ÎNȘELĂCIUNE
În 2024, Compania Nordis a intrat în vizorul publicului din cauza unor acuzații grave de fraudă și înșelăciune imobiliară, care au atras atenția procurorilor DIICOT și a presei de investigație.
Compania este implicată într-o serie de procese legale de nereguli în cărțile funciare și modificări ilegale ale proprietății. Cumpărătorii care au investit în aceste apartamente, printre care și persoane fizice și investitori, se luptă acum în instanță pentru a recupera banii plătiți pentru locuințele care nu corespund descrierii sau care nu au fost livrate la timp. Firma Nordis a intrat în insolvență, iar acest lucru a complicat și mai mult situația celor afectați. https://evz.ro/dosarul-nordis-afaceristii-ieseni-care-si-au-dat-seama-de-ilegalitati-a, 12 februarie 2025,
În ciuda problemelor juridice și financiare, reprezentanții Nordis Management au declarat că firma își va continua activitatea și va încerca să se reorganizeze pentru a evita falimentul. https://ro.wikipedi org/wiki/Scandalul_Nordis_Management
Unsprezece persoane au fost reținute, inițial, sunt acuzate de constituire a unui grup infracțional organizat și delapidare cu consecințe deosebit de grave, după ce ar fi folosit în scop personal banii încasați de firmele din grupul Nordis de la clienții care voiau să cumpere apartamente. Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că persoanele respective au arătat „o totală lipsă de respect şi de teamă faţă de repercusiunile legale derivate din comiterea acestora” şi că acestea au acţionat „cu o îndrăzneală absolut deosebită”. https://www.stiripesurse.ro/motivarea-judecatorilor
Peste 100 de persoane au calitatea de parte vătămată în dosarul de la DIICOT, însă numărul păgubiților – așa cum reiese din dosarul de insolvență al firmei Nordis – ar fi de peste o mie (persoane fizice și juridice).
100% fiecare client Nordis va primi apartamentul, spune Vladimir Ciorbă: ”Dacă vrea să primească banii înapoi va mai dur Noi vrem să finalizăm imobilele. 300 de promitenți cumpărători vor deveni proprietari vara asta”. https://www.g4medi ro/update-primele-declaratii-ale-lui-vladimir-ciorba
Vladimir Ciorbă, spune că acuzațiile aduse de DIICOT sunt nefondate și că toate persoanele care au plătit pentru apartamente pe care nu le-au primit vor intra în posesia lor, ori li se vor restitui banii. https://www.libertate ro/stiri/instanta-laura-vicol-si-a-tepuit
Mitică Dragomir crede că știe cum afacerea Nordis, cu sute de apartamente a ajuns să fie o adevărată țeapă pentru clienți. „Dacă faci un împrumut bancar, când banca ți-a oprit finanțarea, tu deja te apucaseși de un bloc. Ai mai primit avansuri de la oameni, care oricum au intrat tot în construcții.”
Și te pomentești că nu mai ai finanțarea pe care o aveai în funcție de situațiile de lucrări. Banca vine și îți verifică dacă ești în grafic în luna respectivă, dacă nu te-ai încadrat, nu-ți mai dă banii. Bancă este parteneră, nu doar finanțatorul. „Chiar dacă nu le-a oprit finanțarea, sunt tot felul de colapsuri. S-au lăcomit probabil și în loc să facă un bloc, au început trei blocuri și n-au mai avut bani să le finiseze. Cine să-ți mai cumpere apartamente într-un bloc neterminat?, fanatik.ro. https://www.prosport.ro
Delicul civil atrage răspunderea civilă delictuală. Încercăm să privim lucrurile sub un alt aspect penal,
Infracţiunea de înșelăciune face parte din capitolul contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii.
Prin Decizia nr. 37 din 7 iunie 2021 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a următoarei chestiuni de drept: „Publicarea de anunțuri fictive online care a avut drept consecință producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează condițiile de tipicitate ale infracțiunii de fraudă informatică, prevăzute de art. 249 C. pen. în modalitatea alternativă a «introducerii de date informatice»), sau ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (2) C.pen. (în modalitatea alternativă «prin alte mijloace frauduloase»)?”, Î.C.C.J. Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept în Materie Penală stabilește că publicarea de anunțuri fictive online care a avut drept consecință producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează condițiile de tipicitate ale infracțiunii de înșelăciune, prevăzute de art. 244 C.pen.. (M. Of. nr. 707 din 16 iulie 2021).
În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie şi art. 215 alin. 1, 2 şi 3 C.pen. de la 1969, respectiv art legea penală mai favorabilă este legea veche sau legea nouă. Î. C. C. J. Completul Competent să judece Recursul în Interesul Legii, Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016 , M. Of. . nr. 418 din 2 iunie 2016
Ceea ce urmăreşte inculpatul prin folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, este să obţină pe nedrept fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, se constată că obiectul juridic special al infracţiunii de obţinere pe nedrept de fonduri europene îl constituie ocrotirea relaţiilor sociale privitoare la corecta accesare a fondurilor comunitare.
Deşi încheierea unor contracte de finanţare în vederea obţinerii de fonduri europene presupune atât o contribuţie din partea Uniunii, cât şi din partea bugetului de stat, se apreciază că această din urmă contribuţie nu poate determina reţinerea infracţiunii de înşelăciune, de vreme ce raporturile contractuale se derulează cu o singură autoritate contractantă, înfiinţată special pentru acordarea unor astfel de fonduri şi pentru a proteja corectitudinea acordării acestor
Din modul de incriminare a faptei de obţinere pe nedrept de fonduri europene rezultă că această faptă penală reprezintă o formă atipică a infracţiunii de înşelăciune, neputându-se susţine existenţa a două infracţiuni, atât cea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, cât şi cea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 C.pen. din 1969, în considerarea faptului că raporturile contractuale se derulează cu o singură autoritate contractantă.
Pluralitatea de patrimonii lezate printr-o acţiune ilicită unică nu este de natură să atragă, în toate cazurile, incidenţa unui concurs ideal de infracţiuni.
O pluralitate de persoane vătămate printr-o acţiune/inacţiune unică are aptitudinea de a determina reţinerea unui concurs ideal de infracţiuni (într-un număr corespunzător numărului de victime) doar în materia infracţiunilor contra persoanei, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege, în virtutea valorilor sociale ce ar putea fi lezate prin categoria de infracţiuni menţionată, valori care se referă la drepturile fundamentale ale individului (dreptul la viaţă, la integritate corporală ori la libertate fizică şi psihică).
Ori de câte ori prin acţiunea/inacţiunea unică a autorului se aduce atingere unui număr de două sau mai multe patrimonii, va exista o singură infracţiune contra patrimoniului, cu mai multe persoane vătămate, iar nu atâtea infracţiuni câte victime sunt, în concurs ideal.
Cu titlu de exemplu, Înalta Curte menţionează situaţia autorităţii contractante P.I. , arătând că, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 1/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură, această instituţie are ca atribuţii aplicarea măsurilor de sprijin pentru producătorii agricoli, finanţate atât din bugetul Uniunii Europene, prin Fondul European pentru Garantare în Agricultură – FEGA, cât şi de la bugetul de stat al României, iar potrivit art. 2 din aceeaşi lege, P.I. este responsabilă cu gestionarea unor forme de sprijin destinate susţinerii agriculturii, finanţate de la bugetul de stat, precum şi cu derularea şi gestionarea fondurilor europene pentru agricultură.
Prejudiciul provocat de către autorul infracţiunii, prin fapta comisă, este unic şi este localizat în dauna autorităţii contractante, indiferent de diversitatea surselor de finanţare a acestei instituţii.
În cazul faptelor de natura celor incriminate de art. 181 din Legea nr. 78/2000, se constată că distincţia dintre patrimoniile lezate printr-o unică acţiune ilicită este una forţată.
Desemnarea unei singure autorităţi naţionale competente să gestioneze totalitatea fondurilor, indiferent dacă sumele administrate provin din fonduri comunitare ori din cofinanţarea naţională aferentă, arată, odată în plus, o abordare unitară a modului de gestiune a acestui tip de fonduri şi impune, în caz de fraudă, măsuri coercitive penale similare.
Din perspectiva conţinutului său constitutiv, infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000 implică, în esenţă, o inducere în eroare a autorităţii contractante, prin folosirea unor înscrisuri inexacte sau false, reprezentând, prin urmare, o formă specială de fraudă regăsită în domeniul accesării fondurilor comunitare, ce nu ar putea fi reţinută simultan cu incriminarea generală prevăzută de art. 215 C.pen. din 1969.
Un alt argument în favoarea reţinerii infracţiunii unice prevăzute de art. 181 din Legea nr. 78/2000 este acela că, prin folosirea unui singur înscris inexact sau fals, în scopul inducerii în eroare a autorităţii contractante, pentru obţinerea de fonduri comunitare, nu se pot comite două infracţiuni în concurs ideal, respectiv cea prevăzută de norma specială, împreună cu infracţiunea tip de înşelăciune prin uzitarea de mijloace frauduloase.
A îmbrăţişa opinia comiterii a două infracţiuni contra patrimoniului, una prevăzută de norma specială, iar cealaltă reglementată prin norma generală (în concurs ideal), înseamnă a accepta că, în procesul penal, calitate de persoană vătămată şi, respectiv, de parte civilă o are atât Uniunea Europeană, cât şi statul român, şi în niciun caz autoritatea contractantă.
În cazul în care legea nouă este considerată mai favorabilă, Înalta Curte a apreciat că niciuna dintre instanţe nu a aplicat, în mod corect, legea, deoarece încadrarea juridică corectă a faptei penale analizate vizează doar infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000.
aceasta se apropie sensibil de o incriminare specială a unor modalităţi concrete de comitere a infracţiunii de înşelăciune în formă agravată, prin folosirea de mijloace frauduloase.
Folosirea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete reprezintă o modalitate concretă de inducere în eroare a autorităţii publice care acordă finanţarea, având drept consecinţă aprobarea finanţărilor din fonduri publice a unei persoane care nu este îndreptăţită să le obţină întrucât, în fapt, nu îndeplineşte cerinţele de eligibilitate prevăzute de lege.
Însă, infracţiunile prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C.pen. şi, respectiv, art. 306 C.pen. diferă una de cealaltă, prin faptul că, în cazul celei de-a doua, paguba este prezumată, fiind nerelevant dacă fondurile obţinute în mod fraudulos au fost ori nu folosite conform destinaţiei. Astfel, chiar dacă proiectul pentru care a fost obţinută finanţarea a fost în totalitate respectat, neregularităţile privind maniera de obţinere aduc şi prezumţia absolută a unei pagube cauzate finanţatorului prin conduita inculpatului.
Norma prevăzută de art. 306 C.pen. sancţionează o formă specifică de inducere în eroare comisă prin folosirea ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete, pentru primirea aprobărilor sau garanţiilor necesare acordării finanţărilor obţinute sau garantate din fonduri publice.
Prin prezentarea unor informaţii neadevărate, cuprinse în documente ori date false, inexacte sau incomplete, de care depinde acordarea finanţării publice sau garantate prin fonduri publice – şi nu cofinanţate din bugetul naţional, cum este cazul deturnării de fonduri ce provin din resurse europene – autorul infracţiunii se prezintă ca fiind eligibil pentru primirea acelor fonduri.
Textul art. 306 C.pen. instituie o incriminare specială, justificată prin particularităţile constatării pagubei, care este prezumată absolut din însuşi faptul obţinerii frauduloase a fondurilor.
Fapta de înşelăciune şi/sau de obţinere ilegală de fonduri nu poate fi reţinută în concurs ideal cu infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000, fiind imposibilă identificarea a două valori sociale distincte care să justifice pluralitatea de infracţiuni, iar o astfel de încadrare juridică ar pune în discuţie conformitatea acesteia, din perspectiva principiului non bis in idem.
Faptul că instanţele care au reţinut existenţa unui concurs ideal de infracţiuni nu au arătat motivele de fapt şi de drept ale unei astfel de încadrări juridice şi nici nu au analizat problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii, prin raportare la elementele constitutive ale fiecărei infracţiuni concurente, limitându-se doar la a constata că prin faptele deduse judecăţii au fost prejudiciate, prin aceeaşi acţiune a inculpatului, două bugete, în mod diferit, atât bugetul statului român, cât şi cel al Comunităţii Europene, fiind vătămate valori sociale diferite.
Acţiunea de folosire (constând în utilizarea sau întrebuinţarea documentelor ori declaraţiilor false, inexacte sau incomplete) sau de prezentare (înfăţişare în vederea examinării) de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care a avut ca rezultat obţinerea, pe nedrept, de fonduri din bugetul Uniunii Europene sau din bugetele administrate de aceasta ori în numele ei, precum şi de fonduri din bugetul naţional întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii unice prevăzute de art. 181 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, atât în situaţiile în care nu ne aflăm în prezenţa unei succesiuni de norme penale în timp, cât şi în situaţiile tranzitorii, în care îşi găseşte aplicarea textul art. 5 C.pen. , indiferent dacă legea penală mai favorabilă este legea veche sau legea nouă. Î. C. C. J. Completul Competent să judece Recursul în Interesul Legii, Decizia nr. 4 din 4 aprilie 2016 , M. Of. . nr. 418 din 2 iunie 2016
Decizia nr. 30 din 19 noiembrie 2015 stabileşte că în situaţia unei infracţiuni de înşelăciune comise sub imperiul Codului penal din 1969, care a produs un prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei, modificarea noţiunii de consecinţe deosebit de grave în Codul penal nu produce efectele prevăzute de art. 4 C.pen. şi nici cele prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 şi nu conduce la dezincriminarea infracţiunii de înşelăciune
Retroactivitatea legii de dezincriminare este prevăzută expres de art. 4 C.pen. , potrivit căruia „Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă”. Textul este completat prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, potrivit căruia dispoziţiile art. 4 C.pen. privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi, datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii. Ipoteza avută în vedere este aceea a faptei care nu mai constituie infracţiune, şi nu cea a faptei care pierde un element circumstanţial de agravare adăugat conţinutului constitutiv, dar rămâne în sfera ilicitului penal prin conţinutul său constitutiv. Nu există dezincriminare nici atunci când fapta incriminată de norma abrogată este o infracţiune complexă şi cel puţin una dintre componentele sale continuă să rămână incriminată de o altă normă.
Vor fi incidente dispoziţiile referitoare la dezincriminare doar atunci când, sub legea veche, fapta se putea comite atât cu intenţie, cât şi din culpă, dar comiterea din culpă (reţinută în cazul inculpatului) nu mai este avută în vedere de legea nouă. Aşa se întâmplă, de pildă, în cazul infracţiunii de nedenunţare (art. 266 C.pen.) ca efect al modificării regulii privind sancţionarea omisiunii [art. 16 alin. (6) C.pen. ].
Producerea unor consecinţe deosebit de grave reprezenta forma calificată a unor categorii de infracţiuni contra patrimoniului. Aplicând principiile anterioare la speţa de faţă, se constată că în conţinutul constitutiv al infracţiunii de înşelăciune (ca şi în conţinutul infracţiunii de furt) nu au intervenit modificări în Codul penal actual faţă de Codul penal din 1969, astfel că nu este incident art. 4 C.pen. referitor la aplicarea legii de dezincriminare şi nici art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, ambele norme raportându-se la ipoteza în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi. Înşelăciunea (ca şi furtul) constituie infracţiune potrivit legii noi, astfel că instanţa va avea de verificat incidenţa art. 5 C.pen. (aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei), comparând efectele legii în vigoare la data faptei, care prevedea forma calificată, cu efectele legii în vigoare la data soluţionării apelului, care nu mai prevede forma calificată, asupra situaţiei juridice a persoanelor acuzate. Compararea efectelor formei simple a infracţiunii în legile în vigoare ar fi echivalentă cu aplicarea unei lex tertia.
În situaţia unei infracţiuni de înşelăciune comise sub imperiul Codului penal din 1969, care a produs un prejudiciu sub pragul de 2.000.000 lei, modificarea noţiunii de „consecinţe deosebit de grave” în Codul penal nu produce efectele prevăzute de art. 4 C.pen. şi nici pe cele prevăzute de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 şi nu conduce la dezincriminarea infracţiunii de înşelăciune. Î. C. C. J. , Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Decizia nr. 30/2015, M. Of. nr. 14 din 08/01/2016
Prin Decizia nr. 37/2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie stabileşte că publicarea de anunţuri fictive online care a avut drept consecinţă producerea unei pagube, fără ca prin această activitate să se intervină asupra sistemului informatic sau asupra datelor informatice prelucrate de acesta, realizează condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzute de art. 244 C.pen. .
La infracţiunea de înşelăciune săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase şi cu privire la faptul că, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte termenul „fraudulos” ca ceva făcut cu înşelăciune, bazat pe fraudă, pe rea-credinţă. Or, prin folosirea sintagmei „ori de alte mijloace frauduloase” se naşte un pleonasm, întrucât dacă se înlocuieşte termenul „raudulos” cu cel din dicţionar se ajunge la următorul text: „înşelăciunea săvârşită prin folosirea […] de alte mijloace de înşelăciune”. Totodată, se mai susţine că teza a doua a art. 244 alin. (2) C. pen. , potrivit căreia „dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni”, conduce la o dublă incriminare a unei fapte săvârşite ca urmare a unei singure rezoluţii infracţionale. Drept urmare, acest mod de sancţionare încalcă principiul ne bis in idem.
Dacă o noţiune nu are înţeles autonom, înseamnă că se aplica înţelesul/semnificaţia sa din limbajul comun/curent/uzual, care trebuie aplicat prin corelare cu întreg ansamblul legislativ aplicabil într-o cauză. De aceea, nu se poate impune legiuitorului să definească prin lege practic fiecare noţiune folosită în definirea altei noţiuni, cu atât mai mult cu cât, potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, termenul „fraudulos” desemnează ceva bazat pe o fraudă, iar prin „fraudă” se înţelege hoţie, act de rea-credinţă făcut cu scopul de a realiza profituri personale, înşelătorie.
În varianta tip a infracţiunii, mijloacele şi modalităţile concrete prin care subiectul activ îl face pe subiectul pasiv să creadă neadevărurile prezentate, adică îl induce sau îl menţine în eroare ori îi produce iluzia adevărului, pot fi foarte diferite, ca de exemplu: viclenie, şiretenie, uneltiri, stratageme, şiretlicuri, mistificări, prefăcătorii, ademeniri, amăgiri, trucaje, intrigi etc. Prin urmare, aceste mijloace sau moduri prin care se realizează inducerea în eroare a subiectului pasiv nu pot fi decât sub forma unor simple minciuni, întrucât dacă sunt frauduloase, adică susţinute sau întărite şi prin alte mijloace, cum ar fi nume, calităţi, înscrisuri, înscenări de fapte etc., astfel ca minciuna să fie mai convingătoare, fapta va fi încadrată în varianta agravată. Această din urmă variantă a infracţiunii de înşelăciune se deosebeşte de varianta tip numai prin mijloacele prin care a fost săvârşită infracţiunea de amăgire, de inducere în eroare a subiectului pasiv şi care sunt de natură să asigure mai uşor reuşita acestei acţiuni.
Faptul că în textul art. 244 alin. (2) C.pen. pentru desemnarea acestor mijloace frauduloase se foloseşte expresia „mijloace frauduloase”, dându-se ca exemplu „nume sau calităţi mincinoase”, nu înseamnă că acestea sunt exhaustive.
Destinatarul normei penale de incriminare are posibilitatea să prevadă consecinţele ce decurg din nerespectarea ei, sens în care îşi poate adapta conduita în mod corespunzător.
Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa (de exemplu, Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012) că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii ( v , în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, M.Of. nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, M.Of. nr. 579 din 16 august 2011).
Art. 7 § 1 CEDH, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă astfel că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestor
Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeaun Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Art. 7 § 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, Cauza S. W. împotriva Regatului Unit, § 36, Hotărârea din 24 mai 2007, Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, § 141, şi Hotărârea din 21 octombrie 2013, Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 şi 93).
Formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive ( v Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Cauza Cantoni împotriva Franţei, § 31). Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică şi nu încape îndoială că instanţele interne sunt cele mai în măsură să examineze şi să interpreteze legislaţia naţională; o astfel de interpretare nu este în sine incompatibilă cu art. 7 din convenţie [ v Garda Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-1; Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34.044/96, 35.532/97 şi 44.801/98, § 50, CEDO 2001-11; şi Sud Fondl S.r.l. şi alţii, § 108].
Formularea textului de lege nu este de natură a genera dificultăţi de interpretare, termenul „fraudulos” nefiind susceptibil de interpretări diferite. De altfel, acesta este adesea folosit în legislaţia penală, fără a pune dificultăţi de interpretare, legiuitorul urmărind să sancţioneze mai aspru comiterea unei fapte de înşelăciune prin mijloace care presupun ele însele acte de rea-credinţă, de încălcare a legii.
Art. 244 alin. (2) C.pen. nu operează cu o dublă incriminare, ci reprezintă doar o formă agravată a infracţiunii de înşelăciune săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase. De altfel, legiuitorul a preluat în mod identic în noua legislaţie penală varianta infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 2 C.pen. din 1969, unica modificare vizând limitele de pedeapsă, care au fost reduse.
Prin Decizia nr. 676 din 6 noiembrie 2018, M.Of. nr. 1.115 din 28 decembrie 2018, § 23, şi următoarele, şi Decizia nr. 50 din 14 februarie 2002, M.Of. nr. 144 din 25 februarie 2002, Curtea Constituţională a statuat că o variantă agravată a infracţiunii de înşelăciune se realizează atunci când înşelăciunea se săvârşeşte prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori prin alte mijloace frauduloase. Menţiunea din fraza a doua a alineatului, potrivit căreia, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni, nu contravine dispoziţiilor art. 4 pct. 1 din Protocolul nr. 7 CEDH, dispoziţii care interzic urmărirea sau pedepsirea persoanei care a mai fost condamnată sau achitată anterior, printr-o hotărâre definitivă, pentru aceleaşi fapte. Faptul că se reţine în toate cazurile, inclusiv atunci când folosirea mijlocului fraudulos constituie prin el însuşi infracţiune, înşelăciunea calificată, nu înseamnă dubla sancţionare a infracţiunii. Mijloacele frauduloase folosite de făptuitor pot fi o diversitate de fapte ilicite. Simpla existenţă a acestora, indiferent de numărul sau gravitatea lor, conferă infracţiunii de înşelăciune caracterul calificat, fiind necesară, potrivit voinţei legiuitorului, o sancţionare mai aspră a acestei categorii de infractori. Faptul că mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune nu poate schimba caracterul agravant al incriminării. A-l pune pe acelaşi plan pe escrocul care foloseşte mijloace frauduloase ce nu sunt infracţiuni cu acela care foloseşte astfel de mijloace, dar care constituie prin ele însele infracţiuni, înseamnă a acorda impunitate acestuia din urmă pentru infracţiunile respective, ceea ce este inadmisibil. Existenţa pluralităţii de infracţiuni în această situaţie nu semnifică o pluralitate de sancţiuni stabilite contrar prevederilor art. 4 § 1 din Protocolul nr. 7 la CEDH , ci aplicarea unei pedepse principale stabilite potrivit regulilor privind concursul de infracţiuni.
Varianta agravată a infracţiunii de înşelăciune se deosebeşte de varianta tip numai prin mijloacele prin care a fost săvârşită acţiunea de amăgire, de inducere în eroare a subiectului pasiv şi care sunt de natură să asigure mai uşor reuşita acestei acţiuni. Potrivit art. 244 alin. (2) teza a doua C. pen. , dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, va exista concurs între infracţiunea de înşelăciune varianta agravată şi infracţiunea care se referă la mijlocul fraudulos (de exemplu, infracţiunea de folosire de înscrisuri false, prevăzută de art. 323 C. pen. , uzurparea de calităţi oficiale, prevăzută de art. 258 C. pen. , infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi, prevăzută de art. 348 C. pen.
În cazul concursului ideal tipic de infracţiuni, că acesta se caracterizează prin aceea că faptul unic se descompune în două infracţiuni distincte. Într-o astfel de situaţie, nu există nimic care să contrazică art. 4 din Protocolul nr. 7, deoarece acesta interzice ca o persoană să fie judecată de două ori pentru aceeaşi infracţiune, în timp ce, în cadrul concursului ideal de infracţiuni, acelaşi fapt comportă o analiză în cadrul a două infracţiuni distincte ( v Hotărârea din 30 iulie 1998, în Cauza Oliveira împotriva Elveţiei, §§ 26-27), Curtea Constituțională , Decizia 110/2024 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 244 alin. (1) şi (2) C.pen.
Dacă o noţiune nu are înţeles autonom, înseamnă că se aplica înţelesul/semnificaţia sa din limbajul comun/curent/uzual, care trebuie aplicat prin corelare cu întreg ansamblul legislativ aplicabil într-o cauză. De aceea, nu se poate impune legiuitorului să definească prin lege practic fiecare noţiune folosită în definirea altei noţiuni, cu atât mai mult cu cât, potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, termenul “fraudulos” desemnează ceva bazat pe o fraudă, iar prin „fraudă” se înţelege hoţie, act de rea-credinţă făcut cu scopul de a realiza profituri personale, înşelătorie.
În varianta tip a infracţiunii, mijloacele şi modalităţile concrete prin care subiectul activ îl face pe subiectul pasiv să creadă neadevărurile prezentate, adică îl induce sau îl menţine în eroare ori îi produce iluzia adevărului, pot fi foarte diferite, ca de exemplu: viclenie, şiretenie, uneltiri, stratageme, şiretlicuri, mistificări, prefăcătorii, ademeniri, amăgiri, trucaje, intrigi etc. Prin urmare, aceste mijloace sau moduri prin care se realizează inducerea în eroare a subiectului pasiv nu pot fi decât sub forma unor simple minciuni, întrucât dacă sunt frauduloase, adică susţinute sau întărite şi prin alte mijloace, cum ar fi nume, calităţi, înscrisuri, înscenări de fapte etc., astfel ca minciuna să fie mai convingătoare, fapta va fi încadrată în varianta agravată. Această din urmă variantă a infracţiunii de înşelăciune se deosebeşte de varianta tip numai prin mijloacele prin care a fost săvârşită infracţiunea de amăgire, de inducere în eroare a subiectului pasiv şi care sunt de natură să asigure mai uşor reuşita acestei acţiuni.
Faptul că în textul art. 244 alin. (2) C. pen. pentru desemnarea acestor mijloace frauduloase se foloseşte expresia „mijloace frauduloase”, dându-se ca exemplu „nume sau calităţi mincinoase”, nu înseamnă că acestea sunt exhaustive.
Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu trebuie să afecteze însă previzibilitatea legii ( v , în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, M.Of. nr. 584 din 17 august 2010, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 743 din 2 iunie 2011, M.Of. nr. 579 din 16 august 2011).
Potrivit jurisprudenţei CEDO, art. 7 § 1 din Convenţie, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), pe lângă interzicerea, în mod special, a extinderii conţinutului infracţiunilor existente asupra unor fapte care, anterior, nu constituiau infracţiuni, prevede şi principiul potrivit căruia legea penală nu trebuie interpretată şi aplicată extensiv în defavoarea acuzatului, de exemplu, prin analogie. Rezultă astfel că legea trebuie să definească în mod clar infracţiunile şi pedepsele aplicabile, această cerinţă fiind îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestor
Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeaun Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 § 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, Cauza S. W. împotriva Regatului Unit, § 36, Hotărârea din 24 mai 2007, Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, §§ 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, § 141, şi Hotărârea din 21 octombrie 2013, Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, §§ 92 şi 93).
Formularea actelor normative nu este întotdeauna exactă, folosirea unor caracterizări generale fiind preferată unor liste exhaustive ( v Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Cauza Cantoni împotriva Franţei, § 31). Rezultă că interpretarea acestor norme depinde de practică şi nu încape îndoială că instanţele interne sunt cele mai în măsură să examineze şi să interpreteze legislaţia naţională; o astfel de interpretare nu este în sine incompatibilă cu art. 7 din convenţie [ v Garda Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, § 28, CEDO 1999-1; Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei (MC), nr. 34.044/96, 35.532/97 şi 44.801/98, § 50, CEDO 2001-11; şi Sud Fondl S.r.l. şi alţii, citată anterior, § 108].
Formularea textului de lege nu este de natură a genera dificultăţi de interpretare, termenul “fraudulos” nefiind susceptibil de interpretări diferite. De altfel, acesta este adesea folosit în legislaţia penală, fără a pune dificultăţi de interpretare, legiuitorul urmărind să sancţioneze mai aspru comiterea unei fapte de înşelăciune prin mijloace care presupun ele însele acte de rea-credinţă, de încălcare a legii.
Art. 244 alin. (2) C. pen. nu operează cu o dublă incriminare, ci reprezintă doar o formă agravată a infracţiunii de înşelăciune săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase. De altfel, legiuitorul a preluat în mod identic în noua legislaţie penală varianta infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 2 C. pen. din 1969, unica modificare vizând limitele de pedeapsă, care au fost reduse.
Prin Decizia nr. 676 din 6 noiembrie 2018, M.Of. nr. 1.115 din 28 decembrie 2018, § 23, şi următoarele, şi Decizia nr. 50 din 14 februarie 2002, M.Of. nr. 144 din 25 februarie 2002, Curtea Constituţională a statuat că o variantă agravată a infracţiunii de înşelăciune se realizează atunci când înşelăciunea se săvârşeşte prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori prin alte mijloace frauduloase.
În cauză dispoziţiile legale criticate reglementează cu privire la existenţa concursului formal sau ideal care există atunci când o acţiune sau inacţiune săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni – v art. 38 alin. (2) C. pen.
Instanţa de la Strasbourg a statuat, în cazul concursului ideal tipic de infracţiuni, că acesta se caracterizează prin aceea că faptul unic se descompune în două infracţiuni distincte. Într-o astfel de situaţie, nu există nimic care să contrazică art. 4 din Protocolul nr. 7, deoarece acesta interzice ca o persoană să fie judecată de două ori pentru aceeaşi infracţiune, în timp ce, în cadrul concursului ideal de infracţiuni, acelaşi fapt comportă o analiză în cadrul a două infracţiuni distincte ( v Hotărârea din 30 iulie 1998, Cauza Oliveira împotriva Elveţiei, §§ 26-27), Curtea Constituțională Decizia 49/2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 244 alin. (2) C. pen. ( v în acest sens Decizia nr. 695 din 7 noiembrie 2017, M. Of. nr. 124 din 8 februarie 2018, § 18). Decizia 676/2018 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 244 alin. (2) C. pen.
Art. 244 alin. (2) C. pen. nu operează cu o dublă incriminare, ci reprezintă doar o formă agravată a infracţiunii de înşelăciune săvârşite prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase. De altfel, legiuitorul a preluat în mod identic în noua legislaţie penală varianta infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 2 C. pen. din 1969, unica modificare vizând limitele de pedeapsă, care au fost reduse.
Deşi Curtea Constituţională nu s-a pronunţat asupra unei excepţii identice, soluţia legislativă criticată, aşa cum s-a arătat anterior, a existat în reglementarea anterioară, respectiv art. 215 alin. 2 C. pen. din 1969, şi a fost contestată din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 50 din 14 februarie 2002, M.Of. nr. 144 din 25 februarie 2002, Curtea Constituţională a statuat că art. 215 alin. 2 C. pen. prevede, în fraza întâi, o variantă agravată a infracţiunii de înşelăciune, care se realizează atunci când înşelăciunea se săvârşeşte prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori prin ale mijloace frauduloase. Menţiunea din fraza a doua a alineatului, potrivit căreia, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni, nu contravine dispoziţiilor art. 4 pct. 1 din Protocolul nr. 7 la CEDH, dispoziţii care interzic urmărirea sau pedepsirea persoanei care a mai fost condamnată sau achitată anterior, printr-o hotărâre definitivă, pentru aceleaşi fapte. Faptul că se reţine în toate cazurile, inclusiv atunci când folosirea mijlocului fraudulos constituie prin el însuşi infracţiune, înşelăciunea calificată, în condiţiile art. 215 alin. 2 C. pen. din 1969, nu înseamnă dubla sancţionare a infracţiunii. Mijloacele frauduloase folosite de făptuitor pot fi o diversitate de fapte ilicite. Simpla existenţă a acestora, indiferent de numărul sau gravitatea lor, conferă infracţiunii de înşelăciune caracterul calificat, fiind necesară, potrivit voinţei legiuitorului, o sancţionare mai aspră a acestei categorii de infractori. Faptul că mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune nu poate schimba caracterul agravat al incriminării. A pune pe acelaşi plan escrocul care foloseşte mijloace frauduloase ce nu sunt infracţiuni cu acela care foloseşte astfel de mijloace, dar care constituie prin ele însele infracţiuni, înseamnă a acorda impunitate acestuia din urmă pentru infracţiunile respective, ceea ce este inadmisibil. Existenţa pluralităţii de infracţiuni în această situaţie nu semnifică o pluralitate de sancţiuni stabilite contrar prevederilor art. 4 pct. 1 din Protocolul nr. 7 CEDH ci aplicarea unei pedepse principale stabilite potrivit regulilor privind concursul de infracţiuni.
Legea nu prevede vreo calitate specială pentru subiectul pasiv al infracţiunii de înşelăciune şi nici nu distinge între subiectul pasiv – persoană fizică şi subiectul pasiv – persoană juridică. Desigur că, persoana juridică are un reprezentant – persoană fizică care ia decizii în numele, interesul şi în realizarea obiectului de activitate al persoanei juridice.
În speţă, Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş a suferit un prejudiciu de natură patrimonială, ca urmare a ordonării plăţilor de către reprezentantul acesteia, fiind indusă în eroare prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, aceea a prestării serviciilor medicale de către medicul de familie al pacienţilor, inculpatul din prezenta cauză.
Prin urmare, susţinerile inculpatului şi din acest punct de vedere sunt neîntemeiate şi urmează a fi respinse ca atare.
În procesul de individualizare judiciară a sancţiunii penale aplicate unui inculpat, instanţa trebuie să respecte principiul proporţionalităţii între sancţiunea stabilită/aplicată şi infracţiunea săvârşită.
Analizând în concret condiţiile pentru tragerea la răspundere a inculpatului, s-a reţinut că sancţiunea penală trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, organul judiciar având obligaţia de a se ghida după principiul ultima ratio, nefiind suficient să se constate că fapta incriminată aduce atingere valorii sociale ocrotite, ci această atingere trebuie să prezinte un anumit grad de intensitate, de gravitate, care să justifice sancţiunea penală. (paragraf 68, 69 Dec. ccr nr. 405/2016).
Răspunderea penală este una personală, aspect ce se desprinde din conţinutul art. 15 C. pen.. Regimul sancţionator penal are în vedere printre altele, criteriile generale de individualizare a sancţiunii prevăzut de art. 74 C. pen., dar şi alte norme legale cum ar fi art. 80 privind renunţarea la aplicarea pedepsei, art. 83 privind amânarea aplicării pedepsei, art. 91 C. pen. privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, art. 114 C. pen. privind consecinţele răspunderii penale ale minorului etc.; ca urmare regimul sancţionator penal aplicat unui inculpat este întotdeauna unul particularizat acelui inculpat. Pentru sancţionarea şi reeducarea acestuia este necesară aplicarea pedepsei cu închisoarea, în condiţiile dispuse de prima instanţă.
Infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1) C. pen. protejează o valoare socială deosebit de importantă, respectiv protecţia patrimoniului împotriva unor acte intenţionate îndreptate împotriva sa cu intenţia de a îl fraud
În motivare, curtea de apel a reţinut că legea, prin incriminarea infracţiunii de înşelăciune, nu prevede vreo calitate specială a subiectului pasiv al infracţiunii şi nici nu distinge între subiect pasiv – persoană fizică şi subiect pasiv – persoană juridică.
Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale de ordin patrimonial a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare implică buna-credinţă şi încrederea celor care participă la aceste
Relaţiile sociale ce intră în sfera de ocrotire a normei penale se concretizează în raporturi juridice patrimoniale. În cazul în care unui dintre subiecţii de drept ai raporturilor este statul sau un organ al statului, raportul juridic patrimonial este unul de autoritate.
Specificul raportului juridic de autoritate este acela că drepturilor uneia dintre părţi corespund obligaţiilor legale sau prerogativele de putere publică ale subiectului de drept investit cu autoritate de stat.
Astfel, subiectul de drept asupra căruia se exercită manoperele dolosive, în speţă C.J. S. Timiş nu participă în nume propriu la raportul juridic, ci angajează autoritatea de stat cu care este învestit.
În cazul raporturilor juridice de autoritate, între subiecţii acestui raport, nu există relaţii de încredere, astfel C.J. S. Timiş îşi exercită prerogativele ca urmare a obligaţiilor legale corelative drepturilor inculpatului.
Subiectul pasiv al infracţiunii poate fi, de principiu orice persoană fizică sau juridică prejudiciată prin înşelăciune.
Este adevărat că legea nu distinge între subiectul pasiv – persoană fizică şi subiectul pasiv – persoană juridică, dar esenţial este a analiza dacă o persoană juridică are capacitatea de a fi indusă în eroare, întrucât elementul material al infracţiunii este inducerea în eroare, paguba este rezultatul infracţiunii şi o condiţie esenţială ataşată elementului material.
În cazul în care nu există identitate între persoana prejudiciată şi cea indusă în eroare, persoana prejudiciată va fi subiectul pasiv principal al infracţiunii, iar persoana indusă în eroare va fi subiectul pasiv secundar al infracţiunii.
Elementul material al infracţiunii este inducerea în eroare printr-o acţiune sau omisiune a unei persoane constând în prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, având ca efect crearea unei reprezentări eronate a realităţii.
Astfel, este necesar ca prin conduita făptuitorului să se producă un efect pe plan psihologic cu privire la procesul decizional al victimei prin crearea unei reprezentări distorsionate, eronate sau false a realităţii.
Întrucât organele învestite cu autoritate de stat exercită prerogativele corelate cu obligaţii sau îndatoriri ale lor faţă de stat, nu se poate afirma că făptuitorul a nesocotit încrederea stabilită între el şi victimă, afectând procesul decizional al victimei.
În realitate, decizia unui organ investit cu putere de stat este în concordanţă cu atribuţiile stabilite de lege, iar nu cu o relaţie de încredere stabilită între părţile raporturilor juridice, astfel cum norma penală ocroteşte prin încriminarea înşelăciunii.
Deşi, organul investit cu putere de stat nu a participat în nume propriu la operaţiunea concretă de plată, ci prin reprezentant, reprezentantul C.J. S. Timiş exercită prerogativele conferite de lege în numele autorităţii pe care o reprezintă. Astfel, nici între inculpat şi C.J. S. Timiş, nici între inculpat şi reprezentantul C.J. S. Timiş nu au existat raporturi patrimoniale bazate pe încredere pentru a putea fi nesocotită încrederea inerentă încheierii raporturilor juridice ocrotite de norma penală prin incriminarea infracţiunii de înşelăciune.
Condiţia esenţială ataşată elementului material este producerea unei pagube. Este adevărat că în patrimoniul C.J. S. Timiş s-a produs o pagubă, dar îndeplinirea condiţiei esenţiale în lipsa îndeplinirii elementului material este irelevant în raport cu infracţiunea care face obiectul prezentului dosar. Între elementul material şi condiţia esenţială există o relaţie de interdependenţă, iar lipsa uneia face ca norma să nu îndeplinească condiţiile de tipicitate prevăzute de norma penală.
Astfel, deşi paguba a fost produsă, elementul material nu corespunde infracţiunii de înşelăciune, întrucât Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş, fiind o autoritate publică, nu putea fi indusă în eroare nici chiar prin reprezentat, deoarece raporturile juridice dintre particulari şi autorităţile statului nu sunt raporturi juridice bazate pe încredere, astfel cum a arătat supr
În lipsa întrunirii tuturor condiţiilor prevăzute de lege pentru a fi în prezenţa infracţiunii, respectiv în lipsa elementului material specific infracţiunii de înşelăciune, a considerat că fapta descrisă în rechizitoriu şi reţinută, atât de instanţa de fond, cât şi de instanţa de apel nu este prevăzută de legea penală.
Art. 337 alin. (1 1) din Legea nr. 95/2006 prevede: „Reţinerea la nivelul furnizorilor de servicii medicale, (…) a cardurilor naţionale şi/sau utilizarea de către aceştia, fără drept, în scopul raportării şi validării unor servicii medicale (…) constituie infracţiunea de fals privind identitatea, prevăzută de art. 327 din C. pen., şi se pedepseşte conform prevederilor C. pen..”
Sub aspectul laturii obiective, elementul material este reprezentat de actele materiale de reţinere şi utilizare fără drept a cardurilor naţionale de sănătate ale unora dintre pacienţi.
Scopul săvârşirii infracţiunii şi condiţia esenţială ataşată elementului material este ca reţinerea şi/sau utilizarea să fie săvârşite în vederea raportării şi validării unor servicii medicale/medicamente/dispozitive medicale, tehnologii şi dispozitive asistive.
Se poate observa că norma de incriminare a falsului privind identitatea în condiţiile Legii nr. 95/2006 se mulează pe situaţia de fapt reţinută în rechizitoriu şi de către instanţele de judecată. Astfel, fapta inculpatului care în perioada 2012-2019 a reţinut şi utilizat fără drept cardurile de sănătate ale unora dintre pacienţii în scopul raportării şi validării unor servicii medicale pe care nu le-a prestat constituie doar infracţiunea de fals privind identitate
Desigur că fapta ar fi fost tipică şi în situaţia în care nu s-ar fi realizat în fapt raportarea şi validarea serviciilor medicale, fără a se crea o pagubă, dar cu atât mai mult cu cât scopul a fost atins şi infracţiunea s-a finalizat cu producerea pagubei în contul Casei Judeţene de Asigurări de Sănătate Timiş. Deşi norma nu prevede expres producerea unei pagube, a considerat că acest fapt nu poate duce la reţinerea unei infracţiuni distincte. Pe principiul qui potest plus, potest minus, atâta timp cât fapta descrisă în rechizitoriu are corespondent în art. 337 alin. (1 1) din Legea nr. 95/2006, producerea pagubei este urmarea infracţiunii, iar aceasta nu constituie prin sine o infracţiuni distinctă.
S-a considerat astfel că, atâta timp cât elementul material al infracţiunii de înşelăciune nu este îndeplinit ca şi condiţie de tipicitate, în fapt s-a săvârşit doar infracţiunea de fals privind identitate
Judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilităţii cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. pr. pen., până la data de 30 mai 2024. În raportul întocmit , magistratul asistent a concluzionat că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul a fost introducă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute de art. 434, art. 435 alin. (1) şi (6) C. pr. pen. şi art. 437 raportat la art. 438 din C. pr. pen. şi a propus admiterea în principiu a cererii de recurs în casaţie, în limitele arătate.
Prin încheierea de şedinţă din Camera de Consiliu din 30 mai 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală, aflată la dosarul Înaltei Curţi, completul, în baza art. 440 alin. (4) C. pr. pen. a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul împotriva deciziei penale nr. 194/A din data de 13 martie 2024 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia Penală.
S-a trimis cauza Completului C10, în vederea judecării cererii de recurs în casaţie formulată de inculpatul , s-a fixat termen la data de 27 iunie 2024 pentru când se vor cita părţile şi se va încunoştinţa telefonic apărătorul ales al recurentului inculpat .
Pentru a se dispune astfel, completul a reţinut în sinteză ceea ce au reţinut prima instanţă şi instanţa de apel, precum şi aspectele mai sus menţionate din raportul magistratului asistent.
susţinerile inculpatului vizează neîntrunirea conţinutului constitutiv al infracţiunii de înşelăciune în formă continuată prevăzută de art. 244 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., pentru care acesta a fost condamnat, din perspectiva realizării unei corespondenţe depline între fapta săvârşită şi configurarea legală a tipului respectiv de infracţiune, datorită împrejurării că, deşi paguba a fost produsă, elementul material nu corespunde infracţiunii de înşelăciune, întrucât Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş, fiind o autoritate publică, nu putea fi indusă în eroare nici chiar prin reprezentant, deoarece raporturile juridice dintre particulari şi autorităţile statului nu sunt raporturi juridice bazate pe încredere şi se circumscriu formal, prevederilor art. 438 alin. (1) pct. 7 C. pr. pen.
Subiectul pasiv al infracţiunii de înşelăciune poate să fie orice persoană fizică sau juridică, însă dreptul penal este într-o evoluţie dinamică şi în acest sens a făcut trimitere la opinia separată din cuprinsul deciziei nr. 402/25.10.2019 a Înaltei Curţi, prin care s-a considerat că atunci când este vorba despre un raport juridic de autoritate nu se poate discuta despre o inducere în eroare şi astfel că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, raportat la starea de fapt aşa cum este descrisă. Mai mult decât atât, în opinia sa, cealaltă infracţiune pentru care inculpatul a fost condamnat, respectiv reţinerea la nivelul furnizorului de servicii medicale a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, realizează tocmai latura obiectivă a acestei infracţiuni. Practic, printr-un singur act material, în speţa de faţă, inculpatul a fost condamnat pentru două infracţiuni distincte.
Motivul de recurs în casaţie nu este fondat, întrucât subiectul pasiv al infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) C. pen. reţinută ca acuzaţie în sarcina acestuia poate fi orice persoană, fie fizică, fie juridică, aceasta din urmă, cum este şi cazul pendinte, respectiv Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Timiş, având un reprezentant, iar prin modus operandi al inculpatului , acţiunea de inducere în eroare prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase s-a materializat în sensul că inculpatul a raportat în mod nereal, o serie de servicii medicale ca fiind prestate, deşi în realitate acest lucru nu a fost realizat, respectiv consultaţii medicale decontate, producând un prejudiciu de natură patrimonială Casei Judeţene de Asigurări de Sănătate Timiş, prin plăţile efectuate.
Între situaţia de fapt reţinută cu caracter definitiv de instanţa de apel, în modalitatea arătată există o deplină concordanţă între aceasta şi condiţiile de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) C. pen.
Înalta Curte, verificând decizia nr. 402/RC din 25 octombrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, respectiv opinia separată invocată, cu privire la distincţia între raporturile juridice de autoritate şi raporturile juridice de egalitate, în speţa indicată, fiind vorba de folosirea unui înscris sub semnătură privată care conţinea date nereale prin depunerea sa la un birou al executărilor judecătoreşti asociaţi indicaţi, urmată de iniţierea procedurii de executare silită împotriva unei persoane vătămate societate cu răspundere limitată, nu are aplicabilitate în condiţiile pendintei cauze, în care prin acţiunea de inducere în eroare a inculpatului concretizată în raportarea nereală a unor servicii medicale ca fiind prestate, urmarea imediată, respectiv prejudiciul creat de ordin patrimonial a rezidat în ordonarea plăţilor de către reprezentantul Casei de Asigurări de Sănătate Timiş pentru serviciile medicale ale medicului de familie, respectiv ale inculpatului, care nu au avut loc, aşa încât şi existenţa legăturii de cauzalitate între acţiune şi urmarea imediată a fost îndeplinită.
Totodată, nu se poate avea în vedere argumentul invocat de către apărătorul inculpatului că cealaltă infracţiune pentru care acesta a fost condamnat, respectiv reţinerea la nivelul furnizorului de servicii medicale a Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, realizează tocmai latura obiectivă a acestei infracţiuni, aşa încât, practic, printr-un singur act material, în speţa de faţă, inculpatul a fost condamnat pentru două infracţiuni distincte, întrucât situaţia de fapt stabilită cu caracter definitiv evidenţiază în mod distinct şi o altă acţiune a inculpatului şi anume în mod repetat, în realizarea unei rezoluţii infracţionale unitare, acelaşi inculpat a reţinut şi utilizat fără drept carduri de sănătate ale pacienţilor indicaţi, în scopul validării şi decontării de servicii medicale neefectuate în realitate, rezultând un număr de 112 acte materiale pentru infracţiunea de fals privind identitate
Nu există identitate între cele două infracţiuni comise de inculpatul , în raport, cu acţiunile concrete şi urmările diferite produse, respectiv acţiunea de inducere în eroare, prin raportarea nereală a unor servicii medicale ca fiind prestate şi folosirea fără drept a cardurilor de sănătate ale unor persoane care aveau o identitate reală, infracţiunea de înşelăciune fiind o infracţiune contra patrimoniului, iar cea de-a doua, fiind o infracţiune de fals.
Aşadar, ambele apărări invocate cu privire la condiţiile de tipicitate obiective ale infracţiunii de înşelăciune nu se susţin, întrucât situaţia de fapt stabilită cu caracter definitiv de către instanţa de apel reflectă în mod distinct, acţiunile comise de către inculpatul în modalităţile arătate, urmările produse şi legătura de cauzalitate între acestea, aşa cât toate condiţiile de tipicitate obiectivă ale celor două infracţiuni reţinute în sarcina sa, respectiv înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1) din C. pen. şi art. 337 alin. (1) 1 din Legea nr. 95/2006 raportat la art. 327 alin. (2) din C. pen. fals privind identitatea cu aplic. art. 38 alin. (2) din C. pen. sunt îndeplinite, nefiind aplicabil cazul de recurs în casaţie invocat şi anume art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. Decizie nr. 428/2024 din 27-iun-2024, Î.C.C.J.
Acţiunile inculpatului de prezentare ca adevărată a unei fapte mincinoase întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) C. pen., faptă care a fost săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de lege, respectiv intenţie, aspect care rezultă din modalitatea în care acesta şi-a desfăşurat activitatea de avocat.
Astfel, după ce a încheiat contractul de asistenţă juridică s-a achitat onorariul convenit de 850 euro, suma totală de 1000 euro destinată achitării prejudiciului cauzat persoanelor vătămate, pentru ca acestea să se împace, activităţi pe care nu a avut niciun moment intenţia de a le desfăşur
Din succesiunea activităţilor derulate rezultă că, deşi a primit, în total, suma de 1000 euro, care, de altfel, este inferioară prejudiciului cauzat de prin comiterea infracţiunilor de furt calificat în dauna persoanelor vătămate G., H. şi I., inculpatul nu a contactat respectivele persoane pentru a realiza împăcarea, însă a dat asigurări constante intimatelor din prezenta cauză că va proceda în acest sens, aşa încât Înalta Curte reţine că acesta a acţionat cu intenţie, inducând în eroare părţile civile în scopul obţinerii pentru sine a sumei de 1000 euro.
Intenţia de a induce în eroare părţile civile rezultă din faptul că inculpatul nu a făcut niciun demers în vederea împăcării lui cu numitele G., H. şi I., ci a folosit suma de bani în interes personal. Cu toate acestea, aşa cum rezultă din conversaţia purtată prin sms în aplicaţia WhatsApp, în aceeaşi zi, 11 decembrie 2019, a asigurat-o pe C. că “este ok” şi că persoanele vătămate şi-au retras plângerile.
Totodată, se impune a se sublinia că inculpatul, în calitate de avocat, cunoştea obligaţiile născute din încheierea contractului de asistenţă juridică .
Raportat la toate aceste aspecte, se constată că activitatea inculpatului nu reprezintă o simplă neglijenţă în aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de asistenţă juridică, aşa cum a susţinut apărarea, ci se circumscriu conţinutului constitutiv al infracţiunii de înşelăciune, dată fiind modalitatea în care a acţionat acest
În plus, se apreciază că acţiunile inculpatului nu se situează pe tărâmul răspunderii contractuale, câtă vreme suma de 1000 euro a fost plătită de persoanele vătămate şi pentru a acoperi prejudiciul în vederea împăcării, şi nu reprezintă contravaloarea onorariului de avocat stabilit prin contractul de asistenţă juridică, aşa încât nu pot fi primite nici sub acest aspect, susţinerile apărării.
În mod judicios, instanţa de fond a reţinut că inculpatul a acţionat cu forma de vinovăţie prevăzută de lege şi că fapta acestuia întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) C. pen. Decizie nr. 74/2024 din 5 martie 2024, Î.C.C.J.
Principala critică a recurenţilor inculpaţi vizează împrejurarea că, în raport de dispoziţiile Deciziei pronunţate în recurs în interesul Legii nr. 4/2016, în mod greşit instanţa de fond şi de apel au reţinut în sarcina inculpaţilor pentru aceeaşi faptă, săvârşirea a două infracţiuni, respectiv complicitate la înşelăciune în formă continuată, faptă prevăzută de art. 48C. pen. raportat la art. 244 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., şi participaţie improprie la folosirea sau prezentarea cu rea-credintă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene, în formă continuată, prevăzută de art. 52 alin. (3) C. pen. raportat la art. 181 Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
Prin sentinţa penală nr. 90 din data de 23.06.2022 pronunţată de Tribunalul Mureş, pentru infracţiunea de înşelăciune în formă continuată (4 acte materiale) – prevăzută de art. 244 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. reţinută în sarcina inculpatei persoană juridică S.C. S.R.L. şi a infracţiunii de complicitate la infracţiunea de înşelăciune în formă continuată (4 acte materiale) – prevăzută de art. 244 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., reţinută în sarcina inculpatului , a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a împăcării părţilor, aceştia fiind condamnaţi exclusiv pentru infracţiunea prevăzută de art. 52 alin. (3) C. pen. raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
În raport de soluţia de încetare a procesului penal ca urmare a împăcării părţilor sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune, precum şi faţă de împrejurarea că inculpaţii nu au criticat prin motivele de apel legalitatea acestei soluţii, instanţa de apel a procedat la verificarea hotărârii pronunţate de prima instanţă doar sub aspectul soluţiei date pentru infracţiunea de participaţie improprie la folosirea sau prezentarea cu rea-credinţă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene în formă continuată (2 acte materiale) – prevăzută şi pedepsită de art. 52 alin. (3) C. pen. raportat la art. 181 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.
Aşadar, dincolo de faptul că împăcarea intervenită între părţi are un caracter definitiv, irevocabil, reţine Înalta Curte că urmare a soluţiei de încetare a procesului penal dispusă de instanţa de fond, ca urmare voinţei părţilor expres manifestată în faţa instanţelor de fond, în cauză nu a fost efectuată o cercetare judecătorească cu privire la întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, or a proceda direct în calea extraordinară de atac a recursului în casaţie, la verificarea concordanţei dintre situaţia de fapt astfel cum a fost expusă prin rechizitoriu cu elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare de la art. 244 C. pen., ar contraveni dispoziţiilor art. 433 C. pr. pen., care reglementează cadrul strict şi limitativ al recursului în casaţie.
Faptele inculpaţilor, astfel cum au fost descrise de către instanţa de apel, se circumscriu elementelor ce caracterizează sub aspect obiectiv infracţiunea de participaţie improprie la folosirea sau prezentarea cu rea-creă de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene în formă continuată (2 acte materiale) şi, de asemenea, constată că, în cauză, condamnarea nu se bazează pe ipoteze de incriminare care nu sunt prevăzute de lege, astfel că, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a legii, iar din această perspectivă criticile recurenţilor inculpaţi sunt nefondate.Decizie nr. 19/2024 din 16 ianuarie 2024, Î.C.C.J.
În perioada iunie 2011-22.09.2015, în baza unei înţelegeri infracţionale cu avocat , şi-a îndeplinit atribuţiile de serviciu cu încălcarea legii, prin aceea că, în baza cererilor, delegaţiilor de avocat şi chitanţelor întocmite în fals de avocat în numele creditorilor, în scopul inducerii în eroare a debitorului, a desfăşurat executări silite împotriva persoanei vătămate S.C. C., în 120 de cazuri punând în executare de două ori acelaşi titlu executoriu şi a obţinut foloase necuvenite pentru sine, constând în onorarii de executor judecătoresc şi pentru avocat constând în onorarii de avocat, în condiţiile în care avocatul nu avea un mandat valabil din partea creditorilor pentru a declanşa procedura de executare silită;
– în subsidiar, a cauzat o pagubă creditorilor, subiecţi pasivi secundari ai infracţiunilor, în situaţiile în care o parte dintre ei au fost obligaţi la restituirea către S.C. C. a onorariilor încasate de avocatul şi executorul judecătoresc, în dosarele în care instanţele de judecată au anulat actele de executare silită pentru lipsa unui mandat valabil al avocatului pentru declanşarea executării silite.
Faptele au fost comise raportat la un număr de 217 creditori şi 338 dosare de executare silită, pentru un număr de 120 de creditori fiind întocmite câte 2 dosare de executare silită pentru acelaşi titlu executoriu.
– pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune în formă continuată prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 38C. pen., constând în aceea că:
– a indus în eroare persoana vătămată S.C. C. cu privire la calitatea sa de avocat mandatat de creditori, a determinat desfăşurarea de executări silite abuzive împotriva persoanei vătămate, în înţelegere infracţională cu executorul judecătoresc , cu scopul de a obţine pentru sine un folos patrimonial injust, constând în onorariile de avocat şi, pentru executor, în onorariile de executor judecătoresc, utilizând înscrisuri întocmite în fals, respectiv împuterniciri avocaţiale, cereri de deschidere a procedurii de executare silită întocmite în mod fictiv în numele creditorilor şi chitanţe care atestau în mod nereal încasarea unor onorarii de avocat de la creditori, şi a încasat onorarii de avocat;
– în subsidiar, a cauzat o pagubă creditorilor, subiecţi pasivi secundari ai infracţiunilor, în situaţiile în care o parte dintre ei au fost obligaţi la restituirea către S.C. C. a onorariilor încasate de avocat şi executorul judecătoresc, în dosarele în care instanţele de judecată au anulat actele de executare silită pentru lipsa unui mandat valabil al avocatului pentru declanşarea executării silite. Î.C.C.J. Decizie nr. 246/2023 din 31 iulie 2023
Fapta inculpatei , care în luna septembrie 2018, acţionând în calitate de avocat, fără a încheia un contract de asistenţă juridică, a indus-o în eroare pe persoana vătămată D., de la care a pretins şi a primit suma de 1000 de RON, cu titlu de onorariu, pentru a redacta şi a susţine o acţiune în justiţie, fără a introduce şi susţine acţiunea în instanţă în numele acesteia şi, implicit, nu a susţinut interesele persoanei vătămate în vreo cauză, deşi a susţinut contrariul şi a prezentat persoanei vătămate realităţi neconforme, a comunicat termenele de judecata inexistente în realitate, a stabilit întâlniri pe care nu le-a onorat, a susţinut în mod mincinos că s-a admis acţiunea, dar s-a şi exercitat cale de atac – cauzând o pagubă persoanei vătămate, în sumă de 1000 RON, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) C. pen. , Î.C.C.J. Decizie nr. 128 din 23 martie 2023
Fapta inculpatului constând în aceea că l-a ajutat pe inculpatul C. să o menţină în eroare pe persoana vătămată Y., care dorea să achiziţioneze de la acesta un imobil compus din teren şi casă, spunându-i persoanei vătămate că inculpatul C. este un constructor serios şi asigurându-o că el personal se va ocupa supravegherea lucrărilor la construcţia casei pentru aceasta şi va face demersuri pentru introducerea utilităţilor, fapt ce a determinat-o pe persoana vătămată Y. să-i achite inculpatului C., suma totală de 29.850 euro, ulterior acesteia nefiindu-i transmisă proprietatea asupra niciunui imobil şi fiindu-i pricinuită o pagubă, întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) C. pen.
Fapta inculpatului constând în aceea că, cu ocazia încheierii unui antecontract de vânzare-cumpărare, garantând legalitatea actelor ce urmau să se încheie şi asigurând-o pe persoana vătămată Z. că, pentru desfăşurarea activităţii de construire a locuinţei în condiţii bune, va participa şi el la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare, l-a ajutat pe inculpatul C. să o inducă în eroare pe persoana vătămată Z., căreia inculpatul C. i-a prezentat ca fiind adevărat faptul că suprafaţa de teren, de 250 mp, pe care acesta trebuia să-i construiască o casă cu trei camere, care urma să facă obiectul contractului de vânzare-cumpărare, se afla în proprietatea sa, deşi, în realitate, proprietarii acestui teren erau inculpaţii WW., XX., YY. şi ZZ., şi că-i va construi o casă pe acest teren şi să o determine, în acest mod, pe persoana vătămată Z., să-i achite inculpatului C., până, sumele de 23.000 euro şi 2000 RON, ulterior persoanei vătămate Z. nefiindu-i transmisă proprietatea asupra nici unui imobil şi fiindu-i pricinuită o pagubă, întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) C. pen.
Fapta inculpatului constând în aceea că, cu ocazia încheierii unui antecontract de vânzare-cumpărare, garantând legalitatea actelor ce urmau să se încheie şi că nu exista nici o problemă în privinţa proprietăţii parcelei de teren, pe care persoanei vătămate DD. urma să-i fie construită casa, l-a ajutat pe inculpatul C. să o inducă în eroare pe persoana vătămată DD., căreia inculpatul C. i-a prezentat ca adevărat faptul că suprafaţa de teren, de 250 mp, pe care acesta trebuia să-i construiască o casă cu cinci camere, care urma să facă obiectul contractului de vânzare-cumpărare, se afla în proprietatea sa, deşi, în realitate, proprietarii acestui teren erau inculpaţii WW., XX., YY. şi ZZ., şi că-i va construi o casă pe acest teren şi să o determine, în acest mod, pe persoana vătămată DD., să-i achite inculpatului C., sumele de 22.000 euro şi 1280 RON, ulterior persoanei vătămate DD. nefiindu-i transmisă proprietatea asupra nici unui imobil şi fiindu-i pricinuită o pagubă, , întruneşte elementele constitutive ale complicităţii la infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 48 alin. (1) C. pen. raportat la art. 244 alin. (1) C. pen.
Î.C.C.J. Decizie nr. 141 din 21februarie 2023
Fapta inculpatei , care în luna septembrie 2018, acţionând în calitate de avocat, fără a încheia un contract de asistenţă juridică, a indus-o în eroare pe persoana vătămată D., de la care a pretins şi a primit suma de 1000 de RON, cu titlu de onorariu, pentru a redacta şi a susţine o acţiune în justiţie, fără a introduce şi susţine acţiunea în instanţă în numele acesteia şi, implicit, nu a susţinut interesele persoanei vătămate în vreo cauză, deşi a susţinut contrariul şi a prezentat persoanei vătămate realităţi neconforme, a comunicat termenele de judecata inexistente în realitate, a stabilit întâlniri pe care nu le-a onorat, a susţinut în mod mincinos că s-a admis acţiunea, dar s-a şi exercitat cale de atac – cauzând o pagubă persoanei vătămate, în sumă de 1000 RON, realizează conţinutul constitutiv al infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) C. pen.
Sub aspectul laturii subiective, s-a arătat că infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 244 C. pen., se comite cu intenţie directă, calificată prin scopul obţinerii unui folos, pentru sine sau pentru altul. Sub aspectul laturii subiective, inculpata a urmărit ca prin activitatea de inducere şi menţinere în eroare a celor două persoane care au apelat la serviciile sale de avocat, să obţină pentru sine un folos patrimonial injust şi să le cauzeze acestora o pagubă, atâta timp cât banii plătiţi de către părţile civile pentru acţiuni erau folosiţi de către inculpată în interesul său propriu şi nu în interesul clienţilor, ea nepromovând nicio acţiune în justiţie în numele clienţilor săi şi neachitând nicio taxă. Inculpata a acţionat cu intenţie directă, prevăzând rezultatele faptelor sale şi urmărind producerea lor prin săvârşirea faptelor, cunoscând încă de la început că nu a introdus şi susţinut nicio acţiune în justiţie.
S-a constatat un mod de operare caracterizat: nu s-a încheiat contract de asistenţă judiciară, nu s-a emis chitanţa pentru fiecare sumă de bani pretinsă şi primită, nu s-a prezentat fiecărei parţi în mod concret acţiunea formulată,nu s-a făcut dovada numărului de înregistrare sau a termenului de judecată, prin prezentarea, de exemplu, a citaţiilor primite; discuţiile despre modul de desfăşurare a şedinţelor de judecata au fost lapidare; se evitau momentele când inculpata trebuia sa ofere explicaţii despre evoluţia fiecărei cauze judiciare, răspundea cu dificultate la telefon sau nu mai răspunde
Faptele inculpatei întrunesc, atât din punct de vedere obiectiv, cât şi subiectiv, elementele constitutive a două infracţiuni de înşelăciune în concurs real, prevăzute de art. 244 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 244 alin. (1) C. pen. Î. C. C. J. Secţia Penală Decizia nr. 128/A din 23 martie 2023
În fapt, s-a reţinut în sarcina inculpaţilor (avocat) şi , fost asociat şi administrator al S.C. SMS D. S.R.L., că, au plănuit şi reuşit, de conivenţă şi prin eforturi comune, prin falsificarea mai multor înscrisuri sub semnătură privată şi prin obţinerea şi folosirea frauduloasă a legalizării unui specimen de semnătură de administrator, să o inducă în eroare pe vecina lor, persoana vătămată E. (profitând de gradul ei de handicap psihic evident pentru „deficienţă funcţională accentuată”), cu privire la condiţiile în care s-a realizat operaţiunea de cesionare a S.C. SMS D. S.R.L. şi, implicit, asupra conţinutului şi consecinţelor juridice ale procesului-verbal de predare-primire bunuri şi acte ale societăţii S.C. SMS D. S.R.L., faptă reţinută ca întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prev. art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.
Scopul infracţional urmărit şi atins de cei doi inculpaţi a constat în obţinerea unui folos material injust constând în obţinerea patrimoniul societăţii şi, concomitent, în transferare asupra persoanei vătămate a răspunderii patrimoniale pentru datoriile deja existente ale societăţii (la data cesiunii) sau generate de nerespectarea datelor şi condiţiilor de rambursare/plată către bănci/furnizori sau clienţii societăţii, datorii pe care persoana vătămată nu a avut cum să le cunoască, în condiţiile în care cesiunea societăţii s-a realizat pe baza unor acte falsificate prin contrafacerea semnăturii “noului administrator”.
Fapta inculpatei care, urmărind să transfere datoriile preeexistente ale S.C SMS D. S.R.L asupra altei persoane şi profitând de dizabilităţile fizice şi psihice, dar şi de situaţia familială dificilă a părţii civile E., a indus-o în eroare pe aceasta din urmă cu privire la natura, întinderea şi specificul funcţiei pe care urma a o exercita în cadrul societăţii menţionate, dar şi la motivul real al deplasării la sediul N.P F. iar, prin folosirea unor mijloace frauduloase (respectiv, prezenţa în sediul biroului notarial, remiterea spre semnare a unor documente legalizate, cu aparenţă de veridicitate), a determinat-o pe partea civilă să semneze înscrisuri prin care consimţea, contrar realităţii, să dobândească calitatea de de coasociat şi administrator al societăţii menţionate, ceea ce a avut ca urmare angajarea răspunderii sale patrimoniale pentru datoriile preexistente cesiunii şi producerea unei pagube, realizează cerinţele de conţinut constitutiv al infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1), (2) C. pen.
Apreciind că o analiză detaliată a elementului material al infracţiunii, a celorlalte cerinţe specifice formei agravate a infracţiunii ori a rezultatului produs nu este necesară (aceste elemente rezultând cu evidenţă din considerentele prezentei decizii), Înalta Curte consideră necesar să examineze, însă, condiţia de tipicitate a legăturii de cauzalitate, dar şi elementul subiectiv al inducerii în eroare.
Între activitatea infracţională desfăşurată de inculpata şi paguba produsă părţii civile există legătură de cauzalitate, chiar dacă momentul consumării infracţiunii se plasează la un oarecare interval de timp, în interiorul căruia au intervenit şi acţiunile conjugate ale altor persoane (cum ar fi creditorul S.C L. S.R.L, lichidatorul judiciar ori instanţa civilă).
Din perspectiva teoriei echivalenţei condiţiilor, astfel cum este dezvoltată de doctrina juridică în analiza legăturii de cauzalitate, contribuţia obiectivă a intimatei inculpate a reprezentat o condiţie sine qua non pentru atribuirea frauduloasă a calităţii de administrator victimii infracţiunii şi, ulterior, pentru transferarea asupra acesteia din urmă a tuturor debitelor preexistente ale societăţii. Asumarea scriptică, ca efect al inducerii în eroare, a administrării unice şi necondiţionate a S.C SMS D. S.R.L ori a presupuselor active ale societăţii de către E. a creat astfel, în mod necesar şi inevitabil, premisele angajării ulterioare a răspunderii sale patrimoniale, de vreme ce încă de la data realizării inducerii în eroare se relevau ca iminente demersurile creditorilor societăţii, orientate spre recuperarea debitelor restante.
Chiar dacă, în procesul de atragere a răspunderii juridice a părţii civile, au fost, în mod inevitabil, implicaţi şi profesionişti ai dreptului ori instanţe de judecată, inducerea sa în eroare prin mijloace frauduloase şi asumarea subsecventă, scriptic, dar nereal, a calităţii de administrator, precum şi a tuturor responsabilităţilor corelative inerente, au constituit condiţii necesare ale atragerii răspunderii sale civile, în absenţa cărora rezultatul prejudiciabil nu s-ar fi produs.
Activitatea infracţională a inculpatei se relevă ca fiind esenţială pentru producerea rezultatului păgubitor, plasarea acţiunilor lichidatorului ori instanţei civile în aceeaşi antecedenţă cauzală nefiind de natură să elimine implicarea inculpatei în lanţul ce a premers apariţiei pagubei ori să lipsească de valoare cauzală o atare implicare.
Sub aspect subiectiv, atitudinea psihică a inculpatei s-a caracterizat prin intenţie directă, calificată prin scop, având în vedere contextul în care a intervenit abordarea victimei – marcat de situaţia sa financiară şi personală dificilă – alături de demersurile întreprinse de inculpată imediat ulterior, constând în transferarea frauduloasă a integralităţii părţilor sociale asupra părţii civile, prin contrafacerea semnăturii obţinute prin mijloacele dolosive descrise. Inculpata a prevăzut rezultatul prejudiciabil ce urma a se produce în patrimoniul părţii civile prin preluarea debitelor societăţii şi a urmărit tocmai producerea acestuia, în scopul evitării răspunderii patrimoniale a soţului său şi al obţinerii, în această modalitate, a unui folos material injust atât pentru acesta din urmă, cât şi pentru sine.
Fapta inculpatului care urmărind să transfere datoriile preeexistente ale S.C SMS D. S.R.L asupra altei persoane şi cunoscând dizabilităţile fizice şi psihice ale părţii civile, dar şi situaţia sa familială dificilă, a ajutat-o pe coinculpata , soţia sa, să o inducă în eroare pe partea civilă în condiţiile anterior descrise, realizează toate cerinţele de conţinut tipic, obiectiv şi subiectiv, al infracţiunii de înşelăciune în forma de participaţie a complicităţii, prevăzută de art. 48 alin. (1) rap. la art. 244 alin. (1), (2) C. pen.
Sprijinul acordat de inculpat a fost atât de natură morală, prin susţinerea coinculpatei în demersurile sale ilicite, cât şi materială, prin participarea acestuia la confecţionarea unora dintre mijloacele frauduloase utilizate, respectiv documentele prezentate spre semnare părţii civile în biroul notarial.
Fapta inculpaţilor care, în baza unei rezolţii infracţionale unice, prin acte repetate, au întocmit în fals, fie separat, fie împreună, un număr de 9 înscrisuri (în cazul inculpatei) – din care un număr de 8 înscrisuri (cu excepţia împuternicirii avocaţiale), au fost imputate şi coinculpatului – toate purtând semnătura contrafăcută a părţii civile, înscrisuri care au fost depuse la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa dar şi la Tribunalul Dâmboviţa, în vederea producerii consecinţei juridice a transferării nereale, asupra părţii civile, a calităţii de administrator şi, ulterior, de asociat unic al S.C SMS D. S.R.L, realizează toate elementele de conţinut constitutiv al infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată, prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen. raportat la art. 35 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.
Dintre înscrisurile falsificate, un număr de şase poartă, alături de semnătura contrafăcută a părţii civile, şi semnătura inculpatului
În mod asemănător, un număr de cinci înscrisuri contrafăcute poartă, alături de semnătura falsificată a părţii civile, şi semnătura inculpatei prin care atesta identitatea părţilor.
Contribuţia nemijlocită a celor doi inculpaţi la întocmirea lor se relevă ca fiind absolut necesară pentru atingerea scopului ilicit urmărit; o atare contribuţie, concretizată în plăsmuirea înscrisurilor şi semnarea lor, era obligatorie pentru ca respectivele documente să dobândească aparenţă de validitate şi să devină, prin urmare, apte a produce, în mod efectiv, consecinţele juridice urmărite prin falsificarea lor.
Fiind vorba, în cazul inculpatului , de contribuţia sa directă la întocmirea în fals a unor acte bilaterale, iar în cazul coinculpatei, de atestarea în fals a identităţii părţii civile şi a conţinutului actelor pretins semnate de aceasta, participaţia celor doi inculpaţi la întocmirea înscrisurilor false se integrează în activitatea obiectivă subsumată elementului material al falsului, devenind indispensabilă consumării acestui
Faptul că inculpaţii nu au executat nemijlocit subscrierea atribuită în fals părţii civile nu lipseşte de relevanţă penală executarea propriilor semnături, de vreme ce, prin aplicarea acestora pe însrisuri în care erau consemnate împrejurări nereale, ei le-au conferit aparenţă de veridicitate şi valoare juridică. Caracterul fals al unui înscris sub semnătură privată se apreciază în raport de ansamblul elementelor de conţinut pentru probarea cărora a fost întocmit, nicidecum prin raportare la elementul singular al modalităţii utilizate în activitatea de contrafacere, cum a fost cazul semnăturii contrafăcute în speţă.
În fine, limitarea contribuţiei directe a celor doi inculpaţi la falsificarea înscrisurilor sus-menţionate nu înlătură implicarea lor în activitatea de contrafacere a restului înscrisurilor incriminate, pe care nu le-au semnat personal, respectiv, cele două declaraţii pe propria răspundere ale părţii civile (reţinute în conţinutul acuzaţiei aduse inculpatului ) şi decizia unicului asociat, refăcută, contractul de cesiune, hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor şi procesul-verbal de primire-recepţie (imputate coinculpatei).
În condiţiile în care aceste ultime înscrisuri au fost integrate în succesiunea documentară ce a precedat cesiunea societăţii şi au fost necesare pentru atingerea scopului infracţional urmărit de inculpaţi, rezultă că falsificarea lor s-a grefat pe sprijinul cel puţin moral al ambilor inculpaţi care, deşi nu le-au semnat nemijlocit, au susţinut întocmirea şi folosirea lor.
Aceste ultime acte de participaţie secundară sub forma complicităţii sunt înglobate în unitatea legală a infracţiunii continuate, a cărei încadrare juridică este corespunzătoare, însă, formei principale de participaţie a autoratului. Î. C. C. J. Secţia Penală Decizia nr. 126/A din 23 aprilie 2021
Analizând latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 244 alin. (1), (2) C. pen., instanţa de fond a reţinut că elementul material constă în acţiunile de inducere şi menţinere în eroare săvârşite de către avocatul faţă de reprezentanta legală a părţii civile SC SRL, numita C., acţiuni din cadrul litigiilor pe care partea civilă le-a avut cu diverse societăţi.
Urmarea generată de acţiunile inculpatului a constat în producerea unei pagube în patrimoniul părţii civile SC SRL, iar legătura de cauzalitate rezultă din însăşi săvârşirea faptei.
Sub aspectul laturii subiective, s-a reţinut că inculpatul a urmărit ca prin activitatea de inducere în eroare a reprezentantei legale a părţii civile SC SRL, respectiv a numitei C., să obţină pentru sine un folos patrimonial injust şi să-i cauzeze ac este ia o pagubă.
Dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, este tipică, antijuridică şi imputabilă, constituind infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1), (2) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. şi a fost săvârşită de inculpatul .
Reţinând vinovăţia inculpatului, instanţa de fond a dispus condamnarea acestuia şi, în ceea ce priveşte individualizarea pedepsei şi proporţionalizarea acesteia, a apreciat că se impune aplicarea unei pedepse cu închisoarea, ca o constrângere directă aplicată inculpatului, de natură să asigure îndreptarea şi corijarea acestuia, pentru a fi îndeplinit şi scopul de prevenţie pe viitor privind săvârşirea acestui gen de fapte penale, având în vedere că fapta denotă un pericol social dest
Analizând răspunderea pentru fapta proprie a inculpatului, instanţa de fond a apreciat că în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 1357 şi următoarele C. civ., care instituie principiul răspunderii pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat şi presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui prejudiciu, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul. Instanţa de fond a constatat că aceste condiţii sunt întrunite cumulativ în cauză, pentru aceleaşi considerente ca şi acelea ce au stat la baza soluţiei din latura penală a cauzei. Elementul material al laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune constă în acţiunea de a prezenta în mod nereal o anume situaţie, respectiv acţiunea prin care făptuitorul înfăţişează, arată, descrie, aduce la cunoştinţa altei persoane o anumită situaţie de fapt căreia îi atribuie o altă aparenţă decât cea reală.
Elementul material al al laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., constă în acţiunile de inducere în eroare, săvârşite de inculpatul , în calitate de avocat, a reprezentantului părţii civile SC SRL, C., cu privire la litigiile pe care partea civilă le-a avut cu D., SC E., SC F. SRL, SC V. SRL, SC G. SRL, Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Lugoj şi Administraţia Fondului pentru Mediu SC W. SRL.
Prin intermediul mijloacelor frauduloase folosite inculpatul a indus şi menţinut în eroare pe reprezentantul părţii civile SC SRL cu privire la situaţia dosarelor aflate pe rolul instanţelor de judecată/parchet, creându-i falsa convingere că societatea îşi va recupera creanţele de la debitori.
În realitate, inculpatul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a plăti taxele de timbru (litigiile cu D. SRL, SC V. SRL, Administraţia Finanţelor Publice a Municipiului Lugoj şi Administraţia Fondului pentru Mediu), de a formula cerere de executare silită (litigiul cu SC F. SRL), de înscriere a societăţii în tabelul de creanţe (litigiul cu SC E.), de chemare în judecată (litigiul cu SC G. SRL) ori de a formula declaraţie de constituire parte civilă (litigiul cu SC W. SRL).
Ceea ce atrage reţinerea elementului circumstanţial agravant prev. de alin. (2) al art. 244 C. pen. este înfăţişarea unor înscrisuri care prezentau mincinos realitatea de la acel moment, iar acestea au avut drept consecinţă inducerea în eroare a părţii civile şi au determinat-o să ia dispoziţii cu privire la patrimoniul său, acţiune de pe urma căreia a suferit o pagubă. Instanţa reţine că mijloacele frauduloase au constat în xerocopii false ale unor acte oficiale.
Urmarea imediată a infracţiunii de înşelăciune este dublu condiţionată: de rezultatul constând în inducerea în eroare şi de producerea unei pagube. Acţiunile inculpatului prin care a indus-o în eroare pe partea civilă SC SRL, prin reprezentant C., cu privire la activitatea pentru care a fost angajat, au avut drept consecinţă producerea unui prejudiciu în patrimoniul părţii civile constând în sumele avansate cu titlu de taxe, onorarii dar şi în sumele pe care societatea le avea de încasat de la clienţii care trebuiau acţionaţi în judecată şi care nu au mai putut fi recuperate. Î. C. C. J. Secţia Penală Decizia nr. 290/A din 13 octombrie 2020
Inculpatul a indus în eroare partea civilă prin prezentarea ca adevărate a unor fapte mincinoase. Aceste împrejurări sunt mai mult decât evidente şi corect reţinute în decizia primei instanţe de control judiciar, astfel: primirea de către inculpat a sumei de 32.000 euro pentru achiziţionarea a 50 ha teren; achiziţionarea unei suprafeţe de 23,63 ha teren, dar comunicarea către partea civilă a încheierii actelor pentru suprafaţa de 50 ha teren, „defectarea faxului” la momentul transmiterii „actelor doveditoare” pentru achiziţia celor 50 ha teren urmată de comunicarea existenţei posibilităţilor pentru achiziţionarea a încă 50 ha teren, pentru care inculpatul mai primeşte 32.000 euro; prezentarea de înscrisuri cu aparenţă de realitate (copii parţiale ale unor titlurilor de proprietate); prezentarea unor suprafeţe de teren agricol ce puteau fi cumpărate de partea civilă şi primirea sumei de 7.000 euro, pentru ca în final să fie prezentată posibilitatea de achiziţionare a unei importante suprafeţe de teren pentru care mai primeşte 20.000 euro.
Amăgirea părţii civile s-a realizat prin prezentarea ca adevărate a unor fapte mincinoase apte să realizeze inducerea în eroare a părţii civile, toate acestea fiind efectuate pentru obţinerea unor foloase materiale injuste, cu consecinţa prejudicierii părţii civile, aşa încât faptele inculpatul I. constituie infracţiunea de înşelăciune. Î. C. C. J. S. pen. Decizie nr. 1074/2014 din 26 martie 2014,
Mecanismul de producţie pe care îl administra apelantul-inculpat presupunea achiziţionarea de buşteni, prelucrarea acestora şi valorificarea materialului rezultat. Pentru funcţionarea acestui mecanism apelantul-inculpat, fără să solicite împrumuturi bancare, era necesar pentru ca să poată plăti furnizorii să emită instrumente de plată cu scadenţă la o dată ulterioară în considerarea încasării la termen a sumelor pentru materialele valorificate către beneficiarii săi.
Era de ajuns ca unul dintre beneficiarii produselor societăţilor sale să nu achite la termen sumele datorate pentru ca instrumentele de plată emise de apelantul-inculpat să fie fără acoperire la scadenţă şi astfel să intre în incidenţă bancară.
Dovada faptului că a fost victima unor astfel de incidente o constituie ordinele de compensare din care rezultă că datorită relaţiilor de interdependenţă cu alţi parteneri nu au existat lichidităţi la scadenţa instrumentelor de plată emise, o constituie ordinele de compensare ulterioare dintre debitorii societăţilor sale şi societăţile părţi vătămate.
Instanţa de fond avea dovada atât a mecanismului prin care s-a ajuns ca la scadenţă societăţile sale să nu aibă lichidităţi în cont cât şi a unei situaţii de fapt care pune sub semnul întrebării existenţa intenţiei de a înşela partenerii de afaceri întrucât a considerat că beneficiarii săi îşi vor plăti la rândul lor la termen obligaţiile pentru a putea să-şi onoreze obligaţiile sale faţă de beneficiarii constituiţi părţi vătămate în dosarul cauzei. Aceste realităţi împreună cu dovada achitării din surse proprii a prejudiciului părţii vătămate E.T. SRL constituie circumstanţe atenuante ce ar fi trebuit să se reflecte ori în cuantumul pedepsei ori în modalitatea de executare a acestei
Întrucât din motivarea sentinţei criticate nu rezultă faptul că instanţa a apreciat efortul depus de a acoperi cea mai mare parte a prejudiciului ca fiind o circumstanţă atenuantă personală alta decât cele reţinute, consideră apelul ca fiind admisibil.
În esenţă, inculpatul C.D., în calitate de administrator la SC F.E. SRL, SC K. SRL, P.I. SRL şi administrator împuternicit la SC M.C. SRL, în perioada 2009-2010, a încheiat contracte şi a achiziţionat diverse produse, în special cantităţi de material lemnos de la mai mulţi furnizori, părţi civile în cauză, stabilind ca modalităţi de plată, plata prin cec sau, mai rar, cu numerar.
Modul în care a procedat inculpatul este tipic încheierii şi executării unor contracte prin care se urmăreşte păgubirea furnizorului. Astfel, în unele cazuri a achitat cu sume modice mărfuri achiziţionate în cantităţi mici, ca ulterior să ceară livrarea repetată de mărfuri pe care nu le-a mai plătit. În acelaşi fel a procedat inculpatul şi cu societăţile care i-au prestat diferite servicii, pe care ulterior nu le-a mai achitat.
În acest sens sunt declaraţiile administratorilor societăţilor păgubite şi a angajaţilor acestora, care au arătat că inculpatul a prezentat firmele administrate de el ca societăţi solvabile, fără datorii financiare, care achită la termen mărfurile achiziţionate sau serviciile prestate, iar după livrarea produselor au constatat o altă situaţie de fapt, respectiv că nu-şi pot recupera debitele, fiindcă cecurile emise de inculpat nu putea fi valorificate ca urmare fie a lipsei de disponibil în cont, fie a interdicţiei bancare de a emite cecuri în care se aflau societăţile inculpatului sau a emiterii unui instrument de plată retras din circulaţie.
Principala problemă pusă în discuţie de o cauză penală este vinovăţia persoanei trimisă în judecată în raport de faptele pentru care aceasta este acuzată. În cauza de faţă problema vinovăţiei este determinată de existenţa sau nu a intenţiei inculpatului de inducere în eroare a părţilor vătămate. Instanţa de recurs apreciază că în lipsa audierii inculpatului şi a reprezentanţilor părţilor cu care inculpatul a avut relaţii comerciale, simpla existenţa unor datorii între persoana acuzată şi debitorii săi, nu justifică reţinerea vinovăţiei. Cercetarea judecătorească presupune administrarea de probe din care să fie clarificată inducerea în eroare, respectiv un element fraudulos în plan subiectiv, cunoaşterea de către inculpat a lipsei disponibilului la momentul emiterii instrumentelor de plată, pe care să se bazeze, în afara omisiuni de plată, condamnarea persoanei acuzate. Nici instanţa de fond, nici instanţa de apel nu au administrat nemijlocit, în condiţii de publicitate şi contradictorialitate, probe cu privire la elementul subiectiv, ca de exemplu audierea reprezentanţilor părţilor civile cu privire la existenţa unor înţelegeri referitoare la modalitatea de plată sau dacă au cunoscut, la data încheierii contractelor că inculpatul nu poate plăti sumele datorate astfel cum s-a angajat sau audierea inculpatului asupra săvârşirii faptei şi vinovăţiei acestuia, dacă a cunoscut faptul că instrumentele de plată nu sunt valide, în ce condiţii a emis instrumentele de plată.
Intenţia ca element subiectiv al infracţiunii de înşelăciune presupune atitudinea subiectivă în raport de care se poate reproşa conduita persoanei acuzate. Răspunderea penală intervine deoarece persoana acuzată şi-a folosit capacitatea de înţelegere şi prevedere a faptelor în scopul unui rezultat fraudulos. În cazul intenţiei, atingerea rezultatului fraudulos este chiar sursa actului de conduită. Criteriile de evaluare a vinovăţiei decurg aşadar din comportamentul exterior al persoanei acuzate, de natură să clarifice sensul şi scopul acţiunilor întreprinse de aceast Motivaţia actului de conduită este reflectată de modul în care persoana a acţionat.
Infracţiunea de înşelăciune este îndreptată contra patrimoniului, astfel încât diminuarea patrimoniului victimei trebuie să fie anticipată de către persoana acuzată, iar conduita persoanei acuzate adaptată acestui scop. Cercetarea judecătorească trebuie să clarifice dacă s-au întrebuinţat sau nu mijloace frauduloase pentru a fi încheiat un contract şi dacă au fost folosite mijloace nereale, de natură a menţine încrederea părţii vătămate în realitatea înţelegerii intervenită între părţi.
Criteriile pentru evaluarea intenţiei în cazul infracţiunii de înşelăciune în convenţii respectiv cu ocazia emiterii unui CEC/bilet la ordin sunt, de exemplu: 1) conduita persoanei acuzate în legătură cu alte contracte sau instrumente de plată, anterior datei faptelor din actul de sesizare. Sunt avute în vedere, de exemplu: măsurile luate pentru respectarea clauzelor contractuale sau pentru efectuarea plăţii, coerenţa măsurilor cu scopul urmărit, atitudinea faţă de respectarea normelor care guvernează domeniul în speţă, rulajul mărfurilor sau încasărilor;
2) caracterul diferit sau consecvent al conduitei persoanei acuzate faţă de faptele din cauza dedusă judecăţii. În afara criteriilor menţionate anterior se evaluează elementele determinante pentru încheierea convenţiei respective, cunoaşterea de către părţile contractante a modului în care se va desfăşura contractul respectiv când şi cum se va face plata, existenţa unor împrejurări imprevizibile, emiterea de CEC-uri după interdicţia bancară. Î. C. C. J. Decizie nr. 2040/2012 din 12 iunie 2012
Încheierea unui contract simulat de vânzare-cumpărare a unui imobil, prin inducerea şi menţinerea în eroare a vânzătorului cu privire la caracterul pur formal al contractului – vânzătorul având convingerea că va redeveni proprietar al imobilului potrivit înţelegerii dintre părţi – şi vânzarea imobilului de către cumpărător unei terţe persoane, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzute în dispoziţiile art. 215 alin. (1) şi (3) C. pen. Î.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1384 din 13 aprilie 2010
BIBLIOGRAFIE
Antoniu Obancia, Infractiunile economice si de coruptie. Comentarii si jurisprudenta 2023, Universul Juridic;
Iulian Balan, Înşelăciunea în dauna casei de pensii. Aspecte controversate , Pandectele Romane nr. 4 / 2018 ;
D. Ciuncan, Consecinţele penale ale neînregistrarilor contabile, în „Dreptul” nr. 3/1996 ;
D. Ciuncan, Jurisprudenţă şi doctrină penală în materia corupţiei, Lumina Lex, Bucureşti, 2004;
D. Ciuncan, Prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, Universul juridic, 2009 ;
D.Ciuncan, Bancruta frauduloasă, „R.D.P.” nr. 3/2000;
D.Ciuncan, Dreptul penal al afacerilor, Universul Juridic, 2012;
D.Ciuncan, Corupția și politică, Universul Juridic, 2013;
D.Ciuncan, Corupția în spațiul public.Cronică de jurisprudență penală, Universul Juridic, 2014;
D.Ciuncan, Legea nr. 78 din 8 mai 2000. Prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție. Comentarii și jurisprudență, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Universul Juridic, 2017;
D.Ciuncan, Anticorupția în mediul de afaceri. Conflictul (de interese) de natură constituțională, Universul Juridic, 2017;
Dediu Daniela, Evaziunea fiscala ,2018, Universul Juridic ;
Valentina Dinu, Infracţiunea de înşelăciune pentru obţinerea unui credit bancar. ,Dreptul nr. 4 din 2024;
Constantin Duvac, Înşelăciunea în Noul Cod penal , Dreptul nr. 1/ 2012;
Dorel Herinean, Sandru Adrian, Înşelăciune. Inducerea în eroare a instanţei. Lipsa tipicităţii , Dreptul nr. 8 din 2020 ;
Andrei Viorel Iugan, Acordul de recunoastere a vinovăției , 2015, Universul Juridic ;
Andrei Viorel Iugan, Codul Penal adnotat. Partea special Jurisprudenta nationala 2014-2020, Universul Juridic Florin Ludusan ș. a., Judecata in cazul recunoasterii vinovatiei. Cazul infractiunilor prevazute de Codul penal – Teorie si practica judiciară , 2022, Universul Juridic ;
Laura Maria Stanila Dreptul penal al viitorului. 2022, Universul Juridic ;
Tudorel Toader T, ș. a., Noul Cod Penal, 2014, Hamangiu ;
Monica-Eugenia Ungureanu, Participatia penala, 2017, Universul Juridic ;
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.