sesizarea INSTANŢEI

sesizarea INSTANŢEI

(INFRACŢIUNE DESCRISĂ ÎN PARTEA EXPOZITIVĂ, DAR NEMENŢIONAT ÎN DISPOZITIVUL RECHIZITORIULUI)

Dacă fapta prevăzută de legea penală este descrisă în expunerea din rechizitoriu ca fiind săvârşită de inculpat, chiar fără a fi menţionată în dispozitiv, instanţa este investită legal cu judecarea acesteia, deoarece, potrivit art. 317 C. pr. pen., obiectul judecăţii îl constituie fapta şi persoana arătate în actul de sesizare. În consecinţă, dacă furtul unor bunuri este arătat în rechizitoriu că a fost săvârşit de inculpat, dar se consideră greşit că sustragerea este absorbită de o altă infracţiune care, singură, este menţionată în dispozitivul rechizitoriului, instanţa trebuie să se considere legal sesizată pentru ambele infracţiuni, fără a fi necesar ca procurorul să ceară, conform art. 336 din acelaşi cod extinderea procesului penal pentru alte fapte.

Prin sentinţa penală nr. 28 din 23 februarie 1995 a Tribunalului Maramureş, inculpatele M.A. şi R.D. au fost condamnate pentru săvârşirea infracţiunii de distrugere şi semnalizare falsă prevăzută în art. 276 alin. 1 C. pen. şi a infracţiunii de furt calificat în paguba proprietăţii publice prevăzută în art. 208 alin. 1 raportat la art. 209 lit. a şi art. 224 alin. 1 C. pen..

Instanţa a reţinut că, la data de 2 iunie 1992, cele două inculpate au tăiat cablul de telecomunicaţie de pe terasamentul de cale ferată dintre staţiile C.F.R.Baia Mare Sud şi Baia Mare Nord, iar după înlăturarea, prin ardere, a stratului izolator, au scos firele de cupru pe care le-au vândut.

Prin decizia nr. 77 din 16 mai 1995 a Curţii de Apel Cluj, Secţia penală, au fost admise apelurile declarate de inculpate şi s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la infracţiunea de furt calificat în paguba proprietăţii publice, în baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. f C. pr. pen..

Pentru adoptarea acestei hotărâri, instanţa de apel a reţinut că, prin rechizitoriu, inculpatele au fost trimise în judecată numai pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 276 alin. 1 C. pen. şi prima instanţă nu s-a pronunţat cu privire la  cererea de extindere a procesului penal formulată de procuror, iar acesta nu a pus în mişcare acţiunea penală pentru infracţiunea de furt calificat în paguba proprietăţii publice, nefiind astfel respectate dispoziţiile legale privitoare la sesizarea instanţei pentru această faptă.

Recursul declarat de procuror este fondat.

Conform art. 317 C. pr. pen., instanţele de judecată sunt investite cu privire la faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare, nefiind relevantă, sub acest aspect, încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu.

Infracţiunea de furt săvârşită de inculpate a fost expusă, în cuprinsul rechizitoriului, în toate elementele sale constitutive, menţionându-se că nereţinerea ei în sarcina inculpatelor se datorează absorbirii în conţinutul infracţiunii prevăzute în art. 276 alin. 1 C. pen..

De altfel, aşa cum rezultă din lucrările dosarului, urmărirea penală s-a desfăşurat, pe întregul ei parcurs, şi sub aspectul comiterii de către inculpate a infracţiunii de furt.

Prin urmare, Tribunalul Maramureş a fost învestit şi cu judecarea infracţiunii de furt, indiferent de încadrarea juridică dată faptelor prin rechizitoriu, nemaifiind necesară extinderea procesului penal cu privire la această infracţiune.

Totodată, este de observat că fapta de a sustrage bunurile la care se referă prevederile art. 276 alin. 1 teza I C. pen. nu face parte din latura obiectivă a acestei infracţiuni, care se consumă în momentul distrugerii, degradării sau aducerii în stare de neîntrebuinţare a liniei ferate sau a instalaţiilor de cale ferată, ci se constituie într-o infracţiune distinctă, ulterioară de însuşire a bunurilor deteriorate, de luare a lor, pe nedrept, din posesia persoanei vătămate.

În consecinţă, instanţa de apel a dispus în mod greşit admiterea apelurilor declarate de inculpate şi încetarea procesului penal cu privire la această infracţiune.

176 din 26 ianuarie 1996 în Bul.Jud., p.208

Notă: – Pentru ca instanţa să se poată considera legal sesizată cu judecarea unei infracţiuni menţionate doar în expozitivul rechizitoriului (dar omisă în dispozitiv) este necesară prezentarea faptei în aşa mod încât să rezulte cu certitudine caracterul ei penal, dar şi voinţa procurorului de a trimite în judecată pe inculpat pentru săvârşirea acelei infracţiuni, deoarece numai astfel este înlăturată orice îndoială cu privire la obiectul judecăţii şi se creează inculpatului posibilitatea de a se apăra.

TRIB.SUPR. c.7., dec. nr. 2/1982, C.D., p. 325; TRIB.SUPR. s.pen. dec. nr. 466/1983 în Repertoriu, p.199; dec. nr. 625/1981 în C.D., p.354; V. Papadopol, Notă la CAB, s II pen., dec. nr. 648/1997, în CAB, Culegere pe anul 1997, p.226-228 (cu jurisprudenţa veche în sens contrar).

– Lipsa autorizării organului competent. Neregularitatea actului de sesizare, „Juridică” nr. 2/2000, p. 72.

– Gina Ignat, Sesizarea instanţei, „RDP”, nr. 4/2001, p. 117

– Este de observat că, dintre menţiunile pe care trebuie să le cuprindă rechizitoriul (prevăzute în art. 203 C. pr. pen.), art. 317 C. pr. pen. – care fixează obiectul judecăţii, adică limitele învestirii,- se referă numai la faptă şi la persoană.

– În sens contrar, C.S.J., C.9,dec. nr. nr. 74 din 8 octombrie 2001. Curtea artă că, prin faptă nu se poate înţelege doar simpla referire la o anumită faptă menţionată în succesiunea activităţilor inculpatului, ci la descrierea acelei fapte într-un mod susceptibil de a produce consecinţe juridice (şi anume de a învesti instanţa). C.S.J. a dat o interpretare mai largă, în sensul ca această condiţie nu poate fi îndeplinită decât în cazul când fapte descrisă, şi nu arătată „este însoţită de precizarea încadrării ei juridice şi de dispoziţia de trimitere în judecata pentru acea fapta.” Argumentul invocat este acela al asigurării garanţiilor procesuale înscrise în lege numai  pentru o singură faptă sau numai pentru  un număr restrâns de fapte, pentru ca, în final, prin căile de atac să se ceară condamnarea şi pentru alte fapte, uneori mai complexe, fără a se parcurge etapele obligatorii.

În contraargumentare se poate invoca art. 379 pct.2 lit. b C. pr. pen., potrivit căruia în calea de atac se desfiinţează prima hotărâre şi se dispune rejudecarea de către prima instanţă dacă nu a fost rezolvat fondul cauzei. Dacă hotărârea a fost desfiinţată pentru caz de incompetenţă, se dispune rejudecarea de către instanţa competentă. Dreptul la apărare este,astfel, deplin garantat.

(OBIECTUL JUDECĂŢII)

Obiectul judecăţii  îl constituie numai fapta menţionată expres în partea expozitivă a rechizitoriului.

C.9, dec. nr. 74 din 8 octombrie 2001

(SESIZAREA INSTANŢEI. RECHIZITORIU. ÎNAINTAREA DOSARULUI DE CĂTRE PROCUROR. TERMEN)

Nerespectarea termenului de 24 de ore de la darea şi, respectiv confirmarea rechizitoriului de către procuror până la înaintarea dosarului la instanţă, prevăzut la art.  264 alin.  3 C. pr. pen., nu atrage nulitatea actelor de urmărire penală şi a celor îndeplinite ulterior, la instanţă, termenul respectiv de recomandare, iar nu de decădere. Ca urmare, nerespectarea acestui termen nu justifică restituirea cauzei la procuror.

1405 din 25 mai 1998, 4/1999, 69

(SESIZAREA INSTANŢEI, LIPSA AUTORIZĂRII ORGANULUI COMPETENT. MOD DE SOLUŢIONARE)

Trimiterea în judecată a unui notar public fără avizul ministrului justiţiei, prevăzut la art. 31 din Legea nr. 36/1995, constituie caz de încetare a procesului penal conform art. 11 pct.2 lit. b, cu referire la art. 10 alin. 1 lit. f C. pr. pen..

Lipsa avizului ministrului justiţiei nu justifică restituirea cauzei la procuror, în vederea obţinerii acestui aviz, deoarece potrivit art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 alin. 1 lit. f C. pr. pen., lipsa autorizării organului competent impune, în faza judecăţii, încetarea procesului penal.

Prin sentinţa penală nr. 2 din 11 mai 1998, Curtea de Apel Galaţi a dispus, în temeiul art.  300 alin. 2, cu referire la art. 322 C. pr. pen., restituirea la procuror a cauzei privind pe inculpatul N.N.C., trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 alin. 1 C.pen.

S-a motivat că, lipsind avizul ministrului justiţiei prevăzut la art. 31 din Legea nr. 36/1995, cerut pentru trimiterea în judecată a inculpatului, care este notar public, se impune restituirea cauzei la procuror, în vederea obţinerii acelei autorizări.

Declarând recurs, inculpatul a susţinut că, în lipsa autorizării necesare trimiterii sale în judecată, instanţa trebuia să dispună încetarea procesului penal în temeiul art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. f C. pr. pen..

Recursul este fondat.

Potrivit art.  31 din Legea nr. 36/1995, notarii publici nu pot fi reţinuţi, cercetaţi, arestaţi, percheziţionaţi şi trimişi în judecată fără avizul ministrului justiţiei.

Or, aşa cum rezultă din adresa nr. 122/1998, ministrul justiţiei a autorizat numai cercetarea penală a inculpatului, cu privire la săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 alin. 1 C.pen., iar nu şi trimiterea lui în judecată.

Este adevărat că, în conformitate cu art. 300 C. pr. pen., instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare, iar în cazul când constată că sesizarea nu este făcută cu respectarea legii, iar neregularitatea nu poate fi înlăturată, de îndată sau prin acordarea unui termen, se restituie dosarul în vederea refacerii actului de sesizare.

Această reglementare procedurală nu poate fi examinată, însă, decât în raport cu prevederile înscrise în art. 11 pct. 2 lit. b, cu referire la art. 10 lit. f C. pr. pen., deoarece neregularitatea actului de sesizare a instanţei constă în lipsa avizului de trimitere în judecată, ceea ce nu constituie doar o simplă omisiune a organului de urmărire penală, ci o condiţie esenţială pentru punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, a cărei nerespectare impune pronunţarea unei anumite soluţii.

În această privinţă, este de observat că, potrivit art. 10 alin. 1 lit. f C. pr. pen., acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă lipseşte autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

Cum, în timpul judecăţii, soluţia ce se poate pronunţa, în cazul lipsei autorizării organului competent, în raport cu prevederile art. 11 pct.2 lit. b C. pr. pen., nu poate fi decât aceea a încetării procesului penal, este evident că instanţa nu este îndreptăţită ca, într-o asemenea situaţie, să dispună restituirea cauzei la procuror.

De altfel, prevederea de la art. 300 alin. 1 C. pr. pen. se referă la îndatorirea instanţei de a verifica regularitatea actului de sesizare, iar nu şi la omisiunea efectuării unor acte procedurale care, potrivit legii, sunt obligatorii, cum este şi acela al obţinerii autorizării necesare trimiterii în judecată.

O altă soluţie decât aceea a încetării procesului penal ar fi şi contrară legii, întrucât ar duce la inaplicabilitatea art. 11 pct. 2 lit. b, cu referire la art. 10 lit. f C. pr. pen., pentru cazul când se constată lipsa autorizării organului competent pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, ceea ce este inadmisibil, întrucât s-ar încălca principiul potrivit căruia normele de procedură sunt de strictă aplicare şi interpretare.

În consecinţă, constatându-se că autorizarea ministrului justiţiei a privit numai cercetarea inculpatului, iar nu şi trimiterea lui în judecată, ceea ce constituie cazul de casare înscris în art. 385⁹ alin. 1 pct. 2 C. pr. pen., a fost admis recursul şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 lit. f C. pr. pen., s-a încetat procesul penal faţă de inculpat, pentru infracţiunea de fals intelectual prevăzută de art. 289 alin. 1, cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi a art. 13 C.pen.

828 din 15 martie 1999, în Bul. Jud., p.318

(SESIZAREA INSTANŢEI. LIPSA ORGANULUI COMPETENT.)

În cazul în care, după obţinerea avizului ministrului justiţiei pentru trimiterea în judecată, se dispune scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului notar, iar ulterior se redeschide, pentru trimiterea în judecată este necesar un nou aviz. În lipsa acestuia sesizarea instanţei este lovită de nulitate conform art. 197 alin. 2 şi 3 C. pr. pen.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I penală, prin sentinţa nr. 2 din 3 aprilie 2000, a condamnat pe inculpatul S.D. pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen.

Instanţa a reţinut că, la 17 iunie 1997 inculpatul, notar, a întocmit şi autentificat un contract de vânzare-cumpărare cuprinzând menţiunea falsă că imobilul – obiect al contractului – era liber de orice sarcină, constatare rezultată dintr-un certificat care, în realitate, nu i-a fost prezentat de către vânzător.

Împotriva acestei sentinţe inculpatul a declarat recurs, solicitând achitarea din lipsa intenţiei, ca trăsătură a infracţiunii, sau din lipsa calităţii de funcţionar cerută de lege subiectului infracţiunii; încetarea procesului penal din lipsa avizului ministrului justiţiei pentru trimiterea sa în judecată; achitarea pentru lipsa de pericol social al faptei, motivele de casare fiind prevăzute de art. 385 alin. 1 pct. 2, 12, 17 şi 18 C. pr. pen..

În raport cu motivele de casare invocate, se constată că prioritate în verificarea hotărârii atacate trebuie acordată motivului referitor la nelegala sesizare a instanţei.

Sub acest aspect recursul este fondat.

Într-adevăr, art. 31 din Legea nr. 36/1995 prevede că notarii publici nu pot fi cercetaţi, percheziţionaţi, reţinuţi, arestaţi sau trimişi în judecată penală sau contravenţională fără avizul ministrului justiţiei, pentru fapte săvârşite în legătură cu exerciţiul activităţilor profesionale.

Conform art. 10 alin. 1 lit. f C. pr. pen., acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

Potrivit textelor de lege menţionate, avizul ministrului justiţiei prevăzut de art. 31 din Legea nr. 36/1995 constituie o condiţie prevăzută pentru sesizarea instanţei prin trimiterea în judecată a inculpatului.

Lipsa acestei condiţii duce la nulitatea actului de sesizare a instanţei, art. 197 alin. 2 C. pr. pen. prevăzând că dispoziţiile relative la sesizarea instanţei sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii, iar potrivit alin. 3 al aceluiaşi articol nulitatea prevăzută în alin. 2 nu poate fi înlăturată în nici un mod. Ea poate fi invocată în orice stare a procesului şi se ia în considerare chiar din oficiu.

În speţă, ministrul justiţiei, cu adresele nr. 482/N din 31 martie 1998 şi nr. 1327/N din 2 octombrie 1998, a avizat, în conformitate cu dispoziţiile art. 31 din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995, cercetarea şi, respectiv, trimiterea în judecată a notarului public S.D. sub aspectul săvârşirii infracţiunii de fals intelectual prevăzută de art. 289 C.pen.

Aprofundând cercetările, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, prin Ordonanţa nr. 1073/P/1997 din 28 decembrie 1998, a dispus, în temeiul art. 11 pct. 1 lit. b şi art. 10 alin. 1 lit. b¹ C. pr. pen. scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului constatând, totodată, că în baza dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 137 din 25 iulie 1997, fapta nu se mai sancţionează întrucât a fost comisă la 10 iunie 1997, anterior intrării în vigoare a actului de graţiere.

În motivarea ordonanţei s-a arătat că, deşi din probele administrate în cauză se constată existenţa faptei de fals intelectual, din împrejurările, modul şi mijloacele comiterii faptei rezultă că aceasta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.

Prin ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală a învinuitului s-a pus capăt procesului penal, epuizându-se efectele autorizaţiei de trimitere a învinuitului în judecată penală.

Urmare a acestui fapt, învinuitul ş I păstrat calitatea de notar public, îndeplinind în continuare activitatea notarială.

În această situaţie, chiar dacă ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală nu are putere de lucru judecat, putând fi infirmată şi redeschisă urmărirea penală, ea încheie, totuşi, un ciclu procesual, face ineficientă, pentru viitor, avizarea trimiterii în judecată, impunându-se concluzia că este necesară o nouă autorizare din partea ministrului justiţiei care să se pronunţe pe baza tuturor probelor aflate în dosarul cauzei, inclusiv a celor care au stat la baza aprecierii că fapta nu prezintă, în concret, gradul de pericol social al unei infracţiuni.

La 1 octombrie 1999, după 9 luni de la scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a solicitat Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie să se adreseze ministrului justiţiei pentru un nou aviz pentru trimiterea în judecată a inculpatului sau menţinerea avizului anterior.

Ca urmare, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a comunicat ministrului justiţiei situaţia din dosar şi a dispus continuarea urmăririi şi soluţionarea cauzei.

În consecinţă, a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului, fără să se obţină un nou aviz al ministrului justiţiei.

În acest fel s-au încălcat normele juridice imperative referitoare la sesizarea legală a instanţei, motiv de casare prevăzut de art. 385⁹ alin. 1 pct. 2 C. pr. pen., astfel că urmează a se admite recursul declarat de inculpat, a se casa sentinţa atacată şi a se dispune încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art. 10 alin. 1 lit. f C. pr. pen..

4878 din 6 decembrie 2000 în „Pro lege” nr. 4/2001, 138

SESIZAREA INSTANŢEI. COMPETENŢA PROCURORULUI. ART. 264 ALIN. 2 ŞI 3 C. PR. PEN.

În cazul în care urmărirea penală a fost efectuată şi rechizitoriul a fost dat de un procuror dintr-un parchet ierarhic inferior celui corespunzător instanţei competente să judece cauza în fond, sesizarea acestei instanţe este legală dacă rechizitoriul a fost confirmat de procurorul de la parchetul corespunzător primei instanţe competente.

Prin sentinţa nr. 191 din 2 noiembrie 1999, Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a condamnat pe inculpaţii T.I. şi P.L. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 20 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, reţinând că, în perioada 26 septembrie – 29 septembrie 1997, inculpaţii au instalat în aparatul de radio aflat în biroul părţii vătămate care îşi desfăşura activitatea în cadrul unui penitenciar, un dispozitiv de interceptare a discuţiilor fără autorizarea procurorului.

Prin decizia nr. 59 din 22 mai 2001, Curtea Militară de Apel a admis apelurile declarate de inculpaţi şi a dispus achitarea acestora pentru lipsa elementelor constitutive ale unei infracţiuni.

Instanţa de apel a motivat că, în speţă, este de necontestat că inculpaţii au desfăşurat o activitate de interceptare în lipsa unui mandat emis în condiţiile legii.

Potrivit art. 20 alin. 1 din Legea nr. 51/1991 este incriminată desfăşurarea activităţilor de informaţii pentru realizarea siguranţei naţionale, fără mandat sau prin depăşirea mandatului.

Premisa acestei infracţiuni constă în aceea că subiectul procedează la culegerea de informaţii în scopul realizării siguranţei naţionale; în speţă, a motivat instanţa, inculpaţii nu au desfăşurat o activitate de natura celei supuse autorizării în condiţiile prevăzute de lege, nefiind vorba – aşa cum prevede art. 3 din lege – de „ameninţări la adresa siguranţei naţionale a României”. Lipsind una din condiţiile prevăzute în text, şi anume cea referitoare la „activităţi supuse autorizării în condiţiile art. 13”, s-a conchis că elementele constitutive ale infracţiunii nu sunt întrunite.

Inculpaţii au declarat recurs, susţinând că temeiul corect al achitării trebuia să fie inexistenţa faptei, obligarea lor la despăgubiri este greşită, iar sesizarea instanţei nu a fost legală, urmărirea penală fiind efectuată de un procuror de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, care a dat şi rechizitoriu, iar nu de un procuror de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial, competent după calitatea persoanei.

Recursurile nu sunt fondate.

Potrivit art. 264 alin. 2 C. pr. pen. rechizitoriul dat de procurorul de la un parchet ierarhic inferior celui corespunzător instanţei competente să judece cauza în fond este supus confirmării procurorului de la parchetul corespunzător acestei instanţe.

Aşa fiind, chiar dacă procurorul care a efectuat urmărirea penală nu ar fi fost delegat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial competent, şi a făcut parte dintr-un parchet inferior, instanţa a fost totuşi legal sesizată, prin confirmarea rechizitoriului de către prim-procurorul Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial.

Cum şi celelalte critici sunt lipsite de temei, recursurile au fost respinse.

2266 din 7 mai 2002