FAPTA NU EXISTĂ
Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni (Art. 14 alin. 1 C. pr. pen.).
Acţiunea penală se pune în mişcare şi se exercită atunci când există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune (că există probe din care rezultă că o persoană a săvârşit o infracţiune – art. 309 alin. 1) şi nu există cazuri care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acesteia.
Unul dintre cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale este prevăzut în Art. 16 alin. (1) lit. a). Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: fapta nu există.
Cazul este incident atât atunci când nu s-a produs nicio schimbare în realitatea obiectivă (fapta nu a produs modificări fizice în lumea înconjurătoare – I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, p. 234), cât şi atunci când nu există conduita pe care norma de incriminare o descrie verbum regens. Cazul de împiedicare a acţiunii penale rămâne incident şi atunci când există o anume conduită, dar ea nu este cea prevăzută ca element material al infracţiunii.
În prezent, trăsăturile esenţiale ale infracţiunii sunt prevederea faptei de legea penală (tipicitatea), caracterul nejustificat (cauzele justificative) şi caracterul imputabil (cauzele de neimputabilitate).
Prin norma de incriminare se stabileşte un model abstract al faptei. Pentru a fi relevante penal, faptele trebuie să corespundă descrierii sau modelului abstract din norma de incriminare, adică trebuie să fie tipice. Tipicitatea este tocmai această corespondenţă, concordanţă între trăsăturile faptei concrete şi modelul abstract (tip) prevăzut de norma de incriminare. Tipicitatea apare, aşadar, în trăsătura esenţială a prevederii faptei de legea penală.
Referitor la prevederea faptei de legea penală, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, aceasta este, în primul rând, o expresie a principiului legalităţii incriminării, prevăzut atât la nivel constituţional – art. 23 alin. (12), cât şi la nivel convenţional – art. 7 § 1. Astfel, prevederea faptei de legea penală presupune existenţa unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă sau ordonată, existenţa unei fapte concrete şi tipicitatea (corespondenţa dintre trăsăturile acesteia, ale faptei concrete, şi cele ale modelului legal de incriminare). Cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale consacrat de art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen., respectiv “fapta nu este prevăzută de legea penală”, se reţine atunci când nu există concordanţă (tipicitate) între fapta concretă comisă şi modelul legal de incriminare prevăzut de legea penală.
Noţiunea de tipicitate se referă atât la elementele obiective, cât şi la elemente subiective din structura normei de incriminare. Ambele sunt elemente prin prisma cărora se analizează concordanţa între modelul descris de legiuitor în norma de incriminare şi fapta concret săvârşită. Pentru a interveni răspunderea penală trebuie să existe o concordanţă între trăsăturile faptei concrete şi trăsăturile modelului abstract prevăzut de norma de incriminare, adică, cu alte cuvinte, când au fost realizate toate elementele constitutive ale infracţiunii. Absenţa oricărui element constitutiv al infracţiunii lipseşte acţiunea penală de temeiul său de drept, putându-se afirma că lipsa de corespondenţă între trăsăturile faptei concrete şi trăsăturile modelului abstract prevăzut de norma de incriminare determină neprevederea faptei de către legea penală.
Temeiul de achitare prevăzut de art. 10 alin. 1 lit. d) din Codul de procedură penală din 1968 (faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii) se regăseşte în actuala reglementare în dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. Curtea Constituțională, Decizia nr. 631 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, art. 4 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, precum şi a dispoziţiilor art. 13 alin. (1), art. 16 alin. (1), art. 396 alin. (5) şi art. 552 alin. (1) din Codul de procedură penală,§§40-42, M. Of. nr. 77 din 29 ianuarie 2015
În cazul în care nu se poate reţine comiterea elementului material al infracţiunii de trafic de influeţă sau existenţa unei condiţii esenţiale ataşate acestui element material, se impune achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.. Există o diferenţă semnificativă între o faptă suficient de bine caracterizată din perspectiva normei penale de incriminare, care constă în comiterea elementului material, dar căreia îi lipseşte un element constitutiv sau o condiţie de tipicitate, caz în care achitarea se dispune în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen., faţă de o acţiune care este întru-totul legală şi faţă de care nu se poate reţine comiterea elementului material sau existenţa unei condiţii esenţiale ataşate acestui element material şi nu sunt întrunite nici unele din elementele constitutive, caz în care achitarea se dispune în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Completurile de 5 judecători,Decizia nr. 48 din 26 mai 2023
În baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) din C. pr. pen. l-a achitat pe inculpatul C. pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la evaziune fiscală în formă continuată, prevăzute de art. 31 alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu există.
În baza art. 396 alin. (1) şi (5) din C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. a achitat-o pe inculpata F. pentru săvârşirea infracţiunii de participaţie improprie la evaziune fiscală în formă continuată, prevăzute de art. 31 alin. (2) C. pen. (1969) raportat la art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (1969) şi art. 5 alin. (1) C. pen., întrucât fapta nu există.
În raport de cele arătate mai sus, instanţa de fond a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada, dincolo de orice îndoială rezonabilă, în accepţiunea dispoziţiilor art. 396 alin. (2) C. pr. pen., că operaţiunile comerciale pretins desfăşurate de către S.C. ar fi avut caracter real, pentru a exista pentru subiectul activ al aceleiaşi infracţiuni obligaţia evidenţierii lor în documentele legale cu relevanţă fiscală.
Din acest ultim punct de vedere, raportat la acţiunea care formează elementul material al laturii obiective a aceleiaşi infracţiuni, subiectul activ, deşi unul circumstanţiat, poate fi atât o persoană fizică sau juridică cu atribuţii financiar contabile, ale cărei obligaţii privind respectarea reglementărilor în materie sau, după caz, organizarea şi conducerea contabilităţii sunt instituite în sarcina sa prin lege sau contract, precum şi orice persoană în privinţa căreia s-ar dovedi că a exercitat, în fapt, conducerea activităţii contabile a societăţii, chiar şi în lipsa unor dispoziţii legale sau contractuale în acest sens; această din urmă teză a fost avută în vedere de acuzare, de vreme ce nici inculpatul C., nici inculpatul E. nu au avut vreo calitate în S.C., iar inculpata F. întocmit documentele primare (facturi, chitanţe, etc.), declaraţiile fiscale şi balanţa de verificare în numele şi pe seama S.C, la solicitarea primilor, şi nu în baza unui contract încheiat cu reprezentantul aceleiaşi societăţi.
Faţă de acestea, a constatat că fapta de evaziune fiscală imputată inculpaţilor C., E. şi F., în diferite forme ale participaţiei penale (autorat, respectiv, complicitate) nu există, fiind incident cazul care împiedică punerea în mişcare şi continuarea exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.
– temeiul corect al soluţiilor de achitare pentru infracţiunile de participaţie improprie la infracţiunea de abuz în serviciu săvârşită în dauna Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi de instigare la complicitate la abuz în serviciu în raport cu G. şi H. în dauna Ministerului Sănătăţii este art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., nu art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen., cum a reţinut instanţa de fond; Pentru faptele anterior expuse, instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului H. întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) teza I C. pr. pen., reţinând că acuzarea:
– nu a adus minime precizări referitoare la atribuţiile de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară şi care ar fi fost neîndeplinite sau îndeplinite în mod defectuos de către funcţionarului public H.,
– după cum nu a adus astfel de precizări nici prin raportare la legislaţia secundară, în raport de care prima instanţă să facă propria evaluare asupra defectuozităţii în îndeplinirea unui act, ca element de tipicitate a infracţiunii de abuz în serviciu şi a măsurii în care eventualele dispoziţii din acte infralegale a căror încălcare ar fi fost imputată funcţionarului public preiau/transpun, detaliază sau explicitează norme exprese şi neechivoce din legi, ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului.
Din acest ultim punct de vedere, raportat la acţiunea care formează elementul material al laturii obiective a aceleiaşi infracţiuni, subiectul activ, deşi unul circumstanţiat, poate fi atât o persoană fizică sau juridică cu atribuţii financiar contabile, ale cărei obligaţii privind respectarea reglementărilor în materie sau, după caz, organizarea şi conducerea contabilităţii sunt instituite în sarcina sa prin lege sau contract, precum şi orice persoană în privinţa căreia s-ar dovedi că a exercitat, în fapt, conducerea activităţii contabile a societăţii, chiar şi în lipsa unor dispoziţii legale sau contractuale în acest sens; această din urmă teză a fost avută în vedere de acuzare, de vreme ce nici inculpatul C., nici inculpatul E. nu au avut vreo calitate în S.C., iar inculpata F. întocmit documentele primare (facturi, chitanţe, etc.), declaraţiile fiscale şi balanţa de verificare în numele şi pe seama S.C., la solicitarea primilor, şi nu în baza unui contract încheiat cu reprezentantul aceleiaşi societăţi.
Faţă de acestea, a constatat că fapta de evaziune fiscală imputată inculpaţilor C., E. şi F., în diferite forme ale participaţiei penale (autorat, respectiv, complicitate) nu există, fiind incident cazul care împiedică punerea în mişcare şi continuarea exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.
Pentru faptele anterior expuse, instanţa de fond a dispus achitarea inculpatului H. întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) teza I C. pr. pen., reţinând că acuzarea:
– nu a adus minime precizări referitoare la atribuţiile de serviciu reglementate expres prin legislaţia primară şi care ar fi fost neîndeplinite sau îndeplinite în mod defectuos de către funcţionarului public H.,
– după cum nu a adus astfel de precizări nici prin raportare la legislaţia secundară, în raport de care prima instanţă să facă propria evaluare asupra defectuozităţii în îndeplinirea unui act, ca element de tipicitate a infracţiunii de abuz în serviciu şi a măsurii în care eventualele dispoziţii din acte infralegale a căror încălcare ar fi fost imputată funcţionarului public preiau/transpun, detaliază sau explicitează norme exprese şi neechivoce din legi, ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului.
În raport de cele arătate mai sus, instanţa de fond a constatat că în cauză nu s-a făcut dovada, dincolo de orice îndoială rezonabilă, în accepţiunea dispoziţiilor art. 396 alin. (2) C. pr. pen., că operaţiunile comerciale pretins desfăşurate ar fi avut caracter real, pentru a exista pentru subiectul activ al aceleiaşi infracţiuni obligaţia evidenţierii lor în documentele legale cu relevanţă fiscală.
Din acest ultim punct de vedere, raportat la acţiunea care formează elementul material al laturii obiective a aceleiaşi infracţiuni, subiectul activ, deşi unul circumstanţiat, poate fi atât o persoană fizică sau juridică cu atribuţii financiar contabile, ale cărei obligaţii privind respectarea reglementărilor în materie sau, după caz, organizarea şi conducerea contabilităţii sunt instituite în sarcina sa prin lege sau contract, precum şi orice persoană în privinţa căreia s-ar dovedi că a exercitat, în fapt, conducerea activităţii contabile a societăţii, chiar şi în lipsa unor dispoziţii legale sau contractuale în acest sens; această din urmă teză a fost avută în vedere de acuzare, de vreme ce nici inculpatul C., nici inculpatul E. nu au avut vreo calitate în S.C., iar inculpata F. întocmit documentele primare (facturi, chitanţe, etc.), declaraţiile fiscale şi balanţa de verificare în numele şi pe seama S.C., la solicitarea primilor, şi nu în baza unui contract încheiat cu reprezentantul aceleiaşi societăţi.
Faţă de acestea, a constatat că fapta de evaziune fiscală imputată inculpaţilor C., E. şi F., în diferite forme ale participaţiei penale (autorat, respectiv, complicitate) nu există, fiind incident cazul care împiedică punerea în mişcare şi continuarea exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.
A subliniat şi că, în raport de prevederile art. 371 C. pr. pen. referitoare la obiectul judecăţii, nu poate avea în vedere poziţia Ministerului Public avută în completarea acuzaţiilor aduse inculpaţilor C., E. şi F. prin însuşi actul de sesizare a instanţei, a cărui regularitate a fost verificată cu caracter de autoritate de lucru judecat în procedura de cameră preliminară. După cum reconfigurarea împrejurărilor faptice imputate în sensul considerării aceloraşi operaţiuni comerciale ca fiind fictive şi nu reale, iar contribuţia la pretinsa prejudiciere a bugetului de stat prin intermediul S.C. ca fiind un act de ajutorare la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prin intermediul societăţilor beneficiare ale facturilor fiscale astfel emise, ar avea drept consecinţă schimbarea atât a cauzei acuzaţiilor (adică faptele materiale de care sunt acuzaţi şi pe care se bazează acuzaţia), cât şi a naturii lor (adică încadrarea juridică a faptelor în cauză), ceea ce nu poate fi admis fără nesocotirea gravă a dreptului la apărare al aceloraşi inculpaţi.
În subsidiar, a subliniat că, admiţând că aceleaşi operaţiuni comerciale derulate între S.C. ar fi avut caracter real, existând pentru inculpaţi obligaţia evidenţierii lor, acestea au fost declarate fiscal, împrejurare nu doar susţinută în acuzare, dar şi confirmată de expertiza financiar contabilă efectuată în cursul cercetării judecătoreşti, astfel încât organele fiscale au posibilitatea de a constata şi verifica operaţiunile de vânzare efectuate, veniturile realizate şi sursa acestora, precum şi de a stabili felul obligaţiilor fiscale, cuantumul taxelor şi impozitelor datorate bugetului consolidat al statului, fapta imputată inculpaţilor C., E. şi F. nefiind prevăzută de legea penală, devenind incident cazul care împiedică punerea în mişcare şi continuarea exercitării acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Secţia Penală Decizia nr. 130/A din 28 martie 2023
Referitor la discuţiile înregistrate ambiental, Curtea a constatat că, înregistrarea nu confirmă acuzaţiile formulate în prezenta cauză şi are legătură, în cea mai mare parte, cu o faptă care nu constituie obiectul judecăţii, întrucât se referă, în mod explicit, la aceeaşi faptă (primirea de bani, de către inculpata A., prin intermediul martorilor RR. şi NN., de la I., în vederea pronunţării faţă de acesta a unei soluţii de condamnare la o pedeapsă cu suspendarea executării, astfel cum a declarat martora B., dar toate persoanele pretins implicate, inclusiv I., au negat), pentru care pr. urorul nu a formulat nicio acuzaţie prin rechizitoriu, încadrându-se în categoria celor pentru care s-a dispus, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., clasarea cauzei .
Referitor la cea de a doua discuţie înregistrată ambiental, Curtea a reţinut, de asemenea, că nu dovedeşte, fără echivoc, săvârşirea de către inculpată a faptelor analizate.
Astfel, s-a reţinut, că, în realitate, discuţia respectivă se concentrează pe fapta prezentată la pct. I (privindu – i pe W., din N.), iar referirile la faptele în discuţie sunt doar tangenţiale, fără a fi identificate replici clare, din care să rezulte, dincolo de orice îndoială rezonabilă, comiterea acestora de către inculpată.
Pentru toate motivele anterior menţionate, Curtea a reţinut, cu privire la faptele analizate, următoarele:
– nu s-a dovedit, în afara oricărui dubiu, existând îndoieli serioase, care îi profită acesteia, conform art. 4 alin. (2) şi art. 103 alin. (2) teza a II-a C. pr. pen., că inculpata A. ar fi săvârşit vreuna din acele fapte, constând, potrivit obiectului judecăţii (în limitele impuse de acuzaţiile formulate prin rechizitoriu), în primirea de bani, prin intermediul martorei B., pentru înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea (cu privire la H., I., J. şi K.) şi, respectiv, pentru pronunţarea, pe fondul cauzei, a unei soluţii de condamnare la pedepse cu suspendarea executării (cu privire la L., J. şi K.).
– nu este exclus ca martora B. să fi primit, conform afirmaţiilor făcute chiar de ea în declaraţiile sale, sume de bani, de la sau pentru cel puţin unele din persoanele anterior nominalizate, traficându-şi influenţa, inclusiv prin intermediul naşului său, G., dar nu există probe sigure că aceasta ar fi dat, măcar o parte din acele sume de bani, inculpatei A., context în care Curtea a remarcat faptul că, spre deosebire de fapta constatată la pct. I, niciuna din persoanele respective, nu a solicitat vreodată restituirea vreunei sume de bani, deşi, în final, inculpaţii din cauza soluţionată de inculpata judecător au fost condamnaţi la pedepse cu executare în regim de detenţie, o astfel de solicitare nefiind făcută nici măcar de martorii denunţători M. şi H., care, după redeschiderea urmăririi penale, nu şi-au mai susţinut denunţurile, nefiind interesaţi nici de recuperarea banilor, într-un cuantum consistent, despre care se susţine că i-ar fi dat martorei B..
Prin urmare, pentru ambele fapte reţinute, Curtea a apreciat că se impune achitarea inculpatei A., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. pr. pen.
În ceea ce o priveşte pe inculpată, aceasta reiterând, parţial, apărările formulate în faţa instanţei de fond, a criticat, în cuprinsul motivelor scrise de apel, sentinţa atacată pentru greşita condamnare, sub aspectul infracţiunii de luare de mită privind modul de soluţionare a dosarului nr. x/2009 al Tribunalului Bucureşti (fapta din 02 februarie 2010, descrisă în partea I a rechizitoriului), solicitând pronunţarea unei soluţii de achitare întemeiată pe dispoziţiile art. 396 alin. (5) C. pr. pen., raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., întrucât fapta nu există.
În acest sens, a arătat că, potrivit materialului probator administrat la dosar, nu s-a putut stabili cu exactitate care a fost suma de bani primită de B. şi nici în câte împrejurări au fost daţi aceşti bani, dacă banii au fost restituiţi sau nu de către denunţătoare, precum şi modalitatea de obţinere a sumei de către martora BB..
Totodată, sentinţa primei instanţe a fost criticată şi sub aspectul greşitei reţineri a temeiului achitării pentru două dintre infracţiunile de luare de mită, respectiv lipsa dovezilor privind comiterea faptei (art. 16 alin. (1) lit. c) C. pr. pen.), în condiţiile în care, cele două infracţiuni pentru care inculpata a fost achitată şi care au legătură cu modul de soluţionare a dosarului nr. x/2009 al Tribunalului Bucureşti, nu există. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Secţia Penală Decizia nr. 119/A din 16 martie 2023
Într-o cauză, instanţa de fond a observat că inculpaţilor E. şi G. le sunt aplicabile dispozițiile art. 367 alin. (1) şi (2) C. pen., întrucât infracţiunea de evaziune fiscală care intră în scopul grupului infracţional organizat, este sancţionată de lege cu închisoare mai mare de 10 ani, având în vedere că pentru cei doi inculpaţi sunt aplicabile dispoziţiile legale referitoare la art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (3), respectiv 2 din Legea nr. 241/2005 în varianta modificată în luna martie 2013 care a prevăzut sancţiuni penale mai aspre, pedepsele depăşind pragul de 10 ani închisoare, având în vedere data la care s-au epuizat activităţile infracţionale privind evaziunea fiscală, 30 aprilie 2013.
A apreciat că prevederile legale de mai sus nu sunt aplicabile şi inculpatului H., căruia i se vor reţine dispoziţiile legale ale art. 9 alin. (1) lit. b) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005 în varianta dinainte de această modificare legislativă, fiind aplicabile în această situaţie dispozițiile art. 5 C. pen. privind legea mai favorabilă, având în vedere că activitatea infracţională a acestuia s-a efectuat în perioada 2011-2012, astfel că în situaţia acestui inculpat pedeapsa pentru evaziune fiscală, infracţiunea scop, nu depăşeşte 10 ani închisoare, urmând a i se reţine varianta infracţiunii prevăzute de art. 367 alin. (1) C. pen., aşa cum de altfel a fost schimbată încadrarea juridică a faptei prin încheierea penală a Curţii de Apel Timişoara.
În acest context, a apreciat că solicitarea inculpatului E. de achitare pentru această infracţiune în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) şi lit. b) teza I C. pr. pen., apare ca fiind nefondată, fiind întrunite toate condiţiile legale pentru a fi reţinută infracţiunea prevăzute de art. 367 alin. (1) şi (2) C. pen., grupul infracţional fiind constituit şi funcţionând în condiţiile descrise de art. 367 alin. (6) C. pen., cu un scop precis, săvârşirea de către membrii acestui grup a infracţiunii de evaziune fiscală prin cele două societăţi comerciale, având finalitatea ca E. să beneficieze de produsul infracţiunilor de evaziune fiscală, fiind întrunite elementele de tipicitate ale acestei infracţiuni, programul infracţional fiind unul precis şi urmărit de inculpatul E., iar durata funcţionării acestui grup a fost suficientă pentru a se produce bugetului de stat un prejudiciu substanţial.
Referitor la solicitarea de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. b) C. pr. pen. formulată de inculpatul G., instanţa de fond a constatat că această solicitare este nefondată în contextul în care acest inculpat a fost implicat pe deplin în toată activitatea infracţională, iar apărarea sa că nu a cunoscut activităţile desfăşurate prin S.C. K. S.R.L. nu poate fi reţinută în condiţiile în care a semnat actele acestei societăţi comerciale, acţionând şi pe linia transportului de autoturisme second-hand, cunoscând mecanismul derulării activităţilor în cauză, din declaraţia martorului MM. rezultând că inculpatul G. avea cunoştinţă de activităţile derulate în cadrul societăţii comerciale pe care o administra în drept. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Secţia Penală Decizia nr. 106/A din 13 martie 2023
Analizând fapta suspectei G., judecătorul de cameră preliminară a constatat că divulgarea acelor informaţii ce aveau caracter nepublic nu a afectat activitatea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, neexistând date că o astfel de perturbare a avut loc, aceste aspecte presupunând imposibilitatea desfăşurării activităţilor normale ale unităţii de parchet. Or, s-a apreciat ca fiind evident că prin divulgarea acelor date cu privire la o plângere penală formulată nu a fost afectată activitatea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi.
În ceea ce priveşte eventuala afectare a intereselor persoanelor care au formulat plângerea penală, judecătorul de cameră preliminară a apreciat că interesul persoanelor vătămate era tragerea la răspundere penală a inculpatei A. Or, era evident că aceasta urma să ia la cunoştinţă de mai mult decât număr dosar, nume părţi şi nume pr. uror, mai exact, de întregul dosar, având în vedere că plângerea penală o viza.
Aşadar, faptul că activitatea suspectei G. nu a condus la afectarea intereselor sau activităţii unei persoane reiese chiar din motivarea procurorului de caz, arătându-se în ceea ce o priveşte că,,…astfel, divulgarea acestor informaţii, chiar dacă nu erau publice, nu a influenţat în mod efectiv ancheta, iar valoarea informaţiilor furnizate, fiind puţine şi fără multă relevanţă pentru dosarul ce s-a alcătuit ulterior, a fost relativ redusă”.
De altfel, chiar procurorul de caz a reţinut că fapta suspectei de a divulga acele informaţii nu au afectat nici interesele semnatarilor plângerii şi nici instituţia parchetului, în condiţiile în care ancheta nu a fost influenţată, iar informaţiile furnizate au fost puţine şi fără relevanţă pentru cauză.
Având în vedere aceste aspecte, raportat la situaţia de fapt şi la probele enunţate, judecătorul de cameră preliminară a constatat că fapta reţinută în sarcina suspectei G. nu este prevăzută de legea penală, fapta acesteia putând constitui cel mult o abatere disciplinară.
Având în vedere dispoziţiile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen., deoarece fapta ce a fost comisă de către suspecta G. nu este prevăzută de legea penală, soluţia care se impune este, potrivit art. 17 alin. (1) C. pr. pen. cea de clasare, iar nu de renunţare la urmărire penală motivată de lipsa interesului public în urmărirea faptei.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 318 alin. (15) teza a doua C. pr. pen., raportat la art. 318 alin. (1)-(6) C. pr. pen., judecătorul de cameră preliminară a respins cererea de confirmare a renunţării la urmărire penală formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi şi în temeiul art. 318 alin. (15) lit. b) C. pr. pen. a desfiinţat soluţia de renunţare la urmărire penală dispusă prin rechizitoriu, dată în dosarul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi cu privire la suspecta G. şi în temeiul art. 17 alin. (1) raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) teza I C. pr. pen., a dispus clasarea cauzei, întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
Deşi încheierea judecătorului de cameră preliminară pronunţată în cauza privind pe G. nu are autoritate de lucru judecat vis-a-vis de prezenta cauză, Curtea pe baza unui raţionament similar a ajuns la concluzia că fapta inculpatei de a solicita, prin intermediul şoferului instituţiei, contabilei Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, martora G., o veche cunoştinţă a sa, informaţii legate de dosarul penal înregistrat ca urmare a plângerii redactate şi semnate de cei patru auditori publici externi ai Camerei de Conturi Galaţi, numiţii B., C., E. şi F., nu este prevăzută de legea penală.
Astfel, s-a reţinut că divulgarea acelor informaţii ce aveau caracter nepublic (informaţii privind o plângere penală formulată, ce au fost divulgate către persoana vizată de acea plângere) nu a fost de natură a afecta activitatea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galaţi, neexistând date că o astfel de perturbare a avut loc, aceste aspecte presupunând imposibilitatea desfăşurării activităţilor normale ale unităţii de parchet.
Raportat la aceste considerente, s-a impus achitarea inculpatei A., pentru infracţiunea de instigare la divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 304 alin. (2) C. pen., în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen.
Criticile inculpatei privind lipsa elementelor de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 226 alin. (1), (5) C. pen.
Înalta Curte apreciază aceste critici ca fiind nefondate, constatând că prima instanţă a arătat motivele pentru care a stabilit că sunt întrunite elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 226 alin. (1), (5) C. pen., argumentând, pe baza opiniilor exprimate în doctrină, concluziile rezultate în urma interpretării textului de lege referitor la înregistrarea audio a unei convorbiri private.
Incriminarea din art. 226 C. pen. are în vedere protejarea vieţii private a persoanei, respectiv dreptul acesteia de a-şi desfăşura viaţa privată şi de a nu fi expusă fără voia sa percepţiei unei alte persoane sau publicului.
Art. 226 alin. (5) C. pen. protejează viaţa privată, prin împiedicarea plasării, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul săvârşirii faptelor prevăzute în alin. (1).
Din interpretarea gramaticală a textului de lege, Înalta Curte constată că cerinţa esenţială ataşată laturii obiective sau verbum regens vizează plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio, în scopul înregistrării unei convorbiri private.
Elementul material nu este condiţionat de obţinerea unui rezultat în sensul stocării pe un anumit suport a convorbirii private, fiind suficient ca mijlocul tehnic de înregistrare audio să fie plasat, fără drept, în acest scop. În speţă, inculpata a plasat reportofonul în biroul persoanei vătămate B. în scopul de a înregistra convorbirea privată dintre acesta şi celelalte persoane vătămate.
Caracterul privat al convorbirii rezultă din aspecte ce privesc atât persoanele participante acceptate, dar şi locul în care s-a purtat convorbirea – biroul persoanei vătămate B. în care îşi desfăşura activitatea singur, chiar dacă se afla în sediul unei instituţii publice, persoanele vătămate aveau dreptul la protejarea oricărei convorbiri în privinţa căreia erau singurele care puteau să hotărască cine poate să o audă sau cine poate participa la aceasta.
Nu există niciun motiv pentru a exclude din domeniul de incidenţă al noţiunii de viaţă privată activităţile profesionale, în condiţiile în care la locul de muncă majoritatea oamenilor iau şi păstrează un contact cu lumea exterioară. De multe ori, este dificil de trasat o linie de demarcaţie între viaţa profesională şi cea personală a persoanei sau de distins între un act profesional şi unul privat. De aceea, art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului oferă protecţia unei persoane nu doar în cercul său intim, ci şi în timpul şi pe parcursul activităţii sale profesionale (Curtea E.D.O., cauza Niemietz c. Germaniei, 16 decembrie 1992).
Prin urmare, în mod corect prima instanţă a stabilit că fapta dedusă judecăţii există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de către inculpata A. cu forma de vinovăţie cerută de lege. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Secţia Penală Decizia nr. 92/A din 01 martie 2023
Temeiul prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. presupune fie inexistenţa vreunei fapte, a vreunei modificări în realitatea înconjurătoare, fie situaţia în care faptele reţinute în sarcina nu pot primi nicio conotaţie penală întrucât acestea nu ar fi descrise de verbum regens, adică nu este prevăzută în cuprinsul normei ca element material al infracţiunii.
Astfel, raportând cazul de împiedicare a continuării acţiunii penale “fapta nu există” la argumentele folosite în fundamentarea solicitării de achitare de către inculpat, Curtea a observat că doar primul dintre acestea tinde, în realitate, la reţinerea art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. – inexistenţa pretinderii. Celelalte argumente nu privesc chestiuni de fapt, ci de drept, în înţelesul prevăzut în art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen., fapta nu este prevăzută de legea penală, întrucât acest caz de împiedicare a continuării acţiunii penale se poate reţine atunci când nu există concordanţă (tipicitate) între fapta concretă comisă şi modelul legal de incriminare prevăzut de legea penală.
În raport de baza factuală reţinută, în condiţiile în care pe baza mijloacelor de probă administrate a fost dovedit un comportament al inculpatului A., acesta fiind implicat în antecedenţa cauzală a încheierii contractelor de asistenţă juridică . . . , Curtea a reţinut că o faptă din partea acestuia a existat şi aceasta poate primi o conotaţie penală în raport de conţinutul constitutiv al infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 291 C. pen.. Aşadar, este nefondată solicitarea de achitare în baza art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.
Elementele de tipicitate ale faptei săvârşite de către inculpatul A. se impun a fi analizate în legătură cu comportamentul exhibat de acesta în faţa martorei C., întrucât la momentul întâlnirii cu aceasta persoană a fost săvârşită fapta de trafic de influenţă. Alte activităţi ale inculpatului, anterioare şi ulterioare înţelegerii cu martora C., cum ar fi întâlnirile cu inculpatul B. unde s-a încercat convingerea acestuia să încheie un contract de asistenţă juridică, contactarea numitului F. pentru ca acesta să determine pe inculpatul B. să accepte încheierea contractului de asistenţă juridică cu casa de avocatură propusă şi în termenii indicaţi de către inculpatul A., au doar caracter secundar în economia analizei tipicităţii comportamentului infracţional, fără importanţă juridică din perspectiva săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, venind doar să o circumstanţieze în mod negativ.
Or, Curtea a observat că la momentul întâlnirii cu martora C., inculpatul A. este cel care a pretins foloase cumpărătorului de influenţă pentru a-l determina pe funcţionarul public, directorul CET inculpatul B., să facă un act care intra în atribuţiile sale de serviciu (un contract de asistenţă juridică de tip abonament cu societatea de avocaţi a denunţătoarei). Interesul inculpatului a fost nelegitim, în urma manoperelor folosite acesta beneficiind de jumătate din preţul contractului pentru acoperirea propriilor datorii către martorul I., acţiuni ce intră în conflict cu interesele sociale, publice, astfel cum acestea sunt prevăzute în art. 291 alin. (1) C. pen.
În cadrul aceleaşi întâlniri a remis martorei C. numărul persoanei cu care urma să fie încheiat contractul din partea CET, devoalând identitatea funcţionarului public – inculpatul B., director general. De asemenea, inculpatul A. a dictat conţinutul contractului în privinţa clauzelor esenţiale, aspect evident din împrejurarea că ulterior nu şi-a dat acceptul cu privire la modificarea obiectului principal referitor la cuantumul onorariului care urma să fie încasat de către SCA “D.”.
Întrucât martora C. a luat cunoştinţă de conţinutul cererii inculpatului A., cerere care a fost formulată explicit, astfel că în mod evident se poate vorbi de modalitatea de “pretindere”. “Primirea” a fost realizată în condiţiile în care folosul a fost înmânat unui apropiat al inculpatului A., fie martora J., fie o altă persoană astfel cum a fost reţinut mai sus, atât această persoană, cât şi cumpărătorii de influenţă care ofereau banii (martorii V ), stabilind detaliile faptului remiterii şi cunoşteau că aceasta reprezintă recompensa serviciului de influenţă promis.
Raportat la influenţa – reală sau presupusă – pe care subiectul activ al infracţiunii o are sau lasă să se înţeleagă că o are asupra funcţionarului, Curtea a subliniat că aceasta nu este o condiţie impusă elementului material, ci constituie mijlocul prin care se săvârşeşte elementul material al laturii obiective.
Influenţa asupra unui funcţionar înseamnă ca persoana să aibă trecere sau să se bucure în mod real de încrederea unui funcţionar ori să fie în raporturi bune cu acesta. Din această perspectivă nu se poate nega existenţa unui istoric îndelungat al colaborării cu partea civilă CET şi cu inculpatul B., situaţie care rezultă din numărul foarte mare de contracte încheiate cu societăţile de avocatură în a căror activitate era implicat inculpatul A. şi respectul pe care chiar inculpatul B. a indicat că i-l purta .
Promisiunea inculpatului A. referitoare la încheierea contractului de asistenţă juridică prin intermediul directorului general al acestei societăţi, cu care martora C. a fost trimisă să discute, nu avea valoarea unei simple afirmaţii formale, ci venea din partea unui senator, pe fondul a numeroase contracte încheiate cu CET în trecut – inculpatul însuşi prezentând societăţile sale de avocatură ca principali furnizori de servicii ale societăţii, relaţia dintre cei doi inculpaţi fiind, cel puţin, una bazată pe lungi raporturi comerciale de colaborare. Ceea ce prezintă relevanţă este faptul că prin afirmaţiile inculpatului şi modul în care acesta s-a comportat, martora care a cumpărat influenţa a fost convinsă de realitatea faptului că un contract va fi încheiat, fiind evident pentru aceasta că inculpatul A. are capacitatea de a determina comportamentul inculpatului B. în sensul indicat, câtă vreme şi sumele de bani urmau să fie remise doar ca urmare a încasărilor realizate în baza contractelor de asistenţă.
Astfel, Curtea, pe baza elementelor factuale reţinute, a concluzionat că oferta lansată de inculpatul A. s-a caracterizat prin: seriozitatea şi realitatea ei, nu a avut un caracter evaziv ori general, ci s-a referit în mod concret la unul din actele pe care funcţionarul trebuia să-l efectueze în exerciţiul atribuţiilor de serviciu; a fost neechivocă şi fermă în sensul obţinerii actului şi satisfacerea interesului pe care îl aveau atât inculpatul cât şi cumpărătoarea de influenţă; a fost cuantificabilă, completă şi precisă în sensul că a inclus preţul influenţei, jumătate din fiecare factură emisă în desfăşurarea contractului; nu s-a rezumat la o simplă intenţie, inculpatul A. punând cele două persoane în legătură, cu mesajul clar pentru cumpărătorul de influenţă că acel contract se va încheia doar în forma indicată de inculpat sub aspectul preţului, însă în termeni vagi în ceea ce priveşte serviciile care urmau a fi prestate.
Este adevărat, astfel cum a afirmat inculpatul A., că nu constituie infracţiune dacă influenţa este afirmată de infractor după ce funcţionarul, în cadrul atribuţiilor sale legale, îndeplinise deja actul. Însă situaţia de fapt a relevat împrejurarea că iniţiativa de a fi încheiat contractul de asistenţă juridică i-a aparţinut inculpatul A. şi a fost pusă în aplicare prin stabilirea celor două întâlniri cu funcţionarul public, dar şi cu identificarea cumpărătorilor de influenţă, persoane care până la punerea în mişcare a mecanismului infracţional de către inculpat, nu îşi manifestaseră voinţa de a încheia un contract. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Secţia Penală Decizia nr. 90/A/ din 1 martie 2023
Într-o cauză, Procurorul a menţionat că se remarcă deja: coincidenţa persoanelor implicate, cu precizarea clară a rolului jucat de D. S.R.L. şi G. S.A., coincidenţa sumei de 3. 100. 000 euro, a sursei sale, a modului în care a fost mascată plata sa, a traseului prin care a ajuns de la cel care a dat mita la cel care a primit-o. Totodată, la diverse alte file ale rechizitoriului se explică de ce a fost încheiat contractul de asociere în participaţiune. S-a arătat că una şi aceeaşi sumă de 3100000 euro, primită la acelaşi momente şi prin aceeaşi metodă nu poate constitui, atât o mită, cât şi un venit taxabil. În consecinţă, atât timp cât a existat o urmărire penală cu privire la provenienţa şi destinaţia sumei, referitor la circumstanţele transferului acestei sume, la natura sa infracţională în baza unei înţelegeri specifice infracţiunilor de dare-luare de mită, care se întemeiază pe verificări ce dau un sens cel puţin credibil fragmentului de situaţie de fapt sesizat de Comisariatul Central al Gărzii Financiare, cât timp pe baza acestei urmăriri aceleaşi persoane sunt judecate pentru aceeaşi situaţie de fapt, sub o altă încadrare juridică, se constată că în prezenta cauză lipseşte o condiţie prevăzută de lege şi care este necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale (art. 16 alin. (1) lit. e) C. pr. pen.).
Soluţia de clasare s-a dispus şi cu privire la prezumtiva infracţiune de spălare de bani sesizată de Comisariatul Central al Gărzii Financiare. În consecinţă, la data sesizării nu existase (art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.) o spălare a sumei, ceea ce explică de ce Comisariatul Central al Gărzii Financiare nu a putut să descrie o situaţie de fapt care să corespundă textului art. 23 alin. b) din Legea nr. 656/2002 (în forma în vigoare la acel moment). Trebuie menţionat că spălarea de bani are ca situaţie preexistenta unei alte infracţiuni, anume cea din care provin valorile spălate, iar încheierea contractului de asociere în participaţiune a fost evident anterioară momentului la care trebuia emis primul decont al asocierii, celui la care a fost primită prima tranşă a sumei globale şi, în general, oricărui alt moment la care organul fiscal ar putea considera că a început în cauză obligaţia de a evidenţia în actele contabile suma de euro, deoarece obligaţia înregistrării ei ca venit nu putea apare decât după încheierea actului juridic apreciat ca dându-i caracteristica de venit.
Comisariatul Central al Gărzii Financiare conştientizează faptul că nu descoperise comiterea unor fapte de tipul celor sesizate (evaziune fiscală), ci săvârşirea unor infracţiuni de dare-luare de mită. Această conştientizare a fost deja confirmată cu caracter definitiv prin decizia penală nr. 236/A din 28 iunie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, pronunţată în dosarul nr. x/2013.
Soluţia de clasare a fost menţinută prin ordonanţa dată de prim procurorul adjunct al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, fiind respinsă plângerea formulată de ANAF. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Secţia Penală Încheierea nr. 623 din 25 noiembrie 2021
Prima instanţă a constatat că, în cauză, fie faptele pentru care s-a desfăşurat urmărirea penală nu există, întrucât întregul material probator analizat probează că acţiunile investigate nu se circumscriu ipotezelor ilicite prevăzute de verbum regens (art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen..), fie că are aplicabilitate principiul in dubio pro reo (art. 16 alin. (1) lit. c) C. pr. pen..) sau fapta nu a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege (art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II a C. pr. pen..), după distincţiile pe care le-a relevat în cuprinsul hotărârii atacate:
Astfel, s-a reţinut că săvârşirea presupuselor infracţiuni de abuz în serviciu nu au niciun fel de susţinere în materialul probator al cauzei, lipsind datele şi informaţiile care să ateste existenţa vreunor conduite încadrabile activităţilor incriminate prin dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. pen.
Înalta Curte a reţinut că alocarea fondurilor către unităţile administrativ teritoriale de la nivel judeţean, pentru elaborarea strategiilor impuse de H.G. nr. 246/2006 pentru aprobarea Strategiei naţionale privind accelerarea dezvoltării serviciilor comunitare de utilităţi publice, de H.G. nr. 1006/2001 pentru aprobarea Strategiei Guvernului privind accelerarea reformei în administraţia publică reformarea administraţiei publice locale sau de Legea nr. 315/2004 privind dezvoltarea regională din România, în baza cărora s-au întocmit planurile de dezvoltare rurală la nivel naţional sau regional nu poate fi considerat ilicit penal/infracţional şi se circumscrie activităţii Consiliului Judeţean de coordonare a activităţii consiliilor comunale, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean şi dezvoltării economice-sociale a judeţului.
În concluzie, Înalta Curte a constatat că în cauză nu a fost probată existenţa elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (34 de acte materiale) şi art. 5 alin. (1) C. pen., reţinută în sarcina inculpatului A. şi nici existenţa unor acte de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., reţinută în sarcina inculpatului B., astfel că este incident cazul de stingere a acţiunii penale prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen.
Instanţa a constatat că nu este probată existenţa unei conivenţe infracţionale între cele două reprezentante TT. şi factorii decizionali la nivel local (primarii) cu care, raporturile au fost strict contractuale ori la nivel judeţean (preşedinte al Consiliului Judeţean A.) şi nici între cele două inculpate şi inculpatul B., cu care au avut relaţii de serviciu ori chiar de subordonare.
Ajutorul dat inculpaţilor la săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu este susţinut în actul de sesizare pe baza unor prezumţii, respectiv pe baza numărului contractelor încheiate într-o perioada scurtă şi a unui aşa-zis caracter criticabil al lucrărilor, elemente care nu sunt şi suficiente pentru răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie.
În consecinţă, instanţa a constatat inexistenţa unor acte de ajutor la săvârşirea vreunei fapte penale. Activităţile desfăşurate de cele două inculpate, în limitele şi în considerarea obligaţiilor contractuale licite, nu pot fi evaluate ca un ajutor ilicit dat primarilor comunelor, cu atât mai mult cu cât, faţă de aceştia s-a reţinut soluţia achitării întrucât fapta nu există. Şi în cazul inculpatelor D. şi C. s-a reţinut o soluţie de stingere a acţiunii penale, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. pr. pen. Nefiind dovedită existenţa elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., reţinută în sarcina inculpatului A. şi nici existenţa unor acte de complicitate la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (34 de acte materiale), reţinută în sarcina inculpatului B., se constată că în mod corect, instanţa de fond a dispus, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a) din C. pr. pen., achitarea celor doi inculpaţi.
Înalta Curte – Completul de 5 Judecători reţine că în cazul unei fapte care presupune o formă de participaţie accesorie, acuzaţia faţă de instigator, respectiv complice, trebuie să releve elementele determinării sau ajutorului dat autorului pentru ca fapta acestuia să fie infracţiune. Însă, dacă elementele actului de conduită al autorului, nu caracterizează ilicitul penal, în consecinţă nici instigatorul sau complicele nu poate fi condamnat. De altfel, astfel cum a reţinut şi instanţa de fond, în cazul primarilor, inculpaţi în prezenta cauză, nu a fost dovedită existenţa conduitei descrise ca verbum regens în cazul infracţiunii de abuz în serviciu. În consecinţă, nefiind probată existenţa faptei de abuz în serviciu în sarcina inculpaţilor primari, în legătură cu încheierea contractelor de prestări servicii, nu se probează nici existenţa infracţiunii de abuz în serviciu în sarcina inculpaţilor A. şi B..
Completul de 5 Judecători al Înaltei Curţi constată că se impunea soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă, întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., pentru instigare la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 47 C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen., reţinută în sarcina inculpatului A., respectiv pentru complicitate morală mijlocită (în forma complicităţii la instigare) la infracţiunea de abuz în serviciu, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen., raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. , reţinută în sarcina inculpatului B..
Înalta Curte – Completul de 5 Judecători constată că nu sunt întrunite în cauză, condiţiile cumulative prevăzute de art. 48 alin. (1) C. pen. pentru reţinerea participaţiei penale sub forma complicităţii la comiterea infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen., având în vedere că din probele administrate nu rezultă existenţa unor acţiuni de înlesnire sau de ajutorare a primarilor şi viceprimarilor în comiterea unei infracţiuni. De altfel, în condiţiile în care pentru primarii, viceprimarii în sarcina cărora a fost reţinută infracţiunea de abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit prevăzută de art. 132 din Legea 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. şi pentru care este incident cazul de stingere a acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., rezultă că aspectele şi probele care determină soluţia de achitare faţă de autorii acestei infracţiuni, sunt incidente şi în cazul inculpatelor C. şi D.. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Completurile de 5 judecători Decizia nr. 31 din data de 24 aprilie 2023
Inculpatul A. a susţinut că fapta ce i se impută lipseşte în materialitatea sa, acesta procedând exclusiv la semnarea unui act adiţional prin care s-a rectificat o eroare materială intervenită în redactarea oficială a unui act, a cărui existenţă a fost confirmată prin probele administrate în cauză şi la încheierea căruia nu a luat parte. În speţă, pe lângă inexistenţa elementului material, se impune a se constata şi că nu sunt întrunite elementele de tipicitate necesare.
Sub un prim aspect, inculpatul, prin motivele de apel a susţinut că nu i se poate imputa încălcarea vreunor norme primare care să reglementeze vreo atribuţie de serviciu sau modalitatea de exercitare a unei atribuţii de serviciu.
Conform art. 25 alin. (3) C. pr. pen., instanţa, chiar dacă nu există constituire de parte civilă, se pronunţă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris sau la restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii. În considerarea acestui text de lege, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul de 5 Judecători, în majoritate, constatând că semnarea de către inculpat a actului adiţional reprezintă elementul material al infracţiunii, va desfiinţa înscrisul intitulat act adiţional 9 la contractul de locaţiune încheiat între Ministerul Educaţiei Naţionale şi Fundaţia B.. Desfiinţarea înscrisului (suportul material) rezultat al conduitei ilicite a inculpatului are ca scop restabilirea, de către organele judiciare, a ordinii încălcate prin comiterea infracţiunii de abuz în serviciu fiind, totodată, o sancţiune prin care se împiedică folosirea acestuia ca instrument doveditor, probant, al presupusei înţelegerii survenite între părţile actului juridic. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Completurile de 5 judecători Decizia nr. 30 din 3 aprilie 2023
Orice faptă care există obiectiv şi a fost săvârşită de către o persoană responsabilă penal poate atrage răspunderea penală doar în măsura în care sunt realizate condiţiile de tipicitate ale infracţiunii, respectiv atunci când există o corespondenţă deplină între trăsăturile faptei concrete şi modelul abstract prevăzut în norma de incriminare.
Prevederea faptei în legea penală (tipicitatea) este cerinţa ca fapta săvârşită de o persoană să corespundă întocmai tiparului sau modelului existent în norma de incriminare, fiind necesar să existe o corespondenţă pe planul elementelor de factură obiectivă (acţiune, urmare, calitatea subiectului activ sau pasiv etc.) şi a celor de natură subiectivă (forma de vinovăţie), cu menţiunea că trăsătura tipicităţii vizează numai concordanţa dintre elementele obiective ale faptei săvârşite cu cerinţele obiective stabilite în norma de incriminare. Această cerinţă este îndeplinită exclusiv în cazurile când suprapunerea între fapta comisă şi norma substanţială este deplină, respectiv au fost realizate toate elementele constitutive ale infracţiunii.
În toate situaţiile în care, concordanţa dintre elementele obiective ale faptei săvârşite cu cerinţele obiective stabilite în norma de incriminare nu există, deci nu este îndeplinită condiţia tipicităţii, temeiul achitării este cel prevăzut de art. 16 lit. b) teza I C. pr. pen. şi nu cel prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. care trebuie interpretat în sensul că fapta nu există în materialitatea sa respectiv că nu s-a comis niciun act de conduită umană exterioară care să fi produs vreo modificare în realitatea obiectivă.
Noţiunea de inexistenţă a faptei, în accepţiunea art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., se rezumă la inexistenţa acţiunii sau inacţiunii care constituie elementul material al textului de incriminare, şi nu situaţia în care o acţiune sau inacţiune există, dar excede elementului material al infracţiunii. Astfel, dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen. nu sunt aplicabile în ipoteza în care se constată că inculpatul a desfăşurat activitatea reţinută în rechizitoriu dar în împrejurări care nu realizează celelalte condiţii impuse de textul incriminator, sub aspectul laturii obiective.
Achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen. se impune în cazurile în care acţiunea sau inacţiunea cercetată există şi face parte din elementul material al infracţiunii, dar nu este întrunită o cerinţă esenţială care întregeşte elementul material al laturii obiective a infracţiunii.
Înalta Curte constată că s-a probat că inculpaţii au fost implicaţi, conform atribuţiilor de serviciu, în realizarea procedurii administrative care s-a finalizat cu perfectarea contractului de schimb de terenuri autentificat şi că aceste atribuţii de serviciu s-au îndeplinit cu respectarea dispoziţiilor legale în raport de situaţia de fapt ce a rezultat din materialul probator, nefiind îndeplinite astfel condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de abuz în serviciu. Totodată, s-a reţinut că modul în care s-a derulat procedura administrativă nu a fost determinat de vreo înţelegere frauduloasă dintre inculpaţi în scopul de a se creea un folos necuvenit inculpatului F..
În consecinţă, au existat acţiuni ale inculpaţilor dar acestea exced elementului material al infracţiunii, fapt pentru care se impune achitarea inculpaţilor în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Secţia Penală, Decizia nr. 183/A din 17 mai 2023
Referitor la fapta inculpatului A. de a constitui un grup infracţional organizat împreună cu inculpaţii B. şi SC C. S.R.L., al cărui scop a fost săvârşirea unor infracţiuni îndreptate împotriva patrimoniului Oraşului N , dar şi a unor infracţiuni de spălare a banilor, s-a apreciat că nu există, deoarece, cu ocazia analizei situaţiei de fapt, nu era îndeplinită condiţia numărului membrilor care constituie grupul. În consecinţă, în baza art. 396 alin. (5) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., instanța l-a achitat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 cu aplicarea art. 5 C. pen. (faptă anul 2011).
S-a considerat că fapta inculpatului A., care în calitate de primar a efectuat mai multe plăţi către SS., nu există, deoarece, finanţarea echipei de fotbal a fost legală. În consecinţă, în baza art. 396 alin. (5) C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., instanţa l-a achitat pe inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu în formă continuată prevăzută de art. 132 Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 309 C. pen. şi a art. 35 alin. (1) C. pen. S-a apreciat că fapta inculpatei S.C. C. S.R.L. de a constitui un grup infracţional organizat împreună cu inculpaţii A. şi B., al cărui scop a fost săvârşirea unor infracţiuni îndreptate împotriva patrimoniului Oraşului, dar şi a unor infracţiuni de spălare a banilor, nu există, motiv pentru care, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., inculpata S.C. C. S.R.L. a fost achitată pentru săvârşirea infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat prevăzută art. 367 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. (faptă anul 2011).
Instanţa a apreciat că fapta inculpatei D. de a primi prin intermediul fiicei sale, QQ., de la inculpatul A., un teren în suprafaţă de 500 m.p., în legătură cu îndeplinirea unor acte contrare îndatoririlor de serviciu care decurgeau din funcţia de judecător în cadrul Judecătoriei, primirea fiind disimulată prin încheierea unui contract de vânzare cumpărare între S.C. PP., al cărei asociat unic este făptuitorul A. iar administrator sora acestuia, RR., nu există. În consecinţă, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., inculpata D. a fost achitată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 7 lit. b) din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. (faptă 19.10.2010).
Referitor la situaţia inculpatului G., instanţa a constatat că fapta reţinută în sarcina acestuia, constând în aceea că, a transferat din conturile SS., despre care cunoştea că provenea din săvârşirea unor infracţiuni de abuz în serviciu de către inculpatul A., către societăţi de tip fantomă, sub acoperirea unor operaţiuni comerciale legale, în scopul ascunderii originii ilicite a sumelor respective, nu există, deoarece nu există o infracţiune predicat din care să provină banii. S-a apreciat că nu sunt întrunite elementele de tipicitate nici pentru o altă infracţiune, eventual delapidare sau abuz în serviciu, care să fie reţinută în sarcina inculpatului. În consecinţă, în baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen., inculpatul G. a fost achitat pentru săvârşirea infracţiunii de spălarea banilor prevăzută de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 din C. pen. (faptă din perioada 22.05.2012-03.07.2013).
Procurorul a apreciat că temeiul achitării, art. 16 lit. a) C. proc. pen. este greşit, acesta fiind contrar chiar argumentelor de achitare a instanţei de fond. Greşita achitare a inculpatului G., în temeiul art. 396 alin. (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de spălarea banilor, prevăzute de art. 29 alin. (1) lit. a) Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 C. pen. Astfel, s-a apreciat că este nefondată susţinerea instanţei cu privire la învinuirea adusă inculpatului G. întrucât infracţiunea de spălare a banilor poate avea o existenţă autonomă nefiind necesară existenţa unei condamnări anterioare sau concomitente pentru infracţiunea predicat. Rezultă fără îndoială faptul că sumele virate către societăţile fantomă enumerate nu au avut o origine licită. A arătat că nu se poate susţine că prin desfăşurarea de activităţi independente, în realizarea propriului interes legitim, fără nicio intenţie de a frauda, inculpata a realizat acte de participaţie penală sub forma complicităţii. A apreciat că nu se poate susţine că activitatea sa a fost una pregătitoare şi premergătoare actelor materiale care definesc infracţiunea de abuz în serviciu, în condiţiile în care nu există nicio dovadă că inculpata a cunoscut sau ar fi putut cunoaşte ce anume fapte/infracţiuni se vor săvârşi în viitor şi pentru că nu este arătată nicio legătură cu persoana inculpatului A. sau alt funcţionar al Primăriei N, astfel încât să se poată constata dacă inculpata a cunoscut sau ar fi putut cunoaşte natura atribuţiilor de serviciu care urmau a fi încălcate sau îndeplinite în mod defectuos.
Inculpata a desfăşurat activităţile necesare şi a efectuat demersurile legale pentru a satisfice un interes personal legitim, anume reconstituirea dreptului de proprietate asupra unor suprafeţe de teren moştenite de la autori deposedaţi pe nedrept, fără nicio intenţie de a frauda. A susţinut că nu s-a dovedit existenţa şi nu a existat conivenţa în legătură cu vreo faptă penală şi în legătură cu un eventual ajutor în vederea comiterii unei fapte penale. A apreciat că acuzaţiile, astfel cum au fost preluate de prima instanţă, nu sunt întemeiate şi au fost formulate în contra tuturor probelor cauzei, cu încălcarea prezumţiei de nevinovăţie şi a principiului in dubio pro reo.
Înalta Curte apreciază că, în mod corect, prima instanţă i-a achitat pe inculpaţi, însă nu va reţine argumentul că au existat doar voinţele a două persoane, ale inculpaţilor A. şi a inculpatului B., ci are în vedere faptul că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa unui grup infrcţional organizat din perspectiva scopului grupului, duratei de timp, structurii pe paliere orizontale şi verticale.
Asocierile criminale sunt fapte de pluralitate constituită de infractori constând în alcătuirea unei grupări de persoane în vederea săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni. Pluralitatea de infractori presupune pluralitate de persoane, unitate de infracţiune, cooperare materială şi cooperare subiectivă implicând un efort comun al mai multor persoane materializat în producerea unui rezultat ilicit unic. Pluralitatea evidenţiază caracterul indivizibil al contribuţiei tuturor făptuitorilor la săvârşirea infracţiunii. În cazul pluralităţii constituite, răspunderea participanţilor derivă din apartenenţa lor la un grup infracţional organizat al cărui scop este săvârşirea uneia sau mai multor fapte penale, chiar dacă acestea nu au fost săvârşite. Normele de incriminare sunt delicta sui-generis deoarece sancţionează o activitate pregătitoare în raport cu infracţiunea care reprezintă scopul asocierii. Raţiunea incriminării actelor pregătitoare se fundamentează pe pericolul social sporit care este independent de pericolul infracţiunii care reprezintă scopul constituirii pluralităţii, un pericol care izvorăşte din însăşi existenţa grupului criminal. Acest pericol este definit în norma de incriminare sub forma unor cerinţe esenţiale pentru existenţa infracţiunii, respectiv: colaborarea a cel puţin trei persoane, existenţa grupului o perioadă îndelungată sau nedefinită de timp, stabilirea rolului şi sarcinilor pentru fiecare participant, grupul să acţioneze în mod coordonat după un plan de organizare în scopul săvârşirii cel puţin a unei infracţiuni.
Acţiunea de constituire presupune asocierea efectivă a trei sau mai multe persoane, prin acord de voinţă, pentru a organiza un grup care să pregătească şi să pună în aplicare planul săvârşirii uneia sau mai multor infracţiuni. Pentru a fi considerat un grup infracţional organizat este necesară existenţa unei minime organizări – reguli de organizare, stabilirea unei ierarhii, repartizarea rolurilor şi a responsabilităţilor, precum şi stabilitate în timp, proiectarea unui program infracţional.
O faptă concretă poate să atragă răspunderea penală dacă poate fi încadrată în tiparul stabilit de norma de incriminare. Premisa esenţială pentru examenul de tipicitate o constituie identificarea elementelor prin prisma cărora se va analiza concordanţa dintre fapta comisă de inculpat şi modelul descris de legiuitor în norma de incriminare. Or, în speţă, instanţa de apel constată că inculpaţii A., S.C. C. S.R.L., B., F., E. nu au avut roluri bine definite, nu a existat o delimitare precisă a sarcinilor între aceştia şi o executare pe baza unui mod de operare complex, bine structurat.
Pentru existenţa infracţiunii se cere ca pluralitatea să fie constituită dintr-un grup structurat, format din trei sau mai multe persoane, care să aibă o existenţă în timp şi care să-şi propună săvârşirea de infracţiuni. Asocierii inculpaţilor din prezenta cauză îi lipseşte o structură ierarhică, dar şi o reprezentare generală a faptelor ce urmau a fi săvârşite. Comiterea fiecărei fapte a fost determinată de împrejurări distincte, care au avut legătură cu inculpatul A.. Hotărârea de a săvârşi infracţiuni a fost luată de fiecare dată, în împrejurări din activitatea desfăşurată de inculpatul A. în calitate de primar al oraşului, respectiv, în funcţie de momentul emiterii fiecărui titlu de proprietate. Inculpaţii nu aveau cum să cunoască faptul că, în viitor, vor fi formulate cereri de emitere a celor cinci titluri de proprietate, şi, implicit, nu puteau concepe un mod de operare bine structurat, nu puteau să stabilească repartizarea rolurilor şi a responsabilităţilor. Procedurile de emitere a titlurilor de proprietate s-au desfăşurat în perioade diferite, iar la vânzarea-cumpărarea succesivă a terenurilor pentru care au fost emise titluri de proprietate au participat, pe lângă inculpaţi, şi alte persoane, unele fiind de bună credinţă. Nu a fost o acţiune organizată a inculpaţilor, deoarece fiecare a avut legătură cu titluri de proprietate diferite. Astfel, inculpata E. a săvârşit infracţiunea de complicitate la abuz în serviciu privitor doar la procedura de emitere a titlului de proprietate nr. x/14.03.2011, iar inculpaţii S.C. C. S.R.L., B., F. au comis infracţiunea de spălare a banilor, participând la tranzacţii ce au avut ca obiect suprafeţe de teren înscrise în titlul de proprietate .
Inculpatul A. este cel care a fost implicat în emiterea celor cinci titluri de proprietate şi le-a propus celorlalţi inculpaţi să comită infracţiuni, dar, fără să existe o organizare a grupului, reguli de acţionare, o ierarhie a membrilor şi repartizare a rolurilor, nu există infracţiunea de constituirea unui grup infracţional organizat, ci fiecare dintre inculpaţi va răspunde pentru infracţiunea săvârşită, respectiv: inculpatul A., pentru abuz în serviciu în formă calificată şi continuată, inculpata E., pentru complicitate la la abuz în serviciu, inculpaţii B., S.C. C. S.R.L., F., pentru infracţiunea de spălare a banilor.
În concluziile formulate de procurorul de şedinţă în timpul dezbaterilor s-a arătat că se poate discuta despre săvârşirea unor acţiuni ilicite în relaţia de colaborare dintre Consiliul Local N şi SS., având în vedere că fondurile virate de Consiliul Local N nu au fost verificate cu privire la modul în care au fost folosite, aşa cum prevăd dispoziţiile legale, întrucât din declaraţiile martorilor rezultă vag că banii au fost cheltuiţi pe cazări şi pe deplasări, fără a se indica în concret cât au reprezentat aceste sume. Astfel, inculpatul G. a săvârşit infracţiunea de spălare a banilor, având în vedere că a transferat din conturile SS. bani, despre care ştia că provin din săvârşirea unei fapte ilicite.
Înalta Curte constată că acest motiv de apel este nefondat pentru următoarele motive:
Infracţiunea de spălare a banilor are un caracter corelativ derivat, presupunând preexistenţa unei infracţiuni predicat (premisă, principală, primară) din care sunt extrase fonduri ilicite (bani sau bunuri mobile ori imobile), ajungându-se la disimularea originii ilicite a acestora prin intermediul unor operaţiuni complexe juridice, economice sau financiare.
Sub aspectul laturii subiective, infracţiunea prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 se comite cu vinovăţie sub forma intenţiei directe, calificată prin scopul ascunderii sau disimulării originii ilicite a bunurilor provenite din infracţiunea premisă, ceea ce înseamnă că autorul prevede rezultatul socialmente periculos al faptei sale şi urmăreşte producerea lui prin comiterea acesteia.
În ce priveşte calificarea formei de vinovăţie specifică infracţiunii de spălare a banilor, relevantă este sintagma folosită de legiuitor în cuprinsul normei de incriminare şi care se referă la cunoaşterea de către autor a faptului că bunurile provin din săvârşirea de infracţiuni, ceea ce înseamnă că reprezentarea mentală a subiectului activ cu privire la acest aspect constituie o condiţie sine qua non pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002.
Potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol “cunoaşterea provenienţei bunurilor sau scopul urmărit poate fi dedusă/dedus din circumstanţele faptice obiective”.
Conform jurisprudenţei instanţei supreme, nu este necesar ca subiectul activ (când nu este el însuşi autorul faptei principale) să cunoască cu exactitate natura, circumstanţele temporale, locul şi calificarea în drept a infracţiunii din care provine bunul supus spălării şi nici identitatea autorilor sau participanţilor la aceasta ori dacă răspund penal sau nu pentru infracţiunea comisă, fiind suficient ca, în momentul operaţiunii de spălare a fondurilor ilicite (bani sau bunuri mobile ori imobile), să aibă reprezentarea că acestea provin din săvârşirea de infracţiuni (Decizia nr. 89/A/2016).
Organele judiciare sunt obligate să dovedească dincolo de orice dubiu că bunurile sau banii provin dintr-o faptă prevăzută de legea penală, deci care îndeplineşte condiţiile de tipicitate instituite de o anumită normă de incriminare, neavând relevanţă dacă autorul infracţiunii primare a fost sau nu identificat sau condamnat ori dacă există în privinţa lui o cauză de neimputabilitate (constrângerea fizică/morală, minoritatea, iresponsabilitate), de nepedepsire sau care înlătură răspunderea sa penală (amnistia, prescripţia, lipsa/retragerea plângerii prealabile, împăcarea). Altfel spus, infracţiunea de spălare a banilor poate subzista în lipsa sancţionării penale a autorului infracţiunii primare (cu excepţia situaţiei în care se stabileşte că fapta imputată acestuia nu există sau nu are caracter penal), deci inclusiv în ipoteza unei soluţii de clasare determinată de împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea principală, însă numai dacă se constată că fapta premisă realizează elementele unei infracţiuni, fiind, astfel, exclusă cu certitudine provenienţa legală a bunurilor.
Raportând aceste consideraţii teoretice la speţa de faţă, instanţa de apel apreciază că, în mod corect, s-a stabilit de către judecătorul fondului că fapta reţinută în sarcina inculpatului G. nu există, deoarece nu există infracţiunea predicat din care să provină banii. Infracţiunea prevăzută în art. 29 din Legea nr. 656/2002 poate declanşa mecanismul tragerii la răspundere penală în mod independent, fără condiţionarea existenţei unei condamnări pentru infracţiunea predicat, însă constatarea de către organul judiciar a elementelor infracţiunii generatoare de fonduri ilicite constituie o condiţie necesară. În acest sens, infracţiunea de spălare a banilor poate subzista chiar dacă autorul infracţiunii primare nu este sancţionat penal fie datorită faptului că nu a putut fi identificat, fie ca urmare a incidenţei unei cauze justificative sau de neimputabilitate ori a unei cauze care înlătură răspunderea penală. Însă această ipoteză nu este întâlnită în speţă, deoarece procurorul, în actul de sesizare, a menţionat în mod expres infracţiunea predicat şi autorul acesteia, infracţiune pentru care s-a dispus achitarea în baza art. 16 alin. (1) lit. a) din C. pr. pen., caz în care nu poate exista infracţiunea de spălare de bani.
Instanţa de apel constată că, în mod corect, judecătorul fondului a apreciat că nu poate schimba încadrarea juridică a faptei din infracţiunea de spălare de bani în infracţiunea de abuz în serviciu ori de delapidare deoarece, pe de-o parte, procurorul nu a făcut cercetări cu privire la aceste infracţiuni, inculpatul fiind acuzat de o faptă total diferită, iar, pe de altă parte, din probele administrate în faza urmăririi penale şi în faţa instanţelor nu rezultă că inculpatul G. a fost implicat în negocierea contractelor în baza cărora s-au facturat serviciile fictive de către cele trei societăţi, că ar fi ştiut că nu s-au prestat serviciile ori că le-ar fi cunoscut pe cei care au administrat sau care au restras numerar, banii din conturile S.C. C, S.C. D.. şi S.C. E S.R.L.
Referitor la concluziile procurorului de şedinţă în sensul că inculpatul G. ştia că banii provin din săvârşirea unei fapte ilicite – fondurile virate de Consiliul Local N nu au fost verificate cu privire la modul în care au fost folosite, Înalta Curte constată că se solicită reţinerea unor aspecte care conturează o altă situaţie de fapt, şi care nu constituie elemente intrinseci acuzaţiei iniţiale aduse inculpatului prin actul de sesizare, astfel încât nu poate avea în vedere această ipoteză deoarece procurorul a încercat, în timpul dezbaterilor în faţa instanţei de apel, după epuizarea probatoriului, să justifice provenienţa banilor dintr-o bază factuală diferită faţă de cea reţinută în rechizitoriu, ce nu poate fi suport pentru infracţiunea de spălare de bani.
Potrivit art. 371 C. pr. pen., “judecata se mărgineşte la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei”, dispoziţie legală din care rezultă că obiectul judecăţii este stabilit de dispozitivul rechizitoriului, în acest sens trebuind să fie interpretată sintagma “(…) arătate în actul de sesizare a instanţei” din art. 371. Dispoziţia legală enunţată dă efect principiului separării funcţiilor judiciare, potrivit dispoziţiilor art. 3 C. pr. pen., a cărui respectare obligă instanţa să nu se abată de la judecata cauzei în cadrul trasat la ieşirea din camera preliminară, oferind totodată garanţiile procesuale specifice şi respectând drepturile părţilor şi ale subiecţilor procesuali aşa încât procesul penal în ansamblul său să aibă un caracter echitabil şi să se judece într-un termen rezonabil, lăsând la aprecierea procurorului exerciţiul acţiunii publice cu privire la eventuale alte fapte corelative conflictului de drept penal adus în faţa instanţei de judecată.
Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată, se limitează la fapta şi persona cu privire la care s-a efectuat urmărirea penală şi cuprinde în mod corespunzător dispoziţia de trimitere în judecată, cu menţiunea că se poate lua în considerare numai acea faptă care este descrisă într-o manieră susceptibilă să producă consecinţe juridice, mai exact să învestească instanţa, condiţie care este îndeplinită doar dacă fapta arătată în rechizitoriu este însoţită de precizarea încadrării juridice şi de dispoziţia de trimitere în judecată. Sub acest aspect, se impune ca analiza de temeinicie şi legalitate a acuzaţiilor de către instanţă să vizeze un control exclusiv al faptelor descrise în fapt şi în drept, care se regăsesc în dispoziţia de trimitere în judecată din cuprinsul rechizitoriului, iar nu să dea eficienţă altor eventuale fapte despre care organul de urmărire penală a luat act, însă au fost lăsate în umbră pe parcursul urmăririi penale şi nu au făcut obiectul unor veritabile cercetări.
Din perspectiva asigurării dreptului la apărare al inculpatului, obiectul judecăţii constituie o garanţie efectivă. Câtă vreme conflictul de drept penal dedus în faţa instanţei de judecată este încadrat într-un ansamblu limitat de faptele şi persoanele arătate în actul prin care a fost sesizată aceasta, inculpatul îşi poate contura în mod previzibil şi rezonabil atât apărările cât şi aşteptările în ceea ce priveşte pedeapsa ce eventual i se va aplica pentru faptele pe care le-a săvârşit.
În raport de aspectele prezentate, rezultă că obiectul judecăţii este conturat în cuprinsul rechizitoriului, ceea ce înseamnă că orice restructurare a acestuia, în timpul fazei procesuale a judecăţii, este vădit nelegală şi contravine principiului separării funcţiilor judiciare, cu delimitarea atribuţiilor specifice instanţei, respectiv organului de urmărire penală şi totodată dreptului la apărare şi la un proces echitabil.
Acuzaţia în materie penală presupune atât descrierea situaţiei de fapt cât şi caracterizarea în drept de natură a contura consecinţele actului infracţional şi limitele în care ar putea interveni tragerea la răspundere penală.
Înalta Curte constată că acest motiv de apel este nefondat pentru următoarele motive:
Prezumţia de nevinovăţie se reflectă în modul de desfăşurare a procesului penal, astfel încât, pe întreaga durată a acestuia, trebuie să fie respectate mai multe cerinţe: vinovăţia se stabileşte în cadrul procesului, cu respectarea tuturor drepturilor şi garanţiilor procesuale ale participanţilor, simpla acuzaţie neînsemnând şi stabilirea vinovăţiei; sarcina probei revine celui care formulează acuzaţia, interpretarea probelor făcându-se în fiecare etapă a procesului penal, iar concluziile unui organ judiciar nu sunt obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului.
Singurul fapt cert stabilit prin mijloacele de probă este încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP
.Deşi acuzarea a susţinut că preţul contractului a fost foarte mic în raport cu valoarea terenului, probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti demonstrează contrariul. Astfel, raportul de expertiză întocmit de experta W., concluzionează că valoarea suprafeţei ce a făcut obiectul contractului de vânzare cumpărare era de 5 euro pe metru pătrat, preţ apropiat sumei de 10614,40 RON. Totodată, din contractele de vânzare cumpărare încheiate de S.C. PP. cu mai multe persoane, rezultă că loturi similare, din aceeaşi parcelă, au fost vândute cu aceleaşi preţuri.
Având în vedere dispoziţiile art. 396 alin. (8) C. pr. pen., Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a) -d) din acelaşi act normativ, pentru infracţiunea de abuz în serviciu, respectiv complicitate la abuz în serviciu, săvârşită de inculpaţii A., D., respectiv E. şi pentru infracţiunea de spălarea banilor săvârşită de inculpaţii F., B. şi S.C. C. S.R.L., va pronunţa încetarea procesului penal. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Secţia Penală Decizia nr. 237/A din 21 iulie 2023
Mai amintim, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a observă că art. 197 din Codul penal român nu menţionează nicio cerinţă de rezistenţă fizică din partea victimei şi defineşte violul într-un mod care nu diferă semnificativ de formularea existentă în legile altor state membre ( M.C. împotriva Bulgariei., în speță existau dovezi de rezistenţă fizică.).
În concluzie, dacă există acţiuni ale inculpatului, în materialitatea faptelor, dar acestea exced elementului material al infracţiunii, se impune achitarea inculpaţilor în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. pr. pen., și nu a art. 16 alin. (1) lit. a) C. pr. pen,
10/29/2023
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.