Corupţia este un fenomen tipic al statului birocratic, al statului bugetar care dirijează direct sau ocult toate energiile naţiunii către permanenta sa alimentare cu resurse şi nu către o evoluţie sănătoasă, normală.
Fenomenul corupţiei este universal şi nu este propriu numai societăţii româneşti. Experienţa democratică a arătat că fenomenul corupţiei are un impact direct asupra dezvoltării economice şi sociale, distruge beneficiile potenţiale ale forţelor de piaţă libere, regulile economiei de piaţă sunt distorsionate, iar societăţile comerciale „licitează pe comision” pentru a obţine un contract economic profitabil.
Privind la modul general, fenomenul corupţiei presupune un acord ilicit care are la bază un proces de negociere infracţională, presupune interese de natură economică ale ambelor părţi, din care una are calitate de funcţionar public şi care se desfăşoară în condiţii de clandestinitate şi confidenţialitate.
Pornind de la aceste caractere ale corupţiei, şi capacitatea organismelor statului, cu atribuţii în prevenirea şi combaterea acestui fenomen, este diminuată – sub aspectul posibilităţii de a intra în posesia unor informaţii cu valoare operativă, în timp util – de caracterul ascuns, insidios, al negocierii infracţionale.
Fenomenul corupţiei are şi el o dinamică proprie, în sensul că a suferit şi suferă în continuare modificări cantitative şi calitative. Trecerea la economia de piaţă şi descătuşarea iniţiativei private pe fondul unei aparat birocratic învechit a făcut ca fenomenul de corupţiei să prolifereze într-o multitudine de noi domenii. Cu titlu de exemplu, menţionăm apariţia fenomenelor de corupţie în domeniul financiar-bancar în vederea obţinerii unor credite; interesul în vederea obţinerii în condiţii avantajoase a unor spaţii comerciale; intrarea în posesia unor autorizaţii de funcţionare, a unor licenţe de import-export; privatizarea frauduloasă a unor agenţi economici cu capital de stat etc.
În Raportul de ţară pe anul 2004[1], se arată faptul că „anchetele şi evaluările internaţionale confirmă faptul că în România corupţia rămâne o problemă serioasă şi răspândită. Lupta împotriva corupţiei este împiedicată de probleme de integritate chiar în sânul instituţiilor care trebuie să aplice legea şi să combată corupţia” (subl. ns.).
Legăturile existente între criminalitatea organizată şi corupţie evidenţiază o legătură între infracţiunile scop şi infracţiunile mijloc. Astfel, de cele mai multe ori structurile criminalităţii organizate utilizează corupţia ca un mijloc de asigurare a protecţiei activităţilor ilicite din această sferă, separat de acest aspect, necesitatea de a ascunde sumele de bani provenite din actele de corupţie ne pun în faţa unor ingenioase reciclaje financiare, a spălării banilor proveniţi din fapte de corupţie.
Realizând o evaluare statistică a fenomenului corupţiei, prin prisma numărului de persoane condamnate pentru infracţiuni de corupţie, constatăm, în mod paradoxal, faptul că, deşi numărul de condamnaţi este relativ mic, fenomenul corupţiei ia amploare şi pătrunde cu uşurinţă în tot mai multe sectoare sociale.
Acest fapt evidenţiază incapacitatea organelor statului de a identifica la timp fapte şi acte de corupţie şi de a interveni prin intermediul actului de justiţie în contracararea acestor fenomene. Incapacitatea se datorează tocmai aspectelor arătate mai sus, legate de clandestinitatea şi confidenţialitatea, precum şi de interesul reciproc al părţilor implicate în acte şi fapte de corupţie.
Pentru a asigura o monitorizare eficientă a fenomenului la nivelul întregii ţări trebuie să realizăm o abordare complexă multifactorială, utilizând în acest scop capacitatea şi competenţele tuturor structurilor de stat cu atribuţii în prevenirea şi combaterea corupţiei. Respectarea legii nu va putea fi impusă de o singură structură judiciară, dinamica luptei anticorupţie trebuie să vizeze componenta acţională, operativă şi nu numai aspectele de ordin teoretic evaluativ[2].
Corupţia constituie o ameninţare pentru democraţie, pentru supremaţia dreptului, echităţii sociale şi a justiţiei, erodând principiile unei administraţii eficiente, subminând economia de piaţă şi punând în pericol stabilitatea instituţiilor statale.
Percepţia este aceea că fenomenul corupţiei în România a ajuns în cea mai gravă formă, cunoscută în literatura de specialitate drept „capturarea, captaţia statului”.
Este vorba despre instituţii care funcţionează în favoarea unor grupuri de interese care au legătură cu politicul, afacerile (prin lipsa concurenţei) şi media.
Grupurile de putere, clientelele politice, sunt produsul acestor ani de tranziţie care controlează oligarhic resursele şi reprezintă tot atâtea grupuri de presiune.
În orice regim, chiar şi în cel totalitar, grupurile informale sunt organizate pentru a proteja interese şi afaceri. Complicitatea dintre unele grupuri politice şi de afaceri este cheia succesului economic în societăţile în tranziţie. Acolo unde societatea civilă este relativ slabă, iar statul, captiv al grupurilor oligarhice, este lipsit de autoritate – chiar dacă formal controlează resursele, politica nu mai asigură tuturor aceleaşi mijloace de influenţă, ci avantajează grupurile de putere economică.
Iar când statul este capturat, simplele articole din legi nu sunt de ajuns, pentru că pur şi simplu statul nu funcţionează pentru a le aplica nediscriminatoriu[3].
1. Experienţa românească din ultimul deceniu demonstrează că majoritatea acţiunilor anticorupţie s-au concretizat, în principal, în măsuri de combatere, punitive, al căror efect nu a fost nici pe departe cel scontat, după cum se arată în Programul naţional de prevenire a corupţiei elaborat de Guvernul României[4].
Corupţia, în sens larg, ca şi corupţia penală, în special, ţine de abuzul de putere şi de incorectitudinea în luarea unei decizii la nivel public.
În esenţă, corupţia reprezintă utilizarea abuzivă a puterii publice în scopul obţinerii, pentru sine ori pentru altul, a unui câştig necuvenit implicând:
– abuzul de putere în exercitarea atribuţiilor de serviciu;
– anomia;
– frauda (înşelăciunea şi prejudicierea unei alte persoane sau entităţi);
– utilizarea fondurilor ilicite în finanţarea partidelor politice şi a campaniilor electorale;
– favoritismul;
– instituirea unui mecanism arbitrar de exercitare a puterii în domeniul privatizării sau al achiziţiilor publice;
– conflictul de interese (prin angajarea în tranzacţii sau dobândirea unei poziţii ori a unui interes comercial care nu este compatibil cu rolul şi îndatoririle oficiale).
Ceea ce percepem noi sunt doar condiţiile de manifestare ale fenomenului, şi nu cauza însăşi.
Dezbaterile despre corupţie orientează eforturile către rolul central al statului în sancţionarea actelor de corupţie.
Dar, puniţia, oricât de utilă este doar o componentă a sistemului antifraudă întrucât nepedepsirea transformă fapta într-una acceptată – nu legitimă, dar social acceptată (ca preţ).
Asprimea sancţiunii nu a dus niciodată la eliminarea sau restrângerea fenomenului infracţional, oricât de vast ar fi aparatul represiv.
În loc să ne îndreptăm spre cauze, disimulăm , mai mult sau mai puţin conştient, prin discurs.
Există pericolul de a ocoli obiectivul real al acţiunii, în combaterea adversarului, în promovarea unor grupuri de interese.
O falsă ţintă este concentrarea politică a acţiunilor, deplasându-le de la corupători la corupţi. Procurorul devine astfel, un instrument al corupătorului în conflictul său cu funcţionarul corupt care nu i – a dat satisfacţie. Slaba posibilitate a probării faptei penale îndeamnă pe cel comod în utilizarea autodenunţului – cel mai imoral act cu care, legal, procurorul operează (şi o portiţă prin care se poate strecura corupţia înspre justiţie).
Pentru noi, de esenţa fenomenului nu este elementul periferic, aşa cum îl definim noi, ci starea şi nivelul de dezvoltare socială.
S-a afirmat că toate societăţile post – comuniste au trebuit să accepte corupţia ca fiind cel puţin tolerată, dacă nu chiar legitimă, cel mai răspândit sistem fiind al statului captură. Exemplele date erau ale privatizării Skodei sau Sidex, (s-ar mai putea adăuga Bancorex s.a.). Se ajungea astfel la a statua asupra unui fenomen inexorabil al corupţie ca mecanism esenţial şi indispensabil al privatizării. Se ajungea astfel a decreta caracterul obligatoriu, justificat, al corupţiei în societatea românească, pentru că, vezi Doamne, orice societate este nevoită să-l accepte ca pe un dat.
Eroarea de raţionament constă în aceea că o analiză ştiinţifică trebuie să plece de la regimul legal al proprietăţii.
Mai înainte de a privatiza trebuia să restituim in integrum proprietatea. Mai întâi trebuia restabilit dreptul de proprietate, nu redistribuit.
Captura statului apare într-o etapă ulterioară privatizării, viciind sistemul.
O concluzie valoroasă a unei asemenea abordări constă totuşi în recunoaşterea caracterului ilegitim al sistemului corupt. Această deducţie este umbrită totuşi de justificarea caracterului inexorabil al corupţiei post–comuniste. Credem că este un fals fatalism, dacă nu se transformă într-un mesaj politic.
Piaţa însăşi ar trebui să rezolve conflictul, chiar dacă sistemul rămâne viciat ab initio. În principiu, dreptul de decizie trecând din mâinile comenzii politice, prin descentralizare, în mâna invizibilă a pieţii ar trebui să fie soluţia ideală.
Asistăm însă la o perpetuare a unui mecanism corupător. Un exemplu este, în această etapă ulterioară de evoluţie, acordarea la nivel normativ a ajutoarelor, creditelor nerambursabile, a subvenţiilor, fără a legifera mai întâi un criteriu obiectiv, universal valabil, în care fiecare agent economic, indiferent forma capitalului, să aibă o poziţie de plecare egală. Astfel, criteriul concurenţial al pieţii fiind ocolit, ilegimitatea sistemului juridic poate naşte corupţia. Acesta este actualul stadiu al evoluţiei societăţii româneşti.
În consecinţă, fără definirea corupţiei ca fenomen social, orice demers al procurorului, al justiţiei în genere, este sortit a fi derizoriu prin limitarea sa la, cel mult, corupţia mică şi mijlocie.
2. – S-a apreciat că ţara noastră este foarte serios afectată de corupţie, problema devenind endemică, sistemică[5].
Prezentându-şi concluziile, raportorul pentru România, Pierre Moscovici, a remarcat că Bucureştiul a făcut progrese substanţiale pe calea integrării europene şi şi-a exprimat încrederea că aceste progrese vor continua, astfel încât România să poată adera la UE în 2007. În acelaşi timp, a insistat asupra multelor probleme rămase în suspensie, care împiedică buna funcţionare a societăţii româneşti: îngrădirea libertăţii presei şi a libertăţii de exprimare, „corupţia endemică”, insuficienta dezvoltare a administraţiei publice.
De altfel, corupţia generalizată a fost invocată, ca un laitmotiv, de toţi vorbitorii la dezbaterile de la Strasbourg, fie ei parlamentari europeni, fie reprezentanţi ai Consiliului European sau ai Comisiei. Erik Meyer, din partea Stângii Unite, le-a amintit colegilor săi că „România are o îndelungată tradiţie de guvernare nedemocratică şi autoritară”[6].
Fenomenul corupţiei este cvasiinstituţionalizat, astfel încât nu se poate combate pur şi simplu, oricâte instituţii noi s-ar înfiinţa. De aceea, premisa de la care trebuie să se plece constă în obţinerea unei stabilităţi economice, a consolidării unei economii funcţionale de piaţă, în democratizarea întregii vieţi sociale; mecanismul va funcţiona prin influenţa asupra mediului în care se manifestă corupţia.
Chiar dacă nu avem date statistice, criminologice, în acest sens, relaţia dintre creşterea reală a criminalităţii, violenţei şi sentimentul de insecuritate a publicului este evidentă. Chiar dacă propunerile bazate pe „ştiinţa” criminologilor s-ar dovedi departe de a fi un succes, concluzia noastră este, mai întâi de toate, că politizarea combaterii corupţiei poate constitui o eroare. Transformarea ştiinţei într-o slujnică potenţială a subiectivismului face un deserviciu înseşi premisei.
Fenomenul corupţiei este identificat ca reprezentând o problemă nu pe baza unor dovezi clare şi directe care să poată atesta existenţa acestuia, ci pe baza cadrului juridic inadecvat, a anumitor deficienţe legislative care ar putea avea ca efect producerea actelor de corupţie.
Una dintre principalele cauze ale prezenţei şi perpetuării corupţiei (în justiţie) este lipsa unui cadru legislativ coerent şi stabil, magistraţii fiind confruntaţi cu un volum foarte mare de dosare în care sunt incidente prevederile mai multor legi, conţinând dispoziţii confuze şi chiar contradictorii, neclare şi fără rigoare juridică, ceea ce determina adoptarea unor soluţii controversate, criticabile.
3. – Cine sunt corupţii?
În Europa Centrală şi de Est, capitalismul este construit pe ruinele socialismului, de sus în jos, de către o parte a fostelor cadre comuniste. Aici, postcomunismul este un sistem de relaţii sociale instabile acţionând în ultimă instanţă în sensul introducerii mecanismelor pieţei. Intr-un astfel de sistem, cei care exercită autoritatea şi puterea efectivă sunt alţii decât proprietarii reali, iniţiali.
Postcomunismul beneficiază de un nivel înalt de acumulări de capital realizate în perioada socialistă, noua clasă operând redistribuirea proprietăţii centralizate, neavând intenţia restabilirii dreptului de proprietate, a restituirii proprietăţilor.
O parte substanţială a nomenclaturii politice a devenit proprietară prin încetinirea procesului de restituire a proprietăţilor sau a drepturilor de proprietate.
Experienţa construirii capitalismului în aceste condiţii dă naştere unui nou tip de capitalism „fără capitalişti“. Strategia privind tranziţia de la socialism la capitalism adoptată de elitele tehnocrat-intelectuale este condusă de o aşa-zisă intelligentia, care, fără a putea fi considerată o clasă socială de – sine – stătătoare, reuneşte burghezia economică (proprietarii bunurilor materiale) şi burghezia culturală (proprietarii cunoştinţelor şi bunurilor culturale).
În primii ani de postcomunism, elita managerial-tehnocrată a fostului stat socialist, ai cărei membri ocupaseră funcţii manageriale de nivel mediu, a fost cea care a dat la o parte facţiunea birocratică a clasei conducătoare comuniste, fiind însă forţată să negocieze cu intelectualitatea mai mult sau mai puţin disidentă; pentru că nu pot guverna singuri, ei sunt nevoiţi să atragă membrii noii elite formatoare de opinie.
Tehnocraţii şi managerii aflaţi la conducerea societăţii creează relaţii de proprietate proprii pentru a menţine controlul economic asupra proprietăţii.
Caracteristic acestui proces este şi faptul că rolul capitalului cultural (educaţia, moravurile) este mai puţin important decât al capitalului economic (proprietatea deţinută) sau decât al celui social (relaţiile sociale).
Câştigătorii tranziţiei sunt indivizi de vârstă medie, educaţi, mai ales cu pregătire în domeniul ingineresc şi economic. Dintre aceştia, marii învingători sunt membrii facţiunii tehnocrate a fostei elite birocratice comuniste, în special cei care fuseseră promovaţi în funcţii în anii ‘80, când competenţa tehnică devenise prioritară în raport cu loialitatea faţă de vechea gardă comunistă[7].
Ei sunt managerii de bănci, managerii de fonduri de investiţii, experţii din asigurări, audit, bursă, experţii care lucrează în agenţiile financiare străine şi internaţionale, capabili să dea ceea ce s-a denumit ca „inginerii financiare”, lovituri la limita legii şi folosind anomia.
Există interesul multiplicării relaţiilor de proprietate, transferând datorii către stat, ascunzând datoriile, rostogolind capitalul sau sustrăgând venit prin firme căpuşă („subcontractoare“).
Încălcarea liberei concurenţe (mergând până la stabilirea unor preţuri de monopol) şi o redistribuţie subterană a veniturilor sunt posibile în condiţiile menţinerii şi utilizării vechilor relaţii pentru a fi protejate interesele proprii de constrângerile fiscului.
O epurare puternică ar presupune ca o altă elită să fie disponibilă. Or, în absenţa unei elite de înlocuire profesionalizată, comunitatea structurată, societatea civilă organizată este aceea care trebuie să se impună.
În faza următoare, contradicţia fundamentală apare între elita postcomunistă şi capitalul internaţional, în încercările blocului naţional de a menţine posturile de comandă din economie, pericolul pentru societate constând în fuziunea unor elemente autohtone cu criminalitatea transfrontalieră.
4. – Sursele corupţiei trebuie căutate la nivelul proprietăţii.
Decelăm trei sectoare importante, care privesc:
a) restabilirea dreptului de proprietate şi restituirea proprietăţilor antebelice în natură sau prin despăgubire, dar în esenţă prin reconstituire,
b) utilizarea pârghiilor administrative pentru efectuarea de acte de acte de dispoziţie asupra proprietăţii, redistribuirea avuţiei naţionale prin procesul de privatizare,
c) repartizarea curentă a veniturilor publice către populaţie prin sistemul de impozitare/scutiri/eşalonări şi ajutoare de stat sau sociale.
5. – Nu numai motivaţia este puternică, dar ocaziile abundă. La nivelul Parlamentului, fenomenul a fost perceput limitat; s-a arătat că aceste cauze instituţionale ale corupţiei le găsim în structura şi funcţionarea instituţiilor statului. Este curios că, deşi asistăm la o tendinţă evidentă de descentralizare pe termen mediu, ceea ce este un lucru bun, remarcăm însă şi presiuni de concentrare şi centralizare a deciziei, care încalcă principiul separaţiei între cei care stabilesc regulile de joc şi cei care joacă, iar acest lucru se întâmplă, practic, în cazul aceleiaşi puteri în stat. Marea majoritate a ministerelor a devenit ceea ce era şi înainte: veritabili agenţi economici sau adevărate companii naţionale. În subordinea, în coordonarea şi sub autoritatea acestora sunt trecute liste întregi de societăţi comerciale, companii naţionale, regii autonome, agenţii etc., cu finanţare încrucişată de la buget şi extrabugetară şi patronând achiziţii, importuri, distribuţie, producţie, servicii de o anvergură pe măsura a ceea ce înseamnă comenzi de stat.
Fenomenul corupţiei a devenit în România interpartinic sau/şi transpartinic, persoane din cadrul unui partid ce s-a aflat la putere, implicate în mari cazuri de corupţie, sunt protejate de alte persoane cu demnităţi aflate la putere, protejându-se în mod reciproc[8].
A doua concluzie ar fi aceea că deşi se clamează independenţa organismelor chemate să lupte împotriva corupţiei ele se află sub controlul total al partidelor aflate la putere.
De aici decurge a treia concluzie, respectiv aceea că autorităţile abilitate în combaterea corupţiei sunt, în realitate, dependente, şi nicidecum independente de „puterea aflată la putere”, care în mod public clamează interesul, dar care în realitate nu este interesată în eradicarea şi combaterea efectivă a acestui flagel, pentru că o astfel de finalitate ar lipsi-o de mari surse de venituri. Singurul interesat în întronarea adevărului, a dreptăţii şi responsabilităţii sociale, în eradicarea corupţiei, este poporul român, principalul păgubit al cancerului numit corupţie[9].
[1] COMMISSION DES COMMUNAUTÉS EUROPÉENNES, Bruxelles, le 6.10.2004, SEC(2004) 1200, Rapport régulier, 2004, sur les progrès réalisés par la Roumanie sur la voie de l’adhésion, COM(2004)657 final
„Les enquêtes et évaluations menées par des organismes nationaux et internationaux confirment que la corruption demeure un problème grave et très répandu en Roumanie, qui touche presque tous les secteurs de la société. Les niveaux de corruption ne semblent pas avoir diminué et le nombre de poursuites couronnées de succès reste peu élevé, en particulier pour ce qui est de la corruption à haut niveau. Le défaut d’intégrité qui existe même au sein des instances chargées d’appliquer la loi et de lutter contre la corruption entrave les efforts déployés pour combattre la corruption.”
[2] Evaluarea fenomenului corupţiei, în „Raportul privind activitatea desfăşurată în anul 2002 de Parchetul Naţional Anticorupţie”; Fenomenul corupţiei este intrinsec legat de climatul moral al societăţii. (Guvernul României, Combaterea corupţiei în România – măsuri pentru accelerarea aplicării strategiei naţionale, 12 decembrie 2002).
[3] Cristian Ghinea, Când corupţii chiar există, „ Dilema Veche” din 25 noiembrie 2004. Autorul greşeşte însă acolo unde vede instituţii extraordinare, în loc de instituţii speciale, aşa cum este Departamentul Naţional Anticorupţie.
[4] Hotărârea Guvernului nr. 1065 din 25 octombrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 728 din 15 noiembrie 2001.
[5] Raportul periodic a consemnat că fenomenul corupţiei este o problemă extinsă şi de sistem, care subminează justiţia, economia şi încrederea populaţiei în Guvern – http://abuzuri.hypermart.net/.
Rapoartele indică faptul că fenomenul corupţiei afectează mai multe nivele: mecanismele deciziei politice şi guvernamentale; administraţia centrală şi locală, în mod particular instituţiile din domeniul justiţiei şi controlului economic şi administrativ, ca şi nivelul instituţional în general, în administraţie, cu implicaţii asupra activităţilor economice şi sociale. (Rapoartele OECD-2002, Raportul de ţară al FMI/2002-254, Raportul Băncii Mondiale-Transition 2002, Raportul Economist Intelligence Unit, Raportul „Transparency International-2002”, Raportul Freedom House, Raportul Heritage Index of Economic Freedom 2003, Raportul de ţară al Comisiei Europene pentru România, Raportul Parlamentului European, Raportul BERD- Transition Report 2002, Raportul GRECO, Rapoartele lunare de avertizare UNDP/SAR, Raportul Institutului Open Society pentru 2002, Financial Times/USAID-2002, Raportul Departamentului de Stat/US Trade Representative, Deutsche Bank Research-EU Enlargement Monitor 2002, Raportul „Climatul economic în România 2001”- sondaj efectuat de GTZ în rândul investitorilor germani, Raportul „Un climat investiţional pentru aderarea la Uniunea Europeană”- elaborat de Consiliul Investitorilor Străini, Guvernul României, Combaterea Corupţiei În România, Măsuri pentru accelerarea aplicării strategiei naţionale, Bucureşti, 12 decembrie 2002 etc.).
[6] Raportul Pierre Moscovici asupra integrării României în Uniunea Europeană, adoptat la 23 noiembrie 2005, de către Comisia de Afaceri Externe a Parlamentului Uniunii Europene.
[7] G. Eyal, I. Szelenyi, E. Townsley, Noua elita conducătoare din Europa de Est, Editura Omega, Bucuresti, 2001; Corneliu Cosmin, Tranziţia la vecini. Noua elita conducătoare din Europa de de Est. Capitalism de sus în jos, în „Lumea magazin” nr. 10/2003
[8] Şedinţa Camerei Deputaţilor din ziua de 19 octombrie 2004, intervenţia Radu Ciuceanu.
[9] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, nr. 142 din 26 octombrie 2004
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.