuni. Cu toate acestea, în urma plângerii reclamantului, parchetul a deschis cu promptitudine o anchetă .

 Curtea consideră că natura extrem de gravă a acuzațiilor de încălcări ale drepturilor omului impuneau ca autoritățile să acționeze din proprie inițiativă de îndată, fără să aștepte ca o victimă să aducă problema în atenția lor . § 648

  În conformitate cu art. 221 din vechiul CPP, astfel cum era aplicabil la momentul faptelor, organele de urmărire penală aveau datoria să ia măsuri din oficiu în cazul în care ar fi descoperit că a fost comisă o infracțiune  .

 Actualul art. 288 c. pr. pen. :   Modurile de sesizare  (1) Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunț, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu. (în acest din urmă caz, dacă autoritățile află că s-a săvârșit o infracțiune pe orice altă cale)

Organele de urmărire penală au luat mai multe măsuri pentru a clarifica situația de fapt cu privire la plângerea reclamantului.  Diferitele ministere, de exemplu, Ministerul Apărării, Ministerul Transporturilor și Ministerul Afacerilor Externe au fost invitate să furnizeze informații despre pretinsa existență a unui centru de detenție secret al CIA și orice probe care ar putea fi relevante. Numeroși martori, inclusiv oficiali de rang înalt, personalul de securitate din aeroporturi și personalul civil, au fost audiați de procuror. În plus, au fost adresate cereri de asistență juridică autorităților din SUA, solicitându-se informații specifice despre reclamant, și anume, dacă acesta a fost vreodată adus în România în cadrul programului de predări extraordinare al SUA și dacă România a fost implicată în programul respectiv. Până în prezent, cererile respective nu au avut succes. § 609.  

Autoritățile de anchetă din România s-au angajat să țină seama de Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014, publicat în decembrie 2014.  § 610.

Guvernul a reiterat faptul că ancheta penală a fost aprofundată și supravegheată de un organism independent, și că a oferit reprezentanților victimei posibilitatea de a participa la desfășurarea acesteia.

Cu toate acestea, până în prezent, nicio astfel de cerere nu a fost primită. § 613.

De la începutul anchetei, parchetul a stabilit un plan de anchetă, pe baza conținutului plângerii penale și a informațiilor disponibile în domeniul public. Majoritatea acțiunilor menționate în acest plan au fost deja efectuate; doar cererile de asistență juridică din partea autorităților americane au rămas fără răspuns. Toate instituțiile care puteau deține informații despre zborurile care au fost considerate suspecte în diverse rapoarte au fost contactate de parchet și li s-a solicitat să prezinte toate datele relevante § 614.

Parchetul a avut un interes special în identificarea personalului care lucra la Aeroportul Băneasa la datele zborurilor .

Pe baza declarațiilor martorilor, Parchetul a fost în măsură să stabilească procedurile de aterizare a zborurilor private necomerciale și prelucrarea normală a pasagerilor la momentul respectiv și dacă a existat o încălcare flagrantă a acestor proceduri în cazul zborurilor înregistrate în SUA.

   Pentru a ajuta statul  să își îndeplinească obligațiile care îi revin în temeiul art. 46, Curtea poate căuta să indice tipul de măsuri individuale și/sau generale care ar putea fi adoptate pentru a pune capăt situației despre care a constatat că încalcă Convenția (Suso Musa împotriva Maltei, 2013, § 120).

 Preocuparea Curții este de a facilita corectarea rapidă și eficientă a unei deficiențe identificate în sistemul național de protecție a drepturilor omului. Odată ce o astfel de deficiență a fost identificată, autoritățile naționale au sarcina, sub supravegherea Comitetului de Miniștri, de a lua, retroactiv, dacă este necesar – măsurile reparatorii necesare în conformitate cu principiul subsidiarității în temeiul Convenției, astfel încât Curtea să nu fie nevoită să își reitereze constatarea privind o încălcare într-o serie de cauze comparabile (Baybașin împotriva Țărilor de Jos, 2006, § 79; Aliyev împotriva Azerbaidjanului, 2018, § 222)

 . În anumite situații speciale, Curtea poate considera că este util sau chiar necesar să precizeze guvernului pârât tipul de măsuri pe care statul ar putea sau ar trebui să le adopte pentru a pune capăt situației care a dat naștere la constatarea existenței unei încălcări. Uneori este posibil ca natura încălcării constatate să nu ofere nicio opțiune reală în ceea ce privește alegerea măsurilor individuale necesare [Hirsi Jamaa și alții împotriva Italiei (MC), 2012, § 209-211; Assanidze împotriva Georgiei (MC), 2004, § 202; Al-Saadoon și Mufdhi împotriva Regatului Unit, 2010, § 171; Savriddin Djuraiev împotriva Rusiei, 2013, § 252-254; Taganrog LRO și alții împotriva Rusiei, 2022, § 290].

În ceea ce privește redeschiderea procedurii, Curtea nu are competența să dispună o asemenea măsură. Cu toate acestea, în cazul în care o persoană particulară a fost condamnată în urma unui proces care a încălcat cerințele art. 6 din Convenție, Curtea poate indica faptul că un nou proces, sau redeschiderea procedurii, la solicitarea persoanei în cauză, reprezintă, în principiu, o modalitate adecvată de reparare a încălcării. În unele dintre hotărârile sale, ca urmare a constatării unei încălcări a art. 6 din Convenție, Curtea a exclus în mod explicit redeschiderea unor proceduri finalizate prin hotărâri definitive [Moreira Ferreira împotriva Portugaliei (nr. 2) (MC), 2017, § 49 și 51, și Guðmundur Andri Ástráðsson împotriva Islandei (MC), 2020, §§ 311- 314]. Aspectul redeschiderii procedurii a mai fost examinat într-o cauză în care Curtea a constatat încălcarea art. 4 din Protocolul nr. 7 (dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori). În circumstanțele particulare ale cauzei respective, statul nu avea obligația de a redeschide una dintre cele două proceduri invocate [(Țonio Țonev împotriva Bulgariei (nr. 35623/4), 2021, §§ 62-66)]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului,  Ghid privind art. 46 din Convenția europeană a drepturilor omului Forța obligatorie și executarea hotărârilor,  http://ier.gov.ro/

Omisiunea desfășurării unei anchete care trebuie realizată va fi privită ca o încălcare continuă a standardelor Convenției.

Convenția are ca scop protecția nu a unor drepturi teoretice  și iluzorii,  ci a unora concrete și efective.  Este garanția unui drept efectiv la acces la justiție. Se lasă statului alegerea mijloacelor ce urmează a fi folosite în acest scop. CEDO. Airey împotriva Irlandei 9 octombrie 1979, prezintă teoria obligațiilor pozitive,  Powell și Rayner împotrivaUK 21 februarie 1990 – controlul respectării obligațiilor pozitive impune cerința unui just echilibru între scopul și necesitatea măsurii,  o proporționalitate a ingerinței (Handyside împotriva UK 7 decembrie 1976; . Hokkannen împotriva Finlandei,  23 septembrie 1994). Echilibrul trebuie să existe între interesele individului și cele ale societății în ansamblul său.

În temeiul art. 46 din Convenție, statele se obligă să se conformeze hotărârilor definitive ale Curții, pronunțate în cauzele în care sunt părți, Comitetul de Miniștri fiind responsabil cu supravegherea executării hotărârilor. Acest lucru înseamnă că, atunci când Curtea constată o încălcare, statul pârât are obligația legală nu doar de a plăti părților în cauză sumele reprezentând reparația echitabilă acordată în temeiul art. 41, dar și de a adopta măsurile necesare generale și/sau, după caz, individuale. Dat fiind că hotărârile Curții au, în esență, un caracter declarativ, statul în cauză trebuie să aleagă, sub supravegherea Comitetului de Miniștri, mijloacele care trebuie utilizate pentru a-și îndeplini obligația juridică pe care o are în temeiul art. 46 din Convenție, cu condiția ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile menționate în hotărârea Curții [v Hirsi Jamaa și alții împotriva Italiei (MC), nr. 27765/09, § 209, CEDO 201; Assanidze împotriva Georgiei (MC), nr. 71503/01, § 198 și 202, CEDO 2004-II; Ilașcu și alții,   § 490 și Al Saadoon and Mufdhi,]. § 170).

---

[1] Cererea a fost repartizată Secției întâi a Curții, în conformitate cu art. 52 alin. (2) din Regulament. Iulia Motoc, judecător ales să reprezinte România, s-a abținut de la judecarea cauzei (art. 28). În consecință, președintele l-a numit pe domnul Ioan Florin Streteanu drept judecător ad hoc în locul acesteia [art. 26 alin. (4) din Convenție și art. 29 alin. (1) din Regulament].

[2] CIA a creat un program în cadrul Centrului pentru Combaterea Terorismului („CCT”) pentru a plasa în detenție și a interoga teroriști, în locații din străinătate,  „Programul privind deținuții de mare importanță”  ,   ca fiind „„Programul CCT”,

[3] Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei,   Raportul Marty din 2006, intitulat „Închisori secrete ale CIA în Europa?”   ,  Ancheta senatorului Dick Marty , 1 noiembrie 2005 

[4] Giovanni Claudio Fava, raportor al Comisiei temporare a Parlamentului European privind presupusa folosire a unor țări europene de către CIA pentru transportarea și deținerea ilegală de prizonieri („TDIP”),

[5] În hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 23 februarie 2016 în cauza Nasr și Ghali / Italia (44883/09), s-a constatat că autoritățile italiene au fost la curent cu torturarea imamului egiptean Abu Omar și au făcut în mod clar uz de principiul „secretului de stat” pentru a asigura persoanelor responsabile o impunitate de facto; Parlamentul european invită guvernul italian să renunțe la principiul „secretului de stat” în cazul fostului șef al Serviciului de informații și securitate militară (SISMi) și al adjunctului său, precum și în cazul a trei foști membri ai SISMi, astfel încât justiția să se realizeze fără obstacole P8_TA(2016)0266. Acțiuni realizate ca urmare a Rezoluției Parlamentului European din 11 februarie 2015 referitoare la raportul Senatului SUA privind utilizarea torturii de către CIA Rezoluţia Parlamentului European din 8 iunie 2016 referitoare la acțiunile întreprinse ca urmare a Rezoluției Parlamentului European din 11 februarie 2015 referitoare la raportul Senatului SUA privind utilizarea torturii de către CIA (2016/2573(RSP)) Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 6.3.2018

[6] „Studiu privind programul de detenție și de interogare al Agenției Centrale de Informații”. rămâne clasificat . Rezumatul executiv declasificat ,  denumit în continuare „Raportul Comisiei Senatului SUA din 2014”

[7] EUROCONTROL este o organizație paneuropeană, civilo-militară, dedicată sprijinirii aviației europene. https://www.eurocontrol.int

[8] Programul privind deținuții de mare importanță

[9] Tehnici avansate de interogare

[10] „programul de detenție secretă al CIA” sau „programul de predare extraordinară”   Pentru a servi scopului prezentei cauze, se face referire la acesta ca „Programul DMI”.

[11] Spiegel il numeste pe fostul presedinte roman „al doilea sef de stat care recunoaste existenta centrelor secrete de detentie ale CIA dupa fostul presedinte polonez Alexander Kvasnievski”. HotNews.ro,  25 aprilie 2015

[12] La 8 iunie 2016, Parlamentul European a adoptat Rezoluția referitoare la acțiunile

întreprinse ca urmare a Rezoluției PE din 2015 (2016/2573(RSP)). P8_TA(2016)0266

Acțiuni realizate ca urmare a Rezoluției Parlamentului European din 11 februarie 2015 referitoare la raportul Senatului SUA privind utilizarea torturii de către CIA

Rezoluţia Parlamentului European din 8 iunie 2016 referitoare la acțiunile întreprinse ca urmare a Rezoluției Parlamentului European din 11 februarie 2015 referitoare la raportul Senatului SUA privind utilizarea torturii de către CIA (2016/2573(RSP)). (2018/C 086/09),  Jurnalul Oficial al Uniunii Europene,  6.3.2018 

[13] Polish Air Navigation Services Agency

[14] Parlamentul României ,  Comisia de anchetă pentru investigarea afirmațiilor cu privire la existența unor centre de detenție ale CIA sau a unor zboruri ale avioanelor închiriate de CIA pe teritoriul României), înființată  la 21 decembrie 2005

[15] Human Rights Watch a emis o „Declarație privind centrele de detenție secrete ale SUA din Europa” („Declarația HRW din 2005”)

[16] Convenție din 10 decembrie 1984împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante,  M. Of. nr. 112 din 10 octombrie 1990

[17] În sensul prezentei convenții, termenul tortura înseamnă orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice ori psihice, mai ales cu scopul de a obține de la aceasta persoana sau de la o persoană terță informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoana l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferințe sunt aplicate de către un agent al autorității publice sau de orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane. Acest termen nu se referă la durerea ori suferințele rezultând exclusiv din sancțiuni legale, inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele.