DREPTUL PERSOANEI VĂTĂMATE DE O AUTORITATE PUBLICĂ. RĂSPUNDEREA STATULUI PENTRU ERORI JUDICIARE. RĂSPUNDEREA JUDECĂTORILOR ȘI PROCURORILOR. ACȚIUNEA ÎN REGRES. EROARE JUDICIARĂ

Potrivit Art. 52 din Constituția României, republicată, (1)Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim[1], de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptățită să obțină recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului și repararea pagubei.

(2)Condițiile și limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.

(3)Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

Răspunderea administrativă are prioritate față de cea penală, că procedura prioritară este cea administrativă, iar nu cea penală, abuzul funcționarilor publici trebuind sancționat în condițiile legii contenciosului administrativ și nu potrivit legislației penale, prin infracțiunea de abuz in serviciu, dar și că dispozițiile art. 297 alin. (1) C. pen. au caracter subsidiar în raport cu cele ale art. 52 din Constituție, astfel încât aplicarea prioritară a acestora și în cazurile prevăzute de norma constituțională înseamnă o încălcare a principiului de rang constituțional al legalității pedepselor, prevăzut de art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală.

1. – Făcându-se trimitere la Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale[2] ,  sub aspectul netemeinicie soluționării laturii penale, într-o cauză[3],   s-a susținut că prima instanță nu a analizat dacă alte măsuri decât cele penale (civil, administrativ) nu ar putea asigura în mod suficient solicitările părților civile. S-a susținut că, în speță, operează răspunderea administrativă în afara dispozițiilor legale menționate mai sus și stabilite și de Curtea Constituțională și pentru faptul că inculpata, având calitatea de primar, potrivit art. 21 alin. (2) (1) din Legea nr. 205/2001 (text introdus prin Lega nr. 74/2012) stă în judecată ca reprezentant legal și nu în nume personal”. Inculpata nu a vândut cele două suprafețe de teren în nume propriu cum reclamă părțile civile și cum se reține în rechizitoriu ci ca reprezentant legal al UAT Gârcina ducând la îndeplinire cele două hotărâri, obligație prevăzută in art. 61 din Legea nr. 215/2001.

Apelanta inculpată a arătat că după publicarea Deciziei nr. 405/2016, s-a cristalizat în practica judiciară opinia dominantă cum că atribuția încălcată de funcționar, pentru a fi menținută sub sfera ilicitului penal, trebuie să fie una specifică funcției și nu e suficient a fi o atribuție cu caracter general. Or, obligația de a respecta drepturile și libertățile fundamentale ale cetățeanului printre care evident și dreptul de proprietate (garantat de Constituție și de reglementările din C. civ.) sunt obligații generale ce incumbă nu numai primarului prin natura funcției sale, ci oricărui cetățean al Românei și nu numai.

Curtea a constatat că potrivit art. 61 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 “primarul îndeplinește o funcție de autoritate publică.” La alin. (2) se prevede că “primarul asigură respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a prevederilor Constituției, precum și punerea în aplicare a legilor, a decretelor Președintelui României, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune măsurile necesare și acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor și instrucțiunilor cu caracter normativ ale miniștrilor, ale celorlalți conducători ai autorităților administrației publice centrale, ale prefectului, precum și a hotărârilor consiliului județean, în condițiile legii.

Interpretând gramatical dispozițiile alineatului 3 cu trimitere la alineatul 2, Curtea a constatat că primarul asigură “respectarea drepturilor și libertăților individuale, și punerea în aplicare a legilor, decretelor. . .

Într-adevăr, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

În mod cert, legalitatea unei hotărâri, pronunțată de consiliul local al unei unități administrativ teritoriale locale, constituie o chestiune prealabilă de natură civilă ce cade în competența instanței civile de contencios administrativ.

Potrivit art. 52 alin. (1) C. pr. pen. , instanța penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă soluționării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe, cu excepția situațiilor în care competența de soluționare nu aparține organelor judiciare. Chestiunile extrapenale de a căror soluționare depinde rezolvarea unei cauze penale se numesc chestiuni prealabile. Din această rezultă că o chestiune prealabilă trebuie să fie, în primul rând, de altă materie juridică decât cea penală iar în al doilea rând, chestiunea prealabilă trebuie să fie esențială pentru rezolvarea corectă a cauzei penale. Dispoziția prevăzută în art. 52 C. pr. pen.  instituie o prorogare de competență, deoarece instanței penale i se extinde puterea de a soluționa și o chestiune prealabilă, de regulă de competența instanței civile. Dacă competența de rezolvare a acestei chestiuni prealabile ar fi revenit instanței penale, aceasta ar fi trebuit să respecte regulile și mijloacele de probă privitoare la materia căreia îi aparține această chestiune prealabilă, cum ar fi cel prevăzute de legea contenciosului administrativ, legea administrației publice locale, C. civ. etc.

Apelanta inculpată a susținut că “asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale a cetățenilor ce sunt prevăzute atât în Constituție, cât și în Legea nr. 215/2001 nu sunt sarcina de serviciu ale primarului. Asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale a cetățenilor ce sunt prevăzute atât în Constituție, cât și în Legea nr. 215/2001 revine Guvernului și tuturor autorităților cu titlu general.

Așa cum s-a reținut și “asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale a cetățenilor ce sunt prevăzute atât în Constituție, cât și în Legea nr. 215/2001 sunt sarcini de serviciu ale primarului”. În plus, funcționarul public este în exercițiul atribuțiilor de serviciu atunci când desfășoară activități legate de îndatoririle sale de serviciu. De regulă aceste activități se desfășoară la locul unde trebuie îndeplinit actul și în timpul orelor legale de serviciu, condiții care sunt îndeplinite în cauză.

În cuprinsul căii de atac formulată de inculpata A., prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen. , s-a arătat, în esență, că a fost condamnată pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, având în vedere că, raportat la Deciziile nr. 405/2016 și nr. 392/2017, au fost dezincriminate faptele de abuz în serviciu pentru care a fost condamnată în condițiile în care în rechizitoriu nu au fost indicate textele legale încălcate, atribuțiile de serviciu ce izvorăsc din lege și nici eventuala conduită ce nu ar fi atras incidența normei penale. Mai mult, vătămarea intereselor părților civile, reținută în actul de sesizare, se putea produce prin adoptarea hotărârilor de consiliu local, aspect care depășește atribuțiile sale legale, astfel încât nu există legătură de cauzalitate între acțiunea invocată și respectiva vătămare. Pe de altă parte, s-a mai arătat că părțile civile, dacă se considerau vătămate în drepturile pretinse, trebuiau să se adreseze instanței de contencios administrativ pentru anularea acelor hotărâri, iar dispozițiile art. 297 alin. (1) C. pen. și ale art. 246 C. pen. (1969) au caracter subsidiar față de cele ale Legii nr. 554/2004 și ale art. 52 din Constituția României, astfel încât în cauză, raportat și la prevederile art. 21 alin. (2), (1) din Legea nr. 205/2001, operează doar răspunderea administrativă.

Raportat de criticile aduse deciziei de condamnare de către recurenta inculpată, întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen. , Înalta Curte reține că, în calea de atac extraordinară a recursului în casație, se poate analiza dacă faptele, astfel cum au fost reținute de către instanța de apel, sunt prevăzute de legea penală în sensul că acestea constituie infracțiuni.

Astfel, pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 C. pr. pen. , potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte menționează că pentru a verifica dacă inculpata a fost condamnată pentru o faptă prevăzută de legea penală, instanța de recurs în casație are în vedere situația de fapt deja stabilită de instanța de apel – care nu poate fi schimbată.

Având în vedere criticile recurentei inculpate ce au vizat, din perspectiva Deciziilor Curții Constituționale nr. 405/2016 și nr. 392/2017, inexistența unei suprapuneri a situației de fapt pe elementele de tipicitate ale infracțiunii de abuz în serviciu, astfel cum este reglementat de norma de incriminare după adoptarea respectivelor hotărâri, acestea pot fi circumscrise punctului 7 al articolului 438 C. pr. pen. , fapta nu este prevăzută de legea penală.

În hotărârea prealabilă nr. 6/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a arătat că efectele unei decizii a Curții Constituționale sunt echivalente abrogării textului de incriminare, inclusiv dezincriminării acestuia. Totodată, atunci când fapta anterioară a fost dezincriminată, trăsătura tipicității nu este întrunită indiferent dacă dezincriminarea a operat ca efect al abrogării normei sau ca efect al admiterii excepției de neconstituționalitate și a constatării neconstituționalității normei. Pe de altă parte, constatarea neconstituționalității unei norme de incriminare, având ca efect dezincriminarea, poate privi norma în integralitatea sa ori numai anumite variante de incriminare (prin constatarea neconstituționalității unor teze ale normei de incriminare sau a unor sintagme din norma de incriminare care determină existența unor variante de incriminare), împrejurare în care, constatarea neconstituționalității are ca efect dezincriminarea acelei variante vizate de decizia instanței de contencios constituțional, iar nu a tuturor variantelor prevăzute în norma de incriminare.

Raportând considerentele teoretice anterior menționate la prezenta speță, Înalta Curte constată că aspectele invocate de apărare nu sunt incidente în cauză, inculpata A. fiind condamnată pentru săvârșirea a două infracțiuni de abuz în serviciu în forma încălcării legislației primare, respectiv Legea nr. 215/2001, dar și dispozițiile vechiul C. civ., instanța de apel menționând, în cuprinsul hotărârii, dispozițiile legale încălcate prin nerespectarea atribuțiilor sale de serviciu.

Împrejurarea că în actul de sesizare, emis anterior publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziilor nr. 405/2006 și nr. 392/2017 ale Curții Constituționale, nu au fost făcute precizări cu trimitere la dispozițiile legale încălcate, nu pot conduce la aprecierea că atribuțiile de serviciu încălcate de inculpată nu se regăsesc într-o prescripție normativă cu caracter previzibil, în condițiile în care faptele pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată au fost descrise în rechizitoriu; atât elementele ce caracterizează latura obiectivă a infracțiunii de abuz în serviciu – prin indicarea actelor întocmite și atribuțiilor de serviciu încălcate, a prejudiciului/vătămărilor cauzate, a folosului necuvenit realizat, cât și cele pe latură subiectivă – cu indicarea cunoașterii aspectelor încălcate și a legăturii de cauzalitate între acțiunile de încălcare a atribuțiilor și vătămarea intereselor părților civile, care denotă intenția inculpatei în comiterea faptelor. Mai mult, criticile recurentei privind neclaritatea sau ambiguitatea rechizitoriului au format obiectul procedurii de cameră preliminară.

Pe cale de consecință, față de elementele faptice stabilite definitiv de instanța de control judiciar și având în vedere considerentele Deciziilor nr. 405/2016 și nr. 392/2017 ale Curții Constituționale, Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiată critica recurentei inculpate A. în sensul dezincriminării faptelor de abuz în serviciu, reținute de cele două instanțe în sarcina sa, soluția de condamnare în baza art. 246 C. pen..(1969) cu aplicarea art. 132 din Legea nr. 78/2000 și art. 5 alin. (1) C. pen.[4]

În susținerea cazului de recurs în casație întemeiat pe dispozițiile art. 438 pct. 7 C. pr. pen. , inculpata A. a mai invocat și faptul că nu există legătură de cauzalitate între acțiunile sale și vătămarea intereselor părților civile, reținută în actul de sesizare, întrucât acesta se putea produce prin adoptarea hotărârilor de consiliu local, aspect care depășește atribuțiile sale legale, că părțile civile trebuiau să se adreseze instanței de contencios administrativ pentru anularea acelor hotărâri dacă se considerau vătămate în drepturile pretinse, dar și că dispozițiile art. 297 alin. (1) C. pen. și ale art. 246 C. pen. (1969) au caracter subsidiar față de cele ale Legii nr. 554/2004 și ale art. 52 din Constituția României, astfel încât operează doar răspunderea administrativă.

Astfel, așa cum s-a menționat și anterior, instanța de casare nu judecă procesul propriu zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv, în drept, dacă hotărârea atacată este corespunzătoare, numai în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art. 438 C. pr. pen.

Prin urmare, limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unui dintre cazurile de casare prevăzute de lege, iar criticile recurentei nu se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen. , neputând fi valorificate în contextul vreunuia dintre celelalte temeiuri de casare reglementate de art. 438 C. pr. pen.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constatând că în cauză nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen. , în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. pr. pen. , va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 1317 din 23 noiembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie[5].

2. – Activitatea jurisdicțională este supusă normelor dreptului public, dar poate produce, prin disfuncționalități sau prin săvârșirea unor abuzuri, efecte de natură civilă, concretizate în prejudicii materiale sau morale justițiabililor sau altor persoane, efecte care cad sub incidența legii civile.

Acordarea cheltuielilor de judecată are la bază și principiul răspunderii civile delictuale. Pârâtul statul român nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată nici din perspectiva dreptului comun al răspunderii civile delictuale, întrucât, pentru atragerea acestei răspunderi, se cer a fi îndeplinite cumulativ patru condiții: fapta ilicită a pârâtului, existența unui prejudiciu cauzat reclamantei prin fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu și vinovăția pârâtului în săvârșirea faptei ilicite, iar în speță, în mod cert, nu este îndeplinită prima condiție, aceea a existenței unei fapte proprii a statului român cu caracter ilicit, respectiv o faptă contrară legilor imperative și bunelor moravuri, având ca efect încălcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantei[6].

Nici răspunderea civilă delictuală obiectivă a pârâtului statul român nu poate fi reținută, deoarece, pentru ca aceasta să își găsească aplicarea, ar fi necesar ca pârâtul să aibă calitatea de comitent al magistraților procurori, iar între pârât și procurori nu există un raport de prepușenie, pârâtul nefiind ținut să răspundă pentru modul de exercitare a atribuțiilor profesionale de către procurori în baza principiilor răspunderii civile delictuale, ci doar în cazurile expres prevăzute de lege[7].

Instanța de fond a reținut, de asemenea, că art. 52 alin. (3) din Constituția României  stabilește răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, aceeași prevedere fiind preluată și de art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 303/2004)[8]. Din interpretarea a contrario a textului art. 52 alin. (3) din Constituția României, republicată, precum și din cea sistematică a tezelor defipte de art. 52 din Constituție, în integralitatea sa, prima instanță a reținut că, în cazul unor pretinse vătămări cauzate de autoritățile menționate în titlul III capitolul VI din Constituție, statul nu poate fi tras la răspundere decât în cazul vătămărilor cauzate prin erori judiciare. Așadar, în conformitate cu dreptul național, statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal doar în temeiul și în condițiile reglementării speciale referitoare la răspunderea pentru erorile judiciare, iar nu în temeiul normelor generale de drept civil privind răspunderea delictuală.

Or, vătămarea invocată de reclamantă, constând în generarea unor costuri în sarcina sa, nu se subsumează noțiunii de “eroare judiciară”, noțiune al cărei conținut rezultă din interpretarea coroborată a art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004 și art. 538 și 539 C. pr. pen. ; în dreptul intern nu există deci niciun temei pentru a antrena răspunderea pârâtului pentru fapta reclamată și pretins cauzatoare de prejudicii (subl. ns. – D. C.) [9].

Prin urmare, statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de garant al înfăptuirii justiției și de titular al acțiunii penale, a pierdut procesul penal, astfel încât aceasta trebuie să despăgubească persoana care a fost achitată prin hotărâre definitivă pentru săvârșirea unei infracțiuni pe motivul de achitare prevăzut de art. 16 lit. a) din Codul de procedură penală, cu cheltuielile de judecată efectuate de persoana achitată în cadrul dosarului de urmărire penală.[10]

De altfel, procurorul, subiectul activ principal al acțiunii penale, este un reprezentant al statului, iar răspunderea statului este una obiectivă, întemeiată pe obligația de a garanta riscul de activitate a serviciului public de înfăptuire a justiției.

Reglementarea legală care stabilește cazurile ce reprezintă erori judiciare, pentru care se poate angaja răspunderea statului, o constituie art. 504 C. pr. pen. , raportat la art. 52 alin. (3) din Constituție; legiuitorul a stabilit așadar răspunderea statului, limitând-o la erorile judiciare săvârșite în procesele penale[11].

  Astfel, este nejustificată în acest caz antrenarea răspunderii statului pe temeiul răspunderii civile delictuale, așa cum s-a reținut constant în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție[12]  .

Este, de asemenea, de menționat și Decizia nr. 45 din 10 martie 1998[13], prin care instanța de contencios constituțional a admis excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată, constatând că “dispozițiile art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituție“.

Procesul penal fiind finalizat, sunt aplicabile prevederile art. 276 alin. (6) C. proc. pen,  , fiind îndeplinite toate condițiile de exercitare a acțiunii civile, prevăzute de art. 32 alin. (1) C. pr. civ., inclusiv cea privind calitatea procesuală pasivă a statului, deoarece prin trimiterea reclamantei în judecată s-a stabilit un raport juridic litigios, chiar dacă de natură penală, între stat și reclamant.

Chiar dacă statul, în procesul penal, nu a avut ceea ce numim calitatea de “parte”, acesta a provocat procesul respectiv, care s-a dovedit neîntemeiat, astfel încât temeiul de drept substanțial pentru obligarea la plata cheltuielilor de judecată este răspunderea civilă delictuală.

Temeiul răspunderii pentru plata cheltuielilor de judecată este culpa procesuală a părții, culpă dovedită prin aceea că statul a pierdut procesul pe care l-a declanșat. Culpa procesuală nu presupune, în mod necesar, reaua-credință, însă, fără discuție, statul poate fi considerat în culpă, deoarece a determinat trimiterea în judecată a unei persoane care a fost achitată pe temeiul că fapta nu există.

În doctrină s-a considerat că acordarea cheltuielilor de judecată are la bază și principiul răspunderii civile delictuale, iar cheltuielile de judecată nu pot fi limitate numai la finalitatea de a constitui o sancțiune procedurală, având și rolul de a despăgubi partea care a câștigat procesul și care nu este vinovată de declanșarea activității judiciare.

În alte cuvinte, tribunalul a considerat că în lipsa unei norme legale directe și explicite care să facă posibilă, prin aplicarea sa în cauză, obligarea unui subiect determinat la plata cheltuielilor de judecată în favoarea inculpatului care a fost achitat definitiv, prin hotărârea instanțelor penale, este justă aplicarea dispozițiilor art. 453 C. pr. civ. , ca temei pentru angajarea răspunderii patrimoniale a statului, ca titular al acțiunii penale și ca subiect rezidual al acestei acțiuni, exercitate prin procuror.

Cu referire la problematica adusă în dezbatere în procedura examinată, aceea a acordării cheltuielilor judiciare efectuate de inculpat în procesul penal – privite ca prejudiciu material – în care a fost achitat, într-un proces civil ulterior, și a temeiului juridic al acestora a permis identificarea a relativ puține soluții punctuale. Cu titlu de exemplu, amintim:

– Decizia nr. 422 din 17 ianuarie 2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care, admițându-se recursul statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, s-a stabilit că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii atunci când a soluționat acțiunea pe temeiul art. 998–999 C. civ., deși trebuia să judece având în vedere conținutul dispozițiilor art. 504 C. proc. pen,, referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare în procesele penale, deoarece acest temei era invocat de parte. S-a statuat, deopotrivă, că instanța de apel a stabilit greșit că dispozițiile art. 504 din Codul de procedură penală ar constitui o aplicație concretă a principiilor răspunderii civile delictuale, deoarece s-ar induce ideea că statul are o răspundere nelimitată și necondiționată. În acest caz, instanța de apel admisese în parte acțiunea reclamantului, stabilind, în raport cu considerentele Deciziei nr. 45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale, că limitarea cazurilor de răspundere a statului la cele două situații prevăzute de art. 504 din Codul de procedură penală nu este constituțională, încălcându-se prevederile art. 48 alin. (3) din Constituția României, care, în acord cu dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului, instituie o răspundere patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin orice eroare săvârșită în procesele penale;

– Decizia nr 6076 din 9 decembrie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care s-a statuat că statul român răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat, înglobând cheltuielile efectuate într-un proces penal, numai în limitele și în situațiile prevăzute de art. 504 C. pr. pen. , iar nu pe temeiul art. 998–999 C. civ. , precum și pentru alte situații, neprevăzute în textul citat în Codul de procedură penală. În acest caz, reclamantul pretindea de la statul român atât despăgubiri materiale, cât și daune morale pentru trimiterea sa în judecată pentru comiterea infracțiunii de mărturie mincinoasă, ulterior, dovedindu-se nevinovăția sa și fiind achitat definitiv. Instanța a apreciat în acest caz că actele procedurale săvârșite de organele de urmărire penală nu pot fi incluse în categoria erorilor judiciare, deoarece pe întreaga durată a procesului penal persoana beneficiază de prezumția de nevinovăție, care s-a concretizat prin achitarea definitivă a inculpatului.

Prevederile art 1357 C. civ.  nu pot fi invocate atât timp cât există dispoziții legale exprese aplicabile reparării pagubei materiale și daunelor morale, numai în cazul condamnării pe nedrept, arestării ori restrângerii libertății în mod nelegal, respectiv art. 504–507 din Codul de procedură penală;

– Decizia nr 3529 din 3 iulie 2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția I civilă, prin care a fost admis recursul statului român, a fost modificată decizia pronunțată în apel și menținută soluția de respingere a cererii ca inadmisibilă, reținându-se că răspunderea statului nu poate fi antrenată decât în condițiile art. 504 C. pr. pen.   și, în situația în care nu sunt întrunite aceste dispoziții legale, “răspunderea statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme juridice speciale, derogatorii și, prin urmare, prevalente, în virtutea principiului specialia generalibus derogant“. În această cauză, reclamantul a solicitat, într-un proces civil, obligarea statului român la plata de despăgubiri pentru prejudiciile materiale suferite – compuse, între altele, și din onorariile achitate avocaților pe parcursul procesului penal – pentru faptul de a fi fost trimis în judecată prin rechizitoriul parchetului pentru săvârșirea infracțiunilor de fals, uz de fals și mărturie mincinoasă, procesul penal fiind finalizat cu o hotărâre de achitare, fără ca acesta să fi fost supus pe durata procesului vreunei măsuri privative or restrictive de libertate sau să se fi pronunțat vreo hotărâre de condamnare; temeiul de drept al pretențiilor civile a fost fondat pe dispozițiile art. 998–999 din Codul civil[14].

3. – Într-o altă speță,  nu sunt îndeplinite condițiile pentru ca Statul să răspundă pentru eroare judiciară în condițiile art. 504–506 C. pr. pen. , deoarece reclamanta nu a dovedit că s-ar încadra în vreuna dintre variantele normative ale textelor legale menționate[15].

Instanța a reținut că, atât în cererea introductivă, cât și în cererea precizatoare din data de 13 decembrie 2010 reclamanta a invocat ca temei juridic, dispozițiile art. 504 – 506 C. pr. pen.  și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului În cererea precizatoare menționată și în răspunsul la întâmpinare depus de reclamantă au fost invocate dispozițiile art. 998 – 1000 C. civ. și dispozițiile art. 5 § 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, reclamanta nu a fost condamnată prin hotărâre penală definitivă, pentru ca ulterior să fie achitată printr-o altă hotărâre penală definitivă. Din contră, prin Decizia penală nr. 570 din 20 iunie 2008 a Curții de Apel Ploiești s-a dispus achitarea definitivă a reclamantei pentru infracțiunea de abuz în serviciu. Faptul că într-un prim ciclu procesual, prin hotărâri nedefinitive, reclamanta a fost condamnată, nu este relevant, deoarece în al doilea ciclu procesual, aceasta a fost achitată atât în primă instanță de către Judecătoria Sinaia, cât și în apel, de către Tribunalul Prahova, soluția de achitare fiind menținută, după cum s-a arătat, inclusiv în recurs.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 504 – 506 C. pr. pen. , în nici una dintre variantele normative cuprinse în acestea, și anume, condamnare greșită prin hotărâre definitivă, respectiv reținere sau arestare nelegală. În consecință, Statul nu poate răspunde față de reclamantă pentru eroare judiciară în condițiile art. 504 – 506 C. pr. pen.

Chiar dacă se acceptă că pot exista și alte forme de eroare judiciară decât cele prevăzute în art. 504 – 506 C. pr. pen. , respectiv că statul răspunde pentru orice eroare judiciară, nu se poate accepta că există eroare judiciară în cazul persoanei care la sfârșitul procesului este declarată nevinovată. O astfel de interpretare ar însemna că orice hotărâre penală de achitare este o eroare judiciară. Or, aflarea adevărului este scopul procesului penal iar adevărul, chiar din perspectivă exclusiv juridică, nu poate fi considerat o eroare.

Articolul  52 alin. (3) din Constituție prevede că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, dar această răspundere trebuie să fie stabilită în condițiile legii. Cel care consideră că legile prin care se stabilește răspunderea statului sunt neconforme cu dispozițiile constituționale poate invoca excepția de neconstituționalitate dar nu poate solicita ca litigiul să nu fie soluționat conform legilor în vigoare.

Răspunderea Statului prin B. pentru faptă proprie în condițiile art. 998 – 1000 C. civ. presupune dovedirea întrunirii tuturor elementelor răspunderii civile delictuale, ceea ce nu s-a întâmplat în speță. Astfel, reclamanta nu a dovedit că Statul Român prin B. ar fi săvârșit o faptă ilicită în procesul penal finalizat prin pronunțarea hotărârii de achitare definitivă a reclamantei (Decizia penală nr. 570 din 20 iunie 2008 a Curții de Apel Ploiești).

Apelantul pârât Statul Român prin B. și apelantul C. – Parchetul de pe lângă Tribunalul București au arătat, cu trimitere la practica judiciară relevantă, că „statul răspunde pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal numai în temeiul și în situațiile prevăzute de art. 504 și urm. C. pr. pen. , iar nu în temeiul art. 998 – 999 C. civ., sau a altor situații neprevăzute în textul citat C. pr. pen. ” (Decizia nr. 6976 din 9 decembrie 2004, nr. 422 din 19 ianuarie 2006 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală).

„Prin urmare, dacă asupra reclamantei nu a fost luată nici o măsură procesuală preventivă, privativă sau restrictivă de libertate, așa cum sunt acestea reglementate în mod strict, în cuprinsul art. 136 C. pr. pen. , ci numai în măsura suspendării de drept din funcție, conform prevederilor legii pentru organizare judecătorească, nu sunt incidente – în acțiunea în despăgubiri – nici dispozițiile art. 504 și urm. C. pr. pen.  și nici prevederile dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 998 – 999 C. civ.” (Decizia nr. 3371 din 13 iunie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă).

Nuanțând practica instanței supreme prin raportare la datele concrete ale speței, Curtea de Apel precizează că instanța de la Strasbourg recunoaște existența unei răspunderi patrimoniale directe a Statului pentru situații procesuale, care, deși nu se circumscriu sferei erorilor judiciare, au ca rezultat prejudicierea unor persoane. Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului i-a acordat reclamantei A. compensații în sumă de 3600 euro, urmare a constatării încălcării de către Statul Român a art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului sub aspectul duratei procesului penal (s-a avut în vedere atât durata urmăririi penale din Dosarul de urmărire penală nr. x/P/1997, cât și dosarele din fața diverselor instanțe, până la momentul anului 2008, când s-a pronunțat decizia penală de achitare definitivă la care ne-am referit anterior).

Referirea la hotărârea pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Lörincz și alții împotriva României din data de 2 octombrie 2012, (prin care i-au fost acordate reclamantei compensații[16] ) este relevantă, deoarece în prezenta cauză, reclamanta a solicitat despăgubiri, inclusiv pentru durata nerezonabilă a procesului penal. Or, deși Statul răspunde direct și patrimonial pentru nerespectarea termenului rezonabil de soluționare a procesului (întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale fiind demonstrată prin însăși decizia Curții Europene a Drepturilor Omului menționată), Curtea de Apel reține că, în speță, Statul nu trebuie și nu poate fi obligat să repare încă odată (subl. ns.  – D. C.  !!!???) prejudiciul pe care l-a reparat Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

În lipsa unei prevederi legale exprese, răspunderea Statului prin B., pentru formularea de către titularul acțiunii penale a unei acuzații nedrepte în materie penală, aspect care nu a fost susținut in terminis de către reclamantă, nu poate fi tratată ca o răspundere pentru faptă proprie, ci doar ca o răspundere pentru fapta altei persoane. Antrenarea unei astfel de răspunderi ar presupune să se dovedească întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, în persoana celui care a formulat acuzația nedreaptă în materie penală, ceea ce nu s-a realizat în speță.

O altă critică se întemeiază pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. pr. civ. , în sensul că hotărârea este luată cu aplicarea greșită a legii, sub trei aspecte: aplicabilitatea dispozițiilor art. 998-999 C. civ., neinvocarea duratei procesului penal și inaplicabilitatea art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Instanța de apel a arătat că dispozițiile art. 998-999 C. civ. nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare, citând în acest sens mai multe decizii ale Înaltei Curți. Pot exista și alte forme de erori judiciare în afara celor prevăzute de art. 504–506 C. pr. pen. , dar nu se poate reține că există eroare judiciară la capătul unui proces în care persoana este declarată nevinovată.

Reclamanta a arătat că a solicitat repararea producerii unor prejudicii generate de săvârșirea unor fapte ilicite, constând în derularea unor proceduri judiciare în trei dosare penale pe o durată de 12 ani. În acest context este nerelevant dacă procedura judiciară poate fi calificată drept o eroare judiciară, trebuia însă verificat dacă faptele deduse judecății, raportate la temeiul de drept invocat, respectiv art. 998-999 C. civ., constituie fapte ilicite.

Jurisprudența Înaltei Curți nu este relevantă în această speță, deoarece privește erorile judiciare întemeiate pe art. 504 C. pr. pen.

Dacă nu se stabilește săvârșirea unei erori judiciare, atunci statul nu răspunde, deoarece înseamnă că legea a fost respectată și procesul s-a conformat cerințelor de drept.

Este relevantă reglementarea prevăzută în art. 96 din Legea nr. 303/2004, potrivit căruia: Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. (…). Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale sunt stabilite de codul de procedură penală.

Practica judiciară este constantă sub acest aspect, regăsindu-se în jurisprudența instanței supreme prin Deciziile nr. 422 din 17 ianuarie 2006 și 3371 din 13 iunie 2013 – în cauzele respective s-a statuat fără putință de tăgadă că dispozițiile art. 998-999 C. civ. nu pot constitui temei pentru răspunderea patrimonială a statului. De altfel, dacă nu s-a constatat existența unei erori judiciare, atunci nu poate fi identificată o faptă ilicită, pentru că prin ipoteză, înseamnă că legalitatea în cadrul procesului penal a fost respectată.

Statul este o ficțiune juridică menită să asigure respectarea ordinii de drept prin organele sale, prevăzute de Constituție și prin aplicarea legilor emise de Parlament. În consecință, statul nu poate fi personificat de maniera susținută de reclamantă pentru a săvârși o faptă ilicită de natură să producă prejudicii materiale și morale unei persoane fizice.

Este neîndoielnic că pe parcursul mai multor ani de urmărire penală urmată trimiterea în judecată, o persoană poate fi afectată pe multiple planuri, însă acest lucru nu este de natură să atragă răspunderea patrimonială a statului, dacă nu s-a constatat existența unei erori judiciare în procesul penal. Reiterăm argumentul că în situația dedusă judecății, se prezumă legalitatea procesului penal, incluzând și urmărirea penală.

În ceea ce privește durata procesului penal, pentru acest aspect reclamanta a fost despăgubită, ca urmare sesizării Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Lörincz contra României.

Un element important al statului de drept este acela că organele statului trebuie să fie înființate prin lege, să funcționeze în virtutea legii și a statutelor de funcționare și corelativ acestor aspecte, răspunderea statului, prin organele sale poate fi antrenată numai dacă există temei legal. Or, în măsura în care nu s-a demonstrat existența unei încălcări a legii de către unul sau mai multe din organele statului, atunci nu există temei pentru răspunderea patrimonială, pentru că nu există o faptă nelegală ( deci fapta ilicită nu există, ca premisă a răspunderii).

Dacă se susține că reclamanta a fost urmărită penal cu rea-credință, ceea ce în sine, constituia săvârșirea infracțiunii de represiune nelegală, atunci trebuia sesizat Parchetul, pentru că ordinea de drept presupune că infracțiunile sunt cercetate de Parchet, iar persoanele vinovate sunt trimise în judecată pentru săvârșirea unor fapte penale.

Aspectele invocate în recurs referitoare la săvârșirea unor abuzuri de către organele de urmărire penală nu au fost demonstrate, astfel încât nu există temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru eventualele prejudicii cauzate reclamantei.

În ceea ce privește încălcarea drepturilor omului, pentru ca instanța să procedeze la acordarea unui remediu efectiv trebuie, conform normei constituționale (art. 20 alin. (2) din Constituția României), să constate care sunt acele dispoziții de drept care sunt în contradicție cu tratatele internaționale în această materie[17].

4. – Într-un alt caz,  prima instanță a reținut că prin cererea de chemare cu care a învestit instanța, astfel cum a fost precizată, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin B., la plata de despăgubiri în cuantum de 5 milioane euro, pentru erorile judiciare săvârșite în mai multe procese penale și civile, invocând ca temei de drept al pretențiilor sale dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004.

Reclamantul a susținut săvârșirea unor erori judiciare în procese penale și civile în care a fost parte, fără a preciza în concret numărul hotărârilor pronunțate în cauzele respective, fără a depune la dosar respectivele hotărâri și fără a preciza în ce constau erorile judiciare săvârșite.

Cu privire la răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, tribunalul a reținut că aceasta intervine în condițiile prevăzute de art. 504 C. pr. pen.  Reclamantul nu a probat faptul că ar fi fost condamnat pe nedrept, iar în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare și nici că ar fi fost privat de libertate în mod nelegal, iar nelegalitatea privării de libertate a fost stabilită prin ordonanța procurorului de încetare sau scoatere de sub urmărire penală sau de revocare a măsurii privative de libertate sau după caz, prin hotărâre a instanței de achitare sau încetare a procesului penal, respectiv de revocare a măsurii privative de libertate.

În ceea ce privește răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, aceasta poate fi antrenată, conform art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, doar în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

Recurentul a solicitat antrenarea răspunderii Statului Român și plata de despăgubiri pentru nelegala soluționare a cauzelor sale pe parcursul derulării litigiilor anterior menționate.

Curtea de apel a reținut că răspunderea civilă a judecătorilor și procurorilor pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, precum și în alte procese decât cele penale este reglementată de Legea nr. 303/2004 și de C. pr. pen.

Din analiza textelor de lege, respectiv art. 96 din Legea nr. 303/2004, temeiul de drept invocat de către reclamant și art. 504 C. pr. pen. , în forma în vigoare la data sesizării instanței rezultă că pot fi formulate două acțiuni cu titulari diferiți, având cauze juridice distincte și anume: – acțiunea în despăgubiri formulată de partea care a fost vătămată prin săvârșirea erorii judiciare împotriva statului, care poate avea ca temei atât dispozițiile art. 504 C. pr. pen. , cât și art. 96 alin. (1) și (4) din Legea nr. 303/2004; – acțiunea în regres a statului împotriva judecătorului și procurorului, care este subsecventă acțiunii în despăgubiri formulată de parte.

Prin urmare, instanța de apel a statuat că angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale poate fi avea loc doar în cazurile unei condamnări definitive a unei persoane nevinovate sau unei arestări nelegale a unei persoane. Or, reclamantul nu a afirmat și, cu atât mai mult, dovedit, că s-ar afla într-una din aceste situații (să fi fost condamnat sau arestat).

Cât privește angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, Curtea de apel a reținut că aceasta poate avea loc doar dacă s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. Or, reclamantul nu a afirmat și, cu atât mai mult, dovedit, existența unei/unor asemenea hotărâri.

Față considerentele expuse instanța de apel, reținând temeinicia și legalitatea hotărârii atacate și completând motivarea acesteia, a respins apelul, ca nefondat.

În recurs,  s-a susținut  că este îndreptățit la despăgubirile pe care le-a solicitat în prezenta cauză prin raportare la prevederile Constituției României, care nu condiționează acordarea sau promovarea unei asemenea acțiuni de existența unei hotărâri de condamnare pronunțată împotriva unuia dintre magistrații care au judecat cauza.

Critica recurentului nu este fondată.

Antrenarea răspunderii statului în temeiul dispozițiilor art. 504 C. pr. pen.  reclamă îndeplinirea cumulativă a condițiilor privitoare la existența unui prejudiciu cert în cazul persoanelor condamnate definitiv și existența unei hotărâri de achitare survenită ulterior, ca urmare a rejudecării cauzei. Instanța de apel a reținut corect faptul că cererea reclamantului nu se încadrează în temeiul de drept invocat, nefiind îndeplinite condițiile expres prevăzute de lege.

Pe de altă parte, în mod judicios instanța de apel a apreciat că angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale poate avea loc doar dacă s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. În speță, reclamantul nu a afirmat și nu a dovedit existența unei/unor asemenea hotărâri, astfel încât s-a reținut corect neîndeplinirea cerințelor legale impuse de textul normativ.

Afirmația recurentului că și-a fundamentat pretențiile pe dispozițiile constituționale, iar legea fundamentală nu condiționează promovarea unei acțiuni de angajare a răspunderii statului pentru erorile săvârșite de magistrați de existența unei hotărâri de condamnare pronunțată împotriva unui magistrat, nu poate fi primită.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este reglementată principial în art. 52 alin. (3) din Constituția României.

În acest context, instanțele de fond au reținut în mod corect că textul constituțional este dezvoltat în art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor care cuprinde condițiile imperative pentru antrenarea răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare în general, precum și regulile aplicabile în materie în cazul erorilor judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale. În ce privește cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare săvârșite în procese penale, prevederile art. 96 din legea specială se completează cu reglementările art. 504–507 C. pr. pen.

Contrar susținerilor recurentului, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor condiționează exercitarea dreptului la despăgubire al persoanei vătămate pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale de existența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi statuat, în prealabil, în privința răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a magistratului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului, faptă de natură să determine o eroare judiciară. Prin urmare, în cadrul unei acțiuni în despăgubiri fundamentată pe un atare temei juridic, reclamantul trebuie să dovedească existența condițiilor angajării răspunderii civile delictuale, precum și a unor condiții impuse de norma specială, respectiv să existe o hotărâre definitivă care să stabilească răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului, respectiv ca eroarea pretinsă să se fi produs în timpul unei proceduri judiciare.

Or, în speța de față, recurentul nu combate în vreun fel argumentele și soluția instanței de apel relativ la inexistența condițiilor angajării răspunderii civile a statului, respectiv neîntrunirea condiției referitoare la existența unei hotărâri de atragere a răspunderii penale sau disciplinare a unor judecători sau procurori pentru fapte săvârșite de aceștia în cursul judecării procesului său. Simpla afirmație că temeiul de drept al cererii introductive este Constituția României și nu dispozițiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor nu poate fi primită atât timp cât răspunderea Statului este circumscrisă ipotezelor avute în vedere de legiuitor, dispoziția constituțională de la art. 52 alin. (3) făcând trimitere la stabilirea răspunderii statului „în condițiile legii (…)”, reclamantul neaflându-se în vreuna din situațiile expres reglementate de lege care să-i justifice prezentul demers judiciar[18].

Titlul IV al Legii nr. 303/2004[19] reglementează Răspunderea judecătorilor și procurorilor.  Potrivit Art. 94,  Judecătorii și procurorii răspund civil, disciplinar și penal, în condițiile legii.

Articolul   96 dispune că (1)Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2)Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care, chiar dacă nu mai sunt în funcție, şi-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, conform definiției acestora de la art. 991.

(3)Există eroare judiciară atunci când:

a)s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară;

b)s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară[20].

(4)Prin Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală, precum şi prin alte legi speciale pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară.

(5)Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Competența soluționării acțiunii civile revine tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază reclamantul.

(6)Plata de către stat a sumelor datorate cu titlu de despăgubire se efectuează în termen de maximum un an de la data comunicării hotărârii judecătorești definitive.

(7)În termen de două luni de la comunicarea hotărârii definitive pronunțate în acțiunea prevăzută la alin. (6), Ministerul Finanțelor Publice va sesiza Inspecția Judiciară pentru a verifica dacă eroarea judiciară a fost cauzată de judecător sau procuror ca urmare a exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, potrivit procedurii prevăzute la art. 741 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările ulterioare.

(8)Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice, va exercita acțiunea în regres împotriva judecătorului sau procurorului dacă, în urma raportului consultativ al Inspecției Judiciare prevăzut la alin. (7) şi al propriei evaluări, apreciază că eroarea judiciară a fost cauzată ca urmare a exercitării de judecător sau procuror a funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. Termenul de exercitare a acțiunii în regres este de 6 luni de la data comunicării raportului Inspecției Judiciare.

(9)Competența de soluționare a acțiunii în regres revine, în primă instanță, secției civile a curții de apel de la domiciliul pârâtului. În cazul în care judecătorul sau procurorul împotriva căruia se exercită acțiunea în regres îşi exercită atribuțiile în cadrul acestei curți sau la parchetul de pe lângă aceasta, acțiunea în regres va fi soluționată de o curte de apel învecinată, la alegerea reclamantului.

(10)Împotriva hotărârii pronunțate potrivit alin. (9) se poate exercita calea de atac a recursului la secția corespunzătoare a Înaltei Curți de Casație şi Justiție.

(11)Consiliul Superior al Magistraturii va stabili, în termen de 6 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi, condiții, termene şi proceduri pentru asigurarea profesională obligatorie a judecătorilor şi procurorilor[21]. Asigurarea va fi acoperită integral de către judecător sau procuror, iar lipsa acesteia nu poate să întârzie, să diminueze sau să înlăture răspunderea civilă a judecătorului sau procurorului pentru eroarea judiciară cauzată de exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență[22].

Art. 97

(1)Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare.

(2)Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac.

În Capitolul II este reglementată Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor

Art. 98 (1)Judecătorii și procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției.

(2)Răspunderea disciplinară a judecătorilor și procurorilor militari poate fi angajată numai potrivit dispozițiilor prezentei legi.

Constituie abateri disciplinare (Art. 99 ):

a)manifestările care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, săvârșite în exercitarea sau în afara exercitării atribuțiilor de serviciu;

b)încălcarea prevederilor legale referitoare la incompatibilități și interdicții privind judecătorii și procurorii;

c)atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față de colegi, celălalt personal al instanței sau al parchetului în care funcționează, inspectori judiciari, avocați, experți, martori, justițiabili ori reprezentanții altor instituții;

d)desfășurarea de activități publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuțiilor de serviciu;

e)refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părțile din proces;

f)refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;

g)nerespectarea de către procuror a dispozițiilor procurorului ierarhic superior, date în scris și în conformitate cu legea;

h)nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;

i)nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa, precum și formularea de cereri repetate și nejustificate de abținere în aceeași cauză, care are ca efect tergiversarea judecății;

j)nerespectarea secretului deliberării sau a confidențialității lucrărilor care au acest caracter, precum și a altor informații de aceeași natură de care a luat cunoștință în exercitarea funcției, cu excepția celor de interes public, în condițiile legii, dacă fapta nu constituie infracțiune[23];
k)absențe nemotivate de la serviciu, în mod repetat sau care afectează în mod direct activitatea instanței ori a parchetului;

l)imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror;

m)nerespectarea în mod nejustificat a dispozițiilor ori deciziilor cu caracter administrativ dispuse în conformitate cu legea de conducătorul instanței sau al parchetului ori a altor obligații cu caracter administrativ prevăzute de lege sau regulamente;

n)folosirea funcției deținute pentru a obține un tratament favorabil din partea autorităților sau intervențiile pentru soluționarea unor cereri, pretinderea ori acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toți cetățenii, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni[24];
o)nerespectarea dispozițiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor[25];
p)obstrucționarea activității de inspecție a inspectorilor judiciari, prin orice mijloace;

q)participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiții pentru care nu este asigurată transparența fondurilor;

r)neredactarea sau nesemnarea hotărârilor judecătorești sau a actelor judiciare ale procurorului, din motive imputabile, în termenele prevăzute de lege[26];

s)utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat;

ș)nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii;

t)exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală[27].

Art. 99¹

(1)Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2)Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual[28].

5. – Într-o speță[29],  Tribunalul a făcut referire la elementele răspunderii civile delictuale din perspectiva dispozițiilor C. civ.[30]

Răspunderea statului, fără nicio distincție între procesele penale și alte categorii de procese, este reglementată de art. 96 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004.

Răspunderea magistratului pentru prejudiciul produs de către acesta statului, precum și dreptul statului la acțiune împotriva magistratului, de asemenea, fără nicio distincție legată de natura procesului, sunt stabilite de art. 94 alin. (7) și (8) din Legea nr. 303/2004. rile prevăzute de prezentul articol este de un an.”

Repararea prejudiciului, adică situațiile și modul în care persoana îndreptățită se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubire împotriva statului, este reglementată, distinct, în art. 94 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, și în art. 94 alin. (4) din aceeași lege, pentru erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale

Instanța a reținut că Legea nr. 303/2004 și Constituția stabilesc condițiile generale ale răspunderii patrimoniale a statului și a magistraților pentru erorile judiciare, fiind vorba despre două instituții diferite, răspunderea patrimonială a statului pentru erori judiciare și răspunderea patrimonială a magistraților.

Pentru răspunderea patrimonială a statului și a magistraților pentru erori judiciare ce au ca izvor procesele penale, așa cum prevede art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor sunt stabilite de C. pr. pen.

Prevederile art. 504 C. pr. pen. , astfel cum au fost modificate, se aplică de la intrarea în vigoare nu numai situațiilor juridice care se vor naște, modifica sau stinge de la data intrării în vigoare, ci și efectelor prezente sau viitoare ale unor raporturi juridice trecute.

Aplicarea legii noi cu privire la efectele prezente sau viitoare ale unei situații juridice create anterior intrării în vigoare nu înseamnă că legea retroactivează, întrucât nu aduce atingere acelei situații juridice și nici efectelor care au fost realizate.

Astfel, art. 504 C. pr. pen.  nu mai restricționează angajarea răspunderii statului numai la cele două cazuri de achitare, cum era prevăzut anterior modificărilor legislative, respectiv numai când, prin hotărâre definitivă, s-a stabilit că inculpatul nu a săvârșit fapta imputabilă ori când fapta nu există.

La stabilirea caracterului de eroare judiciară, Tribunalul a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 504 C. pr. pen. , iar pârâtul răspunde nu ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie, ci potrivit normei speciale prevăzute de art. 506 C. pr. pen. , care arată că, pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin M.F.P.

Potrivit art. 505 C. pr. pen. , la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum și de consecințele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Având în vedere că, în ceea ce privește răspunderea patrimonială a statului și a magistraților pentru erori judiciare “săvârșite în alte procese decât cele penale”, nu există o altă reglementare specială în afara celei cuprinse în Legea nr. 303/2004, se aplică regulile de la răspunderea civilă delictuală.

Referitor la repararea prejudiciilor produse prin erorile judiciare, nu există o noțiune a termenului de “eroare judiciară”. Dacă în C. pr. pen.  sunt stabilite acele situații când persoana prejudiciată trebuie despăgubită, în materie civilă lipsește orice reglementare de acest fel.

În al doilea rând, în ceea ce privește prejudiciile care au ca izvor alte procese decât cele penale, singura reglementare existentă, adică cea cuprinsă în Legea nr. 303/2004, condiționează exercitarea dreptului la despăgubire al persoanei vătămate de existența răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a magistratului.

Dreptul la repararea prejudiciului ia naștere printr-o hotărâre definitivă prin care se stabilește felul și întinderea prejudiciului. Dacă, în materie penală, lucrurile sunt relativ simple cu privire la repararea prejudiciului, în celelalte cazuri prevăzute de art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, lucrurile sunt ceva mai complicate. Pentru ca o persoană să poată fi despăgubită, aceasta trebuie să parcurgă o serie de pași și să îndeplinească o serie de condiții:

– să aștepte să se pronunțe o hotărâre judecătorească de condamnare penală definitivă a judecătorului sau o hotărâre definitivă și irevocabilă de sancționare disciplinară (cu alte cuvinte, trebuie să se parcurgă un proces în care să se judece o faptă penală sau disciplinară a magistratului);

– fapta penală sau disciplinară pentru care a fost condamnat sau sancționat magistratul să fie comisă în cursul procesului (o faptă în exercitarea atribuțiilor funcției specifice de magistrat, săvârșită în timpul procesului prin care s-a generat eroarea prejudiciabilă);

– să existe legătura de cauzalitate între fapta magistratului și eroarea judiciară;

– să fie pornită acțiunea privind răspunderea patrimonială a statului pentru acea eroare judiciară în termen de 1 an, pentru a se constata eroarea judiciară, răspunderea statului și întinderea prejudiciului.

Răspunderea se poate angaja numai dacă, prin eroarea judiciară, s-a cauzat un prejudiciu. Dacă nu au fost suportate daune de către stat conform procedurilor prevăzute, statul nu se poate îndrepta împotriva magistratului; cu atât mai puțin în situația în care persoana prejudiciată nu va introduce acțiune pentru repararea prejudiciului.

Erorile judiciare pot avea ca izvor fie procesele penale, fie alte procese decât cele penale (art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004).

Eroarea judiciară trebuie să fi fost săvârșită cu rea-credință sau gravă neglijență.

Din hotărârile judecătorești invocate de reclamantă și depuse la dosar reiese că este vorba despre procese de revizuire a unei sentințe penale, nefiind vorba despre condițiile răspunderii statului pentru erori săvârșite în procesele penale, prevăzute de art. 504 C. pr. pen.  Ca atare, reclamanta trebuia să facă dovada, pentru angajarea răspunderii statului, a unor hotărâri definitive privind răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorilor, pentru o faptă săvârșită în cursul judecații procesului, să facă dovada că faptele pretinse sunt de natură să determine o eroare judiciară și că dreptul la acțiune privind răspunderea statului pentru erori judiciare a fost exercitat într-un an de la data producerii prejudiciului.

Or, reclamanta nu a făcut nicio dovadă în acest sens, conform art. 1169 C. civ.

Pentru aceste considerente, prima instanță a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Considerentul Curții de Apel, în sensul că sunt incidente, în speță, dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților este greșit. Textul de lege menționat se referă la dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, drept a cărui exercitare este condiționată de stabilirea, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară. Or, în speță, cum s-a arăta deja, litigiul în care s-a pronunțat Decizia nr. 2504/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este penal, iar nu un proces de altă natură.

Cu alte cuvinte, pornind de la concluzia greșită cu privire la natura litigiului în care s-a pronunțat decizia în raport de care s-a formulat acțiunea pendinte, Curtea de Apel a aplicat un text de lege care nu era incident și, astfel, a pretins în mod greșit reclamantei să facă dovada existenței unei hotărâri judecătorești definitive, prin care să se stabilească răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorilor care au soluționat recursul declarat împotriva hotărârii date în revizuire.

Pornind de la dispozițiile constituționale, care determină răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare “în condițiile legii” (art. 52 alin. (3)) și de la natura penală a litigiului în care s-a pronunțat Decizia nr. 2504 din 30 iunie 2009, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 56 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, conform cărora “cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de C. pr. pen. “

Or, astfel cum, în mod corect, a considerat și Curtea de Apel, repararea prejudiciului creat ca urmare a arestării sau condamnării pe nedrept este reglementată de dispozițiile art. 504–507 C. pr. pen. , incidente, în consecință și în speța de față.

Prin urmare, criticile subsumate acestui motiv de recurs sunt neîntemeiate.

Legea specială se aplică prioritar dreptului comun în materie, conform principiului  Specialia generalibus derogant  . Ca atare, în mod corect, instanța de apel a verificat în speță, ulterior stabilirii incidenței dispozițiilor art. 504 C. pr. pen. , dacă reclamanta se află în vreunul dintre cazurile prevăzute de textul de lege menționat, iar nu condițiile răspunderii civile delictuale de drept comun. De asemenea, față de concluzia referitoare la inexistența, în speță, a vreuneia dintre ipotezele din art. 504, în mod corect nu a mai procedat la examinarea pretinsului[31]

6. – Într-o altă cauză[32],  în ceea ce privește răspunderea civilă a intimatei-pârâte C.C., Curtea a reținut că această parte are calitatea de magistrat, astfel încât pe lângă normele de drept comun în cauză sunt aplicabile și dispozițiile speciale din Legea. nr. 303/2004, care reglementează în cuprinsul dispozițiilor art. 94 și 96 răspunderea civilă, penală și disciplinară a magistraților .

În cuprinsul textelor de lege menționate s-a prevăzut în mod imperativ că în ipoteza erorilor judiciare magistratul nu poate avea calitate de parte, ci doar statul, prin M.F.P., care are drept de regres împotriva magistratului în situația când magistratul și-a exercitat funcția cu rea-credință sau cu gravă neglijență, ipoteză invocată în cauză. Raportat la aceste dispoziții legale este nefondată soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul roman, prin M.F.P.

În ceea ce o privește pe intimata – pârâtă C.C., raportat la dispozițiile art. 96 alin 6 din Lg. 303/2004, Curtea a apreciat că legiuitorul nu a prevăzut calea acțiunii directe împotriva magistratului în această ipoteză, astfel încât nu a mai analizat în apel criticile ce vizează respingerea ca nefondată a acțiunii față de această parte.

Cât privește calitatea procesuală pasivă a pârâților Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.G.F.P. Timiș, Curtea a apreciat că în mod corect a reținut instanța de fond că aceasta nu a fost dovedită în cauză, prin raportare la dispozițiile legale mai sus menționate, în cuprinsul cărora s-a prevăzut că în acțiunea în repararea prejudiciului are calitate procesuală pasivă numai statul, prin M.F.P.

Curtea a reținut că cele invocate de apelantul reclamant, privind încălcarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul Adițional la C.E.D.O. nu reprezintă critici ale sentinței apelate, ci critici ale conduitei judecătorului care a soluționat cauza, astfel încât acestea exced cadrului procesual stabilit prin acțiune, neputând face obiectul analizei în calea de atac a apelului.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamantul și pârâții Statul român, prin M.F.P. și C.C.

Cu privire la pârâta C.C. se arată că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 pentru că instanța de apel a făcut o gravă confuzie atât în fapt cât și în drept, în raport de situația dedusă judecății și de prevederile legale aplicabile.

Cauza este întemeiată în fapt pe săvârșirea cu vinovăție a unor fapte ilicite de către pârâtă, pentru care trebuie să răspundă conform dispozițiilor art. 998, 1000 C. civ. de la 1864.

Articolul  96 din Legea nr. 303/2004 se referă la prejudicii pentru erori judiciare în modalitatea stabilită de C. pr. pen.  Acesta este sensul art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, raportat la alin 3 al aceluiași articol.

Nici dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 și nici dispozițiile art. 504 C. pr. pen.  nu puteau și nu pot restrânge răspunderea magistratului numai la cele două situații enunțate.

Ar însemna că se încalcă Constituția și că dispozițiile susmenționate intră în conflict cu norme constituționale, respectiv art. 16.

Recurentul înțelege să invoce excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 și a dispozițiilor art. 504 C. pr. pen.

Totodată se invocă principiul supremației legii, în raport de care principiul independenței magistraților se află în raport de subsidiaritate, conform art. 124 alin. (1) – (3) din Constituție coroborat cu art. 132 din Constituție, referitor la statutul procurorilor, potrivit căruia procurorii își desfășoară activitatea potrivit principiului legalității, al imparțialității și al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiției.

În considerarea celor de mai sus se solicită să aibă în vedere încălcarea de către judecătorul cauzei, a dispozițiilor art. 998,1000 C. civ. de la 1864, a Constituției României – art. 124 alin. (1) – (3) din Constituție, art. 132, art. 142, precum și ale art. 20 raportat la art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 și art. I din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului ratificată prin Legea nr. 30/1994 cât și a Legii nr. 303 din 28 iunie 2004 republicată, privind statutul judecătorilor și procurorilor, Legea nr. 304/2004, republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, hotărârea nr. 387 din 22 septembrie 2005 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanțelor judecătorești, hotărârea din 24 august 2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor și procurorilor.

Prima instanță a stabilit că nu există faptă ilicită.

Prin urmare, oricând un procuror, urmare a independenței sale și a faptului că un magistrat poate aprecia de maniera în care a făcut-o prima instanță că nu există faptă ilicită, poate trimite în judecată oricând orice persoană, inclusiv un judecător.

Prima instanță s-a limitat la a constata doar lipsa faptei ilicite fără a aborda celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, sub acest aspect, hotărârea apare nemotivată.

Trimiterea în judecată s-a făcut în contextul în care procurorului i s-a imputat culpa profesională, necunoașterea dispozițiilor legale civile de drept penal și procesual penal imperative în speță.

Prin Hotărârea penală nr. 14/2007 s-a dispus restituirea cauzei la procuror, cu o motivare care creionează de o manieră convingătoare profilul profesional al pârâtei Cârstea, a cărei incapacitate e asociată cu rea voință.

Referitor la ceilalți pârâți, având în vedere că instanța de apel a menținut, cu excepția Statului român, aspectele și motivarea avută în vedere de hotărârea primei instanțe, recurentul reiterează criticile din apel, fiind deopotrivă aplicabile și hotărârii pronunțate în apel.

Se arată că nu se poate accepta că pârâta nu ar fi avut raporturi de subordonare față de unii dintre ceilalți pârâți, Ministerul Public și Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Pârâta, ca fost procuror, a fost integrată unui sistem caracterizat prin subordonare ierarhică în raport cu procurorii superiori, a unui sistem instituționalizat.

Independența procurorului este relevantă numai în sensul de a nu putea fi supus la ingerințe și imixtiuni de natura a-l determina să nu respecte legea, față de acestea este independent.

Independența procurorului nu poate fi față de lege, ceea ce însă se tinde a se invoca în speță.

„ Surprinzător este că pârâții, în virtutea calității lor, alta decât aceea de pârâți, au găsit receptivitate la un magistrat, care a rezonat la pseudoargumente de acest gen. Este de refuzat să se considere că magistratul care a pronunțat hotărârea în prima instanță este reprezentativ pentru sistemul judiciar din România. Daca ar fi așa, ar fi mai mult decât un vot de blam la adresa magistraturii.”

Procurorul nu este un liber profesionist, situație în care, este de subliniat că nici liber profesioniștii nu sunt în afara oricăror discuții în legătură cu raporturile dintre aceștia și formele de exercitare a unor profesii liberale.

Instanța superioară de fond și-a argumentat soluția în temeiul dispozițiilor art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 conform cărora pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin M.F.P.

Drept urmare, față de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, cererea de sesizare cu privire la art. 504 C. pr. pen.  va fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât aceste dispoziții nu au legătură cu soluționarea cauzei.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 și au următorul conținut: ”Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin M.F.P.”

Autorul excepției susține că dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale cuprinse în:

– art. 16: „(1) Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări; (2) Nimeni nu este mai presus de lege; (3) Funcțiile și demnitățile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au cetățenia română și domiciliul în țară. Statul român garantează egalitatea de șanse între femei și bărbații pentru ocuparea acestor funcții și demnități; (4) În condițiile aderării României la U.E., cetățenii Uniunii care îndeplinesc cerințele legii organice au dreptul de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale”.

– art. 124: „(1) Justiția se înfăptuiește în numele Legii; (2) Justiția este unică; (3) Judecătorii sunt independenți și se supun legii”.

Condiționarea recunoașterii dreptului la despăgubire exclusiv de săvârșirea erorii judiciare are drept consecință ușurarea sarcinii probațiunii, față de ipoteza în care, alături de eroarea judiciară ar trebui dovedită și reaua credință sau grava neglijență a magistratului.

Față de împrejurarea că dispozițiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 au legătură cu soluționarea cauzei, Înalta Curte va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Sesizarea Curții Constituționale prin decizia pronunțată în recurs și nu prin încheierea conform art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, se va dispune ca urmare a faptului că excepția de neconstituționalitate a fost invocată ca motiv de recurs.

Reclamantul și-a întemeiat în drept cererea de chemare în judecată, în principal, pe dispozițiile art. 998-999 și 1000 alin. (3) C. civ. privind răspunderea civilă delictuală pentru faptă proprie, în prima ipoteză și pentru fapta altuia în cea de-a doua ipoteză – răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.

Pentru a se statua cu privire la eventuala incidență a dispozițiilor susarătate trebuie pornit de la dispoziția constituțională înscrisă la art. 52 alin. (3) conform căreia „Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea credință sau gravă neglijență”.

Or legea organică prin care au fost stabilite condițiile în care statul și magistratul răspund patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Rezultă astfel că statul răspunde doar pentru erori judiciare, o răspundere obiectivă, întemeiată pe ideea de garanție, iar nu pentru faptă proprie ori în calitate de comitent.

De precizat că textul art. 96 face o distincție clară între prejudiciile săvârșite în procese penale și prejudiciile materiale, cauzate prin erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale.

Reclamantul a precizat că nu înțelege să invoce dispozițiile art. 504 C. pr. pen. , situație în care devin incidente prevederile alin. (4) și (6) din art. 96 al Legii nr. 303/2004.

Astfel, răspunderea statului pentru repararea prejudiciilor materiale, este antrenată doar dacă printr-o hotărâre definitivă s-a stabilit răspunderea penală sau disciplinară a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

Or, în cauză nu există vreo hotărâre judecătorească prin care să se fi constatat aspecte care să atragă răspunderea disciplinară ori răspunderea penală a pârâtei C.C. pentru fapte de natura neglijenței sau imprudenței cu care ar fi acționat în cursul urmăririi penale sau a abuzurilor de orice fel.

Prin raportare la dispozițiile constituționale înscrise la art. 52 coroborate cu dispozițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 rezultă că în speță nu poate fi vorba de incidența art. 998-999 și 1000 alin. (3) C. civ. câtă vreme statul și magistratul răspund doar în condițiile expres prevăzute de lege.

Prin urmare nu pot fi reținute considerentele instanței de apel din dispoziția de trimitere, câtă vreme statul nu are o răspundere nelimitată și necondiționată.

De asemenea, este eronată și motivarea instanței de apel atunci când face trimitere la dispozițiile art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 deoarece în cauză nu a fost antrenată răspunderea penală ori disciplinară a procurorului pentru a deveni incidente dispozițiile menționate.

Curtea de Apel a dat o soluție legală cu privire la inexistența calității procesuale pasive a Ministerului Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara și D.G.F.P. Timiș, câtă vreme singura entitate desemnată de legiuitor să răspundă pentru erori judiciare este statul.

scopul reglementărilor exprese a fost acela de a asigura independența judecătorilor și procurorilor, inclusiv prin împiedicarea promovării unor acțiuni directe împotriva acestora de către persoanele victime ale unor erori judiciare.

Dat fiind caracterul de serviciu public al justiției legiuitorul a stabilit ca victima să fie dezdăunată de stat, acesta din urmă având posibilitatea unei acțiuni în regres împotriva magistratului vinovat doar în condițiile strict prevăzute de lege[33].

  Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri își găsește reglementarea în   Codul de procedură penală ,  în forma :

Art. 538 C. pen. : Dreptul la repararea pagubei în caz de eroare judiciară

(1)Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei, după anularea sau desființarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

(2)Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare.

(3)Persoana prevăzută la alin. (1) și persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptățite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel.

(4)Nu este îndreptățită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit.

Art. 539: Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate

(1)Are dreptul la repararea pagubei și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.

(2)Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară, precum și prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.

Art. 540: Felul și întinderea reparației

(1)La stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării nelegale de libertate, precum și de consecințele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situația prevăzută la art. 538.

(2)Reparația constă în plata unei sume de bani sau în constituirea unei rente viagere ori în obligația ca, pe cheltuiala statului, cel reținut sau arestat nelegal să fie încredințat unui institut de asistență socială și medicală.

(3)La alegerea felului reparației și la întinderea acesteia se va ține seama de situația celui îndreptățit la repararea pagubei și de natura daunei produse.

(4)Persoanelor îndreptățite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate ori de încarcerare ca urmare a punerii în executare a unei pedepse ori măsuri educative privative de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, și timpul cât au fost private de libertate.

(5)Reparația este în toate cazurile suportată de stat, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Art. 541: Acțiunea pentru repararea pagubei

(1)Acțiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptățită, potrivit art. 538 și 539, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreținerea sa la data decesului.

(2)Acțiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierilor organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate.

(3)Pentru obținerea reparării pagubei, persoana îndreptățită se poate adresa tribunalului în a cărei circumscripție domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanțelor Publice.

(4)Acțiunea este scutită de taxa judiciară de timbru.

Art. 542: Acțiunea în regres

(1)În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 541, precum și în situația în care statul român a fost condamnat de către o instanță internațională pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 538 și 539, acțiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care, cu rea-credință sau din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune sau împotriva instituției la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exercițiul profesiunii[34].

(2)Statul trebuie să dovedească în cadrul acțiunii în regres, prin ordonanța procurorului sau hotărâre penală definitivă, că cel asigurat în condițiile alin. (1) a produs cu rea-credință sau din culpă gravă profesională eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate cauzatoare de prejudicii[35].

7. – Pornind de la dispozițiile art. 504 C. pr. pen. , tribunalul a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele acestui text de lege[36], reclamanta solicitând obligarea pârâtului Statului român la plata despăgubirilor, în condițiile inexistenței unei cereri de constatare a caracterului nelegal al unor măsuri luate cu privire la propria-i persoană în modalitățile permise de lege, ceea ce determină neaplicarea în cauză a dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituție raportat la art. 504 din Cod.

S-a constatat că nu sunt aplicabile speței nici prevederile art. 998 și urm. C. civ., invocate de reclamantă, care vizează răspunderea specială a statului și nici cele ale art. 1000 alin. (3) C. civ., de asemenea invocate de reclamantă, conform cărora comitenții răspund de prejudiciul cauzat de prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat.

S-a arătat că nu se poate reține că reclamanta a optat pentru chemarea în judecată a comitenților ori că și-a îndeplinit obligația de a proba elementele necesare pentru angajarea răspunderii acestora, în baza art. 1000 alin. (3) C. civ. și anume: existența prejudiciului, existența faptei ilicite a prepusului, existența raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și existența vinei prepusului în comiterea faptei ilicite, de vreme ce nu a formulat pretenții concrete față de aceștia.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 156/Ap din 10 noiembrie 2010 prin care s-a respins apelul declarat de reclamanta C.M. împotriva sentinței tribunalului.

Instanța de apel a constatat că motivațiile reclamantei în susținerea cererii privind acordarea daunelor materiale și morale sunt cantonate, în esență, pe așa zisa conduită culpabilă a reprezentanților instituțiilor judiciare, însă atâta timp cât nu s-a stabilit caracterul illegal al modului de desfășurare al cercetării penale, raportat la art. 5 din CEDO nu se poate angaja răspunderea statului, pentru că lipsește situația premisă a stabilirii condițiilor prevăzute de art. 504 C. pr. pen.  și a răspunderii civile delictuale.

S-a reținut, prin prisma art. 52 alin. (3) din Constituția României, că răspunderea statului în acest context este circumscrisă exclusiv celor două ipoteze avute în vedere de legiuitor, respectiv arestarea ca măsură preventivă și condamnarea, fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârșite în procesele penale.

Or, apelanta nu se află în situațiile expres prevăzute de art. 504 C. pr. pen. , care să îi confere calitatea de victimă a unei erori judiciare, săvârșită într-un proces penal.

Curtea de apel a constatat că modul de desfășurare a cercetării penale și soluționarea cauzei cu depășirea termenului rezonabil nu pot constitui fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, decât în condițiile în care s-ar încălca drepturile procesuale ale părților precum și dispozițiile legale imperative aplicabile. Prin așa zisele fapte considerate a fi ilicite nu a fost dovedită existența prejudiciului aflat în legătură de cauzalitate cu încălcarea drepturilor și intereselor legitime ale reclamantei.

Pe de altă parte, s-a reținut că angajarea răspunderii statului nu se circumscrie dispozițiilor Codului civil, din împrejurările invocate de reclamantă nerezultând caracterul nelegal al vreunei măsuri ce s-ar fi dispus, cauzatoare de prejudiciu și care i-ar putea conferi acesteia un anume drept.

S-a constatat astfel că enumerarea exhaustivă a unor fapte care au făcut obiectul mai multor dosare penale, fără o specificare a modului în care acestea au fost soluționate și a consecințelor produse în persoana reclamantei prin respectiva modalitate de soluționare nu se circumscrie dispozițiilor legale invocate, care vizează eroarea judiciară, răspunderea civilă delictuală, precum și a prevederilor constituționale.

A arătat că instanțele au interpretat greșit actul dedus judecății, întrucât a invocat prevederile art. 52 alin. (3) din Constituția României, potrivit cărora statul răspunde patrimonial pentru erorile judiciare. A precizat totodată că nu a sesizat instanța pentru repararea pagubei în conformitate cu art. 504 C. pr. pen. , deși în hotărârile pronunțate în cauză se fac ample referiri la acest temei legal, fără a fi luate în calcul prevederile art. 94 – 96 din Legea nr. 303/2004.

A precizat că a dovedit cu acte faptul că procurorii care au fost implicați în anchetarea cazului au devenit complici cu infractorii prin tăinuire, prin falsuri, prin invocarea unor înscrisuri născocite, prin distrugerea materialului probator.

Revenind la motivul de recurs privind aplicarea greșită a legii, se reține că potrivit prevederilor art. 52 alin. (3) din Constituția României, invocate de reclamantă, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

Se constată deci că aceste dispoziții constituționale trimit la lege, respectiv stipulează expres faptul că răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este stabilită în condițiile legii.

Astfel, nu pot fi primite susținerile reclamantei potrivit cărora deși nu s-a prevalat de dispozițiile art. 504 C. pr. pen. , instanța a înțeles să-și argumenteze considerentele în baza acestui text de lege.

Procedând astfel instanța a valorificat textul constituțional la care s-a făcut referire, trimiterea la dispozițiile art. 504 C. pr. pen.  realizându-se motivat de faptul că în cuprinsul acestui text de lege se stipulează tocmai răspunderea statului pentru erorile judiciare, însă în anumite condiții care nu sunt întrunite în speță.

În temeiul acestui articol, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, persoana care a fost condamnată definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare, precum și persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) din cod ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j).

Are drept la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Prin urmare, după cum corect au constatat și instanțele fondului, cerințele art. 504 C. pr. civ.  nu sunt întrunite în speță.

Totodată, în prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, invocate de recurentă, la alin. (3) se stipulează că situațiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

Prin urmare, și acest text de lege face trimitere la Codul de procedură penală și deci implicit la dispozițiile art. 504 care reglementează tocmai răspunderea statului pentru erori judiciare.

Pe de altă parte, în cuprinsul aceluiași art. 96 din Legea nr. 303/2004, la alin. (4) se prevede că dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

În consecință, atragerea răspunderii este condiționată, în prealabil, de existența unei hotărâri definitive prin care să se constate reaua-credință pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară, situație neîntrunită, de asemenea, în speță.

Nu pot fi primite nici criticile recurentei referitoare la îngrădirea dreptului constituțional la justiție, în lumina dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, atâta timp cât instanțele au analizat acțiunea reclamantei pe fondul acesteia prin verificarea tuturor temeiurilor legale în care s-ar putea încadra[37].

Oricine  răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral, – atât despăgubiri materiale, cât și daune morale.

Concluzia noastră presupune recunoașterea existenței unei răspunderi patrimoniale directe pentru situații procesuale, care, fără a se circumscrie sferei erorilor judiciare, au avut ca rezultat prejudicierea unor persoane.

9 august 2019

dciuncan@gmail.com

---

[1] Art. 1359 C. civ. : Repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes.  Autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat și când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios și, prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv.

[2] M. Of. nr. 533 din   15 iulie 2016

[3] Î. C. C. J.,  Secția Penală,  Decizia nr. 227/RC/ din  21 iunie 2018,  https://idrept.ro/. Inculpata a fost trimisă în judecată și condamnată de instanța de fond pentru două infracțiuni de abuz în serviciu, dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 297 C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. și cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen., fapte constând în aceea că și-a îndeplinit în mod defectuos atribuțiile de serviciu privind asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. Inculpata, în calitate de primar, a încercat pe cale judecătorească anularea unor titluri de proprietate emise pe numele mai multor persoane.

[4] în ce privește eroarea judiciară ce a izvorât din alte procese, aceleași norme – art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 – au instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce în prealabil a fost pronunțată o hotărâre definitivă (penală sau disciplinară) împotriva judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecării procesului cu condiția ca aceasta să fi fost de natură să determine eroarea. Este firesc să fie așa, deoarece numai în procesele penale eroarea judiciară reprezintă o evidență în măsura în care, după condamnarea definitivă prin hotărâre, s-a pronunțat o nouă hotărâre definitivă de achitare ( Curtea Constituțională , dec. nr. 1269/2009, M. Of. nr. 755 din 5 noiembrie 2009 V și https://dorin.ciuncan.com/documentare/statutul-judecatorilor-si-procurorilor.)

[5] Î. C. C. J.,  Secția Penală,  Decizia nr. 227/RC/ din   21 iunie 2018

[6] Î. C. C. J.,  Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,  Decizia nr. 20 din 19 martie 2018,   Dosar nr. 3195/1/2017,  M. Of.  nr. 588 din 11 iulie 2018,  https://idrept.ro.  S-a arătat că, întrucât titularul acțiunii penale, care este, potrivit art. 14 C. pr.  pen., statul român, prin Ministerul Public, are reglementat dreptul de a recupera cheltuielile avansate cu procesul (titlul VI, cap. III al Codului de procedură penală: art. 272, 274 și 275), pentru egalitate de tratament, se impune ca acest drept să fie recunoscut și reglementat, în mod corespunzător, și persoanei care, după ce a făcut obiectul unei acțiuni penale, a fost ulterior achitată pentru motivul că fapta nu există. prima instanță din cauza pendinte a respins cererea de chemare în judecată, cu motivarea că în dreptul intern nu există temei pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a statului în vederea reparării prejudiciului pretins, constând în cheltuielile de judecată ocazionate de reclamantă în procesul penal finalizat cu achitarea reclamantei din cauză. S-a apreciat astfel că nu poate fi vorba despre eroare judiciară, în sensul art. 96 alin. (3) și (4) din Legea nr. 303/2004 și al art. 538 și 539 C. pr.  pen., iar, pe de altă parte, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale din dreptul comun.

[7] Ori de câte ori nu suntem „în cazurile expres prevăzute de lege” devin aplicabile principiile răspunderii civile delictuale.  Amintim câteva formulări cu valoare universală de principiu: Art. 219 C. civ. : Răspunderea pentru fapte juridice.  (1)Faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.(2)Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celor care le-au săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți.

Art. 1349 C. civ. : Răspunderea delictuală

(1)Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

(2)Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Art. 1355 C. civ. : Clauze privind răspunderea

(1)Nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă. (2)Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă imprudență sau neglijență, bunurilor victimei. (3)Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condițiile legii. (4)Declarația de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăși, renunțarea victimei la dreptul de a obține plata despăgubirilor.

Art. 1357: Condițiile răspunderii (1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2)Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

[8] Când cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanțelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, în măsura în care acesta din urmă este răspunzător, limitat,  potrivit legii speciale, pentru producerea acelui prejudiciu. În cazul nostru, legea specială este Legea nr. 303/2004, care limitează răspunderea magistratului.  Obligația statului de a răspunde civil este totală,  înscrisă în art. 1357 din Codul civil. (https://dorin.ciuncan.com/documentare/statutul-judecatorilor-si-procurorilo)

[9] „Noțiunea de eroare judiciară este reglementată în legislația internațională, deoarece art. 3 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția europeana a drepturilor omului și art. 14 § 6 al Pactului International cu privire la drepturile civile și politice prevăd ca, atunci când o condamnare penala definitiva este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește ca s-a produs o eroare judiciara, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubita conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește ca nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut ii este imputabilă în tot sau în parte. Prin urmare, la nivel internațional, eroarea judiciara este reglementata doar în materie penală și presupune, în primul rând, existenta unei hotărâri definitive de condamnare si, urmare a acestei condamnări, să se fi executat o pedeapsa cu închisoarea”, arată I. C. C. J. V
https://dorin.ciuncan.com/documentare/greseala-de-judecata-si-eroarea-judiciara-raspunderea-magistratilor/

[10] Statul nu poate el însuși,  de la sine putere,  să aprecieze el singur dacă magistratul si-a exercitat funcția cu rea-credință sau grava neglijentă,  dar legea îl obligă  să acționeze în justiție.   Acțiunea în despăgubire se îndrepta numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.  Potrivit art 1384 alin. (2) C. civ.,  cel care răspunde pentru fapta altuia fiind statul, Ministerul Finanțelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul. „Posibilitatea” se referă la  măsura în care există o lege specială pentru producerea acelui prejudiciu,  se referă la întinderea răspunderii (Art. 1385 alin. (1) – Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel),  dar în nici un caz nu lasă la latitudinea unui ministru să păgubească bugetul public. V
https://dorin.ciuncan.com/documentare/greseala-de-judecata-si-eroarea-judiciara-raspunderea-magistratilor/

[11] Legiuitorul a stabilit așadar răspunderea statului, când este vorba de erorile judiciare săvârșite în procesele penale prin art. 504 C. pr.  pen., raportat la art. 52 alin. (3) din Constituție. Aceste articole se limitează doar la reglementarea răspunderii pentru eroare judiciară.

[12] Î. C. C. J.,  Secția I civilă, Decizia nr 6976 din 9 decembrie 2004 și Secția a II-a civilă, Decizia nr 1911 din 15 noiembrie 2016,  https://idrept.ro.

[13] M.Of. nr. 182 din 18 mai 1998. Circumstanțierea, “potrivit legii”, nu privește posibilitatea legiuitorului de a restrânge răspunderea statului doar la unele erori judiciare, ci stabilirea modalităților și condițiilor în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face pentru plata despăgubirilor cuvenite. Cu alte cuvinte, potrivit normei constituționale menționate, organul legislativ nu ar putea stabili ca anumite erori judiciare, neimputabile victimei, sa fie suportate de aceasta. Și noi credem că sintagma “potrivit legii” din art. 48 alin-. (3) din Constituție se refera la întinderea răspunderii patrimoniale,   și nicidecum la înlăturarea răspunderii statului in ipoteza altor cazuri, dar nu pentru erori judiciare, pentru care avem texte exprese și limitative.

[14] Î. C. C. J.,  Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept,  Decizia nr. 20 din 19 martie 2018,   Dosar nr. 3195/1/2017. Nu în ultimul rând, norma procesual civilă stabilită în art. 453 C. pr. civ. , deși poate intra în sfera legii civile, nu epuizează conținutul sintagmei “lege civilă”, determinabilă în condițiile art. 276 alin. (6) C. pr.  pen.  Această determinare este realizabilă de la caz la caz, în funcție de fundamentul răspunderii indicat de parte prin expunerea temeiniciei pretenției formulate care, astfel cum s-a putut observa, cel puțin în speță, a avut caracter bivalent, răspunderea statului fiind solicitată atât pe temeiul erorii judiciare, cât și pe temeiul art. 453 din Codul de procedură civilă, iar în alte cazuri s-a generat pe temeiul răspunderii civile delictuale. Curtea respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul București – Secția a IV-a civilă în Dosarul nr 9852/302/2016, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: “Pot constitui dispozițiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 276 alin. (6) din Codul de procedură penală, temei legal de acordare a cheltuielilor de judecată (onorariu de avocat și alte cheltuieli) de la statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de garant al înfăptuirii justiției, în situația în care aceste cheltuieli sunt solicitate de către o persoană care a fost achitată, prin hotărâre definitivă, pentru săvârșirea unei infracțiuni pe motivul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr.  pen.  (fapta nu există) ?”.

[15] Î. C. C. J.,  Secția I civilă,  Decizia nr. 994 din 10 mai 2016,  https://idrept.ro. Prin încheierea din data de 28 februarie 2011, Tribunalul București a respins excepția inadmisibilității acțiunii, reținându-se că pe lângă prevederile art. 504–506 C. pr.  pen. se invocă și prevederile art. 6 alin. (2) și art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și prevederile art. 998-999 C. civ. .Referitor la cuantumul despăgubirilor acordate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului v și Ion Gâlea,  Cuantumul despăgubirilor În cazul unui remediu compensatoriu pentru  depășirea duratei rezonabile a procedurilor judiciare în România,  „Revista Transilvană de Ştiințe Administrative”,  2(29)/2011, pp. 76-92

[16] CEDO, Cauza Lörincz c. România, Decizia din 12 mai 2009, nr. 42268/04.

[17] Î. C. C. J.,  Secția I civilă,  Decizia nr. 994 din 10 mai 2016. în speță s-a susținut că întreg procesul penal a constituit un abuz și că instrumentarea acestuia de către organele statului i-a creat un prejudiciu reclamantei. Nu au fost indicate însă textele de lege ce contravin tratatelor, pentru a fi declanșat mecanismul constituțional. De fapt, din întreaga motivare pe parcursul procesului se invocă, în realitate, încălcarea dreptului la un proces echitabil, care ar fi generat, al rândul său, violări ale altor drepturi.

[18] Î. C. C. J.,  Secția I civilă,  Decizia nr. 994 din 10 mai 2016. Recurentul a reclamat și încălcarea dreptului de soluționare a cauzei sale într-un termen rezonabil. Susținerea reclamantului nu poate fi primită, deoarece în aprecierea caracterului rezonabil al procedurii se impune a se examina întregul demers judiciar derulat, începând cu data introducerii cererii introductive la instanță, apreciere ce se realizată, în sensul jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate în jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, în special gradul de complexitate a cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente, precum și al importanței pentru părți a obiectului procedurii (v, spre exemplu,   hotărârile pronunțate în cauzele Pierazzini împotriva Italiei, § 16, Frydlender împotriva Franței, § 43, Comingersoll împotriva Portugaliei, § 19). În prezenta cauză, procedura judiciară derulată pe parcursul tuturor fazelor procedurale a fost realizată cu respectarea garanțiilor procedurale ce se circumscriu dreptului la un proces echitabil, nefiind identificate în cursul soluționării cauzei întârzieri care să fi afectat celeritatea procedurii datorate autorităților judiciare competente pentru a conduce la concluzia încălcării principiului consacrat în art. 6 §1 din Convenția europeană. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a dispozițiilor legale în materie

[19] Legea nr. 303 din 28 iunie 2004  privind statutul judecătorilor și procurorilor , republicată în temeiul art. XII al titlului XVII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, M. Of.  nr. 653 din 22 iulie 2005, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 303/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 și a mai fost modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 124/2004, M. Of.  nr. 1.168 din 9 decembrie 2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2005, M. Of.  nr. 300 din 11 aprilie 2005.

[20] V,   de exemplu ,  și Curtea Constituțională ,  Decizia nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr. nr. 869 din 19 decembrie 2007, Decizia nr.182 din 26 februarie 2008, M. Of. nr. nr. 255 din 1 aprilie 2008, și Decizia nr. 1.406 din 16 decembrie 2008, M. Of. nr. nr. 167 din 17 martie 2009 sau Decizia nr. 1269 din 8 octombrie 2009,   M. Of. nr. 755 din   5 noiembrie 2009 

[21] Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a adoptat Hotărârea nr. 114 din 4 iunie 2019 pentru aprobarea Normelor privind asigurarea de răspundere civilă profesională obligatorie a judecătorilor și procurorilor ,  norme publicate în M. Of. nr. 482 din data de 13 iunie 2019. În cuprinsul contractelor de asigurare se face trimitere expresă la regulile stabilite prin prezentele norme (Art. 13 din Norme).

Adina A. Stancu , R. Savaliuc,  Din puțul gândirii. Procurorul General al României e de acord cu răspunderea magistraților, dar zice ca asigurarea de “malpraxis” sa fie suportata de stat, ca in cazul avocaților si medicilor! Numai ca avocații si medicii si-o plătesc singuri! http://www.luju.ro/magistrati/parchete, 28 noiembrie 2011. “Exista rea credința atunci când judecătorul sau procurorul încalcă, cu știința, normele de drept urmărind sau acceptând posibilitatea prejudicierii unei persoane” .

[22]Art. 96 a fost modificat prin  Legea nr. 242/2018  . Textul anterior prevedea ; Art. 96 (1)Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

(2)Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.

(3)Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

(4)Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.

 (5)Nu este îndreptățită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârșirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

(6)Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice.

(7)După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acțiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credință sau gravă neglijență, a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

(8)Termenul de prescripție a dreptului la acțiune în toate cazurile prevăzute de prezentul articol este de un an.

[23] Literă modificată prin   Legea nr.  242/2018 

[24] Literă modificată prin   Legea nr.  242/2018 

[25] Literă modificată prin   Legea nr.  242/2018 

[26] Literă modificată prin   Legea nr.  242/2018 

[27] Literă modificată prin   Legea nr.  242/2018 

[28] Articol completat prin   Legea nr.  242/2018

[29] Î. C. C. J.,  Secția II civila, Decizia nr. 2755 din 16-oct-2014

[30] dispozițiile de lege criticate nu îngrădesc accesul la justiție, ci, dimpotrivă, stabilesc condițiile în care se poate exercita dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale (Curtea Constituțională , dec. nr. 889 din 16 iunie 2009 , M. Of. nr. 567 din 14 august 2009, dec.  nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr.  869 din 19 decembrie 2007, și dec. nr. 182 din 26 februarie 2008, M. Of. nr.  nr. 255 din 1 aprilie 2008).

[31] Î. C. C. J.,  Secția II civila, Decizia nr. 2755 din 16 octombrie 2014. Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.R.S. împotriva Deciziei nr. 168/A din 22 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

[32] Î. C. C. J.,  Secția II civila, Decizia nr. 356 din 4 februarie 2014. Prin dezvoltarea motivelor de recurs se arată că prin considerentele deciziei atacate, instanța de apel a analizat legalitatea și temeinicia acțiunii reclamantului în raport de dispozițiile art. 998-999 C. civ., pe care le-a interpretat ca reprezentând dreptul comun în materia răspunderii civile și în raport de dispozițiile art. 504 C. pr.  pen. Dispozițiile legale menționate, art. 998-999 C. civ. nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului pentru erorile judiciare.

Reglementarea legală ce stabilește în ce constau erorile judiciare pentru care poate fi angajată răspunderea statului este art. 504 C. pr.  pen. raportat la art. 52 alin. (3) din Constituția României, care statuează că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este o răspundere directă, de apartenența dreptului public, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale. Prin urmare, dispozițiile art. 504 alin. (1) C. pr.  pen. nu pot constitui o aplicare concretă a principiilor consacrate de art. 998-999 C. civ., întrucât această interpretare ar putea conduce la ideea că statul, prin M.F.P., are o răspundere nelimitată și necondiționată, situație în care normele legale care reglementează răspunderea statului în alte domenii nu se mai justifică din moment ce principiile consacrate de art. 998- 999 C. civ. ar fi general aplicabile. Prin decizia civilă atacată, instanța de judecată a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a schimbat temeiul juridic al acțiunii reclamantului L.I., în art. 504 C. pr.  pen. Schimbând temeiul juridic al acțiunii inculpatului, instanța de apel a încălcat și prevederile art. 506 C. pr.  pen., care la pct. 3 se referă la competența tribunalului „în a cărui circumscripție domiciliază persoana îndreptățită”. În soluționarea cauzei în apel, magistrații au dat dovadă de rea-credință, transformându-se în apărătorii reclamantului, motivându-și hotărârea, pe toate argumentele invocate de acesta. Pârâtul Statul român, prin recursul întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. pr. civ. , solicită admiterea căii de atac, în principal casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, modificarea deciziei în sensul respingerii apelului formulat de reclamant. Prin decizia civilă nr. 713 din 06 decembrie 2010, pronunțată de către Curtea de Apel București, prin care a fost admis apelul reclamantului L.I. și trimisă cauza spre rejudecare, decizie devenită obligatorie prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat cu putere de lucru judecat faptul că instanța de judecată este investită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe prevederile art. 998-999 și art. 1000 C. civ., totodată stabilind și faptul că prevederile art. 504 C. pr.  pen. nu sunt aplicabile, deoarece în cauză nu s-a pronunțat o hotărâre penală definitivă de condamnare și nici de achitare a reclamantului pentru infracțiunile pentru care a fost trimis în judecată. Pentru a admite apelul formulat de reclamantul L.I. și a stabili faptul că Statul român, prin M.F.P. are legitimare procesuală pasivă în cauza dedusă judecății, instanța a apreciat că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004.Prin urmare, în lumina acestor prevederi, Curtea a apreciat că numai statul, prin M.F.P. poate avea calitate de parte în litigiile având ca obiect „erori judiciare”. Pronunțându-se astfel, Curtea a schimbat natura vădit neîndoielnică a cauzei deduse judecății, transformând-o dintr-o acțiune în răspundere civilă delictuală, supusă prevederilor dreptului comun art. 998-999 și art. 1000 C. civ., într-o acțiune de reparare a prejudiciului produs prin erori judiciare, supusă dispozițiilor legii speciale – Legea nr. 303/2004, ignorând astfel obligativitatea dezlegării date prin decizia de casare.

Motivarea admiterii apelului întemeiată exclusiv pe prevederile art. 94 din Legea nr. 303/2004, reprezintă o motivare străină de natura pricinii, în sensul prevederilor art. 304 pct. 7 C. pr. civ. Hotărârea care cuprinde motive străine de natura pricinii, nu poate fi calificată decât ca fiind o hotărâre nemotivată, pronunțată cu respectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. pr. civ. Nemotivarea hotărârii atrage implicit și imposibilitatea realizării controlului judiciar pe calea recursului. Instanța de recurs, față de nemotivarea hotărârii recurate, trebuie să procedeze la casarea hotărârii cu consecința trimiterii spre rejudecare a cauzei pentru respectarea dreptului la un proces echitabil. Pe de altă parte, prevederile art. 96 din Legea nr. 303/2004, nu își puteau găsi aplicabilitatea în cauza dedusă judecății, deoarece răspunderea Statului prin M.F.P., poate fi angajată doar în două ipoteze: repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârșite în procese penale, în condițiile stabilite de prevederile art. 504 C. pr. pen. și repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului.

Textul se referă la erori judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale, reclamantul invocând existența unui proces penal, iar pe de altă parte, legiuitorul a condiționat răspunderea Statului Român pentru acest tip de prejudicii, de stabilirea în prealabil printr-o hotărâre definitivă a răspunderii judecătorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și numai dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară, ceea ce nu se verifică în cauză. Instituie răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, însă reclamantul invocă producerea unui prejudiciul moral ca urmare a trimiterii sale în judecată prin rechizitoriul întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timișoara. Prin urmare, Statul român, prin M.F.P., nu-și poate legitima calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane fizice sau juridice s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu. Practica Înaltei Curți de Casație și Justiție oglindită în decizii de speță, a statuat asupra faptului că dispozițiile art. 998,999 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. S-a stabilit astfel că, răspunderea statului este o răspundere directă, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, în condițiile prevăzute de art. 504 C. pr.  pen. (Decizia nr. 422 din 17 ianuarie 2006).

[33] Î. C. C. J.,  Secția II civilă, Decizia nr. 356 din  4 februarie 2014 Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 C. pr.  pen. Admite recursurile declarate de pârâta C.C. și de pârâtul Statul Român, prin M.F.P. împotriva Deciziei nr. 42/A din data de 4 martie 2013 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă și asigurări sociale. Modifică decizia în parte, în sensul că înlătură dispozițiile referitoare la desființarea în parte a sentinței nr. 1809 din data de 11 octombrie 2012 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și a trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanță.

[34] Mai corect, este ca acțiunea în regres să privească întotdeauna, în mod direct persoana care,  din culpă gravă, a provocat situația generatoare de daune și,  în garanție,  asigurătorul. Contractul de asigurare de răspundere civilă profesională nu acoperă riscurile rezultate ca urmare a erorilor judiciare cauzate de exercitarea funcției cu rea-credință (art. 2 alin3 din Norme). În baza Art. 78 din Legea nr. 303,  (1) Judecătorii şi procurorii beneficiază de asigurare pentru risc profesional, realizată din fondurile bugetare ale Înaltei Curți de Casație şi Justiție, ale Ministerului Justiției, Ministerului Public sau, în cazul judecătorilor şi procurorilor militari, din fondurile Ministerului Apărării Naționale, pentru viață, sănătate şi bunuri, dacă sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea, în limita veniturilor pentru anii lucrați în aceste funcții, dar nu în mai mult de 15 ani de activitate.

[35] V și Nicolae Volonciu ș.a., Noul Cod de Procedura penala comentat 2015, Ed.Hamangiu ; idem, , Noul Cod de Procedura Penala adnotat. Partea speciala  2016, Universul Juridic 

[36] Î. C. C. J.,  Sectia I civila, Decizia nr. 7745 din 2 noiembrie 2011

[37] Î. C. C. J.,  Secția I civila, Decizia nr. 7745 din 02-nov-2011

 Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva deciziei nr. 156/Ap din 10 noiembrie 2010 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale.