MĂSURI PROCESUALE

MĂSURI PROCESUALE

Notă: – D. Ciuncan, Aplicarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea învinuitului sau inculpatului străin, şi publicată în „Dreptul” nr. 9/1995, p.73 – 75;

– Ilie Gh.Gheorghe-Aurel, Obligarea de a nu părăsi localitatea. Interdicţia inculpatului. Străini de a nu părăsi ţara. Consecinţe, Notă la încheierile din 9 ianuarie 1996 a Judecătoriei Craiova, în „Dreptul” nr. 9/1996, p.118 – 119;

– Al. Ţuculeanu, Aplicarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea în raport cu prevederile Decretului-lege nr. 10/1990, „Dreptul” nr. 10/1996, p.134-135.

Problema străinilor a mai fost antamată în constituţionalitate prin deciziile nr. 75/1996; 76/1996 şi 131/1998.

Curtea Constituţională, prin decizia nr. 71/1996, a statuat că restrângerea dreptului la libera circulaţie este, potrivit art. 49 alin. (1) din Constituţie, impusă pentru „desfăşurarea instrucţiei penale”, întrucât priveşte persoanele aflate în urmărire penală.

În ce priveşte persoanele faţă de care s-au luat măsurile preventive prevăzute de art. 136 din Codul de procedura penală – reţinerea, obligaţia de a nu părăsi localitatea, arestarea preventivă – sau care, potrivit art. 160¹ din acelaşi cod, se află în stare de libertate provizorie – sub control judiciar sau pe cauţiune -, aplicarea art. 6 lit. a) din Decretul-lege nr. 10/1990 se impune prin însăţi necesitatea respectării acestor măsuri.

În alte situaţii, însă, când instrucţia penală nu ar fi stânjenită de exercitarea de către învinuit sau inculpat, după caz, a dreptului la libera circulaţie, refuzul eliberării paşaportului sau retragerea acestuia nu se mai justifică faţă de exigenţele principiului proporţionalităţii. O asemenea măsura, în astfel de împrejurări, nu mai apare ca fiind necesară instrucţiei penale, ci ca o sancţiune neconstituţională ce afectează dreptul la libera circulaţie. Desigur, este un atribut al magistraţilor ca, ţinând seama de situaţia de fapt şi de învinuirea adusă, sa decidă dacă refuzul eliberării paşaportului sau retragerea acestuia este legitimă, în funcţie de raţiunea acestei măsuri şi în temeiul art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie, care înseamnă nu numai dreptul oricărei persoane de a se adresa justiţiei, dar şi competenta acesteia de a hotărî în legătura cu protecţia dreptului ce se pretinde a fi lezat. De altfel, este greu de admis ca, în temeiul art. 145 din Codul de procedura penală, interdicţia părăsirii localităţii, deci restrângerea exerciţiului dreptului la libera circulaţie în interiorul ţării, să poată fi dispusă numai de magistrat, iar, în ce priveşte interdicţia părăsirii ţării, acesta să nu poată nici măcar decide că aplicarea unei asemenea măsuri este excesivă şi nejustificată, în condiţiile concrete avute în vedere, nefiind impusă de cerinţele instrucţiei penale. Pot fi cazuri care eliberarea paşaportului să fie dictată de situaţii grave, legate de viaţă sau de sănătatea persoanei, ori de interese de stat, cu caracter naţional. De aceea, limitarea cenzurii judecătoreşti exclusiv la constatarea ca o persoană este sau nu în urmărire penală nu se justifica în funcţie de statutul constituţional al autorităţii judecătoreşti în calitatea de garant al libertăţilor şi al intereselor legitime ale cetăţenilor. Din interpretarea sistematică a Constituţiei, îndeosebi a art. 21, art. 23, art. 27 alin. (3) şi a art. 41 alin. (6) rezultă că numai magistratul se poate pronunţa asupra conflictului rezultat din încălcarea unui drept fundamental sau în legătura cu legitimitatea aplicării unei măsuri care se referă, nemijlocit, la exerciţiul unui asemenea drept. De aceea, după intrarea în vigoare a Constituţiei, legitimitatea constituţională a prevederilor art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 10/1990 este condiţionată, potrivit art. 49 alin. (1) Constituţie, de necesitatea luării acestei măsuri pentru buna desfăşurare a instrucţiei penale.

Constatarea imediată a abrogării în întregime a textului ar crea însă o stare de neconstituţionalitate mai accentuată decât păstrarea lui în forma actuală, în interpretarea dată prin această decizie, deoarece ar crea condiţii care ar face imposibilă ori ar îngreuna foarte mult desfăşurarea procesului penal în faza de urmărire penală sau în cea de judecată, astfel încât ar fi puse în pericol alte valori constituţionale.

Pe de alta parte, deoarece Curtea Constituţională nu poate modifica reglementarea existentă şi nici nu poate să elaboreze o nouă reglementare, este necesar ca legiuitorul să instituie criterii obiective care să reflecte exigenţele principiului proporţionalităţii. În acest sens, având în vedere că Decretul-lege nr. 10/1990 este anterior Constituţiei, acest act normativ intră în obligaţia ce revine Consiliului Legislativ de revizuire a întregii legislaţii preconstituţionale, potrivit art. 150 alin. (2) din Constituţie. Până la îndeplinirea acestei obligaţii, pentru a se evita lipsa de reglementare şi consecinţele ce ar putea rezulta din această cauză, prevederile art. 16 lit. a) teza I din Decretul-lege nr. 10/1990 trebuie interpretate şi aplicate în concordanţă cu exigenţele prevederilor şi ale principiilor constituţionale.

În ce priveşte critica legată de respectarea convenţiilor internaţionale, Curtea constată că, potrivit art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia europeană a drepturilor omului, restrângerea exerciţiului dreptului la libera circulaţie este permisă nu numai pentru buna desfăşurare a instrucţiei penale ci, şi pentru prevenirea infracţiunilor.

În concluzie, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 16 lit. a) din Decretul-lege nr. 10/1990 sunt constituţionale sub rezerva interpretării date prin această decizie.

Ca atare, curtea a admis în parte recursul declarat de Stănescu Roşca Sorin şi de Ardeleanu Cristina împotriva Deciziei nr.12, pronunţată de Curtea Constituţională la data de 7 februarie 1996, a desfiinţat decizia atacată şi a constatat ca dispoziţiile art. 16 lit. a) teza I privitoare la urmărirea penală din Decretul-lege nr.10/1990 sunt constituţionale numai în măsura în care refuzul eliberării sau retragerea paşaportului sunt consecinţa unei măsuri preventive sau de eliberare condiţionată DISPUSE DE MAGISTRAT, în temeiul prevederilor Codului de procedura penală, precum şi dacă magistratul consideră ca interdicţia părăsirii ţării se impune pentru buna desfăşurare a procesului penal, în orice faza s-ar află.

Curtea a făcut un apel către cele două Camere ale Parlamentului României pentru elaborarea unui nou cadru legislativ privind refuzul eliberării sau retragerii paşaportului persoanelor implicate într-un proces penal, în concordanţă cu exigenţele principiului proporţionalităţii prevăzut de art. 49 alin. (2) din Constituţie şi cu necesitatea stabilirii unor criterii obiective care sa elimine posibilitatea oricărui arbitrar în aplicarea legii.

Astfel, concluzia primului autor era aceea că limitarea libertăţii de circulaţie a persoanelor – indiferent de cetăţenie – în legătură cu o urmărire penală nu poate fi dispusă decât în cadrul unei proceduri penale, şi numai de către un magistrat. D. Ciuncan, loc. cit.

Dl. judecător Ilie afirmă că interdicţia inculpatului străin de a părăsi teritoriul României, „nu se dispune de organele de urmărire penală sau instanţele de judecată, … ci rezultă chiar din lege”… „Drept urmare, în situaţia în care un străin este învinuit sau inculpat, organele de urmărire penală sau instanţa sunt obligate, în baza legii …, să aducă acest lucru la cunoştinţa Ministerului Justiţiei, aşa încât permisiunea sau interdicţia de a părăsi teritoriul României nu este lăsată la latitudinea organelor judiciare …”. Ca atare, activitatea tehnică ulterioară dispoziţiei aplicării măsurii preventive este un fapt material … şi deci … nu poate fi contestată decât pe cale ierarhică administrativă (subl.ns. – D.C.), şi în nici un caz prin încheiere. Soluţia propusă era frumos argumentată de autor, reflectând stadiul evoluţiei gândirii juridice de tranziţie; suntem întru totul de acord cu dl.judecător că nu poate fi vorba de neconstituţionalitatea legii (articolului nr. 27 din vechea Legea nr. 25/1969).

În ultimul articol, cu referire la o problemă similară, s-a arătat că nu se poate recunoaşte unui organ din afara puterii judecătoreşti dreptul de a lua, în cursul unei urmăriri penale, o măsură ce îngrădeşte libertatea persoanei pe o durată nedeterminată, în timp ce prerogativele procurorului şi ale instanţei în acelaşi domeniu ar fi limitate. Al.Ţuculeanu, loc. cit.

Autorul avertizează ca procuror: „Este evident că o asemenea interpretare contravine principiilor procesului penal şi exigenţelor specifice justiţiei statului de drept”. Deşi este o simplă adnotare doctrinară, credeam că afirmaţiile de mai sus sunt mai mult decât un simplu îndemn la legalitate şi simţ comun, orice altă interpretare birocratică fiind demnă de o cauză mai bună.

La data intrării în vigoare a Legii nr. 123 din 2 aprilie 2001 a fost abrogată Legea nr. 25/1969 privind regimul străinilor, republicată, cu modificările ulterioare Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.168 din 3 aprilie 2001, legea a intrat în vigoare la 30 de zile de la data publicării, cu excepţia art. 54 alin. (2), care intră în vigoare la data publicării.

Prin aceeaşi lege, art. 9, art. 28 şi cap.III din Decretul-lege nr. 10/1990.

Noua lege aduce o redactare superioară, îmbunătăţită sistemic.

Potrivit art. 29 lit. b) şi c) din Legea nr. 123 din 2 aprilie 2001, străinului nu i se permite ieşirea din ţară  dacă este învinuit sau inculpat într-o cauză penală şi magistratul dispune instituirea măsurii interdicţiei părăsirii localităţii în scopul bunei desfăşurări a procesului penal, indiferent de faza în care acesta se află, sau respectiv a fost condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă şi are de executat o pedeapsă privativă de libertate.

În situaţiile prevăzute la lit. b) şi c) măsura de a nu permite părăsirea ţării va fi luată de organul competent din cadrul Ministerului de Interne numai în baza solicitării scrise a organelor de urmărire penală, a instanţelor judecătoreşti sau a organelor prevăzute de lege, care au atribuţii de punere în executare a pedepsei închisorii şi în limita acestor împuterniciri.

Străinul aflat în una dintre situaţiile prevăzute la art. 29 poate ieşi din ţară dacă dovedeşte organului competent din cadrul Ministerului de Interne, cu documente emise de autorităţile competente, potrivit legii, că:

a) a obţinut documente legale de ieşire din ţară;

b) s-a dispus neînceperea urmăririi penale, a fost scos de sub urmărire penală ori s-a dispus încetarea urmăririi penale, a fost achitat ori s-a dispus încetarea procesului penal;

c) a executat pedeapsa, a fost graţiat, beneficiază de amnistie sau a fost condamnat cu suspendare condiţionată a executării pedepsei prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă;

d) a executat creanţa prevăzută la art. 29 alin. (1) lit. d).

Problemele doctrinale fiind aceleaşi, nu ne rămâne decât să constatăm realitatea existenţei unei activităţi pur tehnice, a unui fapt administrativ, din partea agentului, evident, fără semnificaţie de măsură preventivă Ilie Gheorghe-Aurel, loc.cit., p.119.

Prin acest act se aduce la îndeplinire, de către un organ executiv – subliniere chiar pleonastică – dispoziţia instituirii măsurii judiciare a interdicţiei. Dacă atât se transmite, este firesc că numai atât se poate executa. Nu are cum să poată mai mult cel ce poate doar atât! Exercitarea unor drepturi sau al unor libertăţii poate fi restrânsă, dar numai printr-o lege şi numai dacă este impusă, printre altele de desfăşurarea unei instrucţii penale.

Chiar înainte de expirarea termenului stabilit de lege de interdicţie, organul judiciar poate dispune neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale; instanţa poate achita sau dispune încetarea procesului penal.

Dacă termenul a expirat, măsura a încetat de drept, după cum am arătat mai sus. Deci sensul art. 30 din lege este acela al ridicării judiciare a interdicţiei mai înainte ca art. 140 lit. a C. pr. pen. să-şi fi produs efectele şi măsura să fi încetat de drept. Art.30 din lege nu este decât o transpunere specială, de trimitere la art. 140 lit. b C. pr. pen.; şi nici nu se putea altfel. Agentul administrativ nu poate cu de la sine putere să ridice el, în termen, interdicţia, după cum este abuzivă orice restricţie fără suport legal. Pericol constă şi în aceea că cetăţeanul străin are posibilitatea atacării în justiţie a măsurii menţinute abuziv.

Cererea formulată în acest sens are caracterul unei cereri de revocare a arestării.

În speţă, instanţa penală nu putea ca să revoce o măsură ce încetase deja de drept. După cum nici încheiere prin care se rezolvă o asemenea cerere nu este susceptibilă de recurs. În legătură cu decizia nr.2190 s-ar putea deschide o discuţie privind accesul liber la justiţie.

Dar instanţa de contencios administrativ, într-o acţiune în constatare, poate interveni asupra unei măsuri ilegale, pentru a constatat tocmai ilegalitatea actului organului administrativ şi pentru a acorda despăgubiri; dar în nici un caz nu s-ar putea pronunţa – ca instanţă de contencios – asupra temeiniciei măsurii preventive dispuse de procuror.

Potrivit art. 140¹ C. pr. pen împotriva ordonanţei se poate face plângere la instanţa de fond (încheierea este supusă recursului din iulie 1993). Este vorba de atacarea vizând o interdicţie în termen, în fiinţă, nu de o măsură ce a expirat (deja). Termenul expirând, de drept, o plângere devine fără obiect, şi deci va fi respinsă ca atare de către instanţă. Numai dacă măsura – fiinţând – este ilegal luată, instanţa dispune revocarea măsurii obligatorii de a nu părăsi localitatea. Text inclus prin Legea nr. 32/1990  (Monitorul Oficial nr.128 din 17 noiembrie 1990).

Prin Legea nr. 104/1992, după alin. 2 s-a introdus un nou alineat (devenit 3).Prin Proiectul din 23 noiembrie 2001 se propune modificarea art. 136 alin. 1 C. pr. pen. şi introducerea unei noi măsuri preventive, obligaţia de a nu părăsi ţara (lit. c).

Prin Legea nr. 45/1993 s-a modificat alin. 5 şi s-a introdus după acesta un nou alineat (devenit 6), articolul având acum 8 alineate.

De aceea, în proiectul Legii pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală (din 23 noiembrie 2001) se prevede că împotriva ordonanţei procurorului privind măsura obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara, învinuitul sau inculpatul poate face plângerea în trei zile de la luarea măsurii. De lege lata, măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare constatare pe care am subliniat-o de mai multe ori.

Măsura interdicţiei este o măsură judiciară dispusă pe termen limitat de procuror şi adusă la îndeplinire de agentul administrativ. Nici un text constituţional nu prevede o restrângere a libertăţii fundamentale de deplasare în afara legii.

În normele metodologice de aplicare a legii (H.G. nr. 476/2001, M.Of. nr. 276 din 29.05.2001) se subliniază: măsura nepermiterii ieşirii din România (în situaţia prevăzută la art. 29 alin. 1 lit. b – d din lege) va fi solicitată în scris, cu precizarea motivelor şi a perioadei de aplicare (art. 81 din norme).

Dacă încetarea intervine de drept, revocarea măsurii se face la solicitarea scrisă a autorităţii şi a persoanei fizice sau juridice care a cerut instituirea ei. Aceasta înseamnă că este vorba, în art. 81 alin. 3 din norme de revocarea măsurii legale, în fiinţă, şi nu a unei măsuri inexistente din punct de vedere juridic.

Textele – legii şi ale hotărârii – sunt absolut constituţionale, chiar dacă o interpretare birocratică ar dori un alt sens, denigrator, la adresa sistemului juridic din România.

Regimul paşapoartelor (cetăţenilor români) prevede, printre altele, trei situaţii în care se poate refuza temporar, eliberarea paşaportului românesc:

a) există date temeinice că a săvârşit o infracţiune pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 2 ani închisoare şi se intenţionează să se folosească paşaportul pentru a se sustrage urmăririi penale. Măsura se ia la cererea organelor de poliţie pentru o perioadă de cel mult 7 zile;

b) este învinuit sau inculpat într-o cauză penală şi magistratul dispune instituirea măsurii interdicţiei părăsirii localităţii, în scopul asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, indiferent de faza în care acesta se află;

e) a săvârşit în ţară sau în străinătate fapte de natură să aducă atingere siguranţei naţionale, menţinerii ordinii publice, protecţiei sănătăţii sau moralei ori drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale altei persoane, care sunt stabilite prin hotărâri judecătoreşti sau fac obiectul urmăririi penale; dovada faptelor săvârşite în străinătate se face cu acte judiciare recunoscute potrivit legii române; în astfel de cazuri, măsura se ia de către Direcţia de paşapoarte sau de către serviciile teritoriale, după caz, pentru o durată cuprinsă între 3 şi 12 luni, stabilită proporţional cu gravitatea faptei comise şi cu consecinţele ei. Aceeaşi măsură poate fi luată şi împotriva persoanei care a fost returnată în baza acordurilor de readmisie încheiate de România cu alte state.

Tratatele de asistenţă prevăd dispoziţii clare, măsura fiind întotdeauna luată judiciar prin organele judiciare competente, iar termenele nefiind arbitrare, ci permiţând eficienţa urmăririi penale, şi numai în limitele cerute.

Chiar dacă nu s-a aplicat întotdeauna lit. a) sau e) din art. 14 a O.G. nr. 65/1997 modificată şi completată, legea permite agentului administrativ un refuz temporar chiar mai înainte de dispoziţia unui organ judiciar, ceea ce, în cazul străinilor, nici nu se poate imagina. De exemplu, în cazuri notorii, de scandal de presă etc.

Dar textul art. 14 lit. b din ordonanţă este similar celui din art. 29 lit. b) din Legea străinilor: este vorba de măsura judiciară a interdicţiei pe termen – legal strict determinat – în scopul bunei desfăşurări a procesului penal. Procurorul explică motivat cauza şi limita strictă de timp de acţionare a interdicţiei.

Textul art. 30 din Legea nr.123/2001 este un text de procedură, nu de drept material.

De lege ferenda, credem că este utilă introducerea instituţiei controlului judiciar, după modelul european. Art.137 C. pr. pen. francez R – 16 – R – 25; R – 121 – 1 – C. pr. pen., vezi şi Legea franceză din 17 iulie 1970, Decretul francez nr. 70 – 1223 din 23 decembrie 1970, cu modificările ulterioare, descrierea avantajelor noii reglementări la Gaston Ştefani, Georges Levasseur, Bernard Bouloc, Proceduré pénale, Dalloz, 16^e ed. 1996, p. 547 – 557.