Sâmbătă, 26 iulie 2025, pentru corecta informare a opiniei publice cu privire la calitatea de martor denunțător pe care o persoană ar fi avut-o într-un dosar penal, Direcția Națională Anticorupție a făcut următoarele precizări:
La data de 2 februarie 2018, cei doi reprezentanți ai societății SC Touring Eurolines SA s-au prezentat, din proprie inițiativă, fără apărător, la sediul D.N.A. cu un denunț deja redactat pe numele unuia dintre ei. Aceștia au fost audiați în aceeași zi de procurorul de caz, atribuindu-li-se calitatea de martori denunțători.
Calitatea de martor denunțător este strâns legată de informațiile utile aduse la cunoștința organului de urmărire penală, în orice formă (denunț/declarație de martor), înainte ca acesta să fi fost sesizat. Detaliile cuprinzătoare oferite de cei doi au fost valorificate și au condus la trimiterea în judecată și, ulterior, la condamnarea inculpatei B.A.G., ambii fiind considerați de procurorul de caz martori denunțători, beneficiind de prevederile legale aplicabile în această situație, respectiv art. 290 alin. 3 C.pen.(mituitorul) și art. 292 alin. 2 C.pen. (făptuitorul, cumpărarea de influență)
Este regretabil că, prin felul în care unii actori publici interpretează eronat dispozițiile legale se aruncă o urmă de dubiu asupra unei hotărâri judecătorești definitive ce beneficiază de autoritate de lucru judecat.
În această dezbatere publică, în care D.N.A. a fost solicitată de mass-media să se pronunțe asupra unui dosar pe care l-a instrumentat și care a fost confirmat definitiv de către instanța de judecată, interesul nostru instituțional ține exclusiv de o prezentare corectă a faptelor și a temeiurilor juridice. Respingem atragerea D.N.A. în discuții politice de orice natură. Precizări cu privire la calitatea de martor denunțător într-un dosar penal instrumentat de D.N.A. , 28 iulie 2025 , JURIDICE.ro, DNA, 26iulie 2025
Vineri, 25 iulie 2025, viceprim-ministrul D. A. a transmis că: „În spațiul public au apărut informații despre implicarea mea într-un dosar de corupție care viza mai mulți funcționari ai ANAF. Pe scurt: În dosar am fost martor, nu denunțător. Nu a existat nicio acțiune împotriva mea.”
Din cele afirmate, credem că, teoretic, a doua poziție adoptată este mai corectă : legal, nu avem nici mituitor , nici cumpărător de influență.
Instituția “denunțătorului” este reglementată de normele procesual penale în vigoare, art. 288 alin. (1) C.pr.pen. stabilind că „Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunț, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu“, iar, potrivit art. 290 alin. (1) din același act normativ, „Denunțul este încunoștințarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârșirea unei infracțiuni“. Totodată, din coroborarea dispozițiilor art. 289 C.pr.pen. cu cele ale art. 290 din același act normativ, rezultă că nu poate avea calitatea de denunțător cel care încunoștințează organul de urmărire penală referitor la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracțiune. Cu alte cuvinte, denunțătorul nu poate avea concomitent și calitatea de persoană vătămată prin infracțiunea denunțată. Însă, având în vedere dispozițiile art. 29, 33 și 34 C.pr.pen. se poate susține că denunțătorul este un subiect procesual secundar, participant în procesul penal. De regulă, denunțul este facultativ, în sensul că poate fi făcut de orice persoană în mod voluntar, denunțarea nefiind caracterizată ca o obligație juridică, Codul penal în vigoare reglementând însă și cazuri în care denunțarea unor fapte reprezintă o obligație legală, astfel încât fapta de a nu formula denunțul constituie ea însăși infracțiune [în acest sens, art. 266 alin. (1), art. 267 alin. (1) și art. 410 alin. (1) C.pen.].
Denunțul poate fi realizat și în ceea ce privește propriile fapte, în contextul săvârșirii anumitor infracțiuni, în această ipoteză fiind reglementat ca o cauză de nepedepsire. În acest sens sunt dispozițiile art. 51 alin. (1), ale art. 290 alin. (3), ale art. 292 alin. (2) și ale art. 367 alin. (4) C.pen.. În ipoteza reglementată la art. 292 alin. (2) C.pen., potrivit căruia „Făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta”, denunțătorul poate fi o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracțiune pe care a săvârșit-o, infracțiune care este în strânsă legătură cu alta, iar prin realizarea denunțului se urmărește aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunțător și tragerea la răspundere penală a făptuitorului ce a săvârșit infracțiunea aflată în corelație cu cea a denunțătorului [în același sens reglementează și art. 290 C.pen. – darea de mită, art. 289 C.pen. – luarea de mită, art. 291 C.pen. – traficul de influență]. De asemenea, condiția ca fapta să fie denunțată mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta are scopul de a determina persoanele care pot face denunțuri să procedeze la punerea la dispoziția organelor judiciare a informațiilor de care dispun, într-o etapă incipientă a procesului penal, respectiv la un moment cât mai apropiat de cel al comiterii faptelor denunțate, contribuind, în acest fel, la descoperirea și tragerea la răspundere penală a autorilor, în timp util, înaintea intervenirii unor cauze de natură a înlătura răspunderea penală sau executarea pedepsei și, prin urmare, dreptul organelor judiciare de a manifesta un rol activ în combaterea faptelor de corupție. Curtea Constituțională, Decizia 712/2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 291 alin. (1) și ale art. 292 alin. (1) și (2) C.pen. în același sens, Decizia nr. 514 din 17 iulie 2018, M.Of. nr. 956 din 13 noiembrie 2018, sau Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, M.Of. nr. 650 din 6 august 2019.
O dispoziție legală de aceeași natură se regăsește în legislația românească, în cuprinsul art. 290 C.pen., ce reglementează infracțiunea de dare de mită, alin. (3) al articolului anterior menționat prevăzând că mituitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta. art. 290 alin. (3) C.pen., care reglementează cauza de nepedepsire .
Mituitorul, beneficiar al cauzei speciale de nepedepsire, prevăzută la art. 290 alin. (3) C.pen., nu este o persoană ce nu are interese procesuale, atâta vreme cât există înclinarea acestuia, fie de a-și menține cele precizate prin autodenunț, pentru a beneficia în continuare de cauza de nepedepsire, fie de a-și schimba depoziția, prin raportare la cele cuprinse în autodenunț, în dorința de a nu se autoincrimina, de a se apăra de posibila acuzație pentru infracțiunea de dare de mită, acuzație ce planează în continuare asupra sa, deși este deja beneficiar al unei soluții de clasare, soluție care nu are autoritate de lucru judecat din punct de vedere procesual, putându-se dispune reluarea urmăririi penale în caz de redeschidere a urmăririi penale pentru cazurile prevăzute la art. 335 C.pr.pen., anume când, ulterior emiterii soluției de clasare, se constată că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea ori au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea.
Instanța de trimitere a apreciat că denunțul făcut de mituitor are, în plan procesual penal, doar rolul de a sesiza organul de urmărire penală, conform art. 290 C.pr.pen., și nu de a crea posibilitatea introducerii denunțătorului ca martor în procesul în care se cercetează infracțiunea corelativă de luare de mită. De asemenea, s-a susținut că denunțul mituitorului are duble valențe, prin efectele pe care le are în plan procesual penal, organul judiciar competent putând emite o soluție de clasare sau de încetare a procesului penal, dar și în plan material penal, prin înlăturarea răspunderii penale ca urmare a incidenței cauzei speciale de nepedepsire, prevăzută la art. 290 alin. (3) C.pen.. Mai mult, această cauză de impunitate a mituitorului denunțător are rolul de a încuraja descoperirea rapidă a infracțiunilor de corupție, mituitorul percepând instituția denunțului ca pe un adevărat stimul de a aduce la cunoștința organelor judiciare comiterea acestor infracțiuni grave, el fiind la adăpost de răspunderea penală prin acest beneficiu legal. Aceeași cauză de impunitate a denunțului făcut de mituitor are și rolul de a preveni comiterea infracțiunilor de luare de mită, aceasta acționând ca o reală frână a funcționarului care ar avea pulsiunea infracțională de a comite fapte de corupție, fiind sub iminenta denunțare a potențialelor sale fapte de către mituitorul care este apărat de răspunderea penală.
Din perspectiva denunțătorului, în condițiile în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și acesta dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), dispozițiile art. 103 alin. (3) C.pr.pen. sunt pe deplin aplicabile;
În cazul în care denunțătorul nu dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), dispozițiile art. 103 alin. (3) C.pr.pen. nu sunt aplicabile, denunțătorul putând fi audiat în calitate de martor, într-o procedură publică și contradictorie, cu respectarea dispozițiilor referitoare la audierea martorilor;
Curtea distinge două situații, după cum există sau nu există un interes în obținerea unui beneficiu din perspectiva tragerii acestora la răspundere penală;
Astfel, în cazul în care denunțătorul nu are niciun beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, declarația sa dată în calitate de martor este comparabilă, din perspectivă procesuală, cu declarația oricărui alt martor, beneficiind de același tratament;
În cazul în care denunțătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, apare că, din această perspectivă, poziția sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente. Referitor la aceștia din urmă, s-a precizat că, fiind interesați în proces, aceștia acționează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declarațiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susținerea poziției pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declarații necorespunzătoare adevărului; Spre deosebire de vechea reglementare, Codul de procedură penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declarațiile părții (persoanei) vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Astfel, cu excepția declarațiilor prevăzute de dispozițiile art. 103 alin. (3) C.pr.pen., celelalte declarații au o valoare probatorie necondiționată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor. Dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declarației martorilor, numai adânca și serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezășie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declarațiilor făcute de martori. Curtea Constituțională , Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, M.Of. nr. 639 din 1 august 2019, Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, M.Of. nr. 650 din 6 august 2019, Î.C.C.J. – Completul de 5 judecători prin Decizia penală nr. 160 din 20 iunie 2012
Posibilitatea legală a audierii în calitate de martor a denunțătorului. Potrivit CEDH, noțiunea de „martor” are un înțeles autonom, independent de calificarea sa în norma națională (Hotărârea din 24 aprilie 2012, pronunțată în Cauza Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, § 45). Astfel, din moment ce o depoziție, fie că ea este făcută de un martor – stricto sensu – sau de către o altă persoană, este susceptibilă să fundamenteze, în mod substanțial, condamnarea celui trimis în judecată, ea constituie o “mărturie în acuzare”, fiindu-i aplicabile garanțiile prevăzute de art. 6 § 1 și 3 lit. d) din Convenție (Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunțată în Cauza Kaste și Mathisen împotriva Norvegiei, § 53; Hotărârea din 27 februarie 2001, pronunțată în Cauza Luca împotriva Italiei, § 41).
În anumite cazuri, o persoană care este audiată în calitate de martor în cadrul procesului penal poate fi considerată subiectul unei acuzații în materie penală, devenind astfel incidente drepturile persoanei audiate în calitate de martor de a păstra tăcerea și de a nu contribui la propria incriminare.
O persoană dobândește calitatea de acuzat, care atrage aplicabilitatea garanțiilor conferite de art. 6 din Convenție, nu la momentul în care îi este în mod oficial conferită, ci la momentul în care autoritățile naționale au motive plauzibile de a bănui implicarea persoanei respective în săvârșirea infracțiunii (Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunțată în Cauza Brusco contra Franței, § 47). Curtea analizează dacă la momentul audierii organele judiciare o suspectau pe respectiva persoană de săvârșirea infracțiunii, având în vedere celelalte mijloace de probă administrate. Dacă aceste suspiciuni existau, atunci toate drepturile prevăzute de art. 6 din Convenție în privința acuzației în materie penală sunt incidente, inclusiv dreptul la tăcere, chiar dacă organele judiciare nu dispun efectuarea în continuare a urmăririi penale și audiază persoana în calitate de martor (Hotărârea din 15 noiembrie 2012, pronunțată în Cauza Sergey Afanasyev contra Ucrainei, § 58). Totodată, în cazul în care martorul face declarații incriminatoare, iar organul judiciar nu îi aduce la cunoștință dreptul la tăcere prevăzut de art. 118 C.pr.pen., nu poate fi considerat că martorul a renunțat în mod neechivoc la dreptul la tăcere prin simpla continuare a relatării (Hotărârea din 27 octombrie 2011, pronunțată în Cauza Stojkovic contra Franței și Belgiei, § 54).
Atunci când organele judiciare nu au indicii rezonabile privind implicarea unei persoane în săvârșirea unei infracțiuni și o audiază în calitate de martor, nu sunt incidente garanțiile art. 6 din Convenție privind acuzațiile în materie penală, persoana astfel audiată neputând invoca dreptul la tăcere. Instanța de contencios european a constatat echitatea procedurii într-o cauză în care martorul a mărturisit săvârșirea faptei în fața organelor de cercetare penală, deși la momentul audierii nu exista niciun indiciu cu privire la implicarea acestuia. Curtea a arătat că organele judiciare au schimbat calitatea sa din martor în suspect și nu au desfășurat niciun procedeu probatoriu între momentul mărturisirii și numirea unui avocat din oficiu (Hotărârea din 31 octombrie 2013, pronunțată în Cauza Bandaletov contra Ucrainei, §§ 62-66, Hotărârea din 19 ianuarie 2012, pronunțată în Cauza Smolik contra Ucrainei, §§ 53-55).
Posibilitatea denunțătorului de a dobândi calitatea de martor în procesul penal rezultă din argumentele expuse pe larg de către Curtea Constituțională în Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019 (M.Of. nr. 650 din 6 august 2019). În plus, neexistând o reglementare procesuală expresă privind statutul denunțătorului în procesul penal, singurul statut procesual care îi poate fi atribuit acestuia este acela de martor, cu drepturile și obligațiile corespondente. Codul de procedură penală nu cuprinde nicio dispoziție explicită în sens contrar. De asemenea norma de incriminare a infracțiunii de mărturie mincinoasă nu cuprinde nicio restricție cu privire la “tipologiile” de martori care pot fi subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă.
Poate fi martor numai persoana care a perceput în mod direct faptele sau împrejurările de fapt pentru probarea cărora a fost propusă, întrucât calitatea de martor este legată de percepția directă și imediată a persoanei, adică de ceva ce a văzut, a auzit sau a simțit cu privire la chestiunea pentru care a fost propusă ca martor (I. Tanoviceanu, Tratat de drept și procedură penală, ed. a 2-a, vol. IV, p. 661).
Definiția noțiunii de martor a fost modificată în noua lege procesual penală, calitatea de martor nemaifiind raportată la persoana care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de natură să servească la aflarea adevărului. În acest sens sunt dispozițiile art. 114 alin. (1) C.pr.pen., care prevăd că poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală.
De asemenea, art. 115 alin. (1) C.pr.pen. consacră regula capacității oricărei persoane de a fi audiată în calitate de martor în procesul penal, cu excepția părților (inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente) și a subiecților procesuali principali (suspectul și persoana vătămată), deoarece aceștia, având un interes substanțial în modul de soluționare a cauzei, nu pot fi considerați observatori imparțiali ai faptelor deduse judecății.
Dispozițiile art. 29-34 C.pr.pen. reglementează expres și limitativ participanții în procesul penal. Aceștia sunt: organele judiciare, avocatul, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente, suspectul, persoana vătămată, martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum și orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale. Acestea sunt singurele persoane care au vocația de a participa în procesul penal.
În absența unei reglementări legale exprese privind statutul denunțătorului, persoana care sesizează organul judiciar prin denunț nu va participa la procesul penal în calitate de denunțător, ci de persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o, la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Persoana care sesizează organul judiciar prin denunț participă la procesul penal pe care l-a declanșat în calitate de martor, cu toate drepturile și obligațiile prevăzute de lege.
Eventualul beneficiu din perspectiva tragerii la răspundere penală pe care denunțătorul îl poate avea nu se repercutează asupra calității procesuale în care acesta participă la procesul penal, ci are consecințe exclusiv asupra valorii probante a declarației sale, supusă, ca orice altă probă, liberei aprecieri a organului judiciar. Curtea Constituțională, Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, M.Of. nr. 650 din 6 august 2019
În condițiile în care denunțătorul, inclusiv în ipoteza în care beneficiază de cauza de impunitate prevăzută de art. 290 alin. (3) C.pen., are în mod legal calitatea de martor, acesta poate avea și calitatea de subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 273 C.pen. (calitatea de martor privește infracțiunea de luare de mită, iar cauza de impunitate se referă la infracțiunea de dare de mită).
Persoanei care beneficiază de cauza de nepedepsire reglementată de art. 290 alin. (3) C.pen. nu îi este aplicabilă Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019 a Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a stabilit că participantul la comiterea unei infracțiuni care a fost judecat separat de ceilalți participanți și audiat ulterior ca martor, în cauza disjunsă, nu poate avea calitatea de subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzute în art. 273 C.pen., deoarece nu are calitatea de participant la săvârșirea infracțiunii de luare de mită prevăzute în art. 289 C.pen., ci de autor al infracțiunii distincte de dare de mită prevăzute în art. 290 C.pen..
În ipoteza în care mituitorul beneficiar al cauzei de nepedepsire pentru infracțiunea de dare de mită, audiat în calitate de martor în cadrul procesului penal referitor la infracțiunea de luare de mită, face afirmații mincinoase ori nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat, poate răspunde pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 273 C.pen..
În măsura în care sesizarea penală făcută prin denunț cu privire la existența unei fapte prevăzute de legea penală ori în legătură cu săvârșirea unei asemenea fapte este nereală, denunțătorul poate răspunde pentru infracțiunea de inducere în eroare a organelor judiciare prevăzută de art. 268 C.pen..
Nu există niciun impediment rezultat din dispozițiile art. 273 C.pen. sau ale art. 118 C.pr.pen. ori din Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019 a Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în materie penală sau din jurisprudența CEDO care să excludă răspunderea penală pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă a mituitorului beneficiar al cauzei de nepedepsire prevăzute de art. 290 alin. (3) C.pen..
În art. 118 C.pr.pen., care prevede că declarația de martor dată de o persoană care, în aceeași cauză, anterior declarației a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa, legiuitorul definește dreptul martorului de a nu se acuza, ca o obligație procesuală negativă a organului judiciar, care nu poate folosi declarația dată în calitate de martor împotriva persoanei care a dobândit calitatea de suspect sau inculpat în aceeași cauză.
Textul are însă în vedere două ipoteze: situația în care anterior audierii în calitate de martor persoana în cauză a avut calitatea de suspect sau de inculpat și situația în care persoana în cauză a fost inițial audiată în calitate de martor și ulterior a dobândit calitatea de suspect sau de inculpat. În niciuna din aceste situații organul judiciar nu poate folosi declarația dată în calitate de martor în defavoarea acuzatului, fiind însă permisă folosirea aceleiași declarații în favoarea suspectului sau inculpatului.
Din dispozițiile art. 290 alin. (3) C.pen., care stabilesc, în mod explicit, că mituitorul beneficiază de cauza de nepedepsire numai dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta, rezultă că martorul denunțător nu se poate situa în niciuna dintre ipotezele la care se referă art. 118 C.pr.pen., reținut și în considerentele Deciziei nr. 10 din 17 aprilie 2019 a Î.C.C.J. – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală.
Pe de o parte, martorul denunțător căruia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 290 alin. (3) C.pen. beneficiază de impunitate pentru propria faptă de dare de mită, iar beneficiul impunității exclude „încălcarea dreptului de a nu contribui la propria acuzare“, iar, pe de altă parte, calitatea de martor a denunțătorului privește infracțiunea de luare de mită la săvârșirea căreia nu are calitatea de participant, neputând contribui prin declarațiile date la propria acuzare.
În literatura juridică s-a susținut că formularea denunțului – care este o formă de sesizare a organelor judiciare, în principiu, civică și facultativă, pe care o poate face orice persoană, cu excepția celei care nu are capacitate deplină de exercițiu, în mod voluntar, pentru a obține anumite beneficii legale – reprezintă, în fapt, și o manifestare de voință a denunțătorului de a renunța la protecția oferită de dreptul său de a nu se autoincrimina, în favoarea protecției date de cauza de nepedepsire, care îi va fi aplicabilă; implicit, denunțătorul își asumă noul statut de martor, cu toate drepturile și obligațiile care decurg din noua sa calitate, inclusiv obligația de a spune adevărul în fața organelor judiciare.
Cum declarațiile denunțătorului vor putea fi asimilate unei declarații de martor doar în situația în care acesta nu va avea calitatea de suspect sau inculpat în procesul penal, deci, exclusiv, în situația în care va beneficia de o cauză de nepedepsire, o eventuală „coerciție” împotriva acestuia nu va exista pentru că autoincriminarea martorului denunțător, prin declarațiile sale, nu va putea să producă nicio consecință juridică în detrimentul său, efectele incriminatorii fiind paralizate de incidența cauzei de nepedepsire. Înlăturarea beneficiului privind nepedepsirea în situația retractării declarațiilor incriminatorii inițiale nu va fi posibilă și din cauza faptului că beneficiul prevăzut la art. 290 alin. (3) C.pen. este condiționat doar de denunțarea faptelor, și nu de o conduită activă a denunțătorului pe întreg parcursul procesului penal, în sensul unei contribuții efective la tragerea la răspundere penală a persoanelor implicate în activitatea infracțională sesizată.
Denunțătorul care beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută de art. 290 alin. (3) C.pen. are calitatea de martor în procesul penal, iar în cazul în care, audiat fiind în această calitate, face afirmații mincinoase sau nu spune tot ce știe în legătură cu faptele sau împrejurările esențiale cu privire la care este întrebat, poate fi subiect activ doar al infracțiunii de mărturie mincinoasă prevăzute de art. 273 C.pen., nu și al infracțiunii de favorizare a făptuitorului prevăzute de art. 269 C.pen.. Î.C.C.J., Decizia nr.1/2020 referitoare la pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept privind posibilitatea ca martorul denunțător beneficiar al cauzei de nepedepsire să fie subiect activ al infracțiunii de mărturie mincinoasă sau de favorizare a făptuitorului, M.Of. 173 / 2020
Dreptul, ca operă a legiuitorului, nu poate fi exhaustiv, iar dacă este lacunar, neclar, sistemul de drept recunoaște judecătorului competența de a tranșa ceea ce a scăpat atenției legiuitorului, printr-o interpretare judiciară, cauzală a normei. Sensul legii nu este dat pentru totdeauna în momentul creării ei, ci trebuie să se admită că adaptarea conținutului legii se face pe cale de interpretare – ca etapă a aplicării normei juridice la cazul concret -, în materie penală, cu respectarea principiului potrivit căruia legea penală este de strictă interpretare. Curtea a reținut astfel că interpretarea autentică, legală poate constitui o premisă a bunei aplicări a normei juridice, prin faptul că dă o explicație corectă înțelesului, scopului și finalității acesteia, însă legiuitorul nu poate și nu trebuie să prevadă totul. În concret, orice normă juridică, ce urmează a fi aplicată pentru rezolvarea unui caz concret, urmează a fi interpretată de instanțele judecătorești (interpretare judiciară, cazuală) pentru a emite un act de aplicare legal.
Dispozițiile legale constituie, în realitate, o aplicare, în legislația procesual penală națională, a dispozițiilor art. 22 lit. a) din Convenția penală privind corupția, adoptată la Strasbourg, la 27 ianuarie 1999, sub auspiciile Consiliului Europei, ratificată de statul român prin Legea nr. 27/2002, M.Of. nr. 65 din 30 ianuarie 2002, precum și a prevederilor art. 37 pct. 1 și pct. 2 din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată prin Legea nr. 365/2004, M.Of. nr. 903 din 5 octombrie 2004. Potrivit art. 22 lit. a) din Convenția penală a Consiliului Europei privind corupția, fiecare stat parte la convenție s-a obligat să adopte măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a asigura o protecție efectivă și corespunzătoare persoanelor care furnizează informații referitoare la infracțiunile ce fac obiectul de reglementare al convenției sau care colaborează, în alt mod, cu autoritățile însărcinate cu investigații sau urmăriri, iar, conform art. 37 pct. 1 și pct. 2 din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, fiecare stat parte ia măsurile potrivite pentru a încuraja persoanele care participă sau care au participat la săvârșirea unei infracțiuni ce intră în obiectul de reglementare al convenției să furnizeze autorităților competente informații utile în scopurile anchetei și cercetării probelor, precum și o asistență faptică și concretă care ar putea contribui la lipsirea autorilor infracțiunii de produsul infracțiunii și la recuperarea acestui produs, aceleași state având în vedere să prevadă posibilitatea, în cazurile corespunzătoare, a micșorării pedepsei de care este pasibil un învinuit care cooperează într-un mod substanțial la anchetă sau la urmăririle referitoare la o infracțiune prevăzută de aceeași convenție. Decizia nr. 514/2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, M.Of. 956 / 2018
O atare interpretare este susținută de specificitatea normativă a art. 19 din Legea nr. 686/2002 privind protecția martorilor, republicată, unde subzistă nuanțe de reglementare ce nu apar în alte situații similare. Astfel, în art. 15 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se precizează că „Persoana care a comis una dintre infracțiunile prevăzute la art. 2-9, iar în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni legate de droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege”.
Un text similar există și în cuprinsul art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia „Persoana care a comis una dintre infracțiunile atribuite prin prezenta ordonanță de urgență în competența Direcției Naționale Anticorupție, iar în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege”, precum și în art. 15 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, cu modificările ulterioare: „Persoana care a comis una dintre infracțiunile prevăzute de prezenta ordonanță de urgență în competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, iar în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor participanți la săvârșirea infracțiunii beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege”.
Soluția legislativă reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 care exclude de la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, și care nu a comis o infracțiune gravă este neconstituțională.( Curtea Constituțională , Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015 (M.Of. nr. 185 din 18 martie 2015, Decizia nr. 63 din 22 ianuarie 2019, M.Of. nr. 650 din 6 august 2015),
Rațiunea cauzei de reducere a limitelor pedepsei este aceea de a institui un instrument eficient pentru combaterea infracțiunilor grave, prin determinarea persoanelor care dețin informații decisive în acest sens de a le furniza organelor judiciare. Prin urmare, determinantă și suficientă pentru acordarea beneficiului reducerii limitelor pedepsei este acțiunea martorului de a denunța și facilita tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni grave, indiferent de natura și gravitatea faptei comise de el însuși. Comiterea de către martor a unei infracțiuni care nu se încadrează în categoria infracțiunilor grave, așa cum sunt ele definite în art. 2 lit. h) din lege, nu poate fi un element care să îl excludă pe acesta de la beneficiul cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă. Drept urmare, diferența operată de norma supusă controlului de constituționalitate între cele două categorii de martori, după cum aceștia au săvârșit sau nu o infracțiune gravă, nu se bazează pe un criteriu rațional și nu justifică un tratament juridic diferențiat .
Această decizie a marcat revenirea Curții Constituționale asupra propriei jurisprudențe în materie, reflectată anterior în deciziile nr. 666 din 18 mai 2010 și nr. 378 din 24 septembrie 2013, prin care au fost respinse excepții de neconstituționalitate vizând dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, reținându-se, inter alia, că „principiul egalității în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracțiunilor, iar reglementarea unui regim sancționator diferențiat în funcție de conduita persoanelor cercetate care pot contribui la aflarea adevărului în anumite cauze este expresia firească a principiului constituțional menționat, care impune ca, la aceleași situații juridice, să se aplice același regim, iar la situații juridice diferite, tratamentul juridic să fie diferențiat. Aceasta constituie o măsură de politică penală determinată de recrudescența unor fenomene antisociale grave, precum criminalitatea organizată, terorismul, traficul de droguri și traficul de persoane, respectiv de necesitatea instituirii de către stat a unui sistem de măsuri în vederea asigurării protecției martorilor și nu este de natură să aducă atingere principului egalității în drepturi”.
Anterior publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 67 din 26 februarie 2015 a Curții Constituționale, sfera de aplicare a cauzei de reducere a pedepsei reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor era limitată suplimentar, prin recunoașterea efectelor sale specifice numai asupra pedepselor aplicate martorului denunțător pentru infracțiunile grave comise, în înțelesul dat acestei sintagme de art. 2 lit. h) din lege.
Drept urmare, martorul aflat în situația prevăzută de art. 2 lit. a) pct. 1 din lege putea beneficia de reducerea la jumătate a limitelor legale ale pedepsei exclusiv în ipoteza în care infracțiunile comise de el aveau, la rândul lor, caracter grav, în înțelesul legii speciale. Efectele cauzei legale analizate nu puteau fi extinse asupra faptelor nesubsumate categoriei de infracțiuni prevăzute de art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, indiferent dacă ele reprezentau fapte unice comise de martorul denunțător sau fapte concurente cu alte infracțiuni grave.
Subsecvent publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 67/2015 a Curții Constituționale, sfera de incidență a prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor a fost mult extinsă, efectul atenuant al denunțului formulat de martorul participant la o faptă penală producându-se, în măsura întrunirii tuturor cerințelor legale, asupra oricărei infracțiuni comise de acesta, indiferent de natura sau gravitatea sa.
Conduita autorului denunțului – participant, la rândul său, la săvârșirea unei fapte penale – are semnificația unei circumstanțe atenuante subsecvente comiterii uneia sau mai multor infracțiuni, respectiv a unei atitudini de căință parțial determinată de procesele psihice declanșate ca urmare a săvârșirii unor fapte penale și de convingerea autorului că, prin formularea denunțului și facilitarea identificării participanților la infracțiuni grave, va asigura nu doar tragerea acestora la răspundere penală, ci și atenuarea propriei sale răspunderi, corespunzător unei înjumătățiri a limitelor de pedeapsă.
Fiind esențialmente orientată spre individualizarea uneia sau mai multor pedepse, aplicabile pentru fapte determinate comise de martor (fie descoperite deja de organele judiciare la data formulării denunțului, fie aduse la cunoștința acestora de către martorul însuși), cauza legală de atenuare nu are, prin urmare, o existență juridică autonomă, ci este integrată unui proces penal determinat, având ca obiect fapte clar individualizate, comise de martorul denunțător la data formulării denunțului.
O atare concluzie este susținută, sub un prim aspect, de interpretarea gramaticală a sintagmei „…) și care a comis o infracțiune, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecății denunță și facilitează (…)” inserată în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată. Prin folosirea conjuncției “iar” se relevă legătura de tip consecvențional între infracțiunea comisă de martor (ce are, în contextul normativ analizat, semnificația unei cauze), pe de o parte, și procesul penal declanșat pentru acea infracțiune (expresie a efectului produs), pe de altă parte.
Cauza penală aflată înaintea sau în timpul urmăririi penale sau al judecății poate fi numai acea cauză în care sunt sau vor fi cercetate ori judecate infracțiuni determinate, comise de către martor anterior, și în considerarea cărora el a formulat un denunț urmat, cumulativ, de facilitarea identificării participanților la infracțiuni grave, urmărind să beneficieze de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă pentru propriile fapte. Stadiul procesual în care se află cauza penală respectivă nu prezintă relevanță pentru rezolvarea problemei de drept supuse analizei, ea putându-se afla în faza premergătoare începerii urmăririi penale sau în orice altă fază ulterioară acestui moment, limita temporală maximă fiind aceea a pronunțării unei hotărâri definitive față de martor.
Concluzia este aceeași și în ipoteza unei pluralități de cauze distincte având ca obiect infracțiuni concurente; martorul va beneficia de cauza de reducere pentru toate infracțiunile comise numai în măsura în care demersul său de denunțare și facilitare a vizat, în mod efectiv, fiecare dintre cauzele în care sunt cercetate aceste infracțiuni, indiferent de stadiul lor procesual.
În al doilea rând, interpretarea logică a textului conduce la aceeași concluzie, a incidenței cauzei de reducere a pedepsei exclusiv în dosarul (ori, după caz, dosarele) în care martorul a înțeles să se prevaleze de instituția reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată.
Numai grefat pe o atare relație consecvențională între infracțiunea comisă de martor, pe de o parte, și procesul penal aferent, declanșat ca urmare a săvârșirii ei, pe de altă parte, legiuitorul a conceput instituția reducerii limitelor de pedeapsă ca efect al denunțului și colaborării martorului cu organele judiciare. În absența unui atare proces penal, actual sau iminent, nu subzistă situația premisă pentru incidența art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată (respectiv matorul care are, în același timp, calitatea de participant la săvârșirea unei infracțiuni) și nici finalitatea intrinsecă a demersului său, concretizată în obținerea beneficiului reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă.
A recunoaște efectele beneficiului consacrat normativ de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, și în cazul infracțiunilor comise anterior datei formulării denunțului, dar nedescoperite la acea dată și neavute în vedere la formularea denunțului, echivalează, în primul rând, cu ignorarea concluziilor desprinse din interpretarea logico-gramaticală a normei legale, astfel cum au fost anterior detaliate.
În al doilea rând, a admite incidența acestui beneficiu în cazul infracțiunilor concurente nedescoperite la data denunțului înseamnă a accepta, implicit, că legiuitorul a intenționat să atribuie martorului care adoptă conduita prevăzută de art. 19 din lege beneficiul reducerii pedepsei într-un număr nedeterminat de cauze și complet independent de conduita martorului denunțător în acele cauze.
O atare concluzie contravine voinței legiuitorului care, urmărind să combată fenomenul infracționalității grave, a înțeles să confere beneficiul diminuării obligatorii a limitelor de pedeapsă, pentru propriile fapte, infractorului care, în mod activ, dezvăluie organelor judiciare informații decisive pentru aflarea adevărului. Opțiunea legiuitorului reflectă, inter alia, recunoașterea periculozității mai scăzute a persoanei denunțătorului și a necesității de a valorifica semnificația juridică a acestui element circumstanțial în procesul de individualizare a pedepsei.
Tocmai de aceea, este dificil de admis subzistența efectivă a acestor rațiuni și în ipoteza în care, de exemplu, denunțătorul devoalează organelor judiciare o unică infracțiune proprie, prevalându-se de incidența dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, pentru această faptă, dar trece sub tăcere un număr semnificativ de infracțiuni mult mai grave deja comise. A recunoaște efectele de diminuare a limitelor de pedeapsă și în cazul acestor din urmă infracțiuni, cercetate ulterior, înseamnă a ignora însăși rațiunea introducerii în legislație a cauzei de reducere a pedepsei analizată, legată esențial de periculozitatea mai redusă a celui care conștientizează efectele pozitive ale combaterii fenomenului infracțional și acționează, cu bună-credință, concordant acestei convingeri.
A fortiori, a recunoaște efectele beneficiului consacrat normativ de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, și asupra pedepselor aplicate pentru infracțiuni concurente comise de către martor ulterior datei denunțului, echivalează cu a încuraja participantul la o infracțiune care a formulat, anterior, un denunț pentru alte infracțiuni grave, să persiste în conduita de nesocotire a ordinii de drept și să comită, la rândul său, alte fapte penale, cu un grad de pericol social chiar mult sporit. Or, o atare concluzie este inacceptabilă și reclamă, o dată în plus, interpretarea dispozițiilor art. 19 în sensul în care norma consacră o cauză legală de reducere a pedepsei cu aplicare limitată la cauza în legătură cu care a intervenit atitudinea de denunțare și facilitare a martorului care a săvârșit o infracțiune, nu și în cauze distincte, chiar dacă au ele ca obiect infracțiuni concurente.
Efectele cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată, se produc exclusiv în cauza penală determinată, având ca obiect una sau mai multe infracțiuni comise de persoana care, înaintea sau pe parcursul urmăririi penale ori al judecății acelei cauze, a denunțat și facilitat tragerea la răspundere penală a participanților la săvârșirea unor infracțiuni grave; autorul denunțului nu poate beneficia de reducerea la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă în cauze penale distincte, chiar dacă au ca obiect infracțiuni concurente comise de acesta. Î.C.C.J., Decizia nr. 3/2018 de pronunțare a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, M.Of. 327 din 2018.
Declarația pe care denunțătorul o dă în cadrul procesului penal reprezintă un mijloc de probă, o declarație de martor, lato sensu, iar valoarea probantă a acestui mijloc de probă urmează a fi evaluată de către instanța de judecată în cadrul mai larg al ansamblului probator, cu asigurarea garanțiilor prevăzute de art. 6 C.E.D.H. . În concluzie, declarația denunțătorului reprezintă un mijloc de probă supus, între altele, principiului liberei aprecieri a organelor judiciare și regulilor de evaluare prevăzute de art. 103 alin. (2) și alin. (3) C.pr.pen., principiului legalității, dar și scopului aflării adevărului consacrat de art. 5 C.pr.pen.. Mai mult, dispozițiile art. 5 C.pr.pen. instituie obligația organelor judiciare de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei și la persoana suspectului sau inculpatului și, totodată, obligația organelor de urmărire penală de a strânge și de a administra probe, atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului.
Potrivit art. 288 alin. (1) C.pr.pen., „ Organul de urmărire penală este sesizat prin plângere sau denunț, prin actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege ori se sesizează din oficiu“, iar, potrivit art. 290 alin. (1) din același act normativ, „Denunțul este încunoștințarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârșirea unei infracțiuni“. Astfel, denunțul, pe lângă plângere, actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege și sesizarea din oficiu, reprezintă o modalitate de sesizare a organului de urmărire penală. Deși trebuie să respecte condițiile de formă prevăzute de Codul de procedură penală pentru plângere, spre deosebire de aceasta, denunțul se poate face numai personal, potrivit art. 290 alin. (2) din același act normativ.
În ceea ce privește denunțătorul, calitatea procesuală a acestuia nu este direct și propriu reglementată de normele procesual penale (în mod contrar, v partea generală titlul III C.pr.pen. cu denumirea marginală – Participanții în procesul penal). Astfel, din coroborarea art. 29 C.pr.pen. cu art. 33 și art. 34 din același act normativ, denunțătorul este un subiect procesual secundar, participant în procesul penal.
În unele cazuri, denunțarea unor fapte reprezintă o obligație legală, care determină caracterul obligatoriu al denunțului. În aceste cazuri, fapta de a nu formula denunțul constituie ea însăși infracțiune. În acest sens sunt dispozițiile art. 266 alin. (1) C.pen., potrivit cărora „Fapta persoanei care, luând cunoștință de comiterea unei fapte prevăzute de legea penală contra vieții sau care a avut ca urmare moartea unei persoane, nu înștiințează de îndată autoritățile se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă“, ale art. 267 alin. (1), potrivit cărora „Funcționarul public care, luând cunoștință de săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în legătură cu serviciul în cadrul căruia își îndeplinește sarcinile, omite sesizarea de îndată a organelor de urmărire penală se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă“, și cele ale art. 410 alin. (1) din același act normativ, potrivit cărora „Fapta persoanei care, luând cunoștință despre pregătirea sau comiterea vreuneia dintre infracțiunile prevăzute în art. 394-397, art. 399-403 și art. 406-409, nu înștiințează de îndată autoritățile se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani”.
Denunțul poate fi realizat și în ceea ce privește propriile fapte, echivalând, în contextul săvârșirii unor anumite infracțiuni, cu o cauză de nepedepsire. În acest sens sunt următoarele dispoziții C.pen.: art. 51 alin. (1), potrivit căruia „Participantul nu se pedepsește dacă, înainte de descoperirea faptei, denunță săvârșirea infracțiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată, sau dacă împiedică el însuși consumarea infracțiunii“; art. 290 alin. (3), potrivit căruia „Mituitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta“; art. 292 alin. (2), potrivit căruia „Făptuitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta” (infracțiunea de cumpărare de influență); art. 367 alin. (4), potrivit căruia „Nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2), dacă denunță autorităților grupul infracțional organizat, înainte ca acesta să fi fost descoperit și să se fi început săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile care intră în scopul grupului”. Totodată, amintim și dispozițiile art. 34 alin. (1) C.pen., potrivit cărora „Nu se pedepsește autorul care, înainte de descoperirea faptei, s-a desistat ori a încunoștințat autoritățile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată, sau a împiedicat el însuși consumarea infracțiunii“.
Instituția denunțului se regăsește în mai multe acte normative speciale, legiuitorul acordând unele beneficii persoanelor care, pe această cale, contribuie la descoperirea și sancționarea anumitor fapte penale. Astfel, dispozițiile art. 15 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri prevăd că „Persoana care a comis una dintre infracțiunile prevăzute la art. 2-9, iar în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni legate de droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege“; dispozițiile art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Departamentul Național Anticorupție dispun că „Persoana care a comis una dintre infracțiunile atribuite prin prezenta ordonanță de urgență în competența Direcției Naționale Anticorupție, iar în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege“; dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor prevăd că „Persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, și care a comis o infracțiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecății denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege“, în interpretarea dată prin Decizia Curții Constituționale nr. 67 din 26 februarie 2015; dispozițiile art. 15 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative prevăd că „Persoana care a comis una dintre infracțiunile prevăzute de prezenta ordonanță de urgență în competența Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, iar în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor participanți la săvârșirea infracțiunii beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege“.
Reducerea limitelor pedepselor reprezintă, în realitate, un beneficiu, și nu un drept, acordat de legiuitor. Condițiile impuse de legiuitor pentru realizarea denunțului au scopul de a determina persoanele care pot face denunțuri să procedeze la punerea la dispoziția organelor judiciare a informațiilor de care dispun, într-o etapă incipientă a procesului penal, respectiv la un moment cât mai apropiat de cel al comiterii faptelor denunțate, contribuind, în acest fel, la descoperirea și tragerea la răspundere penală a autorilor, în timp util, înaintea intervenirii unor cauze de natură a înlătura răspunderea penală sau executarea pedepsei și, prin urmare, dreptul organelor judiciare de a manifesta un rol activ în combaterea faptelor de corupție (v în acest sens Decizia nr. 514 din 17 iulie 2018, M.Of. nr. 956 din 13 noiembrie 2018, § 18).
Denunțătorul poate fi: a) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracțiune la a cărei săvârșire nu a participat, dar despre care are cunoștință (de exemplu, art. 290 C.pr.pen.); b) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracțiune pe care a săvârșit-o, infracțiune care este în strânsă legătură cu alta, iar prin realizarea denunțului se urmărește aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunțător și tragerea la răspundere penală a făptuitorului ce a săvârșit infracțiunea aflată în corelație cu cea a denunțătorului [de exemplu, darea de mită (art. 290 C.pen.) corelativ cu luarea de mită (art. 289 C.pen.); cumpărarea de influență (art. 292 C.pen.) corelativ cu traficul de influență (art. 291 C.pen.)]; c) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracțiune pe care a săvârșit-o, infracțiune care presupune participarea mai multor persoane, ca subiecți activi, la săvârșirea infracțiunii; prin realizarea denunțului se urmărește aplicarea cauzei de nepedepsire pentru denunțător și tragerea la răspundere penală a celorlalți participanți [de exemplu, grupul infracțional organizat (art. 367 C.pen.)]; d) o persoană fizică/juridică ce sesizează organul de urmărire penală despre o infracțiune la a cărei săvârșire nu a participat, dar despre care are cunoștință, denunțătorul fiind el însuși în poziția de a fi tras la răspundere penală pentru săvârșirea anumitor infracțiuni expres prevăzute de lege, altele decât infracțiunea denunțată; prin realizarea denunțului se urmărește reducerea limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită de denunțător (situația reglementată, de exemplu, de art. 15 din Legea nr. 143/2000 sau de art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002). Reglementarea instituției denunțătorului pornește de la premisa că persoana fizică/juridică ce realizează denunțul are cunoștință de săvârșirea unor fapte care pot constitui infracțiune.
Denunțătorii pot fi împărțiți în două grupe, după cum urmează: a) denunțători care nu au niciun beneficiu din perspectiva tragerii lor la răspundere penală; b) denunțători care au un beneficiu din perspectiva tragerii lor la răspundere penală.
La nivelul majorității statelor europene există reglementată o obligație generală de a denunța săvârșirea sau pregătirea săvârșirii unor infracțiuni. Aceasta poate fi reglementată ca o obligație generală sau ca o obligație expresă prevăzută pentru anumite categorii de persoane. În Norvegia există obligația profesioniștilor din domeniul medical sau educațional de a raporta infracțiunile suspectate sau presupusele rele tratamente aplicate copiilor (v de exemplu Legea din 2 iulie 1999 nr. 64 privind personalul din domeniul sănătății, poliției sau serviciilor de protecție a copiilor); în Cehia, dacă o persoană nu a raportat, de îndată, procurorului sau poliției anumite infracțiuni enumerate de legislația penală, aceasta poate să se confrunte cu urmărirea penală pentru săvârșirea infracțiunii de C.pen. Codul penal reglementează nedenunțarea pregătirii unei infracțiuni, iar art. 302 C.pen. reglementează nedenunțarea săvârșirii unor infracțiuni; în Letonia, art. 106 C.pen. prevede răspunderea penală a persoanelor care sunt obligate să raporteze despre poluarea maritimă și nu o fac. Cu toate acestea, la nivel global, articolul 313 C.pen. prevede răspunderea penală pentru acordarea de asistență pentru ascunderea infracțiunilor grave și deosebit de grave, iar articolul 315 prevede răspunderea penală pentru nedenunțarea pregătirii săvârșirii sau săvârșirii unei infracțiuni grave sau deosebit de grave.
În ceea ce privește posibilitatea dobândirii calității de martor de către denunțător, critică ce vizează dispozițiile art. 114 alin. (1) și art. 115 alin. (1) C.pr.pen., se observă că, potrivit art. 34 C.pr.pen., „sunt subiecți procesuali: martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum și orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale“. Potrivit art. 104 C.pr.pen., „În cursul procesului penal, în condițiile prevăzute de lege, pot fi audiate următoarele persoane: suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, martorii și experții“. De altfel, potrivit art. 97 alin. (2) din același act normativ, „Proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace: a) declarațiile suspectului sau ale inculpatului; b) declarațiile persoanei vătămate; c) declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente; d) declarațiile martorilor; e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă; f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege”.
Persoanele care pot fi audiate în cursul procesului penal sunt expres și limitativ prevăzute de lege. Pe lângă indicarea expresă în prima teză a art. 34 a anumitor subiecți procesuali, alții decât subiecții procesuali principali, legiuitorul a reglementat în teza a doua a aceluiași articol o normă „deschisă“, în sensul că oricine are anumite drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale are calitatea de subiect procesual secundar, categorie din care face parte și denunțătorul. Decizia 63/2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (3), art. 114 alin. (1) și art. 115 alin. (1) C.pr.pen.
Potrivit art. 114 alin. (1) din C. pr. pen., „poate fi audiată în calitate de martor orice persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care constituie probă în cauza penală”, iar, conform art. 115 alin. (1) din același act normativ, „orice persoană poate fi citată și audiată în calitate de martor, cu excepția părților și a subiecților procesuali principali”.
Legiuitorul a reglementat expres, prin art. 115 alin. (1) C. pr. pen., sfera persoanelor care pot fi martori din perspectivă procesuală, și anume martor este persoana care nu are calitatea de subiect procesual principal sau parte, constituite ca atare în proces.
Potrivit art. 6 § 3 lit. d) C.E.D.H. , orice acuzat are, mai ales, dreptul să audieze sau să solicite audierea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării. Dreptul înscris în art. 6 § 3 lit. d) constă în posibilitatea ce trebuie să-i fie acordată acuzatului de a contesta o mărturie făcută în defavoarea sa, de a putea cere să fie audiați martori care să-l disculpe, în aceleași condiții în care sunt audiați și interogați martorii acuzării; el constituie o aplicație a principiului contradictorialității în procesul penal și, în același timp, o componentă importantă a dreptului la un proces echitabil.
Referitor la art. 6 § 3 lit. d) din Convenție, C.E.D.O. a statuat, de exemplu, în Hotărârea din 24 februarie 2009, pronunțată în Cauza Tarău împotriva României, §§ 69 – 70, că „admisibilitatea probelor ține în primul rând de regulile de drept intern și că, în principiu, instanțelor naționale le revine obligația de a aprecia elementele adunate de ele. Cerințele § ui 3 al art. 6 reprezintă aspecte particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de § 1 al acestui articol. Elementele de probă trebuie, în principiu, să fie prezentate în fața acuzatului în ședință publică, în vederea unei dezbateri contradictorii. Acest principiu comportă excepții, însă acestea nu se pot accepta decât sub rezerva drepturilor apărării; ca regulă generală, §§ 1 și 3 lit. d) ale art. 6 prevăd acordarea în favoarea acuzatului a unei ocazii adecvate și suficiente de a contesta o mărturie a acuzării și de a interoga autorul acesteia, în momentul depoziției sau mai târziu. În anumite circumstanțe poate fi necesar ca autoritățile judiciare să recurgă la depoziții ce datează din faza de urmărire penală. Dacă acuzatul a avut o ocazie adecvată și suficientă de a contesta aceste depoziții, în momentul în care au fost făcute sau ulterior, utilizarea lor nu contravine în sine art. 6 §§ 1 și 3 lit. d). Totuși, atunci când o condamnare se bazează exclusiv sau într-o măsură hotărâtoare pe depozițiile date de o persoană pe care acuzatul nu a putut să o interogheze sau să asigure interogarea ei nici în faza urmăririi penale, nici în timpul dezbaterilor, rezultă că aceste drepturi de apărare sunt restrânse într-un mod incompatibil cu garanțiile art. 6 ”.
Ideea de bază a reglementării instituției denunțătorului este aceea că persoana fizică/juridică ce realizează denunțul are cunoștință de săvârșirea unor fapte care pot constitui infracțiune. Mai mult, se observă că, în totalitatea cazurilor, denunțul este realizat cu scopul de a acuza o persoană de săvârșirea unei infracțiuni.
Astfel, instanța de apel apreciază că denunțul poate constitui o „mărturie în acuzare”, cu consecința dobândirii de către denunțător a calității de „martor”. C.C.R. nr. 63/2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (3), art. 114 alin. (1) și art. 115 alin. (1) C. pr. pen., M.Of. nr. 650 din 6 august 2019, nr. 727/2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. d), art. 103 alin. (2) și (3), art. 104, art. 114 alin. (1) și ale art. 115 alin. (1) C. pr. pen., M.Of. nr. 190 din 9 martie 2020 și nr. 108/2020 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 97 alin. (2) lit. d), ale art. 103 alin. (2) și (3), art. 114 alin. (1) și ale art. 115 alin. (1) C. pr. pen., M.Of. nr. 402 din 15 mai 2020.
Verificarea de către instanța judecătorească a modalității în care procurorul a acordat cauza de nepedepsire, apreciază că aceste aspecte depășesc cadrul procesual cu care instanța este învestită, față de prevederile art. 371 C.pr.pen.. Folosirea ca probă a declarațiilor date de persoanele care se autodenunță pentru a beneficia de cauza de nepedepsire este legală, fiind permisă atât de legislația internă, cât și de jurisprudența CEDO.
Aplicabilitatea cauzei speciale de nepedepsire presupune îndeplinirea următoarelor condiții: mituitorul a denunțat fapta; denunțarea trebuie să fie făcută unei autorități, chiar necompetentă să efectueze urmărirea penală în această materie; denunțarea trebuie să se producă mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat. de exemplu Hotărârea din 4 mai 2000, pronunțată în Cauza Rotaru împotriva României, și Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunțată în Cauza Sissanis împotriva României. Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene referitoare la principiul încrederii legitime, impune ca legislația să fie clară și predictibilă, unitară și coerentă. În ceea ce privește jurisprudența Curții Constituționale a reținut constant că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiții calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune ca acesta să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat.
Imprecizia și lipsa de previzibilitate a textului de lege criticat, încălcând principiul legalității, afectează și dreptul la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție, de art. 6 § 1 din C.E.D.H. și de art. 47 alin. (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Implicit, sunt nesocotite și dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) și ale art. 20 din Constituție.
În cadrul principiilor statuate de CEDO, instanțelor naționale li se recomandă să dea dovadă de circumspecție cu privire la caracterul preponderent al acestor probatorii, precum și să asigure acuzatului instrumente efective pentru a putea contesta credibilitatea și verosimilitatea declarațiilor în acuzare, circumscrise astfel și efectelor impunității asupra valorii probatorii a declarației. Denunțarea faptei de corupție de către mituitor, în anumite condiții, generează o cauză de nepedepsire a acestuia, cauză ce nu se regăsește și în beneficiul celuilalt participant la faptele de corupție, respectiv mituitul, iar condițiile în care această cauză de nepedepsire intervine este în mod incomplet și neclar reglementată, întrucât nu se precizează care este condiția premisă anterioară a denunțului.
Instanța de judecată nu are aptitudinea de a face verificări la nivelul unității de parchet din care face parte procurorul ce a emis rechizitoriul, astfel încât să stabilească dacă, înainte de acordarea beneficiului cauzei de nepedepsire mai sus expusă, organul de urmărire penală era sau nu sesizat formal sau informal cu privire la săvârșirea infracțiunii de luare de mită. Curtea Constituțională, Partea superioară a formularului
Decizia nr. 566/2020 din 9 Iulie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 290 alin. (3) C.pen. și ale art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor , M.Of. 20 din 2021.01.08 , Decizia 650/2018 referitoare la obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. I pct. 2 [cu referire la art. 5 alin. (11)-(14)], pct. 4 [cu referire la art. 17 lit. a)], pct. 5 [cu referire la art. 35 alin. (1) fraza a doua], pct. 6 [cu referire la art. 39 alin. (1) lit. b), c) și e)], pct. 10 [cu referire la art. 64 alin. (1)], pct. 11 [cu referire la abrogarea art. 64 alin. (6)], pct. 13 [cu referire la art. 75 alin. (1) lit. d)], pct. 14 [cu referire la art. 75 alin. (2) lit. d)], pct. 15 [cu referire la art. 75 alin. (3)], pct. 17 [cu referire la abrogarea art. 91 alin. (1) lit. c)], pct. 20 [cu referire la art. 96 alin. (4)], pct. 21 [cu referire la art. 100], pct. 22 [cu referire la art. 1121 alin. (1) și (2)], pct. 23 [cu referire la art. 1121 alin. (21)], pct. 24 [cu referire la art. 1121 alin. (3)], pct. 26 [cu referire la art. 154 alin. (1) lit. b) și c)], pct. 27 [cu referire la art. 155 alin. (2) și (3)], art. I pct. 28 [cu referire la art. 1591], pct. 29 [cu referire la art. 173 alin. (2)-(5)], pct. 30 [cu referire la abrogarea art. 175 alin. (2)], pct. 31 [cu referire la art. 177 alin. (1) lit. b) și c)], pct. 32 [cu referire la art. 1871], pct. 33 [cu referire la art. 189 alin. (1) lit. i)], pct. 38 [cu referire la art. 257 alin. (4)], pct. 39 [cu referire la art. 269 alin. (3)], pct. 40 [cu referire la art. 269 alin. (4)-(6)], pct. 41 [cu referire la art. 273 alin. (4)], pct. 42 [cu referire la art. 277 alin. (1)-(3)], pct. 43 [cu referire la art. 277 alin. (3^1) și (3^2)], pct. 46 [cu referire la art. 290 alin. (3)], pct. 47 [cu referire la art. 291 alin. (1)], pct. 49 [cu referire la art. 295 alin. (3)], pct. 50 [cu referire la art. 297 alin. (1)], pct. 51 [cu referire la art. 297 alin. (3)], pct. 52 [cu referire la abrogarea art. 298], pct. 53 [cu referire la art. 308 alin. (3) și (4)], pct. 54 [cu referire la art. 309] și pct. 62 [cu referire la art. 367 alin. (6)], art. II [cu referire la sintagma ”probe certe”] și art. III din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum și a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, precum și a legii în ansamblul său , M.Of.nr. 97 din 2 iulie 2019
Prin Decizia nr. 79/2021, Î.C.C.J. a stabilit că aplicarea beneficiului dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 față de inculpatul care are calitatea de denunțător într-o cauză penală este condiționată de continuarea urmăririi penale in personam în cauza în care acesta are calitatea de martor denunțător, condiție necesară, dar nu suficientă, instanța urmând a evalua întrunirea cumulativă a condițiilor de aplicare a textului.
Întrebarea formulată de instanța de sesizare are ca scop lămurirea momentului procesual de la care se poate aprecia că denunțul a fost util organelor de urmărire penală, conducând la descoperirea și investigarea unor infracțiuni grave, respectiv de la începerea urmăririi penale in rem, continuarea urmăririi penale in personam sau punerea în mișcare a acțiunii penale.
Simplul denunț nu poate avea efect de reducere a limitelor de pedeapsă. Denunțul trebuie să fie util organelor judiciare, să fie susținut de indicii clare și temeinice, în măsura în care acestea sunt cunoscute de denunțător. Acesta va trebuie să aibă o atitudine activă și sinceră cu privire la continuarea urmăririi penale in rem începută ca urmare a denunțului, până se va ajunge la urmărirea penală in personam, dar și după acest moment. Sintagma „facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane”, din cuprinsul normei evaluate are sensul de înlesnește, favorizează, ușurează demersul organului judiciar, fără însă a translata sarcina probei acțiunii penale de la acesta la denunțător. Martorul denunțător nu are o obligație de rezultat, ci doar o obligație de cooperare judiciară cu organele ce fac cercetări relativ la cele sesizate/denunțate.
Faza procesuală necesară pentru a valida conduita beneficiarului denunțului și a genera incidența cauzei de reducere a pedepsei este începerea urmăririi penale in personam. După acest moment al identificării făptuitorului și atragerii sale în procedura judiciară:
– revine organului judiciar obligația legală de a strânge și administra suficiente probe, din perspectivă cantitativă și calitativă (art. 5 și 306 C.pr.pen. ), pentru a translata cauza în următoarele faze procesuale, punerea în mișcare a acțiunii penale, emiterea actului de sesizare [art. 309 și art. 327 alin. (1) lit. a) C.pr.pen. ]; – se pot exercita drepturile procesuale de către făptuitor cu posibilitatea dovedirii unui caz de stopare ori stingere a acțiunii penale în persoana sa (de exemplu, lipsa vinovăției, lipsa autorizației, intervenția prescripției ori a unui caz de nepedepsire), ori poate interveni un astfel de caz independent de voința acestuia (de exemplu, cauza de deces, act de clemență).
Pentru incidența cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 este suficientă începerea urmăririi penale in personam, nefiind necesară tragerea la răspundere penală a persoanei denunțate, respectiv pronunțarea unei soluții de condamnare, dar nici emiterea actului de sesizare ori a ordonanței de punere în mișcare a acțiunii penale.( Ilie Dorin)
Prin dispozițiile art. 103 alin. (3) C.pr.pen., legiuitorul a instituit unele limitări ale principiului liberei aprecieri a probelor. Totodată, luând în considerare și jurisprudența CEDO (Hotărârea din 28 februarie 2006, pronunțată în Cauza Krasniki împotriva Republicii Cehe, §§ 76-79; Hotărârea din 14 februarie 2002, pronunțată în Cauza Visser împotriva Olandei, §§ 43-46), Reglementând dispozițiile art. 103 alin. (3) C.pr.pen., legiuitorul a avut în vedere echitatea procesului penal în contextul existenței unor situații în care martorii protejați nu sunt prezenți pentru a fi audiați într-un proces public și contradictoriu, astfel că persoana acuzată nu beneficiază de toate garanțiile procedurale, iar nu atât faptul că aceste persoane au anumite interese legate de tragerea la răspundere penală a propriei persoane.
În majoritatea țărilor membre ale Consiliului Europei nu există vreo dispoziție legală care să reglementeze valoarea probantă predefinită a declarației denunțătorului date în calitate de martor, fiind aplicabil principiul liberei aprecieri a probelor de către instanța judecătorească.
Soluția legislativă cuprinsă în art. 118 C.pr.pen., care nu reglementează dreptul martorului la tăcere și la neautoincriminare, este neconstituțională.
Din perspectiva participantului la săvârșirea unei fapte penale, care poate fi audiat în calitate de martor în cauza penală disjunsă, în cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege și acesta dobândește calitatea de martor protejat (în sens larg), dispozițiile art. 103 alin. (3) C.pr.pen. sunt pe deplin aplicabile. Dimpotrivă, în ipoteza în care persoana care are calitatea de suspect sau inculpat nu dobândește, în cauza penală disjunsă, calitatea de martor protejat (în sens larg), dispozițiile art. 103 alin. (3) C.pr.pen. nu sunt aplicabile, aceasta putând fi audiată în calitate de martor, într-o procedură publică și contradictorie, cu respectarea dispozițiilor referitoare la audierea martorilor. În acest din urmă caz însă, în acord cu considerentele Deciziei nr. 236 din 2 iunie 2020, se reține că, deși legea procesual penală permite persoanei care are deja calitatea de suspect sau inculpat să dobândească calitatea de martor în cauze penale disjunse, această persoană nu poate fi un „martor veritabil”, de vreme ce a participat la săvârșirea infracțiunii și nu are doar cunoștință despre aceasta ori despre fapte sau împrejurări esențiale care determină soarta procesului. Participantul la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală are o strânsă legătură cu infracțiunea dedusă judecății, astfel încât în cazul său operează o prezumție de parțialitate – similar părților și subiecților procesuali principal. În cazul în care denunțătorul are un beneficiu din perspectiva tragerii sale la răspundere penală, fiind interesat de satisfacerea propriilor interese, poziția sa se aseamănă într-o oarecare măsură cu cea a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente, așa încât aceștia acționează pentru apărarea intereselor lor legitime; ca urmare, declarațiile lor în legătură cu cauza în care au calitate procesuală principală sunt, de principiu, concentrate în susținerea poziției pe care o au, ceea ce îi poate determina să facă declarații necorespunzătoare adevărului. ( Decizia nr. 59 din 22 ianuarie 2019, M.Of. nr. 639 din 1 august 2019). Actuala lege procesual penală a înlăturat prevederea expresă potrivit căreia declarațiile părții (persoanei) vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor. Exceptând declarațiile prevăzute de dispozițiile art. 103 alin. (3) C.pr.pen., celelalte declarații au o valoare probatorie necondiționată, fiind supuse numai principiului liberei aprecieri a probelor.
Dincolo de criteriile obiective care pot fi folosite pentru a discerne valoarea probatorie a declarației martorilor, rămân de actualitate considerentele potrivit cărora numai adânca și serioasa pricepere a judecătorilor poate fi chezășie pentru o evaluare mai aproape de adevăr a declarațiilor făcute de martori, concluzie aplicabilă mutatis mutandis și în ceea ce privește persoana care are calitatea de suspect sau inculpat și care dobândește, în cauza penală disjunsă, calitatea de martor. Întrucât nu există o normă care să reglementeze valoarea probantă predefinită a declarației persoanei care are calitatea de suspect sau inculpat și care este audiată în cauza penală disjunsă ca martor, rămâne aplicabil principiul liberei aprecieri a probelor de către instanța judecătorească, în acord cu dispozițiile constituționale invocate. Curtea Constituțională, Decizianr. 458/2023 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 103 alin. (3) și ale art. 118 C.pr.pen., 13 iulie 2023, M.Of. 1169, 22 decembrie 2023, idem, Curtea Constituțională, Decizia nr. 118 din 2 martie 2021, M.Of. nr. 535 din 24 mai 2021.
În absența unei reglementări legale exprese privind statutul denunțătorului, persoana care sesizează organul judiciar prin denunț nu va participa la procesul penal în calitate de denunțător, ci de persoană care are cunoștință despre fapte sau împrejurări de fapt care servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni.
Avem trei calități distincte, martor, denunțător, martor- denunțător. Cea de-a treia calitate aparține persoanei careparticipă sau care a participat la săvârșirea unei infracțiuni și beneficiază expres constatat juridicește de cauza specială de nepedepsire reglementată art. 290 alin. 3 C.pen.(mituitorul) , respectiv, art. 292 alin. 2 C.pen.(făptuitorul, cumpărarea de influență), art.367 alin.(4 C.pen.) persoanele care au comis faptele unui grup infracțional organizat, art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, republicată,art. 15 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea și combaterea traficului și consumului ilicit de droguri, art. 15 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea și funcționarea Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție.
În cazul nostru, dl. A a fost în mod practic, folosit și ca martor în proces. În mod scriptic, domnia sa nu s-a considerat martor-denunțător, deși a beneficiat – probabil- de posibile urmări ale avantajelor legale-faptic „ în sens larg”….
BIbliografie
– Av. Camelia Sutiman, Săvescu & Asociații, Calitatea procesuală a denunțătorului în procesul penal, https://www.juridice.ro/, 26 septembrie 2023,
– G. Ivan , Comentariul la art. 290 din Codul penal în G. Antoniu și T. Toader (coord.) – „Explicațiile noului Cod penal”, vol. IV, Ed. Universul juridic, București, 2015, p. 261,
– Av. Ilie Dorin, ÎCCJ despre beneficiul martorului denunțător de a i se reduce la jumătate limitele de pedeapsă, https://www.avocatu.ro/beneficiul-martorului-denuntator,7 februarie 2022
– V. Dobrinoiu, Corupția în dreptul penal românesc, Ed. Atlas Lex, București, 1995, p. 236,
– N. Ciobanu, Considerații asupra infracțiunilor de luare de mită și dare de mită, „Buletin Documentar” nr. 1/2003 al Parchetului Național Anticorupție,
– Amalia-Cecilia Moleanu, Probațiunea în materia infracțiunilor de corupție. Provocarea. Martorul “denunțător”, Revista „Forumul Judecătorilor” nr. 1/2009, www.forumuljudecatorilor.ro
- https://www.juridice.ro
- https://sintact.ro/
- https://hudoc.echr.coe.int/
- https://www.ccr.ro/
– Î.C.C.J. Completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 1 din 14 ianuarie 2019, M.Of. nr. 187 din 8 martie 2019,
– Î.C.C.J. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 10 din 17 aprilie 2019, M.Of. nr. 416 din 28 mai 2019
– Î.C.C.J. Completul de 5 judecători, hotărâri judecătorești pronunțate în cauze în care denunțătorul a fost audiat în calitate de martor: Decizia penală nr. 160 din 20 iunie 2012, Decizia penală nr. 137 din 24 septembrie 2018 ; Sentința penală nr. 978 din 1 noiembrie 2016, – Secția penală, definitivă prin Decizia penală nr. 59 din 26 martie 2018 ; Sentința penală nr. 305 din 26 mai 2017, definitivă prin Decizia penală nr. 118 din 28 iunie 2018 ; Sentința penală nr. 89 din 22 februarie 2017, Secția penală, definitivă prin Decizia penală nr. 119 din 4 iulie 2018 ; Sentința penală nr. 50 din 31 ianuarie 2017, definitivă prin Decizia penală nr. 42 din 5 martie 2018 ; Decizia penală nr. 434/A din 25 noiembrie 2015
Dorin Ciuncan
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.