MILITARI.

Doctrină şi jurisprudenţă penală,2004…

MILITARI. COMPETENŢĂ DUPĂ CALITATEA PERSOANEI.INFRACŢIUNI SĂVÂRŞITE DE POLIŢIŞTI ÎNAINTE DE INTRAREA ÎN VIGOARE A LEGII NR.360/2002 PRIVIND STATUTUL POLIŢISTULUI

După intrarea în vigoare la 24 august 2002 a Legii privind Statutul poliţistului, potrivit căreia poliţistul nu mai are calitatea de militar, ci aceea de funcţionar public civil, infracţiunile săvârşite de poliţist înainte de intrarea în vigoare a acestei legi sunt de competenţa instanţelor civile după distincţiile prevăzute în art. 64 alin. 2 al legii. Ca atare, cauzele în curs de urmărire penală şi de judecată trebuie preluate, începând cu data menţionată, de organele de urmărire penală şi de instanţele civile competente potrivit noii legi.

Soluţia se impune, în lipsa unor dispoziţii tranzitorii speciale în legea nouă, ţinând seama că în condiţiile concursului între legea de procedură penală având caracter de lege generală, care este Codul de procedură penală, şi Legea nr. 360/2002, care este, în materie, o lege specială, cea din urmă are prioritate şi este, totodată, de strictă interpretare şi de imediată aplicare, ceea ce exclude incidenţa prevederilor art. 40 C. pr. pen.

Prin încheierea din 18 octombrie 2002 a Curţii Militare de Apel în dosarul nr.5/2002 a fost admisă sesizarea Parchetului Naţional Anticorupţie, dispunându-se prelungirea duratei arestării preventive pentru inculpaţii P.C., F.I., C.V. şi H.E. cu 30 de zile, începând cu data de 22 octombrie până la 22 noiembrie 2002.

Inculpaţii sunt urmăriţi penal pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 26 raportat la art. 215 alin. 2 şi art. 26 raportat la art. 291; art. 26 raportat la art. 289 şi art. 26 raportat la art. 215 alin. 2; art. 241¹; art. 291 şi art. 248¹ C. pr. pen.

Instanţa a reţinut că faţă de fiecare dintre inculpaţi se desfăşoară o amplă şi complexă activitate de urmărire penală, fiind în curs de efectuare lucrări de expertiză şi alte verificări, ascultarea unor martori şi confruntări, toate acoperind condiţiile prevăzute în art. 155 alin. 1 C. pr. pen.

S-a mai reţinut că în legătură cu fiecare inculpat subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării potrivit prevederilor art. art. 146 şi art. 143, precum şi condiţiile prevăzute în art. 148 lit. h C. pr. pen., pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile menţionate  fiind mai mare de 2 ani închisoare iar lăsarea inculpaţilor în libertate prezentând pericol pentru ordinea publică.

Prin aceeaşi încheiere au fost respinse excepţiile ridicate de inculpaţi cu privire la necompetenţa instanţei militare şi a Parchetului Naţional Anticorupţie şi la nelegalitatea sesizării instanţei.

În legătură cu prima excepţie, potrivit căreia Curtea Militară de Apel nu ar fi competentă să se pronunţe cu privire la prelungirea duratei arestării după intrarea în vigoare a Legii nr. 360 din 24 iunie 2002 privind Statutul poliţistului, competenţa aparţinând instanţei civile, Curtea Militară de Apel a motivat că potrivit art. 40 alin. 1 C. pr. pen., când competenţa instanţei este determinată, ca în speţă, de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece, chiar dacă, după săvârşirea infracţiunii, inculpatul a pierdut acea calitate.

Împotriva încheierii au declarat recurs toţi inculpaţii, formulând critici privind aspecte de nelegalitate şi erori grave de fapt, în primul rând că hotărârea atacată este lovită de nulitate absolută în sensul prevederilor art. 197 alin. 2 C. pr. pen., fiind pronunţată de o instanţă necompetentă, caz de casare prevăzut în art. 385⁹ alin. 1 pct.1 din acelaşi cod.

Recursul este fondat sub acest aspect, hotărârea atacată fiind dată, într-adevăr, cu încălcarea normelor privind competenţa materială şi după calitatea persoanei, fiind prin urmare nulă.

Sesizarea Parchetului Naţional Anticorupţie a fost înregistrată la Curtea Militară de Apel la data de 17 octombrie 2002, instanţa socotindu-se competentă să judece cererea de prelungire a arestării în condiţiile art. 155 alin. 2 C. pr. pen., ca instanţă corespunzătoare celei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

Curtea Militară de Apel s-a considerat competentă să judece sesizarea şi în raport cu dispoziţiile art. 35 din acelaşi cod referitoare la competenţa în caz de indivizibilitate şi conexitate, în speţă printre inculpaţi  unul fiind ofiţer superior  de poliţie la data săvârşirii infracţiunilor şi altul judecător la tribunal, acesta din urmă atrăgând competenţa Curţii de Apel, iar ofiţerul competenţa instanţei militare corespunzătoare, şi anume a Curţii Militare de Apel.

Construcţia juridică potrivit căreia Curtea Militară de Apel s-a socotit competentă să judece  prelungirea duratei arestării preventive a inculpaţilor s-a completat cu trimiterea la dispoziţiile art. 40 C. pr. pen., potrivit cărora instanţa militară rămâne competentă să judece chiar dacă ulterior săvârşirii infracţiunii ofiţerul superior, ca în speţă, nu mai are această calitate.

Raţionamentul juridic menţionat nu este corect.

Legea nr. 360 din 24 iunie 2002 privind Statutul poliţistului, intrată în vigoare la 24 august 2002, cuprinde, între altele, dispoziţii de ordin procesual privind competenţa instanţelor în cazul săvârşirii unor infracţiuni de către poliţişti care, în temeiul legii, au devenit funcţionari publici.

Prin efectul adoptării Legii nr. 360/2002, în materia reglementărilor privind competenţa de judecată a infracţiunilor săvârşite de poliţist s-a creat un concurs între dispoziţiile C. pr. pen. şi cele din menţionata lege, concurs în legătură cu care trebuie observate următoarele:

– atât Codul de procedură penală, cât şi Legea nr.360/2002 au fost adoptate de Parlamentul României, făcând parte – potrivit prevederilor din art. 72 alin. 3 literele f şi i din Constituţie – din categoria legilor organice, codul fiind o lege cu caracter general, iar cea privitoare la statutul poliţistului o lege specială, aceasta din urmă având prioritate;

– cu prilejul adoptării legii privind statutul poliţistului şi în vederea aplicării acesteia nu s-au instituit norme tranzitorii, ceea ce face să funcţioneze integral normele şi regulile cu caracter general. Legiuitorul a prevăzut, însă, în art. 82 alin. 2, că la data intrării în vigoare a legii, orice dispoziţii contrare se abrogă. Această dispoziţie expresă de abrogare are în vedere şi normele contrare cuprinse în Codul de procedură penală;

– cum în discuţie sunt norme de procedură şi cum acestea sunt de strictă interpretare şi de imediată aplicare, şi cum nu s-au adoptat norme tranzitorii, rezultă că Legea privind Statutul poliţistului se aplică strict şi integral de la data intrării ei în vigoare, şi anume de la 24 august 2002, indiferent de data săvârşirii infracţiunilor şi de împrejurarea dacă făptuitorul ş I păstrat ori pierdut calitatea pe care o avea la data săvârşirii faptelor. În acest sens, cum este cunoscut şi unanim acceptat, caracterul activ al legii de procedură penală nu poate fi examinat în raport cu data când s-a săvârşit infracţiunea, ca în cazul legii penale, ci cu data când se desfăşoară acţiunea procesuală faţă de care legea de procedură este activă;

– în lipsa unor dispoziţii tranzitorii speciale, cât şi a unor dispoziţii generale care să reglementeze situaţiile ivite în cazul concurenţei legilor de procedură succesive, a opera cu distincţii referitoare la data săvârşirii faptei, la data declanşării procesului penal, la calitatea făptuitorului şi la pierderea acestei calităţi, înseamnă a adăuga la lege;

– Legea Statutului poliţistului, care îl defineşte pe acesta ca fiind un funcţionar public civil, a scos din sfera de competenţă a instanţelor militare şi le-a introdus în cea a instanţelor civile toate faptele penale săvârşite de poliţişti, rămânând în competenţa celor militare, ca o excepţie, numai infracţiunile contra siguranţei statului săvârşite de poliţişti (art. 64 alin. 3).

În acest context, a menţine în sfera de competenţă a instanţelor militare, şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, a unor infracţiuni săvârşite de poliţişti este împotriva legii şi, totodată, o îndepărtare de sensul şi raţiunea reglementărilor juridice care urmăresc compatibilizarea legislaţiei naţionale cu cea din comunitatea europeană;

– în sfârşit, invocarea prevederilor art. 40 C. pr. pen. în motivarea menţinerii competenţei instanţelor militare şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 este lipsită de pertinenţă; prevederile acestui text sunt străine de datele speţei, ele presupunând exclusiv pierderea calităţii avute la data săvârşirii infracţiunii, în condiţiile aceleiaşi reglementări juridice, câtă vreme în cazul din speţă intervine o modificare majoră de reglementare juridică în materia competenţei, în raport cu care prevederile art. 40 C. pr. pen. nu mai sunt incidente.

În raport cu cele de mai sus, în speţă sesizarea Curţii Militare de Apel la data de 17 octombrie 2002, după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, deci sesizarea unei instanţe necompetente după calitatea persoanei, a avut ca urmare pronunţarea unei hotărâri lovite de nulitate absolută în sensul prevederilor art. 197 alin. 2 C. pr. pen.

Aşa fiind, recursurile inculpaţilor au fost admise, încheierea atacată a fost casată, dispunându-se rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel Bucureşti, instanţă competentă să judece prelungirea duratei arestării preventive a inculpaţilor recurenţi, întrucât această instanţă este corespunzătoare celei căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

4687 din 4 noiembrie 2002