Textul art. 139 alin. 2 si 3 C.pr.pen. prevede: „(2)Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute de Codul penal și de legi speciale, precum și în cazul infracțiunilor de trafic de droguri, de efectuare de operațiuni ilegale cu precursori sau cu alte produse susceptibile de a avea efecte psihoactive, infracțiunilor privind nerespectarea regimului armelor, munițiilor, materialelor nucleare și al materiilor explozive, de trafic și exploatarea persoanelor vulnerabile, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede, timbre sau de alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, în cazul infracțiunilor care se săvârșesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicare electronică, contra patrimoniului, de șantaj, de viol, de lipsire de libertate în mod ilegal, de evaziune fiscală, în cazul infracțiunilor de corupție și al infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, infracțiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene ori în cazul altor infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
(3)Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.”.
Art. 139 alin. (2) fusese modificat prin O. U. G. nr. 18/2016 .
Textul art. 1391, propus de Proiectul de Lege pentru modificarea şi completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor acte normative este:„1 7. După articolul 139 se introduce un nou articol, art. 1391, cu următorul cuprins: „Înregistrările obținute din activități specifice culegerii de informații Art. 1391. – (1) Înregistrările rezultate din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului pot fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informații privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) și au fost respectate prevederile legale care reglementează obținerea acestor înregistrări.
(2) Legalitatea încheierii prin re s-au autorizat activitățile a respective, a mandatului c emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum și a înregistrărilor rezultate se verifică în procedura de cameră preliminară de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia îi revine, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță[DC1] .” (PL-x nr. 246/2023 , cu Sesizare de neconstituționalitate , Dosar nr.881A/2023, nr.882A/2023, nr.883A/2023 , https://www.cdep.ro/pls/proiecte ).
În ședința din data de 17 mai 2023, Curtea Constituțională, în cadrul controlului de constituționalitate a priori,: . . . 1. A admis obiecțiile de neconstituționalitate și a constatat că sunt neconstituționale dispozițiile art.I pct.17 [cu referire la art.139 ind.1 alin.(2)] și ale art.I pct.62 [cu referire la art.595 alin.(1) ind.1 lit.b)] din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea altor acte normative. 2. A respins, ca neîntemeiate, obiecțiile de neconstituționalitate și a constatat că Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea altor acte normative, în ansamblu, precum și dispozițiile art.I pct.1 [cu referire la art.9 alin.(5)], art.I pct.17 [cu referire la art.139 ind.1 alin.(1)], ale art.I pct.19 [cu referire la art.145 ind.1 alin.(3)], ale art.I pct.34 [cu referire la art.281 alin.(4)], ale art.I pct.38 [cu referire la art.345 alin.(1) ind.1 și (1) ind.2], ale art.I pct.43 [cu referire la art.374 alin.(11) și (12)], ale art.I pct.44 [cu referire la art.375 alin.(3)], ale art.I pct.45 [cu referire la art.377 alin.(5)], ale art.I pct.48 [cu referire la art.421 alin.(1) pct.2 lit.a)] și ale art.II alin.(2) din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, precum și pentru modificarea altor acte normative, sunt constituționale în raport cu criticile formulate.
În esență, în ceea ce privește soluția de admitere a obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.I pct.17 [cu referire la art.139 ind.1 alin.(2)] din legea criticată, Curtea a reținut că legiuitorul nu și-a îndeplinit obligația constituțională, în sensul punerii de acord a prevederilor declarate neconstituționale prin Decizia nr.55 din 4 februarie 2020, cu dispozițiile Constituției, ceea ce este contrar prevederilor art.147 din Legea fundamentală. Potrivit normelor criticate, organul competent să verifice legalitatea încheierii prin care s-au autorizat activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, a mandatului emis cu această ocazie, a mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obținute este judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia îi revine, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță, așadar o instanță judecătorească ierarhic inferioară celei care a autorizat activitățile respective. Din această perspectivă, Curtea a constatat că legiuitorul nu a reglementat un control efectiv al elementelor ce țin de legalitatea înregistrărilor – mijloc de probă în procesul penal – rezultate din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr.51/1991, cu consecințe în planul respectării accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil.
Totodată, Curtea a constat că este necesar ca legiuitorul să reglementeze, în Codul de procedură penală, o formă de control a posteriori în cazul înregistrărilor ce rezultă din activitățile specifice culegerii de informații, care sunt comunicate organelor de urmărire penală și care dobândesc calitatea de mijloace de probă în dosarul penal în care nu s-a dispus trimiterea în judecată, pentru ca persoana vizată de aceste activități, care nu a dobândit în acea cauză calitatea de parte, precum și inculpatul față de care s-a dispus renunțarea la urmărirea penală sau clasarea să poată contesta legalitatea acestor înregistrări, precum și elementele ce țin de legalitatea mijlocului de probă. De asemenea, Curtea a constatat că legiuitorul are obligația de a reglementa și procedura aplicabilă conservării și/sau distrugerii acestor înregistrări. . . . https://www.ccr.ro/
Curtea Constituționalăse pronunță asupra constituționalității legilor, înainte de promulgarea acestora , la sesizarea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a Guvernului, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori, precum și, din oficiu, asupra inițiativelor de revizuire a Constituției [Art. 146 a) din Constituție ].
Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. (Art. 147 alin. 4). În cazurile de neconstituționalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să reexamineze dispozițiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curții Constituționale. (2)
Pe durata a 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept. Dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale, își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției (Art. 147 alin. 1 din Constituții). Încetarea efectelor juridice neconstituționale este tot o dispoziție cu valoare constituțională de același rang. Legiuitorul și-a îndeplinit o altă obligație constituțională. Reglementarea legală și atitudinea Parlamentului nu sunt cu nimic contrare ideii constituționale, în ansamblu.
La pct.2 din dispozitivul Deciziei nr.55 din 4 februarie 2020, s-a constatat că dispozițiile art.139 alin.(3) teza finală C.pr.pen. sunt constituționale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităților specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr.51/1991
Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art.139 alin.(3) teza finală C.pr.pen. și ale art.11 alin.(1) lit.d) din Legea nr.51/1991 privind securitatea națională a României, republicare M.Of. nr.190 din 18 martie 2014, cu următorul conținut:
– Art. 139 alin.(3) C.pr.pen. : „Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părți sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terții. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege.”;
– Art.11 alin.(1) lit.d) din Legea nr.51/1991: „(1) Informații din domeniul securității naționale pot fi comunicate: […] d) organelor de urmărire penală, când informațiile privesc săvârșirea unei infracțiuni.”
Prin Decizia nr.91 din 28 februarie 2018, M.Of. nr.348 din 20 aprilie 2018, se analizase constituționalitatea dispozițiilor criticate, din aceeași perspectivă. Cu acel prilej, Curtea a reținut că interceptările și înregistrările realizate în cadrul urmăririi penale în baza art.138 și următoarele C.pr.pen. constituie, potrivit art.97 alin.(2) lit.e) coroborat cu art.143 din același act normativ, mijloace de probă. Referitor la înregistrările realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de interceptare și înregistrare a comunicațiilor electronice, dispus potrivit Legii nr.51/1991, Curtea a reținut că, potrivit art.13 lit.f) din Legea nr.51/1991, în situațiile prevăzute la art.3 din același act normativ, organele cu atribuții în domeniul securității naționale pot, în condițiile legii privind organizarea și funcționarea acestora, să efectueze activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului desfășurate cu respectarea prevederilor legale. În desfășurarea activităților specifice, organele cu atribuții în domeniul securității naționale pot descoperi informații ce privesc săvârșirea unor infracțiuni, situație în care, potrivit art.11 lit.d) din Legea nr.51/1991, informațiile din domeniul securității naționale pot fi comunicate organelor de urmărire penală.
Potrivit art.21 alin.(1) din Legea nr.51/1991, „datele și informațiile de interes pentru securitatea națională, rezultate din activitățile autorizate, dacă indică pregătirea sau săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, sunt reținute în scris și transmise organelor de urmărire penală, potrivit art.61 C.pr.pen. , însoțite de mandatul emis pentru acestea, la care se adaugă propunerea de declasificare, după caz, totală sau în extras, potrivit legii, a mandatului. Convorbirile și/sau comunicările interceptate, redate în scris, și/sau imaginile înregistrate se transmit organelor de urmărire penală în integralitate, însoțite de conținutul digital original al acestora”. În general, dispozițiile Legii nr.51/1991 se referă la „date și informații”, iar din analiza coroborată a dispozițiilor art.7 lit.a), ale art.8 alin.(1), ale art.12 alin.(2) și ale art.20 alin.(1) din Legea nr.51/1991 rezultă că dispozițiile acestui act normativ se referă la date și informații din domeniul securității. naționale, instituind posibilitatea transmiterii acestora organului de urmărire penală, dacă sunt indicii referitoare la pregătirea sau săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, fără ca în cuprinsul acestuia să fie reglementată vreo dispoziție care să confere calitatea de mijloc de probă acestor date și informații.
Prevederile Codului de procedură penală sunt cele care, la art.97 alin.(1), stabilesc elementele ce constituie probă, iar la alin.(2) lit.a)-e) al aceluiași articol enumeră expres mijloacele de probă, și anume: declarațiile suspectului sau ale inculpatului; declarațiile persoanei vătămate; declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente; declarațiile martorilor; înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale de probă. În cadrul mijloacelor de probă, dispozițiile art.97 alin.(2) lit.f) C.pr.pen. prevăd că „proba se obține în procesul penal prin orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege”.
Dispozițiile legii privind securitatea națională nu conferă calitatea de probă/mijloc de probă datelor și informațiilor rezultate din activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr.51/1991. Doar dispozițiile art.139 alin.(3) C.pr.pen. ar putea conferi calitatea de mijloc de probă înregistrărilor rezultate din activități specifice culegerii de informații, autorizate potrivit Legii nr.51/1991, iar nu dispozițiile art.11 lit.d) din Legea nr.51/1991. Curtea a constatat că problema de constituționalitate ridicată nu ține de modul de reglementare a dispozițiilor art.11 lit.d) din Legea nr.51/1991, ci de modul de reglementare a dispozițiilor procesual penale. Prin urmare, Curtea a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.11 alin.(1) lit.d) din Legea nr.51/1991.
Eliminarea unei dispoziții asemănătoare celei conținute de art.139 alin.(3) C.pr.pen. este neconstituțională. Eliminarea posibilității de probațiune limitează dreptul persoanei vătămate prin infracțiune și nu numai al acesteia, de a se apăra pe cale judiciară, încălcându-se astfel principiul dreptului la apărare consacrat prin art.24 alin.(1) din Constituție și principiile accesului la justiție și al dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art.21 din Legea fundamentală ( Decizia nr.54 din 14 ianuarie 2009, M.Of. nr.42 din 23 ianuarie 2009, Decizia nr.756 din 13 decembrie 2016, M.Of. nr.293 din 25 aprilie 2017).
Pronunțând deciziile anterioare, nu s-a avut în vedere situația înregistrărilor rezultate din activitatea de informații pentru realizarea securității naționale. Astfel, Decizia nr.756 din 13 decembrie 2016, s-a referit expres la teza întâi a art.139 alin.(3) C.pr.pen. , iar Decizia nr.54 din 14 ianuarie 2009, enumeră situațiile care pot avea ca rezultat înregistrări ce pot fi folosite ca mijloace de probă, și anume „imaginile înregistrate de camerele de supraveghere video din incinta unei bănci pentru identificarea autorilor unui jaf, înregistrările efectuate de victima unei agresiuni în propriul domiciliu, înregistrările efectuate de persoane particulare cu ocazia unui grav accident de circulație în urma căruia au rezultat victime, iar autorul accidentului a părăsit locul faptei”. Cu alte cuvinte, Curtea a avut în vedere acele înregistrări care nu sunt obținute în urma unei proceduri ce necesită o autorizație prealabilă emisă de un judecător.
Activitatea de informații pentru realizarea securității naționale se execută, potrivit art.6 coroborat cu art.8 și art.9, de către Serviciul Român de Informații, organul de stat specializat în materia informațiilor din interiorul țării, Serviciul de Informații Externe, organul de stat specializat în obținerea din străinătate a datelor referitoare la securitatea națională, și Serviciul de Protecție și Pază, organul de stat specializat în asigurarea protecției demnitarilor români și a demnitarilor străini pe timpul prezenței lor în România, precum și în asigurarea pazei sediilor de lucru și reședințelor acestora, precum și de Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Afacerilor Interne și Ministerul Justiției, instituții care își organizează structuri de informații cu atribuții specifice domeniilor lor de activitate.
Potrivit art.13 din Legea nr.51/1991, activitatea de informații pentru realizarea securității naționale poate fi împărțită în două categorii, în funcție de necesitatea existenței unei autorizații prealabile, după cum urmează: activitatea de informații pentru realizarea securității naționale care nu necesită o autorizație prealabilă – v art.13 lit.a)-d) din Legea nr.51/1991 coroborat cu art.14-19 din același act normativ; activitatea de informații pentru realizarea securității naționale care necesită o autorizație prealabilă – v art.13 lit.e) coroborat cu art.121 din Legea nr.506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal și protecția vieții private în sectorul comunicațiilor electronice și art.13 lit.f) coroborat cu art.14-19 din același act normativ . Trebuie realizată o distincție între acele activități din care pot rezulta înregistrări și cele care nu au ca rezultat obținerea unor înregistrări (v , în acest sens, dispozițiile art.14 din Legea nr.51/1991).
Prin, s-a statuat că în actuala lege procesual penală mijloacele de probă nu sunt enumerate strict și limitativ, organele judiciare putând administra orice mijloace de probă care, deși nu sunt enumerate expres de dispozițiile art.97 alin.(2) lit.a)-e) C.pr.pen. , nu sunt interzise de lege, conform art.97 alin.(2) lit.f) (Decizia nr.633 din 12 octombrie 2018, M.Of. nr.1020 din 29 noiembrie 2018). CEDO, în jurisprudența sa, de exemplu, Hotărârea din 29 octombrie 2013, pronunțată în Cauza S.C. IMH Suceava S.R.L. împotriva României, § 31, a arătat că, deși art.6 C. E. D. H. garantează dreptul la un proces echitabil, acesta nu reglementează totuși admisibilitatea probelor ca atare, materie reglementată în principal de dreptul intern.
Reglementarea aspectelor legate de administrarea probelor, precum cel referitor la precizarea/enumerarea mijloacelor de probă în materie penală intră în sfera de competență a legiuitorului. Legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de probă, includerea sau excluderea anumitor elemente din această categorie. Curtea apreciază că orice reglementare în domeniu trebuie să fie realizată cu respectarea drepturilor și a libertăților fundamentale incidente. Deși legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziție care îi permite să aprecieze, în funcție de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale, această competență nu este absolută în sensul excluderii exercitării controlului de constituționalitate asupra măsurilor adoptate. Indiferent de modalitatea de reglementare a categoriei mijloacelor de probă, acestea rămân guvernate de principiul legalității.
Includerea unui element în categoria mijloacelor de probă trebuie însoțită de garanțiile necesare respectării drepturilor și libertăților fundamentale. În materia analizată, reglementarea garanțiilor specifice se circumscrie, printre altele, legiferării unei proceduri clare și efective care să permită analiza legalității mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările. Lipsa unei astfel de proceduri determină, în fapt, lipsa garanțiilor specifice, și, implicit, neconstituționalitatea includerii anumitor elemente în categoria mijloacelor de probă. Conferirea calității de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalității acestora.
Întregul sistem de obținere a probelor vizează constatarea existenței sau inexistenței acuzației în materie penală, inclusiv garanțiile procesuale intrinseci acestuia, drept care legiuitorul are obligația constituțională de a reglementa în mod coerent și unitar maniera de obținere a acestora pentru a nu leza securitatea juridică a persoanei (Decizia nr.72 din 29 ianuarie 2019, M.Of. nr.332 din 2 mai 2019, § 53).
Pentru a stabili dacă procedura în ansamblu a fost echitabilă, CEDO a reținut că este necesar să se determine dacă a fost respectat dreptul la apărare. În special, trebuie verificat dacă reclamantul a avut posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor și de a se opune folosirii acestora. De asemenea, trebuie să se ia în considerare calitatea probelor, inclusiv să se clarifice dacă circumstanțele în care au fost obținute aruncă îndoiala asupra credibilității sau exactității lor (v , Hotărârea din 10 martie 2009, pronunțată în Cauza Bykov împotriva Rusiei, paragrafele 88 – 90).
Articolul 342 C.pr.pen. dispune că legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală se realizează în procedura camerei preliminare. Curtea, în jurisprudența sa, a constatat că, în cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care persoanele prevăzute de art.344 alin.(2) C.pr.pen. formulează cereri și excepții referitoare la nelegalitatea probelor obținute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condițiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice.
Fac obiect al verificării în procedura camerei preliminare toate actele de urmărire penală prin care s-au administrat probele pe care se bazează acuzația, pentru a se asigura, în acest fel, garanția de legalitate, independență și imparțialitate. Verificarea legalității, inclusiv a loialității – componentă intrinsecă a legalității -, administrării probelor de către organele de urmărire penală implică controlul realizat de judecătorul de cameră preliminară cu privire la modul/condițiile de obținere și folosire/administrare a probelor. Judecătorul de cameră preliminară este competent să analizeze, din oficiu sau la cerere, probele și actele, prin prisma respectării dispozițiilor legale, nelegalitățile constatate urmând a fi sancționate în măsura și cu sancțiunea permisă de lege (Decizia nr.338 din 22 mai 2018, M.Of. nr.721 din 21 august 2018).
Instanța europeană a respins deja raționamentul care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune și supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea și conformitatea acestora cu art.8 din Convenție, întrucât un astfel de raționament face inoperant orice recurs formulat de părțile interesate. În materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerință în viața privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviințării și punerii în executare a supravegherii tehnice. Persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum și a modalităților de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, procedură reglementată de dispozițiile art.142-144 C.pr.pen. Din această perspectivă, controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalității măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta (Decizia nr.244 din 6 aprilie 2017, M.Of. nr.529 din 6 iulie 2017).
În cadrul procesului penal se poate contesta atât legalitatea mijlocului de probă, cât și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările. Acest lucru presupune că judecătorul cauzei se pronunță inclusiv asupra legalității încheierii prin care se admite măsura supravegherii tehnice și a mandatului de supraveghere tehnică (Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Decizia nr.2 din 8 februarie 2018, M.Of. nr.307 din 5 aprilie 2018).
Judecătorul de cameră preliminară trebuie să realizeze o verificare minuțioasă, exclusiv prin prisma legalității, a fiecărei probe și a mijlocului prin care aceasta a fost administrată. Verificarea legalității și a loialității demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor exclude o cercetare judecătorească formală. Demersul judiciar realizat de judecătorul de cameră preliminară trebuie să fie caracterizat prin efectivitate, aceasta obținându-se, în primul rând, prin realizarea unui cadru legislativ adecvat, clar și previzibil. (Decizia nr.338 din 22 mai 2018, și Decizia nr.802 din 5 decembrie 2017, M.Of. nr.116 din 6 februarie 2018)
Una dintre garanțiile liberului acces la justiție este efectivitatea acestuia, instanța de contencios constituțional statuând că statul are obligația de a garanta caracterul efectiv al accesului liber la justiție și al dreptului la apărare (Decizia nr.500 din 15 mai 2012, M.Of. nr. 492 din 18 iulie 2012). În reglementarea exercitării accesului la justiție, legiuitorul are posibilitatea să impună anumite condiții de formă, ținând de natura și de exigențele administrării justiției, fără însă ca aceste condiționări să aducă atingere substanței dreptului sau să îl lipsească de efectivitate (Decizia nr.737 din 24 iunie 2008, M.Of. nr. 562 din 25 iulie 2008).
Efectivitatea accesului la justiție nu se caracterizează doar prin posibilitatea instanței de judecată de a examina ansamblul mijloacelor, argumentelor și probelor prezentate și de a pronunța o soluție, ci și prin faptul că soluția pronunțată determină înlăturarea încălcării denunțate și a consecințelor sale pentru titularul dreptului încălcat (Decizia nr.17 din 17 ianuarie 2017, M.Of. nr.261 din 13 aprilie 2017).
Efectivitatea verificării legalității și a loialității demersului judiciar din faza de urmărire penală privind administrarea probelor presupune crearea de către legiuitor a unui cadru legal adecvat care să permită un control eficient asupra modalității de administrare a probelor. În prezent sunt normate două sisteme diferite de autorizare din care pot rezulta înregistrări, și anume un sistem reglementat de Codul de procedură penală și un sistem reglementat de Legea nr.51/1991 privind securitatea națională a României.
Dispozițiile art.139 alin.(1) lit.b) și c) C.pr.pen. prevăd că această măsură trebuie să fie proporțională cu restrângerea drepturilor și a libertăților fundamentale, date fiind particularitățile cauzei, importanța informațiilor ori a probelor ce urmează a fi obținute sau gravitatea infracțiunii, iar probele nu ar putea fi obținute în alt mod sau obținerea lor ar presupune dificultăți deosebite ce ar prejudicia ancheta ori există un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor bunuri de valoare.
Potrivit art.140 alin.(1) C.pr.pen. , măsura supravegherii tehnice poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea, astfel că în cazul acesta legalitatea administrării probelor este realizată, în principiu, de o instanță egală în grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnică. Un aspect relevant este cel referitor la faptul că, în toate situațiile, organul competent să analizeze legalitatea acestor măsuri este judecătorul de cameră preliminară de la instanța sesizată prin rechizitoriu.
Atunci când analizează legalitatea mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările, în cazul sistemului reglementat de Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară are în vedere, pe de-o parte, condițiile impuse de dispozițiile legale pentru autorizarea unor asemenea măsuri, iar, pe de altă parte, organul competent să emită această autorizare.
Analiza legalității mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care au fost obținute înregistrările, în cadrul sistemului prevăzut de Codul de procedură penală, se raportează la condițiile prevăzute de acest act normativ. În cadrul procedurii de cameră preliminară se pot formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. În cadrul procedurii de cameră preliminară, în măsura în care se formulează cereri și excepții referitoare la nelegalitatea probelor obținute prin procedeul supravegherii tehnice, judecătorul învestit cu soluționarea cauzei va putea verifica îndeplinirea tuturor condițiilor legale relative la procedura supravegherii tehnice (Decizia nr.372 din 28 mai 2019, M.Of. nr.822 din 9 octombrie 2019, § 44).
Desfășurarea unor activități specifice culegerii de informații se poate autoriza în cazul existenței unei situații prevăzute la art.3 din Legea nr.51/1991, care constituie amenințări la adresa securității naționale a României. Totodată, potrivit art.14 alin.(1) din Legea nr.51/1991, aceste activități se pot dispune atunci când nu există alte posibilități ori sunt posibilități limitate pentru cunoașterea, prevenirea sau contracararea riscurilor ori amenințărilor la adresa securității naționale, iar acestea sunt necesare și proporționale, date fiind circumstanțele situației concrete. Existența unei situații care constituie amenințare la adresa securității naționale nu presupune în mod automat și necesar pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale, mijloacele de preîntâmpinare a amenințărilor la adresa securității naționale neputându-se rezuma la combaterea infracțiunilor (Decizia nr.91 din 28 februarie 2018, M.Of. nr.348 din 20 aprilie 2018, § 56). Activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului parcurg o procedură prealabilă, potrivit căreia propunerea se înaintează procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și este examinată sub aspectul legalității și temeiniciei, în termen de 24 de ore de la înregistrare ori de îndată în cazurile urgente, de procurori anume desemnați de acesta. Dacă apreciază că propunerea este nejustificată, procurorul o respinge prin ordonanță motivată, comunicând aceasta de îndată organului care a formulat-o. Dacă apreciază că propunerea este întemeiată și sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau înlocuitorul de drept al acestuia solicită în scris președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție autorizarea activităților propuse. Solicitarea este examinată, de urgență, în camera de consiliu, de unul dintre judecătorii anume desemnați de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Judecătorul de cameră preliminară se va vedea nevoit să analizeze legalitatea acestora din urmă prin raportare fie la dispozițiile relevante din Legea nr.51/1991, fie la cele C.pr.pen. , care diferă în mod evident. Ansamblul activităților derulate de organele de stat cu atribuții în domeniul securității naționale se circumscrie acestei sfere și are ca scop obținerea de informații care să asigure cunoașterea, prevenirea și înlăturarea amenințărilor interne sau externe la securitatea națională. Activitatea procesual penală este destinată constatării existenței sau inexistenței unei infracțiuni, identificării persoanei care a săvârșit-o, cunoașterii împrejurărilor care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal, necesare pentru justa soluționare a cauzei, având ca scop tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate. Scopul în care sunt utilizate activitățile întreprinse în domeniul securității naționale este diferit de cel al activității procesual penale. Legea nr.51/1991 și Codul de procedură penală au finalități diferite, care se reflectă și în scopul pentru care este dispusă autorizarea unor activități specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau libertăți fundamentale ale omului/măsura supravegherii tehnice.Existența unei situații care constituie amenințare la adresa securității naționale nu presupune în mod automat și necesar pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni contra securității naționale, mijloacele de preîntâmpinare a amenințărilor la adresa securității naționale neputându-se rezuma la combaterea infracțiunilor (Decizia nr.91 din 28 februarie 2018, M.Of. nr.348 din 20 aprilie 2018, paragrafele 53-56). Or, dacă judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper prevederile Codului de procedură penală, se ajunge în situația în care, deși activitatea specifică culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului a fost autorizată potrivit Legii nr.51/1991, legalitatea mijlocului de probă și a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obținute se va verifica prin raportare la un act normativ care nu a fost luat în considerare la momentul autorizării măsurii.
În afara implicațiilor evidente ale finalităților diferite ale activităților întreprinse în domeniul securității naționale și ale activităților procesual penale, dacă judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper prevederile Legii nr.51/1991 se ajunge în situația în care instanțe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul au competența verificării elementelor ce țin de legalitatea mijlocului de probă. Dacă în cazul supravegherii tehnice, dispusă potrivit Codului de procedură penală, legalitatea administrării probelor este realizată, în principiu, de o instanță egală în grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnică, în cazul mandatelor emise în temeiul Legii nr.51/1991, analiza legalității acestora este realizată, de cele mai multe ori, de instanțe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul (emiterea mandatului fiind realizată întotdeauna de Înalta Curte de Casație și Justiție).
Prin simpla reglementare a posibilității conferirii calității de mijloc de probă acestor înregistrări, fără crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalității acestora, legiuitorul a legiferat fără a respecta cerințele de claritate și previzibilitate.
Lipsa de claritate și previzibilitatea cadrului normativ incident în materia contestării legalității înregistrărilor – mijloc de probă – ce rezultă din activitățile specifice culegerii de informații care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului, folosite în procesul penal, determină, în fapt, realizarea unui control formal și lipsit de efectivitate, cu consecința încălcării drepturilor și a libertăților fundamentale prevăzute de Constituție. Or, conferirea calității de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalității acestora (Decizia nr.55 /2020, § 56) .
Normele legale care privesc procesul penal trebuie să fie clare, precise și previzibile, ceea ce presupune, printre altele, și obligația legiuitorului de a reglementa un cadru normativ coerent în care normele edictate să se completeze și să se dezvolte reciproc într-un mod armonios, fără a crea antinomii între actul normativ care constituie sediul general al materiei și cele care reglementează aspecte particulare sau speciale ale acesteia. Aceste din urmă acte normative trebuie să se coroboreze cu Codul de procedură penală, să se integreze în mod organic în concepția de ansamblu a acestuia și să detalieze prevederile procedural penale (Decizia nr.72 din 29 ianuarie 2019).
Reglementarea competențelor organelor judiciare reprezintă un element esențial ce decurge din principiul legalității, principiu ce constituie o componentă a statului de drept. Aceasta, deoarece o regulă esențială a statului de drept este aceea că atribuțiile/competențele autorităților sunt definite prin lege. Principiul legalității presupune, în principal, că organele judiciare acționează în baza competenței pe care legiuitorul le-a conferit-o, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispozițiile de drept substanțial, cât și pe cele de drept procedural incidente. În ceea ce privește legiuitorul, principiul legalității – componentă a statului de drept – îl obligă pe acesta să reglementeze în mod clar competența organelor judiciare. Legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii de apreciere a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrariului (Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, M.Of. nr. 529 din 16 iulie 2014, § 17, Decizia nr.302 din 4 mai 2017, M.Of. nr.566 din 17 iulie 2017).
Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un cadru clar, coerent și previzibil aplicabil în cazul contestării legalității mijloacelor de probă obținute potrivit Legii nr.51/1991. Lipsa de claritate și previzibilitate a procedurii contestării legalității administrării probelor determină lipsa de eficiență a acesteia cu consecințe în planul respectării accesului liber la justiție și dreptului la un proces echitabil. [Decizia nr.55 din 4 februarie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.139 alin.(3) teza finală C.pr.pen. și ale art.11 alin.(1) lit.d) din Legea nr.51/1991 privind securitatea națională a României, publicată în Monitorul Oficial nr.517 din 17 iumie2020]
Comisia nr. 1 C. S. M. a decis transmiterea unui răspuns in acest sens către Ministerul Justiției, cu observațiile formulate in Comisie. In ceea ce priveşte înregistrările obținute din activități specifice culegerii de informații, in unanimitate s-a apreciat ca procedura de verificare a legalității acestor înregistrări ar trebui sa fie in competenta Înaltei Curți de Casație si Justiție, iar nu in competenta judecătorului de camera preliminara de la instanța de fond, fata de considerentele expuse in Decizia CCR nr. 55/2020.
Referitor la categoriile de infracțiuni cu privire la care aceste înregistrări pot fi folosite ca mijloace de probă, opinia majoritară a fost in sensul jurisprudenței Curții Constituționale si a Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv in sensul asigurării unui echilibru necesar intre scopul urmărit prin activitățile întreprinse in domeniul securității naționale și principiile fundamentale ale procesului penal. In concret, s-a apreciat ca ar trebui analizata limitarea infracțiunilor in legătura cu care sa fie permisă aceasta măsura excepționala exclusiv la infracțiunile contra securității naționale prevăzute de Codul penal si de legi speciale si la cele de terorism.
A fost exprimată și opinia minoritara in sensul însușirii propunerii formulate de Ministerul Justiției, in sensul acordării valorii de mijloc de proba acestor înregistrări pentru toate infracțiunile prevăzute actualmente la art. 139 alin. (2) din Codul de procedura penala, iar in subsidiar stabilirea categoriei de infracțiuni vizate sa se facă si prin raportare la art. 2 din Legea nr. 39/2003, nu doar prin includerea infracțiunilor contra securității naționale sau de terorism.
În ceea ce priveşte propunerile referitoare la folosirea in procesul penal a probelor ce constituie informații clasificate, în opinia majoritară s-a apreciat că procedura propusă de Ministerul Justiției, potrivit căreia reprezintă o garanție suficientă asigurarea accesului parților si al persoanei vătămate la acestea printr-un avocat din oficiu care deţine ORNISS, nu respecta exigentele impuse de Curtea Europeana a Drepturilor Omului în jurisprudența sa. În măsura in care declasificarea nu este posibila, o astfel de modalitate de acces ar putea fi luata in considerare ca o opțiune doar in cauzele ce vizează infracțiuni de gravitate foarte ridicata (infracțiunile contra siguranței naționale si de terorism), infracțiuni in privința cărora exista un interes public deosebit in tragerea la răspundere a persoanelor responsabile. Aplicabilitatea generală propusă prin proiectul transmis creează premisele restrângerii dreptului la un proces echitabil al inculpatului in cauze in care nu exista un interes public excepțional, fiind așadar create premisele unor condamnări ulterioare de către Curtea Europeana a Drepturilor Omului.
În opinia minoritară, s-a apreciat că este justificată acordarea accesului apărătorilor parților si al persoanei vătămate la informațiile clasificate, condiționat de deținerea autorizației de acces prevăzute de lege, sau desemnarea unor apărători din oficiu care să dețină asemenea autorizații, indiferent de natura infracțiunii. https://luju.ro/ccr-baga-sri-in-dosarele-penale,17 mai 2023, V Busuioc
}n concluzie, atât reglementarea din Legea nr. 51, cât și, separat, cele C.pr.pen. au aceeași forță juridică, în domenii distincte, diferite. Se poate întâmpla ca, în activitatea practică, textele să se interfereze. Legiuitorul trebuie să găsească o cale de aplicare concretă.
Dacă din cuprinsul activităților specifice culegerii de informații (care presupun restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți fundamentale ale omului) rezultă date sau informații privitoare la pregătirea ori săvârșirea unei infracțiuni [dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) și au fost respectate prevederile legale care reglementează obținerea acestor înregistrări], ele trebuie înaintate judecătorului, într-o formă corespunzătoare, putând fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal, după aprecierea/necesitatea obligatorie a procurorului. Legalitatea încheierii prin care s-au autorizat activitățile respective, a mandatului emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum și a înregistrărilor rezultate se verifică în procedura de cameră preliminară de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța căreia îi revine, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.
Justiția se înfăptuiește în numele legii (Art. 124 alin. 1 al Constituției). Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți (2). Judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper, întotdeauna, numai prevederile Codului de procedură penală. Atunci când este în ședința de judecată, orice judecător , în funcție, este independent, deplin suveran, ca orice alt jude.
Bibliografie INTERCEPTĂRI, ÎNREGISTRĂRI, ART. 911 DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ, PROCES ECHITABIL, DREPTUL LA VIAŢĂ PRIVATĂ, https://dorin.ciuncan.com; EXPERTIZA ÎNREGISTRĂRILOR AUDIO , O ÎNREGISTRARE ORIGINALĂ, https://dorin.ciuncan.com; DREPTUL LA RESPECTAREA VIEŢII PRIVATE, CONSTATAREA CARACTERULUI ILEGAL AL INTERCEPTĂRILOR, MONITORIZĂRII ŞI ÎNREGISTRĂRII CONVORBIRILOR PURTATE PE LINIILE TELEFONICE FĂRĂ CONSIMŢĂMÂNTUL PERSOANEI, NOŢIUNEA DE „INFRACŢIUNE GRAVĂ”, https://dorin.ciuncan.com; FAVORIZAREA INFRACTORULUI, INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI, INTERCEPTĂRILE ŞI ÎNREGISTRĂRILE AUDIO SAU VIDEO, DECLARAŢIILE MARTORILOR, https://dorin.ciuncan.com; EVAZIUNE FISCALA, CUMPĂRARE DE INFLUENŢĂ, DARE DE MITĂ, DELAPIDARE CU CONSECINŢE DEOSEBIT DE GRAVE ÎN FORMĂ CONTINUATĂ, ÎNŞELĂCIUNE SĂVÂRŞITĂ PRIN MIJLOACE FRAUDULOASE ÎN FORMĂ CONTINUATĂ, EVAZIUNE FISCALĂ, FALS INTELECTUAL LA LEGEA CONTABILITĂŢII, INSTIGARE LA SĂVÂRŞIREA INFRACŢIUNII ÎMPOTRIVA INTERESELOR FINANCIARE ALE COMUNITĂŢII EUROPENE, TENTATIVĂ, FALS INTELECTUAL, FALS MATERIAL ÎN ÎNSCRISURI OFICIALE, FALS ÎN ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ, CONCURS REAL, FALSIFICARE DE DECONT TVA, FALSIFICARE DECLARAŢIEI DE IMPOZIT PE PROFIT, ÎNREGISTRĂRILE CONVORBIRILOR TELEFONICE, ACHITARE, https://dorin.ciuncan.com; EVAZIUNE FISCALA, SCOATEREA DE SUB URMĂRIRE PENALA, CONTESTAŢIE ÎN ANULARE, INADMISIBILITATEA CĂII DE ATAC, EFECTUARE CU ŞTIINŢĂ DE ÎNREGISTRĂRI INEXACTE, OMISIUNEA CU ŞTIINŢĂ A ÎNREGISTRĂRILOR ÎN CONTABILITATE, PARTICIPAŢIE IMPROPRIE, https://dorin.ciuncan.com; ÎNCADRAREA JURIDICĂ A FAPTEI DE EFECTUARE A UNOR ÎNREGISTRĂRI INEXACTE SAU DE A OMITE ÎNREGISTRĂRILE ÎN CONTABILITATE, RESPECTIV, LA RAPORTUL DINTRE INFRACŢIUNEA DE EVAZIUNE FISCALĂ PREVĂZUTĂ DE ART. 9 ALIN. (1) LIT. B) ŞI C) DIN LEGEA NR. 241/2005 PENTRU PREVENIREA ŞI COMBATEREA EVAZIUNII FISCALE ŞI ACEEA DE FALS INTELECTUAL PREVĂZUTĂ LA ART. 43 DIN LEGEA CONTABILITĂŢII NR. 82/1991, https://dorin.ciuncan.com; VIATĂ PRIVATĂ. ÎNREGISTRĂRI TELEFONICE, INDEX. POLIŢIE POLITICĂ. NATURA SPECIALĂ A MĂSURILOR SECRETE ÎN DOMENIUL SIGURANŢEI NAŢIONALE, https://dorin.ciuncan.com
5/24/2023
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.