ÎNŞELĂCIUNE
Dispoziţiile art. 229 C. pen. sunt parţial abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinţă, acestea urmează a se aplica numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
Curtea Constituţională, dec. nr. 24 din 14 martie 1994, M.Of. nr. 29 din 8 februarie 1995
Notă: Alexandru Dragomir, Asemănări şi deosebiri între infracţiunea de înşelăciune şi trafic de influenţă, PCA Timişoara, Bul. nr. 15/2000, p.58
(ÎNŞELĂCIUNE ÎN CONVENŢII. FALS DE MONEDĂ. CONCURS. CEC)
a) Fapta unei persoane de a însera într-un cec date necorespunzătoare adevărului constituie falsificare de monede sau de alte valori, şi nu de fals material în înscrisuri oficiale;
b) Înşelăciune priveşte o societate comercială şi deci încadrarea corectă este aceea din art. 215 alin. 2 şi 3 C. pen., şi nu din art. 229 alin. 2 C. pen.
787 din 19 mai 94 în „Pro lege” nr. 3/1995, 77
În cazul înşelăciunii săvârşite prin întrebuinţarea unui înscris falsificat, mijlocul fraudulos la care se referă art. 215 C. pen. nu este nici falsificarea şi nici înscrisul falsificat, ci uzul de fals.
S.pen., dec. nr. 2390/1970, „R.R.D.” nr. 2/1971, p. 182; D. Pavel, în „R.R.D.” nr. 4/1971, p. 80
Notă: – Referitor la înşelăciunea prin cecuri, D. Ciuncan, în „Dreptul” nr. 3/1994, p. 89 – 93. Colectiv, Probleme de practică judiciară în activitatea parchetelor, 1994, p.37.
– Înşelăciune prin semn la V. Dabu, „R.D.P.” nr. 1/1995, p. 75.
Dacă nu inducerea în eroare duce la transferul posesiei sau detenţiei, luarea este un furt, nu o înşelăciune.
– D. Ciuncan, Falsificarea cecurilor, „R.D.P.” nr. 4/1995, p.122;
– C.S.J. dec. nr. 2048/1995, Buletin CAB nr. 2/1996, p.55; nu ştia falsul iniţial = art. 282, 284 + 215 + 33;
– Folosirea ilegală a cambiei şi biletului la ordin, „R.D.P.” nr. 3/1996, p. 105;
– Încadrarea juridică dată faptei de a falsifica un cec, „Pro lege” nr. 3/1995, p. 262;
– I. Dumitru, Infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 4 C.pen. în „Dreptul” nr. 1/1998, p. 71
– Simona Cristea, Sancţionarea schimbului valutar între persoanele fizice, „R.D.P.” nr. 2/1997, p. 92;
– Tentativă în cazul infracţiunii continuate de ~ la N. Ionescu, D. Ciuncan, „R.R.D.” nr. 9/1987, p.56;
– I. Turcu,Plata prin cec, în „Rev. de drept comercial” nr. 7-8/1996, p. 15;
– I. Turcu, Plata prin card bancar, în „Rev. de drept comercial” nr. 6/1996, p. 14;
– D. Clocotici, Gh. Gheorghiu, Efectele fraudei în materie civilă şi consecinţe, în „Rev. de drept comercial” nr. 4/1996, p. 54; nr. 3/1996, p. 67;
– Mona Lisa Belu Magdo, Incapacitate de plată, în „Rev. de drept com.” nr. 4/1996, p. 43;
– I.L. Georgescu, Contul curent, în „Rev. de drept comercial” nr. 3/1996, 5;
– Furt/înşelăciune, M. Bădilă, „Dreptul” nr. 5/1997, p. 91;
Emiterea unui cec fără acoperire este 282 şi 215, chiar dacă ulterior există provizion suficient.
În cazul cărţilor de plată cu descoperit de cont (pe care cheltuielile se pot efectua fără a avea disponibilităţi în cont) nu se pune problema săvârşirii unei înşelăciuni, lipsind elementele infracţionale.
– C. Băbălău, „Dreptul” nr. 9/1997, p. 69.
– M. Suşman, „Dreptul” nr. 9/1997, p. 96.
– I. Dumitru, Nereturnarea publicaţiilor şi nedepunerea banilor, „Pro lege” nr. 1/1992, p. 24;
– C. Sima, Emiterea unui cec fără acoperire. „Pro lege” nr. 4/1997, p. 5;
– C. Băbălău, Înşelăciune prin cecuri, „Pro lege” nr. 4/1997, p. 8.
– Arpad Czika, Structura şi sfera de incidenţă a infracţiunii de înşelăciune „prin emitere de cecuri” prevăzută în art. 215 alin. 4 C.pen., „Dreptul” nr. 2/1998, p.96
– Titlurile de credit public emise de stat (cum sunt obligaţiunile C.E.C.), titlurile de orice fel pentru efectuarea plăţilor emise de instituţia bancară competentă, titlurile ori valorile asemănătoare constituie obiectul material al infr. 282, 283 C. pen. nu 288 (V. Papadopol, Comentariu, în Colectiv, Codul penal al RSR, P. specială, vol. 2, 251; V. Papadopol, în CAB, Culegere pe anul 1997, p. 112 şi urm.
– Cecurile de călătorie nu sunt cecuri propriu-zise, deoarece nu cuprind un mandat de plată adresat unui terţ, ci numai o obligaţie de plată asumată de o bancă emiţătoare exprimată într-un termen de creanţă la vedere sau pe termen scurt. (I. Comănescu, Elemente de drept comercial, Hyperion XXI, 1993, p. 132).
– Mihaela Cristina Dinca, Opinii privind particularităţile existenţei pagubei în cazul infracţiunii de înşelăciune în convenţii, în PCA Bucuresti, Bul.inf.jur., nr. 1/1997, p. 17
– D. Ciuncan, Traficul de influenţă şi înşelăciunea, „R.D.P.” nr. 3/1998, 30
– T. Teodorescu, Consecinţele penale ale emiterii unui CEC fără acoperire, în total sau în parte, „Dreptul” nr.10/1998, 99
– dol civil / dol penal / manopere frauduloase/ mijloace viclene / viciu de consimţământ / dolus malus, la G. Antoniu, Vinovăţia penală, p.146
– M. Şandor, Infracţiunea săvârşită prin modalitatea emiterii de cecuri fără acoperire a căror plată este garantată prin aval, „Dreptul” nr.1/1998, 96
– H. Dumbravă, Infracţiunea de înşelăciune. Controverse, „R.D.P.” nr. 4/1998, 30
– În sensul abrogării L. nr. 59/34 vezi. V. Papadopol, Notă în CAB, Culegere pe anul 1997, p.178 urm.
– Ş. Bengescu, Încadrarea juridică a faptei de emitere de cecuri fără acoperire şi aplicarea art. 13 C.pen., Bul.inf.jur. PCA Bucureşti, nr. decembrie, 2/1998, 100
– D. Ciuncan, Înstrăinarea de către proprietar a bunului gajat, „R.D.P.” nr. 4/1995, p.77
– Gh. Vizitiu, Înşelăciunea în contractele comerciale „R.D.P.” nr. 1/2001, p.116
– Octavian Rădulescu, Paula Ioana Rădulescu, Maria Amalia Rădulescu, Despre eroarea de fapt în actele notariale, „Dreptul” nr.1/2001, p.112
– Gh.Vizitiu, Înşelăciunea în contractele comerciale prin folosirea biletului la ordin, „Dreptul” nr.2/2001, p.117
– T. C. Medeanu, Sancţionarea emiterii cecurilor fără acoperire, „Dreptul” nr. 2/2001, p. 164
– I Ristea, Încadrarea juridică a faptei de a emite bilete la ordin alternativ cu file de CEC, fără să existe acoperire necesară în contul bancar, „Dreptul” nr. 2/2001, p.169.
– C.Sima, Din nou despre infracţiunile prevăzute de Legea asupra cecului nr.59/1934, „Dreptul” nr.4/2001 p.150
– I. Nariţa, Câteva consideraţii în legătură cu natura juridică şi latura subiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. 4 C. pen., „Dreptul” nr. 4/2001, p.162
– Insolenţa frauduloasă (art. 641 C.pen.italian) este a treia variantă de specie a infracţiunii de înşelăciune prin ascunderea stării de insolvenţă contractând o obligaţie cu intenţia de a nu o îndeplini (respecta) (G. Antoniu, „R.D.P.” nr. 2/2001, p.136-137).
În dreptul francez organizarea frauduloasă a insolvenţei este un abuz de încredere sau alte deturnări a gajului de ex. (art. 314-1 şi urm.)
– V. Dabu, Înşelăciune prin folosirea unui cec fără acoperire, „Pro lege” nr. 2/2001, p. 88
– Gh.Vizitiu, Înşelăciunea în contracte comerciale prin folosirea biletului la ordin, „Pro lege” nr. 2/2001, p. 272
– D. Ciuncan, Încadrarea juridică a înşelăciunii prin cecuri raportat la Legea nr. 59/1994, „Pro lege” nr. 1/2001, p. 175
cec. | cambie | bilet la ordin |
E ® B ® C
deb. tras |
trag ® tras
cr. deb împotriva beneficiarului |
emitent-beneficiar
subsc. cr. deb. |
– Infracţiuni„R.D.P.”nr. p. – C.C. Ghigheci, Emiterea de cecuri fără acoperire, Controverse, „R.D.P.” nr. 4/2001, p. 121
– Gabriela Cristina Frenţiu,, Emiterea de cecuri fără acoperire, „R.D.P.” nr. 1/2002, p. 110
– I. Mirea, Înşelăciunea prin emiterea de cecuri fără acoperire, „Dreptul” nr. 11/2002, p. 161
(ÎNŞELĂCIUNE CU PRILEJUL ÎNCHEIERII UNUI CONTRACT. INDUCEREA ÎN EROARE. MODALITATE)
Prezentarea într-un mod credibil a unei cantităţi de porumb depozitată într-un siloz ca aparţinând societăţii comerciale la care inculpatul este administrator, deşi porumbul respectiv era proprietatea altor societăţi comerciale, constituie o modalitate de inducere în eroare de natură a convingerii pe reprezentanţii unor societăţi comerciale să încheie un contract pe baza căruia să le fie livrate acele cantităţi de porumb. Ca urmare, încheierea unui asemenea contract, în astfel de condiţii, pe baza căruia inculpatul a încasat contravaloarea porumbului fără să-l mai livreze, constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 3 C.pen.
Prin sentinţa penală nr. 288 din 27 noiembrie 1997 a Tribunalului Constanţa a fost condamnat inculpatul Gh. D. pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 3 şi 5 C.pen. şi de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 alin. 1, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen.
S-a reţinut că inculpatul, fiind administrator la S.C. „Thetas” S.R.L. Bucureşti, având ca obiect de activitate achiziţionarea de porumb, s-a deplasat la 11 decembrie 1996, împreună cu un delegat al S.C. „Comsuim Ulmeni” S.A. Călăraşi, interesată să cumpere cereale pentru creşterea porcilor, precum şi cu un delegat al S.C. „Serio Trade” S.R.L. Bucureşti, ca intermediară, la silozul de cereale din comuna Cogealac, judeţul Constanţa, unde inculpatul le-a dat asigurări celor doi delegaţi că deţine cantitatea de 4.000 tone porumb ştiuleţi, în acel siloz, în vederea comercializării.
Deşi societatea la care era administrator nu deţinea porumb în Silozul Cogealac, inculpatul a întocmit un proces-verbal în care a menţionat că lasă în custodia acelui siloz cantitatea de 4.000 tone porumb ştiuleţi, pentru a fi livrată către S.C. „Comsuim Ulmeni” S.A. Călăraşi.
Pe baza acestui proces-verbal, între cele trei societăţi comerciale a fost încheiat un contract, în urma căruia S.C. „Comsuim Ulmeni” S.A. a achitat societăţii intermediare) S.C. Serio Trade S.R.L.) suma de 2.596.000.000 lei, reprezentând contravaloarea celor 4.000 tone porumb ştiuleţi, iar aceasta din urmă a plătit, la rândul ei, costul mărfii societăţii administrate de inculpat.
După virarea banilor în contul S.C. „Thetas” S.R.L. Bucureşti inculpatul i-a scos din contul acesteia, cheltuindu-i în interese personale, iar societăţii beneficiare a contractului i-a livrat numai 400 tone porumb ştiuleţi.
Apelul declarat de inculpat a fost respins prin decizia penală nr.25 din 13 februarie 1998 a Curţii de Apel Constanţa.
Împotriva acestei decizii, inculpatul a declarat recurs.
Recursul nu este fondat.
În adevăr, inducând în eroare pe delegaţii a două societăţi comerciale că o cantitate de porumb ştiuleţi aparţinând altor societăţi comerciale, ce era depozitată într-un siloz de cereale, ar aparţine societăţii comerciale la care el era administrator, inculpatul a reuşit să încheie cu aceştia un contract prin care se obliga să le livreze cantitatea de 4.000 tone porumb ştiuleţi şi să încaseze în interes personal suma de 2.596.000.000 lei, reprezentând suma convenită pentru acea cantitate de porumb, pe care nu a mai livrat-o.
Or, cum este evident că, fără inducerea celor doi delegaţi în eroare cu privire la adevăratul proprietar al cantităţilor de porumb ştiuleţi depozitate în siloz, nu s-ar mai fi încheiat contractul de livrare de porumb ştiuleţi, pe baza căruia inculpatul a încasat suma convenită şi a cheltuit-o în interes personal, această faptă a sa întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 3 şi 5 C.pen.
Pe cale de consecinţă, a fost menţinută încadrarea juridică dată faptei de prima instanţă, recursul inculpatului fiind respins.
2042 din 24 mai 1999, „Pro lege” nr. 4/2000, p. 238
Vezi: Falsificare de valori străine.
(ÎNŞELĂCIUNE CONTRA AVUTULUI PARTICULAR. BUNĂ-CREDINŢĂ)
Art. 410 alin. 1 pct. I, 2
195 din 30 ianuarie 1995 în „Pro lege” nr. 4/1995, 87
Notă: – D. Ciuncan, Înstrăinarea de către proprietar a bunului gajat, „R.D.P.” nr. 4/1995, p. 77.
– Gh. Ivan, Momentul consumării infracţiunii de înşelăciune, „Dreptul” nr. 8/1999, p. 95
– V. Dabu, T.Boboc Enoiu, Înşelăciune prin folosirea unui cec fără acoperire, „R.D.P.” nr. 3/1999, 56
– V. Papadopol, Înşelăciune prin cec. Unele consideraţii, „R.D.P.” nr. 3/1999, p. 61
– D. Ciuncan, Înşelăciunea în contractele informatice prin intermediul Internetului, „R.D.P.” nr. 3/1999, p. 65
– Elisabeta Cocîrlă, Înşelăciune. Gaj fără deposedare, „R.D.P.” nr. 3/1999, p. 103
– S. hersa, Florentina hersa, Furt şi înşelăciune în convenţii, „R.D.P.” nr. 3/1999, p. 107
– S. Bogdan, Înşelăciune în convenţii. Latura obiectivă, „R.D.P.” nr. 3/1999, p. 110
-V. Luha, Regimul penal al cecului, „Pro lege” nr. 2/1999, p. 25
(ÎNŞELĂCIUNE ÎN CONVENŢIE. CONŢINUTUL INFRACŢIUNII)
Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 3 C.pen. este necesară desfăşurarea unei activităţi, de inducere sau menţinere în eroare, fără de care persoana vătămată nu ar fi încheiat contractul dăunător. Înstrăinarea ulterioară de către inculpat a bunului cu care a garantat obţinerea unui împrumut constituie o nerespectare a clauzelor contractului, pentru care persoana lezată se poate adresa instanţei civile, un atare act nerelevând existenţa intenţiei frauduloase încă din momentul încheierii contractului sau obţinerii împrumutului.
1255 din 12 mai 1998, în Bul. Jud.,p. 460
(LIPSA INTENŢIEI)
În cazul în care părţile au fost de bună credinţă cu ocazia încheierii contractului, nu se poate reţine existenţa unei acţiuni frauduloase de inducere în eroare şi deci nici săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii.
Faptul că, ulterior, pe parcursul executării contractului, una din părţi nu-şi îndeplineşte obligaţia asumată nu poate fi asimilat cu o activitate de inducere în eroare sau cu o manoperă frauduloasă.
R.A. este fondat întrucât nu s-a dovedit intenţia de a induce în eroare.
1255/1998, în „R.D.P.” nr. 2/2001, p. 176-177
Notă: – În speţă, după scadenţă, gajul a fost înstrăinat anterior plăţii făcute mai târziu.
Neplata – singură – la scadenţă reprezintă o rea-credinţă. Înstrăinarea ulterioară putea înlătura prezumţia relei-credinţe numai dacă se poate dovedi că a înstrăinat pentru a plăti, iar respectarea regulilor vânzării (silite) era cu rea credinţă (dovedită) încălcată de creditor (prin răsturnarea sarcinii probei).
Simpla înstrăinare, după scadenţă este o rea-credinţă, deci o înşelăciune în executarea contractului.
Debitorul care rămâne în posesiunea bunului ipotecat păstrează toate atribuţiile dreptului de proprietate, inclusiv pe cel de a înstrăina bunul, înainte de a se trece la executarea silită.
(V.D. .Zlătescu, Garanţiile creditorului, Ed. Academiei, 1970, 232 şi 262)
Fără existenţa erorii, creditorul nu ar fi executat contractul – condiţia art. 215 alin. 3 C.pen nu este îndeplinită, nefiind dovedită reaua-credinţă mai înainte de plata împrumutului, aceasta trebuia să fie motivarea hotărârii.
„Dreptul” nr. 377/60, 378/60 trecuseră atribuţia registrului special de inscripţii ipotecare de la instanţe la notariate, dar în regimurile de carte funciară înscrierea ipotecară se face, potrivit Legii din 27 iunie 1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, la comuna sau oraşul respectiv.
(LUARE DE MITĂ. ÎNŞELĂCIUNE. DEOSEBIRI)
Fapta administratorului unei societăţi comerciale, având ca obiect şi desfăşurarea de jocuri de întrajutorare, de a pretinde ori primi sume de bani pentru a asigura premierea anticipată a unor persoane constituie infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 1, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen., iar nu infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 2, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen.
1117 din 29 aprilie 1998, 4/1999, 67 şi în „Dreptul” nr. 10/1999, p. 160
(TRAFIC DE INFLUENŢĂ. ÎNŞELĂCIUNE. DIFERENŢIERE. CONCURS DE INFRACŢIUNI)
Pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă nu este necesară nominalizarea funcţionarului asupra căruia traficantul are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă, fiind suficient ca el să se refere la pretinsa sau reala influenţă ce o are asupra funcţionarilor dintr-un serviciu în competenţa căruia intră rezolvarea solicitării beneficiarului traficului de influenţă.
Modul asemănător de operare în mai multe cazuri de trafic de influenţă este insuficient pentru a defini o intenţie unică, în condiţiile în care particularităţile legate de timpul, locul şi împrejurările în care s-au comis faptele, duc la concluzia că infracţiunea a fost consumată, în întregime, în fiecare caz în parte.
1040 din 23 aprilie 1998, în „Pro lege” nr.4/1999, 67
(ÎNŞELĂCIUNE. LATURA OBIECTIVĂ)
Fapta inculpatului de a se prezenta în calitate de administrator al unei S.N.C., deşi cunoştea că era exclus din societate prin hotărâre judecătorească irevocabilă, şi de a încheia un contract de colaborare cu o altă societate, semnându-l şi parafându-l cu ştampilă S.N.C. constituie înşelăciune şi fals material în înscrisuri oficiale.
Faptul că nu a fost începută şi procedura de lichidare, de înregistrare în Registrul comerţului a menţiunilor privind firma de publicare în Monitorul Oficial a hotărârii judecătoreşti implică doar răspunderea personală, dar fără relevanţă cu latura obiectivă a infracţiunii (dacă s-a produs o pagubă etc.)
Prin sentinţa penală nr.2805 din 4 decembrie 1996, Judecătoria Ploieşti a condamnat pe inculpatul I.C., între alte fapte, pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1, 2 şi 3 C. pen..
Instanţa a reţinut că, prin decizia civilă nr.922 din 6 aprilie 1995 a Curţii de Apel Ploieşti, definitivă şi irevocabilă, inculpatul a fost exclus din S.C. „EURO 23 IONITA” S.N.C. Ploieşti şi, deşi avea cunoştinţă de existenţa acestei hotărâri, a continuat să încheie contracte comerciale în calitate de asociat.
La data de 8 septembrie 1995 inculpatul s-a prezentat ca fiind patron şi administrator al societăţii comerciale menţionate şi a încheiat un contract de colaborare cu partea vătămată P.C., patron şi administrator al S.C. „CONSTUR IMPEX” S.R.L. Contractul a fost încheiat şi semnat de inculpat în calitate de reprezentant al S.C. „EURO 23 IONITA” S.N.C., folosind fără drept ştampila acestei societăţi.
În baza contractului, partea vătămată i-a dat inculpatului suma de 750.000 de lei pentru cumpărarea de materiale, bani pe care inculpatul I însuşit.
Apelul inculpatului a fost respins prin decizia penală nr.290 din 25 aprilie 1997 a Tribunalului Prahova, condamnarea fiind menţinută şi în recurs prin decizia penală nr.677 din 30 octombrie 1997 a Curţii de Apel Ploieşti.
În cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că deşi inculpatul a fost exclus din societatea comercială şi, ulterior, aceasta a fost dizolvată prin hotărâri civile irevocabile ale Curţii de Apel Ploieşti, de vreme ce aceste situaţii nu au fost înregistrate în Registrul comerţului înainte de încheierea contractului cu partea vătămată, la data faptei inculpatul nu-şi pierduse calitatea de administrator, procedura de lichidare a societăţii nefiind începută.
Recursul în anulare nu este fondat.
Potrivit art. 215 alin. 3 C. pen., constituie înşelăciune inducerea în eroare sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate.
Analizând actele şi lucrările dosarului se constată că acţiunea inculpatului de inducere în eroare a părţii vătămate a fost săvârşită cu intenţie, în sensul că el şi-a dat seama că atribuirea unei calităţi pe care nu o mai avea a condus la o amăgire cu ocazia încheierii şi executării contractului, şi că fără această inducere în eroare contractul nu s-ar fi încheiat.
Împrejurarea că hotărârile civile de excludere a inculpatului din societate şi de dizolvare a societăţii nu fuseseră înscrise în Registrul comerţului şi publicate în Monitorul Oficial la data încheierii contractului de colaborare cu partea vătămată nu are relevanţă în ceea ce priveşte comiterea infracţiunilor de către inculpat, acest aspect vizând opozabilitatea faţă de terţi a menţiunilor respective.
Aşa fiind, în mod corect instanţele au constatat că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.
2780 din 30 iunie 1999
(ÎNŞELĂCIUNE ÎN CONVENŢII. ADMINISTRATOR EXCLUS DIN SOCIETATEA COMERCIALĂ. ÎNSCRIEREA ÎN REGISTRUL COMERŢULUI A EXCLUDERII)
Folosirea calităţii de administrator al unei societăţi comerciale după excludere din societate prin hotărâre civilă irevocabilă, pentru inducere în eroare a unei persoane cu ocazia încheierii unui contract, în scopul de a obţine un folos material şi dacă s-a pricinuit o pagubă, constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1, 2 şi 3 C. pen.
Împrejurarea că excluderea făptuitorului din societate nu a fost înscrisă, anterior săvârşirii faptei, în Registrul comerţului este irelevantă sub aspectul existenţei infracţiunii.
2780 din 30 iunie 1999, în „Pro lege” nr. 1/2001, p.113
Notă: Cu privire la înscrisuri oficiale vezi şi V. Dongoroz, Explicaţii IV, p.428 (dacă s-au produs consecinţe juridice – oficiale, am adăuga);
– D. Ciuncan, „Pro lege” nr. 2/1999, 23; I. Dumitru, Dreptul nr. 12/1995, p. 55
La biletul la ordin nu ar exista mijloace dolozive la Victoria Minodora Popovici, „Dreptul” nr. 10/1999, p.78
– A.V. Popa, Înşelăciune. Neanunţarea schimbării care ar fi atras suspendarea pensiei, „Dreptul”nr.6/2000, 155
– Dinu Nica, Vasile Cărare, Aplicabilitatea unor norme speciale cu caracter sancţionator penal din Legea asupra cecului nr. 59/1934, în contextul unor soluţii din practica judiciară actuală, „Dreptul” nr. 6/2000, p.69
– Adrian Valeriu-Popa, Înşelăciune. Condiţii de reţinere a infracţiunii. Neanunţarea schimbării care ar fi atras suspendarea pensiei (Curtea de Apel Craiova, decizia penală nr. 1230 din 29 septembrie 1998), „Dreptul” nr. 6/2000, p. 15
– Gheorghe Vizitiu, Înşelăciunea în contracte comerciale prin folosirea biletului la ordin, PCA Suceava, Bul. nr. 2/2000, p. 9
– C. Elisei, A.V. Adonie, Noi implicaţii ale informatizării societăţii asupra dreptului. Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, „Dreptul” nr. 12/2001, p. 18
– D. D. Nica, T. Medeanu, Din nou despre actualitatea unor norme cu caracter sancţionator penal din Legea nr. 59/1934, „Dreptul” nr. 1/2002, p. 163
(ÎNŞELĂCIUNE. PUNEREA ÎN CIRCULAŢIE A UNOR MONEDE SAU ALTOR VALORI. CONCURS DE INFRACŢIUNI)
Prin sentinţa penală nr. 107 din 7 iunie 1999, Tribunalul Alba a condamnat pe inculpata C.A. pentru săvârşirea infracţiunilor de punere în circulaţie de monedă falsificată prevăzută de art. 282 alin. 2 raportat la art. 284 şi de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 2 C. pen.
Instanţa a reţinut că, în luna iulie 1998, inculpata a pus în circulaţie o bancnotă de 100 DM ştiind că este falsă, cauzând, astfel, părţii vătămate care a cumpărat-o, un prejudiciu de 480.000 de lei.
Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia penală nr. 270/A/1999 a admis apelul inculpatei şi a schimbat încadrarea faptei, în sensul că a înlăturat încadrarea în infracţiunea de înşelăciune, cu motivarea că infracţiunea prevăzută de art. 282 alin. 2 C.pen., constând în punerea în circulaţie de monede sau alte valori falsificate este, în esenţă, prin toate elementele constitutive, o înşelăciune comisă în legătură cu circulaţia monetară, motiv pentru care nu poate fi reţinută în concurs cu infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 2 C.pen., aceasta din urmă fiind absorbită natural de punerea în circulaţie a valorilor falsificate.
Decizia a fost atacată cu recurs de procuror, susţinându-se că prima instanţă a făcut o corectă încadrare juridică a faptei.
Recursul este fondat.
Din probele administrate în cauză rezultă că inculpata, ştiind că bancnota este falsă, a folosit-o pentru achitarea datoriei pe care o avea la partea vătămată, pe care a păgubit-o în acest fel.
În raport cu această situaţie de fapt, instanţa de apel trebuia să acorde cuvenita semnificaţie juridică întregii activităţi infracţionale a inculpatei, că aceasta a urmărit inducerea în eroare a părţii vătămate, pricinuindu-i o pagubă şi realizând, în acelaşi timp, un folos material injust pentru ea. Ca atare, inculpata trebuia condamnată şi pentru această infracţiune, astfel cum corect a reţinut instanţa de fond.
În consecinţă, urmează a se admite recursul procurorului, a se casa decizia atacată, dispunându-se menţinerea sentinţei pronunţate în cauză.
1934 din 4 mai 2000
Vezi şi dec. C. Const. nr. 56/1994.
(ÎNŞELĂCIUNE. BILET LA ORDIN FĂRĂ ACOPERIRE ÎN CONTUL BANCAR)
Emiterea unui bilet la ordin, ştiind că pentru valorificare nu există acoperirea necesară, nu se încadrează în prevederile art. 215 alin. 4 C. pen., biletul la ordin neputând fi asimilat cecului; o atare faptă, dacă a fost săvârşită cu intenţia de a înşela şi s-a pricinuit o pagubă, constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 2 şi 3 C. pen.
Prin sentinţa pronunţată, Judecătoria Odorheiu Secuiesc a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 4 C. pen.
Instanţa a reţinut că, în calitate de administrator al unei asociaţii familiale, la 26 ianuarie 1999, pe baza unei înţelegeri prealabile, inculpatul a primit de la o societate comercială marfă în valoare de 8.769.000 lei, pentru achitarea căreia a emis un bilet la ordin deşi ştia că nu are disponibil în cont la bancă.
Apelul şi recursul inculpatului au fost respinse prin deciziile penale pronunţate de tribunal şi curtea de apel.
Prin recursul în anulare declarat în cauză se motivează că prevederile art. 215 alin. 4 nu sunt incidente, biletul la ordin neputând fi asimilat cecului, iar intenţia inculpatului de a înşela partea civilă nu este dovedită.
Recursul în anulare este fondat.
Norma de incriminare în discuţie, art. 215 alin. 4 C. pen., se referă în exclusivitate la emiterea unui cec în condiţiile, scopul şi cu urmarea expres arătate în text.
Biletul la ordin este, ca şi cecul, un titlu de credit, însă între acestea există deosebiri fundamentale, legiuitorul prevăzându-le prin reglementări distincte.
Extinderea sferei de aplicare a textului din legea penală, care se referă la cecul fără acoperire, pe calea interpretării judiciare, la biletul la ordin, constituie o încălcare a principiului legalităţii incriminării consacrat în art. 2 C. pen.
Prin urmare, încadrarea faptei inculpatului de a emite un bilet la ordin pentru achitarea mărfurilor cumpărate, ştiind că nu are disponibilul necesar în cont, în prevederile art. 215 alin. 4 C. pen. este greşită. Aceasta nu înseamnă însă că, în orice condiţii, emiterea biletului la ordin fără a exista în cont acoperirea necesară, atrage în exclusivitate răspunderea contractuală a făptuitorului.
Funcţia atribuită biletului la ordin este, în asemenea cazuri, aceea de a determina, prin inducere în eroare la încheierea convenţiei, menţiunile privind contul, banca plătitoare, suma de plată fiind elemente de natură a convinge cealaltă parte cu privire la seriozitatea şi posibilităţile de plată ale făptuitorului.
Fapta astfel săvârşită realizează conţinutul infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 3 C. pen., în modalitatea agravantă prevăzută în alin. 2.
Pentru a întregi conţinutul infracţiunii, acţiunea de amăgire, de inducere în eroare cu privire la posibilităţile, condiţiile şi forma de plată trebuie să fie săvârşită cu vinovăţie, în forma intenţiei.
Sub acest din urmă aspect, al intenţiei inculpatului de a înşela partea civilă, prima instanţă şi cea de apel nu au administrat toate probele necesare clarificării depline a cauzei, motiv pentru care s-a dispus admiterea recursului în anulare şi trimiterea cauzei la tribunal pentru rejudecare.
663 din 6 februarie 2002, în „Curierul judiciar” nr. 3/2003 p.128
(RECURS ÎN INTERESUL LEGII. CU PRIVIRE LA APLICAREA UNOR DISPOZIŢII ALE LEGII NR. 58/1994 ASUPRA CAMBIEI ŞI BILETULUI LA ORDIN)
Un nou recurs în interesul legii a fost respins de Curtea Supremă de Justiţie, într-o problemă de importanţă practică deosebită în materie comercială. Este a doua oară când se promovează de către procurorul general acest recurs în anulare, după ce un recurs în anulare anterior, identic în conţinut, a fost retras de pe rolul,instanţei supreme.
Reprezentantul Ministerului Public a cerut să se decidă în sensul că dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 58/1934 referitoare la cuprinsul semnăturii cambiale sunt obligatorii şi în cazul biletului la ordin, iar semnătura reprezentantului legal al persoanei juridice trebuie să cuprindă toate elementele de valabilitate cerute pentru o semnătură cambială, ştampila neputând suplini condiţiile de fond necesare pentru ca obligaţia cambială să fie considerată valabil asumată. De asemenea, a cerut să se constate că avaliştii, împotriva cărora s-a pornit acţiunea cambială, pot opune posesorului excepţiile întemeiate pe raporturile lor personale cu avalizatul, precum şi cele ce rezultă din raporturile personale ale beneficiarului cu transmiţătorul titlului, chiar şi atunci când acesta este o bancă, dacă creditorul a lucrat cu ştiinţă în paguba avalistului şi sunt întrunite cerinţele înscrise în. art. 63 din Legea nr. 58/1934.
Dacă s-ar fi admis susţinerile procurorului general, s-ar fi putut ajunge la invalidarea numeroaselor bilete la ordin prin pare SIF-urile au garantat creditele acordate de bănci unor societăţi comerciale, ceea ce ar fi condus la imposibilitatea recuperării de către bănci a creditelor acordate şi aceasta, în principal, doar pe considerente formale, legate de elementele pe care trebuie să le cuprindă semnătura biletului la ordin.
Decizia nr. I/2003, în „Curierul judiciar” nr. 4/2003, p. XI (Curier informativ)
(ÎNŞELĂCIUNE ÎN CONVENŢII. ANULAREA CONTRACTULUI. DOBÂNDITOR DE BUNĂ-CREDINŢĂ)
În cazul în care, urmare a înşelăciunii, a fost încheiat un contract de vânzare-cumpărare, iar dobânditorul bunului vinde, la rândul său, acel bun prin contract, unui cumpărător de bună-credinţă, ambele contracte trebuie anulate ca măsuri de restabilire a situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii.
Prin sentinţa penală nr. 61 din 13.06.1997, Judecătoria Constanţa a condamnat pe inculpate, între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 2 şi 3 C. pen.
Instanţa a reţinut că inculpatele au mijlocit, în schimbul unor foloase băneşti sub formă de comision, obţinerea de către mai multe persoane a unor împrumuturi pe care acestea le-au garantat cu apartamentele lor.
Pentru perfectarea împrumutului inculpatele au încheiat contracte de vânzare-cumpărare a apartamentelor, încredinţând persoanele vătămate că aceste contracte sunt numai o formă de garantare mai sigură a împrumutului şi că, după achitarea acestuia, se vor face formele de restituire a apartamentului, ceea ce în realitate nu s-a întâmplat, cei împrumutaţi pierzând proprietatea apartamentelor.
Astfel a fost înşelată partea vătămată M.M. care, pentru împrumutul de 25 de milioane de lei, a semnat, la 15 februarie 1996, contractul de vânzare-cumpărare a apartamentului său către A.T., iar acesta din urmă, devenit proprietar, a vândut apartamentul, la 6 decembrie 1996, lui C.C.
Tribunalul Constanţa, prin decizia penală nr. 488 din 11.09.1997, a admis, între altele, apelul declarat de partea civilă M.M. şi, desfiinţând sentinţa sub aspectul soluţionării laturii civile, a trimis cauza la judecătorie, pentru rejudecare.
Rejudecând cauza, Judecătoria Constanţa, prin sentinţa penală nr. 1552 din 8.06.1998, a dispus restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, cu consecinţa anulării contractelor de vânzare-cumpărare, între care contractul de vânzare-cumpărare încheiat între M.M. şi A.T., precum şi, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între A.T. şi C.C., hotărârea rămânând definitivă prin respingerea apelurilor şi recursurilor părţilor civile.
În cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că în mod greşit s-a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între A.T. şi C.C., întrucât acest act nu are nici o legătură cu activitatea infracţională dedusă judecăţii, cumpărătorul C.C. fiind dobânditor de bună-credinţă.
Recursul în anulare este nefondat.
Conform art. 14 alin. 3 lit. a C. pr. pen., repararea pagubei se face, între altele, prin restabilirea situaţiei anterioare infracţiunii.
Măsura se impune şi când prin săvârşirea infracţiunii s-a produs o schimbare a situaţiei anterioare privitor la bunul care a format obiectul infracţiunii.
În cauză, reţinându-se cu autoritate de lucru judecat situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatelor pentru infracţiunea menţionată, instanţa de rejudecare a dispus corect restabilirea situaţiei anterioare infracţiunii, cu consecinţa legală a anulării contractelor de vânzare-cumpărare.
Critica din recursul în anulare, în sensul de a se înlătura această măsură ca fiind greşită, cu privire la contractul de vânzare-cumpărare dintre A.T. şi C.C. nu poate fi primită, căci ar însemna ca măsura restabilirii situaţiei anterioare infracţiunii, aplicată pentru despăgubirea părţii vătămate M.M., să rămână fără eficienţă.
Prin menţinerea anulării primului contract de vânzare-cumpărare, dintre M.M. şi A.T., dar înlăturarea dispoziţiei de anulare cu privire la cel de-al doilea contract, dintre A.T. şi C.C., aşa cum s-a solicitat prin recursul în anulare, partea vătămată nu ar mai putea redobândi proprietatea apartamentului de care a fost lipsită prin înşelăciune, deşi este îndreptăţită la aceasta.
În concluzie, corect sub dobânditorul apartamentului a fost obligat să-l înapoieze. Criticile fiind nefondate, recursul în anulare a fost respins.
C.S.J., S. civ., dec. nr. 3100 din 14 iunie 2001, în „Curierul judiciar” nr. 12/2002 p. 93
(ÎNŞELĂCIUNE.EMITEREA UNUI CEC FĂRĂ ACOPERIRE.TITULAR AL CONTULUI)
Constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 C.pen. emiterea cecului de către titularul contului la instituţia de credit. Folosirea cecului fără acoperire de o altă persoană decât titularul, pentru inducerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii unui contract constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 1, 2 şi 3 C.pen.
Prin sentinţa penală nr. 211 din 13 iulie 2001, Tribunalul Braşov a condamnat pe inculpatul C.A. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 2 şi 4, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.pen.
Instanţa a reţinut că inculpatul, angajat la o societate comercială în calitate de director general, a fost mandatat prin procură specială de către asociatul unic al societăţii să exercite în numele său anumite activităţi, fără a-i acorda dreptul la specimen de semnătură bancară pentru conturile pe care asociatul le avea deschise la mai multe bănci.
În baza acestei calităţi, inculpatul a intrat în relaţii comerciale cu diferite societăţi, care primeau de la inculpat pentru mărfurile livrate file cec semnate şi ştampilate de inculpat, deşi firma beneficiară era în interdicţie bancară şi nu avea fonduri disponibile în cont.
Curtea de Apel Braşov, secţia penală, prin decizia nr. 251 din 4 decembrie 2001, a admis apelul declarat de procuror şi a modificat sentinţa numai cu privire la aplicarea măsurii de siguranţă prevăzută în art. 116 C.pen.
Recursul declarat de procuror este fondat.
Sub un prim aspect, luat în considerare din oficiu, se constată că încadrarea juridică dată faptelor nu este cea corectă.
Potrivit alin. 4 al art. 215 C.pen., emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, în scopul obţinerii unui folos material injust, şi dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, constituie infracţiunea de înşelăciune.
Pentru existenţa acestei variante a infracţiunii este necesar ca cecul să fi fost emis cu respectarea cerinţelor prevăzute în art. 1 din Legea nr. 59/1934, de către o persoană care nu dispune în momentul emiterii acestui instrument de plată de fonduri proprii disponibile care să facă posibilă trasului efectuarea plăţii.
Or, în cauză, inculpatul a completat filele cec ştiind că nu este titular de cont, cu specimen de semnătură în bancă, conform pct. 2 şi 58 din Normele Cadru nr. 7/1994 emise de Banca Naţională a României şi, totodată, că societatea pe care o reprezintă nu avea disponibil în cont şi se afla în interdicţie bancară.
Întrucât cu prilejul încheierii contractului de vânzare-cumpărare inculpatul a indus în eroare societăţile comerciale vânzătoare, asigurându-le că plata preţului mărfurilor este asigurată şi emiţând file cec în condiţiile arătate, iar fără această eroare vânzătorii nu ar fi încheiat contractul, fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune în convenţii prin folosirea unui mijloc fraudulos, şi anume a unor instrumente de plată nevalide, faptă prevăzută în art. 215 alin. 1, 2 şi 3 C.pen.
În consecinţă recursul declarat de procuror a fost admis şi s-a dispus condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune potrivit încadrării juridice menţionate, aducându-se hotărârilor atacate şi alte modificări.
1927 din 11 aprilie 2002
(ÎNŞELĂCIUNE. EMITEREA UNUI CEC FĂRĂ ACOPERIRE.TITULAR AL CECULUI SUSTRAS)
Emiterea de către făptuitor a unui cec fără acoperire ce fusese anterior declarat de titular ca fiind furat nu constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (4), ci aceea de înşelăciune în convenţii prin folosirea de mijloace frauduloase prevăzută în art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen.
Prin sentinţa nr.465 din 5 iulie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, inculpatul C.G. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1), (2) şi (4) C. pen.
Instanţa a reţinut că, la 4 august 2000, inculpatul s-a prezentat la partea civilă invocând calitatea de administrator al unei societăţi comerciale şi a cumpărat marfă în valoare de 48 milioane de lei pe care a achitat-o cu filă cec fără acoperire bancară, declarată anterior de adevăratul titular ca fiind furată.
Prin decizia nr. 602/A din 10 octombrie 2001, Curtea de Apel Bucureşti, secţia II penală, a admis apelurile declarate de inculpat şi de partea civilă şi a dispus restituirea în natură a bunurilor obţinute fraudulos, înlăturând obligarea inculpatului la plata echivalentului acestora.
Împotriva deciziei au declarat recurs procurorul şi inculpatul, criticând hotărârile cu privire la încadrarea juridică dată faptelor.
Recursurile sunt fondate.
Potrivit art. 215 alin. (4) C. pen., constituie infracţiunea de înşelăciune emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, în scop de inducere în eroare, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului.
Din examinarea textului rezultă că pentru existenţa acestei infracţiuni este necesar ca trăgătorul să fi fost, în realitate, cel care emite cecul sau cel împuternicit în acest sens, condiţie de valabilitate prevăzută în art. 1 pct.6 din Legea nr. 59/1934.
Or, în cauză s-a stabilit că cecul nu a fost emis de titularul real, completarea formularului cec fiind făcută fraudulos, fără ştirea societăţii trăgătoare.
Prin urmare, faptele inculpatului nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prin emiterea unui cec fără acoperire, ci constituie înşelăciune în contracte prin mijloace frauduloase prevăzută în art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C.pen.
Aşa fiind, recursurile au fost admise, hotărârile atacate au fost casate şi s-a dispus condamnarea inculpatului potrivit noii încadrări juridice.
1488 din 20 martie 2002
(ÎNŞELĂCIUNE. CECURI FĂRĂ ACOPERIRE. ANULARE)
În cazul în care se dispune condamnarea inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 4 C.pen., dar nu şi a infracţiunii de fals, anularea cecurilor folosite la săvârşirea infracţiunii este nelegală.
Tribunalul Bucureşti, secţia II penală, prin sentinţa nr. 139 din 3 martie 2000, a condamnat pe inculpatul A.S. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (2), (3), (4) şi (5), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi l-a obligat la plata despăgubirilor către părţile civile.
Instanţa a reţinut că inculpatul, unic administrator al unei societăţi comerciale, a cumpărat de la o firmă, la 5 septembrie 1997, mărfuri în valoare de 54.795.896 de lei iar de la o alta, la 11 septembrie 1997, mărfuri în valoare de 1.165.576 de lei, pentru plata cărora a eliberat furnizorilor cecuri pentru care nu avea acoperire în bancă.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia II penală, prin decizia nr.651/A din 29 decembrie 2000, a admis apelurile declarate de procuror, de inculpat şi de una din părţile civile, a desfiinţat în parte sentinţa şi, între altele, a dispus anularea filelor cec falsificate.
Recursurile declarate de procuror şi de inculpat, între altele cu privire la anularea filelor cec, sunt fondate.
Inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat pentru săvârşirea unei infracţiuni contra patrimoniului, constând în emiterea unor cecuri fără a exista provizia sau acoperirea necesară, şi nu pentru emiterea de cecuri false, situaţie în care s-ar fi impus măsura anulării acestora.
Cum cecurile emise de inculpat nu sunt afectate de nulitate, măsura dispusă, de anulare a lor, se constată a fi nelegală şi a fost înlăturată ca urmare a admiterii recursurilor.
1892 din 10 aprilie 2002
(FALSIFICAREA DE MONEDE SAU ALTE VALORI. ÎNŞELĂCIUNE PRIN EMITERE DE CECURI FĂRĂ ACOPERIREA NECESARĂ. DEOSEBIRI. APLICAREA LEGII MAI FAVORABILE)
Activităţile de falsificare de cecuri, incriminate prin art. 282 alin. (1) C. pen., şi de punere a acestora în circulaţie, infracţiune incriminată prin alineatul (2) al aceluiaşi articol, constituie, în urma modificărilor şi completărilor aduse Codului penal prin Legea nr. 140 din 14 noiembrie 1996, infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 4 teza 1 C. pen., prin care se sancţionează fapta de emitere a unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară.
Cum sancţiunea prevăzută pentru infracţiunile de falsificare de monede sau de alte valori şi de punere în circulaţie de valori falsificate, în formele prevăzute de art. 282 alin. 1 şi 2 C. pen., este mai uşoară decât sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 4, în raport cu prevederile art. 13 C. pen. referitoare la aplicarea legii mai favorabile, faptele de emitere şi de punere în circulaţie de cecuri fără acoperire săvârşite anterior apariţiei Legii nr. 140/1996 trebuie încadrate, după caz, în art. 282 alin. (1) sau în art. 282 alin. (2) C. pen..
1099 din 23 martie 1999, Bul. jud.,p. 284
Notă: – În Codul penal înşelăciunea prin cecuri nu a mai fost prevăzută în mod separat, „fiindcă în realitate ea constituie o înşelăciune şi poate fi sancţionată ca atare” (V. Dongoroz ş.a., Noul cod. Prezentare comparativă, p. 148, D. Ciuncan, „Dreptul” nr. 3/1994, p. 89).
Dacă am departaja incriminările temporal, cum se explică reţinerea simultană a celor două infracţiuni în C.S.J., dec. nr. 787/1994, în Pro lege nr. 3/1995, p. 77 Cum se explică reţinerea art. 215 şi anterior Legii nr. 140/1996?
– T. Hâj, Bilete la ordin fără acoperire, „Dreptul” nr. 8/2000, p. 144
– P. Ciobanu, Falsificare monede. Înşelăciune, Concurs real, Pan Rom. nr. 1/2001, p. 97
(FALSIFICARE DE MONEDE SAU ALTE VALORI. TITLU PENTRU EFECTUAREA PLĂŢILOR. ORDIN DE PLATĂ. DEOSEBIRI)
Ordinul de plată nu constituie titlu pentru efectuarea plăţilor în accepţiunea art. 282 C. pen. deoarece, potrivit Regulamentului Băncii Naţionale a României nr. 8 din 19 august 1994, pentru a face plăţi pe baza acestui ordin, fără putere circulatorie în sine, societatea bancară este obligată să îndeplinească anumite operaţiuni fără de care transferul sumei de bani nu se poate realiza. În atare situaţie, fapta de falsificare şi folosire a unui ordin de plată constituie infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 alin. (1) C. pen., iar nu infracţiunile de falsificare de monede sau de alte valori prevăzute de art. 282 alin. (1) şi de art. 282 alin. (2) C. pen..
Potrivit art. 282 C. pen. pot fi produs al acţiunii de falsificare şi, după caz, obiect material al faptelor incriminate prin acest text de lege, în mod limitativ, numai: moneda metalică sau hârtie, titlurile de orice fel pentru efectuarea plăţilor, emise de instituţia bancară ori alte instituţii de credit competente, precum şi orice alte titluri sau valori asemănătoare.
Or, ordinul de plată nu poate fi asimilat titlurilor la care se face referire prin textul de lege menţionat cât timp, potrivit Regulamentului Băncii Naţionale a României nr. 8 din 19 august 1994, printr-un asemenea instrument emitentul doar cere societăţii bancare receptoare să pună necondiţionat la dispoziţia beneficiarului o sumă de bani la o anumită dată, iar emiterea lui nu este suficientă, pentru efectuarea plăţii fiind obligatorie îndeplinirea anumitor operaţiuni de către societatea bancară, fără de care transferul sumei de bani nu se poate realiza. Aceste operaţiuni, care privesc recepţia, adică procedura de recunoaştere a primirii ordinului de plată, autentificarea, prin care se verifică dacă ordinul a fost emis de persoana indicată ca emitent, precum şi acceptarea, ce constă în recunoaşterea valabilităţii ordinului, relevă condiţionarea puterii circulatorii a ordinului de plată de efectuarea unor formalităţi esenţiale prin cooperarea dintre societatea bancară receptoare şi societatea destinatară.
Ca urmare, se impune a se reţine că ordinele de plată falsificate de inculpat, neavând în sine putere circulatorie, nu erau susceptibile a servi direct ca mijloace de plată, încât ele nu pot constitui titlu pentru efectuarea plăţilor în accepţiunea art. 282 C. pen., astfel că încadrarea juridică a faptei de falsificare şi folosire a acelor ordine ca mijloace de plată în infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 290 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., este corectă.
În consecinţă, recursul declarat de procuror a fost respins.
Notă: – Publicată în Bul. jud. nr., p. 287. Cu privire la înscrisul mincinos şi nu fals, a se vedea D. Ciuncan, „Dreptul” nr. 3/1994, p. 92; mai vechi, D.Lucinescu, Comentarii în „Codul penal comentat şi adnotat, Partea specială”, vol. I, p. 321; V. Dongoroz în Explicaţii …. vol. III, p. 533.
– Dacă biletul la ordin se poate gira, andosa, s-ar putea spune că are putere circulatorie.
– Numai cecul circular este emis de o bancă (instituţie de credit).
Atunci când este vorba de o declarare ce poartă asupra unui fapt personal al declarantului, de o minciună care nu priveşte decât propria sa situaţie, legea nu a voit să pună pe particular în situaţia de a sacrifica propriul său interes spunând adevărul, sau de a comite o crimă spunând o minciună, şi de aceea nu l-a pedepsit.
Legea a circumscris falsul pedepsit de lege numai la declaraţiile prin care se atribuie un fapt sau o calitate unui terţ, sau la cele prin care se uzurpă situaţia sau calitatea unui terţ.
(R. Garraud, Traité théoretique et pratique du droit pénal, Paris, 1913, vol. III, nr. 1031(ed. II) sau vol. IV, Paris 1922 (ed. III) nr. 1389; E. Garçon, Code pénal annoté, nr. 72; M.I. Papadopolu, Comentare în V. Rătescu, „Codul penal adnotat”, vol. II, Partea specială I, Socec, Bucureşti, 1937, p. 564; în sens contrar Blanche, Etuds sur le Code penal, vol. III nr. 135; acest din urmă autor exclude totuşi penalitatea pentru simulaţiune (fictivitate, deghizare în contract prin acordul părţilor), chiar prejudiciabil terţilor. Dacă părţile au urmărit chiar prejudicierea terţului avem un fals (dar nu avem înşelăciune în convenţii).
– Înşelăciune în convenţii, în „Dreptul” nr. 9/2003, p. 240
(ÎNŞELĂCIUNE. FOLOSIREA CREDITULUI BANCAR ÎN ALT SCOP DECÂT ACELA PENTRU CARE A FOST ACORDAT)
Obţinerea unui credit pentru asigurarea unor activităţi ale societăţii comerciale beneficiare şi depunerea imediată a banilor de către administrator într-un cont la purtător cu dobândă mai mare, în beneficiul său propriu, urmată de restituirea împrumutului numai prin executare asupra bunurilor cu care s-a garantat, constituie infracţiunea de înşelăciune în convenţii prevăzută în art. 215 alin. 3 C. pen.
În fapt, prin sentinţa penală nr. 55 din 27 martie 2001, Tribunalul Tulcea a condamnat pe inculpatul V.G. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 3 C. pen.
Instanţa a reţinut că, la 21 noiembrie 1995, inculpatul a luat împrumut suma de 1.600.000.000 de lei de la Credit Bank Tulcea, pentru a procura marfă şi a redresa financiar SC „S.I.” Pucioasa, al cărei administrator era.
Deşi avea obligaţia respectării destinaţiei declarate a creditelor contractate, inculpatul, a doua zi după primirea împrumutului, a emis ordine de plată prin care transfera suma de 1.400.000.000 de lei din contul SC „S.I.” în contul SC „L.C.I.” Pucioasa, societate la care inculpatul era, de asemenea, acţionar şi administrator, în depozit la purtător cu o dobândă de 45% pe an timp de 3 luni.
Prin decizia penală nr. 182/P din 8 iunie 2001, Curtea de Apel Constanţa a respins apelul inculpatului.
Recursul declarat de inculpat este nefondat.
Din examinarea deciziei recurate şi a probelor administrate în cauză rezultă că instanţele au reţinut corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului pentru comiterea infracţiunii de înşelăciune.
În acest sens, corect instanţa de apel a reţinut că inculpatul a obţinut creditul pentru finanţarea activităţii la SC „S.I.”. Pucioasa deşi, în realitate, a urmărit un beneficiu pentru sine prin schimbarea destinaţiei creditului, transferând imediat banii dintr-un cont în altul, cel din urmă fiind purtător de dobânzi mai mari de care el a beneficiat.
Reaua-credinţă a inculpatului rezultă neîndoielnic din modul cum a acţionat, precum şi din împrejurarea că recuperarea sumei împrumutate s-a făcut după începerea urmăririi penale şi numai prin valorificarea garanţiilor.
2801 din 31 mai 2002, aflată pe site-ul www.scj.ro
(SCHIMBAREA ÎNCADRĂRII JURIDICE ART. 215 DIN CODUL PENAL. ART. 213 DIN CODUL PENAL)
Infracţiunea de înşelăciune subzistând şi în situaţia în care inducerea în eroare are drept scop obţinerea unui folos material injust pentru o altă persoană.
Prin sentinţa penală nr. 226 din 20 martie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia II-a penală a condamnat pe I.G. la 11 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b), pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. (2), (3) şi (5) din Codul penal.
În baza art. 288 alin. (1), art. 291 şi 293 din Codul penal a mai fost condamnat la diferite pedepse.
În baza art. 14 raportat la art. 346 din Codul de procedură penală cu referire la art. 998 din Codul civil a fost obligat inculpatul să plătească părţii civile S.C., domiciliată în Franţa, Paris, 16-ièm 108, str.Michel Ange, echivalentul în lei la cursul B.N.R de la data executării sumei de 157.000 USD, reprezentând contravaloarea bunurilor (mobilier şi alte obiecte de artă) de care a fost deposedată prin săvârşirea infracţiunilor deduse judecării.
În baza art. 348 din Codul de procedură penală s-a dispus anularea actelor falsificate de inculpat.
S-a reţinut că, inculpatul I.G. a cîştigat încrederea părţii vătămate S.C., printr-o comportare mai mult decît binevoitoare, şi împreună cu făptuitorul D.I., după ce se prezentaseră părţii vătămate sub o identitate falsă, s-au oferit să transporte la Paris, mobila moştenită de victimă, în urma decesului fratelui acesteia.Inculpatul, în vederea transportării mobilei în bune condiţii, a întocmit, împreună cu partea vătămată, un inventar al mobilei, făptuitorul D.I. (care s-a prezentat sub numele de E.D.), urmând să o însoţească, pe durata transportului şi să o anunţe pe victimă despre locul exact de unde putea să o ridice, în scest scop oferindu-i şi un număr de telefon din Paris, pentru a putea fi contactat.
Inculpatul s-a prezentat sub numele de Ionescu Dan şi că împreună cu alt bărbat, care s-a prezentat sub numele de Edi Vasilescu şi o femeie, pe care au prezentat-o drept secretara directorului firmei, au vizitat-o frecvent, oferindu-se să se ocupe de transportul mobilei, pe care o moştenise de la fratele său. A mai arătat partea vătămată că inculpatul s-a oferit să îi intermedieze şi vînzarea unei case, iar prin comportamentul ireproşabil avut, a reuşit să îi cîştige încrederea, fiind convinsă că transportul mobilei se va efectua, cu atît mai mult cu cît inculpatul a întocmit un inventar al bunurilor ce urmau să fie transportate.
Inculpatul, audiat în faţa instanţei şi-a menţinut declaraţiile date în cursul urmăririi penale şi a arătat că nu a săvîrşit infracţiunile pentru care este cercetat, ci a fost la rîndul său victima unei neînţelegeri, mobila părţii vătămate fiind transportată în Franţa, de către „E.V.”, preţul deplasării, în sumă de 2000 USD, fiind suportat chiar de către el.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia II- a penală, prin decizia nr. 466 din 30 iulie 2002, a respins, ca nefondate apelurile inculpatului şi părţii civile, a computat prevenţia pentru inculpat de la 9 iulie 2000 la 30 iulie 2002 şi a obligat pe apelanţi la plata cheltuielilor judiciare.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul I.G., care, prin apărătorul său, a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea prevăzută de art. 215 din Codul penal în cea prevăzută de art. 213 din Codul penal şi reducerea pedepsei aplicate.
Recursul este nefondat.
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar se constată că instanţele de judecată au reţinut temeinic situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului, în concordanţă cu probele administrate în cauză, făcând şi o încadrare corectă faptelor.
Susţinerile inculpatului, în sensul că, a achitat preţul transportului, că mobila a fost transportată în Franţa, iar el nu are cunoştinţă despre intenţia celuilalt făptuitor de a-şi însuşi bunurile, după cum şi afirmaţiile potrivit cu care nu şi-a însuşit bunurile nici un bun aparţinînd părţii vătămate sunt infirmate de probatoriul administrat în cauză.
Inculpatul a recunoscut să s-a prezentat părţii vătămate, sub o altă identitate.
Din declaraţiile martorilor coroborate cu cea a părţii vătămate, rezultă că inculpatul a depus eforturi pentru a se prezenta ca o persoană decentă, credibilă, cîştigîndu-i victimei încrederea.
Totodată, din procesul verbal de confruntare dintre inculpat şi victimă, a rezultat, înţelegerea avută cu D.I., în sensul valorificării mobilierului şi împărţirii, în mod egal, a sumei obţinute. De altfel, la domiciliu inculpatului au fost găsite obiecte predate de partea vătămată pentru a fi transportate.
Împrejurarea că inculpatul nu şi-a însuşit mobila transportată de celălalt făptuitor sau banii reprezentînd contravaloarea acesteia nu are relevanţă în cauză, infracţiunea de înşelăciune subzistând şi în situaţia în care inducerea în eroare are drept scop obţinerea unui folos material injust pentru o altă persoană.
Avînd în vedere aceste probe în mod corect au reţinut instanţele că inculpatul a săvârşit infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 2, 3 şi 5 din Codul penal.
39 din 8 ianuarie 2003 (dosar nr. 4089/2002), aflată pe site-ul www.scj.ro
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.