PREZENTAREA MATERIALULUI DEURMĂRIRE PENALĂ
Chemarea învinuitului nu se efectuează în scopul completării dosarului cu probele cerute de învinuit, ci pentru a-i aduce la cunoştinţă trimiterea sa în judecată prin intermediul rechizitoriului (art. 261, 262 C. pr. pen.)
Art. 257 C. pr. pen. contravine prevederilor art. 24 din Constituţie, potrivit căruia dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului, părţile având dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu Critica de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 257 C. pr. pen., potrivit cărora: „Procurorul primind dosarul, dacă socoteşte necesar, cheamă pe învinuit şi îi prezintă materialul de urmărire penală potrivit dispoziţiilor art. 250 şi următoarele, care se aplică în mod corespunzător.”
Autorul excepţiei susţine că aceste dispoziţii contravin art. 24 din Constituţie, conform căruia „Dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”.
Examinând cauza, Curtea Constituţională constată că textul criticat face parte din capitolul consacrat terminării urmăririi penale şi are două subcapitole: unul dedicat urmăririi fără punerea în mişcare a acţiunii penale, iar celălalt dedicat urmăririi cu acţiunea penală pusă în mişcare.
Prevederile art. 257 sunt consecutive art. 255 şi 256, în care se reglementează urmărirea fără punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv finalizarea cercetării penale de către organul de cercetare penală. Astfel, potrivit art. 255 C. pr. pen., dacă nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi organul de cercetare penală constată că există învinuit şi că sunt suficiente probe împotriva lui, procedează la o nouă ascultare, aducându-i la cunoştinţă învinuirea şi întrebându-l dacă are noi mijloace de apărare.
În cazul în care învinuitul nu solicită probe noi sau dacă probele propuse nu sunt întemeiate, cercetarea se consideră terminată, dosarul urmând a fi înaintat, potrivit art. 256 C. pr. pen., procurorului, cu un referat în care se consemnează rezultatul cercetării şi propunerile ce se impun, precizându-se, dacă este cazul, să se procedeze la trimiterea în judecată. Organul care decide asupra propunerilor făcute este procurorul.
În conformitate cu art. 257 C. pr. pen.- criticat sub aspectul constituţionalităţii în cauza de faţă – procurorul, primind dosarul, cheamă pe învinuit spre a-i prezenta materialul de urmărire penală, numai dacă socoteşte necesar, ceea ce presupune că trimiterea în judecată se poate efectua legal şi fără înştiinţarea învinuitului, considerându-se că aducerea la cunoştinţă a învinuirii de către organul de cercetare penală, în temeiul art. 255 C. pr. pen., ar fi suficientă.
Rezultă că problema constituţionalităţii art. 257 C. pr. pen. priveşte în fapt obligaţia, iar nu latitudinea, pentru procuror de a-l chema, şi el, pe învinuit, chiar după ce organul de cercetare penală eventual a făcut-o, pentru a-i prezenta din nou materialul de urmărire penală, fiind evident că de această dată operaţiunea respectivă nu se efectuează în scopul completării dosarului cu probele cerute de învinuit, ci pentru a i se aduce la cunoştinţă trimiterea sa în judecată prin intermediul rechizitoriului (art. 261 şi 262 C. pr. pen.). Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 257 C. pr. pen., în actuala redactare, contravin prevederilor art. 24 din Constituţie, potrivit căruia dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului, părţile având dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu.
Într-adevăr liberul exerciţiu al dreptului de apărare este condiţionat de chemarea învinuitului spre a i se aduce la cunoştinţă materialul probator ce stătea la baza învinuirii sale. Desigur, organul de cercetare penală este obligat să procedeze la ascultarea sa (art. 255 C. pr. pen.), dar scopul acesteia este completarea dosarului cu eventuale noi probe cerute de către învinuit. Terminarea cercetării penale se concretizează într-un referat în care organul de cercetare are numai atribuţia de a propune procurorului, dacă este cazul, emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Răspunderea pentru luarea acestor măsuri revine exclusiv procurorului.
Or, dacă procurorul are numai latitudinea, iar nu şi obligaţia chemării învinuitului, înseamnă că cel mai important moment al urmăririi penale – trimiterea în judecată – se poate realiza fără ca învinuitul să fie înştiinţat de către procuror asupra învinuirii ce i se aduce. În aceste condiţii învinuitul nu are posibilitatea să fie asistat de către un apărător şi nici să dispună de timpul necesar pentru a-şi pregăti apărarea, neavând cunoştinţă de soluţia dată de procuror în urma examinării materialului primit de la organul de cercetare penală.
Curtea Constituţională constată că, aşa după cum rezultă şi din punctul de vedere al Guvernului, dispoziţiile art. 6 C. pr. pen.prevăd că dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului penal. Dar, în raport cu dispoziţiile art. 257 C. pr. pen., criticat în cauza de faţă, s-ar putea considera că cerinţa textului cu caracter general al art. 6 este acoperită prin art. 255 C. pr. pen.şi deci o nouă ascultare a învinuitului nu ar mai fi necesară înaintea procurorului, ceea ce, potrivit celor de mai sus, ar conduce la încălcarea dreptului constituţional la apărare al oricărei persoane trimise în judecată penală.
Pe de altă parte nu trebuie omis nici faptul că, până la rezoluţia procurorului, după primirea dosarului de la organul de cercetare penală, învinuirea se află în stare de simplă propunere care se cere validată de către procuror; acesta are însă la dispoziţie şi alte soluţii decât trimiterea în judecată. Este, de aceea, cu atât mai necesar ca rezolvarea cauzei să se facă după chemarea învinuitului şi după înştiinţarea sa despre punerea în mişcare a acţiunii penale, în prezenţa apărătorului său, care, alături de cel în cauză, poate determina sau influenţa pronunţarea altei soluţii de natură să excludă trimiterea în instanţă a dosarului (scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale, clasarea etc.).
Faţă de cele arătate, Curtea Constituţională constată că dispoziţia „…dacă socoteşte necesar…” din art. 257 al Codului de procedură penală, de natură să restrângă exercitarea dreptului la apărare, contravine prevederilor art. 24 din Constituţie, fiind deci neconstituţională. În consecinţă, procurorul, primind dosarul, înainte de a dispune trimiterea în judecată, are obligaţia, iar nu latitudinea, de a-l chema pe învinuit spre a-i prezenta materialul de urmărire penală, chiar dacă acesta I fost adus la cunoştinţă de către organul de cercetare penală, urmând a se aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 250 – 254 C. pr. pen..
Curtea admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cloşcă Ilie în Dosarul nr. 5.656/1997 al Judecătoriei Giurgiu şi constată că dispoziţia „…dacă socoteşte necesar…” din art. 257 al Codului de procedură penală este neconstituţională.
C.Const., dec. nr. 24 din 23 februarie 1999, M.Of. nr. 136 din 1 aprilie 1999, C. D. H 1999, p. 325
Notă: – I. Retca, Inadmisibilitatea prezentării materialului de urmărire penală prin comisie rogatorie, „Pro lege” nr.3/2000, 225
– Gh. V. Ivan, Minor. Necitarea părinţilor la prezentarea materialului de urmărire penală, „R.D.P.” nr. 4/2001, p. 115
(VALOAREA UNOR PROBE RAPORTAT LA LIBERTATEA INDIVIDUALĂ)
1. Potrivit art. 23 alin. (5) din Constituţie, celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, motivele reţinerii sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Întrucât, ulterior datei de 8 decembrie 1991, au rămas în vigoare doar normele care nu contravin prezentei Constituţii, dispoziţiile procedurale privind drepturile şi libertăţile cetăţeneşti vor fi interpretate şi aplicate întotdeauna numai în concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor omului, cu părţile şi cu celelalte tratate la care România este parte. Ori de câte ori vor exista neconcordanţe cu dreptul intern, vor avea prioritate reglementările internaţionale (art. 20 din Constituţie).
În articolul 5 § 2 al Convenţiei pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale1 se dispune că orice persoană trebuie să fie informată, în cel mai scurt timp, despre motivele arestării sale şi de orice acuzare împotriva ei.
Prin acuzaţie penală, Curtea a statuat că are în vedere mai curând o concepţie materială decât una de drept formal2, acordând o interpretare foarte largă naturii acuzaţiei. În cauza Eckle vs Germania (1982), Curtea a statuat că o acuzaţie penală se poate defini în general „ca o notificare oficială, izvorând de la o autoritate competentă, asupra învinuirii de a fi săvârşit o faptă penală”3, lărgind conţinutul noţiunii adăugând, urmări importante asupra situaţiei suspectului. Prin „urmări importante”, Curtea şi Comisia au inclus şi publicarea unui mandat, percheziţiile în localuri sau asupra mulţimii4. Dimpotrivă, nu răspund acestui criteriu deschiderea unei anchete de poliţie, ascultarea martorilor sau alte activităţi ce nu au un efect direct asupra celui interesat.
În acelaşi sens, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice5 statuează că orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni penale are dreptul, în condiţii de deplină egalitate, – să fie informată în cel mai scurt termen, în mod detaliat, despre natura şi motivele acuzaţiei ce i se aduce (art. 14 § 3 lit. a).
În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare în vederea strângerii datelor necesare pentru începerea urmăririi penale. Asemenea acte se dispun şi se constată condiţionat de o (auto) sesizare legală şi se efectuează numai în vederea începerii urmăririi penale6.
Desfăşurarea fazei de urmărire penală are ca moment procesual iniţial pornirea procesului penal prin începerea urmăririi (art. 228 C. pr. pen.) şi ca moment procesual final pozitiv, trimiterea cauzei spre judecare (conform art. 262 C. pr. pen.).
Până la etapa urmăririi penale pe bază de acţiune penală pusă în mişcare, activitatea primei etape conţine activităţi de cercetare. Acest stadiu are ca punct final pozitiv prezentarea materialului de urmărire penale.
Faza urmăririi este o fază scrisă, impusă de necesităţile documentării: actele care se administrează oral se transpun în declaraţii scrise, procese-verbale etc., în vederea prezentării lor în faza de judecată.
2. Oricine pretinde un drept trebuie să şi dovedească existenţa acestuia. A proba un drept înseamnă a stabili existenţa unui act sau a unui fapt juridic.
Forţa probantă a unui act întocmit sub forma unui înscris este dată de faptul că atât timp cât nu se dovedeşte falsul celor consemnate, constatările înscrisului sunt prezumate a fi adevărate.
Până la înscrisul în fals (art. 180-184 C. pr. civ.) toate menţiunile privind constatările funcţionarului competent sunt reputate a fi adevărate.
În schimb, fac dovada numai până la proba contrară menţiunile privind adevărul celor declarate de părţi, deoarece funcţionarul nu a putut decât să ia act de acele declaraţii (fără a controla dacă ele corespund realităţii). Ca atare, aceste menţiuni pot fi răsturnate prin simpla probă contrară7.
Conţinutul raportului juridic poate fi dovedit prin orice mijloc de probă când actul juridic indică o valoare de 250 lei sau mai mică; această restricţie se aplică atât în materia civilă, cât şi penală8. Este vorba, repetăm, de conţinutul obligaţiilor civile asumate, iar nu de faptul civil (delictual) sau fapta penală ca element al unei infracţiuni.
Proba trebuie să se refere direct la actul ori faptul din care rezultă o încălcare de lege (în cazul unei infracţiuni); de exemplu, dovada faptului păgubitor care îndreptăţeşte pe victimă să ceară făptuitorului despăgubiri9. Cel mai adesea însă proba directă este cu neputinţă de făcut, judecătorul neputându-se convinge cu privire la existenţa faptului invocat decât prin dovedirea altui fapt, strâns legat de primul prin mijlocul de probă al prezumţiilor.
Fapta penală este un element obiectiv al răspunderii penale, accentul fiind pus pe urmarea socialmente periculoasă, în timp ce faptul juridic în sens larg (deci şi actul juridic) este obiectul material al infracţiunii sau, sub aspectul analizat, probă materială a faptei penale; este de dovedit o altă relaţie socială, cea delictuală dintre părţi şi terţ-stat, nu aceea dintre părţi.
Libera apreciere a probelor în penal se referă la procesul psihic de determinare a conexiunilor dintre faptă şi urmări, fără a înlătura însă restrângerile determinate de valoarea probelor legale10 (civile).
Constituie probă orice element de fapt care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
Probele nu au o valoare mai dinainte stabilită. Aprecierea fiecărei probe se face de magistrat potrivit convingerii lor, confirmată în urma examinării tuturor probelor administrate, aceştia conducându-se după conştiinţa lor (juridică, aş adăuga). Doctrina apreciază că probele nu sunt ierarhizate în nici un fel. Aserţiunea este valabilă, în sensul că nici o dovadă nu are valoare probatorie prestabilită faţă de restul probelor (adică indiferent de cine şi în ce condiţii ar fi redactate).
Legea de procedură penală nu pretinde, de exemplu, procedura înscrierii în fals în vederea înlăturării de la aprecierea situaţiei în cauză a împrejurărilor consemnate într-un act (proces-verbal), şi nici nu are de ce. În cazul probelor de acelaşi fel (cu aceeaşi forţă probantă civilă sau penală) abia după constatarea săvârşirii infracţiunii de fals în înscrisuri, o asemenea probă va fi interpretată şi apreciată în mod inegal11.
Atât timp valoarea probantă este legal prestabilită, ea nu poate fi apreciată altfel decât în limitele legii.
Dar conţinutul raportului juridic reprezintă, după cum am încercat să arătăm, un fapt juridic intenţionat, în timp ce fapta penală este un fapt juridic civil în sens restrâns, delictual.
Deci niciodată nu are cum exista o suprapunere perfectă între două fapte juridice diferite, ambele reale, adevărate, prezumate până la proba contrară, respectiv până la înscrierea în fals.
Una este proba faptei penale (ca delict civil) şi alta este dovada faptului juridic (civil) în sens larg, adică a actului juridic (ca summum de drepturi şi obligaţii).
Şi din punct de vedere penal probele au o valoare diferită, dar aceasta decurge din cantitatea de adevăr prezumată. Probele directe, ale faptului principal, „cântăresc”, greu, iar probele indirecte (care nu susţin vinovăţia) reprezintă doar împrejurări cu ajutorul cărora se poate conchide asupra faptului principal. Aceasta înseamnă că faţă de o probă directă, un act juridic, ca ansamblu de drepturi şi obligaţii va fi întotdeauna surclasat, va avea efectiv o valoare probatorie mult mai scăzută (în circumstanţiere)12.
3. În timpul judecăţii, are loc operaţiunea de logică practică şi juridică prin care, în scopul soluţionării conflictului de drept dedus prin care devin cunoscute şi probate toate datele privitoare la existenţa faptei imputate, a circumstanţelor în care a fost săvârşită, a persoanei şi a vinovăţiei inculpatului.
În plus, se impune că „toate aceste date trebuiesc privite fiecare în parte şi dialectic toate laolaltă, să fie material, uman şi social, bine cântărite şi exact evaluate”13.
4. În tot cursul procesului penal este continuu incident principiul contradictorialităţii, garanţie a aflării adevărului.
După ce au fost efectuate toate actele de urmărire penală necesară (art. 250 C. pr. pen.) are loc prezentarea materialului de urmărire penală. Este momentul în care la acţiunea publică se răspunde printr-o contraacţiune. Fie că materialul urmează să fie prezentat de organul de urmărire penală în cauzele în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare, fie că este prezentat de procuror după terminarea urmăririi, învinuitul sau inculpatul are dreptul (potrivit dispoziţiei din alin. 2 al art. 172 C. pr. pen.)14, iar organul de urmărire penală are obligaţia să îi prezinte făptuitorului garanţiile impuse de dreptul la apărare.
5. Dar dacă făptuitorul ia acum cunoştinţă cu toate piesele dosarului – moment firesc, căci abia acum ele au fost îngemănate într-o concluzie de acuzare firească – nu trebuie uitat că, iniţial, în cel mai scurt timp, i s-a prezentat învinuirea.
Am luat acest proces în desfăşurare logică inversă pentru a putea argumenta diferenţa dintre elementele acuzării şi cele ale învinuirii.
Învinuirea, făcută printr-un denunţ sau din oficiu, reprezintă o afirmare a presupunerii că o anumită persoană a săvârşit o infracţiune; cu consecinţa desfăşurării actuale a unei urmăriri penale. Subliniem că o persoană nu poate fi ascultată ca învinuit decât atunci când se efectuează faţă de ea urmărire penală (art. 229 C. pr. pen.). Este vorba de momentul procedurii prealabile prin care organul judiciar aduce la cunoştinţa învinuitului15 fapta care formează obiectul cauzei (şi îi pune în vedere să declare tot ce ştie cu privire la fapta şi la învinuirea ce i se aduce în legătură cu aceasta – art. 70 C. pr. pen.).
Ordinea este: identificarea persoanei, prezentarea învinuirii, luarea declaraţiei scrise, ascultarea, interogatoriul16, solicitarea de parte.
Aceasta este reglementarea românească a notificării acuzaţiei din dreptul european: prezentarea naturii şi cauzei acuzaţiei şi, respectiv, audierea17.
Ideea de bază este garantarea posibilităţii de a participa – în vreun fel – în această fază a investigaţiei şi asigurarea asistenţei juridice18, plecându-se de la momentul notificării.
Curtea a considerat că expresia „potrivit căilor legale” se referă în mod esenţial la legislaţia naţională, astfel cum există ea atât timp cât procedura este „corectă şi adevărată”, cu respectarea libertăţilor cetăţeneşti.
Am încercat, astfel, să dovedim că legislaţia noastră este, din punct de vedere conceptual compatibilă acquis-ului comunitar.
Enumerarea din art. 64 C. pr. pen. a mijloacelor de probă nu este limitativă (prin excludere) şi în nici un caz simplu exemplificativă, ci absolut completă, cuprinzând toate mijloacele de probă legale.
Pot fi folosite ca procedee licite (în cadrul legal): interceptarea (corespondenţei) învinuiţilor (sau inculpaţilor), luarea de fotografii, înregistrări pe diferite suporturi, acestea constituind procedee care nu sunt interzise prin dispoziţia art. 68 C. pr. pen.19.
Aceste probe este firesc să fie preexistente activităţii infracţionale indirecte sau concomitent şi ulterioare, dar generate de activitatea infracţională. Este vorba de elementele de fapt produse sau percepute în momentul săvârşirii infracţiunii sau ulterior consemnării, epuizării faptei20.
Nici o regulă nu poate cuantifica dinainte valoarea fiecărei probe, libera impresie, lăsată la cunoştinţa judecătorului prin cercetarea judecătorească (par l’instruction), într-un cuvânt intima sa convingere este singurul criteriu pe care legislaţia naţională poate să-l accepte21.
În mod logic deci, toate probele – ca elemente de fapt – au fost produse, materializate anterior (şi fără legătură cu vreo posibilă şi ulterioară cauză penală). În momentul incidenţei judiciarului, materialului de fapt devine probator (proba = termen juridic) şi se prezintă, şi se analizează în contradictoriu (făptuitor/organ de investigare), în vederea obţinerii în instanţă a unui adevăr judiciar, formal22.
La terminarea urmăririi penale, este prezentat materialul de urmărire penală, recompletat, definitivându-se astfel dosarul.
Obiectul judecăţii în prima instanţă îl constituie fapta şi persoana arătate în actul de sesizare al instanţei, neputând fi extins decât în condiţiile strict prevăzute de lege, operând principiul potrivit căruia instanţa nu se sesizează din oficiu23. Jurisprudenţa a decis, în mod constant, că instanţa are obligaţia să se pronunţe şi cu privire la faptele care au fost precis determinate în expozitivul rechizitoriului, chiar dacă în dispozitiv nu s-au menţionat expres24.
Obiectul judecăţii îl constituie faptele astfel cum au fost reţinute şi examinate în expozitiv, dacă se propun probe noi solicitantul trebuind să indice faptele şi împrejurările ce trebuie dovedite, mijloacele prin care pot fi ele administrate. În cazul când se propun probe noi, cei ce le propun (procurorul sau părţile) trebuie să arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite şi noua lor necesitate. Dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor şi împrejurărilor cauzei este necesară administrarea unor probe noi acestea vor fi produse.
În doctrină s-a subliniat că propunerea de administrare a unor probe noi se referă la probe care nu au fost avute în vedere în cursul urmăririi penale, sau care au apărut ulterior acestei faze25. Aceste noi probe sunt cele dispuse în faza de judecată26 (percheziţii, expertize, cercetări la faţa locului, reconstituiri neefectuate). Ele sunt noi în sensul necesităţii lămuririi faptelor şi împrejurărilor complementare27, un determinat esenţial, întrucât, iniţial, faptele (pentru care s-a făcut trimiterea în judecată) au fost clar reţinute şi examinate, prin toate elementele constitutive, dovedind voinţa procurorului ca aceste fapte să facă obiectul judecăţii.
Simpla reproducere a conţinutului unui mijloc de probă, simpla referire incidentă la o faptă prevăzută de legea penală nu satisface exigenţele cerute de art. 317 C. pr. pen.28, cu atât mai puţin cu cât fapta nu a făcut obiectul cercetării penale, şi, ca atare, nu creează nici o certitudine cu privire chiar la sesizarea instanţei cu judecarea unei asemenea fapte29. Prin urmare, prin probe noi se înţeleg cele neefectuate cu ocazia urmăririi penale, întrucât altfel s-ar eluda însăşi garanţiile asistenţei juridice, ale obligaţiei prezentării materialului (în întregul său).
N-ar putea fi admisă referirea la un dosar urmă, dosar de casă, dosar secret, altul decât cel discutat în apărare în întregul său. Este vorba de probe nou apărute, nu neutilizate, întrucât cele faţă de care organul de urmărire a prezentat dezinteres nu erau utile cauzei; asemenea probe nu sunt noi. Probele care nu au fost avute în vedere în cursul urmăririi30 sunt numai probe necunoscute organului judiciar, nu ascunse de acesta.
Sancţiunea utilizării, al invocării în faza judecăţii a unor probe neprezentate în contradictoriu părţilor merge de la respingerea lor ca neesenţiale31, la restituirea cauzei pentru completarea urmăririi penale (cu tergiversarea absolut nejustificată a judecăţii), şi până la sancţiunea nulităţii pentru neprezentarea obligatorie a materialului de urmărire penală. Dacă lipsa contradictorialităţii în procedura prevăzută în art. 250-259 C. pr. pen. se apreciază ca lipsă de asistenţă obligatorie (cu inculpatul minor sau asistat, de exemplu), nulitatea (prevăzută în art. 197 al.2 C. pr. pen.) nu poate fi înlăturată în nici un mod. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului şi trebuie să fie luată în considerare chiar din oficiu, potrivit art. 197 al.3 teza II C. pr. pen.
Pentru a fi ocolită utilizarea unor asemenea false probe noi sau a unora vechi incomplete32, instanţa trebuie să vegheze cu toată fermitatea ca drepturile participanţilor să nu fie exercitate abuziv, ilegal sau încălcând drepturile fundamentale ale omului.
În concluzie, orice element de fapt folosit într-un dosar penal devine (mijloc de) probă de discutat în contradictoriu pentru finalizarea dosarului de urmărire penală dacă are efect direct asupra faptei şi făptuitorului şi, respectiv, eficienţă pentru apărare sau acuzare.
Ministerul Public veghează la respectarea egalităţii fiecărei părţi în faţa legii, luând în considerare toate elementele afacerii dacă sunt susceptibile de a prezenta un interes, indiferent dacă aceste elemente joacă în favoarea sau în detrimentul unui suspect33.
Ministerul Public nu va angaja sau nu va continua urmărirea penală dacă o instrucţie imparţială a arătat că acuzaţiile sunt nefondate.
Procurorul nu trebuie să facă uz, contra suspecţilor, de probe despre care el ştie sau poate să presupună în mod rezonabil că acestea au fost obţinute prin recurgere la metode contrare legii. În caz de îndoială, procurorul trebuie chiar el să ceară instanţei să se pronunţe asupra admisibilităţii unei asemenea probe, întrucât Ministerul Public este garantul aplicării legii.
Prin metode contrare legii se înţeleg mai puţine ilegalităţi minore de natură pur formale care, cel mai adesea, sunt fără incidenţă asupra valabilităţii globale procedurale, cât orice ilegalităţi care atentează la drepturile şi libertăţile fundamentale.
De lege ferenda este de dorit a se statua dreptul suspectului de a ataca în justiţie chiar măsura pe care o consideră ilegală, luată în faza urmăririi, chiar anterior trimiterii dosarului de fond în instanţă.
Vezi: – Trimiterea în judecată; Urmărire penală.
1 Legea nr.30 din 18 mai 1994, publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr.31 mai 1994.
2 Cauza Delcaurt vs.Belgia, 1970; DeWeer vs.Belgia, 1980, cit. apud., Donna Gomien, Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Editura ALL, Bucureşti, 1993, p.151 şi urm.
3 Donna Gornen, op.cit., p.43-44.
4 Cazul Eckle vs.Germania, hot.Camerei din 15 iulie 1982 în V.Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, I.R.D.O. ed. a II-a, Bucureşti, 1998, p.250 şi urm.; Foti ş.a. vs.Italia, 1982, anexa E, 9, în V.Berger, loc.cit., p.651.
5 Ratificat prin Decretul nr. 212/1974, publicat în „Buletinul oficial”, Partea I, nr.146 din 20 noiembrie 1994.
6 Vezi şi Curtea Constituţională, decizia nr.210, în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 110/2001; decizia nr. 141/1999, în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 585/1999.
7 Menţiunile făcute de funcţionar, care nu are legătură cu actul juridic, nu sunt decât un început de probă.
La înscrisurile sub semnătură privată contestate se procedează la verificarea de scripte (art.162 şi urm.C.proc.civ.) ca prezumţie de validitate.
În dreptul comercial, în genere, proba contractelor se face prin orice mijloc de probă scrisă.
8 I. Stoenescu, Probele în „Drept procesual civil român” de I. Stoenescu şi G. Porumb, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p.144; I.Stoenescu, S.Zilberstein, Drept procesual civil, Teoria generală, ed.a II-a, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983, p.364.
9 M.V. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, p. 188-189.
10 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol. I, Paideia, Bucureşti, 1993, p.335. De exemplu, procesele-verbale au o putere devenită prestabilită de lege, împotriva lor uzitându-se aceeaşi procedură a înscrierii în fals. Dar apreciat (penal) ca simplu fapt, procesul-verbal nu are de ce să fie declarat fals (N. Volonciu, p.337).
Eroarea, violenţa, absenţa cauzei, cauza falsă, ilicită sau imorală, fraudarea legii se pot dovedi cu orice mijloc (chiar şi împotriva unui act autentic), ca fapt distinct de actul constatat prin înscris, împotriva căruia se înscriu raporturile cu statul-terţ (a se vedea şi G. Boroi, Drept procesual civil, note de curs, vol. I, Bucureşti, 1993, p. 176; I. Stoenescu, op.cit., V.M.Ciobanu, op.cit., vol.I, p.275-276).
11 În sens contrar, N. Volonciu, op.cit., p.337 şi A.Ionaşcu, Probele în procesul civil, Editura ştiinţifică, Bucureşti 1969, p. 75. Acest renumit autor se pronunţă asupra caracterului considerat vetust al reglementării art. 1191 alin.2 C. civ., care ar restrânge „într-o oarecare măsură libertatea de apreciere a judecătorului în ce priveşte puterea doveditoare a probelor” (p. 75), text care ar trebui interpretat prin prisma conţinutului nou al dreptului. Socotim îndemnul exagerat. Când părţile au întocmit un înscris consemnând (doar) un acord de voinţă, au făcut-o chiar pentru a preconstitui o probă. Legea dă dreptul ca acest conţinut al actului să nu fie combătut, dar tot legea sancţionează cu nulitate fraudarea legii. Ceea ce a ocrotit legiuitorul a fost “răstălmăcirea” înţelesului înţelegerii lor; în nici un caz (alt) fapt juridic (delictual) nu constituie un (alt) act juridic.
Dispoziţia alin.2 din art. 1191 C. civ. trebuie considerată ca având la bază doar prezumţia voinţei comune a părţilor, în sensul înţelegerii lor, altul decât un alt fapt delictual socotit şi apreciat ulterior.
12 Funcţionarul ce instrumentează actul devine martor în procesul penal. Deci valoarea probantă este a unei mărturii. A se vedea D. Ciuncan, Valoarea probantă legală, în „Pro lege” nr. 3/1999, p.41 şi urm.
13 V. Dongoroz, Judecata, în “Explicaţii teoretice . . .”, p.119.
14 S .Kahane, Efectuarea urmăririi penale, în „Explicaţii teoretice . . . de V. Dongoroz ş.a., p.54
15 Sau inculpatului.
16 Cu consemnarea declaraţiilor.
17 Cazul Brozicek vs. Italia, hotărârea plenului CEDH din 19 decembrie 1989, în V. Berger, op.cit., p.266 şi urm.
18 Cazul Winterwerp vs. Olanda, hotărârea din 24 octombrie 1979 în Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, culegere selectivă, Polirom, 2000, ediţie îngrijită Monica Macovei, p.95.
19 Constatările tehnice, ştiinţifice, medico-legale, expertizele sunt procedee probatorii care operează asupra unor mijloace materiale de probă; întrucât rapoartele respective sunt înscrisuri (relatând despre existenţa unor probe), ele sunt mijloace de probă (înscrisuri).
20 R. Garraud, Precis de droit criminel, Sirey, 1926, p.740 şi urm.
21 R. Garraud, op.cit., p.743.
22 D. Ciuncan, Un aspect din tactica utilizării probelor în procesul penal, în „Revista de drept penal” nr. 1/2000, p.100-101. Cu privire la valoarea probatorie a actelor premergătoare, a se vedea şi D. Ciuncan, Actele premergătoare şi garanţiile procesuale în “Dreptul” nr.7/1996; Autorizarea judiciară a înregistrărilor audio şi video, în „Pro lege” nr. 2/1998, p.3; Actele premergătoare urmăririi penale şi garanţiile constituţionale în cazul percheziţiei; în I.R.D.O., „Drepturile omului” nr. 1/1999, p.25 şi urm.; Silvia Oancea, L. Popescu, Percheziţia; actele premergătoare, în „Pro lege” nr. 1 /1999, p.124 şi urm. etc.
23 I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, ed.1997, p.523.
24 Trib.Supr.., compl. 7 judec., d.43/1976, în V. Papadopol, M.Popovici, Repertoriu, p.270; Trib.Supr.., S.pen. d. 511/1979, 1n Revista română de drept”, nr.10/1979, p.69.
25 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Paideia, Bucureşti, 1994, p.189.
26 Gh. Nistoreanu, ş.a. Drept procesual penal, Partea specială, Editura Continent XXI, Bucureşti, 1995, p.85.
27 Trib.Supr., S.pen. d. 1726, 1980, C. D. , p.353.
28 Trib.Supr., S.pen., d. 1143/1986, în „Revista română de drept”, nr.9/1987, p.79.
29 I. Neagu, op.cit., p.502, subsol 32.
30 N. Volonciu, op.cit., p.189.
31 Simple incidente (I. Neagu), nedeterminante.
32 De exemplu, convorbirile înregistrate pe suport electronic trebuie „redate integral (art.912 C.pr.pen.) în formă scrisă, ataşate procesului-verbal şi certificate pentru autenticitate”. D. Ciuncan, Înregistrările audio şi video de probă, „R.D.P.”, nr.1/1997, p.57; Cristina Şandru, Interceptarea convorbirilor telefonice, în Jurisprudenţa organelor de la Strasbourg, IRDO, “Drepturile omului” nr. 6-7/1994, p. 25; D. Ciuncan, Autorizarea judiciară a înregistrărilor audio şi video, în „Pro lege” nr. 2/1998, p.30.
33 Consiliul Europei, Recomandarea Rec (2000) 19 a Consiliul miniştrilor statelor membre privind rolul Ministerului Public în sistemul justiţiei penale, adoptată la 6 octombrie 2000, pct. 26.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.