POLIŢIA JUDICIARĂ
Notă: Scopul procesului penal este acela de a constata faptele ce constituie infracţiuni, pentru a pedepsi persoanele ce au săvârşit o infracţiune. În art. 1 al procedurii penale se arată că întreaga desfăşurare a procesului penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legii (alin. 2).
1. Structural, din punct de vedere al autorităţilor şi agenţilor implicaţi, există trei moduri de organizare a activităţilor procedurale în această primă fază a procesului penal.
1.1. Într-o primă grupă, în esenţă, poliţia este singura care conduce cercetările penale. Sistemul care investeşte poliţia cu sarcina investigaţiilor este aplicabil în common-law, unde nu există nici parchet, nici jurisdicţie de instrucţie. Monopolul poliţiei este absolut.
Singura limitare este respectul libertăţilor individuale, astfel încât orice percheziţie nu este posibilă decât cu acordul unui judecător. În Anglia, chiar luarea amprentelor digitale nu se poate face fără acordul unui judecător.1
1.2. O a doua grupă de forme de reglementare asociază poliţia şi parchetul. Este cazul Germaniei şi al tuturor statelor foste socialiste cu excepţia Iugoslaviei. S-a renunţat la judecătorul de instrucţie (cu excepţia amintită, unde instituţia s-a conservat).
Dar chiar şi în anii postbelici, se recurgea la un judecător atunci când actele de investigare erau de natură a aduce atingere libertăţilor fundamentale. Astfel, în procedura fostei R. D. Germane judecătorul era cel ce autoriza percheziţiile sau ascultările telefonice.
Textul era chiar mai restrictiv decât cel din Germania federală, unde procurorul putea dispune intercepţia de urgenţă, pentru maxim trei zile (art. 100 C. pr. pen. german).
1.3. Plecându-se de la principiul separaţiei puterii în stat, în cea de-a treia grupă sistemică cercetările sunt asigurate de poliţie, parchet şi jurisdicţii de instrucţie.
Dreptul francez cunoaşte ancheta, asigurată de poliţie, ea însăşi condusă de parchet şi instrucţia preparatorie asigurată de un judecător de instrucţie (cu o cameră de acuzaţie ca un al doilea grad de jurisdicţie).
Italia s-a adaptat cerinţelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, introducând un giudice per le indagini preliminari2, G.I.P.
Concluzia ce se impune este :
– prezenţa constantă a poliţiei, cu recurgerea la un judecător pentru actele mai importante şi, mai ales,
– reculul instituţiei judecătorului de instrucţie.
Între cele două autorităţi pendulează magistratul procuror ca organ judiciar, dar nu jurisdicţional.3
2. Din punct de vedere funcţional, dreptul de instrucţie aparţine numai unui judecător. Ca putere proprie acesta dispune asupra actelor şi măsurilor cu caracter jurisdicţional în faza urmăririi penale.
2.1. El poate delega autoritatea sa procurorului, păstrând dreptul de control. Ca excepţie, nu poate delega atribuţii ce aduc atingere libertăţilor fundamentale.
Exerciţiul drepturilor fundamentale poate fi restrâns dacă se impune pentru desfăşurarea normală, eficientă a instrucţiei penale, dar această restrângere se raportează numai la o lege în mod expres. Or, în acest sens, alături de dispoziţiile principiale4 (ale art. 49 din Constituţie), avem dispoziţiile de strictă şi de imediată aplicare ale art. 23 sau 27 din Constituţie, art. 7,9,10,11,12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului5, art. 4,5,6 din CEDH6, art. 2§3 lit. b, art. 9,10,14 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice7 etc.
Aceste texte interzic delegarea la incidenţa libertăţilor fundamentale.
2.2. Procurorul are puteri proprii ca drept de urmărire, adică de punere în mişcare a acţiunii penale, învestind un judecător de instrucţie sau o instanţă judecătorească. Dar el păstrează direcţia şi controlul absolut al acestei puteri, putând-o delega poliţiei.
2.3. Alături de aceste atribute delegate, poliţia are un drept propriu de cercetare, anchetă, descoperire (ca activităţi prealabile săvârşirii unei fapte), de constatare etc.
Mai mult chiar, poliţia poate face chiar acte proprii de instrucţie (de urmărire), la infracţiunile flagrante.8
În concluzie, chiar păstrând sistemul ce cunoaşte o instrucţie prealabilă (audienţei judecătoreşti) dreptul de urmărire, de învestire a instituţiei, de susţinere ca parte procedurală, a acuzării aparţine unui Minister Public (în sensul de activitate), unui agent al autorităţii executive ce funcţionează specializat în cadrul autorităţii judecătoreşti, şi acesta este procurorul.9
O a doua concluzie pe care o subliniem este că libertăţile fundamentale sunt şi în faza instrucţiei prealabile, intermediare, supuse controlului, autorizării legalităţii şi oportunităţii unui magistrat judecător, ca unic reprezentant independent şi imparţial al autorităţii judecătoreşti.
3.1. Din punct de vedere administrativ, poliţia este un organ executiv, formată din agenţi ai autorităţii publice, ce desfăşoară acte cu caracter executiv privind menţinerea ordinii publice, culegerea de informaţii în vederea combaterii infracţiunilor, activităţi de constatare dar şi de descoperire a încălcărilor de lege (în sensul că efectuează cercetări penale).
3.2. Ministerul Public, ca parte a autorităţii judecătoreşti constituţionale reprezintă o magistratură specială care nu îndeplineşte atribuţii de natură judecătorească, dar asta nu înseamnă că procurorii sunt agenţi ai autorităţii executive.10
Ca atare, atribuţiile transmise în supravegherea activităţii de cercetare penală nu pot avea caracter administrativ întrucât s-ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat.
Nici un text de procedură nu poate impune unui agent al poliţiei să se supună pe criterii administrative, atât timp cât justiţia nu poate desfăşura activităţi executive (cu excepţia organizării activităţii proprii, a gestionării bunurilor proprii).
3.3. Poliţia de audienţă, poliţia de şedinţă, nu este subordonată administrativ instanţelor judecătoreşti, faptul că acestea dispun de forţe publice în serviciul lor nu înseamnă înfiinţarea unor servicii speciale de poliţie judiciară, prin detaşare.11
4. Organele poliţieneşti constituie un ansamblu de elemente ale forţei publice ce îşi desfăşoară activitatea cu scopul aducerii la îndeplinire a dreptului de poliţie al statului.12
4.1. Raporturile dintre autorităţile statale nu pot fi decât raporturi de colaborare, de participare la activităţi specifice, dar subordonarea nu presupune decât o singură ierarhie, aceea pe verticală, faţă de administraţia publică.13
Aceeaşi situaţie, de principiu se regăseşte în esenţă, şi în sistemul de drept din care facem parte.
Poliţia judiciară franceză (în sens de activitate, nu de organ) este, exercitată (iată verbul care defineşte activitatea, nu organul) sub direcţia procurorului republicii, prin ofiţeri, funcţionari sau agenţi desemnaţi în acest scop (art. 12 C. pr. pen. francez).14
Parchetul supervizează, urmăreşte şi apreciază, cântăreşte orientările degajate din activitatea anchetatorilor, dar şi controlează regularitatea actelor efectuate de aceştia.
Măsura reţinerii este luată de poliţie cu avizul parchetului, orice incident în timpul reţinerii trebuie comunicat parchetului şi orice prelungire trebuie expres autorizată, judecătorul fiind gardianul natural al libertăţii.
În concluzie, autoritatea judiciară are puterea să coboare la nivelul cercetării penale, dar autoritatea judiciară este limitată la controlul misiunilor de poliţie judiciară, şi nu în probleme afectând, atingând organizarea serviciilor de poliţie.
Parchetul nu este şeful ierarhic al ofiţerilor de poliţie judiciară, întrucât aceştia sunt supuşi ierarhiei lor administrative15 şi doar supravegherea şi controlul (procedural penal, conform art. 224 şi urm. C. pr. pen. francez) aparţin procurorului general al fiecărei curţi de apel.
4.2. Acelaşi text se regăsea şi în procedura penală română interbelică. Art.196 prevedea că poliţia judiciară se exercita de către Ministerul Public de pe lângă tribunal, sub supravegherea procurorului general de pe lângă Curtea de Apel şi de toţi funcţionarii care, după lege, aveau calitatea de ofiţeri de poliţie judiciară, în condiţiile prevăzute de acele legi.
Sistemul presupunea detaşarea unor anumiţi ofiţeri pe lângă tribunale, (nu pe lângă parchete), după aprecierea Ministerului Justiţiei, de acord cu Ministerul de Interne, pentru a efectua cercetările ordonate de parchet, precum şi delegaţiunile date de judecătorii de instrucţie.
Ofiţerul de poliţie judiciară se supunea necondiţionat ordinelor parchetului în privinţa cercetărilor, principiu valabil şi astăzi. El efectua activitatea sa înştiinţând parchetul despre măsurile luate şi despre rezultatul lor. Ideea răzbate peste timp, fiind transpusă în art. 218 C. pr. pen. astfel cum a fost modificat prin Legea nr.45/1993.16
Astăzi, procurorul conduce şi controlează activitatea de cercetare penală a poliţiei şi supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea legii. Dar singura putere proprie a sa constă în infirmarea (motivată) a oricărui act sau măsură procesuală ilegală a organului de cercetare penală care a desfăşurat acte de urmărire penală (delegată).
5. Poliţia administrativă are ca obiect de activitate menţinerea ordinii publice şi, în particular, prevenirea infracţiunilor. Este firească deci, subordonarea faţă de autorităţile administrative locale.
Poliţia judiciară face parte din justiţie17: ea cercetează infracţiunile pe care poliţia administrativă nu a putut să le împiedice; ea pregăteşte şi facilitează acţiunea instanţelor represive. Nu are cum să fie o subordonare executivă locală, atât timp cât competenţa este reglementată de procedura penală, fiind materială şi teritorială.
În concluzie, sistemul delegării la instanţe a unor agenţi de poliţie nu modifică activitatea de poliţie judiciară desfăşurată de aceasta. Trecerea în subordine, prin detaşare, a unor funcţionari de poliţie s-ar putea realiza, dar nu prin modificarea fracţionară, provizorie (până la un nou cod) – a procedurii penale, ci prin modificarea şi a:
– Legii pentru organizarea judecătorească,
– Legii SRI,
– Legii SIE,
– Legii Siguranţei naţionale,
– Legii Ministerului de Interne,
– Legii Jandarmeriei,
– Legii poliţiei,
– Constituţiei.18
Dacă nu se va efectua global reforma justiţiei nu vedem necesitatea şi eficienţa reîntoarcerii la forme revolute.
Indiferent de forma conjuncturală, de tranziţie a formei adoptate, apreciem că trendul va fi acela al recunoaşterii dreptului absolut al unui judecător asupra instrucţiei, prin reducerea rolului etapei instrucţiei preliminare unei jurisdicţii până la suprimare, şi prin creşterea rolului acţiunilor directe.
De aceea, în această etapă, nu vedem cum am modifica procedura penală în vigoare, prin cârpire.
(EVOLUŢIA INSTITUŢIEI SUPRAVEGHERII EXERCITATE DE PROCUROR ÎN ACTIVITATEA DE URMĂRIRE PENALĂ ŞI POLIŢIA JUDICIARĂ)
Potrivit art. 216 C. pr. pen., în exercitarea supravegherii respectării legii în activitatea de urmărire penală, procurorul veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. De asemenea, procurorul veghează ca nici o persoană să nu fie reţinută sau arestată, decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Procurorul exercită supravegherea asupra actelor de urmărire penală; în exercitarea acestei atribuţii procurorii conduc şi controlează activitatea de cercetare penală a poliţiei şi a altor organe. El poate să efectueze orice acte de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează.
Urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 155 – 173, 174 – 177, 179, 189 alin. 3, art. 190, 191, 211 alin. 3, art. 212, 236, 2361, 238, 239, 2391, 250, 252, 254, 255, 257, 265, 266, 267, 2671, 268, 273 – 276, 2791, 280, 2801, 3022, 317 şi 356 – 361 din Codul penal, în cazul infracţiunilor arătate în art. 26 pct. 2 lit. a), art. 27 pct. 1 lit. b) şi c), art. 281 pct. 1 lit. b) şi c), art. 282 pct. 1 lit. b) şi art. 29 pct. 1 din acest cod, precum şi în cazul infracţiunilor împotriva protecţiei muncii.
Este competent să efectueze urmărirea penală, în cazurile prevăzute în alineatul precedent, şi să exercite supravegherea asupra activităţii de cercetare penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza. În exercitarea activităţii de supraveghere, procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziţii organelor de cercetare penală ca să ia asemenea măsuri.
Atunci când urmărirea penală este efectuată de procuror, ordonanţa prin care s-a dispus arestarea preventivă şi rechizitoriul sunt supuse confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea este făcută de acesta, confirmarea se face de procurorul ierarhic superior.
În baza art. 22 din Legea nr. 78/2000, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror în cazul infracţiunilor de corupţie, şi anume, infracţiunile de luare de mită – prevăzută în art. 254 din Codul penal, de dare de mită – prevăzută în art. 255 din Codul penal, de primire de foloase necuvenite – prevăzută în art. 256 din Codul penal şi de trafic de influenţă – prevăzută în art. 257 din Codul penal se pedepsesc potrivit acelor texte de lege. Textul reprezintă deci o modificare a art. 209 alin. 3 C. pr. pen., şi anume prin introducerea infracţiunile de la art. 256 C. pen. printre infracţiunile de competenţa proprie a procurorului.
Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 43/2002 (aprobată ulterior prin Legea nr. 503/2002) s-a înfiinţat, la nivel naţional, Parchetul Naţional Anticorupţie, ca parchet specializat în combaterea infracţiunii de corupţie, şi anume “pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 78/2000″.
Potrivit art. 10 din O.U. nr. 43/2002, în scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de urmărire a infracţiunilor de corupţie, în cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie, funcţionează ofiţeri de poliţie, constituind poliţia judiciară a Parchetului Naţional Anticorupţie. Ofiţerii de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea numai în cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie, sub autoritatea exclusivă a procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie.
Ei efectuează actele de cercetare penală sub directa conducere, supraveghere şi controlul nemijlocit al procurorilor din Parchetul Naţional Anticorupţie, cu excepţia actelor care sunt de competenţa exclusivă a procurorului.
Sensul noţiunii de supraveghere este unul administrativ, de componentă a atribuţiei manageriale de conducere, nu în sensul art. 216-220 C. pr. pen., aşa cum este şi supravegheată şi activitatea specialiştilor, în reglementarea textului imediat următor.
Poliţia judiciară nu instrumentează în nume propriu nici o cauză penală. Întreagă urmărire penală în sistemul P.N.A. se efectuează de către procuror. Actele întocmite de ofiţerii de poliţie judiciară (din dispoziţie scrisă) sunt efectuate în numele procurorului. Formularea art. 10 alin. (4) din O. U. nr. 43 este de natură să înlăture orice urmă de îndoială: procurorul supraveghează din punct de vedere administrativ activitatea poliţistului şi a specialistului (art. 3 lit. c din lege, art. 11 alin. 3 din ordonanţă). Urmărirea penală se efectuează întotdeauna – nu numai în cazul infracţiunilor prevăzute în secţiunea a 2-a din cap. III, potrivit art. 22 din lege, – în mod obligatoriu de către procuror[1].
Procurorii specializaţi din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală în cazul tuturor infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000, se arată în mod expres în art. 13 alin. (1) din ordonanţă. Textul, aprobat prin Legea nr. 503/2002, modifică în mod expres art. 22 din lege, extinzând în mod firesc competenţa obligatorie a procurorului la toate infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000. De asemenea, este modificat şi art. 209 alin. 3 C. pr. pen., care permitea supravegherea judiciară în cazul infracţiunii prevăzute în art. 256 C. pen. şi ori de câte ori legea nu dispune în mod expres. Modificarea se produsese din 18 mai 2000.
De la înfiinţarea Parchetului Naţional Anticorupţie numai procurorul este cel ce efectuează toată urmărirea penală, iar actele de cercetare ale poliţiei judiciare sunt efectuate tot în numele său. Implicarea practică este aceea că rechizitoriul este întotdeauna confirmat, fiind, în toate cazurile, aplicabile dispoziţiile art. 209 alin. 5 C. pr. pen.
În concluzie, procurorul Parchetului Naţional Anticorupţie nu are atribuţii de supraveghere în sensul art. 216 şi urm. C. pr. pen.
Secţia de combatere a infracţiunilor conexe infracţiunilor de corupţie din Parchetul Naţional Anticorupţie nu supraveghează actele de cercetare penală efectuate de poliţişti, chiar dacă infracţiunile au fost săvârşite în condiţiile art. 13 lin. 2 lit. a din Ordonanţa de urgenţă nr. 43/2002.
La toate infracţiunile de competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie – nu numai în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 17 lit. e şi art. 17 lit. i teza I din Legea nr. 78/2000, cum s-ar putea crede – urmărirea penală se efectuează de către procuror.
În scurt timp, trebuie să regândim nu numai activitatea judiciară a poliţiştilor, prin înfiinţarea poliţiei judiciare, ci şi însăşi ideea exercitării supravegherii respectării legii în activitatea de urmărire penală.
(TESTAREA FIDELITĂŢII ŞI INTEGRITĂŢII PROFESIONALE A POLIŢIŞTILOR PRIN EFECTUAREA UNOR VERIFICĂRI DE SPECIALITATE)
Potrivit art. 23 din Statutul poliţistului[2], la acordarea primului grad profesional , absolventul sau poliţistul încadrat direct depune jurământul de credinţă în faţa şefului instituţiei de învăţământ sau a şefului unităţii de poliţie şi în prezenţa a doi poliţişti.
Jurământul de credinţă are următorul conţinut: „Jur să respect Constituţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, să aplic în mod corect şi fără părtinire legile ţării, să-mi îndeplinesc cu răspundere şi bună credinţă îndatoririle ce-mi revin potrivit funcţiei şi să păstrez secretul profesional. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”
Jurământul de credinţă este semnat de către absolventul sau poliţistul încadrat direct şi, după caz, de către şeful instituţiei de învăţământ sau de şeful unităţii de poliţie, precum şi de către poliţiştii asistenţi.
Jurământul de credinţă este contrasemnat de ministrul de interne, se păstrează la dosarul personal al poliţistului, iar o copie de pe înscris se înmânează acestuia.
Semnarea jurământului de credinţă presupune şi acordul implicit al poliţistului pentru TESTAREA FIDELITĂŢII ŞI INTEGRITĂŢII SALE PROFESIONALE prin efectuarea unor VERIFICĂRI DE SPECIALITATE, în condiţiile legii.
Având în vedere că, potrivit art. 49 din Constituţia României, exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav, iar restrângerea trebuie să fie întotdeauna proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenţa însăşi a dreptului sau a libertăţii, în cele ce urmează înţelegem să ne exprimăm opinia faţă de o asemenea restrângere de drepturi.
1. – În Zadig[3], Voltaire povesteşte modul în care regele Moabdar din insula Serendib îşi alege primul ministru, trecând candidaţii mai întâi printr-o cameră a tentaţiilor; cel ales este cel ce nu se mânjeşte !
În Programul naţional de prevenire a corupţiei şi a Planului naţional de acţiune împotriva corupţiei[4], se arată (ANEXA 4. 1. 2. lit. c) că performanţele instituţiilor cu atribuţii în domeniul prevenirii şi combaterii fenomenului corupţiei depind în mare parte de consolidarea capacităţii efective de acţiune, prin măsuri concrete ce vizează:
– statutul reprezentanţilor instituţiilor cu atribuţii în domeniul prevenirii şi controlului social al corupţiei;
– deontologia şi pregătirea profesională;
– reglementarea unor tehnici moderne de investigare;
– asigurarea dotărilor necesare aplicării acestora;
– promovarea cooperării şi coordonării eforturilor instituţionale.
Printre obiectivele acolo arătate sunt enumerate şi
a) Statutul reprezentanţilor instituţiilor cu atribuţii în domeniul prevenirii şi controlului social al corupţiei:
– accesul procurorului la toate informaţiile necesare anchetei privind săvârşirea faptelor de corupţie, inclusiv la cele deţinute de structurile informative şi de investigaţie;
– subordonarea poliţiei judiciare Ministerului Public;
– elaborarea şi promovarea unor mijloace eficiente de protecţie a reprezentanţilor instituţiilor cu atribuţii în domeniul prevenirii şi controlului social al corupţiei;
– alinierea fondurilor bugetare la necesităţile funcţionării eficiente şi performante a sistemului judiciar şi asigurarea unui nivel de salarizare corespunzător pentru persoanele cu atribuţii în domeniul prevenirii şi controlului social al corupţiei.
b) Deontologia şi pregătirea profesională:
– implementarea codurilor deontologice pentru toate categoriile de persoane cu atribuţii în domeniul prevenirii şi controlului social al corupţiei;
– instituirea unor norme de confidenţialitate şi sancţiuni pentru încălcarea acestora de către persoanele care îşi desfăşoară activitatea în cadrul structurii naţionale şi teritoriale, specializată în controlul social al corupţiei;
– efectuarea de stagii de pregătire şi de specializare profesională a practicienilor;
– crearea unor modalităţi efective de cooperare internă şi internaţională între specialiştii în domeniu, în vederea schimbului de informaţii şi de experienţă.
c) Tehnici de investigare:
– modificarea cadrului legal actual în sensul introducerii de reglementări privind utilizarea agentului sub acoperire, agentului provocator şi a informatorilor în investigarea cazurilor de corupţie;
– crearea unui sistem de protecţie reală a victimelor şi a martorilor infracţiunilor de corupţie.
d) Mijloace tehnice:
– dotarea instituţiilor având competenţe în domeniu cu mijloace moderne de lucru care să sprijine activitatea de descoperire şi de investigare a actelor de corupţie: aparatură electronică de supraveghere audio şi video, crearea de baze de date informatizate conectate la o reţea computerizată naţională şi internaţională.
Or, din coroborarea textelor legale în materie rezultă cu toată claritatea că fără existenţa unui cadrului legal, în sensul introducerii de reglementări privind utilizarea agentului sub acoperire, agentului provocator şi a informatorilor în investigarea cazurilor de corupţie, reglementări care să permită restrângerea unor drepturi, orice limitare a libertăţilor constituţionale este inoperabilă.
2. – Codul român de procedură penală, prin art. 68, interzice mijloacele de constrângere:
Este oprit a se întrebuinţa violenţe, ameninţări ori alte mijloace de constrângere, precum şi promisiuni sau îndemnuri, în scopul de a se obţine probe.
De asemenea, este oprit a determina o persoană să săvârşească sau să continue săvârşirea unei fapte penale, în scopul obţinerii unei probe.
Dacă, fizic, nu poţi opri o persoană a determina pe altcineva la săvârşirea unei fapte penale, ceea ce arată clar formularea codului este aceea că este oprit prin lege a utiliza judiciar o aşa–zisă probă. CAPCANA ESTE INADMISIBILĂ CA MIJLOC DE PROBĂ.
Acceptarea restrângerii unor drepturi sau a unor libertăţi poate fi făcută numai printr-o lege clară. Simpla formulare generică din art. 23 al Statutului poliţistului nu concordă nici cu Programul naţional de guvernare, nici cu exigenţele de ordin judiciar ale codului şi nici cu prevederile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie[5]. Astfel, prin hotărârea din 29 martie 2000, în cauza Rotaru împotriva României[6], Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat necesitatea existenţei unei anumite „calităţi” a dispoziţiilor legale invocate în cauză, dreptul intern trebuind să stabilească cu suficientă precizie condiţiile în care se pot folosi informaţii referitoare la viaţa privată .
În consecinţă, o formulare generică este cel puţin inaplicabilă. Pentru a fi valorificabilă legal restrângerea dreptului ar trebui să fie clară şi suficient de lămuritoare asupra limitelor „verificărilor de specialitate”.
3. – Infracţiunea de dare de mită se săvârşeşte numai cu intenţie directă. Or, existenţa testărilor de fidelitate şi de integritate legale exclude de plano orice intenţie criminală, şi, în consecinţă, existenţa unei infracţiuni.
Existenţa unei infracţiuni corelative nu înlătură însă elementele constitutive ale celeilalte fapte penale. Luarea de mită se săvârşeşte atunci când funcţionarul primeşte foloase necuvenite sau acceptă promisiunea acestora. Nu este deloc necesar ca pretenţia să devină reală, ca prestaţia să fie satisfăcută. Acceptarea presupune evident o ofertă dar legea nu leagă existenţa infracţiunii de realitatea acesteia. În momentul când toate elementele constitutive ale infracţiunii sunt realizate, fapta constituie o infracţiune de sine stătătoare.
4. – În vederea aflării adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe. Or, printre mijloacele de probă figurează şi înscrisurile. Iată un alt argument asupra necesităţii reglementării amănunţite a temeiurilor legale şi a procedurilor de urmat în cazul folosirii testelor de fidelitate. Rezultatele tehnice ale investigaţiilor trebuiesc consemnate într-un proces-verbal care poate constitui mijloc de probă. În măsura în care trebuie clarificate aspecte deja consemnate în înscris agentul instrumentator poate fi audiat în completare, iar mărturia sa poate constitui un mijloc suplimentar de probă.
În concluzie, formularea din Statutul poliţistului este o simplă bază de plecare pentru o reglementare europeană, constituţională, judiciară privind testarea fidelităţii şi integrităţii profesionale a poliţiştilor. Aceasta ar trebui să cuprindă, de exemplu, condiţiile înregistrărilor convorbirilor personale, de serviciu, familiale sau ambientale, autorizarea folosirii unor mijloace tehnice în intimitatea funcţionarului, acceptarea liberă, expresă, clară, neechivocă a limitărilor libertăţilor fundamentale ale omului. Formularea actuală, fiind de maximă generalitate , este nu numai inutilizabilă, dar împiedică finalitatea, raţiunea voinţei legiuitorului, atât timp cât acordul restrângerii libertăţii este forţat chiar de lege, nu este liber exprimat dacă legea condiţionează însăşi numirea în funcţie; dintr-o măsură de protecţie a funcţionarului se transformă într-o capcană ilicită. Serviciul însuşi, instituţia poliţiei ca atare iese slăbită, vulnerabilă chiar la şantaj, atât timp cât nici o condiţie de utilizare sau de utilitate nu sunt formulate nicăieri.
(INADVERTENŢE ÎN INTERPRETAREA ART.10 ALIN.8 DIN ORDONANŢA DE URGENŢĂ NR.43/2002 PRIVIND PARCHETUL NAŢIONAL ANTICORUPŢIE APROBATĂ PRIN LEGEA NR.503/2002 ŞI ART.15 ALIN.1 LIT.A DIN LEGEA NR.360/2002 PRIVIND STATUTUL POLIŢISTULUI)
Interpretarea dispoziţiilor la care se face referire trebuie realizate în contextul general şi special al legislaţiei în materie având în vedere următoarele argumente:
1. – Situaţia juridică
Statutul juridic al poliţiştilor este cel stabilit prin Legea nr.360/2002 în integralitatea sa.
2.- Drepturile şi obligaţiile poliţistului sunt indivizibile.
Drepturile, îndatoririle şi restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi ale poliţistului se pot asigura numai în limitele şi cu respectarea procedurilor prevăzute de lege.
3.- Competenţele generale ale ministrului de Interne sunt atribuite prin lege procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie după numirea ofiţerului de poliţie judiciară de către procurorul general al României cu avizul ministrului de interne.
Competenţele de punere în aplicare a acestor reglementări sunt expres precizate de lege.
Prin art.10 alin.8 din Ordonanţa de Urgenţă nr.43/2002, aprobată prin Legea nr.503/2002 se realizează o subrogare legală în drepturi „ofiţerii de poliţie judiciară, pe perioada numirii în cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie, au drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru ofiţerii de poliţie, cu excepţiile prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă. Atribuţiile prevăzute de lege pentru ministrul de interne privind acordarea drepturilor şi răspunderilor ce revin ofiţerilor de poliţie judiciară se exercită de procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie” ( subl. ns. – D. C. ).
4.- Extindere de competenţă
Art.10 alin.1 din legea mai sus menţionată asigură ofiţerilor de poliţie judiciară extinderea la un domeniu nou de activitate, respectiv funcţionarea ca „poliţie judiciară a Parchetului Naţional Anticorupţie” în acest context aşa cum se prevede expres în alineatul 2 al aceluiaşi articol „ofiţerii de poliţie judiciară îşi desfăşoară activitatea numai în cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie sub autoritatea procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie” (subl. ns. – D. C.).
5. – Durata de numire
Acelaşi art.10 din actul normativ mai sus citat la alin.6 ne pune în faţa unei situaţii juridice noi şi specifice numai Parchetului Naţional Anticorupţie, respectiv a numirii pe o perioadă de 6 ani, cu posibilitatea de prelungire fără limită pe baza simplului acord de voinţă a poliţistului, nefiind deci vorba de nici una din situaţiile prevăzute în Legea nr. 360/2002 (delegare, detaşare, mutare etc.).
6. – Drept nou pentru poliţist
Conform art.10 alin.9 coroborat cu art.8 alin.3 se creează un nou drept pentru poliţist, respectiv rezervarea postului de unde a plecat. de fapt, pentru aceasta era nevoie de avizul ministerului de interne. După încetarea funcţiei la Parchetul Naţional Anticorupţie prin expirarea perioadei pentru care a fost numit, ori datorită unor cauze neimputabile, poliţistul are dreptul să revină la postul ocupat anterior, rezervarea acestuia fiind obligatorie.
7. – În ceea ce priveşte situaţia concretă invocată în adresă cu privire la acordarea gradelor profesionale, trebuie să se observe că încă de la perioada iniţială de numire la Parchetul Naţional Anticorupţie, 6 ani cu posibilitate de prelungire nelimitat, se depăşeşte durata stagiului minim pentru acordarea gradului următor (vezi art. 17 din Legea nr. 360/2002) toate condiţiile pentru acordarea acestora fiind legată de executarea atribuţiilor de serviciu sub autoritatea procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie care în mod legal şi logic este competent să înainteze în grad poliţiştii din Brigada de poliţie judiciară, aflaţi în subordinea sa.
8.- Pregătirea de specialitate specifică
Pentru îndeplinirea în bune condiţii a atribuţiilor specifice în cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie ca ofiţeri de poliţie judiciară, poliţistul va realiza întreaga pregătire în concepţia instituită de procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie.
9.- Salarizare specifică
Având în vedere concepţia de salarizare unică şi necondiţionată la Parchetul Naţional Anticorupţie a ofiţerului de poliţie din această structură, legiuitorul a stabilit prin Legea nr. 161/2003 un nou sistem de salarizare diferit de cadrul general de salarizare pentru ceilalţi poliţişti, inclusiv de poliţie judiciară care îşi desfăşoară activitatea în structurile Ministerului de Interne (activitate reglementată de Legea nr. 138/1999).
10.- Recompensele şi sancţiunile
În conformitate cu dispoziţiile cap. IV din Legea nr. 360/2002, recompensele, răspunderea juridică şi sancţiunile disciplinare se aplică prin ordin al ministrului de interne, iar la Parchetul Naţional Anticorupţie prin ordin al procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie, care s-a subrogat în toate drepturile acestuia, în conducerea nemijlocită a activităţii acestui corp de poliţişti.
Faţă de toate argumentele prezentate apreciem că dosarele de personal a ofiţerilor de poliţie judiciară din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie numiţi în funcţii la această instituţie, cu avizul ministrului de interne, trebuie să fie înaintate Compartimentului management resurse umane din Parchetul Naţional Anticorupţie pentru a putea opera la timp modificările în termenele stabilite acestora şi a le putea acorda drepturile de care se bucură potrivit legii.
(APLICAREA PRINCIPIULUI LEGII ACTIVE ÎN PROCESUL PENAL.
ART. 64 DIN STATUTUL POLIŢISTULUI. SITUAŢII TRANZITORII)
Potrivit art.64 din Legea nr. 360/2002[7],
(1) Urmărirea penală a poliţiştilor se efectuează de către procuror sau de către ofiţeri de poliţie anume desemnaţi prin ordin al ministrului de interne, sub supravegherea procurorului, după caz, în condiţiile legii.
(2) Competenţa de a efectua supravegherea urmăririi penale şi de a judeca în fond infracţiunile săvârşite de poliţişti revine parchetelor de pe lângă tribunale şi tribunalelor – pentru infracţiunile comise de către agenţii de poliţie, parchetelor de pe lângă curţile de apel şi curţilor de apel – pentru infracţiunile comise de către ofiţerii de poliţie, până la gradul de comisar-şef inclusiv, respectiv Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Curţii Supreme de Justiţie – pentru infracţiunile comise de chestorii de poliţie.
(3) Urmărirea penală şi judecarea infracţiunilor contra siguranţei statului săvârşite de poliţişti se efectuează în mod obligatoriu de către procurorii militari şi, respectiv, de instanţele militare, în condiţiile legii.
În cele ce urmează înţelegem să ne pronunţăm asupra competenţei judiciar civile
(obişnuite, spune V.Rămureanu[8]) în cazul poliţiştilor vinovaţi de fapte penale săvârşite anterior intrării în vigoare a Legii nr.360/2002.
1. – Principiul fundamental care domină reglementarea aplicării legii penale în timp este principiul activităţii legii, lege eficientă şi obligatorie pe tot timpul cât se găseşte în vigoare.
Potrivit acestui principiu, în penal, răspunderea se judecă după legea în vigoare din momentul săvârşirii infracţiunii. Dacă norma este de drept procesual penal sau civil , principiul este acelaşi, al legii active, adică al excluderii supravieţuirii legii vechi, prin aplicarea imediată a legii noi. În schimb, în procesul penal îşi găsesc aplicare normele art.2 alin.1 C. pr. pen., şi nu ale art.10 C.pen., pentru următoarele argumente:
Din perspectiva timpului, apariţia unei legi poate găsi în curs de desfăşurare raporturi sociale sau chiar juridice născute sub o lege anterioară. Aceasta pentru că intrarea în vigoare a unei legi reprezintă totdeauna un moment, o anumită dată, pe când săvârşirea unei infracţiuni dă naştere unor raporturi procesuale cu durată în timp.
În afara normelor de principiu, legiuitorul poate edicta reguli cu aplicare limitată la cazuri concrete, răspunzând unor cerinţe anume.
Acestea, evident, nu au autoritate generală, pentru că sunt stabilite pentru conflictul special de legi şi numai pentru ipoteza la care se referă. Deşi derogatorie, aplicarea punctuală este absolut obligatorie[9].
Prin „aplicarea legii în timp” vom înţelege deci ansamblul normelor juridice privitoare la conflictele de legi, la cuprinderea în timp a legii române relativ la raporturile concrete de drept create.
Când ne referim la aplicarea legi în timp avem în vedere atât normele penale cât şi cele de drept penal, şi anume ansamblul de norme care reglementează, la un moment dat, în mod integral incidenţa forţei coercitive a statului. De aceea, prin lege penală vom înţelege (din punct de vedere al conţinutului său), şi normele de procedură penală indiferent dacă sunt cu eficienţă substanţială sau nu. Dar unificarea se produce doar în cazul lui mitior lex. Atunci când vorbim de legea activă obervăm distincţia dintre art.10 C. pen.şi art. 2 alin. 1 C. pr. pen.
Prescriind în ce fel trebuie să procedeze instanţa pentru a ajunge la unificarea sancţiunii, aceste rânduieli sunt eminamente active, adică supuse principiului tempus regit actum.
Dispoziţiile tranzitorii din Statutul poliţistului sunt dictate de împrejurările momentului punerii în aplicare a Legii nr. 360/2002 şi de raţiunea fundamentală a normei: demilitarizarea imediată a poliţiei.
Legea privind Statutul poliţistului s-ar aplica strict şi integral de la data intrării în vigoare (24 august 2002), fiind indiferente data comiterii infracţiunilor şi dacă făptuitorul şi-a păstrat sau nu calitatea pe care o avea la data faptei.
Orice încercare de a menţine în sfera instanţelor militare, şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002, unele infracţiuni comise de militari constituie un procedeu lipsit de pertinenţă o îndepărtare de la sensul şi raţiunea reglementărilor juridice respective ,care urmăresc compatibilizarea legislaţiei naţionalecu cea din Comunitatea Europeană[10].
În raport de cele de mai sus, sesizarea instanţei militare 2002, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 360/2002 (24 august 2002), pentru a se dispune prelungirea duratei arestării preventive, a fost – firesc – apreciată de Curtea Supremă de Justiţie ca fiind sesizarea unei instanţe necompetente. Practic, sesizarea a constituit premisa pronunţării unei hotărâri lovite de nuilitate absolută, în sensul dispoziţiilor art.197 alin. 2 C. pr. pen.
În decizia nr. 4687/2002 se subliniază faptul că au fost încălcate dispoziţii relative la competenţa după materie şi după calitatea persoanei[11].
Potrivit art. 40 alin. 1 C. pr. pen., când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă a judeca, chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate.
Reglementarea anterioară Legii nr. 45/1993 spunea: „Cînd competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămîne competentă a judeca chiar dacă inculpatul, după săvîrşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în cazurile cînd:
a) fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului;
b) s-a dat o hotărîre în primă instanţă.”[12].
Noua formulare reprezintă nu un caz de excepţie expresă la principiul legii active, după cum nici supravieţuirea legii vechi nu reprezintă un drept câştigat, fiind vorba de o infracţiune; nu este vorba deci de aplicarea lui mitior lex.
Inexistenţa normei tranzitorii în Legea nr. 360 nu înseamnă inexistenţa oricărei norme tranzitorii (aplicabile oricărei cauze).
În cazul nostru, problema nu este a calităţii subiectului activ, ci a competenţei judecătorului; şi deci textul art.40 nu îşi are aplicare. Nu persoana şi-a pierdut calitatea, starea, ci competenţa a fost schimbată printr-o normă imperativă cu valoare imediată dar şi tranzitorie, din moment ce există raporturi juridice în desfăşurare.
În speţă, vom aplica principiul activităţii legii procesual penale, tempus regit actum .
Problema raportului dintre o lege generală şi o lege specială nu se pune aici, întrucât Statutul poliţistului nu a modificat dispoziţiile art. 40 C. pr. pen. sau alte texte de lege cu caracter general sau special din Codul de procedură penală. Art. 40 este el însuşi o normă specială însă, cum spuneam, nu are aplicare în această cauză.
Statutul instituie un principiu general valabil al competenţei materiale şi personale a (foştilor) poliţişti, ca funcţionari publici. Articolul 26 rămâne sediul reglementării competenţei instanţei militare, ca, de altfel, şi art. 28, 282 sau art. 29 pct. 1 lit. d)- pentru generalii de poliţie – pct. 2 lit. a), lit. b) etc.
Legea impune cu valoare de normă imperativă, de imediată aplicare, o altă competenţă.
Situaţia specială de militar sau de civil determină, potrivit statutului administrativ, competenţa penală. Normele ce au schimbat situaţia persoanei nu sunt prin ele însele decât norme tehnice, extrapenale.
În sens larg, şi aceste norme sunt socotite norme de drept penal dacă aplicarea lor concretă la cazul dedus judecăţii are drept consecinţă modificarea condiţiilor de incriminare, de tragere la răspundere penală ori de aplicare a pedepselor dar numai în măsura în care s-ar pune problema aplicabilităţii principiului legii mai favorabile, ceea ce aici nu este cazul.
Legea nouă găseşte neepuizate raporturi juridice născute anterior, dar soluţia se va da sub imperiul legii noi, născându-se indiferent ce s-ar vrea, un fals conflict de legi în timp.
Situaţia raportului de continuitate este denumită doctrinar situaţie tranzitorie[13].Dar principiul tempus regit actum se referă, în această situaţie tranzitorie, la o normă nepenală.
În cazul acestor norme nu folosim criteriul obiectului şi al scopului pentru a determina caracterul penal sau procedural al normei.
În speţă, nu vom aplica principiul mitior lex, ci regulile privitoare la succesiunea în timp a legilor, potrivit ramurii de drept administrativ, cu consecinţe asupra raportului de drept procesual.
Am putea discuta despre aspecte substanţiale doar dacă schimbarea normei ar duce la suprimarea sau reducerea protecţiei pe care legea o acordă poliţistului militarizat sau nu. Or, potrivit principiului constituţional al egalităţii în faţa legii (art.4) nu există nici un raţionament de protecţie specială a foştilor poliţişti. Normele competenţei vizau natura activităţii considerată în vechiul regim militarizată. Schimbarea condiţiilor sociale, a modului juridic în care estre privită noua poziţie a poliţistului nu justifică cu nimic o protecţie deosebită. Mai mult decât atât, înşişi inculpaţii au ridicat, în favoarea lor, excepţia de necopetenţă.
Normele în discuţie nu influenţează în nici un fel răspunderea şi pedeapsa.
Deci revenind, în speţă nu este vorba de aplicarea art.40, sau a legii speciale, sau a legii derogatorii, sau a extraactivităţii legii, ci de principiul procedural penal tempus regit actum.
2. O altă problemă este aceea a competenţei Parchetul Naţional Anticorupţie.
Urmărirea penală, în cazul faptelor de corupţie aparţine procurorului specializat. Efectuând urmărirea penală, procurorul conturează o cauză prin probe, fapte şi are în vedere o anumită încadrare juridică.
Încadrarea juridică – pentru orice faptă – este verificată de procuror şi arătată inculpatului. După terminarea urmăririi penale, procurorul cheamă pe inculpat şi îi prezintă materialul de urmărire penală.Abia din acest moment final a fost definitivată încadrarea juridică corespunzător ansamblului infracţional. Până atunci, procurorul specializat sau nu este competent în mod abstract.
În funcţie de încadrarea juridică dată faptelor, procurorul, respectiv procurorul specializat îşi verifică competenţa.Dacă constată că nu este competent material trimite cauza procurorului care va instrumenta noua situaţie.
Ca atare, din acest punct de vedere, sub acest aspect, în procedura (prelungirii) arestării preventive nu se poate ridica excepţia de necompetenţă a procurorului P.N.A., întrucât arestarea poate privi doar unul sau altul dintre capetele iniţiale de acuzare, nefiind finalizată toată urmărirea penală.
În speţă, încă nu s-a definitivat o acuzare pentru corupţie, arestarea privind încă fapte de drept comun, dar care nu îl fac în nici un fel, în acest moment, pe procurorul specializat, incompetent.
3. Nu suntem de acord cu nota P.C.S.J. în ceea ce priveşte suplimentul analogic.
Raţionamentul magistratului nu este izvor de drept. Suplimentul analogic poate fi folosit doar la interpretarea unei norme juridice, dar în nici un caz la însăşi naşterea dreptului.
Regulile de competenţă ale noului cod de procedură penală faţă de codul de procedură penală anterior se aplică şi cauzelor în care procesul penal a fost pornit înainte de 1 ianuarie 1969, afară de cazul când a intervenit o hotărâre în primă instanţă la acea dată. Art. 3 din Legea nr. 31/1968 se referă exclusiv la normele de competenţă cu caracter substanţial deoarece cele cu caracter formal având ca obiect actele procedurale ce se efectuează în realizarea celor dintâi sunt supuse prevederilor art. 2 din acea lege.
De altfel, doctrina a subliniat faptul că aceste dispoziţii ele însele sunt tranzitorii, fără valoare generală[14].
Articolul 2 alin. 1 din Legea de punere în aplicare arată că nici o dispoziţie din Codul de procedură penală abrogat nu se va mai aplica după intrarea în vigoare a noului cod, chiar în cauzele în curs de rezolvare şi în care procesul penal a fost declanşat sub egida reglementărilor din codul penal anterior[15].
Norma trebuie repetată la fiecare tranziţie sau înscrisă ca principiu, altfel ea neputându-se extinde. Astfel, în O.U. nr. 207/2000 s-a trecut în art. III că acele cauze penale aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a ordonanţei vor continua să fie judecate de instanţele deja învestite. A fost, vrem să spunem, nevoie de un text anume, care să arate noua regulă.
A se vedea, în acest sens şi modificarea expresă a art.40 C.pr.pen, adusă în 1993, arătată mai sus. Abrogarea produsă prin Legea nr. 45 face, de fapt, inutilă discuţia.
În concluzie,
– îmbrăţişăm soluţia deciziei C.S.J., competenţa penală în cazul foştilor poliţişti aparţine procurorului civil, respectiv instanţei civile, de la 24 august 2002.
– nu se justifică argumentarea domnului judecător Constantin Soroceanu despre inexistenţa unor norme tranzitorii şi deci a unui gol legislativ privind situaţiile tranzitorii sau despre
– abrogarea unor norme de procedură care ar fi – fără a se arăta în ce fel – contrare art.64 din Statutul poliţistului.
Cu tot respectul cuvenit,
– socotim corectă poziţia exprimată în nota P.C.S.J., în sensul deciziei C.S.J., dar pentru o altă motivare, şi anume aceea că schimbarea situaţiei poliţistului s-a făcut printr-o normă nepenală şi faţă de care nu se aplică principiul legii mai favorabile;
– în speţă, se aplică principiul tempus regit actum, şi nu acela al legii speciale derogatorii;
– apreciem greşită folosirea suplimentului analogic pentru a crea drept pretorian.
Vezi: Militari
1 Formele de procedură sunt astfel destinate să lămurească drumul acţiunii judiciare, în aceste limite. Evoluţia instituţiei instrucţiei penale, a instrumentării unei cauze, poate fi privită şi ca o evoluţie a drepturilor şi libertăţilor fundamnetale. Jean Pradel, Rapport general, Actele Seminarului Internaţional organizat de Institutul Superior Internaţional de Ştiinţe Penale, Noto, 26 septembrie-1 octombrie 1982, în „Revue internationale de droit penal” nr. 1-2/1985, p.20 şi urm.
2 Antonio Buccarelli, Il travaglio del passaggio dal vecchio al nuovo rito penale. Aspetti di esso nei rapporti fra P.M. e GIP, în Atti del Convegno di Milano, 1-2 iunie 1990, A Colectiv, “Il nuovo codice di procedura penale. Prime esperienze”, Roma, 1990, p.167 şi urm.
3 Cu privire la necesitatea adaptării, în acest sens, a procedurii penale române în acord cu Constituţia şi cu CEDH, a se vedea şi: Genoveva VRABIE, Les „Droit de l’homme” et les „Droi ts du citoyen”. Contribution à la clarification des concept de droit, „Revue roumaine des sciences juridiques”, nr. 2/1994, p.5-14; Tiberiu DIANU, International penal protection of human right droit, „Revue roumaine des sciences juridiques”, nr. 2/1992, p.15-17; dr.George ANTON1U, Implications de la Convention Européenne des droits de 1’homme sur la loi pénale roumaine, nr. 2/1992, p.17-35; Tiberiu DIANU, The evolution of capital punishment în Romania, în „Revue roumaine des sciences juridiques” nr. 2/1995, p.37-43, George ANTONIU, Implications des articles 5 et 6 de la Convention Européenne sur la loi processuelle penale roumaine, „Revue roumaine des sciences juridiques” nr.2/1992, p.43-54; dr. Rodica Mihaela STANOIU, Tiberiu DIANU, Reform movemen ts în criminal procedure and the protection human rights, „Revue roumaine des sciences juridiques” nr. 2/1992, p.55-70; Sofia POPESCU, Rule of law and human rights with a special focus on the post-totalitarian society, „Revue roumaine des sciences juridiques” nr. l/1995, p.71-75; Constantin MITRACHE, La répression pénale de la discrimination raciale, “Revue roumaine des sciences juridiques” nr.1/1995, p.76-79; Tiberiu DIANU, The romanian criminal justice system and the reform movement în a transition society, „Revue roumaine des sciences juridiques” nr. l/l994, p.80-96; Florin COSTINIU, Aspects de la réforme législative en Roumanie concernant le respect des droits fondamentaux de 1’homme dans le procès pénal, „Revue roumaine des sciences juridiques” nr. l/1993, p.97-111; Alexandru BOLINTINEANU, International law of human rights and protection of the rights of persons belonging to national minorities, „Revue roumaine des sciences juridiques” nr.l/1993, p.112-125; Betinio DIAMANT, Transformations législatives en Roumanie apres Decembre 1989, „Revue roumaine des sciences juridiques”nr. 2/1995, p.126-132; Paul-Mircea COSMOVICI, La jurisprudence de la Cour Européenne des droits de 1’homme concernant la protection du droit de propriété et certaines considérations sur le droit roumain, „Revue roumaine des sciences juridiques” nr. l/1993, p. 133-158; Roxana MUNTEANU, La jurisprudence de la Cour Européenne des droits de 1’homme concernant la liberté d’expression, „Revue roumaine des sciences juridiques” nr. 1/1993, p.159-178; Roxana MUNTEANU, La jurisprudence de la Cour Européenne des droits de I’homme relative au droit à un procès équitable en matière civile, „Revue roumaine des sciences juridiques” nr. 2/1993, p.179-197; Tiberiu DIANU, The value of foreign training for law reform and judicial restructuring în Romania, „Revue roumaine des sciences juridiques” nr. 2/1993, p.198-204.
4 Pentru că trimite la „lege”.
5 Adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10 decembrie 1948. România a devenit membră de la 15 decembrie 1955 (cf. I. Cloşcă, Dicţionar de drept internaţional, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, sub voce „ONU “, p.210).
6 Convenţia adoptată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, publicată în „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994.
7 Adoptat de Adunarea Generală ONU la 16 decembrie 1966, pactul a fost ratificat de România prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974.
8 A se vedea art.15 lit.f) (pentru acte anterioare), lit.g) teza I (pentru constatarea proprie), şi lit.g) teza a II-a (cercetări) din Legea poliţiei, nr.26/1994. Nu este cazul a prezenta drepturile proprii ale unor altor organe de constatare, sau ale oricărui cetăţean (imobilizarea făptuitorului).
9 Puterea judecătorească este exercitată numai prin instanţe judecătoreşti, iar autoritatea judecătorească se compune şi din Ministerul Public şi din Consiliul Superior al Magistraturii, arată art.1 din Legea nr. 92/1992 astfel cum a fost modificată la 24 iulie 1997. Vezi şi Recomandarea nr. R(87)18 a comitetului de miniştri ori statelor membre ale Consiliului Eurpoei privind Simplificarea justiţiei penale adoptată de C.M. la 17 septembrie 1987, în Dir/Dec.(87)18, Publicaţii ale C.E.
10 Vezi şi Curtea Constituţională, decizia nr. 73/1996, în „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 255/1966.
Delegarea (mai ales prin comisie rogatorie) este instituţia cel mai des invocată în doctrină pentru a justifica transmiterea dreptului jurisdicţiei de instrucţie de la un judecător către un ofiţer de poliţie judiciară (odată şi procurorul era considerat ofiţer de poliţie judiciară). Vezi P. Bouzat, J. Pinatel, Traité de droit pénal et de criminologie, t.II, Dalloz, 1963, p. 839; T.Pop, Drept procesual penal, vol. IV, Cluj, p. 50 şi urm.
11 În acest sens N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Parte Specială, vol. II Paideia, Bucureşti, ed. 1994, p. 23, în sens contrar V.Duculescu ş.a.,Constituţia României, comentată şi adnotată, Lumina Lex,Bucureşti,,Bucureşti,, Bucureşti, 1997, p. 390, referitor la art. 129 din Constituţie; M.Constantinescu, ş.a., Constituţia României, comentată şi adnotată, Bucureşti, 1992, p.287.
12 Ivan Stelian, Ioniţă Tudor, Drept poliţienesc, Editura Romfel, Bucureşti, 1993, p.80 şi urm.
13 Poliţia de siguranţă, sau informativă are aceeaşi subordonare, chiar dacă organizarea şi coordonarea unică aparţine unui organ de specialitate suprem, preşedintelui, capului statului sau autorităţii legislative (cf.Legea nr. 39/1990 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior de Apărare a }ării, publicată în „Monitorul Oficial”, Partea I, nr. 39/1990, respectiv Legea nr.14 privind organizarea şi funcţionarea SRI, publicată în “Monitorul Oficial”, Partea I, nr.33 din 3 martie 1992).
14 Dalloz, ed.40e, 1999. Codul a suferit importante modificări, în 1970, 1972, 1983, 1986, 1991, 1993 (la 4 ianuarie şi 28 august). De asemenea, prin legile din 30 decembrie 1996, 19 decembrie 1997 şi din 17 iulie 1998.
15 Există o influenţă la notarea profesională. Vezi şi Les atteintes à la liberté avant jugement en droit pénal comparé Cujas, Paris, 1992, p.52 şi urm. şi 393 şi urm. J.Pradel în Christine van den Wynegaert, Criminal procedure Systems în the European Community, Butterworths, London, 1993, p.108,110,116; Jean-pierre Kilque, Les relations entre les procureurs et les autres autorites changees de l’enquete dans la lutte contre la criminalité, referat prezentat la Seminarul bilateral Sur le rôle du Procureur dans la prevenţion de la criminalite, Constanţa, 13-15 mai 1997.
În Italia, Codul de procedură penală în vigoare la 24 octombrie 1989 a adoptat principiul separării stricte a funcţiei investigative de cea judiciară, autoritatea primei funcţii, a procurorilor, crescând prin suprimarea judecătorului de instrucţie. Poliţia judiciară are în mod legal autoritate de investigare proprie ca un corp aparte, specializat de investigare (polizia giudiziaria). (cf.Piermaria Corso în Cristine von den Wynegaert, Criminal procedure Systems în the European Community, cit. supra, p.223 şi urm.).
În Franţa, conform Decretului nr. 66-716 din 28 septembrie 1966 ofiţerii de poliţie judiciară nu pot solicita sau primi – într-o anchetă – ordine sau instrucţiuni decât de la autoritatea judiciară de care ei depind, şi doar în faţa căreia dau socoteală la sfârşitul operaţiunii.
16 Publicată în “Monitorul Oficial”, Partea I, nr.147 din 1 iulie 1993. Pentru perioada interbelică, vezi şi V.Panţurescu, Codul de procedură penală din 19 martie 1936, Bucureşti, 1940, p.341.
Vezi şi Legea pentru organizarea poliţiei generale a statului din 21 iulie 1929, publicată în „Monitorul Oficial”, Partea I, nr.159 din 212 iulie 1929; Legea adoptată din 27 martie 1936 modificată prin D-l. din 17 septembrie 1937 şi Legea administarţiei generale din 14 august 1938, toate în C.Hamangiu, vol.XXIV, p.342, vol.XXV, partea II, p.1860 şi, respectiv, vol.XXVI, p.1471.
Ultima Lege antebelică a poliţiei generale a statului a fost adoptată prin D-l. din 17 iunie 1930, în C.Hamangiu, Vol.XXVI, p.882.
Ministerul Public avea relaţii ierarhice cu ceilalţi agenţi ai puterii executive întrucât era reprezentant al puterii executive pe lângă puterea judecătorească (cf. T. Pop, op.cit., vol. II, p. 298).
Urmărirea era manifestaţiunea de voinţă a puterii publice (executive). De aceea, urmărirea era un atribut al puterii executive, şi nu al puterii judecătoreşti, dar tot de aceea, acest atribut a fost încredinţat unui organ special, distinct de organele judecătoreşti (cf. V. Dongoroz în I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, ed.II a, vol.IV, p.538).
17 R.Garraud, Precis de droit criminel, Sirey, 1926, p.587.
18 În constituţia Italiană art. 109 prevede că : autoritatea judiciară dispune în mod direct de poliţia judiciară. Art.109 face parte din titlul similar capitolului VI „Autoritatea judiciară” din Constituţia României.
Ministrul justiţiei veghează la organizarea şi funcţionarea serviciilor justiţiei, în Consiliul Suprem al Magistraturii Italian.
[1] În sens contrar, Al. Ţuculeanu, Cu privire la competenţa procurorilor Parchetului Naţional Anticorupţie de efectuare a urmăririi penale şi de supraveghere a actelor de cercetare penală, în „Dreptul” nr. 2/2003, p. 174
[2] Legea nr. 360 din 6 iunie 2002 privind Statutul poliţistului, publicată în Monitorul Oficial nr. 440 din 24 iunie 2002
[3] Voltaire, Opere alese, vol. II, E. S. L. A., Bucureşti, f. a., p. 229
[4] Hotărârea nr. 1065 din 25 octombrie 2001 privind aprobarea Programului naţional de prevenire a corupţiei şi a Planului naţional de acţiune împotriva corupţiei, publicată în Monitorul Oficial nr. 728 din 15 noiembrie 2001.
[5] Legea nr. 30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie, publicată în Monitorul Oficial nr. 135 din 31 mai 1994
„Curtea reaminteşte că sintagma <<prevăzută de lege>> nu se referă doar la dreptul intern, ci vizează şi calitatea <<legii>>; prin această expresie se înţelege compatibilitatea legii cu principiul preeminenţei dreptului, menţionat explicit în preambulul convenţiei (…).
(Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei, Amann împotriva Elveţiei, Hotărârea Kopp împotriva Elveţiei, Hotărârea Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, reluată în Hotărârea Amann împotriva Elveţiei) Înseamnă – şi aceasta reiese din obiectul şi din scopul articolului 8 – că dreptul intern trebuie să ofere o anume protecţie împotriva încălcărilor arbitrare ale drepturilor garantate de paragraful 1 (…). Or, pericolul arbitrarului apare cu o deosebită claritate atunci când o autoritate îşi exercită în secret atribuţiile (…).
(…) Deoarece aplicarea unei măsuri secrete de supraveghere a convorbirilor telefonice nu poate fi cenzurată de persoana vizată sau de public, <<legea>> contravine principiului preeminenţei dreptului atunci când marja de apreciere acordată executivului, nu este limitată. Prin urmare, legea trebuie să definească suficient de clar limitele marjei de apreciere acordate executivului, dar şi modalităţile de exercitare, având în vedere scopul legitim al măsurii în discuţie, pentru a oferi persoanei protecţie adecvată împotriva arbitrarului.”
Pentru a se determina „calitatea” dispoziţiilor legale invocate în cauză, trebuie analizat în ce măsură dreptul intern stabileşte cu suficientă precizie condiţiile în care S.R.I. poate să arhiveze şi să folosească informaţii referitoare la viaţa privată a reclamantului.
Totuşi nici o reglementare internă nu prevede limite ce urmează să fie respectate în exercitarea acestei competenţe. Astfel, dreptul intern nu defineşte genul de informaţie ce poate fi înregistrată, categoriile de persoane susceptibile să facă obiectul măsurilor de supraveghere, precum strângerea şi arhivarea datelor, nici împrejurările în care pot fi luate aceste măsuri şi nici procedura care trebuie urmată. De asemenea, legea nu stabileşte limite cu privire la vechimea informaţiilor deţinute şi la durata păstrării lor.
Curtea observă că acest articol nu include nici o dispoziţie explicită şi detaliată cu privire la persoanele autorizate să consulte dosarele, natura dosarelor, procedura care trebuie urmată şi modul în care pot fi utilizate informaţiile astfel obţinute.
Curtea observă, de asemenea, că, deşi art. 2 din Legea nr. 14/1992 împuterniceşte autorităţile competente să autorizeze acele măsuri necesare în vederea prevenirii şi contracarării ameninţărilor la siguranţa naţională, motivul unor astfel de ingerinţe nu este suficient de precis definit.
Pentru a fi compatibil cu exigenţele art. 8, un sistem de supraveghere secretă trebuie să conţină garanţii stabilite de lege, aplicabile atunci când activitatea structurilor abilitate să supravegheze este controlată. Procedurile de control trebuie să respecte cât se poate de fidel valorile unei societăţi democratice, în special principiul preeminenţei dreptului, la care se referă în mod expres preambulul convenţiei. Aceasta înseamnă că orice ingerinţă a executivului în exercitarea drepturilor unei persoane va fi supusă unui control eficient, asigurat – cel puţin şi în ultimă instanţă – de către puterea judecătorească, care oferă cele mai largi garanţii de independenţă, imparţialitate şi procedură (Hotărârea Klass şi alţii împotriva Germaniei).
Prin urmare, Curtea constată că dreptul intern nu indică cu suficientă claritate limitele şi modalităţile de exercitare a marjei de apreciere acordate autorităţilor.
Prin urmare, deţinerea şi folosirea de către S.R.I. a unor informaţii privind viaţa privată a reclamantului nu erau măsuri „prevăzute de lege”, ceea ce este suficient pentru a se constata o încălcare a art. 8. Această încălcare dispensează Curtea de sarcina de a examina legitimitatea scopului urmărit prin măsurile dispuse şi dacă acestea erau „necesare într-o societate democratică”.
[6] Publicată în Monitorul Oficial nr. 19 din 11 ianuarie 2001
[7] La alin.2 formularea este ajuridică întrucât competenţa de a efectua supravegherea urmăririi penale nu revine parchetelor, ci unor procurori (Cf. art. 209 C. pr. pen.; în sens contrar, vezi şi art.10, de exemplu, din ROF al Ministerului public, unde se arată că serviciile ar efectua urmărirea penală, ar supraveghea activitatea de urmărire penală etc., şi nu procurorul). Legiuitorul, pentru lejeritatea exprimării, a confundat parchetele, ca structură, cu procurorul, instituţie fundamentală a acţiunii publice.
La P.N.A. urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror (art. 22 din L. nr. 78).
[8] V.Rămureanu, Competenţa penală a organelor judiciare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p.114.
[9] V. Dongoroz, Aplicaţiunea legii penale (curs de drept penal aprofundat şi comparat, 1934 – 1935, Bucureşti, p.11 şi urm.S.Kahane, în „Explicaţii…”, de V. Dongoroz ş.a., p.72 şi urm. C. Barbu, Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.140 şi urm.
[10] Se arată în considerente deciziei nr. 4687 din 4 noiembrie 2002 a Secţiei penale a Curţii Supreme de Justiţie. În sens contrar, a se vedea J.A.Roux, Cours de droit criminel français, Paris, 1927, p.10; Eugenio Florian, Diritto procesuale penale, ed.3, Unione, Torino, Editura Torinese, 1939; Vincenzo Manzini, Trattato di diritto procesuale penale, Unione, Editura Torinese, 1931, tom I, p.165. Ideea este aceea a unicităţii principiului penal, şi nu procesual penal. În doctrina românească tempus regit actum decurge în mod direct, în dreptul procesual penal, din principiul legalităţii (I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, 1997, p.36).
Contrar părerii judecătorului, legea a instituit norme tranzitorii. De asemenea, apreciem că, prin Statutul poliţistului, nu a fost abrogat nici un text de procedură penală.
[11] Întotdeauna situaţia de militar a poliţistului a atras competenţă de împrumut ( extensivă, prin asimilare).
[12] Dispoziţiile tranzitorii din art.III pct.1 şi 2 din Legea nr.45/1993 spun că în cauzele în curs de urmărire penală sau de judecată, în prima instanţă, se vor aplica sau vor fi supuse dispoziţiilor cuprinse în noua lege. A se vedea şi R.Lupaşcu, O problemă privind competenţa după calitatea persoanei, Dreptul nr. 12/1994, p. 46 şi urm.
[13] V.Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 123
[14] D.Pavel, Norme tranzitorii privind punerea în aplicare a Codului penal şi a codului de procedură penală, în “R.R.D.” nr. 1/1969, p. 23-24; I Neagu, Tratat, ed.1997, p. 34.
[15] I.Neagu, Tratat, p.35. Legea nr.31 este publicată în B.Of. nr. 147 din 13 noiembrie 1968.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.