Obiectul juridic special al infracțiunii de trafic de influență îl constituie relațiile sociale a căror formare și dezvoltare se întemeiază pe încrederea și prestigiul de care trebuie să se bucure orice funcționar și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice, cerințe pentru realizarea cărora este necesară înlăturarea oricărei suspiciuni care s-ar putea crea cu privire la activitatea acestora prin săvârșirea faptei prevăzute în art. 257 C.pen.
În schimb, obiectul juridic special al infracțiunii de înșelăciune îl constituie relațiile sociale privind strict patrimoniul unor persoane (fizice sau juridice) relații care iau naștere și se desfășoară pe baza bunei-credințe a subiecților acestor raporturi, a încrederii ce și-o acordă reciproc între ei fără a implica în mod real poziția unor unități sau persoane juridice terțe (ca subiecte pasive subsidiare) de către ambii participanți sau cel puțin de către subiectul activ al inducerii în eroare.
În cazul infracțiunii de trafic de influență subiectul pasiv este persoana juridică, iar în subsidiar funcționarul determinat în a cărui atribuție de serviciu intră îndeplinirea unui act anumit sau un funcționar care poate fi determinat prin precizarea actului pentru a cărei îndeplinire urmează a se exercita influența: chiar dacă nu a fost indicat expres subiectul pasiv subsidiar este suficientă determinarea actului, a sferei de atribuții unui funcționar anume, singurul care are asemenea atribuții, și deci făcându-se posibilă indicarea (chiar imediată) a funcționarului.
Interesul cumpărătorului de trafic intră în conflict cu interesele sociale, “publice”; în lipsa unui interes real, legitim sau chiar nelegitim, fapta va constitui o înșelăciune sau, eventual, un șantaj, în funcție de manoperele folosite, respectiv de metodele folosite de autor în scopul obținerii folosului material injust[1].
Nu constituie infracțiunea de trafic influența afirmată de infractor asupra unor activități ce intră în sfera atribuțiilor legale ale altor organe[2], sau după ce funcționarul, în cadrul atribuțiilor sale legale, îndeplinise deja actul[3].
În asemenea situații, faptele pot constitui infracțiunea de înșelăciune, dacă cumpărătorul de trafic nu a avut cunoștință de neconcordanța dintre relatările traficantului și realitate, și deci a fost indus în eroare (și a suferit un prejudiciu)[4].
Ne apropiem astfel de elementul determinant de delimitare a celor două infracțiuni, și anume crearea unei stări de pericol pentru activitatea persoanei juridice în serviciul căreia se află subiectul pasiv subsidiar (vizat de traficant indicat nominal sau determinat implicit), stare de pericol ce constă în atingerea adusă prin expunerea reputației și corectitudinii anumitor funcționari și a unor persoane juridice determinate la neîncredere și suspiciuni[5].
Ori de câte ori se constată că o persoană care are influența sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar primește ori pretinde foloase sau acceptă promisiuni pentru a-l determina pe acel funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, vom fi în prezența cel puțin a unui trafic de influență.
Spunem, cel puțin, întrucât traficul influenței poate coexista cu alte infracțiuni, în concurs.
Astfel, în cazul în care traficantul cumpără favoarea unui funcționar pentru îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, el se face vinovat și de infracțiunea de dare de mită[6], sau de infracțiunea de primire de foloase necuvenite (dacă funcționarul primește foloasele după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției și la care era obligat, dar și după ce se săvârșise infracțiunea de trafic).
Dacă traficantul intervine efectiv pe lângă funcționar pentru a-l determina la o acțiune ilicită, ne aflăm în fața unui concurs între un trafic de influență și o instigare la infracțiunea de abuz în serviciu[7].
De asemenea, traficul de influență trebuie sancționat în concurs cu infracțiunea de înșelăciune dacă traficarea reprezintă un mijloc de amăgire pentru o inducere în eroare[8].
După cum arătam, infracțiunea aduce atingere unor activități de interes public, fără a defini interesul decât prin trimitere la art. 145 C. pen.
În acest articol, prin „public” înțelegem nu numai tot ce privește autoritățile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, gestionarea proprietății publice, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel declarate de lege de interes public.
Credem că prin interes public, în sensul art. 145 C. pen., se înțelege un drept recunoscut de lege reflectând o necesitate socială ce impune instituirea de activități de servicii de utilitate colectivă de către autoritățile publice prin mijloace de drept administrativ, în organizarea unor servicii la nivel statal, răspunzând unor nevoi comunitare, sau uzului public, în serviciul statului și al societății civile.
Considerăm referirea la instituții ca inutilă, aceste entități operând în regim de autorități publice, de autorități autonome ale administrației locale sau în regim de regii autonome sau de societăți comerciale[9].
În consecință, interesul public privește orice persoană juridică, altele decât societățile comerciale în relații civile sau comerciale.
Discuția are importanță dacă observăm că obiectul intervenției, interesul real al cumpărătorului influenței privește un funcționar, public sau privat[10].
Considerăm că soluția unei evidente necorelări între “ocrotirea interesului public” și „orice funcționar sau alt salariat” constă în ideea enunțată mai sus: nu orice intervenție, chiar remuneratorie, este ilicită.
Discreditarea funcționarilor care acționează în interes public poate privi nu numai pe funcționarul unei autorități publice, ci și pe funcționarul unei societăți comerciale (care acționează întotdeauna ca un mandatar al patronului).
Este posibil ca un funcționar al unei persoane juridice de drept privat să fie subiectul unei traficări a funcției: este cazul actelor ce dobândesc regim de acte publice.
Astfel, actele comerciale întocmite în vederea impozitării, vămuirii, înaintate (sau care trebuie prezentate) unei autorități publice pot fi obiect al traficului funcției (de exemplu, prin falsificări)[11].
De asemenea, actele de dreptul muncii încheiate de funcționarul privat pot privi administrații publice, cum ar fi cele în domeniul protecției sociale, al asigurărilor sociale etc. (de exemplu, se trafichează întocmirea unui act fals de pensii, de alocații, de șomaj etc.).
Acesta este sensul larg al interesului public care trebuie să se aibă în vedere la corecta încadrare juridică a unor manopere frauduloase.
Prin art. 7 alin. (2) – pentru darea de mită – , prin art. 8 – pentru manageri, directori, administratori, cenzori sau alte persoane cu atribuții de control la orice agent economic în sens larg – și prin art. 81 din Legea nr. 78/2000, condiția interesului public a fost înlăturată. De asemenea, trebuie să amintim și competența stabilită potrivit art. 13 din O. U. nr. 43/2002 (cf. art. 3 din ordonanță).
Într-o speță s-a statuat că pentru existența infracțiunii de trafic de influență este necesară numai precizarea actului pentru a cărui îndeplinire urmează a se exercita influența făptuitorului iar, și nu, implicarea persoanei asupra căreia influența urmează a fi exercitată, așa cum se susține în motivele de recurs. Deci, prin determinarea actului este determinată, implicit, și persoana care îl va îndeplini, ca urmare a realei sau pretinsei influențe a făptuitorului, și anume funcționarul sau alt salariat în a cărui atribuție de serviciu intră îndeplinirea acelui act[12].
Într-o altă speță, instanța a statuat că, la înșelăciune, cel ce dă banii este de bună-credință, iar infracțiunea de trafic de influență se deosebește de cea de înșelăciune prin obiectul său juridic care este alcătuit (relații sociale) categoria acelora de serviciu sau în legătură cu serviciul, în timp ce înșelăciunea vizează, exclusiv patrimoniul. În cazul infracțiunii de înșelăciune persoana care dă banii sau bunurile este de bună-credință, fiind indusă în eroare de către autor, pe când în cazul traficului de influență cel care dă banii sau bunurile este de rea-credință și urmărește ca autorul să determine pe un funcționar să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu[13].
Pentru existența infracțiunii de trafic de influență instanța supremă a statuat că nu este necesară nominalizarea funcționarului asupra căruia traficantul are influență, fiind suficient ca el să se refere la pretinsa sau reala influență ce o are asupra funcționarilor dintr-un serviciu în competența căruia intră rezolvarea solicitării traficului de influență[14].
Aceeași concluzie este exprimată de Înalta Curte și într-o altă speță, susținând că, pentru existența cerinței ca făptuitorul să invoce influența pe care o are asupra unui funcționar, nu este necesar ca el să precizeze numele și atribuția specifică a acestuia; pentru existența infracțiunii este suficientă indicarea funcției și autorității, respectiv a instituției având competența de a îndeplini un act în legătură cu atribuțiile de serviciu în discuție.
Primirea de bani, cu promisiunea de a influența ofițeri de poliție spre a se obține liberarea unui arestat sau pentru netrimiterea în judecată a învinuitului, satisface cerința prevăzută în art. 257 C.pen., ca fapta să se refere la atribuțiile de serviciu ale funcționarului asupra căruia făptuitorul pretinde că are influență, deoarece polițistul, deși nu are atribuția de a revoca arestarea ori să soluționeze cauza, poate acționa în efectuarea cercetărilor în așa fel încât să determine luarea unei atare măsuri sau adoptarea unei anumite soluții de către procuror[15].
Într-o altă speță se susține că deosebirea între infracțiunile de trafic de influență și înșelăciune constă în aceea că persoana înșelată este de bună-credință, fiind indusă în eroare de către făptuitor, câtă vreme beneficiarul traficului de influență urmărește obținerea, cu rea-credință, a satisfacerii unui interes prin coruperea sau influențarea în alt mod a unui funcționar.
Această din urmă infracțiune subzistă și în cazul în care făptuitorul se prevalează de un nume fictiv al funcționarului asupra căruia pretinde a avea influență, fiind suficient să menționeze atribuțiile acestuia de natură a fi apte să rezolve interesele celui care solicită intervenția[16].
Potrivit art. 257 alin. 2 raportat la art. 256 alin. 2 C.pen., banii, valorile sau orice alte bunuri primite de făptuitor se confiscă, în natură sau prin echivalent bănesc, după caz, și nu se restituie beneficiarilor traficului de influență care denunță autorității fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat. În raport cu prevederile menționate, decizia de îndrumare nr. 3/1973 nu poate constitui un temei pentru neconfiscarea valorilor și restituirea lor persoanei care le-a dat[17].
Într-o altă speță, instanța a statuat că modul concret în care a acționat inculpatul, ușurința cu care a indus în eroare pe partea vătămată, făcând-o să creadă tot timpul că are influență asupra judecătorului, dovedește abilitate în ceea ce prevede săvârșirea acestui gen de infracțiuni (înșelăciune). În același timp, instanța a ținut seama și de atitudinea nesinceră pe care recurentul a avut-o în timpul procesului penal, susținând că a primit banii pentru serviciile pe care le-a făcut părții vătămate (a dus-o la arhiva tribunalului și i-a prezentat diverși avocați) susținere care a fost contrazisă de probele administrate în cauză[18].
În consecință, în lumina celor de mai sus, chiar dacă pe fond procurorul a realizat o bună diferențiere între fapta penală de trafic de influență și cea de înșelăciune, fiind în prezența unei unice rezoluții infracționale, în continuare suntem nevoiți să analizăm care este soluția ce ar fi trebuit, în opinia noastră, să fi fost pronunțată.
Elementul material constă în acțiunea de traficare a influenței de către o persoană (care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar), acțiune care se poate realiza prin primirea sau pretinderea unei sume de bani sau a altor foloase, sau prin acceptarea promisiunii unor as fel de foloase, ori acceptarea de daruri pentru a determina pe acel funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu . Pentru existența infracțiunii de trafic de influență nu interesează dacă intervenția pe lângă funcționar s-a produs sau nu, nici dacă prin intervenție (reală sau presupusă) se urmărește determinarea unei acțiuni licite . sau a unei acțiuni ilicite . ori determinarea unei inacțiuni licite sau a unei inacțiuni ilicite; dezaprobarea exprimată prin incriminarea faptei de trafic de influență privește scopul urmărit de infractor nu ca un rezultat, ci ca o caracterizare a acțiunii de traficare a influenței reale ori presupuse .
Pentru existența elementului material, și deci al infracțiunii de trafic de influență, nu este necesar ca, ulterior, acesta să fi fost urmat de executare, adică de satisfacerea pretenției sau de respectarea promisiunii. De asemenea, nu este necesar ca actul ce intră în atribuțiile funcționarului să fi fost ori nu efectuat; este suficient că s-au primit ori pretins foloase sau că s-au acceptat promisiuni de foloase în vederea determinării funcționarului. Este indiferent faptul că inițiativa aparține traficatului sau persoanei interesate ca influența să fie exercitată.
Ca atare, în raport cu toate considerentele anterioare, instanța de apel a constatat că, în cauză, atât din perspectiva laturii obiective, cat și a laturii subiective, sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență, în formă continuată, prevăzută de art. 257 C. pen. anterior raportat la art. 5, art. 6 și art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 cu modificările și completările ulterioare, cu aplicarea dispozițiilor art. 41 alin. (2) C. pen. ant.
Așadar, primirea repetată de către inculpatul prim-procuror A. a bunurilor, materialelor și manoperei aferente menționate în rechizitoriu, cu valori mari, a fost de natură a fi „interpretată” de inculpatul B. ca o veritabilă „promisiune” de influențare a funcționarilor publici aflați în coordonarea, subordonarea prim-procurorului A., în sensul art. 291 C. pen. actual; sub acest aspect, se apreciază că este neîntemeiată cererea apărării de a se constata că noua lege penală este mai favorabilă deoarece ar introduce o condiție în plus față de legea penală anterioară.
Indiferent dacă se examinează textele C. pen. anterior sau ale N.C.P., de esența traficului de influență este, în mod generic, o „promisiune” a vânzătorului de influență de influențare a funcționarului care urmează a îndeplini actul ce interesează cumpărătorul de influență .
Rolul instanței de casație nu este unul strict formal, de verificare a considerentelor deciziei penale, ci în baza demersului analitic, se verifică, în drept, dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută, corespunde infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.
În cadrul acestui demers, nu poate fi reevaluat materialul probator și să se stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în decizia penală, ci se verifică, exclusiv, dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept, iar, această verificare nu presupune o schimbare a situației de fapt.
Înalta Curte de Casație și Justiție respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 213/A din data de 09 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală[19].
Reclamantul B. I. M. susține că făptuitorul i-a pretins suma de bani pentru a-i înmatricula autoturismul prin recarosare fără ca acesta “să facă referire la vreun funcționar căruia ar fi urmat să-i dea o parte din suma de bani primită” – dându-i de înțeles astfel reclamantului că îi va face rost de o carte de identitate pentru autovehicul, un certificat de înmatriculare și nr. de înmatriculare, dar fără a preciza de la cine le procură.
Pe de altă parte, făptuitorul B. A. N. recunoaște că a primit suma de bani de la reclamant pentru a-i procura acte pentru înmatricularea autoturismului acestuia, însă precizează că actele respective au fost făcute de un prieten de al său pe calculator, fiind false.
Din raportul de constatare tehnico-științifică rezultă că cărțile de identitate ale vehiculului și certificatele de înmatriculare sunt false, fiind realizate în totalitate cu ajutorul unei imprimante cu jet de cerneală.
De menționat că făptuitorul este agent de ordine II și conducător auto in cadrul Poliției Municipiului , neavând astfel atribuții cu privire la înmatricularea autovehiculelor.
În cauză s-a pus în discuție problema încadrării juridice a faptei comise de B. A. N. , respectiv dacă sunt elemente constitutive ale infracțiunii de trafic de influență prevăzute în art. 257 C.pen., sau dacă fapta acestuia realizează doar conținutul infracțiunii de înșelăciune prevăzute în art. 215 C.pen.
Obiectul juridic special al infracțiunii de trafic de influență îl constituie relațiile sociale a căror formare și dezvoltare se întemeiază pe încrederea și prestigiul de care trebuie să se bucure orice funcționar și orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice, cerințe pentru realizarea cărora este necesară înlăturarea oricărei suspiciuni care s-ar putea crea cu privire la activitatea acestora prin săvârșirea faptei prevăzute în art. 257 C.pen.
În schimb, obiectul juridic special al infracțiunii de înșelăciune îl constituie relațiile sociale privind strict patrimoniul unor persoane (fizice sau juridice) relații care iau naștere și se desfășoară pe baza bunei-credințe a subiecților acestor raporturi, a încrederii ce și-o acordă reciproc între ei fără a implica în mod real poziția unor unități sau persoane juridice terțe (ca subiecte pasive subsidiare) de către ambii participanți sau cel puțin de către subiectul activ al inducerii în eroare.
În cazul infracțiunii de trafic de influență subiectul pasiv este persoana juridică, iar în subsidiar funcționarul determinat în a cărui atribuție de serviciu intră îndeplinirea unui act anumit sau un funcționar care poate fi determinat prin precizarea actului pentru a cărei îndeplinire urmează a se exercita influența: chiar dacă nu a fost indicat expres subiectul pasiv subsidiar este suficientă determinarea actului, a sferei de atribuții unui funcționar anume, singurul care are asemenea atribuții, și deci făcându-se posibilă indicarea (chiar imediată) a funcționarului.
Interesul cumpărătorului de trafic intră în conflict cu interesele sociale, “publice”; în lipsa unui interes real, legitim sau chiar nelegitim, fapta va constitui o înșelăciune sau, eventual, un șantaj, în funcție de manoperele folosite, respectiv de metodele folosite de autor în scopul obținerii folosului material injust[20].
Nu constituie infracțiunea de trafic influența afirmată de infractor asupra unor activități ce intră în sfera atribuțiilor legale ale altor organe[21], sau după ce funcționarul, în cadrul atribuțiilor sale legale, îndeplinise deja actul[22].
În asemenea situații, faptele pot constitui infracțiunea de înșelăciune, dacă cumpărătorul de trafic nu a avut cunoștință de neconcordanța dintre relatările traficantului și realitate, și deci a fost indus în eroare (și a suferit un prejudiciu)[23].
Ne apropiem astfel de elementul determinant de delimitare a celor două infracțiuni, și anume crearea unei stări de pericol pentru activitatea persoanei juridice în serviciul căreia se află subiectul pasiv subsidiar (vizat de traficant indicat nominal sau determinat implicit), stare de pericol ce constă în atingerea adusă prin expunerea reputației și corectitudinii anumitor funcționari și a unor persoane juridice determinate la neîncredere și suspiciuni[24].
Ori de câte ori se constată că o persoană care are influența sau lasă să se creadă că are influență asupra unui funcționar primește ori pretinde foloase sau acceptă promisiuni pentru a-l determina pe acel funcționar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, vom fi în prezența cel puțin a unui trafic de influență.
Spunem, cel puțin, întrucât traficul influenței poate coexista cu alte infracțiuni, în concurs.
Astfel, în cazul în care traficantul cumpără favoarea unui funcționar pentru îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, el se face vinovat și de infracțiunea de dare de mită[25], sau de infracțiunea de primire de foloase necuvenite (dacă funcționarul primește foloasele după ce a îndeplinit un act în virtutea funcției și la care era obligat, dar și după ce se săvârșise infracțiunea de trafic).
Dacă traficantul intervine efectiv pe lângă funcționar pentru a-l determina la o acțiune ilicită, ne aflăm în fața unui concurs între un trafic de influență și o instigare la infracțiunea de abuz în serviciu[26].
De asemenea, traficul de influență trebuie sancționat în concurs cu infracțiunea de înșelăciune dacă traficarea reprezintă un mijloc de amăgire pentru o inducere în eroare[27].
Nu orice intervenție, chiar remuneratorie, este ilicită. Persoanele care intermediază pe lângă autorități în virtutea profesiei lor nu intră în cadrul prohibitiv al legii[28].
După cum arătam, infracțiunea aduce atingere unor activități de interes public, fără a defini interesul decât prin trimitere la art. 145 C. pen.
În acest articol, prin „public” înțelegem nu numai tot ce privește autoritățile publice, instituțiile sau alte persoane juridice de interes public, gestionarea proprietății publice, serviciile de interes public, precum și bunurile de orice fel declarate de lege de interes public.
Credem că prin interes public, în sensul art. 145 C. pen., se înțelege un drept recunoscut de lege reflectând o necesitate socială ce impune instituirea de activități de servicii de utilitate colectivă de către autoritățile publice prin mijloace de drept administrativ, în organizarea unor servicii la nivel statal, răspunzând unor nevoi comunitare, sau uzului public, în serviciul statului și al societății civile.
Considerăm referirea la instituții ca inutilă, aceste entități operând în regim de autorități publice, de autorități autonome ale administrației locale sau în regim de regii autonome sau de societăți comerciale[29].
În consecință, interesul public privește orice persoană juridică, altele decât societățile comerciale în relații civile sau comerciale.
Discuția are importanță dacă observăm că obiectul intervenției, interesul real al cumpărătorului influenței privește un funcționar, public sau privat[30].
Considerăm că soluția unei evidente necorelări între “ocrotirea interesului public” și “orice funcționar sau alt salariat” constă în ideea enunțată mai sus: nu orice intervenție, chiar remuneratorie, este ilicită.
Discreditarea funcționarilor care acționează în interes public poate privi nu numai pe funcționarul unei autorități publice, ci și pe funcționarul unei societăți comerciale (care acționează întotdeauna ca un mandatar al patronului).
Este posibil ca un funcționar al unei persoane juridice de drept privat să fie subiectul unei traficări a funcției: este cazul actelor ce dobândesc regim de acte publice.
Astfel, actele comerciale întocmite în vederea impozitării, vămuirii, înaintate (sau care trebuiesc prezentate) unei autorități publice pot fi obiect al traficului funcției (de exemplu, prin falsificări)[31].
De asemenea, actele de dreptul muncii încheiate de funcționarul privat pot privi administrații publice, cum ar fi cele în domeniul protecției sociale, al asigurărilor sociale etc. (de exemplu, se trafichează întocmirea unui act fals de pensii, de alocații, de șomaj etc.).
Acesta este sensul larg al interesului public care trebuie să se aibă în vedere la corecta încadrare juridică a unor manopere frauduloase.
În consecință, părerea noastră este că traficul influenței în sistemul Codului penal privește un funcționar public sau orice salariat al unei persoane juridice, care exercită o însărcinare de serviciu de interes public.
Prin art. 7 alin. (2) – pentru darea de mită – , prin art. 8 – pentru manageri, directori, administratori, cenzori sau alte persoane cu atribuții de control la orice agent economic în sens larg – și prin art. 81 din Legea nr. 78/2000, condiția interesului public a fost înlăturată. De asemenea, trebuie să amintim și competența stabilită potrivit art. 13 din O. U. nr. 43/2002 (cf. art. 3 din ordonanță).
În cazul în care înscrisul pe care îl folosește făptuitorul nu este fals , ci mincinos nu se poate reține infracțiunea de fals[32]. Nu trebuie să se confunde folosirea de acte scrise mincinoase cu servirea de înscrisuri false.
Pentru fapta de a fi circulat cu un autovehicul neînmatriculat, înscris în circulație sub un alt număr de înmatriculare și sub un alt număr de șasiu și motor, într-o speță, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute în art. 35 alin. 1 și 2 din Decretul nr. 328/1966, republicat, în concurs cu infracțiunea de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută în art. 288 C.pen.
În cele ce urmează înțelegem să ne oprim asupra infracțiunii de fals material. În doctrină s-a observat că falsificarea – prin montarea unei tăblițe cu un alt număr – ca acțiune de alterare a adevărului nu este incriminată prin art. 35 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966, deși această faptă prezintă asemănări cu acțiune a constitutivă a infracțiunii de fals material. S-a susținut că nu se poate reține falsul, întrucât nu s-a săvârșit. asupra unui înscris[33].După părerea autorului, prin legea specială s-a incriminat doar folosirea numărului fals de înmatriculare, adică uzul de fals.
Întrebarea care se ridică este dacă numărul de șasiu sau de motor, precum și placa mineralogică (numărul de înmatriculare[34]) sunt înscrisuri în sensul dreptului penal.
În semnificația cea mai largă, prin înscrisuri se înțelege orice semn material, vizibil și permanent care servește la transmiterea gândului[35]. În sens penal, însă, legiuitorul a incriminat doar falsificare a scrierii fonetice, adică a unor simboluri literale sau cifrice ce reprezintă o suită de semne atașate ideilor[36].
Aceasta înseamnă că nu pot constitui obiect material sau produs al infracțiunilor de fals în înscrisuri – chiar dacă sunt susceptibile să exprime idei sau să reprezinte anumite fapte sau situații – desenele, fotografiile, răbojurile, urmele materiale etc.[37]
Ori de câte ori înscrisul (pe hârtie, pânză, sticlă, tablă, plastic etc.) conține un element material constând din litere[38] sau cifre care reprezintă convențional o idee de sine stătătoare, ca atare, decurgând dintr-un ansamblu logic, el va reprezenta obiect material (sau produs) al unei infracțiuni de fals în înscrisuri.
Dacă un număr fals în înmatriculare, prin normele metodologice de reglementare poartă sau va purta inscripția “I.G.P.”, el este un înscris oficial în sensul art. 288 raportat la art. 150 al. 2 C. pen., ca înscris ce emană de la o instituție publică, fiind producător de efecte juridice (chiar și penale).
Dacă plăcile mineralogice nu vor conține însemnul oficial, ele rămân, după părerea noastră, simple înscrisuri sub semnătură privată în sens larg, fără relevanță penală.
În sens penal, ele nu constituie obiect material al unei infracțiuni de fals prevăzute în art. 290 C. pen. întrucât, deși emană de la o persoană particulară, deși sunt susceptibile de a produce efecte juridice (dreptul de a conduce pe căile publice), ele nu poartă o semnătură[39] manuscrisă.
În cazul în care inculpatul se prezintă la înmatriculare cu o nouă poansonare (falsă), peste numărul de șasiu sau motor real, el săvârșește fals în declarații.
Când atestarea mincinoasă provine din declarații false ale unor persoane prezente, participante la întocmirea de către funcționar a înscrisului, fapta nu este fals intelectual, ci fals în declarații.
Dacă se referă în mod fals la o situație premisă inexistentă, nu falsă, atunci înscrisul nu este întocmit, ci plăsmuit, contrafăcut în întregime (deci ar fi fals material), ceea ce nu este cazul nostru[40].
În consecință, dacă un conducător auto circulă cu un certificat de înmatriculare eliberat pentru un alt autovehicul, iar autovehiculul are falsificată poansonarea, va exista infracțiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat prevăzută în art. 35 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966.
Astăzi, infracțiunea depunere în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat este prevăzută în art. 77 din O. U. nr. 195/2002[41].
Când conducerea poartă asupra unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, apreciem că în cauză sunt întrunite condițiile ambelor infracțiuni, atât a celei prevăzute în alineatul 1, cât și a celei prevăzute în alineatul 2, în concurs ideal[42], dar nu vom avea fals material în înscrisuri oficiale, întrucât placa de identificare, deși este un înscris (nu un semn material), ea nu este un înscris oficial.
În speță, poziția denunțătorului nu este aceea a unei persoane de bună-credință. Nici o persoană nu a fost indusă în eroare, B. I. M. știind foarte bine că, legal , este imposibilă înmatricularea. Recarosarea dădea un număr nou caroseriei, m nu motorului , automobilului.
După părerea noastră, fapta nu poate fi privită ca un trafic de influență întrucât agentul de poliție nu avea de ce să lase impresia unei influențe asupra nici unui funcționar, funcționar care oricum nu avea atare atribuții de serviciu și nici un fals intelectual întrucât agentul de poliție nu avea atribuții de serviciu legate de RAR, nu era în exercițiul vreunor atribuții de serviciu .
Persoana care alcătuiește în întregime un înscris oficial se consideră de către Tribunalul Suprem că contraface în totalitate actul[43].
Agentul de poliție se poate face vinovat de un abuz în serviciu, iar primul proprietar de săvârșirea infracțiunii de punere în circulație sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat . Se poate reține deci falsul material (și instigarea la fals) al unor înscrisuri oficiale și sub semnătură privată (placa mineralogică).
Faptele nu sunt de competența procurorului Parchetului Național Anticorupție potrivit art. 13 alin. 2 lit. b) din Ordonanța de urgență nr. 43/2002, cu modificările ulterioare dacă din probatoriu nu rezultă că a promis ( a amintit de) sprijinul altor persoane.
Prin recursul în interesul legii s-a cerut să se stabilească deosebirea dintre infracțiunea de trafic de influență și aceea de înșelăciune în raport cu aceste criterii de distincție.
Astfel, se susține că unele instanțe au considerat că o asemenea faptă constituie infracțiunea de trafic de influență prevăzută în art. 257 din Codul penal, iar alte instanțe au încadrat atari fapte în infracțiunea de înșelăciune prevăzută în art. 215 din același cod.
În fine, s-a argumentat că expresiei „pentru altul“, la care se referă atât art. 215 alin. 1 din Codul penal, cât și art. 257 alin. 1 din același cod, nu are relevanța ce i s-a atribuit de unele instanțe, pentru a diferenția infracțiunea de înșelăciune de aceea de trafic de influență, câtă vreme în noțiunea “pentru altul” poate fi inclus și funcționarul față de care făptuitorul are sau pretinde că ar avea influență.
S-a mai subliniat că trebuie avut în vedere că, în timp ce obiectul juridic al infracțiunii de trafic de influență îl constituie încrederea în prestigiul și integritatea funcționarului aflat în serviciul unei persoane juridice, obiectul juridic al infracțiunii de înșelăciune constă doar în buna-credință ce trebuie să existe în cadrul relațiilor sociale ce privesc patrimoniul.
Or, se susține că din moment ce cumpărătorul de influență urmărește realizarea unui anumit interes, legal sau ilicit, în schimbul folosului pe care îl asigură persoanei care are influență sau lasă să se creadă că are influență asupra funcționarului pe care pretinde că îl va determina să facă ori să nu facă un anumit act din sfera atribuțiilor sale de serviciu, nu se poate considera că ar fi prejudiciat prin fapta respectivă câtă vreme el și-a micșorat de bunăvoie patrimoniul în schimbul serviciului dorit sau acceptat.
Între infracțiunea de trafic de influență și infracțiunea de înșelăciune există deosebiri esențiale, atât cu privire la obiectul juridic și latura obiectivă a acestora, cât mai ales referitor la trăsăturile specifice ce caracterizează latura lor subiectivă.
Aceste deosebiri, ce particularizează modul de săvârșire a celor două infracțiuni, situațiile relevate prin recursul în interesul legii nu subliniază dificultăți de interpretare a dispozițiilor art. 257 alin. 1 din Codul penal în comparație cu cele înscrise în art. 215 alin. 1 din același cod, atunci când fapta concretă se referă la oferire sau acceptare de a da bani ori alte foloase în schimbul unor acte promise de o persoană cu reală sau presupusă influență asupra unui funcționar cu atribuții de serviciu în sfera cărora intră și posibilitatea de a îndeplini acele acte.
Mai mult, soluțiile invocate în sprijinul sesizării cu recurs în interesul legii nu conțin elemente de comparare care să justifice cerința de a se da dezlegare într-o problemă de încadrare juridică diferită dată de instanțe cu privire la spețe identice, hotărârile la care s-a făcut referire în anexele privind fapte săvârșite în condiții diferite, care, evident, nu ar justifica aceeași încadrare juridică.
Așa fiind și cum, în raport cu dispozițiile art. 4142 alin. 1 din Codul de procedură penală, se poate cere Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin exercitarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii, să se pronunțe numai asupra chestiunilor de drept care au primit o soluționare neunitară din partea instanțelor judecătorești, iar nu și atunci când soluțiile evocate privesc situații-premisă diferite, se constată că nu sunt întrunite condițiile pentru a se adopta o soluție în interesul legii cu privire la încadrarea juridică a faptei la care se referă sesizarea.
În consecință, Secțiile Unite au respins recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la încadrarea juridică a faptei persoanei de a pretinde, primi sau accepta bani ori alte foloase, în vederea remiterii acestora unui funcționar asupra căruia pretinde că are sau lasă să se creadă că are influență, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, în infracțiunea de trafic de influență prevăzută de art. 257 din Codul penal și nu de înșelăciune prevăzută de art. 215 din Codul penal ( Înalta Curte de Casație și Justiție, Secțiile Unite, Decizia nr. XXXV, din 7 mai 2007, M. Of. , nr. 764 din 12 noiembrie 2007).
[1] V, de exemplu, T. S., s. pen. , dec. nr. 2287/1970, în C. D. , p. 412 și în „R. R. D.” nr. 9/1970, p. 159; D. Ciuncan, Traficul de influență și înșelăciunea, în „R. D. P. ”nr. 3/1998, p. 30
[2] V, de exemplu; TS, Col. pen., dec. nr. 40/1970, în C. D. , p. 381; T. reg. Suceava, dec. pen. nr. 1379/1965, în „J. N.” nr. 10/1965, p. 165.
Este necesar ca funcționarul (pe lângă care inculpatul are sau lasă să se înțeleagă că ar avea influență) să fie competent a rezolva favorabil pretențiile celui care solicită intervenția (C. Apel Constanța, dec. pen. nr. 160/1996, în „Dreptul” nr. 6/1997, p. 128 și dec. nr. 129/1996, cit. supra).
[3] Trib. reg. Banat, dec. pen. nr. 2034/1963, în „ J. N.” nr. 1/1965, p. 172; Chiar dacă nu este menționat numele funcționarului, fiind suficient să fie determinabil ( T. S. , s. pen. , dec. nr. 19/1973, în „R. R. D.” nr. 2/1974 ; T. J. Ilfov, dec. nr. 60/1969, în „R. R. D.” nr. 4/1969, p. 185;C. Apel Brașov, dec. pen. nr. 15/A/1996, cit. apud Th. Mrejeru ș. a. , Infracțiunile de corupție, , AllBeck, 2000, p. 226). Dacă fapta s-a săvârșit după îndeplinirea actului putem avea o înșelăciune (O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. a IV-a, Șansa, 2001, p. 414; Th. Mrejeru ș. a. , Infracțiunile de corupție, p. 35). C. S. J. , s. pen. , prin dec. nr. 2670/1999, cit. apud Th. Mrejeru ș. a. , Infracțiunile de corupție, p. 230, a reținut concursul dacă numai unii funcționari au fost nominalizați. La înșelăciune, cel ce dă este de bună-credință, în eroare (C. S. J. , s. pen.,dec. nr. 5438/2001, în “Dreptul”nr. 4/2003, p. 204).
[4] T. reg. Maramureș, dec. pen. nr. 253/1962, în „J.N. ”, nr. 8/1963, p. 170.
[5] S. Kahane, Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în V. Dongoroz ș.a. Explicații teoretice ale Codului penal român, voI. IV, Partea specială, Editura Academiei, București, 1972, p.156.
[6] Ibidem, Gh. Dărângă, D. Lucinescu, Comentariu, în Colectiv, Codul penal al R.S.R. comentat și adnotat, Partea specială voI. 1, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 102.
[7] Remiterea unei sume de bani unui funcționar, din partea unei persoane, pentru ca acestea să îndeplinească un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, întrunește elementele complicității la infracțiunea de luare de mită, iar nu ale infracțiunii de trafic de influență, întrucât inițiativa ilicității aparține funcționarului.(T. S. , s. pen., dec. nr. 1435/1983, în C. D., p. 247-248); V și S. Kahane, op.cit., p. 156 pentru abuz.
[8] Ibidem. Peste plata influenței, pretinde (mincinos) un folos și pentru funcționar, amăgirea prin care s-a săvârșit și traficarea constituind prin ea însăși o înșelăciune, iar traficul servește ca mijloc fraudulos pentru realizarea amăgirii (în concurs).
[9] Cu privire la domeniul public V L. Giurgiu, Domeniul public, Editura tehnică, București, 1997, p. 69 și urm.
Cu privire la serviciile publice V A Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Nemira, București 1996, p. 193 și p. 106.
Subliniem că institutele de cercetări sunt organizate ca servicii publice (de învățământ – institute pedagogice conform Decretului nr. 228/1976; de medicină legală – Decretul nr. 446/1966); ca persoane juridice (fundații) pe baza legii persoanei juridice din 1924; cele mai multe, ca R. A. în cadrul sau sub coordonarea unor interese (Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare Clinico – Farmaceutică, potrivit H.G. nr. 1314/1996); Iar cele mai multe ca societăți comerciale (v H.G. 1284/1990; H.G. 100/1991 modificată prin O.G. 25/1995).
Până la reorganizarea lor vor avea, generic, regimul R. A.
[10] În sensul subiectului pasiv subsidiar limitat doar la „organizații de stat și publice” amintește V. Dobrinoiu, în Corupția în dreptul penal român, Atlas Lex, București, 1995, p. 310.
[11] Vor constitui falsuri în înscrisuri oficiale contrafacerile sau alterările de timbru sec, ștanțări, compostări, perforări, denumiri de origine, titluri de bancă, mențiuni privind brevetele, orice acte ce produc efecte juridice care privesc autoritățile publice și sunt depuse la acestea sau sunt întocmite pentru aceste autorități (cum ar fi declarațiile de impozitare, chitanțele fiscale, declarațiile vamale, actele de protecție socială sau asigurări sociale etc.).
[12] S.mil., dec. nr. 52 din 18 decembrie 1995.
[13] C.A. Constanța, dec. pen. 160/1996.
[14] 1040 din 23 aprilie 1998, 4/1999, 67, Bul. jud. p.479 și în Dreptul nr. 10/1999, p. 162.
[15] Completul de 9 judecători, dec. nr. 15 din 5.02.2001, în „Curierul judiciar” nr. 3/2002, p. 101.
[16] 5438 din 7.12.2001, în „Curierul judiciar” nr. 11/2002 p. 85.
[17] Completul de 9 judecători, decizia nr.112 din 7 octombrie 2002
[18] 728 din 13 februarie 2003 (dosar nr. 3130/2002), www.scj.ro
[19] Î.C.C.J., S. Pen. , Dec. nr. 9/RC/11 ianuarie 2018, Dec. nr. 9/RC/2018
[20] V, de exemplu, T. S., s. pen. , dec. nr. 2287/1970, în C. D. , p. 412 și în „R. R. D.” nr. /1970,p.159;D. Ciuncan, Traficul de influență și înșelăciunea, în „R. D. P. ”nr. 3/1998, p. 30
[21] V, de exemplu; TS, Col. pen., dec. nr. 40/1970, în C. D. , p. 381; T. reg. Suceava, dec. pen. nr. 1379/1965, în „J. N.” nr. 10/1965, p. 165. Este necesar ca funcționarul (pe lângă care inculpatul are sau lasă să se înțeleagă că ar avea influență) să fie competent a rezolva favorabil pretențiile celui care solicită intervenția (C. Apel Constanța, dec. pen. nr. 160/1996, în „Dreptul” nr. 6/1997, p. 128 și dec. nr. 129/1996, cit. supra).
[22] Trib. reg. Banat, dec. pen. nr. 2034/1963, în „ J. N.” nr. 1/1965, p. 172; Chiar dacă nu este menționat numele funcționarului, fiind sufficient să fie determinabil ( T. S. , s. pen. , dec. nr. 19/1973, în „R. R. D.” nr. 2/1974 ; T. J. Ilfov, dec. nr. 60/1969, în „R. R. D.” nr. 4/1969, p. 185;C. Apel Brașov, dec. pen. nr. 15/A/1996, cit. apud Th. Mrejeru ș. a. , Infracțiunile de corupție, , AllBeck, 2000, p. 226). Dacă fapta s-a săvârșit după îndeplinirea actului putem avea o înșelăciune (O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. a IV-a, Șansa, 2001, p. 414; Th. Mrejeru ș. a. , Infracțiunile de corupție, p. 35). C. S. J. , s. pen. , prin dec. nr. 2670/1999, cit. apud Th. Mrejeru ș. a. , Infracțiunile de corupție, p. 230, a reținut concursul dacă numai unii funcționari au fost nominalizați. La înșelăciune, cel ce dă este de bună-credință, în eroare (C. S. J. , s. pen.,dec. nr. 5438/2001, în “Dreptul”nr. 4/2003, p. 204).
[23] T. reg. Maramureș, dec. pen. nr. 253/1962, în „J.N. ”, nr. 8/1963, p. 170.
[24] S. Kahane, Infracțiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în V. Dongoroz ș.a. Explicații teoretice ale Codului penal român, voI. IV, Partea specială, Editura Academiei, București, 1972, p.156.
[25] Ibidem, Gh. Dărângă, D. Lucinescu, Comentariu, în Colectiv, Codul penal al R.S.R. comentat și adnotat, Partea specială voI. 1, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 102.
[26] Remiterea unei sume de bani unui funcționar, din partea unei persoane, pentru ca acestea să îndeplinească un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, întrunește elementele complicității la infracțiunea de luare de mită, iar nu ale infracțiunii de trafic de influență, întrucât inițiativa ilicității aparține funcționarului.(T. S. , s. pen., dec. nr. 1435/1983, în C. D., p. 247-248); V și S. Kahane, op.cit., p. 156 pentru abuz.
[27] Ibidem. Peste plata influenței, pretinde (mincinos) un folos și pentru funcționar, amăgirea prin care s-a săvârșit și traficarea constituind prin ea însăși o înșelăciune, iar traficul servește ca mijloc fraudulos pentru realizarea amăgirii (în concurs).
[28] V discuțiile parlamentare la Cameră, raportul d – lui H. Aznavorian la adoptarea art. 252 din Codul Carol al II-lea, în C. Rădescu ș.a. Codul penal Carol al II-lea adnotat, voI. II, Partea specială, p. 145; V și 1. Ionescu – Dolj, Comentare, în C. Rădescu ș.a., loc. cit., p. 148.
[29] Cu privire la domeniul public V L. Giurgiu, Domeniul public, Editura tehnică, București, 1997, p. 69 și urm.
Cu privire la serviciile publice V A Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Nemira, București 1996, p. 193 și p. 106. Subliniem că institutele de cercetări sunt organizate ca servicii publice (de învățământ – institute pedagogice conform Decretului nr. 228/1976; de medicină legală – Decretul nr. 446/1966); ca persoane juridice (fundații) pe baza legii persoanei juridice din 1924; cele mai multe, ca R. A. în cadrul sau sub coordonarea unor interese (Institutul Național de Cercetare – Dezvoltare Clinico – Farmaceutică, potrivit H.G. nr. 1314/1996); Iar cele mai multe ca societăți comerciale ( V H.G. 1284/1990; H.G. 100/1991 modificată prin O.G. 25/1995). Până la reorganizarea lor vor avea, generic, regimul R. A.
[30] În sensul subiectului pasiv subsidiar limitat doar la „organizații de stat și publice” amintește V. Dobrinoiu, în Corupția în dreptul penal român, Atlas Lex, București, 1995, p. 310.
[31] Vor constitui falsuri în înscrisuri oficiale contrafacerile sau alterările de timbru sec, ștanțări, compostări, perforări, denumiri de origine, titluri de bancă, mențiuni privind brevetele, orice acte ce produc efecte juridice care privesc autoritățile publice și sunt depuse la acestea sau sunt întocmite pentru aceste autorități (cum ar fi declarațiile de impozitare, chitanțele fiscale, declarațiile vamale, actele de protecție socială sau asigurări sociale etc.).
[32] V D. Lucinescu, Comentariu, în „Codul penal comentat și adnotat” , partea specială, vol. I, p. 321; V. Dongoroz, Infracțiuni contra avutului personal sau particular, în „Explicații teoretice. . . ” vol. III, Partea specială, 1971, p. 533;D. Ciuncan, Înșelăciunea prin cecuri, în “Dreptul”nr. 3/1994, p. 92.
[33] C. Turianu, Infracțiuni contra siguranței circulației rutiere, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, p. 80.
[34] M. Dan, Număr fals de înmatriculare, în RDP, nr. 2, 1996, p. 44;D. Ciuncan, Circulația rutieră, Fals material, în „R. D. P. ” nr. 2/1998, p. 118 și urm. .
[35] R. Garraud, Traite theorique et pratique du droit penal francais, Sirey, 1922, t. IV, p. 101 și urm.; V. Papadopol, Comentariu, în Colectiv, „Codul penal comentat și adnotat”, Partea specială, voI. II, p. 244; V. Papadopol, Probleme generale privind infracțiunile de fals în înscrisuri, în “R.R.D.” nr. 12, 1973, p. 31.
[36] R. Garraud, op. cit., p. 102-103.
[37] V. Papadopol, op. cit, p. 244.
[38] R. Garraud, op. cit., p. 102.
[39] V. Papadopol, op. cit., p. 275.
[40] În acest sens, V v. Dongoroz, Infracțiuni de fals, în Colectiv, Explicații teoretice…, voI. IV, p. 435 și Gj; V. Papadopol, Comentarii, În op. cit.,p. 266 și 292; R. Garraud, op. cit, voI. IV, p. 147.
[41] Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 958 din 28 decembrie 2002
[42] Pentru soluția infracțiunii complexe, Georgeta Marcov, Infracțiuni săvârșite în cadrul circulației rutiere, în “RRD” nr. 2, 1968, p. 38-39; Numai pentru alin. 2, V Lidia Barac, loc. cit, în RDP, nr. 4, 1995, p. 67-68; Concursul ideal, V. Papadopol, Culegere de practică, 1991, p. 139-140.
[43] Trib. Suprem, dec. îndrum. nr. 1/1970. V , în același sens, Practica judiciară penală, vol. III, de G. Antoniu ș. a. , Editura Academiei române, București, 1992, p. 246
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.