INFRACȚIUNEA DE ŞANTAJ. COMPETENTA DIRECTIEI NATIONALE ANTICORUPTIE

Articolul 207 reglementează Şantajul ca fiind constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată ori pentru un membru de familie al acesteia, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial. Dacă faptele urmăresc un folos patrimonial, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.[1] Pentru noi, agravanta ar consta în publicitatea, nu în folosul (patrimoniul), care ar putea fi indiferent, mai puțin important, pentru victimă; relaţiile sociale privesc aici libertatea psihică a persoanei.

Prin incriminarea şantajului în titlul II “infracţiuni contra persoanei” Capitolul II ” infracţiuni contra libertăţii persoanei”, legiuitorul a urmărit să ocrotească în principal relaţiile sociale care privesc libertatea psihică a persoanei, ca drept personal de a impune altora obligaţia de a o respecta, iar în secundar sau adiacent relaţiile sociale cu caracter patrimonial sau nepatrimonial care sunt periclitate sau bazate prin scopul ilicit urmărit de făptuitor de a obţine un folos injust[2].

Textul de lege nu cere ca subiecţii infracţiunii de şantaj să aibă anumite calităţi speciale şi nu prevede criterii particulare de identificare a victimelor[3].

Comparativ cu infracţiunea de tâlhărie, şantajul reprezintă o atingere adusă libertăţii individului, manifestată în aspectul ei particular de libertate psihică, pe când tâlhăria este privită de legea penală ca o infracţiune contra patrimoniului, care are un conţinut complex în care furtul constituie acţiunea principală, în timp ce folosirea de violenţă, ameninţare sau alte forme de constrângere constituie acţiunea adiacentă, de particularizare a acţiunii principale[4].

Nu este vorba despre simpla incriminare a „faptului de a exprima o situaţie sau o stare adevărată, reală, dar neplăcută pentru o altă persoană“. Elementul material al şantajului în varianta tipică constă într-o acţiune de constrângere a unei persoane fizice, prin violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva. Actele de constrângere exercitate asupra victimei trebuie să aibă aptitudinea de a o determina să satisfacă pretenţiile nelegale ale făptuitorului, vizând aşadar silirea acesteia să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, urmarea imediată a infracţiunii constând într-o restrângere a libertăţii morale a victimei, care este pusă în situaţia de alege între a suporta o consecinţă şi îndeplinirea unor pretenţii cerute de făptuitor. Violența constă în orice act material prin care se exercită o silnicie fizică, o putere fizică străină, impusă forțat pentru a constrănge. Violența poate începe de la simple acte de stânjenire fizică, imobilizare, până la loviri, maltratări, tortură. (Dongoroz, p. 253). Direct sau indirect, asupra propriei persoane direct sau indirect ( sau asupra unor apropiați, legați print-o temeinică afecțiune). Ameninţarea creează în spiritul persoaneio temere dea fi expusă unui pericol pentru viitor, in futurum. Constrângerea presupune efectuarea de către făptuitor a unui act de natură să inspire victimei temerea că în viitor, ea sau o altă persoană urmează să suporte un rău, temere care o pune în situația de a nu mai rezista psihic pentru a se împotrivi constrângerii. [5]

Curtea Constituţională a arătat că nu poate fi reţinută încălcarea, prin normele criticate, a dispoziţiilor art. 30 din Constituţie, care, stabilește în alin. (1) că „Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”, prevede, în alin. (6), faptul că „Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine“[6].

În schimb, Curtea de Apel București a apreciat că se impune admiterea apelului inculpatului împotriva sentinței de condamnare pentru șantaj și achitarea acestuia conform art. 16 alin. 1 lit. b) teza I NCPP, deoarece lipsește latura obiectivă a infracțiunii. Împrejurarea că inculpatul va face plângere penală pentru infracțiunea de înșelăciune nu constituie o constrângere ca element material al infracțiunii de șantaj și nu este menită să inducă persoanei vătămate o stare de temere. Curtea a apreciat că pentru reținerea infracțiunii de șantaj, raportat la Legea 78/2000, este „necesar ca actul de constrângere morală să reprezinte temerea unei persoane, respectiv de a nu mai avea resorturile morale necesare pentru a se opune pretențiilor celui care le solicită”. De asemenea, Curtea a reținut că este lipsită de relevanță împrejurarea că persoana vătămată avea o datorie față de un alt inculpat și că a restituit întreaga datorie fără a se simți amenințață[7].

De asemenea, Înalta Curte de Casație a apreciat că se impune admiterea recursului declarat de Parchet, vizând greșita achitare a inculpatului sub aspectul săvârșirii infracțiunii de complicitate la șantaj în formă continuată având ca scop obținerea de foloase necuvenite, constând în aceea că, în baza unei înțelegeri prealabile cu ceilalți participanți la săvârșirea infracțiunii de șantaj, a publicat știri negative la adresa unei societăți prin intermediul site-urilor, în scopul susținerii actelor materiale de șantaj exercitate de către un alt inculpat și a semnat înscrisurile trimise către părțile contractului de asociere în participațiune încheiat între două societăți, în condițiile în care acestea nu vizau niciun fel de investigație jurnalistică, ci pur și simplu erau făcute în scopul amplificării stării de temere a părții vătămate prin amenințarea cu publicarea detaliilor unor pretinse fapte de corupție. Pentru a dispune achitarea inculpaților, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut, pe de o parte, că, inculpatul a semnat scrisorile la cererea unui alt inculpat fără ca măcar să vadă copia contractului de asociere în participațiune, fără a cunoaște nimic despre întâlnirile dintre celălalt inculpat și persoana vătămată și fără a declanșa nicio investigație jurnalistică privind contractul încheiat între cele două societăți, nici după expirarea termenului de răspuns fixat în cuprinsul scrisorilor, iar pe de altă parte, deși o astfel de conduită este discutabilă, nu are semnificație penală, inculpatul executând pur și simplu dispozițiile transmise de către un alt inculpat. Ca atare, simpla semnare a scrisorii adresate persoanei vătămate, atâta timp cât inculpatul nu a cunoscut și nu avea nici elemente să cunoască împrejurarea că prin această acțiune contribuie la comiterea unei fapte penale, s-a apreciat că nu poate reprezenta o infracțiune de complicitate la șantaj, nefiind îndeplinite condițiile laturii subiective a infracțiunii[8]. Caracteristic infracţiunii de şantaj este faptul că libertatea[9] morală[10] a persoanei, adică posibilitatea acesteia de a lua hotărâri şi de a se manifesta în conformitate cu propria sa voinţă, este încălcată prin constrângerea ei la o anumită comportare, prin determinarea ei, cu ajutorul violenţei, să suporte o anumită consecinţă păgubitoare[11]. Dacă prin aceasta se urmăreşte dobândirea, în mod injust, a unui folos (avantaj), fapta prezintă o periculozitate proprie, mai mare şi distinctă în raport cu cea a infracţiunii de ameninţare prevăzută în art. 193 C. pen., care aduce şi ea atingere libertăţii de voinţă şi de acţiune a persoanei. De aceea, o astfel de faptă a fost incriminată distinct, în dispoziţiile art. 194 C. pen., sub denumirea de „şantaj.” Constrângerea la care se referă textul de lege, exercitată fie prin violenţă, fie prin ameninţare, trebuie să aibă ca obiect determinarea victimei să dea (să efectueze un act de remitere), să facă, să nu facă sau să sufere ceva şi să fie de natură a produce celui împotriva căruia se exercită o stare de temere. Pentru existenţa infracţiunii de şantaj nu este necesar ca persoana constrânsă să satisfacă pretenţia făptuitorului[12], adică să dea ceea ce acesta îi cere, infracţiunea subzistând indiferent de această împrejurare, deoarece şantajul este o infracţiune îndreptată, în principal, împotriva libertăţii morale a persoanei, libertate încălcată prin simplul fapt al constrângerii acesteia să facă sau să nu facă ceva împotriva voinţei sale[13].

Constrângerea exercitată trebuie să fie de natură să alarmeze victima, producând-i o stare de o temere care durează o anumită perioadă de timp, fiindu-i, astfel, lezată libertatea morală[14].

În jurisprudenţă s-a reţinut şi această infracţiune în cazul unui inculpat , director tehnic adjunct, care în perioada 1998 – 2000, a abuzat de funcţiile îndeplinite şi, prin numeroase acte de intimidare[15] şi de şantajare a subordonaţilor săi, a obţinut de la aceştia diferite foloase materiale, iar de la alte persoane a pretins şi primit sume de bani şi alte foloase materiale pentru a le angaja. Astfel, inculpatul, exercitând o permanentă stare de intimidare a persoanelor vătămate, i-a determinat pe aceştia să-i dea, în repetate rânduri, diferite cantităţi de produse agro-alimentare, cu motivaţia că trebuie să facă faţă unor cerinţe de protocol cu ocazia vizitelor unor persoane din conducere sau din cadrul autorităţilor locale.

Alte produse alimentare i-au fost date inculpatului sub ameninţarea unor represalii disciplinare, de către alţi salariaţi[16] .

Faptele reţinute în sarcina inculpatului au fost dovedite prin probele concludente administrate în cursul procesului şi anume declaraţiile părţilor vătămate şi ale martorilor, procesele-verbale de confruntare a inculpatului cu părţile vătămate şi cu martorii, precum şi înregistrarea audio a convorbirilor telefonice dintre un martor şi inculpat, necontestată de inculpat, din care rezultă cu certitudine că acesta, cerea şi primea de la martor şi de la alţi salariaţi din subordine diferite foloase materiale, în condiţiile reţinute prin sentinţa de condamnare.

Ameninţarea are un înţeles mai larg decât cel din art. 193 C. pen. anterior, actualul art. 206 , deoarece textul incriminator nu limitează obiectul acesteia (o infracţiune sau o faptă păgubitoare) ceea ce înseamnă că se poate ameninţa cu orice altă faptă chiar licită. În acest sens şi intenţia specială de a şantaja ce constituie latura subiectivă a şantajului – indicată în cuprinsul textului incriminator prin sintagma “spre a dobândi un folos injust pentru sine sau pentru altul” – este îndeplinită potrivit legii amintite chiar dacă folosul este just, dacă făptuitorul a urmărit să-l dobândească în mod injust.

Într-o speţă, fapta inculpatului, agent şef principal de poliţie de a constrânge prin ameninţare pe partea vătămată, să dea unui coinculpat suma de 10.000 euro întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 194 alin. (1) C.pen. anterior raportat la art. 13¹ din Legea nr. 78/2000.

Fapta inculpatului de a constrânge partea vătămată , prin ameninţare cu acte de violenţă îndreptate împotriva sa şi a familiei sale, în scopul obţinerii sumei de 10.000 euro întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 194 alin. 1 C.pen. raportat la art. 37 lit. a) Cod penal.

Astfel, sub aspectul laturii materiale a infracţiunii, constrângerea exercitată asupra părţii vătămate constă în ameninţarea cu schimbarea încadrării juridice a faptei pretins a fi fost săvârşite de acesta în tentativă de omor, ceea ce ar atrage cu siguranţă arestarea părţii vătămate şi executarea unei pedepse cu închisoarea. Urmarea imediată a infracţiunii este lezarea libertăţii psihice a părţii vătămate, crearea unei stări de temere atât lui cât şi familiei sale, rezultat periculos ce s-a produs, dovadă în acest sens fiind însăşi împrejurarea că partea vătămată a solicitat sprijinul organelor de urmărire penală. Legătura de cauzalitate dintre elementul material şi urmarea periculoasă rezultă ex re.

Sub aspectul laturii subiective, fapta inculpatului a fost săvârşită cu intenţie directă, calificată prin scop, acesta urmărind să îl determine pe partea vătămată să plătească suma pretinsă. De asemenea, inculpatul cunoaşte împrejurarea că modalitatea de dobândire a acestui folos pentru altul este injustă, pe de o parte pentru că obligarea la plata despăgubirilor materiale cât şi cuantumul acestora nu pot fi dispuse decât de instanţa de judecată, ca efect al administrării unor mijloace de probă şi al unei condamnări sub aspectul infracţiunii judecate, iar pe de altă parte pentru că inculpatului i-a fost adusă la cunoştinţă posibilitatea ca partea vătămată să nu fi fost autorul acelei agresiuni.

Pentru reţinerea acestei infracţiuni în sarcina inculpatului nu interesează mobilul acestuia, respectiv motivul pentru care acesta a luat rezoluţia infracţională, nu interesează existenţa unei recompense materiale pentru inculpat, elementele constitutive ale şantajului fiind întrunite în cazul în care prin săvârşirea faptei se urmăreşte dobândirea în mod injust a unui folos doar pentru altul şi nu şi pentru sine[17].

Sintagma „pentru sine ori pentru altul” este folosită în art. 207- Şantajul, 213- Proxenetismul, 244- Înşelăciunea, 245-Înşelăciunea privind asigurările, 247- Exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile, 249- Frauda informatică, 250¹: Operaţiuni ilegale cu instrumente de plată fără numerar, 289-Luarea de mită, 291- Traficul de influenţă, 292- Cumpărarea de influenţă, 313-Punerea în circulaţie de valori falsificate sau dobândirea de instrumente de plată fără numerar falsificate, 314- Deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori, 326- Falsul în declaraţii,

Noi credem că prin expresia „pentru altul” legiuitorul a înțeles să incrimineze și o destinație colaterală, deviată a foloaselor, de exemplu, un dar făcut soției funcționarului, subiect al infracțiunii, și nerestituit[18]. Întotdeauna există această relație de cauzalitate, există o contraprestație, o recompensare personală, ca un contraechivalent al conduitei sale, o plată proprie, și nu un folos căpătat de un terț. [19]

Reglementarea actuală a normei prin includerea sintagmelor „direct sau indirect“ și „pentru sine sau pentru altul“ creează posibilitatea existenței unui lanț de acțiuni întreprinse de mai multe persoane în vederea ajungerii la traficarea în concret a influenței, lanț de cauzalitate în care este ușor să se creeze confuzie cu privire la rolul pe care potențialii intermediari ai traficării influenței îl au cu privire la latura obiectivă a infracțiunii. Având în vedere că fundamentul introducerii în sistemul de drept penal român a soluțiilor legislative referitoare la corupție îl reprezintă Convenția penală privind corupția, adăugarea sintagmei „lasă să se creadă“ nu are temei juridic și nici corespondent în tratatele internaționale la care România este parte.

Pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii de trafic de influență, deci pentru existența infracțiunii, este necesară îndeplinirea cerinței existenței influenței reale sau imaginare (conjuncția „sau“, cu funcție disjunctivă, având înțelesul curent din limba română – ori/fie, în concret legând noțiuni care se exclud ca alternative), împreună cu/alături de cerința ca făptuitorul să promită că îl va determina pe funcționarul public sau va determina o altă persoană dintre cele menționate de lege să adopte conduita dorită de cumpărătorul de influență (conjuncția copulativă „și“ având funcția de a lega două cerințe esențiale, de a indica o completare, un adaos, o precizare nouă în incriminarea faptei de trafic de influență). Or, Curtea a constatat că realizarea acestei din urmă condiții (de a promite influența asupra funcționarului) presupune asumarea din partea făptuitorului a obligației, a angajamentului de a-l determina pe funcționar să adopte conduita ce formează obiectul traficării de influență.[20]

Infracţiunea de şantaj, prevăzută la art. 194 din Codul penal anterior este pomenită de două ori în Legea nr. 78 din 8 mai 2000.[21] Mai întâi în Secţiunea a 3-a a capitolului Infracţiuni, ca Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie. Potrivit art. 13¹, infracțiunea de șantaj, în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 12 ani.

Articolul 13¹ a fost introdus de Legea nr. 161/2003, M.Of. , nr. 279 din 21 aprilie 2003.

Dar şi în Secţiunea a 4-a – Infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie.

În înţelesul legii, următoarele infracţiuni sunt în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, cu infracţiunile asimilate acestora sau cu infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene:

[. . . ] d¹) şantajul, săvârşit în legătură cu infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a; ( Art. 17modificat prin Legea nr. 161 / 2003)

Infracţiunile prevăzute la art. 17 lit. a) – d¹) se sancţionează cu pedepsele prevăzute în Codul penal pentru aceste infracţiuni, al căror maxim se majorează cu 2 ani.

Din formularea art. 13¹, la infracţiunea de şantaj, prevăzută în art. 207 din Codul penal, în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1, subiectul activ, dar și cel pasiv se referă la următoarelor persoane:

a) care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost învestite, în cadrul autorităţilor publice sau instituţiilor publice;

b) care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăţilor comerciale, companiilor naţionale, societăţilor naţionale, unităţilor cooperatiste sau al altor agenţi economici;

c) care exercită atribuţii de control, potrivit legii;

d) care acordă asistenţă specializată unităţilor prevăzute la lit. a) şi b), în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa;

e) care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă asistenţă specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, cu privire la: operaţiuni care antrenează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare şi cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale interne şi internaţionale;

f) care deţin o funcţie de conducere într-un partid sau într-o formaţiune politică, într-un sindicat, într-o organizaţie patronală ori într-o asociaţie fără scop lucrativ sau fundaţie;

g) alte persoane fizice decât cele prevăzute la lit. a)-f), în condiţiile prevăzute de lege.

Este vorba de un subiect cu calităţi speciale sau la care este prevăzută criteriul particular de identificare a victimelor.[22]

Cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 253 din 6 martie 2008, M.Of. , nr. 243 din 28 martie 2008, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13¹ din Legea nr. 78/2000, reţinând în esenţă că principiul constituţional al egalităţii nu are semnificaţia uniformităţii, existând posibilitatea instituirii unor reglementări juridice diferite pentru situaţii care sunt diferite, în cazul în care aceasta se justifică în mod raţional şi obiectiv. Or, Legea nr. 78/2000 constituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun, care instituie măsuri de prevenire, descoperire şi sancţionare a faptelor de corupţie şi se aplică unei categorii de persoane clar circumstanţiate de legiuitor încă din primul articol al legii. Statutul juridic diferit al acestor persoane, din perspectiva scopului urmărit de legiuitor prin dispoziţiile Legii nr. 78/2000, justifică stabilirea unui tratament juridic diferit, cum este şi incriminarea mai severă a infracţiunii de şantaj în care sunt implicate acestea. Aşa fiind şi întrucât textul de lege criticat se aplică, fără privilegii sau discriminări, în toate situaţiile ce implică persoane dintre cele arătate la art. 1 al legii, nu se poate susţine încălcarea principiului egalităţii în drepturi.

Principiul legalităţii incriminării şi cel al legalităţii pedepsei impun prevederea atât a faptei, cât şi a pedepsei. Din această perspectivă, analizând textul art. 13¹ din Legea nr. 78/2000, nu se poate ajunge la constatarea că legea nu ar prevedea fapta sau pedeapsa. Dimpotrivă, potrivit textului legii, infracţiunea de şantaj, prevăzută la art. 194 din Codul penal, în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 12 ani. Dispoziţiile criticate conţin suficiente repere pentru a se putea considera că acestea sunt «previzibile» şi suficient de clare în definirea faptei şi a scopului ilicit al acesteia, în consecinţă, şi sub acest aspect excepţia urmează a fi respinsă.”[23]

Când constrângerea constă în ameninţarea dării în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată, pentru soţul acesteia sau pentru o rudă apropiată, pedeapsa este închisoarea de la 2 ani la 7 ani. Dacă, în raport cu situația concretă, amenințarea nu este de natură a produce o temere, elementul material al infracțiunii nu este realizat[24] .

Dacă victimă dă, face, respectiv, nu face sau suferă ceva, și , prin aceasta, autorul obține în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul, fapta este o tâlhărie.

La șantaj este suficient să se producă victimei o stare permanentă, continuă, dar și iminentă[25] de teamă, deci și după ce a îndeplinit cererea autorului.

Redactarea textului este deficitară, întrucât nu mai definește șantajul prin scop, lăsând să se înțeleagă că la agravantă nu ar mai fi necesar scopul urmărit. Textul nu poate fi interpretat ca fiind implicit, el trebuia să sune astfel:

„Când șantajul constă în constrângerea prin ameninţarea dării în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată, pentru soţul acesteia sau pentru o rudă apropiată, pedeapsa este închisoarea de la 2 ani la 7 ani.”

Per a contrario, dacă persoana ameninţată cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoaredă, face, respectiv, nu face sau suferă ceva, și , prin aceasta, autorul obține în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul, fapta este o tâlhărie, dacă în acel moment, starea de temere dispare.

Principiul constituţional al egalităţii – a arătat Curtea Constituțională – nu are semnificaţia uniformităţii, existând posibilitatea instituirii unor reglementări juridice diferite pentru situaţii care sunt diferite, în cazul în care aceasta se justifică în mod raţional şi obiectiv. Or, Legea nr. 78/2000 constituie o reglementare specială, derogatorie de la dreptul comun, care instituie măsuri de prevenire, descoperire şi sancţionare a faptelor de corupţie şi se aplică unei categorii de persoane clar circumstanţiate de legiuitor încă din primul articol al legii.

Statutul juridic diferit al acestor persoane, din perspectiva scopului urmărit de legiuitor prin dispoziţiile Legii nr. 78/2000, justifică stabilirea unui tratament juridic diferit, cum este şi incriminarea mai severă a infracţiunii de şantaj în care sunt implicate acestea. Aşa fiind şi întrucât textul de lege criticat se aplică, fără privilegii sau discriminări, în toate situaţiile ce implică persoane dintre cele arătate la art. 1 al legii, nu se poate susţine încălcarea principiului egalităţii în drepturi[26]

Textul criticat, prin care se instituie pentru infracţiunea de şantaj o pedeapsă mai severă decât cea prevăzută de art. 194 din Codul penal, nu este de natură să aducă atingere dreptului părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

Dispoziţiile de lege criticate – a arătat Curtea Constituțională – sunt în deplin acord şi cu prevederile art. 23 alin. (12), art. 11 şi art. 20 din Constituţie raportat la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. Principiul legalităţii incriminării şi cel al legalităţii pedepsei impun prevederea atât a faptei, cât şi a pedepsei. Din această perspectivă, analizând textul art. 131 din Legea nr. 78/2000, nu se poate ajunge la constatarea că legea nu ar prevedea fapta sau pedeapsa. Dimpotrivă, potrivit textului legii, infracţiunea de şantaj, prevăzută la art. 194 din Codul penal, în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 12 ani. Astfel fiind, Curtea constată că dispoziţiile criticate conţin suficiente repere pentru a se putea considera că acestea sunt “previzibile” şi suficient de clare în definirea faptei şi a scopului ilicit al acesteia. În consecinţă, şi sub acest aspect excepţia urmează a fi respinsă.

Pe de altă parte, amintim doar Secţiunea a 4-a – Infracţiuni în legătură directă cu infracţiunile de corupţie – din Legea nr. 78/2000, unde, în art. 17 arată că, în înţelesul prezentei legi, următoarele infracţiuni sunt în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, cu infracţiunile asimilate acestora sau cu infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene:[. . . ] d¹) şantajul, săvârşit în legătură cu infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a (și litera d¹ a fost introdusă prin art. I pct. 9 din Legea nr. 161/2003).

Ne întoarcem la dispozițiile art. 13¹ Legea nr. 78/2000, la care șantajul, în care este implicată o persoană dintre cele arătate la art. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 12 ani.

Capitolul I, intitulat Dispoziţii generale, prevede în art. 1 că această lege instituie măsuri de prevenire, descoperire şi sancţionare a faptelor de corupţie şi se aplică următoarelor persoane:a) care exercită o funcţie publică, indiferent de modul în care au fost învestite, în cadrul autorităţilor publice sau instituţiilor publice; b) care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăţilor comerciale, companiilor naţionale, societăţilor naţionale, unităţilor cooperatiste sau al altor agenţi economici; c) care exercită atribuţii de control, potrivit legii; d) care acordă asistenţă specializată unităţilor prevăzute la lit. a) şi b), în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa;e) care, indiferent de calitatea lor, realizează, controlează sau acordă asistenţă specializată, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, cu privire la operaţiuni care antrenează circulaţia de capital, operaţiuni de bancă, de schimb valutar sau de credit, operaţiuni de plasament, în burse, în asigurări, în plasament mutual ori privitor la conturile bancare şi cele asimilate acestora, tranzacţii comerciale interne şi internaţionale; f) care deţin o funcţie de conducere într-un partid sau într-o formaţiune politică, într-un sindicat, într-o organizaţie patronală ori într-o asociaţie fără scop lucrativ sau fundaţie; g) alte persoane fizice decât cele prevăzute la lit. a) – f), în condiţiile prevăzute de lege.

Deci o persoană care îndeplinește , permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, în cadrul altor agenţi economici, ar fi în principiu, de competența de urmărire penală a Direcției Naționale Anticorupție, dacă. . . s-ar regăsi între persoanele de competența Direcției Naționale Anticorupție.

Ordonanţă de Urgenţă privind Direcţia Naţională Anticorupţie [27] stabilește în art. 13 că (1) Sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii:

a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro;

b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către: deputaţi; senatori; membrii din România ai Parlamentului European; membrul desemnat de România în Comisia Europeană; membri ai guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat şi asimilaţii acestora; consilieri ai miniştrilor; judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Curţii Constituţionale; ceilalţi judecători şi procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; preşedintele Consiliului Legislativ şi locţiitorul acestuia; Avocatul Poporului şi adjuncţii săi; consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale; consilierii de stat ai prim-ministrului; membrii şi auditorii publici externi din cadrul Curţii de Conturi a României şi ai camerelor judeţene de conturi; guvernatorul, prim-viceguvernatorul şi viceguvernatorii Băncii Naţionale a României; preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Concurenţei; ofiţeri, amirali, generali şi mareşali; ofiţeri de poliţie; preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene; primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii municipiilor; consilieri judeţeni; prefecţi şi subprefecţi; conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale şi persoanele cu funcţii de control din cadrul acestora, cu excepţia conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi a persoanelor cu funcţii de control din cadrul acestora; avocaţi; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care deţin funcţii de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi al societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, al instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la art. 293 şi 294 C. pen.

(2) Infracţiunile împotriva intereselor financiare ale UE sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

(3) Sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute la
art. 246, 297 şi 300 C. pen., dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro.

(4) Procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1)-(3).

(6) Urmărirea penală în cauzele privind infracţiunile prevăzute la alin. (1)-(3), săvârşite de militarii în activitate, se efectuează de procurori militari din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate.

Legea nr. 78/2000 incriminează în Capitolul III ca infracțiuni :

infracțiuni de corupție (Sectiunea a 2-a),
infracțiuni asimilate infracțiunilor de corupție (Sectiunea a 3-a),
infracțiuni în legătură directă cu infracțiunile de corupție (Sectiunea a 4-a) și
infracțiuni impotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene (Sectiunea a 4¹-a),

Deși, la rigoare, ar trebui că considerăm că referirea la infractiuni de coruptie din art. 13 alin. (1), lit. a) sau b) al Ordonanţei de urgenţă nr. 43/2002 acoperă doar infracțiunile pomenite în Sectiunea a 2-a din Legea nr. 78/2000, cu argumentele că doar enunțul referă la „infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie”, iar infracțiuni impotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene (Sectiunea a 4¹-a, dar și oricare altele contra intereselor financiare ale Comunităților Europene) sunt arătate separat în art. 13 alin. (1¹), – și aceasta este părerea noastră – nu putem să nu amintim o decizie contrară.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secția penală a statuat , prin decizia nr. 521 din 12 februarie 2008 (www. scj. ro), că potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O. U. G. nr. 43/2002, cu modificările şi completările ulterioare, sunt de competenţa D. N. A. infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro. În sensul dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O. U. G. nr. 43/2002, cu modificările şi completările ulterioare, prin infracţiuni de corupţie se înţeleg toate infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, inclusiv infracţiunile asimilate celor de corupţie, cum este şantajul prevăzut în art. 13¹ din această lege, iar nu numai infracţiunile la care se face referire în Secţiunea a 2-a din Legea nr. 78/2000.

Observația noastră: ori sunt toate infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, ori sunt doar cele de corupție și care includ numai și infracţiunile asimilate celor de corupţie. Oricum, din citirea deciziei, infracțiunile impotriva intereselor financiare ale Comunităților Europene (Sectiunea a 4¹-a) nu sunt nici infracțiuni de corupție, și nici nu ar fi infracţiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000 (cf preambului). Atunci când legiuitorul se referă la infracţiuni prevăzute în lege „indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis” este evident că există un sens larg al noţiunii.

Prin încheierea nr. 4F din 6 februarie 2008 dată de judecătorul din cadrul Curţii de Apel Braşov, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost respinsă propunerea de arestare preventivă formulată de Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov privind pe inculpaţii M.A., D.R., F.A., A.M., D.G. şi A.G., în cauza penală ce formează obiectul urmăririi penale în dosarul nr. 51/P/2007 al organului judiciar amintit.

Hotărând astfel, curtea de apel a reţinut, în esenţă, că propunerea de arestare preventivă este lovită de nulitate absolută, întrucât urmărirea penală în cauză a fost efectuată de către un organ judiciar necompetent – în speţă Serviciul Teritorial Braşov din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie – pentru considerentele arătate în continuare:

Prin referatul nr. 51/P/2007 din 5 februarie 2008 întocmit de procurorul şef al Serviciului Teritorial Braşov din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Curtea de Apel Braşov a fost sesizată cu propunerea de arestare preventivă a inculpaţilor, întemeiată pe dispoziţiile art. 136 alin. (5) şi art. 148 alin. (1) lit. b), d) şi f) C. pr. pen. – pentru inculpatul M.A. şi respectiv art. 148 alin. (1) lit. f) C. pr. pen. – pentru ceilalţi inculpaţi, sub învinuirea de a fi comis în calitate de autori sau complici infracţiunile prevăzute în art. 194 alin. (1) C. pen. raportat la art. 13¹ din Legea nr. 78/2000 şi art. 189 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. în următoarele împrejurări:

La 12 martie 2007, după ce a fost informat de notarul public T.V. cu privire la revocarea unei procuri, inculpatul M.A., împreună cu inculpaţii F.A., D.R., A.M., D.G. şi A.G. au exercitat violenţe asupra părţii vătămate B.H., pe care au lipsit-o de libertate în mod ilegal pe un interval de circa 2 ore pentru a o determina să renunţe la manifestarea expresă de voinţă exprimată în faţa unui notar public, prin care a revocat în întregime mandatul dat lui M.A. printr-o procură autentică din 23 februarie 2007, cu scopul de a dobândi în mod injust un folos material în cuantum de minim 255.000 euro. Organul de urmărire penală a reţinut în încadrarea juridică a infracţiunii de şantaj şi aplicarea art. 13¹ din Legea nr. 78/2000, deoarece în cauză mai există şi un alt învinuit, T.V., care are calitatea de notar public şi care a fost pus sub acuzare pentru complicitate la infracţiunea prevăzută în art. 194 alin. (1) C. pen. raportat la art. 13¹ din Legea nr. 78/2000, faţă de care s-a considerat a fi incidente dispoziţiile art. 1 lit. g) şi art. 2 din legea amintită. Incidenţa Legii nr. 78/2000 cu privire la inculpaţii M.A. şi A.M. – art. 1 lit. f) din Legea nr. 78/2000 – a fost dată de calitatea acestora de preşedinte al organizaţiei municipale şi, respectiv, judeţene a unui partid.

În cadrul dezbaterilor, reprezentantul Direcţiei Naţionale Anticorupţie a susţinut că urmărirea penală în cauză a fost efectuată de organul judiciar menţionat în conformitate cu dispoziţiile art. 13 alin. (1) lit. a) teză finală din O.U.G. nr. 43/2002 [„indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis (…) valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro”], întrucât suma de bani ce a format obiectul tranzacţiei ce a declanşat săvârşirea infracţiunilor în cauză era de 45.000 euro, sumă dată de inculpatul M.A. părţii vătămate B.H.

În raport cu precizările sus menţionate, premergător examinării în fond a propunerii de arestare preventivă, curtea de apel a procedat la verificarea regularităţii actului de sesizare în conformitate cu dispoziţiile art. 300 C. pr. pen., sens în care a reţinut următoarele:

– potrivit art. 3 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002, completată şi modificată ulterior, Direcţia Naţională Anticorupţie are ca principală atribuţie efectuarea urmăririi penale pentru infracţiuni de corupţie, prevăzute în Legea nr. 78/2000, dar numai acele fapte care îi sunt date în competenţă în condiţiile stabilite în art. 13 din O.U.G. nr. 43/2002;

– săvârşirea unor infracţiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000 constituie numai o condiţie premisă necesară, dar nu suficientă, pentru a fi atrasă competenţa materială a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în acest sens fiind obligatoriu să existe şi una din ipotezele limitativ prevăzute de lege, care condiţionează atragerea competenţei de cauzarea unor anume consecinţe sau de o anumită valoare a sumei de bani pretinse ori a bunurilor ce formează obiectul infracţiunii de corupţie, respectiv de o anumită calitate a celor care au comis astfel de fapte ilicite;

– din interpretarea gramaticală a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) teza finală din O.U.G. nr. 43/2002 rezultă că: a) pentru a fi în competenţa de urmărire penală a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, valoarea sumei sau a bunului ce formează obiectul activităţii ilicite trebuie să se refere exclusiv la o infracţiune de corupţie dintre cele limitativ prevăzute în Secţiunea a 2-a a Legii nr. 78/2000 (infracţiunea de şantaj imputată inculpaţilor făcând parte din infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie prevăzute în Secţiunea a 3-a a legii amintite) şi că b) pentru infracţiunile asimilate şi conexe din celelalte secţiuni sunt aplicabile, după caz, celelalte ipoteze ale art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002 – ce nu îşi găsesc aplicabilitate în speţă – respectiv au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice.

Fiind vorba de săvârşirea unei infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie, şi anume aceea de şantaj prevăzută în art. 194 alin. (1) C. pen. anterior raportat la art. 13¹ din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, comisă în dauna unei persoane fizice, nu sunt aplicabile prevederile art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2002 şi, prin urmare, efectuarea urmăririi penale în cauză de către Direcţia Naţională Anticorupţie nu are justificarea legală.

În cauză s-a declarat recurs de către Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov, criticându-se încheierea nr. 4F din 6 februarie 2008 a Curţii de Apel Braşov. În acest sens s-a motivat că Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov este competentă să efectueze urmărirea penală în cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002, avându-se în vedere că acest organ judiciar este sesizat cu săvârşirea de către inculpaţi a infracţiunilor de şantaj prevăzută în art. 194 alin. (1) C. pen. raportat la art. 13¹ din Legea nr. 78/2000 şi lipsire de libertate în mod ilegal prevăzută în art. 189 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., ce se presupune a fi fost comise în scopul ca inculpatul M.A. să devină proprietarul unui teren şi să dobândească în mod injust un folos material în valoare de minim 255.000 euro, la datele şi în împrejurările de fapt expuse în referatul privind propunerea de arestare preventivă (în ceea ce priveşte infracţiunea de şantaj prevăzută în art. 194 alin. 1 C. pen. raportat la art. 13¹ din Legea nr. 78/2000, la stabilirea încadrării juridice s-au avut în vedere prevederile art. 1 lit. f) şi g) şi art. 2 din Legea nr. 78/2000 raportat la inculpaţii M.A. – preşedinte al organizaţiei municipale a unui partid, A.M. – preşedinte al filialei judeţene a unui partid şi T.V. – notar public, funcţia acestuia din urmă atrăgând competenţa în primă instanţă a Curţii de Apel Braşov).

Recursul este întemeiat, urmând a fi admis ca atare, în conformitate cu dispoziţiile art. 385¹⁵ pct. 2 lit. c) C. pr. pen., pentru considerentele arătate în continuare:

Competenţa Serviciului Teritorial Braşov – Direcţia Naţională Anticorupţie de a efectua urmărirea penală în cauză este atrasă în condiţiile dispoziţiilor art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 43/2002, care statuează că „sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii: a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro.”

Atunci când legiuitorul a folosit sintagma „infracţiuni de corupţie” în cuprinsul textului de lege amintit, s-a referit la toate infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, concluzie ce rezultă din însăşi titulatura legii „pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie”, şi nu doar la o anumită categorie, respectiv cea a infracţiunilor de corupţie cum sunt cele de luare, dare de mită, trafic de influenţă etc., care se regăsesc în Capitolul III Secţiunea a 2-a din Legea nr. 78/2000, aşa cum a reţinut curtea de apel.

Normele ce reglementează competenţa sunt de strictă interpretare şi atât timp cât legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge.

Practic, prin interpretarea dată textului de lege de către Curtea de Apel Braşov, în sensul că acesta se aplică numai pentru o categorie de infracţiuni de corupţie, respectiv cele din Capitolul III Secţiunea a 2-a, s-a făcut o interpretare restrictivă pe care legiuitorul nu a avut-o în vedere. De altfel, potrivit Legii nr. 78/2000, şi infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie sunt infracţiuni de corupţie în sens generic, întrucât prin asimilare ele îşi pierd trăsăturile proprii, dobândindu-le pe cele ale grupului în care se integrează.

Interpretarea sus-menţionată – singura corespunzătoare voinţei legiuitorului – este confirmată implicit de către curtea de apel, în condiţiile în care instanţa amintită, din oficiu, a procedat conform art. 300 C. pr. pen. la verificarea regularităţii actului de sesizare şi a competenţei organului de urmărire penală care a formulat propunerea de arestare preventivă, analizând teza I a art. 13 lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002, cu constatarea că nu este aplicabilă în speţă întrucât paguba materială este de 45.000 euro (concluzie greşită în condiţiile în care toate actele de punere sub învinuire şi inculpare se referă la dobândirea în mod injust a unui folos material în cuantum de minim 255.000 euro la stabilirea căruia s-a avut în vedere probatoriul existent, potrivit căruia şantajul şi lipsirea de libertate s-au comis spre a fi dobândită proprietatea unui teren a cărui valoare de piaţa depăşeşte suma de 255.000 euro).

În consecinţă, competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a efectua urmărirea penală în speţă este atrasă de ambele teze ale art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002, motiv pentru care recursul a fost admis, încheierea atacată a fost casată şi s-a dispus trimiterea propunerii de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov pentru soluţionare la Curtea de Apel Braşov.

Articolul 13 lit. a) stabilește că sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro.

Articolul 6¹ alin. (3) din lege vorbeşte de obiectul infracţiunii ca fiind „banii, valorile sau orice alte bunuri”.

Deşi în cazul săvârşirii oricăror infracţiuni la care se referă prezentul capitol (în sens larg), banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă (art. 19 din lege), nu toate infracţiunile prevăzute în capitolul III al legii au un obiect material (Trebuie să remarcăm totuşi faptul că legea nu vorbeşte de un obiect material. Credem că este vorba şi de o formulare eliptică). Exemplificăm cu infracţiunea de şantaj, la care se referă art. 13¹din lege (Fiind o infracţiune îndreptată, în principal, împotriva unui drept personal – libertatea morală a persoanei-şantajul nu are , de regulă, un obiect material. Totuşi, violenţa presupune un obiect material ca fiind corpul uman). Fiind o infracţiune îndreptată, în principal, împotriva unui drept personal – libertatea morală a persoanei – şantajul nu are, de regulă, un obiect material. Totuşi, violenţa presupune un obiect material , acesta fiind corpul uman.

La infracţiunile de corupţie (în sens restrâns) lipseşte, de regulă, un obiect material. Totuşi, dacă acţiunea făptuitorului priveşte un anumit bun, infracţiunea are şi un asemenea obiect constând în bunul respectiv (făptuitorul primeşte un bun, se prestează o muncă asupra unui bun – Banii sau celelalte foloase primite, pretinse ori promise trebuie să fie necuvenite, adică legal nedatorate, să aibă caracter de retribuţie, întrucât invocarea unui alt titlu atrage calificarea de abuz în serviciu[28]

Chiar dacă art. 13 lit. a) dă un sens larg noţiunii de bun, înglobând şi „banii şi valorile”, sensul folosit de doctrină este cel limitativ[29]

În consecinţă, referirea legii la infracţiuni de corupţie cu obiect al infracţiunii constând într-o valoare mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro presupune un sens restrâns al sintagmei.

Niciodată nu trebuie să confundăm obiectul material al infracţiunii cu folosul realizat prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce reprezintă o consecinţă, iar nu un aspect al acţiunii infracţionale[30]

Cum banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă, iar dacă bunurile nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani, este evident că în art. 13 legea nu face vorbire de tot prejudiciul cauzat printr-o faptă penală[31]. Repararea integrală a prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni presupune respectarea criteriului valoriipagubei pricinuite (la momentul judecării cauzei).

Banii, valorile sau orice alte bunuri pot reprezenta o parte din paguba materială, care trebuie să fie mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro pentru a fi atrasă competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, legiuitorul privind-o separat totuşi ca fiind un obiect al infracţiunii, altul decât paguba în integralitatea ei.

Paguba materială care trebuie să fie mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro pentru a fi atrasă competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie se referă la folosul realizat prin săvârşirea infracţiunii şi la toate consecinţele cuantificabile ale faptei, putând să includă – dacă există – şi valorile ce fac obiectul infracţiunii de corupţie (în sens restrâns), mai mic sau mai mare de 10 000 €.

Ceea ce am dorit să departajăm este distincţia netă între lipsa unui obiect material – în sens doctrinar – în cazul infracţiunilor de corupţie (în principiu) şi prezenţa unor valori ridicate ale pagubelor în cazul săvârşirii unor infracţiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000 (în sens larg). Confuzia între lipsa de obiect şi consecinţa unei pagube poate antrena soluţii judiciare provizorii greşite.

Ceea ce a dorit de fapt legiuitorul a fost simplist. Fără să se complice, a dorit a determina o competență nu numai dacă la victimă s-a creat o pagubă reală, concretă, un minus în activul unei persoane juridice de la 200 000 €, dar și dacă, fără pagubă, s-a făcut vorbire de o mită de peste 10 000 €. Nu s-a plătit, deci nu e pagubă.

În concluzie, o persoană care îndeplinește, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa, în cadrul altor agenţi economici , ar fi în principiu, de competența de urmărire penală a Direcției Naționale Anticorupție, dacă. . .

De asemenea, sunt în competența Direcției Naționale Anticorupție infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, cu infracţiunile asimilate acestora, potrivit art. 17 lit. d¹ ( şantajul, săvârşit în legătură cu infracţiunile prevăzute în secţiunile a 2-a şi a 3-a ). Această situație este singura care ar antrena competența Direcției Naționale Anticorupție pe art. 13 alin. (1) lit. b). Imediat ce această legătură ar înceta (prin schimbarea unei încadrări juridice), procurorul Direcția Națională Anticorupție trebuie să transfere competența.

Va fi antrenată competența Direcției Naționale Anticorupție pe art. 13 alin. (1) lit. a) alternativ, dacă avem o pagubă de la 200 000 € în sus pentru o persoană juridică sau dacă deși nu avem o pagubă, s-a discutat despre o mită s-a vehiculat o sumă mai mare de 10 000 €, fără a se face vreun transfer valoric. .[32]

Înlta Curte, Completul de 5 judecători, a reţinut că instanţa de fond a constatat în mod just că a fost probată infracţiunea de şantaj săvârşită de inculpatul A.[33]

Având în vedere cele două acte materiale ale acestei infracţiuni care au fost confirmate, precum şi incidenţa insituţiei prescripţiei răspunderii penale atât în ceea ce priveşte infracţiunea de şantaj în formă continuată săvârşită de inculpatul A., cât şi cea de instigare la şantaj săvârşită de K., instanţa de apel constată că în mod corect s-a dispus soluţia încetării procesului penal cu privire la aceste infracţiuni.

Prin apelul formulat de către Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova s-a solicitat admiterea acestuia şi schimbarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii cererii de constituire ca parte civilă, astfel cum a fost formulată, respectiv sub două aspecte, obligarea inculpaţilor la plata taxelor anuale de la care s-au sustras ca urmare a exploatării jocurilor de noroc şi obligarea acestora la plata sumei ce reprezintă taxa pe valoarea adăugată şi impozit pe profit la care se adaugă accesoriile ca urmare a săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală.

Completul de 5 Judecători constată că instanţa de fond a efectuat o analiză judicioasă cu privire la infracţiunea de organizare şi desfăşurare de activităţi ilicite în domeniul jocurilor de noroc prevăzută de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009, iar soluţia dispusă, pe latură penală este în concordanţă cu probele administrate în cauză.

Astfel, prima instanţă a constatat că faptele săvârşite de inculpatul G. realizează sub aspectul conţinutului, elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009, iar ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, în baza art. 16 alin. (1) lit. f) din C. pr. pen., a dispus încetarea procesului penal faţă de acesta cu privire la săvârşirea infracţiunii de organizarea şi desfăşurarea de activităţi ilicite în domeniul jocurilor de noroc prev. de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009.

În ceea ce îi priveşte pe inculpaţii H., I. şi J., prima instanţă a constatat că activităţile desfăşurate de către cei trei inculpaţi nu pot fi circumscrise elementului material al infracţiunii prevăzute de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009 astfel încât, în baza art. 396 alin. (6) din C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. pr. pen., a dispus achitarea inculpaţilor H., I. şi J. cu privire la săvârşirea infracţiunii de organizarea şi desfăşurarea de activităţi ilicite în domeniul jocurilor de noroc prev. de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009.

Cu privire la inculpatul F., instanţa de fond a constatat că nu există probe din care să rezulte faptul că acesta ar fi săvârşit acţiuni care să intre în elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009, instanţa dispunând, în baza art. 396 alin. (5) din C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. pr. pen., achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de organizarea şi desfăşurarea de activităţi ilicite în domeniul jocurilor de noroc.

Cu privire la inculpatul C., prima instanţă, de asemenea, a dispus, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. pr. pen., achitarea pentru săvârşirea infracţiunii de organizarea şi desfăşurarea de activităţi ilicite în domeniul jocurilor de noroc prev. de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009.

În fine, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul A., prima instanţă a dispus, în conformitate cu art. 396 alin. (5) din C. pr. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. pr. pen., achitarea acestuia pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de organizarea şi desfăşurarea de activităţi ilicite în domeniul jocurilor de noroc prev. de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009.

Faţă de soluţiile dispuse pe latură penală, cu privire la infracţiunea prevăzută de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009, instanţa de fond a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă în ceea ce priveşte pretenţiile civile formulate faţă de inculpatul G., în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (5) din C. pr. pen., dispunându-se faţă de acesta soluţia de încetare a procesului penal în conformitate cu prevederile art. 16 alin. (1) lit. f) din C. pr. pen., în vreme ce, în conformitate cu prevederile art. 25 alin. (1) C. pr. pen., a dispus respingerea acţiunii civile faţă de ceilalţi inculpaţi, în condiţiile în care instanţa a dispus o soluţie de achitare.

Potrivit art. 25 alin. (5) C. pr. pen., în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) – cu excepţia prescripţiei, i) şi j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă.

Completul de 5 Judecători constată că, în raport de dispoziţiile procesuale penale privind rezolvarea acţiunii civile în procesul penal şi soluţia pronunţată cu privire la infracţiunea de organizarea şi desfăşurarea de activităţi ilicite în domeniul jocurilor de noroc prev. de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009, se impune admiterea apelului părţii civile Statul Român prin ANAF – DGRFP Craiova cu privire la acţiunea civilă formulată faţă de inculpaţii G., H., I. şi J.

În acest sens, instanţa de apel constată că instanţa de fond, în mod eronat, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă în ceea ce priveşte pretenţiile civile formulate faţă de inculpatul G., având în vedere soluţia de încetare a procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunerii penale, având obligaţia de a se pronunţa cu privire la pretenţiile civile formulate faţă de acest inculpat.

În egală măsură, instanţa de apel constată că prima instanţă, contrar dispoziţiilor procesual penale anterior enunţate, a dispus respingerea acţiunii civile formulată de partea civilă Statul Român prin ANAF – DGRFP Craiova în contradictoriu cu inculpaţii H., I. şi J. întrucât soluţia de achitare dispusă faţă de aceştia în baza dispoziţiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. pr. pen. cu privire la infracţiunea de organizarea şi desfăşurarea de activităţi ilicite în domeniul jocurilor de noroc prev. de art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009 impunea, conform dispoziţiilor art. 25 alin. (5) C. pr. pen., a fi lăsată nesoluţionată acţiunea civilă.

În ceea ce priveşte pretenţiile civile formulate de partea civilă faţă de inculpatul G. Completul de 5 Judecători constată că nu se impune obligarea inculpatului la plata sumei de 369.000 RON reprezentând taxele anuale datorate pentru exploatarea pe timp de un an a 43 aparate de joc tip RR., având în vedere că din examinarea dispoziţiilor art. 2 din Legea 571/2003 privind Codul fiscal şi art. 22 din Codul de procedură fiscală rezultă că o obligaţie de plată a unui agent economic către bugetul de stat trebuie să fie cuprinsă într-o lege fiscală sau cu caracter fiscal. Pe de altă parte, obligaţia de plată a taxelor în discuţie derivă din reglementările O.U.G. nr. 77/2009 ce nu poate fi considerată o lege fiscală, ci o lege care reglementează organizarea şi funcţionarea unui sector de activitate pentru agenţii economici. Mai mult din reglementarea normei de incriminare, respectiv din prevederile art. 23 din O.U.G. nr. 77/2009 nu rezultă că alături de pedeapsa stabilită, făptuitorul va fi obligat şi la plata ulterioară a taxelor, iar a interpreta altfel, ar însemna că s-ar nega însuşi conţinutul infracţiunii.

Nu în ultimul rând, instanţa are în vedere că inculpatul G. a virat în contul DGFP Dolj suma de 48.626 RON reprezentând prejudiciu estimat prin folosirea în interes propriu a aparatelor de joc care au fost ridicate de organele de poliţie în vederea confiscării.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. pr. pen., va admite apelurile formulate de partea civilă S.C. Z. S.A. şi Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova împotriva sentinţei penale nr. 125 din data de 24 martie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală în dosarul nr. x/2014 numai sub aspectul respingerii ca tardivă a cererii de constituire ca parte civilă formulată de S.C. Z. S.A., respectiv al lăsării ca nesoluţionată a acţiunii civile formulată de Statul Român prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova faţă de inculpatul G. şi al respingerii acţiunii civile formulată de aceeaşi parte civilă în contradictoriu cu inculpaţii H., I. şi J..[34]

Prin decizia penală nr. 495/A din data de 21 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală s-au respins, ca nefondate, contestaţiile în anulare formulate de contestatorii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 817/A din data de 24 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.[35]

Pentru a se pronunţa în acest sens, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că în cauza penală finalizată cu pronunţarea deciziei penale nr. 817/A din 24 iunie 2021 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală s-au statuat, în ceea ce priveşte legea penală mai favorabilă contestatorilor, referitor la infracţiunea de şantaj comisă de cei doi contestatori-inculpaţi împotriva persoanei vătămate C. în perioada 2011- ianuarie 2014, că legea penală mai favorabilă inculpaţilor este legea în vigoare la momentul epuizării faptelor, respectiv C. pen. din 1969, care conţinea cazuri valide de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale (prevăzute la art. 123), iar în raport cu momentul epuizării infracţiunii judecate (ianuarie 2014) nu s-a împlinit în speţă, până la data pronunţării hotărârii instanţei de apel, termenul de prescripţie specială a răspunderii penale prevăzut la art. 124 C. pen. din 1968 (10 ani).

Referitor la infracţiunea de şantaj în formă agravată comisă împotriva persoanei vătămate D. în perioada 2012 – iulie 2016 şi la infracţiunea de camătă comisă în perioada martie – august 2016 pentru care a fost condamnat inculpatul A., Curtea a reţinut că legea penală mai favorabilă inculpatului este constituită de reglementarea cuprinsă în noul C. pen.

În privinţa soluţiei de condamnare dispuse pentru aceste două infracţiuni, fără a mai fi nevoie să analizeze măsura în care sunt îndeplinite celelalte cerinţe impuse de art. 426 lit. b) din C. pr. pen. pentru admiterea pe fond a contestaţiei în anulare, Curtea a constatat că este suficient să sublinieze că, în raport cu momentul la care s-au epuizat aceste infracţiuni, nu s-au împlinit, până la data pronunţării deciziei din apel (24.06.2021), nici termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de şantaj în formă agravată prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) din C. pen. [8 ani potrivit art. 154 alin. (1) lit. c) C. pen.), nici termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru infracţiunea de camătă prevăzută de art. 351 din C. pen. (5 ani potrivit art. 154 alin. (1) lit. d) din C. pen.]

Împotriva acestei decizii contestatorii A. şi B. au formulat apel.

Potrivit dispoziţiilor art. 408 din C. pr. pen., calea ordinară de atac a apelului se poate exercita numai atunci când legea prevede expres această cale de atac.

Prin decizia penală nr. 495/A din data de 21 martie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală s-au respins, ca nefondate, contestaţiile în anulare formulată de contestatorii A. şi B., decizie care este definitivă. Conform art. 432 alin. (4) C. pr. pen., sentinţa dată în contestaţie în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este definitivă. Or, decizia atacată cu apel a fost dată în apel, deci este definitivă.

O hotărâre judecătorească nu poate fi atacată pe alte căi decât cele expres prevăzute de lege sau, cu alte cuvinte, căile de atac ale hotărârilor judecătoreşti nu pot exista în afara legii. Regula are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie prevăzând că mijloacele procesuale de atac a hotărârii judecătoreşti sunt cele prevăzute de lege, iar exercitarea acestora se realizează în condiţiile legii.

Astfel, dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţie privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din Legea fundamentală, respectiv exigenţelor art. 13 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, C. pr. pen. a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru toate persoanele aflate în situaţii juridice identice.

Recunoaşterea unei căi de atac în alte situaţii decât cele prevăzute de legea procesuală constituie o încălcare a principiului legalităţii acesteia, precum şi al principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi autorităţilor, şi din acest motiv, apare ca o situaţie inadmisibilă în ordinea de drept.

Normele procesuale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti şi soluţionarea cererilor în limitele competenţei atribuite prin lege sunt de ordine publică, corespunzător principiului stabilit prin art. 126 din Constituţia României, iar încălcarea acestora atrage sancţiunea inadmisibilităţii.

C. pr. pen. reglementează hotărârile susceptibile de a fi supuse examinării, căile de atac care pot fi exercitate împotriva acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârilor.

Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală ori chiar printr-un act neprocesual.

Faţă de considerentele expuse anterior, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de apelanţii A. şi B. împotriva deciziei penale nr. 495/A din 21 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.[36]

În cauză, contrar apărării[37], Înalta Curte constată că prin decizia recurată, pe baza stării de fapt aşa cum a fost reţinută în cauză şi care nu mai poate fi schimbată în actuala procedură, instanţa de apel a statut că probatoriul cauzei relevă că faptele inculpatului A., constând în aceea că, în perioada aprilie-mai 2008, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, împreună cu inculpaţii B. şi H., în realizarea obiectului de activitate, în interesul şi în numele persoanei juridice S.C. L. S.R.L., l-a constrâns fizic şi psihic pe persoana vătămată D., prin ameninţări repetate şi prin inducerea unei stări de temere, determinându-l să renunţe la toată activitatea, reprezentând lucrările de construcţii pe care le administra prin intermediul S.C. M. S.R.L. pe raza mun. Rm. Vâlcea, la contravaloarea lucrărilor executate până în acel moment în beneficiul inculpaţilor, al S.C. L. S.R.L., S.C. N. S.R.L., S.C. U. S.R.L., precum şi la toate bunurile societăţii care se aflau pe şantierele respective, în vederea obţinerii unui folos material injust de către aceştia şi societăţile menţionate, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj în formă continuată prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

De asemenea, din situaţia de fapt expusă în cauză instanţa de apel a constatat că faptele inculpatului A., constând în aceea că în perioada ianuarie – februarie 2010, împreună cu H. şi K., au exercitat constrângeri psihice prin ameninţări repetate asupra persoanei vătămate E., pentru ca acesta să achite diferite sume de bani în contul dobânzilor imputate în mod nejustificat de către H., în vederea obţinerii în mod injust a unor foloase patrimoniale de către S.C. N. S.R.L., şi că în cursul lunii decembrie 2009, a exercitat constrângeri psihice prin ameninţări repetate asupra persoanei vătămate E., atât direct cât şi prin intermediul inculpatului V., pentru ca acesta să achite diferite sume de bani în contul dobânzilor imputate în mod nejustificat de către H., în vederea obţinerii în mod injust a unor foloase patrimoniale de către H., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj în formă continuată, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

Şi în ceea ce priveşte pe inculpatul B., instanţele de fond şi apel au stabilit că starea de fapt reţintă în cauză cu titlu definitiv prin decizia recurată relevă că faptele inculpatului B., constând în aceea că, în perioada aprilie-mai 2008, în baza unei rezoluţii infracţionale unice, împreună cu inculpaţii H. şi A., în realizarea obiectului de activitate, în interesul şi în numele persoanei juridice S.C. L. S.R.L., l-a constrâns fizic şi psihic pe persoana vătămată D., prin ameninţări repetate şi prin inducerea unei stări de temere, determinându-l să renunţe la toată activitatea, reprezentând lucrările de construcţii pe care le administra prin intermediul S.C. M. S.R.L. pe raza mun. Rm. Vâlcea, la contravaloarea lucrărilor executate până în acel moment în beneficiul inculpaţilor, al S.C. L. S.R.L., S.C. N. S.R.L., S.C. U. S.R.L., precum şi la toate bunurile societăţii care se aflau pe şantierele respective, în vederea obţinerii unui folos material injust de către aceştia şi societăţile menţionate, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj în formă continuată prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

Fără a se relua statuările instanţelor relativ la comiterea fiecărei fapte de şantaj în parte reţinute în sarcina inculpaţilor, în esenţă, se reţine că sub aspectul laturii obiective, tipicitatea infracţiunii de santaj se caracterizează prin constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, condiţii ce au fost realizate în speţă faţă de conduita inculpaţilor – persoane fizice, în numele şi interesul inculpatelor – persoane juridice, care l-au constrâns pe D. să renunţe la bunurile aflate pe şantiere şi la lucrările de construcţii pe care le executa prin intermediul S.C. M. S.R.L. în beneficiul inculpatilor si, de asemenea, l-au constrâns pe E. să achiziţioneze un imobil de la S.C. L. S.R.L. şi să dea anumite sume de bani, în împrejurări ce le-au generat persoanelor vătămate starea de temere evidenţiată în declaraţiile acestora şi sub imperiul cărora au acţionat.

Prin urmare, instanţele au stabilit cu titlu definitiv că materialul probator prezentat în mod amplu în hotărârile pronunţate în cauză (declaraţiile persoanelor vătămate, ale martorilor, procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice şi în mediul ambiental) relevă fără nici un dubiu formele de ameninţare folosite de inculpati şi crearea unei stări reale de temere persoanelor vătămate D. şi E..

De altfel, aşa cum s-a arătat, prin motivele de recurs în casaţie nu au fost aduse argumente concerte în raport cu care în opinia apărării celor doi recurenţi nu sunt îndeplinite condiţiile de tipicitate obiectivă pentru reţinerea infracţiunii de şantaj în formă continuată în sarcina inculpaţilor A. şi B., ci apărare s-a limitat doar la a menţiona că persoanele vătămate nu au fost ameninţate cu ocazia întâlnirilor cu aceştia şi astfel nu ne aflăm în prezenţa unor acte de constrângere de natura a insufla o stare de temere persoanei vătămate exercitate de inculpaţi, fără nicio altă argumentare în acest sens.

În consecinţă, procedând, conform art. 447 C. pr. pen. la verificarea corespondenţei dintre împrejurările faptice stabilite şi configurarea legală a infracţiunii de şantaj, prevăzută de art. 207 C. pen., Înalta Curte constată că acţiunile reţinute în sarcina inculpaţilor A. şi B. şi pentru care au fost condamnaţi, astfel cum au fost stabilite cu titlu definitiv de către instanţa de apel în urma analizării probatoriului administrat în cauză, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj în formă continuare pentru care s-a dispus condamnarea recurenţilor inculpaţi în cauză.[38]

Referitor la infracţiunea de şantaj în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 78/2000, situaţia de fapt, stabilită cu titlu definitiv de către instanţele de fond şi apel constă, în esenţă, în aceea că, în calitate de prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani, inculpata D. a exercitat, împreună cu inculpatul C., acte de constrângere asupra persoanei vătămate F., în scopul efectuării demersurilor necesare transcrierii dreptului de proprietate a două imobile pe numele minorei M., fiica inculpatului C.[39]

În raport de consideraţiile instanţei de fond, reluate întocmai şi de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită cu titlu definitiv în cauză, realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de şantaj în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute de art. 1 din Legea nr. 78/2000, astfel încât, susţinerile apărării în sensul că faptele inculpatei nu sunt prevăzute de legea penală, sunt neîntemeiate.

Astfel, invocând incidenţa motivului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen., inculpata D. a susţinut, în esenţă că, elementul material al infracţiunii de şantaj este reprezentat de deschiderea unui dosar penal, iar, simpla deschidere a unui astfel de dosar nu vizează ameninţarea cu săvârşirea unei infracţiuni şi nici nu constituie o faptă păgubitoare material pentru persoana vătămată sau o altă persoană aflată în legătură cu persoana vătămată, neputând produce, aşadar, consecinţele reţinute de norma de incriminare prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen.

Or, în speţă, se observă că, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au reţinut că recurenţii – inculpaţi D. şi C. au constrâns-o pe persoana vătămată F. în vederea efectuării demersurilor necesare transcrierii a două imobile în proprietatea minorei M., fiica inculpatului C. Acestea au creat o temere persoanei vătămate, victima percepând ameninţările proferate ca fiind serioase şi realizabile, având în vedere funcţia de prim – procuror pe care o deţinea inculpata la acea vreme, motiv pentru care, s-a şi deplasat, ulterior, la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Serviciul Teritorial Suceava pentru a informa organele judiciare cu privire la constrângerile exercitate asupra sa de către cei doi coinculpaţi.

Raportat la starea de fapt reţinută cu titlu definitiv în cauză, Înalta Curte constată că atitudinea şi expresiile utilizate de inculpată au semnificaţia unor acte de constrângere morală a victimei să efectueze demersurile necesare în vederea transcrierii dreptului de proprietate a două imobile pe numele minorei M.

Actele de constrângere anterior descrise se circumscriu acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii de şantaj şi au aptitudinea limitării morale a victimei, ca valoare socială ocrotită de lege, fiind realizate, prin urmare, toate cerinţele de tipicitate obiectivă ale acestei infracţiuni.

Contrar susţinerilor apărării, deschiderea ulterioară a unui dosar penal pentru infracţiunea de evaziune fiscală faţă de persoana vătămată F., întăreşte doar ideea că ameninţările au fost reale şi serioase, neavând relevanţă sub aspectul consumării infracţiunii de şantaj reţinută în sarcina inculpatei.

Fapta în materialitatea sa, nu este prevăzută de legea penală întrucât modalitatea în care instanţa de apel a reţinut consumarea infracţiunii de şantaj (constrângerea psihică realizată prin ameninţările adresate persoanei vătămate, de către recurentă, cu privire la deschiderea unui dosar penal pentru infracţiunea de evaziune fiscală), nu vizează ameninţarea cu săvârşirea unei infracţiuni îndreptate împotriva persoanei vătămate şi nici nu constituie o faptă păgubitoare material pentru acesta din urmă sau pentru o altă persoană aflată în legătură cu persoana vătămată.

Prin urmare, conduita reţinută în sarcina inculpatei privind deschiderea unui dosar penal pentru infracţiunea de evaziune fiscală (fapta cu care s-a ameninţat) nu este tipică din perspectiva conţinutului legal al infracţiunii absorbite.

Referitor la infracţiunea de instigare la favorizarea făptuitorului, prevăzută de art. 47 raportat la art. 269 alin. (1) C. pen., s-a arătat că instanţa de apel nu a plasat în timp activitatea de instigare pentru care a dispus condamnarea recurentei.

În opinia apărării, conduita reţinută în sarcina inculpatei D., subsecvent datei de 30.10.2015, nu poate avea semnificaţia penală a unei instigări a pretinsului autor al infracţiunii de favorizarea făptuitorului, de vreme ce acesta din urmă pusese în executare rezoluţia infracţională începând din aceeaşi dată de 30.10.2015.

Totodată, a arătat că fapta imputată inculpatului A. nu îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege pentru elementul material al infracţiunii analizate.

Astfel, s-a menţionat că tergiversarea cercetărilor nu a fost făcută în scopul împiedicării acestora, iar existenţa unei perioade de timp factual apreciate ca fiind îndelungate între îndeplinirea diverselor acte de procedură într-o cauză penală nu reprezintă eo ipso o activitate de “îngreunare” a cercetărilor.

Înalta Curte constată că situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită cu titlu definitiv în cauză, realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de şantaj în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute de art. 1 din Legea nr. 78/2000, astfel încât, susţinerile apărării în sensul că faptele inculpatei nu sunt prevăzute de legea penală, sunt neîntemeiate.

Se constată că activitatea de constrângere de care a fost acuzată inculpata D. este plasată în timp, în luna octombrie 2015, când, împreună cu coinculpatul C., s-a întâlnit cu persoana vătămată F. şi a exercitat acţiuni de constrângere psihică asupra acesteia, utilizând expresii de genul „o să aibă probleme, iar mai grav va fi pentru fiii săi”, „se pot întâmpla multe”, „dacă această activitate nu este însoţită de documente ar putea fi o faptă de evaziune fiscală”.

Aceste afirmaţii au creat o temere persoanei vătămate, victima percepând ameninţările proferate ca fiind serioase şi realizabile, având în vedere funcţia de prim – procuror pe care o deţinea inculpata la acea vreme, motiv pentru care, s-a şi deplasat, ulterior, la sediul Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Serviciul Teritorial Suceava pentru a informa organele judiciare cu privire la constrângerile exercitate asupra sa de către cei doi coinculpaţi.

Atitudinea şi expresiile utilizate de inculpată au semnificaţia unor acte de constrângere morală a victimei să efectueze demersurile necesare în vederea transcrierii dreptului de proprietate a două imobile pe numele minorei M. Actele de constrângere anterior descrise se circumscriu acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii de şantaj şi au aptitudinea limitării morale a victimei, ca valoare socială ocrotită de lege, fiind realizate, prin urmare, toate cerinţele de tipicitate obiectivă ale acestei infracţiuni.

Aşadar, contrar susţinerilor apărării, deschiderea ulterioară a unui dosar penal pentru infracţiunea de evaziune fiscală faţă de persoana vătămată F., întăreşte doar ideea că ameninţările au fost reale şi serioase, neavând relevanţă sub aspectul consumării infracţiunii de şantaj reţinută în sarcina inculpatei.[40]

Competenta de urmarire penală în cazul unui șantaj, conform art. 13 din Ordonanța de urgență nr. 43/2002[41]. În Titlul II – Infracțiuni contra persoanei – Capitolul 2 – Infracţiuni contra libertăţii persoanei , art. 193, Codul Penal al României din 23 aprilie 1973, publicat în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 55 din 23 aprilie 1973, este incriminată infracțiunea de ameninţare, ca fiind fapta de a ameninţa o persoană cu săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare îndreptate împotriva ei, a soţului ori a unei rude apropiate, dacă este de natură să o alarmeze, pedepsită cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă, fără ca pedeapsa aplicată să poată depăşi sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea care a format obiectul ameninţării.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Articolul 194 din Codul penal anterior reglementează șantajul, ca fiind constrângerea unei persoane prin violenţă sau prin ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, dacă fapta este comisă spre a dobândi în mod injust un folos, pentru sine sau pentru altul, și pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

La șantaj este suficient să se producă victimei o stare permanentă, continuă, dar și iminentă[43] de teamă, deci și după ce a îndeplinit cererea autorului.

Ordonanţă de Urgenţă privind Direcţia Naţională Anticorupţie[44] stabilește în art. 13 că sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii:

(1) Sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările și completările ulterioare, săvârșite în una dintre următoarele condiții:

a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro;

b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție, sunt comise de către: deputați; senatori; membrii din România ai Parlamentului European; membrul desemnat de România în Comisia Europeană; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat și asimilații acestora; consilieri ai miniștrilor; judecătorii Înaltei Curți de Casație și Justiție și ai Curții Constituționale; ceilalți judecători și procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; președintele Consiliului Legislativ și locțiitorul acestuia; Avocatul Poporului și adjuncții săi; consilierii prezidențiali și consilierii de stat din cadrul Administrației Prezidențiale; consilierii de stat ai prim-ministrului; membrii și auditorii publici externi din cadrul Curții de Conturi a României și ai camerelor județene de conturi; guvernatorul, prim-viceguvernatorul și viceguvernatorii Băncii Naționale a României; președintele și vicepreședintele Consiliului Concurenței; ofițeri, amirali, generali și mareșali; ofițeri de poliție; președinții și vicepreședinții consiliilor județene; primarul general și viceprimarii municipiului București; primarii și viceprimarii sectoarelor municipiului București; primarii și viceprimarii municipiilor; consilieri județeni; prefecți și subprefecți; conducătorii autorităților și instituțiilor publice centrale și locale și persoanele cu funcții de control din cadrul acestora, cu excepția conducătorilor autorităților și instituțiilor publice de la nivelul orașelor și comunelor și a persoanelor cu funcții de control din cadrul acestora; avocați; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care dețin funcții de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes național, al companiilor și societăților naționale, al băncilor și al societăților comerciale la care statul este acționar majoritar, al instituțiilor publice care au atribuții în procesul de privatizare și al unităților centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la art. 293 și 294 din Codul penal.

(2) Infracțiunile împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție.

(3) Sunt de competența Direcției Naționale Anticorupție infracțiunile prevăzute la art. 246, 297 și 300 din Codul penal, dacă s-a cauzat o pagubă mai mare decât echivalentul în lei a 1.000.000 euro.

(4) Procurorii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracțiunile prevăzute la alin. (1)-(3).

(5) În cazul în care dispune disjungerea în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul Direcției Naționale Anticorupție poate continua efectuarea urmăririi penale și în cauza disjunsă.

(6) Urmărirea penală în cauzele privind infracțiunile prevăzute la alin. (1)-(3), săvârșite de militarii în activitate, se efectuează de procurori militari din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, indiferent de gradul militar pe care îl au persoanele cercetate.[45]

Prin Decizia nr. 26/2021[46] Înalta Curte de Casație și Justiție stabilește că: În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, infracțiunea de abuz în serviciu prevăzută în art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 C.pen., care a cauzat o pagubă materială mai mică sau egală cu echivalentul în lei a 200.000 euro, comisă de o persoană a cărei calitate nu determină incidența dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. b) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, este de competența parchetului nespecializat, iar nu a D.N.A. .

Dispozițiile art. 13 alin. (1) lit. a) teza a II-a din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, referitoare la valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracțiunii de corupție, nu sunt incidente în cazul infracțiunii de abuz în serviciu prevăzute în art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 C.pen. [47]

Decizia nr. 231 din 6 aprilie 2021 constată că dispozițiile art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 sunt neconstituționale.[48]

Dispozițiile art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 au fost introduse în legislația procesual penală prin art. 58 pct. 2 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, M.Of. nr. 515 din 14 august 2013, soluția legislativă analizată constituind o prorogare a competenței D.N.A. asupra unor cauze care, în urma operațiunii de disjungere, potrivit obiectului lor nu mai sunt de competența acestui parchet specializat.

Referitor la competența materială și după calitatea persoanei a organelor de urmărire penală, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, M.Of. nr. 566 din 17 iulie 2017, prin care a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituțională.

Procurorul are competența funcțională de a efectua urmărirea penală în cauzele prevăzute de lege și de a conduce și controla nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de cercetare penală speciale, prevăzute de lege; în exercitarea funcției de urmărire penală și de supraveghere a cercetărilor penale, procurorul și organele de cercetare penală, pe care le supraveghează, au ca atribuție strângerea probelor al căror rol și scop este acela de a servi ca temei de trimitere sau netrimitere în judecată; procurorul sesizează judecătorul de drepturi și libertăți și instanța de judecată; exercită acțiunea penală; exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege; încheie acordul de recunoaștere a vinovăției, în condițiile legii; formulează și exercită contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești; îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege. Potrivit art. 56 alin. (6) C.pr.pen., procurorul competent să efectueze ori, după caz, să conducă și să supravegheze urmărirea penală este cel de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza, cu excepția cazurilor în care legea prevede altfel. Având în vedere aceste aspecte, Curtea a constatat că urmărirea penală în cazul infracțiunilor de o complexitate redusă este prevăzută în competența parchetelor ce funcționează pe lângă judecătorii, pe când, în cazul infracțiunilor complexe, competența de a efectua urmărirea penală este dată unor parchete ce funcționează pe lângă instanțe de grad superior.

Accederea în funcție, precum și întregul parcurs profesional al procurorilor sunt reglementate prin dispozițiile Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor. Promovarea procurorilor se face, potrivit art. 43 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, numai prin concurs organizat la nivel național, în limita posturilor vacante existente. De asemenea, potrivit art. 44 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, pot participa la concursul de promovare la parchetele imediat superioare procurorii care au avut calificativul „foarte bine” la ultima evaluare, nu au fost sancționați disciplinar în ultimii 3 ani și îndeplinesc anumite condiții minime de vechime.

Nu poate fi de acceptat ca un parchet ierarhic inferior să efectueze sau să supravegheze urmărirea penală în cauze care, potrivit legii, sunt date în competența unui parchet ierarhic superior. De altfel, Curtea a reținut că dispozițiile art. 325 C. pr. pen. permit preluarea de către un parchet, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale, a cauzelor care nu sunt date, potrivit legii, în competența sa, dar numai în cazul în care parchetul care preia cazul este un parchet ierarhic superior celui care are competența de a efectua sau supraveghea urmărirea penală.

Tocmai importanța urmăririi penale ca fază distinctă a procesului penal a determinat înființarea unor organe de urmărire penală cu competențe speciale. Spre exemplu, prin Legea nr. 508/2004 a fost înființată Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, în cadrul Ministerului Public, ca structură specializată în combaterea infracțiunilor de criminalitate organizată și terorism a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în prezent activitatea acesteia fiind reglementată de Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016; iar prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 a fost înființată Direcția Națională Anticorupție, ca structură cu personalitate juridică, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu competența de a cerceta infracțiuni de corupție și cele asimilate acestora. Înființarea unor structuri specializate presupune și o anumită competență specializată a acestora, strict determinată de lege, astfel că efectuarea sau supravegherea urmăririi penale în cauze care excedează acestei competențe determină o deturnare a scopului normelor legale ce au stat la baza înființării acestor structuri specializate.

Reglementarea competențelor organelor judiciare reprezintă un element esențial ce decurge din principiul legalității, principiu ce se constituie într-o componentă a statului de drept. Aceasta deoarece o regulă esențială a statului de drept este aceea că atribuțiile/competențele autorităților sunt definite prin lege. Curtea a constatat că principiul legalității presupune, în principal, că organele judiciare acționează în baza competenței pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispozițiile de drept substanțial, cât și pe cele de drept procedural incidente, inclusiv a normelor de competență. Legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului (Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, M.Of. nr. 529 din 16 iulie 2014). Sarcina legiuitorului nu poate fi considerată îndeplinită doar prin adoptarea unor reglementări relative la competența organelor judiciare și că, având în vedere importanța regulilor de competență în materia penală, legiuitorului îi incumbă obligația de a adopta prevederi care să determine respectarea acesteia în practică, prin reglementarea unor sancțiuni adecvate aplicabile în caz contrar. Aceasta deoarece aplicarea efectivă a legislației poate fi obstrucționată prin absența unor sancțiuni corespunzătoare, precum și printr-o reglementare insuficientă sau selectivă a sancțiunilor relevante.

Deși este recunoscut faptul că nulitatea absolută nu poate interveni în cazul oricărei încălcări a normelor de procedură, aceasta trebuie să fie incidentă atunci când normele de procedură încălcate reglementează un domeniu cu implicații decisive asupra procesului penal. Pentru buna desfășurare a activității organelor judiciare, se impune respectarea fermă a competenței lor materiale și după calitatea persoanei. Nerespectarea normelor legale privind competența materială și după calitatea persoanei produce o vătămare care constă în dereglarea mecanismului prin care este administrată justiția. Aceasta este și explicația pentru care încălcarea dispozițiilor legale privind această competență se sancționa în reglementarea anterioară cu nulitatea absolută.

Eliminarea din categoria nulităților absolute a nerespectării dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală permite aplicarea în procesul penal a unui criteriu subiectiv de apreciere din partea organului de urmărire penală. Astfel, prin nereglementarea unei sancțiuni adecvate în cazul nerespectării de către organul de urmărire penală a competenței sale materiale și după calitatea persoanei, legiuitorul a creat premisa aplicării aleatorii a normelor de competență pe care le-a adoptat.

Prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, Curtea a reținut că incidența nulității relative în cazul nerespectării dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală determină în sarcina celui ce o invocă obligația dovedirii unui interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate, a dovedirii unei vătămări a drepturilor sale prin nerespectarea dispoziției, a dovedirii imposibilității înlăturării acestei vătămări altfel decât prin desființarea actului. Dovedirea unei vătămări a drepturilor unei persoane exclusiv prin nerespectarea de către organul de urmărire penală a dispozițiilor referitoare la competența după materie și după persoană se transformă într-o probă greu de realizat de către cel interesat, ce echivalează, în fapt, cu o veritabilă probatio diabolica, și implicit determină încălcarea dreptului fundamental la un proces echitabil. Curtea a subliniat faptul că tocmai de aceea legiuitorul codurilor de procedură penală anterioare a prevăzut sub sancțiunea nulității absolute nerespectarea normelor de competență materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, vătămarea procesuală fiind, în această situație, prezumată juris et de iure.

Prin eliminarea din categoria nulităților absolute a nerespectării dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, legiuitorul nu și-a îndeplinit obligația ce decurge din respectarea principiului legalității, ceea ce contravine art. 1 alin. (3) și (5) și art. 21 alin. (3) din Constituție.

Dacă anterior pronunțării de către instanța de contencios constituțional a Deciziei nr. 302 din 4 mai 2017, încălcarea dispozițiilor legale referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală atrăgea, conform art. 282 raportat la art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, nulitatea relativă a actelor încheiate de organele de urmărire penală, conform art. 147 alin. (4) din Constituție, de la data publicării deciziei anterior menționate în Monitorul Oficial, nerespectarea prevederilor legale anterior menționate este sancționată cu nulitatea absolută.

Referitor la operațiunea de disjungere a cauzei, aceasta este reglementată la art. 46 din Codul de procedură penală, care prevede la alin. (1) că, pentru motive temeinice privind mai buna desfășurare a judecății, instanța poate dispune disjungerea cauzei cu privire la unii dintre inculpați sau la unele dintre infracțiuni. Potrivit art. 63 alin. (1) din Codul de procedură penală, dispoziția se aplică, în mod corespunzător, și în cursul urmăririi penale.

Disjungerea este operațiunea de separare a cauzelor, opusă celei de reunire, ce poate fi realizată cu privire la unii dintre inculpați sau la anumite fapte dintre cele reținute de organele judiciare, în vederea unei eficiente desfășurări a judecății. Disjungerea reprezintă o soluție procesuală facultativă, care poate fi dispusă, în cursul urmăririi penale sau al judecății, din oficiu sau la cerere. Disjungerea nu este admisibilă în cazul reunirii obligatorii a cauzelor, motiv pentru care, raportând prevederile art. 46 C. pr. pen. la cele ale art. 43 din același cod, se deduce că reunirea cauzelor constituie regula, iar disjungerea acestora reprezintă excepția. În mod evident, cauzele penale care fac obiectul operațiunilor de reunire sau al celor de disjungere sunt cauze al căror obiect se află într-o directă legătură, dată fie de natura faptelor săvârșite, fie de calitatea făptuitorilor ori de relația factuală dintre aceștia.

Prin Decizia nr. 119 din 10 martie 2020, M.Of. nr. 569 din 30 iunie 2020, Curtea a constatat că, potrivit art. 46 C.pr.pen., pentru motive temeinice privind mai buna desfășurare a judecății, instanța poate dispune disjungerea acesteia cu privire la unii dintre inculpați sau la unele dintre infracțiuni. Reunirea și disjungerea cauzelor sunt două instituții corelative prevăzute la art. 43 și art. 46 C.pr.pen. și că disjungerea cauzelor nu este posibilă în ipoteza prevăzută la art. 43 alin. (1) C.pr.pen. și poate fi dispusă în cazurile prevăzute la art. 43 alin. (2) C.pr.pen., atunci când, pentru motive legate de buna desfășurare a judecății, instanța nu dispune reunirea acestora. Prin aceeași decizie, Curtea a statuat că disjungerea cauzelor are ca efect judecarea separată a acțiunii penale în ceea ce privește anumite acțiuni sau anumiți inculpați, indiferent dacă sunt sau nu însoțite de acțiuni civile și că aceasta constituie o operațiune juridică distinctă de disjungere a acțiunii civile prevăzută la art. 26 C.pr.pen., care are ca efect soluționarea separată a acțiunii civile de acțiunea penală, atunci când ambele privesc același inculpat și aceeași faptă.

În aceste condiții, dispozițiile art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 – conform cărora, în cazul în care se dispune disjungerea cauzei în cursul urmăririi penale, procurorul din cadrul D.N.A. poate continua efectuarea urmăririi penale și în cauza disjunsă – prevăd o regulă specială, derogatorie de la legea generală, care permite procurorului din cadrul D.N.A. să continue urmărirea penală în cauza disjunsă, chiar dacă, potrivit regulilor generale aplicabile, competența soluționării acesteia ar reveni altui organ de urmărire penală. Această normă procesual penală constituie o excepție de la dispozițiile art. 46 C.pr.pen., constând într-o prorogare de competență în favoarea procurorului din cadrul D.N.A. în cazul disjungerii cauzei, determinată de locul special al structurii de parchet anterior menționată în cadrul Ministerului Public și de competența acestuia reglementată atât la art. 80-88 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cât și prin dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002.

În expunerea de motive a Legii nr. 503/2002 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002, se arată că rolul D.N.A. este acela de a realiza „politica globală anticorupție“, aceasta fiind organizată ca „o structură puternică în ofensiva declanșată pe toate planurile în lupta împotriva corupției“, aspecte ce denotă importanța acordată de legiuitor D.N.A. și activității sale specifice. Potrivit art. 3 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, Direcția Națională Anticorupție are atribuții referitoare la efectuarea urmăririi penale în cazul infracțiunilor de corupție prevăzute, în mod distinct, în Legea nr. 78/2000, printre aceste atribuții numărându-se conducerea, supravegherea și controlul actelor de cercetare penală, efectuate din dispozițiile procurorului de către ofițerii de poliție judiciară aflați sub autoritatea exclusivă a procurorului șef al D.N.A. ; conducerea, supravegherea și controlul activităților de ordin tehnic ale urmăririi penale, efectuate de specialiști în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, numiți în cadrul D.N.A. ; sesizarea instanțelor judecătorești pentru luarea măsurilor prevăzute de lege și pentru judecarea cauzelor privind infracțiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, care sunt în competența D.N.A. și exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești, în condițiile prevăzute de lege.

Dacă dispoziția procesual penală criticată și-a găsit rațiunea în momentul intrării în vigoare a Codului de procedură penală, ale cărui dispoziții relativizau competența organelor de urmărire penală, prin sancționarea acesteia conform prevederilor art. 282 din același cod, după pronunțarea de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 302 din 4 mai 2017, menținerea acestei prorogări de competență în legislația procesual penală nu mai este posibilă, întrucât aceasta este contrară dispozițiilor procesual penale ce reglementează competența organelor de urmărire penală care constituie regula generală în această materie și a căror nerespectare este sancționată cu nulitatea absolută. Este de esența statului de drept ca ordonarea puterii publice să se realizeze într-un mod coerent și previzibil, astfel că unitățile de parchet specializate trebuie să acționeze conform și în limitele competenței lor speciale, orice prorogare de competență fiind exclusă, competența specializată reglementată în privința acestora determinând cadrul și măsura activității lor. Normele atributive de competență prevăzute în cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 trebuie să se circumscrie rolului și scopului D.N.A. .

În aceste condiții, dispozițiile art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, care prevăd posibilitatea procurorului din cadrul D.N.A. de a continua efectuarea urmăririi penale și în cauza disjunsă, atunci când procedează la disjungerea cauzei în cursul urmăririi penale, în condițiile în care obiectul cauzei disjunse nu se încadrează în sfera de aplicare a prevederilor art. 3 din aceeași ordonanță de urgență, sunt contrare Deciziei Curții Constituționale nr. 302 din 4 mai 2017.

Potrivit dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002, competența D.N.A. este strict reglementată, iar norma criticată delimitează scopul dispozițiilor legale care au stat la baza înființării acestei structuri. Prevederile art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 încalcă principiul legalității, astfel cum acesta a fost analizat de instanța de contencios constituțional prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017 și este reglementat la art. 1 alin. (3) și (5) din Constituție.

Dispoziția legală criticată introduce arbitrariul în aplicarea dispozițiilor procesual penale ce reglementează competența organelor de urmărire penală, lăsând la dispoziția procurorului din cadrul D.N.A. asumarea sau nu a competenței de a efectua urmărirea penală în fiecare caz care se încadrează în ipoteza normei criticate, respectiv posibilitatea de apreciere a oportunității menținerii spre soluționare a cauzei penale disjunse, al cărei obiect atrage competența organelor de urmărire penală de la parchetele de pe lângă instanțele de drept comun.

Această apreciere distorsionează, în mod implicit, competența instanțelor de a soluționa în primă instanță cauzele penale disjunse, conform art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002. Astfel, decizia unilaterală subiectivă a procurorului de a păstra cauza disjunsă spre soluționare schimbă practic instanța competentă să judece fondul acesteia, întrucât, conform art. 36 alin. (1) lit. c) C.pr.pen., infracțiunile cu privire la care urmărirea penală a fost efectuată de către Direcția Națională Anticorupție sunt judecate în primă instanță de către tribunal, dacă nu sunt date, prin lege, în competența altor instanțe ierarhic superioare, în timp ce, aceeași cauză disjunsă, potrivit obiectului său, ar putea fi judecată de către judecătorie, dacă urmărirea penală ar fi efectuată potrivit regulilor generale de procedură.

Conform textului criticat, aprecierea subiectivă a procurorului din cadrul D.N.A. în privința menținerii cauzei disjunse spre soluționare sau a trimiterii acesteia parchetului competent conform dispozițiilor Codului de procedură penală, în condițiile în care soluționarea sa nu este de competența D.N.A. , conform art. 3 alin. (1) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, lipsește de previzibilitate dispozițiile legale supuse controlului, inculpatul neputând să anticipeze, prin interpretarea coroborată a dispozițiilor procesual penale incidente în cauză, chiar apelând la serviciile unui avocat, felul în care se va desfășura soluționarea cauzei penale în care are calitatea anterior menționată. Or, în aceste condiții, prevederile art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 21 alin. (3) din Constituție și la art. 6 din Convenție.

Cum dispozițiile art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 reglementează o normă specială de drept procesual penal, încălcarea principiului legalității și lipsa de previzibilitate a acesteia determină implicit încălcarea, prin textul criticat, a dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5).

O soluție legislativă similară este reglementată prin art. 11 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, M.Of. nr. 938 din 22 noiembrie 2016. În acest sens, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a stabilit că erorile de apreciere în redactarea actelor normative nu trebuie să se perpetueze în sensul de a deveni ele însele un precedent în activitatea de legiferare și că, din contră, acestea trebuie corectate (v Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, M.Of. nr. 532 din 17 iulie 2014). Prin prezenta decizie Curtea se pronunță în limitele sesizării sale astfel că nu poate extinde obiectul sesizării la un alt act normativ, controlul de constituționalitate al art. 11 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 urmând a fi realizat într-un cadru procesual corespunzător.

În ceea ce privește dispozițiile art. 367 alin. (9) C. pr. pen. , acestea au mai constituit obiectul unor critici de neconstituționalitate similare, fiind pronunțate, în acest sens, mai multe decizii, de exemplu, Decizia nr. 676 din 29 octombrie 2019, M.Of. nr. 36 din 20 ianuarie 2020, Decizia nr. 814 din 7 decembrie 2017, M.Of. nr. 169 din 22 februarie 2018, Decizia nr. 449 din 22 iunie 2017, M.Of. nr. 872 din 6 noiembrie 2017, și Decizia nr. 296 din 9 iunie 2020, M.Of. nr. 966 din 20 octombrie 2020, prin care excepția de neconstituționalitate invocată a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Curtea constată că, prin Decizia nr. 296 din 9 iunie 2020 a reținut că prin dispozițiile Legii nr. 177/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a Codului de procedură civilă și a Codului de procedură penală al României au fost aduse modificări procedurii de soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate, respectiv etapei judecătorești a procedurii. Astfel, a fost eliminată suspendarea de drept a soluționării cauzei de fond pe durata derulării procedurii în fața Curții Constituționale și a fost introdus un nou motiv de revizuire a hotărârilor definitive: în materie civilă – declararea neconstituționalității legii, ordonanței ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță care a făcut obiectul unei excepții invocate în cauza respectivă sau a altor dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare, respectiv în materie penală – soluția pronunțată în cauză s-a întemeiat pe dispoziția legală declarată neconstituțională sau pe alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare. Așadar, prin dispozițiile art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010 au fost abrogate normele referitoare la suspendarea ope legis a cauzelor în care era sesizată Curtea Constituțională, și anume dispozițiile cuprinse în art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, în art. 303 alin. 6 din Codul de procedură penală din 1968 și în art. 8 alin. (7) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

Opțiunea legiuitorului de abrogare a măsurii suspendării de drept se întemeiază pe faptul că invocarea excepțiilor de neconstituționalitate de către părți era folosită de multe ori ca modalitate de a întârzia judecarea cauzelor. În condițiile în care scopul măsurii suspendării de drept a judecării cauzelor la instanțele de fond a fost acela de a asigura părților o garanție procesuală în exercitarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare, prin eliminarea posibilității judecării cauzei în temeiul unei dispoziții legale considerate a fi neconstituționale, realitatea a dovedit că această măsură s-a transformat, în majoritatea cazurilor, într-un instrument menit să tergiverseze soluționarea cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești. Reglementarea a încurajat abuzul de drept procesual și arbitrariul într-o formă care nu putea fi sancționată, atâta vreme cât suspendarea procesului era privită ca o consecință imediată și necesară a exercitării liberului acces la justiție. Astfel, scopul primordial al controlului de constituționalitate – interesul general al societății de a asana legislația în vigoare de prevederile afectate de vicii de neconstituționalitate – a fost pervertit într-un scop eminamente personal, al unor părți litigante care au folosit excepția de neconstituționalitate drept pretext pentru amânarea soluției pronunțate de instanța în fața căreia a fost dedus litigiul.

Prin adoptarea Legii nr. 177/2010, voința legiuitorului a fost aceea de a elimina invocarea excepției de neconstituționalitate în alt scop decât cel prevăzut de Constituție și lege, preîntâmpinând, pentru viitor, exercitarea abuzivă de către părți a acestui drept procesual. Intervenția legiuitorului, prin care a fost abrogată măsura suspendării de drept a cauzelor în care s-a dispus sesizarea Curții Constituționale, constituie tocmai expresia asumării și a respectării obligației ce revine statului cu privire la crearea cadrului legislativ corespunzător prevederilor art. 6 CEDH. Noua reglementare asigură accesul persoanei la justiție, atât la instanța de drept comun, cât și la instanța constituțională, părțile beneficiind în continuare de toate mijloacele de apărare care le sunt recunoscute prin lege și, implicit, de posibilitatea de a-și realiza, în mod real, drepturile și a-și satisface interesele în fața justiției. Abrogarea măsurii suspendării de drept a cauzelor nu impietează asupra efectivității dreptului de acces la un tribunal, neconstituind un obstacol în valorificarea acestui drept, de natură a-i pune în discuție însăși substanța. Mai mult, măsura adoptată asigură echilibrul procesual între persoane cu interese contrare, fiind menită să garanteze egalitatea de arme a acestora, prin determinarea cadrului legal de exercitare a drepturilor lor legitime.

Abrogarea măsurii suspendării de drept a cauzelor a fost însoțită de reglementarea unor noi cauze de revizuire în materie civilă, respectiv penală, de natură să asigure părților garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil. Astfel, în cazul în care excepția de neconstituționalitate este admisă și legea, ordonanța ori dispoziția dintr-o lege sau ordonanță ori alte dispoziții din actul atacat, care, în mod necesar și evident, nu pot fi disociate de prevederile menționate în sesizare, au fost declarate neconstituționale, iar, până la publicarea în Monitorul Oficial, a deciziei Curții Constituționale, hotărârea prin care s-a soluționat cauza în care a fost invocată excepția a devenit definitivă, persoanele prevăzute de lege pot cere revizuirea acestei hotărâri. Lipsa reglementării unei căi de atac ar fi lipsit de fundament însuși controlul de constituționalitate, întrucât ar fi pus părțile în imposibilitatea de a beneficia de efectele deciziei Curții, deci ale controlului de constituționalitate pe care ele l-au declanșat, împrejurare ce ar fi echivalat cu o veritabilă sancțiune aplicabilă acestora.[49]

Articolul 6¹ alin. (3) din lege vorbeşte de obiectul infracţiunii ca fiind „banii, valorile sau orice alte bunuri”.

Chiar dacă art. 13 lit. a) dă un sens larg noţiunii de bun, înglobând şi „banii şi valorile”, sensul folosit de doctrină este cel limitativ [51]

Atunci când legiuitorul a folosit sintagma „infracţiuni de corupţie” în cuprinsul textului de lege amintit, s-a referit la toate infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, concluzie ce rezultă din însăşi titulatura legii „pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie”, şi nu doar la o anumită categorie, respectiv cea a infracţiunilor de corupţie cum sunt cele de luare, dare de mită, trafic de influenţă etc., care se regăsesc în Capitolul III Secţiunea a 2-a din Legea nr. 78/2000, aşa cum a reţinut curtea de apel.

Normele ce reglementează competenţa sunt de strictă interpretare şi atât timp cât legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge.

Interpretarea sus-menţionată – singura corespunzătoare voinţei legiuitorului – este confirmată implicit de către curtea de apel, în condiţiile în care instanţa amintită, din oficiu, a procedat conform art. 300 C. pr. pen. la verificarea regularităţii actului de sesizare şi a competenţei organului de urmărire penală care a formulat propunerea de arestare preventivă, analizând teza I a art. 13 lit. a) O.U.G. nr. 43/2002, cu constatarea că nu este aplicabilă în speţă întrucât paguba materială este de 45.000 euro (concluzie greşită în condiţiile în care toate actele de punere sub învinuire şi inculpare se referă la dobândirea în mod injust a unui folos material în cuantum de minim 255.000 euro la stabilirea căruia s-a avut în vedere probatoriul existent, potrivit căruia şantajul şi lipsirea de libertate s-au comis spre a fi dobândită proprietatea unui teren a cărui valoare de piaţa depăşeşte suma de 255.000 euro).

În consecinţă, competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie de a efectua urmărirea penală în speţă este atrasă de ambele teze ale art. 13 alin. (1) lit. a) O.U.G. nr. 43/2002, motiv pentru care recursul a fost admis, încheierea atacată a fost casată şi s-a dispus trimiterea propunerii de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Braşov pentru soluţionare la Curtea de Apel Braşov[53].

[1] Articolul 194 din Codul penal anterior , art. 207 C. pen. în vigoare, definea șantajul ca fiind constrângerea unei persoane, prin violenţă sau ameninţare, să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, cu condiţia ca fapta să fi fost săvârşită spre a dobândi în mod injust un folos, de orice natură, pentru sine sau pentru altul. Pedeapsa prevăzută de lege era închisoare de la 6 luni la 5 ani . Când constrângerea constă în ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată, pentru soţul acesteia sau pentru o rudă apropiată, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani. Cu aceeași pedeapsă se sancționează amenințarea cu darea în vileag a unei fapte reale sau imaginare, compromițătoare pentru persoana amenințată ori pentru un membru de familie al acesteia, în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, Dacă faptele prevăzute mai sus fost comise în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani. Noul Cod penal incriminează simpla constrângere a unei persoane [alin. (1) al art. 207], spre deosebire de reglementarea anterioară [alin. (1) art. 194 C. pen. 1969], care incrimina constrângerea unei persoane prin violenţă sau ameninţare. Scopul dobândirii unui folos nepatrimonial este consacrat în forma de bază a şantajului [alin. (1)], în timp ce scopul dobândirii unui folos patrimonial este consacrat în forma agravată din alin. (3), spre deosebire de Codul penal anterior, care consacra ambele scopuri într-un singur alineat [alin. (1) al art. 194], în sensul că folosul urmărit putea fi atât de natură nepatrimonială, cât şi de natură patrimonială. Potrivit noului Cod penal, fapta compromiţătoare care formează obiectul ameninţării cu darea în vileag trebuie să se refere la persoana ameninţată ori la un membru de familie al acesteia [alin. (2) al art. 207], spre deosebire de Codul penal anterior, potrivit căruia fapta compromiţătoare cu care se ameninţa darea în vileag avea în vedere persoana ameninţată, soţul acesteia sau o rudă apropiată [alin. (2) al art. 194]. Tudorel Toader ș. a. , Noul Cod Penal , Hamangiu, 2014 .

[2] V. Dongoroz, Comentare, în „Codul penal Carol al II-lea adnotat”, vol. III, Partea specială II, Socec &Co S. A. , 1937, pp. 252 sqq. V. Roșca, Infracțiuni contra libertății persoanei, în „Explicații teoretice. . . ”, vol. III, de V Dongoroz ș. a. , 1971. pp. 322 sqq

[3] Curtea Constituţională, Decizia nr. 73 din 7 martie 2002 , M.Of.nr. 257 din 17 aprilie 2002.

[4] Curtea Constituţională, Decizia nr. 419 din 25 mai 2006, M.Of.nr. 516 din 14 iunie 2006.

[5] Curtea de Apel Bacău, Decizia penală nr. 965/2019 din 3 octombrie 2019,apud Smaranda Popescu, https://www.juridice.ro, 18 decembrie 2019

[6] Curtea Constituţională, Decizia nr. 1.647 din 15 decembrie 2009 , M.Of.nr. 48 din 21 ianuarie 2010.

[7] Secția a II-a Penală, Hotărârea nr. 654A din 10 mai 2019, cit.apud Răzvan Crăciunaș, Curtea de Apel București. Lipsa laturii obiective a infracțiunii de șantaj, https://www.juridice.ro, 23 decembrie 2019

[8] Î.C.C.J., Secția penală, Decizia nr. 236/A din 28 iunie 2017 , v Andreea Coman, ÎCCJ. Companii media – instrument de comitere a infracțiunii de șantaj. Achitare, https://www.juridice.ro, 8 februarie 2019

[9] Libertatea psihică a persoanei presupune şi protejarea acesteia împotriva faptelor de şantaj, indiferent dacă prin săvârşirea faptei se urmăreşte obţinerea unui avantaj patrimonial sau nepatrimonial. Infracţiunea este prevăzută într-o variantă similară reglementării din Codul penal anterior. Diferenţa constă în asimilarea dării în vileag a unor fapte reale sau imaginare cu varianta tip a infracţiunii de şantaj (în reglementarea anterioară aceasta constituia o variantă agravată), precum şi în diferenţierea în sancţionare în funcţie de scopul urmărit de făptuitor (obţinerea unui folos patrimonial sau nepatrimonial). În acelaşi timp, s-a renunţat la particularizarea modalităţilor de săvârşire a constrângerii în textul de lege (în reglementarea anterioară constrângerea trebuia să se realizeze prin violenţă sau ameninţare), considerându-se a fi o repetare inutilă. Vasile Dobrinoiu ș. a., Noul Cod penal comentat , Universul Juridic, 2014 Libertatea psihică a persoanei presupune şi protejarea acesteia împotriva faptelor de şantaj, indiferent dacă prin săvârşirea faptei se urmăreşte obţinerea unui avantaj patrimonial sau nepatrimonial. Infracţiunea este prevăzută într-o variantă similară reglementării din Codul penal anterior. Diferenţa constă în asimilarea dării în vileag a unor fapte reale sau imaginare cu varianta tip a infracţiunii de şantaj (în reglementarea anterioară, aceasta constituia o variantă agravată), precum şi în diferenţierea în sancţionare în funcţie de scopul urmărit de făptuitor (obţinerea unui folos patrimonial sau nepatrimonial). În acelaşi timp, s-a renunţat la particularizarea modalităţilor de săvârşire a constrângerii în textul de lege (în reglementarea anterioară, constrângerea trebuia să se realizeze prin violenţă sau ameninţare), considerându-se a fi o repetare inutilă. V.Dobrinoiu ș. a. , Noul Cod Penal comentat. ed. III-a revazută și adaugită, Universul Juridic, 2016

[10] Psihică. Libertatea spirituală de a voi și de a dispune

[11] Kompromatul poate acoperi un șantaj sau ascunde o banală isterie. V Emilia Șrcan, „Procurorul a anchetat dosatul de kompromat cu evidenta intenție de a îngropa adevărul, nu de a-l coate la lumină”, „Cațavencii” nr.1/2024,p.4

[12]„ Indiferent dacă persoana vătămată satisface sau nu pretenția făptuitorului ” (V. Cioclei, Drept penal – Partea Specială. Infracțiuni contra persoanei și patrimoniului, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 140)

[13] Î.C.C.J., Secţia Penală, Decizia nr. 3.508 din 3 noiembrie 2008, pe scj. ro. În speţă, constrângerea de către inculpat prin ameninţarea cu moartea a părţii vătămate şi a membrilor familiei acesteia, fapt ce a determinat-o să părăsească pentru o perioadă domiciliul, în situaţia neremiterii unei sume de 400 de euro, a fost un act de natură să inspire acesteia temere, fiindu-i adusă astfel o atingere libertăţii sale morale, respectiv posibilităţii de a se manifesta în conformitate cu propria sa voinţă, elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj fiind astfel realizate.

[14] Î.C.C.J., Secţia Penală, Dosar nr. 1012/59/2009, Decizia nr. 853 din 4 martie 2010. Sub aspectul elementului material al laturii obiective a acestei infracţiuni, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj dacă nu este dovedită existenţa unei acţiuni de constrângere – prin violenţă sau ameninţare – din partea făptuitorului, de natură a prilejui o stare de temere, sub stăpânirea căreia persoana constrânsă să nu mai poată reacţiona şi opune rezistenţă eficace la pretenţiile făptuitorului. Profitul este consecința, nu obiectul (material) al infracțiunii. Spre deosebire de Codul penal din 1969, noțiunea de constrângere nemaifiind definită doar prin raportare la violență sau amenințare. În acest fel intră sub incidența dispoziției legale analizate toate formele de constrângere, care au ca rezultat determinarea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, săvârșite în scopul de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, indiferent de acțiunile sau inacțiunile prin care constrângerea este executată. Acțiunea de „amenințare” reprezintă doar o modalitate de fapt prin care se poate exercita „constrângerea” la care se referă art. 207 din Codul penal, astfel încât a considera că nu poate fi reținută o acțiune de constrângere pe motivul că acțiunii de amenințare îi lipsește aptitudinea de provoca temere, nu înseamnă altceva decât a pune semnul egalității între „amenințare” și „constrângere”. Legiuitorul a dorit să includă sub influența constrângerii și anumite comportamente care nu sunt incriminate, cum ar fi injuriile repetate sau chiar anumite fapte cu caracter contravențional. Raul Alexandru Nestor, Protecția libertății psihice prin reglementarea infracțiunii de șantaj în legea penală română actuală, https://www.juridice.ro/, 6 decembrie 2021. Infracțiunile de vătămare corporală și lipsire de libertate în mod ilegal intră în concurs de infracțiuni cu șantajul atunci când au același subiect pasiv. (Curtea de Apel Brașov, Decizia penală nr. 139 din 14 martie 2018, C. Ap. Timișoara, dec. nr. 475 din 6 mai 2015 , Î.C.C.J, secția penală, dec. nr. 1681 din 10.03.2005, C.S.J, secția penală, dec. nr. 3083 din 26.07.2003, www.rolii.ro , cit. R.A.Nestor).

[15] Exercitate asupra unei persoane relativ instabile din punct de vedere emoțional, slăbiciune intens exploatată de manipulator. https://ro.wikipedia

[16] Î.C.C.J., Secţia Penală, Decizia nr. 1681 din 10 martie 2005.

[17] Î.C.C.J., Secţia Penală, Dosar Nr. 2188/3/2009, Decizia nr. 343 din 1 februarie 2011. Aplicarea art. 13¹ din Legea nr. 78/2000 este atrasă de calitatea inculpatului conform art. 1 din Legea nr. 78/2000, respectiv o persoană care exercită o funcţie publică în cadrul unei instituţiilor publice. În baza art. 13¹, infracţiunea de şantaj, prevăzută la art. 194 din Codul penal, în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1, se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 12 ani. Art. 13¹ a fost introdus prin Legea nr. 161/2003, M.Of.nr. 279 din 21 aprilie 2003.

[18] S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român, ”, vol. IV, ed.a.II-a, Ed. Academiei, Ed. All Beck, București, 2003, p. 130

[19] D. Ciuncan, Obţinerea unui folos necuvenit pentru sine sau pentru altul, https://dorin.ciuncan.com/jurisprudenta-iccj/obtinerea-unui-folos-necuvenit-pentru-sine-sau-pentru-altul/

[20] Curtea Constituțională , Decizia nr. 95 din 16 martie 2023referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 291 și 292 din Codul penal, M. Of. nr. 548 din 19 iunie 2023. Curtea respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 291 din Codul penal, excepție ridicată în Dosarul nr. 23.717/3/2020 al Curții de Apel București – Secția I penală.2. Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de același autor în același dosar al aceleiași instanțe și constată că dispozițiile art. 292 din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

[21] Alte dispoziţii: art. 33 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 535/2004; art. 13¹ din Legea nr. 78/2000; art. 12 din Legea nr. 508/2004 (competenţa DIICOT – dacă săvârşirea ei a intrat în scopul unui grup infracţional organizat).
Constantin Duvac, Infracţiunile contra persoanei din perspectiva noului Cod penal şi a Codului penal în vigoare, în R.D.P. nr. 4/2012, p. 35; Constantin Duvac, Asemănări şi deosebiri între înşelăciune şi alte incriminări din noul Cod penal, în Dreptul nr. 2/2012, p. 74; Ana Pârvu, Infracţiunile de şantaj şi tâlhărie. Analiză comparativă, în R.D.P. nr. 3/2006, p. 84; Corneliu Turianu, Încadrarea juridică a faptei celui care, pretinzându-se ofiţer de poliţie şi folosind în acest scop o legitimaţie falsificată, determină o persoană să-i dea unele bunuri şi o sumă de bani, în Dreptul nr. 2/1992, p. 49; Horia Diaconescu, Înşelăciune contra avutului personal. Şantaj. Obţinerea bunului, consecinţa îngrădirii libertăţii psihice de a acţiona, în R.R.D. nr. 8/1987, p. 59; Valeriu Ciucă I., Dorin Ciuncan, II. Tâlhărie. Şantaj. Criteriul distanţei în timp dintre momentul ameninţării şi momentul traducerii în fapt a conţinutului ameninţării, în teza alin. (2) al art. 194 C. pen., în R.R.D. nr. 6/1986, p. 62; Dorin Clocotici, Tâlhărie. Şantaj. Elemente distinctive, în R.R.D. nr. 10/1975, p. 62; Iulian Lupu, Omisiunea sesizării organelor judiciare. Şantaj. Concurs de infracţiuni, în R.R.D. nr. 4/1974, p. 135; Biro Ludovic, Criterii distinctive între infracţiunile de şantaj şi tâlhărie, în R.R.D. nr. 4/1971, p. 82. **Voicu Ionel Puscasu, Cristinel Ghigheci, Codul penal adnotat. Vol. 2 , Partea Speciala , Universul Juridic, 2021;** O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București, 1992, p. 71; V. Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 212; Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, ed. 3, revizuită și adăugită, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 119-121; C. Ap. București, S. I pen., Dec. nr. 1353/2002 http://www.lexexpert.ro, Conditii preexistente ale infractiunii de Santaj, EuroAvocatura.ro, 1 ianuarie 2008 ; Mihai Mareș, Specificul infracţiunii de şantaj, https://www.zf.ro/,11 septembrie 2023; Ion Tudor, Santajul, afla cum se diferentiaza de amenintare, https://avocat-tudor.ro/,7 august 2023. În doctrină și practică s-a opinat și că latura subiectivă a infracțiunii de șantaj prevăzute în art. 207 alin. (1) C.pen. include și scopul dobândirii în mod injust a unui folos pentru sine sau pentru altul. Deci, legea cere ca dobândirea folosului să fie urmărită în mod injust, și nu ca folosul să fie just. instanța supremă a statuat că nu prezintă relevanță pentru existența infracțiunii de șantaj dacă fapta cu care s-a amenințat este licită (în speță, formularea unui denunț) sau nu, atât timp cât inculpatul a acționat cu intenție directă, calificată prin scop, urmărind să o determine pe persoana vătămată să îi remită în mod injust o sumă de bani nalta Curte de Casație și Justiție, S. pen., Dec. nr. 450/A/2015, http://www.scj.ro

Curtea de Apel Targu Mures, prin Decizia nr. 113/2019 din 13.04.2019, a constatat că fapta inculpatului , care, după ce a luat hotărârea să o constrângă pe persoana vătămată să întrețină relații sexuale cu el și să îi remită suma de 3.300 de lei, i-a adresat acesteia amenințări că o va denunța la organele de poliție pentru că a întreținut relații sexuale cu o persoană minoră și a consumat și comercializat droguri, precum și amenințări cu acte de violență îndreptate împotriva sa și a familiei sale, cu faptul că va fi arsă pe față cu acid și că asupra sa și a familiei sale vor fi exercitate acte de violență de alte persoane periculoase de la care inculpatul a cerut sume de bani pentru persoana vătămată, amenințări adresate atât în mod direct la date diferie prin intermediul unor mesaje scrise trimise prin intermediul aplicațiilor „Facebook” (9 mesaje cu caracteramenințător) și „Snapchat” (19 mesaje cu caracter amenințător și 5 în legătură ca faptele compromițătoare), precum și prin intermediul unor mesaje SMS trimise de pe e telefon, pe care nu îl utiliza în mod uzual în conversațiile cu persoana vătămată pretinzând că este o altă persoană (7 mesaje cu caracter amenințător), amenințări care au creat o puternică stare de temere persoanei vătămate , întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj. Amenințări prin Snapchat și Facebook. Curtea de Apel Targu Mures, https://www.avocati.info,21 martie 2020. Deoarece infracţiunile reglementate de Legea nr. 78/2000 sunt fie infracţiuni de pericol, fie de rezultat, legiuitorul a instituit prin art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 criterii diferite pentru aceste categorii de infracţiuni în vederea stabilirii competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie, respectiv criteriul pagubei materiale pentru infracţiunile de rezultat (cum este şi infracţiunea de abuz în serviciu, în situaţia în care funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 13² din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 C.pen) şi criteriul obiectului infracţiunii de corupţie, pentru infracţiunile de corupţie ca infracţiuni de pericol.

Atunci când legiuitorul a făcut referire la „obiectul infracţiunii de corupţie” în art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, a vizat doar infracţiunile de luare de mită, dare de mită, trafic de influenţă şi cumpărare de influență. Î.C.C.J., Completul competent sa judece recursul în interesul legii, Decizie nr. 26 din 15/11/2021, M.Of. nr. 142 din 11/02/2022.V și Dr. Sorin-Gabriel AILENEI Relația dintre traficul de influență, lobby și advocacy, Acta Universitatis George Bacovia. Juridica – Volume 5. Issue 2/2016 – http://juridica.ugb.ro/. Cezar Pintilie, Traficul de influență, catalizatorul corupției

4/12/2022 , https://cezarpintilie.ro. Liviu Pop (PSD), Nu există nici o prevedere din Codul Penal care să-i servească preşedintelui Liviu Dragnea, Cazurile în care se va putea reține în sarcina funcționarului public infracțiunea de abuz în serviciu vor fi mult restrânse prin introducerea acestui scop calificat și reducerea categoriilor de persoane pentru care este urmărit acel scop.Pentru a se considera că există abuz în serviciu în forma de bază, va trebui să fie identificat acest scop particular cu care a fost săvârșită fapta și, în plus, obținerea beneficiului să fie urmărită pentru o serie restrânsă de persoane: pentru sine, soț, rudă sau afin până la gradul II inclusiv, spre deosebire de reglementarea din legea specială anterioară a formei agravate a abuzului în serviciu care menționa faptul că obținerea beneficiului este urmărită pentru sine sau pentru altul (terț necalificat). https://www.factual.ro, 6.07.2018 În doctrină și practică s-a opinat și că latura subiectivă a infracțiunii de șantaj prevăzute în art. 207 alin. (1) C.pen. ( O. Loghin, A. Filipaș, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură și Presă „Șansa” SRL, București, 1992, p. 71; V. Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra persoanei, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 212; Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului Cod penal, ediția 3, revizuită și adăugită, Ed. C.H. Beck, București, 2017, p. 119-121; C. Ap. București, S. I pen., Dec. nr. 1353/2002 (http://www.lexexpert.ro), apud Gh. Ivan, M.-C. Ivan, op. cit., p. 119-120.) include și scopul dobândirii în mod injust a unui folos pentru sine sau pentru altul. Deci, legea cere ca dobândirea folosului să fie urmărită în mod injust, și nu ca folosul să fie just (Șantajul. Lipsa intenției specifice. Injustețea folosului și a dobândirii acestuia „Pro lege” revistaprolege.ro/. Pe de altă parte, instanța supremă a statuat că nu prezintă relevanță pentru existența infracțiunii de șantaj dacă fapta cu care s-a amenințat este licită (în speță, formularea unui denunț) sau nu, atât timp cât inculpatul a acționat cu intenție directă, calificată prin scop, urmărind să o determine pe persoana vătămată să îi remită în mod injust o sumă de baniÎ.C.C.J., S. pen., Dec. nr. 450/A/2015, http://www.scj.ro.29/12/2017. Latura subiectivă a infracţiunii de tăinuire include şi scopul obţinerii de făptuitor a unui folos material pentru sine sau pentru altul. Folosul urmărit trebuie să fie, aşadar, material, adică de natură patrimonială. Nu interesează dacă făptuitorul urmăreşte folosul pentru sine sau pentru altul. De asemenea, nu interesează dacă făptuitorul a realizat sau nu folosul urmărit, fiind suficient ca acest scop să fi existat în momentul săvârşirii faptei (Analiza infracţiunii de tăinuire, https://www.juspedia.ro). Dacă făptuitorul nu a urmărit obţinerea unui folos material pentru sine sau pentru altul, fapta nu constituie infracţiunea de tăinuire. Într-un astfel de caz, primirea, dobândirea etc., a bunului provenit dintr-o faptă prevăzută de legea penală, dacă acea faptă este infracţiune, constituie infracţiunea de favorizare a infractorului, deoarece, neurmărind obţinerea unui folos material, făptuitorul se manifestă ca o persoană care a înţeles să-l ajute pe infractor pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura acestuia folosul sau produsul infracţiunii (D.Pavel , Unele probleme privind favorizarea infractomlui şi omisiunea denunţării în materia infracţiunilor continue şi continuate, „Justiția nouă”,nr.3/1964, p.85.)

[22] Ultima analiză, în D. Ciuncan, Legea nr. 78 din 8 mai 2000 Prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, Comentarii și jurisprudența, ed. a. IV-a, revăzută și adăugită, Universul Juridic, 2023

[23] idem, Curtea Constituţională, Decizia nr. 1.492 din 10 noiembrie 2009, M.Of. , nr. 798 din 23 noiembrie 2009, Decizia nr. 963 din 25 septembrie 2008, M.Of. , nr. 696 din 13 octombrie 2008, Decizia nr. 253 din 6 martie 2008, M.Of. , nr. 243 din 28 martie 2008, Decizia nr. 695 din 17 octombrie 2006, M.Of. , nr. 905 din 7 noiembrie 2006).

[24] cf T. Toader, Drept penal român, ed. 2001, p. 169

[25] contra T. Toader, Drept penal român, p. 180

[26] Curtea Constituţională, decizia nr. 695 din 17 octombrie 2006, M.Of.nr. 905 din 7 noiembrie 2006). La fel, decizia nr. 963 din 25 septembrie 2008, M.Of.nr. 696 din 13 octombrie 2008 și decizia nr. 253 din 6 martie 2008, M.Of. , nr. 243 din 28 martie 2008.

[27] Ordonanţa a fost modificată prin Legea nr. 503/2002 pentru aprobarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul National Anticorupţie (M. Of. nr. 523 din 18 iulie 2002). Ea a fost modificată prin: Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei (M. Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003); O.U.G. nr. 102/2003 pentru modificarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 747 din 26 octombrie 2003); Legea nr. 26/2004 privind aprobarea O.U.G. nr. 102/2003 pentru modificarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 222 din 15 martie 2004); O.U.G. nr. 24/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei (M. Of. nr. 365 din 27 aprilie 2004); O.U.G. nr. 103/2004 pentru modificarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 1097 din 24 noiembrie 2004); O.U.G. nr. 103/2004 pentru modificarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 1097 din 24 noiembrie 2004); Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente (M. Of. nr. 653 din 22 iulie 2005); O.U.G. nr. 120/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei Generale Anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor (M. Of. nr. 809 din 6 septembrie 2005); O.U.G. nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 899 din 7 octombrie 2005); Legea nr. 383/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 120/2005 privind operaţionalizarea Direcţiei Generale Anticorupţie din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor (M. Of. nr. 1159 din 21 decembrie 2005); Legea nr. 54/2006 privind aprobarea O.U.G. nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 226 din 13 martie 2006); O.U.G. nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei (M. Of. nr. 314 din 7 aprilie 2006); Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi (M. Of. nr. 677 din 7 august 2006); O.U.G. nr. 60/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi (M. Of. nr. 764 din 7 septembrie 2006); O.U.G. nr. 63/2013 pentru modificarea art. 13 alin. (12) din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie (M. Of. nr. 377 din 26 iunie 2013); Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (M. Of. nr. 757 din 12 noiembrie 2012); Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale (M. Of. nr. 515 din 14 august 2013). Vezi şi Regulament din 2004 privind organizarea şi desfăşurarea concursului sau examenului pentru ocuparea funcţiei de manager economic şi a altor funcţii vacante din Departamentul economico-financiar şi administrativ al Parchetului Naţional Anticorupţie (M. Of. nr. 1170 din 10 decembrie 2004), Hotărârea nr. 655/2006 privind suplimentarea numărului de posturi la Direcţia Naţională Anticorupţie din cadrul PICCJ (M. Of. nr. 468 din 30 mai 2006), Decizia 365/2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 223 alin. (1) lit. a)-d) din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi a dispoziţiilor art. 201 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (M. Of. nr. 237 din 9 aprilie 2009), Curtea Constituţională, Decizia nr. 365/2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22^3 alin. (1) lit. a)-d) din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi a dispoziţiilor art. 201 alin. (1) lit. a)-d) din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism (M. Of. nr. 237 din 9 aprilie 2009), Decizia nr. 26/2021 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie (M. Of. nr. 142 din 11 februarie 2022), Decizia nr. 231/2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi ale art. 367 alin. (9) C, pr. pen. (M. Of. nr. 613 din 22 iunie 2021), Decizia nr. 231/2021 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi ale art. 367 alin. (9) C. pr. pen. (M. Of. nr. 613 din 22 iunie 2021), Hotărârea nr. 665/2010 privind modificarea numărului maxim de posturi la Direcţia Naţională Anticorupţie din cadrul PICCJ (M. Of. nr. 528 din 29 iulie 2010), Hotărârea nr. 650/2021 privind suplimentarea numărului maxim de posturi pentru Direcţia Naţională Anticorupţie (M. Of. nr. 606 din 17 iunie 2021), Hotărârea nr. 1022/2015 pentru suplimentarea numărului maxim de posturi ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie (M. Of. nr. 5 din 5 ianuarie 2016), Hotărârea nr. 486/2015 privind aprobarea unor măsuri administrative pentru buna funcţionare a instituţiilor din sistemul justiţiei (M. Of. nr. 486 din 2 iulie 2015), Hotărârea nr. 643/2014 pentru suplimentarea numărului maxim de posturi al Direcţiei Naţionale Anticorupţie (M. Of. nr. 582 din 4 august 2014).

[28] D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „R. R. D.” nr. 1/1987, p. 43; D. Ciuncan, Legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină anticorupţie, Supliment „Buletin documentar” PNA, vol. III , 22 mai 2003). Ultima analiză, în D. Ciuncan, Legea nr. 78 din 8 mai 2000 Prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, Comentarii și jurisprudența, ed. a. IV-a, revăzută și adăugită, Universul Juridic, 2023

[29] S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român, ”, vol. IV, Partea specială, de V. Dongoroz ş. a. , Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 130-131, 139. Idem, O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, „Şansa”, Bucureşti, 2001, p. 399. Există şi opinia că obiectul material al infracţiunii este sinonim cu elementul material al infracţiunii – C. S. J. , S. pen. , dec. nr.117/1998, în „Revista de drept penal” nr. 3/2000, p. 169

[30] Rodica Mihaela Stănoiu, Infracţiuni contra autorităţii, în „Explicaţii teoretice. . ” de V. Dongoroz ş. a. , vol. III, p. 324, . Idem, O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, p. 178

[31] D. Ciuncan, Calculul prejudiciului produs prin infracţiune, în „Revista de drept penal” nr.1/2004, pp.80 sqq.

[32] Î.C.C.J, Sectia penală, decizia nr. 521/12/2/2008, https://idrept.ro/

[33] Î.C.C.J, Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 53 din 19 iunie 2023, https://idrept.ro/

[34] Î.C.C.J, Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 53 din 19 iunie 2023, https://idrept.ro/

[35] Î.C.C.J, Secţia Penală, Decizia nr. 190/A din 23 mai 2023, https://idrept.ro/

[36] Î.C.C.J, Secţia Penală, Decizia nr. 190/A din 23 mai 2023, https://idrept.ro/

[37] Î.C.C.J, Secţia Penală, Decizia nr. 67/RC din 31 ianuarie 2023, https://idrept.ro/

Referitor la infracţiunea de şantaj în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 78/2000, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen., raportat la art. 13¹ din Legea nr. 78/2000, s-a arătat că, fapta în materialitatea sa, nu este prevăzută de legea penală întrucât modalitatea în care instanţa de apel a reţinut consumarea infracţiunii de şantaj (constrângerea psihică realizată prin ameninţările adresate persoanei vătămate, de către recurentă, cu privire la deschiderea unui dosar penal pentru infracţiunea de evaziune fiscală), nu vizează ameninţarea cu săvârşirea unei infracţiuni îndreptate împotriva persoanei vătămate şi nici nu constituie o faptă păgubitoare material pentru acesta din urmă sau pentru o altă persoană aflată în legătură cu persoana vătămată. Referitor la infracţiunea de şantaj în care este implicată o persoană dintre cele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 78/2000, situaţia de fapt, stabilită cu titlu definitiv de către instanţele de fond şi apel constă, în esenţă, în aceea că, în calitate de prim procuror al Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani, inculpata D. a exercitat, împreună cu inculpatul C., acte de constrângere asupra persoanei vătămate F. Inculpata D. a susţinut, în esenţă că, elementul material al infracţiunii de şantaj este reprezentat de deschiderea unui dosar penal, iar, simpla deschidere a unui astfel de dosar nu vizează ameninţarea cu săvârşirea unei infracţiuni şi nici nu constituie o faptă păgubitoare material pentru persoana vătămată sau o altă persoană aflată în legătură cu persoana vătămată, neputând produce, aşadar, consecinţele reţinute de norma de incriminare prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen. Actele de constrângere anterior descrise se circumscriu acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii de şantaj şi au aptitudinea limitării morale a victimei, ca valoare socială ocrotită de lege, fiind realizate, prin urmare, toate cerinţele de tipicitate obiectivă ale acestei infracţiuni. Aşadar, contrar susţinerilor apărării, deschiderea ulterioară a unui dosar penal pentru infracţiunea de evaziune fiscală faţă de persoana vătămată F., întăreşte doar ideea că ameninţările au fost reale şi serioase, neavând relevanţă sub aspectul consumării infracţiunii de şantaj reţinută în sarcina inculpatei.

[38] Î.C.C.J, Secţia Penală, Decizia nr. 67/RC din 31 ianuarie 2023, https://idrept.ro/

[39] Î.C.C.J, Secţia Penală, Decizia nr. 182/RC din 22 aprilie 2021, https://idrept.ro/

[40] Î.C.C.J, Secţia Penală, Decizia nr. 182/RC din 22 aprilie 2021, https://idrept.ro/

[41] La 24/10/2010, Dorin Ciuncan, Şantajul, https://dorin.ciuncan.com/

[42] cf T. Toader, Drept penal român, ed. 2001, p. 169

[43] contra T. Toader, Drept penal român, p. 180

[44] ( Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, M.Of. , nr. 244 din 11 aprilie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 503 din 11 iulie 2002, M.Of. , nr. 523 din 18 iulie 2002, modificată şi completată şi prin Legea nr. 161/2003, M.Of. , nr. 279 din 21 aprilie 2003, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102 din 24 octombrie 2003, M.Of. , nr. 747 din 26 octombrie 2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 26 din 5 martie 2004, M.Of. , nr. 222 din 15 martie 2004, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103 din 16 noiembrie 2004, M.Of. , nr. 1097 din 24 noiembrie 2004, respinsă prin Legea nr. 35 din 1 martie 2006, publicată Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 6 martie 2006, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24 din 21 aprilie 2004, M.Of. , nr. 365 din 27 aprilie 2004, aprobată prin Legea nr. 601 din 16 decembrie 2004, pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004 privind creşterea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice şi a funcţiilor publice, precum şi intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a corupţiei, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1227 din 20 decembrie 2004, prin titlurile XVI şi XVII ale Legii nr. 247 din 19 iulie 2005, M.Of. , nr. 653 din 22 iulie 2005, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 120 din 1 septembrie 2005, M.Of. , nr. 809 din 6 septembrie 2005, aprobată prin Legea nr. 383 din 16 decembrie 2005, M.Of. , nr. 1159 din 21 decembrie 2005, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 124 din 6 septembrie 2005, M.Of. , nr. 842 din 19 septembrie 2005, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 134 din 29 septembrie 2005, M.Of. , nr. 899 din 7 octombrie 2005, aprobată prin Legea nr. 54 din 9 martie 2006, M.Of. , nr. 226 din 13 martie 2006, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27 din 29 martie 2006, M.Of. , nr. 314 din 7 aprilie 2006, prin Legea nr. 356 din 21 iulie 2006, M.Of. , nr. 677 din 7 august 2006, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 60, din 6 septembrie 2006, M.Of. , nr. 764 din 7 septembrie 2006

[45] Art. 13 a fost modificat de Legea 255/2013

[46] Î. C. C. J. , Completul pentru Soluționarea Recursului în Interesul Legii, Decizia nr. 26 din 15 noiembrie 2021 referitoare la recursul în interesul legii privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 13 alin. (1) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, M. Of. nr. 142 din 11 februarie 2022

[47] Î. C. C. J. , Completul pentru Soluționarea Recursului în Interesul Legii, Decizia nr. 26 / 2021

[48] Curtea Constituțională , Decizia nr. 231 din 6 aprilie 2021 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție şi ale art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală, M. Of. nr. 613 din 22 iunie 2021, cu opinie separată

[49] Curtea Constituțională , Decizia nr. 231 / 2021

[50] D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „R. R. D.” nr. 1/1987, p. 43; D. Ciuncan, Legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină anticorupţie, Supliment „Buletin documentar” PNA, vol. III , 22 mai 2003

[51] S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român, ”, vol. IV, Partea specială, de V. Dongoroz ş. a. , Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 130-131, 139. Idem, O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, „Şansa”, Bucureşti, 2001, p. 399. Există şi opinia că obiectul material al infracţiunii este sinonim cu elementul material al infracţiunii – C. S. J. , S. pen. , dec. nr.117/1998, în „Revista de drept penal” nr. 3/200, p. 169 ).

[52] Rodica Mihaela Stănoiu, Infracţiuni contra autorităţii, în „Explicaţii teoretice. . ” de V. Dongoroz ş. a. , vol. III, p. 324, . Idem, O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, p. 178

[53] Î.C.C.J., Sectia Penală, decizia nr. 521 12 februarie 2008, https://idrept.ro/

Dorin CIUNCAN

Pages

Categories

Legături

Meta

INFRACȚIUNEA DE ŞANTAJ. COMPETENTA DIRECTIEI NATIONALE ANTICORUPTIE

[8] Î.C.C.J., Secția penală, Decizia nr. 236/A din 28 iunie 2017 , v Andreea Coman, ÎCCJ. Companii media – instrument de comitere a infracțiunii de șantaj. Achitare, https://www.juridice.ro, 8 februarie 2019

[41] La 24/10/2010, Dorin Ciuncan, Şantajul, https://dorin.ciuncan.com/

Leave a Reply Cancel reply

Recent Posts

Dorin CIUNCAN

Pages

Categories

Legături

Meta

INFRACȚIUNEA DE ŞANTAJ. COMPETENTA DIRECTIEI NATIONALE ANTICORUPTIE

[8] Î.C.C.J., Secția penală, Decizia nr. 236/A din 28 iunie 2017 , v Andreea Coman, ÎCCJ. Companii media – instrument de comitere a infracțiunii de șantaj. Achitare, https://www.juridice.ro, 8 februarie 2019

[41] La 24/10/2010, Dorin Ciuncan, Şantajul, https://dorin.ciuncan.com/

Leave a Reply Cancel reply

Recent Posts

Tags