PRINCIPIUL UNICITĂȚII, IMPARȚIALITĂȚII ȘI AL EGALITĂȚII JUSTIȚIEI PENTRU TOȚI . PROBE SECRETE ÎN PROCESUL PENAL

Sistemul juridic al unei țări trebuie să respecte drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, inclusiv dreptul la un proces echitabil și la apărare. În acest sens, țările care respectă principiile dreptului internațional și al Uniunii Europene, precum și alte tratate internaționale, nu permit utilizarea probelor secrete în procesul penal, deoarece aceasta ar încălca drepturile acuzatului la un proces echitabil și la apărare.

Cu toate acestea, în anumite circumstanțe limitate, unele țări permit utilizarea probelor secrete în procesul penal, cum ar fi în cazul infracțiunilor grave, cum ar fi terorismul, traficul de droguri sau crimele organizate. Cu toate acestea, utilizarea acestor probe se face de obicei în cadrul unor proceduri și reglementări specifice, precum și sub supravegherea unor autorități judiciare independente, care asigură respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale acuzatului.

Este important de menționat că utilizarea probelor secrete este adesea subiectul dezbaterilor și controversei în ceea ce privește echitatea proceselor penale și respectarea drepturilor cetățenilor. În consecință, majoritatea țărilor preferă să evite utilizarea acestora în procesul penal, preferând să se concentreze pe obținerea de dovezi legale prin mijloace legale și transparente.[1]

Potrivit art. 103 C. pr. pen. ,  (1)Probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.

(2)În luarea deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului instanța hotărăște motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

            (3)Hotărârea de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei nu se poate întemeia în măsură determinantă pe declarațiile investigatorului, ale colaboratorilor ori ale martorilor protejați.[2]

Prin îndoială rezonabilă nu este vorba, de a depăși o simplă îndoială pentru a putea condamna o persoană, ci este vorba de a depăși o îndoială care are consistență, adică dincolo de orice ar pune hotărârea sub semnul întrebării.[3]

  În ipoteza în care o instanță de control judiciar trebuie să analizeze o cauză în fapt și în drept, precum și să evalueze în ansamblu problema vinovăției sau nevinovăției, respectiva instanță nu poate, din motive ce țin de echitatea procesului, să soluționeze corespunzător chestiunile respective fără o evaluare directă a probelor prezentate personal de către un inculpat care susține că nu a comis fapta pretinsă a fi infracțiune (Ekbatani c. Suediei, Hotărârea din 26.05.1988, §  32; Constantinescu c. României, Hotărârea din 27.06.2000, § 55; Sandor Lajos Kiss c. Ungariei, Hotărârea din 29.09.2009, §  22; Sinichkin c. Rusiei, Hotărârea din 8.04.2010, §  32; Lacadena Calero c. Spaniei, Hotărârea din 22.11.2011, §  36 și 38; Hanu c. României, Hotărârea din 4.06.2013, §  32). Pentru a se pronunța asupra temeiniciei acuzațiilor în materie penală, ascultarea nemijlocită a inculpatului ar trebui să fie totuși regula generală. Orice derogare de la acest principiu ar trebui să fie cu titlu de excepție și supusă unei interpretări restrictive (Popa și Tănăsescu c. României, Hotărârea din 10 aprilie 2012, §  46)[4].

Principiul liberei aprecieri a probelor

Potrivit art. 103 alin. (1) din C. pr. pen., probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză.[5]

Dispozițiile art. 103 alin. (1), (2) din C. pr. pen. consacră principiul liberei aprecieri a probelor, în virtutea căruia organele judiciare trebuie să evalueze atent conținutul tuturor probelor administrate în proces, atât în mod individual cât și coroborat, evitând să atribuie a priori o valoare superioară uneia dintre probe, în detrimentul alteia.

În măsura în care constată că probele au fost legal obținute, iar conținutul lor este sigur și decisiv, organul judiciar trebuie să le dea eficiență juridică deplină în procesul de stabilire a faptelor și de aflare a adevărului, fără a le diferenția în funcție de criterii neprevăzute de lege, cum ar fi, exemplificativ, tipul de mijloc de probă prin care au fost obținute sau (când este vorba de ascultarea persoanelor) calitatea lor în proces. Aceasta deoarece, atunci când legiuitorul a dorit să limiteze normativ valoarea unui mijloc de probă, a făcut-o în mod expres și neechivoc, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 103 alin. (3) din C. pr. pen., care exclud, de lege lata, posibilitatea întemeierii unei hotărâri de stabilire a vinovăției penale, într-o măsură determinantă, pe declarațiile martorilor anonimi (investigatori, colaboratori sau martori amenințați). Înalta Curte, Completul de 5 Judecători reține că, indiferent de faza procesuală în care au fost date, declarațiile succesive ale martorilor denunțători cuprind relatări consecvente și substanțial asemănătoare cu privire la circumstanțele în care a fost comis traficul de influență dedus judecății, declarații care se coroborează, în plus, cu cele ale martorilor ,   ce nu au fost contestate în cel de-al doilea grad de jurisdicție.[6]

Din interpretarea logico-gramaticală a normei incriminatoare reiese că existența infracțiunii de trafic de influență nu presupune o influență reală a inculpatului asupra unui funcționar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuțiile sale de serviciu, însă este necesar ca influența pe care o are sau lasă să se creadă că o are făptuitorul să privească un funcționar determinat sau indicat generic, care are atribuții în îndeplinirea actului pentru care făptuitorul a primit sau a pretins banii ori alte foloase. În consecință, trebuie să existe legătură de cauzalitate între primirea foloaselor respective și promisiunea exercitării influenței, pretinse sau reale.

Din punct de vedere al laturii subiective trebuie probate elementele de fapt care conduc la concluzia că persoana acuzată a urmărit primirea de foloase având sau lăsând să se creadă că are influență asupra unui funcționar pentru ca acesta să își exercite într-un anumit mod atribuțiile de serviciu.

Prevalarea de influență poate fi realizată în orice modalitate, fiind suficient ca din atitudinea făptuitorului să rezulte nemijlocit sau indirect că are influență asupra funcționarului respectiv.[7]

Prin Decizia nr. 51/2016, Curtea Constituțională a statuat că Serviciul Român de Informații are competențe exclusiv în domeniul siguranței naționale, neavând atribuții de cercetare penală, iar prin Decizia nr. 91/2018 s-a constatat că sintagma “aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor români” cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională a României este neconstituțională, în considerente reținându-se că, din modul de redactare a acesteia, rezultă că se poate circumscrie unei amenințări la adresa securității naționale orice faptă/acțiune, cu sau fără conotație penală, care afectează un drept sau o libertate fundamentală. Consecința unei atare constatări este folosirea, în toate aceste cazuri, a mijloacelor intruzive circumstanțiate activității specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale ale persoanei, reglementate de Legea nr. 51/1991.

Sintagma “ori altor asemenea interese ale țării” cuprinsă în art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 este neconstituțională, întrucât aceasta încalcă prevederile constituționale cuprinse în art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalității – în componenta sa referitoare la claritatea și previzibilitatea legii, art. 26 referitor la viața privată și art. 53 care reglementează condițiile restrângerii exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.( decizia nr. 802/2018 a Curții Constituționale)

De asemenea, prin decizia nr. 55/2020, instanța de contencios constituțional a statuat că dispozițiile art. 139 alin. (3) teza finală C. pr. pen.. sunt constituționale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991.

În ceea ce privește mandatele de securitate națională anterior menționate, emise în prezenta cauză de un judecător anume desemnat de la Înalta Curte de Casație și Justiție, se constată că acestea nu își au temeiul într-o dispoziție legală care să respecte exigențele de claritate și previzibilitate, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat, prevederile art. 3 lit. f) din Legea nr. 51/1991 au fost declarate neconstituționale.

În contextul în care nu s-a putut da curs solicitării de declasificarea totală sau parțială a încheierilor care au stat la baza emiterii mandatelor de siguranță națională (adresa nr. x/21.02.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Compartimentul Documente Clasificate), verificarea îndeplinirii condițiilor prev. de art. 3 lit. f) și l) din Legea nr. 51/1991 nu poate fi realizată decât prin raportare la acuzațiile din cauză. Or, așa cum în mod corect a constatat și prima instanță, faptele ce fac obiectul prezentului dosar, încadrate în infracțiunile de constituire a unui grup infracțional organizat, contrafacere și punere în circulație de produse contrafăcute, folosire, deținere și punere în circulație, cu știință, de timbre utilizate în domeniul fiscal, cu regim special, falsificate, marcare cu marcaje false a produselor accizabile supuse marcării, producere de produse accizabile ce intră sub incidența sistemului de antrepozitare fiscală în afara unui antrepozit fiscal autorizat, deținere în afara antrepozitului fiscal sau comercializarea pe teritoriul României a produselor accizabile supuse marcării, fără a fi marcate sau marcate necorespunzător ori cu marcaje false, spălare de bani și contrabandă puteau justifica emiterea unui mandat de siguranță națională, doar urmare a circumscrierii lor sintagmelor declarate ulterior neconstituționale.

În ceea ce privește temeiul prevăzut de 3 lit. l) din Legea nr. 51/1991 (constând în inițierea sau constituirea de organizații sau grupări ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a acestora, în scopul desfășurării vreuneia din activitățile enumerate la lit. a)-k), precum și desfășurarea în secret de asemenea activități de către organizații sau grupări constituite potrivit legii), astfel cum s-a arătat în mod constant în practică, și după cum rezultă chiar din textul de lege, acesta nu are o incidență de sine stătătoare, ci poate fi reținut doar în condițiile raportării sale la activitățile desfășurate conform art. 3 lit. a)-k) din aceeași lege.

Datele și informațiile rezultate din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, nu li se poate conferiri calitatea de mijloc de probă, pentru a putea fi folosite în procesul penal potrivit art. 139 alin. (3) teza finală C. pr. pen.

Argumentele invocate prin motivele de apel vizează faptul că decizia Curții Constituționale nr. 55/2020 ar fi una interpretativă și că toate deciziile pronunțate de instanța de contencios constituțional în această materie au aplicabilitate doar pentru viitor, potrivit dispozițiilor art. 147 alin. (4) din Constituția României. Indiferent de natura lor, simple sau interpretative, deciziile instanței de contencios constituțional sunt obligatorii, iar efectul pentru viitor vizează aplicabilitatea în cauzele pendinte pe rolul instanțelor, deci inclusiv în prezenta cauză. În acest sens, Înalta Curte reține că, în numeroase decizii, instanța de contencios constituțional a explicat efectele hotărârilor sale, reamintind caracterul erga omnes și pentru viitor, astfel cum este prevăzut la art. 147 alin. (4) din Constituție, arătând că pe toată perioada de activitate a unui act normativ, acesta se bucură de prezumția de constituționalitate, astfel încât decizia nu se va aplica în privința cauzelor definitiv soluționate până la data publicării sale, aplicându-se, însă, în mod corespunzător în cauzele aflate pe rolul instanțelor de judecată.

În ipoteza declarării neconstituționalității unei dispoziții de procedură, pentru procesele în curs decizia are aplicabilitate imediată, tocmai în scopul de a împiedica definitivarea efectelor unei norme constatate neconformă cu actul fundamental, neputându-se opune principiul tempus regit actum, care are la bază prezumția de constituționalitate a textului la momentul întocmirii actului.

Respectarea efectului direct și general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale impune ca acestea să se aplice și cu privire la situațiile juridice născute anterior publicării acestora în Monitorul Oficial, dar care produc efecte juridice în continuare.

Se constată că deciziile Curții Constituționale nr. 91/2018, nr. 802/2018 și nr. 55/2020 produc efecte în prezenta cauză, astfel că informațiile rezultate din mandatele de siguranță națională anterior enumerate (interceptări și procese-verbale de supraveghere) nu pot fi valorificate ca mijloace de probă, soluția instanței de fond fiind corectă.

Raportat la caracterul esențial al informațiilor a căror declasificare nu a putut fi obținută, în cauză erau incidente și dispozițiile art. 352 alin. (12) C. pr. pen.., consecința fiind că informațiile indicate și, pe cale de consecință, și probele obținute în temeiul mandatelor de siguranță națională nu puteau servi la pronunțarea unei soluții de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei.

Aceeași concluzie se impune și în ceea ce privește situația interceptărilor convorbirilor telefonice realizate în cauză în baza mandatelor emise în temeiul art. 911 C. pr. pen.. din 1968, soluția întemeindu-se chiar pe jurisprudența relevantă a instanței supreme.

Prin motivele de apel s-a susținut că au fost respectate dispozițiile în vigoare la momentul dispunerii măsurilor de supraveghere tehnică în cauză, astfel încât nu sunt aplicabile prevederile art. 281 C. pr. pen.. care se raportează la încălcarea unor dispoziții legale în vigoare la momentul dispunerii interceptărilor. S-a susținut că au fost respectate și prevederile art. 912 alin. (1) teza a 2-a C. pr. pen.. din 1968, măsurile fiind puse în executare potrivit dispozițiilor procedurale, Serviciul Român de Informații acordând suport tehnic, respectiv asigurând implementarea din punct de vedere tehnic. Pe de altă parte, s-a învederat că dispozițiile legale menționate nu au fost declarate neconstituționale, astfel că nu se justifica constatarea nulității absolute a interceptărilor dispuse și efectuate în baza acestor prevederi. S-a susținut că niciuna dintre deciziile instanței de contencios constituțional reținute a fi incidente în cauză nu conduce la soluția constatării nulității absolute a interceptărilor obținute ca urmare a punerii în executare a mandatelor de interceptare a comunicațiilor de către serviciile specializate ale statului, în baza vechii legislații.

Sub imperiul legislației anterioare, printr-o serie de decizii (nr. 410 din 10 aprilie 2008 și nr. 962 din 26 iunie 2009), Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile art. 911 și art. 912 C. pr. pen.. anterior sunt constituționale și prevăd suficiente garanții prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizațiilor, a condițiilor și a modalităților de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării și certificării autenticității convorbirilor înregistrate.

Problema în discuție vizează însă modalitatea de punere în executare a mandatelor de supraveghere emise cu respectarea acestor garanții, și, sub acest aspect, este de observat că dispozițiile procedurale anterioare erau clare și mult mai restrictive decât cele actuale, prevăzând în mod expres că procurorul proceda personal la interceptările și înregistrările prevăzute de art. 911 sau putea dispune ca acestea să fie efectuate de organele de cercetare penală (art. 912 alin. (1) teza I C. pr. pen. anterior).

Din datele obținute în cadrul cercetării judecătorești a rezultat că autorizațiile de interceptare a convorbirilor telefonice, emise în cauză, au fost înaintate potrivit art. 911 alin. (1) teza a II-a C. pr. pen.. din 1968 Serviciului Român de Informații, în vederea implementării din punct de vedere tehnic – interceptare, reținere trafic și înregistrare suporți optici, operațiuni pe care parchetul le-a calificat ca fiind suport tehnic.

Noțiunea de suport tehnic pe care Serviciul Român de Informații putea să îl acorde în mod legal parchetului a fost lămurită de Curtea Constituțională prin decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019 în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională dintre Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parlamentul României, Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, publicată în Monitorul Oficial nr. 193 din 12 martie 2019.

Singurele activități ce intră în noțiunea de suport tehnic sunt cele prevăzute în articolele 39-45 din Protocol,[8] Capitolul IV – Aspecte specifice cooperării cu Direcția Națională Anticorupție în vederea punerii în aplicare a actelor de autorizare eliberate în temeiul art. 911– 915 din Codul de procedură penală (§  165 al deciziei), în art. 39 alin. (2) arătându-se că “sprijinul tehnic constă în transmiterea semnalului, managementul și întreținerea echipamentelor de transmitere a semnalului de la centrele de interceptare ale Serviciului spre spațiile destinate Direcției“.[9]

Activitatea de interceptare/înregistrare realizată de Serviciul Român de Informații în prezenta cauză era reglementată de art. 33-34 din Protocol, cu privire la care Curtea Constituțională a statuat că reprezintă activitate de punere în executare a autorizațiilor emise de instanțele competente, activitate diferită de cea de “suport tehnic” (§  165).

Referitor la sancțiunea ce intervine în cazul realizării de interceptări ale convorbirilor telefonice de către Serviciul Român de Informații în cauzele în care nu a acționat în calitate de organ de cercetare penală special, Curtea Constituțională a statuat că „administrarea probelor de către alte organe decât cele judiciare încalcă competența materială a organelor de urmărire penală, ceea ce atrage aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. b) din C. pr. pen., respectiv nulitatea absolută a actelor prin care s-a administrat aceasta” (§  208).

Jurisprudența relevantă a Înaltei Curți, chiar anterioară acestei decizii, este în același sens, instanța supremă statuând că „în conformitate cu Decizia Curții Constituționale nr. 302/2017 – potrivit căreia este neconstituțională soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.., care nu reglementează în categoria nulităților absolute încălcarea dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală – încălcarea dispozițiilor privind competența de punere în executare a măsurilor de supraveghere tehnică, inclusiv din punct de vedere al concursului tehnic realizat de alte organe specializate, se sancționează cu nulitatea absolută, iar Decizia Curții Constituționale nr. 51/2016 poate fi invocată în condițiile art. 281 C. pr. pen.., care reglementează nulitățile absolute” (I.C.C.J., Secția penală, completul de 2 judecători de cameră preliminară, încheierea nr. 31/C din 27 septembrie 2018)

Dincolo de argumentele expuse în cazul mandatelor de securitate națională, Înalta Curte constată că efectele în timp ale deciziei sunt stabilite în mod expres de instanța de contencios constituțional, aceasta arătând că aplicarea pe viitor a Deciziei nr. 26/2019 implică obligația instanțelor de judecată de a verifica în cauzele pendinte în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, și să dispună măsurile legale corespunzătoare” (§  194).

În ceea ce privește posibilitatea reanalizării legalității obținerii probelor, deși această verificare s-a realizat în procedura de cameră preliminară, aceasta își are temeiul tot în deciziile instanței de contencios constituțional. Astfel, în decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 342 și art. 345 alin. (1) C. pr. pen.., Curtea a arătat că „o verificare a loialității/legalității administrării probelor, din această perspectivă, este admisă și în cursul judecății, aplicându-se, în acest mod, regula generală potrivit căreia nulitatea absolută poate fi invocată pe tot parcursul procesului penal. Așadar, interdicția categorică a legii în obținerea probelor prin practici/procedee neloiale/nelegale justifică competența judecătorului de fond de a examina și în cursul judecății aceste aspecte. Altfel spus, probele menținute ca legale de judecătorul de cameră preliminară pot face obiectul unor noi verificări de legalitate în cursul judecății din perspectiva constatării inadmisibilității procedurii prin care au fost obținute și a aplicării nulității absolute asupra actelor procesuale și procedurale prin care probele au fost administrate, în condițiile în care, în această ipoteză, se prezumă iuris et de iure că se aduce atingere legalității procesului penal, vătămarea neputând fi acoperită” (§  29).

Ca atare, în concordanță cu deciziile obligatorii ale instanței de contencios constituțional, interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice reprezintă activități de punere în executare a activităților dispuse prin autorizațiile emise de instanțele competente care nu pot fi realizate decât de organele de cercetare penală. Realizarea acestora de către alte organe ale statului reprezintă o încălcare a normelor legate de competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală și se sancționează cu nulitatea absolută, această sancțiune putând fi invocată inclusiv în cursul judecății, după epuizarea etapei camerei preliminare.

Concluzionând, Înalta Curte constată că în cauză interceptarea și înregistrarea convorbirilor telefonice s-a realizat de Serviciul Român de Informații, cu încălcarea normelor de competență materiale, ceea ce atrage sancțiunea nulității absolute în condițiile art. 281 alin. (1) lit. b) C. pr. pen.. și a deciziei nr. 302/2017 a Curții Constituționale.

Cum, potrivit dispozițiilor art. 102 C. pr. pen.., nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei, nulitatea procedeului probator al interceptării convorbirilor telefonice atrage nulitatea și excluderea proceselor-verbale de consemnare a convorbirilor telefonice interceptate.

Conform art. 102 alin. (4) C. pr. pen.., probele derivate se exclud dacă au fost obținute în mod direct din probele obținute în mod nelegal și nu puteau fi obținute în alt mod.

În doctrină, s-a arătat că excluderea probei derivate (“fructele pomului otrăvit”) își găsește aplicabilitatea numai atunci când între proba administrată nelegal și proba ulterior administrată există o legătură de cauzalitate necesară (teoria condiției sine qua non), iar organele de urmărire penală au folosit în mod principal și direct datele și informațiile obținute din proba nelegală, fără vreo altă sursă alternativă și fără posibilitatea certă ca acestea să fie descoperite în viitor pentru a administra în mod legal mijlocul de probă. Prin urmare, dacă organele de urmărire penală au administrat o probă cu încălcarea principiilor legalității și loialității, iar din aceste mijloace de probă au rezultat fapte și împrejurări ce au condus în mod direct și necesar la administrarea în mod legal a altor mijloace de probă (administrarea mijlocului nelegal fiind o condiție sine qua non pentru administrarea mijlocului de probă legal), acestea din urmă vor fi excluse, instanțele neputându-și fundamenta hotărârea pe aceste probe derivate [10] .

Conținutul convorbirilor a rezultat din mijloace de probă obținute în mod nelegal, respectiv din procesele-verbale de redare lovite de nulitate absolută. Organul judiciar nu avea posibilitatea de a afla cuprinsul exact al discuțiilor dintre inculpați printr-o altă modalitate, probele fiind obținute în mod exclusiv din aceste mijloace de probă. În continuare, se constată că informațiile obținute în mod nelegal (probele) sunt folosite în mod direct pentru a obține administrarea în mod legal a altui mijloc de probă, respectiv declarațiile inculpaților. Condiția sine qua non ca organul judiciar să poată să solicite inculpaților explicații punctuale asupra cuprinsului discuțiilor pe care le-au purtat era ca acestea să le fie cunoscute, iar singurul mijloc de probă ce oferea toate aceste date este cel obținut în mod nelegal.

În aceste condiții, având în vedere caracterul divizibil al declarației inculpatului, dar și împrejurarea că excluderea vizează probele, respectiv faptele și împrejurările din cuprinsul mijlocului de probă, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de fond a reținut că sunt lovite de această sancțiune acele părți din declarațiile inculpaților în care oferă lămuriri cu privire conținutul concret al discuțiilor telefonice. Acestea au caracterul unor probe derivate, care au fost obținute în mod direct din probe nelegale și care nu puteau fi obținute într-o altă modalitate, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 102 alin. (4) C. pr. pen.. (în același sens decizia penală nr. 330/A/11 decembrie 2018 a I.C.C.J., S.pen.).

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte constată neîntemeiat acest motiv de apel al parchetului, astfel că, la stabilirea situației de fapt din prezenta cauză și a vinovăției inculpaților, nu vor fi avute în vedere procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice (indiferent dacă au fost efectuate în baza unui mandat de siguranță națională sau a unuia emis în baza dispozițiilor C. pr. pen., dar pus în executare de organe necompetente material), procesele-verbale de supraveghere realizate în baza mandatelor de siguranță națională și efectuate de lucrători din cadrul Serviciului Român de Informații și nici acele părți din declarațiile inculpaților în care oferă explicații în privința conținutului discuțiilor telefonice.[11]

Dreptul la un proces echitabil. Hotărârea apelată nu este motivată

Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că enumerarea/redarea de către judecător în motivarea unei decizii de condamnare a mijloacelor de probă, urmată de formula standard „În acest context, instanța consideră că probele care susțin vinovăția inculpaților în cauză sunt dincolo de orice îndoială rezonabilă.”, nu reprezintă motivarea hotărârii, întrucât inculpații se află în situația ”de a nu înțelege care sunt considerentele pentru care instanța de fond a pronunțat condamnarea și care sunt considerentele pentru care le-au fost respinse apărările.”[12]

Dreptul la un proces echitabil, garantat la art. 6 §1 din Convenție, înglobează, printre altele, dreptul părților din proces de a prezenta observațiile pe care le consideră relevante pentru cauza lor, iar în condițiile în care Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete, efective, acest drept al părților nu poate fi considerat efectiv decât în măsura în care aceste observații sunt ascultate, adică temeinic analizate de către instanța sesizată. Prin urmare, art. 6 din Convenție impune obligația instanței de a proceda la o analiză efectivă a argumentelor invocate de părți.

Este adevărat că dispozițiile menționate, deși impun obligația instanței de a motiva hotărârea pronunțată, nu impun un răspuns amănunțit pentru fiecare argument al părților (CEDO, cauza Van de Hurk c. Olandei). Dimensiunea acestei obligații poate să varieze în funcție de natura hotărârii iar aprecierea dacă o instanță și-a încălcat obligația de motivare care rezultă din art. 6 din Convenție nu se poate analiza decât prin raportare la circumstanțele cauzei (CEDO, cauza Ruiz Torija c. Spaniei).

Înalta Curte reține că motivarea hotărârilor judecătorești este o garanție a echității procesului penal, pe de o parte, prin dreptul justițiabilului de a fi convins că justiția a fost înfăptuită și judecătorul a examinat toate probele și argumentele invocate și, pe de altă parte, prin dreptul acestuia de a cunoaște oportunitatea promovării și susținerii căii de atac.

Și dispozițiile legale interne stabilesc o obligație de motivare a hotărârii.

Astfel, potrivit art. 403 alin. (1) din C. pr. pen., expunerea, ca parte a hotărârii judecătorești, trebuie să cuprindă:

– datele privind identitatea părților;

– descrierea faptei ce face obiectul trimiterii în judecată, cu arătarea timpului și locului unde a fost săvârșită, precum și încadrarea juridică dată acesteia prin actul de sesizare;

– motivarea soluției cu privire la latura penală, prin analiza probelor care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale a cauzei și a celor care au fost înlăturate, și motivarea soluției cu privire la latura civilă a cauzei, precum și analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluția dată în cauză;

– arătarea temeiurilor de drept care justifică soluțiile date în cauză.

Motivarea unei hotărâri judecătorești presupune stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu și încadrarea în drept, analiza probelor care au servit ca temei pentru soluționarea laturii penale a cauzei și a celor care au fost înlăturate, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, precum și raționamentul logico-juridic care a stat la baza soluției adoptate, iar această motivare trebuie să faciliteze controlul din partea instanțelor superioare, care trebuie să cunoască temeiurile pe care se sprijină hotărârea atacată și să decidă dacă este legală și temeinică.

Înalta Curte reține că instanța de fond nu a respectat obligația de motivare pe care o avea potrivit dispozițiilor menționate mai sus.

 Hotărârea apelată cuprinde situația de fapt preluată din actul de sesizare. Instanța nu este obligată să rețină propria sa stare de fapt atunci când aceasta a fost descrisă corespunzător în actul de sesizare, iar probatoriul administrat în cauză o confirmă. Din această perspectivă, însușirea în tot sau parte a situației de fapt din rechizitoriu nu echivalează cu nemotivarea hotărârii judecătorești.

Esența hotărârii o constituie analiza probatoriului care a stat la baza soluției dispuse cu privire la latura penală și, după caz, la latura civilă a cauzei. Fiind vorba despre o analiză, această parte a motivării nu trebuie să se rezume la redarea ca atare a unor mijloace de probă, ci trebuie să cuprindă raționamentul logico-juridic stabilit pe baza acestora, cu evidențierea probelor care au condus la stabilirea adevărului judiciar, dar și a celor care, dimpotrivă, au fost înlăturate. Or, tocmai această analiză a probelor și raționamentul logico-juridic lipsește din hotărârea apelată.

Simpla enumerare a mijloacelor de probă existente la dosar nu poate suplini motivarea hotărârii, iar referirea globală la acestea și absența unor trimiteri la probele administrate constituie o nemotivare a hotărârii care îi pune pe inculpați în situația de a nu înțelege care sunt considerentele pentru care instanța de fond a pronunțat condamnarea pentru infracțiunile pentru care s-a dispus trimiterea lor în judecată și care sunt considerentele pentru care le-au fost respinse apărările, făcând totodată imposibilă exercitarea controlului judiciar cu privire la aceasta.

Pentru a putea efectua acest control, în apel, este necesar a se cunoaște care a fost starea de fapt reținută de instanța a cărei hotărâre este atacată și pe baza căror probe s-a ajuns la această stabilire, care este încadrarea juridică pe care o îmbracă cu indicarea elementelor de tipicitate. Controlul în apel poate fi efectuat doar pe baza motivării hotărârii apelate, activitate care nu se poate realiza în cauza de față în condițiile în care sentința pronunțată de prima instanță nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția respectivă, au fost lăsate neanalizate probele administrate în cauză (în condițiile în care în cursul cercetării judecătorești au fost audiați martori care au revenit asupra aspectelor declarate la urmărirea penală), nu rezultă care sunt probele care au stat la baza soluției de condamnare și nu sunt analizate apărările inculpaților nici cu privire la inexistența probelor și nici cu privire la tipicitatea faptelor.

Motivarea hotărârii judecătoreștii este un aspect care ține de respectarea dreptului la un proces echitabil, iar dacă în motivare nu sunt cuprinse toate argumentele necesare pentru ca pe ele să se sprijine soluția dată, precum și examinarea argumentelor invocate de inculpați, ca în situația de față, hotărârea este nemotivată, neputându-se exercita un control judecătoresc, iar admiterea apelului și trimiterea cauzei pentru rejudecare este justificată de dispozițiile art. 6 § 1 și 3 C. E. D. H.

Această soluție se impune ca urmare a aplicării directe a dreptului la două grade de jurisdicție în materie penală, stabilit de art. 2 din Protocolul nr. 7 CEDH, potrivit căruia persoana declarată vinovată de o infracțiune are dreptul să ceară examinarea declarației de vinovăției sau condamnării de către o jurisdicție superioară.

Înalta Curte va admite apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism – Serviciul Teritorial Ploiești și de inculpații împotriva sentinței penale nr. 46 din data de 13 mai 2022 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

În baza art. 396 alin. (1) și (6) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) din C. pr. pen., art. 154 alin. (1) lit. c) și d) din C. pen. și art. 5 din C. pen., cu referire la art. 155 alin. (1) din C. pen. interpretat prin Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale a României și Decizia nr. 67/25.10.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, va dispune încetarea procesului penal .[13]

Publicitatea ședinței de judecată

În art.  352 C. pr. pen. se arată că (1)Ședința de judecată este publică, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Ședința desfășurată în camera de consiliu nu este publică.

 (2)Nu pot asista la ședința de judecată minorii sub 18 ani, cu excepția situației în care aceștia au calitatea de părți sau martori, precum și persoanele înarmate, cu excepția personalului care asigură paza și ordinea.

(3)Dacă judecarea în ședință publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnității sau vieții intime a unei persoane, intereselor minorilor sau ale justiției, instanța, la cererea procurorului, a părților ori din oficiu, poate declara ședință nepublică pentru tot cursul sau pentru o anumită parte a judecării cauzei.

(4)Instanța poate de asemenea să declare ședință nepublică la cererea unui martor, dacă prin audierea sa în ședință publică s-ar aduce atingere siguranței ori demnității sau vieții intime a acestuia sau a membrilor familiei sale, ori la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților, în cazul în care o audiere în public ar pune în pericol confidențialitatea unor informații.

(5)Declararea ședinței nepublice se face în ședință publică, după ascultarea părților prezente, a persoanei vătămate și a procurorului. Dispoziția instanței este executorie.

(6)În timpul cât ședința este nepublică, nu sunt admise în sala de ședință decât părțile, persoana vătămată, reprezentanții acestora, avocații și celelalte persoane a căror prezență este autorizată de instanță.

(7)În tot timpul cât judecata se desfășoară în ședință nepublică, dosarul cauzei nu este public. Părțile, persoana vătămată, reprezentanții acestora, avocații și experții desemnați în cauză au dreptul de a lua cunoștință de actele dosarului.[14]

(8)Președintele completului are îndatorirea de a aduce la cunoștința persoanelor ce participă la judecata desfășurată în ședință nepublică obligația de a păstra confidențialitatea informațiilor obținute pe parcursul procesului.[15]

(9)Pe durata judecății, instanța poate interzice publicarea și difuzarea, prin mijloace scrise sau audiovizuale, de texte, desene, fotografii sau imagini de natură a dezvălui identitatea persoanei vătămate, a părții civile, a părții responsabile civilmente sau a martorilor, în condițiile prevăzute la alin. (3) sau (4).

 (10)Informațiile de interes public din dosar se comunică în condițiile legii.[16]
             (11)În cazul în care informațiile clasificate sunt esențiale pentru soluționarea cauzei, instanța solicită, de urgență, după caz, declasificarea totală, declasificarea parțială sau trecerea într-un alt grad de clasificare ori permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului.[17]
             (12)Dacă autoritatea emitentă nu permite apărătorului inculpatului accesul la informațiile clasificate, acestea nu pot servi la pronunțarea unei soluții de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză.[18]

Curtea Constituțională constată că sintagma „instanța solicită” cu raportare la sintagma “permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului” din cuprinsul dispozițiilor art. 352 alin. (11) este neconstituțională  De asemenea, sintagma „autoritatea emitentă” din cuprinsul dispozițiilor art. 352 alin. (12) este neconstituțională. (Decizia 21/2018 [19]).

Dispozițiile art. 352 alin. (11) C. pr. pen.   prevăd una dintre modalitățile de declanșare a procedurilor de declasificare/trecere într-un alt grad de clasificare, respectiv formularea unei solicitări de către o instanță judecătorească, care, considerând “esențiale pentru soluționarea cauzei” anumite informații clasificate, se adresează autorității care a clasificat informația. Aceasta, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 182/2002, va decide păstrarea caracterului clasificat al respectivelor informații sau, dimpotrivă, va declasifica sau va degrada clasificarea informației. Având în vedere că prescripția normativă criticată nu reglementează cu privire la refuzul autorității emitente de a declasifica sau degrada clasificarea unui înscris, Curtea constată că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 352 alin. (11) și alin. (12) C. pr. pen., sub aspectul criticilor astfel formulate, este neîntemeiată.

  În ceea ce privește a patra ipoteză prevăzută de textul legal, aceasta vizează cererea formulată de judecător prin care solicită autorității publice care a dispus clasificarea să permită accesul apărătorului inculpatului la informațiile clasificate. Critica autorului excepției se referă, pe de o parte, la condiționarea dreptului de acces la probele clasificate de obținerea, pe cale administrativă, a unei autorizații de acces la informații clasificate care încalcă dreptul la un proces echitabil din două motive: sub aspectul intruziunii nejustificate în viața privată a avocatului/părții, prin procedura administrativă, și sub aspectul incertitudinii accesului la o astfel de procedură. Pe de altă parte, autorul susține că protecția informațiilor clasificate nu poate avea caracter prioritar față de dreptul la informare al acuzatului și, în ceea ce privește accesul la mijloacele de probă clasificate, că acesta nu poate fi restricționat decât dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții: accesul să afecteze grav securitatea națională și decizia de refuz a accesului să aparțină judecătorului, iar nu unei autorități administrative.

Ținând cont de interesul deosebit pentru securitatea națională al informațiilor (care, datorită nivelurilor de importanță și consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate justifică păstrarea caracterului clasificat), dar apreciind cu privire la înrâurirea pe care astfel de informații o au asupra soluționării cauzei (ca urmare a constatării caracterului lor esențial în cadrul probelor administrate), judecătorul, în considerarea garanțiilor pe care le implică dreptul la un proces echitabil, apreciază nu doar oportunitatea, ci și necesitatea accesului acuzatului la informația respectivă. Prin urmare, potrivit dispozițiilor legale în vigoare, transmiterea informațiilor clasificate către alți utilizatori, cu excepția cazurilor expres prevăzute de lege, se va efectua numai dacă aceștia dețin certificate de securitate sau autorizații de acces corespunzător nivelului de secretizare, iar accesul la informații clasificate este permis, cu respectarea principiului necesității de a cunoaște, numai persoanelor care dețin certificat de securitate sau autorizație de acces, valabile pentru nivelul de secretizare a informațiilor necesare îndeplinirii atribuțiilor de serviciu (în această situație regăsindu-se și avocatul, deci apărătorul inculpatului).

Rămân pe deplin valabile argumentele reținute în Decizia nr. 1.120 din 16 octombrie 2008 și în Decizia nr. 1.335 din 9 decembrie 2008. Astfel, “de vreme ce prevederile de lege criticate nu au ca efect blocarea efectivă și absolută a accesului la anumite informații, ci îl condiționează de îndeplinirea anumitor pași procedurali, etape justificate prin importanța pe care asemenea informații o poartă, nu se poate susține încălcarea dreptului la un proces echitabil sau a principiului unicității, imparțialității și al egalității justiției pentru toți. Pe de altă parte, însăși Constituția prevede, potrivit art. 53 alin. (1), posibilitatea restrângerii exercițiului unor drepturi – inclusiv a garanțiilor aferente unui proces echitabil – pentru rațiuni legate de apărarea securității naționale” (v §  43 din prezenta decizie). Prin urmare, Curtea reține ca neîntemeiate criticile de neconstituționalitate care vizează accesul la informațiile clasificate condiționat de îndeplinirea cerinței unei forme de autorizare prealabilă.

Legea procesual penală în vigoare introduce o nouă condiție în ceea ce privește accesul la acest tip de informații: obținerea permisiunii autorității emitente. Normele criticate plasează inculpatul (prin intermediul avocatului său) într-o poziție mai dificilă decât cea pe care o reglementa legea anterioară, în sensul că, pe lângă menținerea cerinței autorizației de acces în ceea ce îl privește (așa cum s-a menționat în prealabil, legiuitorul a eliminat această condiție doar referitor la judecători, procurori și magistrați-asistenți ai Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar nu și cu privire la avocați), potrivit noilor norme procedurale, apărătorul inculpatului are nevoie de acordul autorității emitente a informațiilor clasificate privind accesul la aceste informații. Ulterior evaluării realizate de judecător cu privire la caracterul “esențial pentru soluționarea cauzei” al informațiilor clasificate și la necesitatea asigurării accesului la acestea, în virtutea dreptului de informare, corolar al dreptului la un proces echitabil, o autoritate publică administrativă, în temeiul art. 352 alin. (11) și alin. (12) C. pr. pen.   poate refuza accesul apărătorului inculpatului la cele clasificate. Refuzul autorității emitente de a permite accesul la documentele/informațiile clasificate nu este lipsit de efecte juridice. Dimpotrivă, întrucât acestea rămân inaccesibile inculpatului, în mod firesc, ele “nu pot servi la pronunțarea unei soluții de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei”.

O atare soluție legislativă, care condiționează folosirea informațiilor clasificate, calificate de judecător ca fiind esențiale pentru soluționarea procesului penal și cu privire la care apreciază incidența dreptului de informare a inculpatului, deci pe care judecătorul le califică drept probe în dosarul cauzei, de permisiunea autorității publice administrative emitente de a le accesa, este susceptibilă de a împiedica organele judiciare să-și îndeplinească obligația prevăzută de art. 5 alin. (1) C. pr. pen.  , aceea de “a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau inculpatului“. Mai mult, prevederile art. 352 alin. (11) și alin. (12) C. pr. pen.   lipsesc de efecte juridice și dispozițiile art. 1 alin. (2) din cod, potrivit cărora “Normele de procedură penală urmăresc asigurarea exercitării eficiente a atribuțiilor organelor judiciare cu garantarea drepturilor părților și ale celorlalți participanți în procesul penal astfel încât să fie respectate prevederile Constituției, ale tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, ale celorlalte reglementări ale Uniunii Europene în materie procesual penală, precum și ale pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.”

Soluția legislativă criticată rupe justul echilibru între interesele generale și cele particulare, prin aceea că atribuie decizia de refuz al accesării informațiilor clasificate cu valoare probatorie în procesul penal unei autorități administrative, ceea ce echivalează cu un impediment în calea dreptului de informare al inculpatului, cu consecințe directe asupra dreptului său la un proces echitabil, impediment care nu este supus niciunei forme de control judiciar. Într-o atare ipoteză, accesul la informațiile clasificate nu este condiționat doar de parcurgerea unor pași procedurali în vederea obținerii unei autorizații prevăzute de lege, ci, după parcurgerea procedurii legale și obținerea autorizațiilor necesare, apărătorul inculpatului poate fi pus în situația unui refuz al autorității emitente, care are ca efect blocarea efectivă și absolută a accesului la informațiile clasificate. Consecințele juridice sunt cu atât mai grave cu cât solicitarea de acces la aceste informații nu aparține inculpatului/apărătorului inculpatului, ci chiar judecătorului cauzei, care, în prealabil, a constatat caracterul esențial pentru soluționarea procesului penal a acestor informații, atribuindu-le valoare probatorie. Or, în măsura în care, în procesul penal, se utilizează probe care nu pot fi cunoscute de inculpat și avocatul său, chiar dacă, în final, acestea nu pot servi la pronunțarea unei soluții de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei, dar care au fost reținute în actul de sesizare al instanței, fundamentând acuzația penală, este evident că nu se mai poate discuta despre o egalitate a armelor și, implicit, despre un proces echitabil.

  Curtea constată că dispozițiile legale criticate sunt de natură a crea discriminări chiar în cadrul categoriei inculpaților dintr-o cauză, autoritatea emitentă a actului clasificat având posibilitatea de a permite selectiv accesul apărătorilor acestora la probele clasificate, astfel încât, în funcție de decizia autorității administrative, inculpații aflați în situații identice sau similare, în același dosar penal, ar putea fi unii condamnați, iar alții achitați, pe baza unor criterii care, potrivit legii, nu pot face obiectul unui control judecătoresc.

  Accesul la anumite informații/materiale/documente poate fi refuzat, în cazul în care un astfel de acces ar putea conduce la periclitarea gravă a vieții sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important, ca, de exemplu, în cazurile în care accesul poate prejudicia o anchetă în curs sau poate afecta grav securitatea națională. Pentru această ipoteză, Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale a prevăzut la art. 7 alin. (4), dispoziție care nu a fost încă transpusă în legislația internă, că “Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispozițiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate face, cel puțin, obiectul controlului judiciar“. Or, soluția legislativă criticată prevede contrariul celor statuate în norma de drept european, în sensul că accesul/refuzul accesului la informațiile esențiale pentru soluționarea cauzei penale este dispus de o autoritate administrativă, iar refuzul nu poate face obiectul controlului judiciar.

  O atare soluție este contrară și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care, așa cum s-a precizat în prealabil, a statuat că, pentru pregătirea apărării în cadrul unei proceduri penale, inculpatul trebuie să ia cunoștință de toate elementele dosarului. Deși a admis faptul că acest drept nu este absolut, excepțiile trebuie să fie justificate și trebuie să existe o compensare pentru aceste dificultăți procedurale create (Hotărârea din 24 iunie 2003, pronunțată în Cauza Dowsett împotriva Regatului Unit, §§ 41, 42). Pentru a fi respectate prevederile convenționale referitoare la dreptul la un proces echitabil, instanța europeană a statuat cu privire la necesitatea examinării, sub toate aspectele, de către o instanță judecătorească, a interesului păstrării confidențialității informațiilor clasificate, pe de o parte, și a interesului public de a lua cunoștință de acestea, pe de altă parte, și, în urma examenului efectuat, instanța să dispună cărui interes acordă prevalență.

  Curtea nu poate trece cu vederea situația în care se află o categorie de funcționari, care își desfășoară atribuțiile de serviciu aproape exclusiv în legătură cu documente/informații clasificate (cum este cazul inculpaților din dosarul în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate, care sunt angajați ai unui serviciu de informații). Într-o atare împrejurare, prin excluderea probelor clasificate din voința exclusivă a instituției angajatoare, nesupuse niciunui control judiciar, se poate ajunge la situația unei adevărate “imunități” în fața legii penale pentru această categorie profesională, în ceea ce privește infracțiunile comise în legătură cu serviciul, concluzie pe care Curtea o apreciază ca inadmisibilă într-o societate democratică, guvernată de principiile statului de drept. Statutul juridic distinct, privilegiat, sub aspectul răspunderii penale, contravine principiului egalității în drepturi a cetățenilor consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituție, potrivit căruia “Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”. Mai mult, în măsura în care anumite subiecte de drept sunt excluse, prin efectul unei dispoziții legale susceptibile de o interpretare arbitrară/părtinitoare în ceea ce le privește, incidenței unei reglementări legale constituind dreptul comun în materie, dispozițiile legale în cauză nesocotesc principiul constituțional potrivit căruia “nimeni nu este mai presus de lege” (v în acest sens și Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, M.Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014, pct. 3 din considerente).

Orice informație care poate fi utilă aflării adevărului trebuie să fie folosită în procesul penal. Astfel, în cazul în care informațiile clasificate sunt indispensabile aflării adevărului, accesul la acestea trebuie să fie dispus de judecătorul cauzei atât acuzării, cât și apărării, altfel nu se poate discuta despre o egalitate a armelor și de respectarea dreptului la un proces echitabil. Pe de altă parte, accesul la informațiile clasificate poate fi și refuzat de judecător, care, deși constată rolul esențial al acestora în soluționarea cauzei deduse judecății, apreciază că accesul poate conduce la periclitarea gravă a vieții sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau că refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important sau poate afecta grav securitatea națională. Prin urmare, numai un judecător poate aprecia cu privire la interesele care intră în conflict – cel public, general, al statului, referitor la protejarea informațiilor de interes pentru securitatea națională sau pentru apărarea unui interes public major, respectiv cel individual, al părților unei cauze penale concrete, astfel încât, prin soluția pe care o pronunță, să asigure un just echilibru între cele două.

Protecția informațiilor clasificate nu poate avea caracter prioritar față de dreptul la informare al acuzatului și față de garanțiile dreptului la un proces echitabil ale tuturor părților din procesul penal, decât în condiții expres și limitativ prevăzute de lege. Restrângerea dreptului la informație poate avea loc doar atunci când are la bază un scop real și justificat de protecție a unui interes legitim privind drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor sau siguranța națională, decizia de refuz a accesului la informațiile clasificate aparținând întotdeauna unui judecător.

De altfel, însăși Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale prevede, la art. 7 alin. (4), că “Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispozițiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate face, cel puțin, obiectul controlului judiciar”, iar, potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, obligația de interpretare conformă are un caracter primar și principal, judecătorul sau autoritatea publică având obligația, înainte de oricare alta, de a interpreta conform norma de drept intern cu directiva incidentă. “în această privință, trebuie amintit că principiul interpretării conforme impune în plus ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare ansamblul dreptului intern și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru a garanta efectivitatea deplină a directivei în discuție și pentru a identifica o soluție conformă cu finalitatea urmărită de aceasta” (v Hotărârea Marii Camere din 24 ianuarie 2012, pronunțată în Cauza C-282/10, Maribel Dominguez împotriva Centre informatique du Centre Ouest Atlantique și Prefet de la Region Centre, §27).

Dispozițiile art. 352 alin. (11) și alin. (12) C. pr. pen.   contravin dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție, precum și principiului unicității, imparțialității și al egalității justiției pentru toți, prevăzut de art. 16 alin. (1) și alin. (2) și de art. 124 alin. (2) din Constituție.[20]

Publicitatea anumitor informații poate avea/produce consecințe negative asupra intereselor statului, a instituțiilor sau autorităților acestuia sau chiar a persoanelor juridice de drept privat, astfel că se impune –prin definiție – păstrarea acestora într-un regim secret/clasificat.

Problema informațiilor clasificate, esențiale sau nu pentru soluționarea cauzei, respectiv verificarea legalității administrării unor astfel de probe, trebuie să fi fost deja soluționată înainte de începerea urmăririi penale,  de către cel ce ar dori a le utiliza; acela știe că nu au cum să fie utilizate. Art. 10 alin. (3) C. pr. pen., prima frază,   prevede că “Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată și înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se efectuează urmărirea penală și încadrarea juridică a acesteia.”(subl. ns. D. C. )

În conformitate cu dispozițiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în conformitate cu   alineatul 4 al art. 7 din Directiva 2012/13/UE privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale este luată numai de un suveran judecător.

Judecătorul are obligația de a examina efectiv mijloacele, argumentele și ofertele de probă ale părților, fără a le aprecia pertinența (§ 53 din decizie).

În faza procesuală a judecății în fond, „nu au cum să mai existe probe constând în informații clasificate”(§ 32 din decizie),  întrucât nu au de ce să fie nici pomenite măcar în rechizitoriu.

O soluție în cauză intervine numai în temeiul acelor probe la care a avut acces toți. Orice alte date se cheamă că nu mai sunt în dosar,  fiind înlăturate ca și cum nu ar fi.

Toți participanții/subiecții procesuali trebuie să aibă acces la toate datele dosarului,   în vederea combaterii sau a susținerii, în mod contradictoriu .

În nici un caz,  informațiile clasificate, ca atare,   nu pot servi la pronunțarea unei soluții de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză.

Judecătorii și procurorii, inclusiv membrii Consiliului Superior al Magistraturii care au calitatea de judecător și procuror, sunt îndreptățiți să aibă acces la informațiile clasificate secret de stat ori secret de serviciu, fără îndeplinirea procedurilor de verificare prevăzute la art. 7 alin. (1)-(3) și art. 28 din Legea nr. 182/2002. Acest text nu este o normă procedural penală,  referindu-se la orice alte atribuții administrative ce revin magistraților. 

Înclin să cred că informațiile clasificate nu ar trebui să fie citate într-un proces penal;  probele ar trebui formulate astfel încât să le ocolească.

Informațiile clasificate – ca atare – nu au valoare probatorie în procesul penal,  întrucât nu pot servi la pronunțarea unei soluții de condamnare, de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză  pentru că ele nu există la cauză.

BIBLIOGRAFIE

  CEDO, cauza Vermeulen vs. Belgia, nr. 19075/91, §  33;

CEDO, Lobo Machado vs. Portugalia, nr. 15764/89, §  31

CEDO, Bendenoun vs. Franta, nr. 12547/86, §  52,

  CEDO, cauza Kuopila vs. Finlanda, nr. 27752/95, §  27-28,

  CEDO, cauza Ocalan vs. Turcia, nr. 46221/99, §  138-144,

  CEDO, cauza Rowe si Davis vs. Marea Britanie, nr. 28901/95, §  54-55; 46-49,  

  CEDO, cauza Dowsset vs. Marea Britanie, nr. 39482/98, §  35-36.

  CEDO, cauza Jespers vs. Belgia, nr. 8403/78, §  56,

  CEDO, cauza Kamasinski vs. Austria, nr. 9783/82, §  87-88,

CEDO,  cauza Vereniging Weekblad Bluf c. Olandei

  CEDO cauza Bucur și Toma c. României. §§. 93 și 103.

CEDO, cauza Al-Nashif c. Bulgariei, §  124. 

  CEDO cauza Guja c. Moldovei,

CEDO cauza Vereniging Weekblad Bluf c. Olandei

CEDO cauza Raza c. Bulgariei,

CEDO , cauza Kaushal și alții c.Bulgariei,

CEDO Hotărârea din 24 iunie 2003, Cauza Dowsett împotriva Regatului Unit, §§ 41, 42

  CEDO , cauza Amie și alții c. Bulgariei.

  CEDO, cauza Janowiec și alții c. Rusiei, §  213, 214, citată în Raportul cu privire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului – Divizia de cercetare în ceea ce privește securitatea națională, Strasbourg, 2013, p. 14.

CEDO , cauza Ekbatani c. Suediei, Hotărârea din 26.05.1988, §  32

 CEDO , cauza Constantinescu c. României, Hotărârea din 27.06.2000, §  55

CEDO , cauza Sandor Lajos Kiss c. Ungariei, Hotărârea din 29.09.2009, §  22

 CEDO , cauza Sinichkin c. Rusiei, Hotărârea din 8.04.2010, §  32

 CEDO , cauza Lacadena Calero c. Spaniei, Hotărârea din 22.11.2011, §  36 și 38

CEDO , cauza Hanu c. României, Hotărârea din 4.06.2013, §  32

CEDO , cauza Popa și Tănăsescu c. României, Hotărârea din 10.04.2012, §  46, 

CEDO, cauza Văduva c. României,  www.echr.coe.int

  Curtea de Justiție a Uniunii Europene, Hotărârea Marii Camere din 24 ianuarie 2012, pronunțată în Cauza C-282/10, Maribel Dominguez împotriva Centre informatique du Centre Ouest Atlantique și Prefet de la Region Centre, §27

Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și al Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, publicată în limba română în JO L 142/1 din 1.6.2012

Curtea Constituțională,    Decizia nr. 3 din 15 ianuarie 2014, M.Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014

Curtea Constituțională,  Decizia nr. 1.120 din 16 octombrie 2008

Curtea Constituțională,  Decizia nr. 1.335 din 9 decembrie 2008.

Curtea Constituțională,  Decizia nr. 297/2018

Curtea Constituțională ,   Decizia nr. 358/2022    

Curtea Constituțională , Decizia  nr. 1335/2008 (M. Of. nr. 29 din 15 ianuarie 2009).

Curtea Constituțională,   Decizia nr. 1120/2008 (M. Of. nr. 798 din 27 noiembrie 2008).

Curtea Constituțională ,   Decizia nr. 1440/2010 (M. Of. nr. 58 din 24 ianuarie 2011).

Î. C. C. J.  – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penalăDecizia nr. 67/25.10.2022

Î. C. C. J. ,Secția Penală, Decizia nr. 264/A  din 19 decembrie 2022, scj. ro

Î. C. C. J.  , Secția Penală, Decizia nr. 29/A din 14 februarie 2022

Î. C. C. J.  , S. pen., încheierea din 18 octombrie 2016 și încheierea din data de 8 martie 2017, nepublicate, citate în D. Lupașcu, M. Mareș, Protecția informațiilor clasificate. Accesul avocatului la informații clasificate în procesul penal, https://www.juridice.ro/499010/protectia-informatiilor-clasificate-accesul-avocatului

I.  Chiriță, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii și explicații, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008

Marinela Cioroabă, Florin Radu, Aprecieri privind accesul la dosarul de urmărire penală, https://www.juridice.ro,20.10.2010

Mihai-Traian Iuga, informațiile clasificate în procesul penal. Probleme de actualitate, „Jurnalul Baroului Cluj”, nr. 2/2020

Ion Neagu,  Mircea Damaschin, Andrei Viorel Iugan, Codul de procedura penala adnotat, Universul Juridic,  2018

Alina Matei, ÎCCJ. Condamnarea inculpaților doar pe baza enumerării probelor, https://www.juridice.ro/, 24 februarie.2023

M. Petroi, Critici aduse actualei instituții a clasificării informațiilor, în „Revista Română de Drept al Afacerilor ”nr. 1/2014, p. 93M. Udroiu ș. a. ,  Codul de procedură penală , comentariu pe articole, C.H. Beck

Nicolae Volonciu,  ș. a. , Noul Cod de Procedura Penala adnotat. Partea generala ,  Universul Juridic,  2014,

viceprim-ministrul, ministrul afacerilor interne,  ORDIN nr. 64 din 1 iulie 2015 privind stabilirea unor măsuri organizatorice în scopul asigurării exercitării dreptului de a consulta dosarul penal,  M. Of. nr. 500 din 7 iulie 2015

Ordinul nr. 64/2015 privind stabilirea unor măsuri organizatorice în scopul asigurării exercitării dreptului de a consulta dosarul penal Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești din 17.12.2015

 Protocol de cooperare între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații pentru îndeplinirea sarcinilor ce la revin în domeniul securității naționale,  nr. 884 din 29. 03. 2018 (18 pagini,  desecretizat),  semnat de Prim-Adjunct al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,  procuror Nițu Mihail Tiberiu și de Prim-Adjunct al Directorului Serviciului Român de Informații,  General de brigadă Florian Coldea,  protocol aprobat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Directorul Serviciului Român de Informați George Cristian Maior la 4 februarie 2009 etc.


[1] chatGPT

[2] Alin3 a fost modificat prin Legea nr.  255/22013. Textul anterior era: (3)Hotărârea instanței nu se poate întemeia, în măsură determinantă, pe mărturia investigatorului sub acoperire sau pe declarațiile martorilor protejați.

[3] Nicolae Volonciu,  ș. a. , Noul Cod de Procedura Penala adnotat. Partea generala ,  Universul Juridic,  2014,

[4] CEDO,  Văduva c. României §37, v și Ion Neagu,  Mircea Damaschin , Andrei Viorel Iugan, Codul de procedura penala adnotat, Universul Juridic,  2018

[5] Î. C. C. J., Secția Penală, Decizia nr. 29/A din 14 februarie 2022

[6] Î.C. C. J.  Secția Penală, Decizia nr. 257/A din 9 decembrie 2022

[7] I.C.C.J. Completurile de 5 judecători, Decizia nr. 85  din 25 noiembrie 2022

[8] Partea specială

[9] Este vorba de Protocol de cooperare între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații pentru îndeplinirea sarcinilor ce la revin în domeniul securității naționale,  nr. 884 din 29. 03. 2018 (18 pagini,  desecretizat),  semnat de Prim-Adjunct al Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,  procuror Nițu Mihail Tiberiu și de Prim-Adjunct al Directorului Serviciului Român de Informații,  General de brigadă Florian Coldea,  protocol aprobat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție Laura Codruța Kövesi și de Directorul Serviciului Român de Informați George Cristian Maior la 4 februarie 2009. S-a comunicat  către Ministerul Justiției de procurorul general Augustin Lazăr,  la 20  martie 2018 derularea procedurii de desecretizare ,  precum și a Protocolului de cooperare între Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații pentru îndeplinirea sarcinilor ce la revin (6 pagini)…

[10] M. Udroiu,  ș. a. Codul de procedură penală , comentariu pe articole, C.H. Beck,  ed. 2

[11] Î.C. C. J.  Secția Penală, Decizia nr. 257/A din 9 decembrie 2022

[12]  Î. C. C. J. , Secția Penală, Decizia nr. 264/A  din 19 decembrie 2022, scj. ro.  V și Alina Matei, ÎCCJ. Condamnarea inculpaților doar pe baza enumerării probelor, https://www.juridice.ro/, 24 februarie.2023

[13] Î. C. C. J. Secția Penală, Decizia nr. 264/A  / 2022. Va trimite cauza privind pe inculpații E. și F. spre rejudecare sub aspectul comiterii infracțiunilor de trafic de migrați, prev. de art. 263 alin. (1) și (2) lit. a) din C. pen. și de facilitarea șederii ilegale în România, prev. de art. 264 alin. (1) și (2) lit. a) din C. pen., la aceeași instanță – Curtea de Apel Ploiești

[14] Art. 352, alin. (7) modificat de Legea 255/2013 . Textul anterior era: (7)Părțile, persoana vătămată, reprezentanții acestora, avocații și experții desemnați în cauză au dreptul de a lua cunoștință de actele și conținutul dosarului.

[15] Art. 352, alin. (8) modificat de Legea 255/2013 . Textul anterior era: (8)Președintele completului are îndatorirea de a aduce la cunoștința persoanelor ce participă la judecata desfășurată în ședință nepublică obligația de a păstra confidențialitatea informațiilor obținute pe parcursul procesului. Încălcarea acestei obligații poate fi sancționată cu amendă judiciară de la 1.000 lei la 10.000 lei, cu excepția situațiilor în care această divulgare nu constituie infracțiune.

[16] Art. 352, alin. (10) modificat de Legea 255/2013 . . Textul anterior era: (10)Toate actele dosarului, cu excepția celor clasificate, potrivit legii, sunt publice, cu respectarea protecției datelor cu caracter personal și a vieții private a subiecților procesuali.

[17] Art. 352, alin. (11) modificat de Legea 255/2013. Textul anterior era: (11)În cazul în care informațiile clasificate cuprinse în dosar sunt esențiale pentru soluționarea cauzei, instanța solicită, de urgență, după caz, declasificarea totală, declasificarea parțială sau trecerea într-un alt grad de clasificare și permiterea accesului la acestea de către apărătorul inculpatului.

[18] Art. 352, alin. (12) modificat de Legea 255/2013 . Textul anterior era: (12)Dacă autoritatea emitentă nu declasifică total sau parțial ori nu permite accesul la informațiile clasificate apărătorului inculpatului, acestea pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.

[19] Curtea Constituțională ,  Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 352 alin. (11) şi alin. (12) din Codul de procedură penală,  M. Of. . nr. 175 din 23 februarie 2018

[20] Curtea Constituțională ,  Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 352 alin. (11) şi alin. (12) din Codul de procedură penală,  M. Of. . nr. 175 din 23 februarie 2018

Leave a Reply