A sample text widget

Etiam pulvinar consectetur dolor sed malesuada. Ut convallis euismod dolor nec pretium. Nunc ut tristique massa.

Nam sodales mi vitae dolor ullamcorper et vulputate enim accumsan. Morbi orci magna, tincidunt vitae molestie nec, molestie at mi. Nulla nulla lorem, suscipit in posuere in, interdum non magna.

TRAFIC DE INFLUENŢĂ

TRAFIC DE INFLUENŢĂ. ÎNŞELĂCIUNE. DISTINCŢIE

În speţă, inculpatul a fost condamnat, printre altele, şi pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen.

În fapt, s-a reţinut că inculpatul, lăsând să se creadă că are influenţă asupra funcţionarilor vamali, a pretins şi a primit diverse sume în lei şi valută de la mai mulţi cetăţeni, în scopul de a le procura chitanţe vamale care să rezulte că aceştia şi-au procurat autovehiculele în cauză anterior intrării în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 514/1991.

Împotriva hotărârii de condamnare a declarat apel inculpatul, iar apoi recurs, ambele fiind respinse ca nefondate.

Într-adevăr, pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă este necesară numai precizarea actului pentru a cărui îndeplinire urmează a se exercita influenţa făptuitorului iar, şi nu, implicarea persoanei asupra căreia influenţa urmează a fi exercitată, aşa cum se susţine în motivele de recurs. Deci, prin determinarea actului este determinată, implicit, şi persoana care îl va îndeplini, ca urmare a realei sau pretinsei influenţe a făptuitorului, şi anume funcţionarul sau alt salariat în a cărui atribuţie de serviciu intră îndeplinirea acelui act.

s.mil., dec. nr. 52 din 18 decembrie 1995 în „Pro lege” nr. 4/1996, 130 şi în „Dreptul” nr. 11 / 1996, p. 130

(LUARE DE MITĂ. DIFERENŢIERE FAŢĂ DE ABUZ ÎN SERVICIU ŞI TRAFIC DE INFLUENŢĂ. REVIZOR VAMAL CARE REŢINE FĂRĂ DREPT VALUTĂ ŞI PRETINDE ŞI PRIMEŞTE BUNURI DE LA TURIŞTI)

Faptele inculpatului, revizor vamal, de a reţine fără drept valută şi de a pretinde şi primi bunuri de la turişti, forţându-i la aceasta prin refuzul acordării „liberului de vamă”, constituie infracţiunea de luare de mită şi nu infracţiunea de abuz în serviciu şi trafic de influenţă, în concurs real.

Trib. Bihor, dec. pen. nr. 383/1991, în Dreptul nr. 4/1992, p. 76, cu Notă de V. Pătulea

(TRAFIC DE INFLUENŢĂ. ÎNŞELĂCIUNE. BUNA-CREDINŢĂ)

La înşelăciune, cel ce dă banii este de bună-credinţă.

Infracţiunea de trafic de influenţă se deosebeşte de cea de înşelăciune prin obiectul său juridic care este alcătuit / relaţii sociale / categoria acelora de serviciu sau în legătură cu serviciul, în timp ce înşelăciunea vizează, exclusiv patrimoniul.

În cazul infracţiunii de înşelăciune persoana care dă banii sau bunurile este de bună-credinţă, fiind indusă în eroare de către autor, pe când în cazul traficului de influenţă cel care dă banii sau bunurile este de rea-credinţă şi urmăreşte ca autorul să determine pe un funcţionar să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

În speţă, inculpatul, dând să înţeleagă că are trecere pe lângă şefii săi, a promis părţii vătămate că va interveni pentru a-i obţine acesteia aprobarea cererii pentru instalarea unui post telefonic.

Prima instanţă constatând că inculpatul nu a făcut altceva decât să înşele pe partea vătămată, întrucât şeful său nu avea nici o competenţă pentru instalarea posturilor telefonice, a schimbat încadrarea juridică a faptei/art. 257 C. pen., în art. 215 alin. 1 C. pen.

Apelul declarat de procuror, pe considerentul că în mod greşit s-a schimbat încadrarea juridică, s-a respins cu motivarea în drept că pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă este necesar ca funcţionarul pe lângă care inculpatul are sau lasă să se înţeleagă că ar avea influenţă, să fie competent a rezolva favorabil pretenţiile celui care solicită intervenţia, ceea ce nu este cazul.

C.A. Constanţa, dec. pen. 160/1996, în „Dreptul” nr. 6/1997, p. 128.

(TRAFIC DE INFLUENŢĂ. FUNCŢIONAR. CONSUL AL UNUI STAT STRĂIN)

Funcţionarii consulari ai unui stat străin sunt funcţionari în sensul prevederilor art. 257 şi art. 258 din C. pen.

Ca atare, fapta de a se prevala de influenţa asupra unui funcţionar din această categorie, în scopul realizării unor foloase, constituie infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 C. pen..

Tribunalul Timiş, prin sentinţa penală nr. 794 din 17 noiembrie 1998, a condamnat pe inculpatul C.D. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. 1 C. pen.

Instanţa a reţinut că, la 30 ianuarie 1998, inculpatul, medic ginecolog la Spitalul Orăşenesc Făget, a pretins unei paciente, gravide în luna a IX-a, 100 de mărci pentru a o asista la naştere, care era iminentă.

După naştere, inculpatul a insistat ca pacienta să-i plătească suma pretinsă, fiind prins în flagrant când i s-au înmânat banii.

Curtea de Apel Timişoara, prin decizia penală nr. 40/A din 1 februarie 1999, a respins apelul inculpatului.

Prin recursul declarat, inculpatul a susţinut că faptei i s-a dat o greşită încadrare juridică, ea întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de primire de foloase necuvenite prevăzută de art. 256 C. pen., deoarece foloasele au fost primite după asistarea pacientei la naştere.

Recursul nu este fondat.

Încadrarea juridică a faptei a fost corect stabilită, deoarece inculpatul, medic ginecolog la o instituţie spitalicească de interes public din sistemul Ministerului Sănătăţii şi, deci, funcţionar public în înţelesul art. 147 alin. 1 C.pen., a pretins unei paciente, pentru sine, în mod direct, să-i dea o sumă în valută, care nu i se cuvenea, în scopul de a-i acorda asistenţă medicală de specialitate la naştere, adică în scopul de a îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu.

Pretinderea acestei sume de bani de către inculpat înainte de acordarea asistenţei medicale, a determinat încadrarea juridică a faptei în prevederile art. 254 alin. 1, şi nu în cele ale art. 256 C. pen., deoarece pentru existenţa infracţiunii de luare de mită este suficient ca funcţionarul să pretindă banii sau foloasele care nu i se cuvin anterior îndeplinirii actului privitor la îndatoririle sale de serviciu, neavând importanţă dacă banii sau foloasele pretinse au fost primite de acesta după îndeplinirea acelui act.

Hotărârile pronunţate în cauză fiind legale şi temeinice, recursul a fost respins.

2343 din 27 septembrie 19 95, în G. Ionescu, I. Ionescu, Probleme… 1990-2000

Vezi şi: dec. Curtea Constituţională 138/M.Of. nr. 68/1994.

Notă: L. nr. 83/1992 asistenţa este obligatorie

– I.Dumitru, În legătură cu latura obiectivă a infracţiunii de trafic de influenţă, „Dreptul” nr. 5/1998, p. 89

(TRAFIC DE INFLUENŢĂ. CONFISCARE. RESTITUIREA VALORILOR DATE AUTORULUI)

În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, bancă, valorile şi orice alte bunuri primite de făptuitor se confiscă. ÎIn lipsa unei dispoziţii legale, aceste valori nu se restituie persoanelor care le-au dat.

Potrivit art. 257 alin. 2 (care face trimitere la art. 256 alin. 2) din  Codul penal, banii sau valorile primite de autorul infracţiunii de trafic de influenţă se confiscă. Această sancţiune se răsfrânge, indirect, şi asupra celor care au dat valorile pentru a profita de traficul de influenţă, acestea nerestituindu-se, legea neprevăzând o atare restituire.

În speţă, a fost declarat recurs în anulare cu motivarea că banii daţi inculpatului nu trebuiau confiscaţi, ci restituiţi persoanelor care i-au dat.

Pentru considerentele arătate, recursul în anulare a fost respins.

576 din 7 martie 1997 în „Pro lege” nr. 2/1998, 181, în G. Ionescu, I. Ionescu, Probleme… 1990-2000, p. 417 şi în „Dreptul” nr. 7/1998, p. 144

Notă: În acest sens, a se vedea şi Trib.Supr., dec. îndrumare 3/1973 în „R.R.D.” nr. 6/1973, p.97; TRIB.SUPR.,.S.pen. dec. nr. 77/1973, în „R.R.D.” nr. 1/1975, p.67; T. mun. Bucureşti s. II, dec. pen.723/1977 în V. Papadopol, Repertoriu… p.382; Trib.Supr., s.mil. dec. nr. 4/1970 în „R.R.D.” nr. 7/1976, p.62;

– D. Ciuncan, Traficul de influenţă şi înşelăciunea, „R.D.P.” nr. 3/1998, p. 30;

– Gh. Mateuţ, V. Găzdac, O problemă privind interpretarea textului art. 257 C.pen. privind infracţiunea de trafic de influenţă în lumina modificărilor intervenite prin Legea nr. 140/1996, „Dreptul” nr. 12/1998, p. 114.

(TRAFIC DE INFLUENŢĂ. ÎNŞELĂCIUNE. DIFERENŢIERE. CONCURS DE INFRACŢIUNI)

Pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă nu este necesară nominalizarea funcţionarului asupra căruia traficantul are influenţă, fiind suficient ca el să se refere la pretinsa sau reala influenţă ce o are asupra funcţionarilor dintr-un serviciu în competenţa căruia intră rezolvarea solicitării traficului de influenţă.

Modul asemănător de operare în multe cazuri de trafic de influenţă este insuficient pentru a defini o intenţie unică, în condiţiile în care particularităţile legate de timpul, locul şi împrejurările în care s-au comis faptele, duc la concluzia că infracţiunea a fost consumată, în întregime, în fiecare caz în parte.

1040 din 23 aprilie 1998, 4/1999, 67, Bul. jud. p.479 şi în Dreptul nr. 10/1999, p. 162

Notă: -Tudora Baltador Crişan, Propunere de lege ferenda privind încriminarea faptei cumpărătorului de influenţă, „R.D.P.” nr. 1/2000, p. 73; soluţia este consacrată în art. 433-2 alin. 2 C.pen.francez; numai vânzarea de influenţă în art. 346 C.pen.italian sau 430 C.pen.spaniol.

– dr. Tiberiu Constantin Medeanu, Regimul juridic al foloaselor în cazul traficului de influenţă, PCA Timişoara, „Revista juridică” nr. 15/2000, 29

(TRAFIC DE INFLUENŢĂ. INDICAREA INDIRECTĂ A FUNCŢIONARULUI ASUPRA CĂRUIA SE PRETINDE CĂ SE VA EXERCITA INFLUENŢA)

Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar a se indica numele funcţionarului, fiind suficient să se indice, direct sau indirect, calitatea acestuia. Prin precizarea actului la care urmează a fi determinat funcţionarul se indică, indirect, calitatea acestuia rezultată din competenţa de a îndeplini acel act, ceea ce este suficient pentru a se reţine existenţa infracţiunii de trafic de influenţă.

Prin sentinţa penală nr.17 din 24 ianuarie 1997 a Judecătoriei Oraviţa, rămasă definitivă prin neapelare, inculpaţii A.G. şi L.F. au fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1 C. pen..

Instanţa a reţinut că, la 16 octombrie 1995, inculpaţii au pretins părţilor vătămate şi apoi au primit sumele de 600 de DM şi 100.000 de lei pentru a interveni la poliţie şi la parchet în vederea punerii în libertate a fiului lor aflat în curs de cercetare în stare de arest.

Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că fapta trebuia încadrată în infracţiunea de trafic de influenţă, este fondat.

Potrivit art. 257 C. pen., constituie infracţiunea de trafic de influenţă primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Din interpretarea acestui text rezultă că legiuitorul a condiţionat existenţa infracţiunii de trafic de influenţă, între altele, de împrejurarea ca făptuitorul să aibă influenţă sau să lase să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar în ale cărui atribuţii să intre actul pentru care se promite intervenţia. Această condiţie este îndeplinită nu numai atunci când făptuitorul precizează numele funcţionarului, ci şi când acesta este indicat prin calitatea sa, în mod direct sau indirect.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpaţii, pretinzând sumele de bani părţilor vătămate, au indicat direct, prin precizarea actului ce urma a fi îndeplinit, calitatea persoanelor pe lângă care îşi vor exercita influenţa în vederea punerii în libertate provizorie pe cauţiune a fiului lor, ceea ce este suficient pentru ca, sub acest aspect, cerinţa legală să fie îndeplinită.

În consecinţă, fapta celor doi inculpaţi constituie infracţiunea de trafic de influenţă şi nu aceea de înşelăciune, întrucât prin indicarea actului este indicată, în mod implicit, şi persoana care îl va îndeplini, în raport cu competenţa acelui funcţionar de a îndeplini actul în discuţie.

2383 din 10 iunie 1999, „Pro lege” nr. 1/2001, p.115

(TRAFIC DE INFLUENŢĂ. CONFISCAREA BUNURILOR CE AU FĂCUT OBIECTUL TRAFICULUI DE INFLUENŢĂ)

În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, în raport de prevederile art. 257 alin. 2 cu referire la art. 256 alin. 2 C.pen., banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul acestei infracţiuni se confiscă totdeauna, iar atunci când ele nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Prin sentinţa penală nr. 26 din 6 mai 1997 a Tribunalului Covasna a fost condamnat inculpatul B.A. pentru săvârşirea a 6 infracţiuni de trafic de influenţă prevăzute de art. 257 C.pen.

Inculpatul a fost obligat să restituie sumele în valută şi în lei persoanelor de la care le-a primit în schimbul traficului de influenţă promis.

S-a reţinut că în perioada noiembrie 1995 – aprilie 1996, prevalându-se că are influenţă asupra unor funcţionari ai ambasadelor R.F. Germania şi Olandei la Bucureşti, inculpatul a pretins şi primit de la 6 persoane sume de bani, în valută şi în lei, pentru a le facilita obţinerea vizelor de intrare în acele ţări.

Curtea de Apel Braşov, prin decizia penală nr. 132 din 5 noiembrie 1997, a respins apelul declarat de inculpat.

Declarându-se recurs în anulare, s-a susţinut că în mod greşit s-a dispus obligarea inculpatului să restituie sumele dobândite prin săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă.

Recursul în anulare este fondat.

În conformitate cu dispoziţiile art. 257 alin. 2, cu referire la art. 256 alin. 2 C.pen., în cazul infracţiunii de trafic de influenţă, banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

În raport cu aceste dispoziţii imperative ale legii, instanţele nu puteau să oblige pe inculpat la restituirea, către cumpărătorii de influenţă, a sumelor date de aceştia pentru realizarea activităţii încriminate prin art. 257 C.pen., respectiv pentru obţinerea vizelor de plecare în străinătate, ci erau datoare să dispună confiscarea acelor sume.

Ca urmare, fiind încălcate prevederile legale referitoare la obligativitatea măsurii confiscării, recursul în anulare a fost admis şi, înlăturându-se dispoziţiile de obligare a inculpatului să plătească despăgubiri persoanelor de la care a primit sumele de bani, s-a decis confiscarea acelor sume şi obligarea inculpatului la achitarea acestora către stat, cele în valută prin convertire în echivalentul lor în lei la cursul din momentul plăţii.

1970 din 19 mai 1999, „Pro lege” nr. 4/2000

Notă– Tiberiu-Constantin Medeanu, Trafic de influenţă. Confiscare specială, „R.D.P.” nr. 1/2001, p.85

– Tiberiu-Constantin Medeanu, Confiscarea foloaselor necuvenite în cazul traficului de influenţă, „Dreptul” nr. 3/2001, p.117

– Tiberiu-Constantin Medeanu, Confiscarea foloaselor necuvenite în cazul traficului de influenţă, „Pro lege” nr. 4/2001, p. 224.

Trafic de influenţă. Avocat, „Juridica” nr. 6/2000, p. 241.- Gh. Mateuţ, Sinteză privind  traficul de influenţă, „Dreptul” nr. 5/2002, p. 157

– Al. Paicu, Confiscarea specială în cazul infracţiunilor de primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă, „Dreptul” nr. 9/2002, p. 118

– Tiberiu-Constantin Medeanu, Adina Velescu, Traficul de influenţă. Dinamica şi efectele confiscării foloaselor, „Pro lege” nr. 3/2002, p. 87-93

– V. Pătulea, Notă, la dec, pen. nr. 383/1991, în „Dreptul” nr. 4/1992, p. 76

– R. Lupaşcu, Unele probleme privind aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la infracţiunile de luare de mită, primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă, în „Dreptul” nr. 5 – 6/1994, p. 144

(TRAFIC DE INFLUENŢĂ. ÎNŞELĂCIUNE. DETERMINAREA FUNCŢIONARULUI ASUPRA CĂRUIA SE PRETINDE CĂ SE VA EXERCITA INFLUENŢA)

1. Pentru existenţa cerinţei ca făptuitorul să invoce influenţa pe care o are asupra unui funcţionar, nu este necesar ca el să precizeze numele şi atribuţia specifică a acestuia; pentru existenţa infracţiunii este suficientă indicarea funcţiei şi autorităţii, respectiv a instituţiei având competenţa de a îndeplini un act în legătură cu atribuţiile de serviciu în discuţie.

2. Primirea de bani, cu promisiunea de a influenţa ofiţeri de poliţie spre a se obţine liberarea unui arestat sau pentru netrimiterea în judecată a învinuitului, satisface cerinţa prevăzută în art. 257 C.pen., ca fapta să se refere la atribuţiile de serviciu ale funcţionarului asupra căruia făptuitorul pretinde că are influenţă, deoarece poliţistul, deşi nu are atribuţia de a revoca arestarea ori să soluţioneze cauza, poate acţiona în efectuarea cercetărilor în aşa fel încât să determine luarea unei atare măsuri sau adoptarea unei anumite soluţii de către procuror.

Tribunalul Braşov, prin Sentinţa penală nr. 221 din 4 decembrie 1997, a condamnat pe inculpatul B.T. pentru săvârşirea a şase infracţiuni de înşelăciune prevăzute în art. 215 alin. 1 C.pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 din acelaşi cod.

Instanţa a reţinut că, în anii 1994 şi 1995, inculpatul a promis mai multor persoane că va interveni la cunoscuţii pe care pretindea că-i are în cadrul poliţiei, pentru înmatricularea unor autoturisme mai vechi de 8 ani, pentru restituirea permisului de conducere ridicat, pentru netrimiterea în judecată a unor persoane sau punerea în libertate a celor arestaţi.

Tribunalul a motivat că faptele încadrate prin rechizitoriu în infracţiunea de trafic de influenţă nu întrunesc elementele constitutive ale acestei infracţiuni, deoarece simpla afirmaţie a inculpatului că ar avea relaţii la poliţie, fără a indica serviciul la care urma să apeleze pentru realizarea actelor la care s-a referit în discuţiile avute cu cele şase persoane interesate, nu este de natură a crea acestora certitudinea că este în măsură să intervină pentru îndeplinirea actului dorit.

Prin decizia penală nr. 168 din 22 septembrie 1998 a Curţii de Apel Braşov, apelul procurorului a fost admis, a fost desfiinţată sentinţa şi, rejudecându-se cauza, inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea a şase infracţiuni de trafic de influenţă.

Recursul declarat de inculpat împotriva acestei decizii a fost respins prin decizia nr. 3621 din 15 octombrie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia penală.

Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că faptele nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, ci pe cele ale infracţiunii de înşelăciune, deoarece inculpatul nu s-a referit la vreun funcţionar cu atribuţii specifice domeniului în care a promis că va rezolva anumite situaţii ci a făcut doar afirmaţii cu caracter general cu privire la acei funcţionari.

Recursul în anulare este nefondat.

Potrivit art. 257 alin. 1 C.pen., infracţiunea de trafic de influenţă constă în primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Este necontestat că inculpatul a pretins şi primit bani, în toate cele şase cazuri în care instanţele au reţinut săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, pentru a determina lucrătorii din cadrul poliţiei locale asupra cărora a lăsat să se creadă că ar avea influenţă, să rezolve într-un anumit fel situaţiile în care erau interesate persoanele de la care a luat banii.

În această privinţă este de observat că, aşa cum s-a arătat în deciziile instanţei de apel şi de recurs, toate cele şase persoane având interese pentru rezolvarea cărora au intrat în legătură cu inculpatul, au declarat că i-au dat sumele reţinute în acele hotărâri. În fiecare dintre cazuri, inculpatul a fost cel care a avut iniţiativa şi a pretins banii, cu care prilej îi asigura pe cei cărora le lua banii că le va rezolva situaţiile în care erau interesaţi, asigurându-i că, pentru aceasta, va apela la cunoştinţele pe care le are la poliţie.

Dar, referirea pe care inculpatul o făcea la sprijinul cunoştinţelor sale din poliţie nu a avut doar caracter general, cum se arată în recursul în anulare, ci a prezentat aspecte concrete, de fiecare dată fiind sugerată implicarea unor persoane care făceau credibile afirmaţiile sale în legătură cu influenţa de care pretindea că se bucură.

Astfel, pentru restituirea permisului de conducere suspendat, inculpatul a indicat numele a doi ofiţeri de poliţie şi al unei alte persoane, pretinzând că-i cunoaşte.

Faţă de aceste probe, din care rezultă că inculpatul a făcut atât afirmaţii cu caracter general, în sensul că are cunoştinţe la poliţie prin intermediul cărora poate rezolva situaţiile în care cele 6 persoane sus-menţionate erau interesate, cât şi referiri concrete la anumiţi ofiţeri de poliţie, afirmaţii credibile, fiind văzut într-un caz intrând la poliţie şi ieşind însoţit de un ofiţer, se impune concluzia că inculpatul era cunoscut ca o persoană aflată în relaţii cu cadre ale poliţiei, încât persoanele de la care a pretins şi primit banii puteau crede că el avea influenţă asupra cadrelor din poliţie.

De asemenea, invocarea lipsei de competenţă a lucrătorilor de poliţie în rezolvarea chestiunilor privind starea de libertate a unor persoane cercetate sau în legătură cu trimiterea lor în judecată nu are semnificaţia ce i se atribuie, cât timp modul de efectuare a cercetărilor poate influenţa asupra luării unor atare măsuri.

Nu se poate considera, deci, că inculpatul s-a limitat la inducerea în eroare a peroanelor respective, pentru a le determina să-i dea banii pretinşi, ci este dovedit că el a pretins şi luat banii lăsând să se creadă că are influenţă asupra unor cadre ale poliţiei, pentru a le determina să rezolve situaţiile în discuţie.

Cum aceste fapte întrunesc, prin conţinutul lor concret, cerinţele înscrise în art. 257 alin. 1 C.pen., se constată că inculpatul a fost condamnat corect pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, încât criticile formulate nu pot fi primite.

În consecinţă, recursul în anulare a fost respins.

15 din 5 februarie 2001

(TRAFIC DE INFLUENŢĂ. BENEFICIAR DE REA-CREDINŢĂ. ÎNŞELĂCIUNE)

Deosebirea între infracţiunile menţionate constă în aceea că persoana înşelată este de bună-credinţă, fiind indusă în eroare de către făptuitor, câtă vreme beneficiarul traficului de influenţă urmăreşte obţinerea, cu rea-credinţă, a satisfacerii unui interes prin coruperea sau influenţarea în alt mod a unui funcţionar.

Această din urmă infracţiune subzistă şi în cazul în care făptuitorul se prevalează de un nume fictiv al funcţionarului asupra căruia pretinde a avea influenţă, fiind suficient menţioneze atribuţiile acestuia de natură a fi apte rezolve interesele celui care solicită intervenţia.

Prin sentinţa penală nr. 32 din 21 ianuarie 1999 a Tribunalului Constanţa, inculpata T.V. a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influentă prevăzută în art. 257 C. pen.

Instanţa a reţinut că inculpata, aflând că J.N., coleg de serviciu, dorea să obţină o locuinţă din cele repartizate de primărie, s-a oferit să-l ajute, lăsând să se creadă că are cunoştinţe şi că poate interveni pe lângă un funcţionar al primăriei având asemenea atribuţii, în care scop i-a cerut 3 milioane de lei pentru a-i da acestuia.

La 22 octombrie 1994, inculpata a condus pe  J.N. la un bloc, susţinând că acolo locuieşte funcţionarul de la primărie, a primit suma convenită şi a intrat în imobil; după 15 minute a revenit spunând că problema s-a rezolvat. După un an, la insistenţele lui J.N., mama inculpatei a restituit banii.

Curtea de Apel Constanţa, prin decizia penală nr. 416 din 8 decembrie 2000, a admis apelul declarat de inculpată şi a schimbat încadrarea juridică din trafic de influenţă În infracţiunea de înşelăciune prevăzută În art. 215 alin. (2) C. pen.

Instanţa de apel a reţinut că intenţia inculpatei a îmbrăcat forma infracţiunii de înşelăciune realizată prin mijloace frauduloase, întrucât pentru a obţine banii pretinşi s-a referit la o persoană cu nume fictiv, neprezentând nici un element pe baza căruia partea vătămată să-şi formeze convingerea că ar avea cunoştinţe în cadrul primăriei.

Recursul declarat de procuror este fondat.

Potrivit art. 257 C. pen., infracţiunea de trafic de influenţă constă în primirea sau pretinderea de bani sau alte foloase pentru ca făptuitorul să-şi exercite influenţa pretinsă asupra unui funcţionar.

Infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 C. pen. constă în inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine un folos material injust.

Din examinarea celor două texte rezultă că, în cazul infracţiunii de înşelăciune, persoana care dă banii sau bunurile este de bună-credinţă, fiind indusă în eroare de către făptuitor, pe când în cazul infracţiunii de trafic de influenţă cel care dă banii sau bunurile este de rea-credinţă şi urmăreşte ca autorul să determine funcţionarul să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă este necesar, între altele, ca influenţa de care se prevalează făptuitorul să se refere la un funcţionar ale cărui atribuţii sunt de natură să permită rezolvarea favorabilă a intereselor celui care solicită intervenţia, cerinţa legii fiind îndeplinită şi în situaţia în care făptuitorul nu-l cunoaşte pe funcţionar, a menţionat un nume fictiv sau a făcut numai referire la calitatea acestuia.

În speţă, inculpata a primit o sumă de bani, promiţând că, prin intermediul cunoştinţelor sale din cadrul primăriei, un funcţionar din serviciul de spaţiu locativ îi va înlesni repartizarea unei locuinţe din fondul locativ al statului.

Or, un astfel de funcţionar din primărie, desemnat de inculpată ca director la ICRAL, avea posibilitatea să înlesnească repartizarea unei locuinţe.

În consecinţă, fapta inculpatei întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, aşa cum corect a reţinut prima instanţă; ca atare, recursul declarat de procuror a fost admis şi s-a dispus condamnarea inculpatei pentru săvârşirea acestei infracţiuni.

5438 din 7 decembrie 2001, în C.S.J., Buletinul jurisprudenţei, p. 217

(TRAFIC DE INFLUENŢĂ. ÎNŞELĂCIUNE. DETERMINAREA FUNCŢIONARULUI ASUPRA CĂRUIA SE PRETINDE CĂ SE VA EXERCITA INFLUENŢA)

1. Pentru îndeplinirea cerinţei ca făptuitorul să invoce influenţa pe care o are asupra unul funcţionar nu este necesar ca el să precizeze numele şi atribuţia acestuia; pentru existenţa infracţiunii este suficientă indicarea funcţiei şi autorităţii, respectiv a instituţiei având competenţa de a îndeplini un act în legătură  cu atribuţiile de serviciu în discuţie.

2. Primirea de bani, cu promisiunea de a influenţa ofiţeri de poliţie spre a se obţine liberarea unui arestat sau pentru netrimiterea în judecată învinuitului îndeplineşte cerinţa prevăzută în art. 257 C.pen., ca fapta să se refere la atribuţiile de serviciu ale funcţionarului asupra căruia făptuitorul pretinde că are influenţă, deoarece poliţistul, deşi nu are atribuţia de a revoca arestarea ori de a soluţiona cauza, poate acţiona în efectuarea cercetărilor în aşa fel încât să determine luarea unei atare măsuri  sau adoptarea unei anumite soluţii de către procuror.

Tribunalul Braşov, prin sentinţa penală nr. 221 din 4.12.1997, a condamnat pe inculpatul B.T. pentru săvârşirea a şase infracţiuni de înşelăciune prevăzute în art. 215 alin. 1 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută în art.  257 din acelaşi cod.

Instanţa a reţinut că între anii 1994 şi 1995 inculpatul a promis mai multor persoane că va interveni la cunoscuţii pe care pretindea că-i are în cadrul poliţiei, pentru înmatricularea unor autoturisme mai vechi de 8 ani, pentru restituirea permisului de conducere ridicat, pentru netrimiterea în judecată a unor persoane sau punerea în libertate a celor arestaţi.

Tribunalul a motivat că faptele încadrate prin rechizitoriu în infracţiunea de trafic de influenţă nu întrunesc elementele constitutive ale acestei infracţiuni, deoarece simpla afirmaţie a inculpatului că ar avea relaţii la poliţie, fără a indica serviciul la care urma să apeleze pentru realizarea actelor la care s-a referit în discuţiile avute cu cele şase persoane interesate, nu este de natură a crea acestora certitudinea că este în măsură să intervină pentru îndeplinirea actului dorit.

Prin decizia penală nr. 168, din 22 septembrie 1998 a Curţii pe Apel Braşov, apelul procurorului a fost admis, a fost desfiinţată sentinţa şi, rejudecându-se cauza, inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea a şase infracţiuni de trafic de influenţă.

Recursul declarat de inculpat a fost respins prin decizia nr. 3621 din 15.10.1999 a Curţii Supreme de justiţie, secţia penală.

Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că faptele nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, ci pe cele ale infracţiunii înşelăciune, deoarece inculpatul nu s-a referit la vreun funcţionar cu atribuţii specifice domeniului în care a promis că va rezolva anumite situaţii, ci a făcut doar afirmaţii cu caracter general cu privire la acei funcţionari.

Recursul în anulare este nefondat.

Potrivit art. 257 alin. l C. pen., infracţiunea de trafic de influenţă constă în primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să, facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Este necontestat că inculpatul a pretins şi primit bani, în toate cele şase cazuri în care instanţele au reţinut săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, pentru a determina lucrători din cadrul poliţiei locale asupra cărora a lăsat să se creadă că ar avea influenţă să rezolve într-un anumit fel situaţiile în care erau interesate persoanele de la care a luat banii.

În această privinţă este de observat că, aşa cum s-a arătat în deciziile instanţelor de apel şi recurs, toate cele şase persoane având interese pentru rezolvarea cărora au intrat în legătură cu inculpatul, au declarat că i-au dat sumele reţinute în acele hotărâri. În fiecare dintre cazuri, inculpatul a fost cel care a avut iniţiativa şi a pretins banii, cu care prilej îi asigura pe cei cărora le lua banii că le va rezolva situaţiile în care erau interesaţi, asigurându-i că, pentru aceasta, va apela la cunoştinţele pe care le are la poliţie. Dar, referirea pe care inculpatul o făcea la sprijinul cunoştinţelor sale din poliţie nu a avut doar caracter general, cum se arată în recursul în anulare, ci a prezentat aspecte concrete, de fiecare dată fiind sugerată implicarea unor persoane care făceau credibile afirmaţiile sale în legătură cu influenţa de care pretindea că se bucură. Astfel, pentru restituirea permisului de conducere suspendat inculpatul a indicat numele a doi ofiţeri de poliţie şi al unei persoane, pretinzând că-i cunoaşte.

Faţă de aceste probe, din care rezultă că inculpatul a făcut atât afirmaţii cu caracter general în sensul că are cunoştinţe la poliţie prin intermediul cărora poate rezolva situaţiile în care cele 6 persoane sus-menţionate erau interesate, cât şi referiri concrete la anumiţi ofiţeri de poliţie, afirmaţii credibile, fiind văzut într-un caz intrând la poliţie şi ieşind însoţit de un ofiţer, se impune concluzia că inculpatul era cunoscut ca o persoană aflată în relaţii cu cadre ale poliţiei, astfel încât persoanele de la care a pretins şi primit banii puteau crede că el avea influenţă asupra cadrelor din poliţie.

De asemenea, invocarea lipsei de competenţă a lucrătorilor de poliţie în rezolvarea chestiunilor privind starea de libertate a unor persoane cercetate sau în legătură cu trimiterea lor în judecată nu are semnificaţia ce i se atribuie, cât timp modul de efectuare a cercetărilor poate influenţa asupra luării unor atare măsuri.

Nu se poate considera, deci, că inculpatul s-a limitat la inducerea în eroare a persoanelor respective, pentru a le determina să-i dea banii pretinşi, ci este dovedit că el a pretins şi luat banii, lăsând să se creadă, că are influenţă asupra unor cadre ale poliţiei, pentru a le determina să rezolve situaţiile în discuţie.

Cum aceste fapte întrunesc, prin conţinutul lor concret, cerinţele înscrise în art. 257 alin. 1 C. pen., se constată că inculpatul a fost condamnat corect pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, aşa încât criticile formulate nu pot fi primite.

În consecinţă, recursul în anulare a fost respins.

Completul de 9 judecători, dec. nr. 15 din 5.02.2001, în „Curierul judiciar” nr. 3/2002, p. 101

(TRAFIC DE INFLUENŢĂ. ÎNŞELĂCIUNE. DIFERENŢIERE)

Deosebirea între infracţiunile de trafic de influenţă şi înşelăciune constă în aceea că persoana înşelată este de bună-credinţă, fiind indusă în eroare de către făptuitor, câtă vreme beneficiarul traficului de influenţă urmăreşte obţinerea, cu rea-credinţă, a satisfacerii unui interes prin coruperea sau influenţarea în alt mod a unui funcţionar.

Această din urmă infracţiune subzistă şi în cazul în care făptuitorul se prevalează de un nume fictiv al funcţionarului asupra căruia pretinde a avea influenţă, fiind suficient să menţioneze atribuţiile acestuia de natură a fi apte să rezolve interesele celui care solicită intervenţia.

Prin sentinţa penală nr. 32 din 21.01.1999 a Tribunalului Constanţa, inculpata T.V. a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 C. pen.

Instanţa a reţinut că inculpata, aflând că J. N., coleg de serviciu, dorea să obţină o locuinţă din cele repartizate de primărie, s-a oferit să-l ajute, lăsând să se înţeleagă că are cunoştinţe şi că poate interveni pe lângă un funcţionar al primăriei având asemenea atribuţii, în care scop i-a cerut 3 milioane de lei pentru a-i da acestuia.

La 22 octombrie 1994, inculpata a condus pe J.N. la un bloc, susţinând că acolo locuieşte funcţionarul de la primărie, a primit suma convenită şi a intrat în imobil; după 15 minute a revenit spunând că problema s-a rezolvat. După un an, la insistenţele lui J.N., mama inculpatei a restituit banii.

Curtea de Apel Constanţa, prin decizia penală nr. 416 din 8.12.2000, a admis apelul declarat de inculpată şi a schimbat încadrarea juridică din trafic de influenţă în infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. 2 C. pen.

Instanţa de apel a reţinut că intenţia inculpatei a îmbrăcat forma infracţiunii de înşelăciune realizată prin mijloace frauduloase, întrucât pentru a obţine banii pretinşi. s-a referit la o persoană cu nume fictiv, neprezentând nici un element pe baza căruia partea vătămată să-şi formeze convingerea că ar avea cunoştinţe în cadrul primăriei.

Recursul declarat de procuror este fondat.

Potrivit art. 257 C. pen., infracţiunea de trafic de influenţă constă în primirea sau pretinderea de bani sau alte foloase pentru ca făptuitorul să-şi exercite influenţa pretinsă asupra unui funcţionar.

Infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 215 C. pen. constă în inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul dea obţine un folos material injust.

Din examinarea celor două texte rezultă că, în cazul infracţiunii de înşelăciune persoana care dă banii sau bunurile este de bună-credinţă, fiind indusă în eroare de către făptuitor, pe când în cazul infracţiunii de trafic de influenţă cel care dă banii sau bunurile este de rea-credinţă şi urmăreşte ca autorul să determine funcţionarul să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă este necesar, între altele, ca influenţa de care se prevalează făptuitorul să se refere la un funcţionar ale cărui atribuţii sunt de natură să permită rezolvarea favorabilă a intereselor celui care solicită intervenţia, cerinţa legii fiind îndeplinită şi în situaţia în care făptuitorul nu-l cunoaşte pe funcţionar, a menţionat un nume fictiv sau a făcut numai referire la calitatea acestuia.

În speţă, inculpata a primit o sumă de bani, promiţând că prin intermediul cunoştinţelor sale din cadrul primăriei, un funcţionar din serviciul de spaţiu locativ îi va înlesni repartizarea unei locuinţe din fondul locativ al statului.

Or, un astfel de funcţionar din primărie, desemnat de inculpată ca director la ICRAL, avea posibilitatea să înlesnească repartizarea unei locuinţe.

În consecinţă, fapta comisă de inculpată întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, aşa cum corect a reţinut prima instanţă; ca atare, recursul declarat de procuror a fost admis şi s-a dispus condamnarea inculpatei pentru săvârşirea acestei infracţiuni.

5438 din 7.12.2001, în „Curierul judiciar” nr. 11/2002 p. 85

(ACHITARE. LIPSA UNUI ELEMENT CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII. INEXISTENŢA FAPTEI.TRAFIC DE INFLUENŢĂ)

Primirea unor foloase, dar nu pentru a determina un funcţionar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, ci într-un scop licit, constituie temei pentru achitare în baza art. 10 alin. 1 lit. d C. pr. pen., din lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, iar nu în temeiul art. 10 alin. 1 lit. a, pentru inexistenţa faptei, de vreme ce fapta, primirea de foloase, există în materialitatea ei, dar nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii.

Inculpatul I.I. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 C.pen., reţinându-se că, în februarie 1997, a pretins şi primit un calculator de la S.M., promiţându-i în schimb că va uza de influenţa ce o avea asupra primarului pentru a-l determina să-i aprobe un spaţiu comercial.

Sesizat cu judecarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia II penală, prin sentinţa nr. 157 din 22 septembrie 1997, a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. a C. pr. pen., considerând că fapta nu există.

S-a motivat că din probele administrate rezultă că demersul inculpatului pentru aprobarea spaţiului comercial solicitat de S.V. s-a făcut în limita atribuţiilor ce-i reveneau în calitate de consilier municipal şi că nu există legătură între acel demers şi primirea calculatorului, acesta fiindu-i dat cu titlu de împrumut şi că din nici o probă nu rezultă că inculpatul s-ar fi prevalat că ar avea influenţă asupra primarului.

Curtea de Apel Bacău, investită cu judecarea apelului declarat de procuror, în urma strămutării cauzei, a admis apelul prin decizia penală nr. 6 din 15 ianuarie 1999 şi a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea menţionată.

Recursul inculpatului a fost admis prin decizia nr. 2986 din 27 iunie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia penală, a fost casată decizia instanţei de apel şi s-a menţinut sentinţa prin care s-a dispus achitarea inculpatului.

Ultima decizie a fost atacată cu recurs în anulare, cu motivarea că aprecierea corectă a probelor administrate impune concluzia că soluţia de achitare a inculpatului este consecinţa unei grave erori de fapt.

Această critică nu este fondată.

Din examinarea probelor administrate în cauză nu se poate reţine că inculpatul a primit calculatorul de la S.V. în schimbul exercitării de către acesta de influenţe asupra primarului, pentru a-l determina să aprobe spaţiul comercial  solicitat de acesta.

Ca urmare, se impune a se constata că inculpatul a primit calculatorul cu titlu de împrumut, aşa cum au reţinut prima instanţă şi instanţa de recurs, iar nu în schimbul promisiunii că va interveni pentru acordarea spaţiului comercial solicitat.

Dar, acceptarea dovedită a calculatorului, chiar cu titlu de împrumut, nu justifică soluţia primei instanţe, menţinută de instanţa de recurs ca urmare a casării deciziei de condamnare pronunţată în apel, de achitare pentru motivul că fapta imputată nu există.

În adevăr, obţinerea calculatorului în astfel de condiţii, chiar dacă nu constituie infracţiunea de trafic de influenţă, deoarece lipseşte intenţia infracţională ce caracterizează latura subiectivă a infracţiunii prevăzute în art. 257 C.pen., impune concluzia că, totuşi, fapta există, dar nu întruneşte, sub aspectul laturii subiective, elementele constitutive ale unei infracţiuni, fiind incidente prevederile art. 10 alin. 1 lit. d C. pr. pen.

În consecinţă, achitarea inculpatului în temeiul art. 10 alin. 1 lit. a C. pr. pen. fiind greşită, recursul în anulare a fost admis, au fost casate hotărârile pronunţate în cauză şi s-a schimbat temeiul achitării în sensul considerentelor ce preced.

Completului de 9 judecători, dec. nr.1 din 7 ianuarie 2002

(TRAFIC DE INFLUENŢĂ. CONFISCARE)

Potrivit art. 257 alin. 2 raportat la art. 256 alin. 2 C.pen., banii, valorile sau orice alte bunuri primite de făptuitor se confiscă, în natură sau prin echivalent bănesc, după caz, şi nu se restituie beneficiarilor traficului de influenţă care denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat.

În raport cu prevederile menţionate, decizia de îndrumare nr. 3/1973 nu poate constitui un temei pentru neconfiscarea valorilor şi restituirea lor persoanei care le-a dat.

Prin sentinţa penală nr. 86 din 13 februarie 2001 a Tribunalului Botoşani, inculpata A.C. a fost condamnată pentru săvârşirea a trei infracţiuni de trafic de influenţă prevăzute în art. 257 C.pen. şi obligată să restituie diferite sume de bani beneficiarilor traficului de influenţă.

În ceea ce priveşte bunurile ce au făcut obiectul traficului de influenţă, instanţa a motivat că, din moment ce persoanele care le-au  dat au denunţat faptele autorităţilor mai înainte ca organul de urmărire penală să fi  fost sesizat, iar prin decizia de îndrumare nr. 3/1973 s-a statuat că, într-o asemenea situaţie, bunurile nu se confiscă, se impune obligarea inculpatei să plătească celor trei părţi vătămate sumele de bani şi, contravaloarea celorlalte bunuri pe care le-a obţinut de la acestea.

Apelul inculpatei a fost respins prin decizia penală nr.123 din 2 aprilie 2001 a Curţii de Apel Suceava.

Recursul declarat de inculpată a fost respins prin decizia nr. 3346 din 26 iunie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia penală.

Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că sumele de bani primite de inculpată trebuiau confiscate.

Recursul în anulare este fondat.

Potrivit art. 257 alin. 2 raportat la art. 256 alin. 2 C.pen., în cazul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Raţiunea acestei dispoziţii constă în aceea că bunurile date făptuitorului fac parte din cele date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a răsplăti pe infractor şi care, oricum, sunt supuse confiscării speciale potrivit art. 118 lit. c C.pen.

Aşa fiind, în conformitate cu dispoziţia cu caracter obligatoriu din art. 257 alin. 2 raportat la art. 256 alin. 2 C.pen., instanţele trebuiau să dispună confiscarea sumelor de bani şi a celorlalte bunuri care au făcut obiectul infracţiunilor de trafic de influenţă săvârşite de inculpată, iar nu să dispună obligarea acesteia să plătească sumele de bani cu titlu de  despăgubiri, persoanelor care le-au dat, considerate greşit ca fiind părţi civile.

În această privinţă, este de observat că aplicabilitatea prevederilor art. 255 alin. 5 C.pen., potrivit cărora banii, valorile şi orice alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunii de dare de mită se restituie mituitorului dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat, nu poate fi extinsă şi la cazul când banii, valorile sau bunurile respective sunt date pentru trafic de influenţă, întrucât nici în art. 257 C.pen., care încriminează infracţiunea de trafic de influenţă, şi nici în vreo altă dispoziţie a legii nu este prevăzută o atare restituire.

Ca urmare, referirea prin considerentele sentinţei la decizia de îndrumare nr. 3/1973 nu justifică neconfiscarea sumelor de bani şi a contravalorii celorlalte bunuri ce au făcut obiectul traficului de influenţă, astfel că soluţia de obligare a inculpatei să plătească sumele respective beneficiarilor traficului de influenţă este contrară legii.

Aşa fiind, se constată că, sub acest aspect, s-a făcut o greşită aplicare a legii, hotărârile pronunţate fiind supuse cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 171 C. pr. pen., corespunzând temeiului înscris în art. 410 alin. 1 partea I pct. 71 din acelaşi cod, invocat în recursul în anulare.

În consecinţă, recursul în anulare a fost admis şi s-a dispus confiscarea sumelor de bani.

Completul de 9 judecători, decizia nr.112 din 7 octombrie 2002

Notă: 1. Obiectul juridic special al infracţiunii de trafic de influenţă îl constituie relaţiile sociale a căror formare şi dezvoltare se întemeiază pe încrederea şi prestigiul de care trebuie să se bucure orice funcţionar şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei persoane juridice, cerinţe pentru realizarea cărora este necesară înlăturarea oricărei suspiciuni care s-ar putea crea cu privire la activitatea acestora prin săvârşirea faptei prevăzute în art. 257 C.pen.

În schimb, obiectul juridic special al infracţiunii de înşelăciune îl constituie relaţiile sociale privind strict patrimoniul unor persoane (fizice sau juridice) relaţii care iau naştere şi se desfăşoară pe baza bunei-credinţe a subiecţilor acestor raporturi, a încrederii ce şi-o acordă reciproc între ei fără a implica în mod real poziţia unor unităţi sau persoane juridice terţe (ca subiecte pasive subsidiare) de către ambii participanţi sau cel puţin de către subiectul activ al inducerii în eroare.

2. În cazul infracţiunii de trafic de influenţă subiectul pasiv este persoana juridică, iar în subsidiar funcţionarul determinat în a cărui atribuţie de serviciu intră îndeplinirea unui act anumit sau un funcţionar care poate fi determinat prin precizarea actului pentru a cărei îndeplinire urmează a se exercita influenţa: chiar dacă nu a fost indicat expres subiectul pasiv subsidiar este suficientă determinarea actului, a sferei de atribuţii unui funcţionar anume, singurul care are asemenea atribuţii, şi deci făcându-se posibilă indicarea (chiar imediată) a funcţionarului.

3. Interesul cumpărătorului de trafic intră în conflict cu interesele sociale, „publice”; în lipsa unui interes real, legitim sau chiar nelegitim, fapta va constitui o înşelăciune sau, eventual, un şantaj, în funcţie de manoperele folosite, respectiv de metodele folosite de autor în scopul obţinerii folosului material injust[1].

4. Nu constituie infracţiunea de trafic influenţa afirmată de infractor asupra unor activităţi ce intră în sfera atribuţiilor legale ale altor organe[2], sau după ce funcţionarul, în cadrul atribuţiilor sale legale, îndeplinise deja actul[3].

În asemenea situaţii, faptele pot constitui infracţiunea de înşelăciune, dacă cumpărătorul de trafic nu a avut cunoştinţă de neconcordanţa dintre relatările traficantului şi realitate, şi deci a fost indus în eroare (şi a suferit un prejudiciu)[4].

5. Ne apropiem astfel de elementul determinant de delimitare a celor două infracţiuni, şi anume crearea unei stări de pericol pentru activitatea persoanei juridice în serviciul căreia se află subiectul pasiv subsidiar (vizat de traficant indicat nominal sau determinat implicit), stare de pericol ce constă în atingerea adusă prin expunerea reputaţiei şi corectitudinii anumitor funcţionari şi a unor persoane juridice determinate la neîncredere şi suspiciuni[5].

Ori de câte ori se constată că o persoană care are influenţa sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar primeşte ori pretinde foloase sau acceptă promisiuni pentru a-l determina pe acel funcţionar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, vom fi în prezenţa cel puţin a unui trafic de influenţă.

Spunem, cel puţin, întrucât traficul influenţei poate coexista cu alte infracţiuni, în concurs.

Astfel, în cazul în care traficantul cumpără favoarea unui funcţionar pentru îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, el se face vinovat şi de infracţiunea de dare de mită[6], sau de infracţiunea de primire de foloase necuvenite (dacă funcţionarul primeşte foloasele după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei şi la care era obligat, dar şi după ce se săvârşise infracţiunea de trafic).

Dacă traficantul intervine efectiv pe lângă funcţionar pentru a-l determina la o acţiune ilicită, ne aflăm în faţa unui concurs între un trafic de influenţă şi o instigare la infracţiunea de abuz în serviciu[7].

De asemenea, traficul de influenţă trebuie sancţionat în concurs cu infracţiunea de înşelăciune dacă traficarea reprezintă un mijloc de amăgire pentru o inducere în eroare[8].

6. Nu orice intervenţie, chiar remuneratorie, este ilicită. Persoanele care intermediază pe lângă autorităţi în virtutea profesiei lor nu intră în cadrul prohibitiv al legii[9].

7. După cum arătam, infracţiunea aduce atingere unor activităţi de interes public, fără a defini interesul decât prin trimitere la art. 145 C. pen.

În acest articol, prin „public” înţelegem nu numai tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, gestionarea proprietăţii publice, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel declarate de lege de interes public.

Suntem de părere că prin interes public, în sensul art. 145 C.pen., se înţelege un drept recunoscut de lege reflectând o necesitate socială care impune instituirea de activităţi de servicii de utilitate colectivă de către autorităţile publice prin mijloace de drept administrativ, în organizarea unor servicii la nivel statal, răspunzând unor nevoi comunitare, sau uzului public, în serviciul statului şi al societăţii civile.

Considerăm referirea la instituţii ca inutilă, aceste entităţi operând în regim de autorităţi publice, de autorităţi autonome ale administraţiei locale sau în regim de regii autonome sau de societăţi comerciale[10].

În consecinţă, interesul public priveşte orice persoană juridică, altele decât societăţile comerciale în relaţii civile sau comerciale.

8. Discuţia are importanţă dacă observăm că obiectul intervenţiei, interesul real al cumpărătorului influenţei priveşte un funcţionar, public sau privat[11].

Considerăm că soluţia unei evidente necorelări între „ocrotirea interesului public” şi „orice funcţionar sau alt salariat” constă în ideea enunţată mai sus: nu orice intervenţie, chiar remuneratorie, este ilicită.

Discreditarea funcţionarilor care acţionează în interes public poate privi nu numai pe funcţionarul unei autorităţi publice, ci şi pe funcţionarul unei societăţi comerciale (care acţionează întotdeauna ca un mandatar al patronului).

Este posibil ca un funcţionar al unei persoane juridice de drept privat să fie subiectul unei traficări a funcţiei: este cazul actelor ce dobândesc regim de acte publice.

Astfel, actele comerciale întocmite în vederea impozitării, vămuirii, înaintate (sau care trebuie  prezentate) unei autorităţi publice pot fi obiect al traficului funcţiei (de exemplu, prin falsificări)[12].

De asemenea, actele de dreptul muncii încheiate de funcţionarul privat pot privi administraţii publice, cum ar fi cele în domeniul protecţiei sociale, al asigurărilor sociale etc. (de exemplu, se trafichează întocmirea unui act fals de pensii, de alocaţii, de şomaj etc.).

Acesta este sensul larg al interesului public care trebuie să se aibă în vedere la corecta încadrare juridică a unor manopere frauduloase.

În consecinţă, părerea noastră este că traficul influenţei în sistemul Codului penal priveşte un funcţionar public sau orice salariat al unei persoane juridice, care exercită o însărcinare de serviciu de interes public.

Prin art. 7 alin. (2) – pentru darea de mită –, prin art. 8 – pentru manageri, directori, administratori, cenzori sau alte persoane cu atribuţii de control la orice agent economic în sens larg – şi prin art. 81 din Legea nr. 78/2000, condiţia interesului public a fost înlăturată. De asemenea, trebuie să amintim şi competenţa stabilită potrivit art. 13 din Ordonanţa de urgenţă nr. 43/2002 (cf. art. 3 din ordonanţă).

9. În cazul în care înscrisul pe care îl foloseşte făptuitorul nu este fals, ci mincinos nu se poate reţine infracţiunea de fals[13]. Nu trebuie să se confunde folosirea de acte scrise mincinoase cu servirea de înscrisuri false.

9. 1. Pentru fapta de a fi circulat cu un autovehicul neînmatriculat, înscris în circulaţie sub un alt număr de înmatriculare şi sub un alt număr de şasiu şi motor, într-o speţă, inculpatul a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 35 alin. 1 şi 2 din Decretul nr. 328/1966, republicat, în concurs cu infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale prevăzută în art. 288 C.pen.

În cele ce urmează înţelegem să ne oprim asupra infracţiunii de fals material. În doctrină s-a observat că falsificarea – prin montarea unei tăbliţe cu un  alt număr – ca acţiune de alterare a adevărului nu este incriminată prin art. 35 alin. 2 din Decretul nr. 328/1966, deşi această faptă prezintă asemănări cu acţiunea constitutivă a infracţiunii de fals material. S-a susţinut că nu se poate reţine falsul, întrucât nu s-a săvârşit. asupra unui înscris[14]. După părerea autorului, prin legea specială s-a incriminat doar folosirea numărului fals de înmatriculare, adică uzul de fals.

9. 2. Întrebarea care se ridică este dacă numărul de şasiu sau de motor, precum şi placa mineralogică (numărul de înmatriculare[15]) sunt înscrisuri în sensul dreptului penal.

În semnificaţia cea mai largă, prin înscrisuri se înţelege orice semn material, vizibil şi permanent care serveşte la transmiterea gândului[16]. În sens penal, însă, legiuitorul a incriminat doar falsificarea scrierii fonetice, adică a unor simboluri literale sau cifrice ce reprezintă o suită de semne ataşate ideilor[17].

Aceasta înseamnă că nu pot constitui obiect material sau produs al infracţiunilor de fals în înscrisuri – chiar dacă sunt susceptibile să exprime idei sau să reprezinte anumite fapte sau situaţii – desenele, fotografiile, răbojurile, urmele materiale etc.[18]

Ori de câte ori înscrisul (pe hârtie, pânză, sticlă, tablă, plastic etc.) conţine un element material constând din litere[19] sau cifre care reprezintă convenţional o idee de sine stătătoare, ca atare, decurgând dintr-un ansamblu logic, el va reprezenta obiect material (sau produs) al unei infracţiuni de fals în înscrisuri.

Dacă un număr fals în înmatriculare, prin normele metodologice de reglementare poartă sau va purta inscripţia „I.G.P.”, el este un înscris oficial în sensul art.  288 raportat la art. 150 al. 2 C.pen., ca înscris ce emană de la o instituţie publică, fiind producător de efecte juridice (chiar şi penale).

Dacă plăcile mineralogice nu vor conţine însemnul oficial, ele rămân, după părerea noastră, simple înscrisuri sub semnătură privată în sens larg, fără relevanţă penală.

În sens penal, ele nu constituie obiect material al unei infracţiuni de fals prevăzute în art. 290 C. pen., întrucât, deşi emană de la o persoană particulară, deşi sunt susceptibile de a produce efecte juridice (dreptul de a conduce pe căile publice), ele nu poartă o semnătură[20] manuscrisă.

În cazul în care inculpatul se prezintă la înmatriculare cu o nouă poansonare (falsă), peste numărul de şasiu sau motor real, el săvârşeşte fals în declaraţii.

Când atestarea mincinoasă provine din declaraţii false ale unor persoane prezente, participante la întocmirea de către funcţionar a înscrisului, fapta nu este fals intelectual, ci fals în declaraţii.

Dacă se referă în mod fals la o situaţie premisă inexistentă, nu falsă, atunci înscrisul nu este întocmit, ci plăsmuit, contrafăcut în întregime (deci ar fi fals material), ceea ce nu este cazul nostru[21].

În consecinţă, dacă un conducător auto circulă cu un certificat de înmatriculare eliberat pentru un alt autovehicul, iar autovehiculul are falsificată poansonarea, va exista infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat prevăzută în art. 35 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966.

Astăzi, infracţiunea de punere în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat este prevăzută în art. 77 din Ordonanţa de urgenţă nr. 195/2002[22].

Când conducerea poartă asupra unui autovehicul cu număr fals de înmatriculare, apreciem că în cauză sunt întrunite condiţiile ambelor infracţiuni, atât a celei prevăzute în alineatul 1, cât şi a celei prevăzute în alineatul 2, în concurs ideal[23], dar nu vom avea fals material în înscrisuri oficiale, întrucât placa de identificare, deşi este un înscris (nu un semn material), ea nu este un înscris oficial.

Este posibil ca poziţia denunţătorului să nu fie aceea a unei persoane de bună-credinţă, de exemplu, atunci când nici o persoană nu a fost indusă în eroare, ştiindu-se foarte bine, de la început, că, legal, este imposibilă înmatricularea. Recarosarea dă un număr nou caroseriei, nu motorului, automobilului.

După părerea noastră, fapta nu poate fi privită ca un trafic de influenţă atunci când agentul de poliţie nu avea de ce să lase impresia unei influenţe asupra nici unui funcţionar, funcţionar care oricum nu avea atare atribuţii de serviciu şi nici un fals intelectual întrucât agentul de poliţie nu avea atribuţii de serviciu legate de RAR, nu era în exerciţiul vreunor atribuţii de serviciu.

Persoana care alcătuieşte în întregime un înscris oficial se consideră de către Tribunalul Suprem că contraface în totalitate actul[24].

Agentul de poliţie se poate face vinovat de un abuz în serviciu, iar primul proprietar de săvârşirea infracţiunii de punere în circulaţie sau conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul neînmatriculat. Se poate reţine deci falsul material (şi instigarea la fals) al unor înscrisuri oficiale şi sub semnătură privată (placa mineralogică).

Faptele nu sunt de competenţa procurorului Parchetului Naţional Anticorupţie potrivit art. 13 alin. 2 lit. b) din Ordonanţa de urgenţă nr. 43/2002, cu modificările ulterioare dacă din probatoriu nu rezultă că a promis (a amintit de) sprijinul altor persoane.

(APLICAREA LEGII ÎN TIMP ÎN CAZUL UNUI TRAFIC DE INFLUENŢĂ SĂVÂRŞIT ANTERIOR INTRĂRII ÎN VIGOARE A LEGII NR. 161/2003)

Potrivit art. 61 din Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie[25] promisiunea, oferirea sau darea de bani, de daruri ori alte foloase, direct sau indirect, unei persoane care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.

Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunii prevăzute la alin. (1) se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Făptuitorul nu se pedepseşte însă dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă, caz în care banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat[26].

Pe de altă parte, potrivit art. 257 C. pen., primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar sau alt salariat, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani.

Dispoziţiile art. 256 alin. 2 se aplică în mod corespunzător[27].

În activitatea practică s-a ridicat problema aplicării legii în timp în cazul unei fapte săvârşite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 161/2003. Potrivit art. 13 C. pen,. în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă. Când legea anterioară este mai favorabilă, pedepsele complimentare care au corespondent în legea penală nouă se aplică în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, iar cele care nu mai sunt prevăzute în legea penală nouă nu se mai aplică.

Corelativ infracţiunii de luare de mită, la darea de mită mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune, iar banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat . Similar, în cazul cumpărătorului de trafic care denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea faptă, banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunii se restituie persoanei care le-a dat .

Considerăm că în situaţia unei fapte săvârşite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 161/2003 nu se aplică legea mai favorabilă pentru bunul motiv că infracţiunea prevăzută în art. 61 nu exista. Aplicarea în timp a legii penale pune întotdeauna faţă în faţă cel puţin două legi succesive, ceea ce aici nu este cazul, premisele nefiind identice. Într-un asemenea caz îşi va găsi aplicarea principiul activităţii legii penale[28]. Pentru situaţia anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 161/2003, dispoziţiile art. 256 alin. 2 se aplică în mod corespunzător[29]. În favoarea cumpărătorului de influenţă nu se poate invoca un text care face referire la o incriminare inexistentă. Pentru o asemenea faptă nu va exista nici o trimitere în judecată, şi deci nici nu vor exista alte consecinţe favorabile sau nu.

În concluzie, credem că banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani în cazul săvârşirii unei infracţiuni de trafic de influenţă săvârşită anterior Legii nr. 161/2003.

Notă: – Gh. Mateuţ, Sinteză privind represiunea traficului de influenţă în reglementarea actuală şi în perspectivă, „Dreptul” nr. 5/2002, p. 157

(TRAFIC DE INFLUENŢĂ. ACHITARE. LIPSA UNUI ELEMENT CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII. INEXISTENŢA FAPTEI.)

Primirea unor foloase, dar nu pentru a determina un funcţionar să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, ci într-un scop licit, constituie temei pentru achitare în baza art. 10 alin. 1 lit. d din Codul de procedură penală, din lipsa unui element constitutiv al infracţiunii, iar nu în temeiul art. 10 alin. 1 lit. a, pentru inexistenţa faptei, de vreme ce fapta, primirea de foloase, există în materialitatea ei, dar nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii.

În fapt, inculpatul I.I. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 Cod penal, reţinându-se că, în februarie 1997, a pretins şi primit un calculator de la S.M., promiţându-i în schimb că va uza de influenţa ce o avea asupra primarului pentru a-l determina să-i aprobe un spaţiu comercial.

Sesizat cu judecarea cauzei, Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a penală, prin Sentinţa nr. 157 din 22 septembrie 1997, a dispus achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a raportat la art. 10 alin. 1 lit. a din Codul de procedură penală, considerând că fapta nu există.

S-a motivat că din probele administrate rezultă că demersul inculpatului pentru aprobarea spaţiului comercial solicitat de S.V. s-a făcut în limita atribuţiilor ce-i reveneau în calitate de consilier municipal şi că nu există legătură între acel demers şi primirea calculatorului, acesta fiindu-i dat cu titlu de împrumut şi că din nici o probă nu rezultă că inculpatul s-ar fi prevalat că ar avea influenţă asupra primarului.

Curtea de Apel Bacău, învestită cu judecarea apelului declarat de procuror, în urma strămutării cauzei, a admis apelul prin Decizia penală nr. 6 din 15 ianuarie 1999 şi a condamnat pe inculpat pentru infracţiunea menţionată.

Recursul inculpatului a fost admis prin Decizia nr. 2986 din 27 iunie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie – Secţia penală, a fost casată decizia instanţei de apel şi s-a menţinut sentinţa prin care s-a dispus achitarea inculpatului.

Ultima decizie a fost atacată cu recurs în anulare, cu motivarea că aprecierea corectă a probelor administrate impune concluzia că soluţia de achitare a inculpatului este consecinţa unei grave erori de fapt.

Această critică nu este fondată.

Din examinarea probelor administrate în cauză nu se poate reţine că inculpatul a primit calculatorul de la S.V. în schimbul exercitării de către acesta de influenţe asupra primarului, pentru a-l determina să aprobe spaţiul comercial solicitat de acesta.

Ca urmare, se impune a se constata că inculpatul a primit calculatorul cu titlu de împrumut, aşa cum au reţinut prima instanţă şi instanţa de recurs, iar nu în schimbul promisiunii că va interveni pentru acordarea spaţiului comercial solicitat.

Dar acceptarea dovedită a calculatorului, chiar cu titlu de împrumut, nu justifică soluţia primei instanţe, menţinută de instanţa de recurs ca urmare a casării deciziei de condamnare pronunţată în apel, de achitare pentru motivul că fapta imputată nu există.

În adevăr, obţinerea calculatorului în astfel de condiţii, chiar dacă nu constituie infracţiunea de trafic de influenţă, deoarece lipseşte intenţia infracţională ce caracterizează latura subiectivă a infracţiunii prevăzute în art. 257 Cod penal, impune concluzia că, totuşi, fapta există, dar nu întruneşte, sub aspectul laturii subiective, elementele constitutive ale unei infracţiuni, fiind incidente prevederile art. 10 alin. 1 lit. d din Codul de procedură penală.

În consecinţă, achitarea inculpatului în temeiul art. 10 alin. 1 lit. a din Codul de procedură penală fiind greşită, recursul în anulare a fost admis, au fost casate hotărârile pronunţate în cauză şi s-a schimbat temeiul achitării în sensul considerentelor ce preced.

Curtea Supremă de Justiţie, Completul de 9 judecători, decizia penală nr. 1 din 7 ianuarie 2002

(TRAFIC DE INFLUENŢĂ. ÎNŞELĂCIUNE. DETERMINAREA FUNCŢIONARULUI ASUPRA CĂRUIA SE PRETINDE CĂ SE VA EXERCITA INFLUENŢA)

1. Pentru existenţa cerinţei ca făptuitorul să invoce influenţa pe care o are asupra unui funcţionar, nu este necesar ca el să precizeze numele şi atribuţia specifică a acestuia; pentru existenţa infracţiunii este suficientă indicarea funcţiei şi autorităţii, respectiv a instituţiei având competenţa de a îndeplini un act în legătură cu atribuţiile de serviciu în discuţie.

2. Primirea de bani, cu promisiunea de a influenţa ofiţeri de poliţie spre a se obţine liberarea unui arestat sau pentru netrimiterea în judecată a învinuitului, satisface cerinţa prevăzută în art. 257 Cod penal, ca fapta să se refere la atribuţiile de serviciu ale funcţionarului asupra căruia făptuitorul pretinde că are influenţă, deoarece poliţistul, deşi nu are atribuţia de a revoca arestarea ori să soluţioneze cauza, poate acţiona în efectuarea cercetărilor în aşa fel încât să determine luarea unei atare măsuri sau adoptarea unei anumite soluţii de către procuror.

În fapt, Tribunalul Braşov, prin Sentinţa penală nr. 221 din 4 decembrie 1997, a condamnat pe inculpatul B.T. pentru săvârşirea a şase infracţiuni de înşelăciune prevăzute în art. 215 alin. 1 Cod penal, prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 din acelaşi cod.

Instanţa a reţinut că, în anii 1994 şi 1995, inculpatul a promis mai multor persoane că va interveni la cunoscuţii pe care pretindea că-i are în cadrul poliţiei, pentru înmatricularea unor autoturisme mai vechi de 8 ani, pentru restituirea permisului de conducere ridicat, pentru netrimiterea în judecată a unor persoane sau punerea în libertate a celor arestaţi.

Tribunalul a motivat că faptele încadrate prin rechizitoriu în infracţiunea de trafic de influenţă nu întrunesc elementele constitutive ale acestei infracţiuni, deoarece simpla afirmaţie a inculpatului că ar avea relaţii la poliţie, fără a indica serviciul la care urma să apeleze pentru realizarea actelor la care s-a referit în discuţiile avute cu cele şase persoane interesate, nu este de natură a crea acestora certitudinea că este în măsură să intervină pentru îndeplinirea actului dorit.

Prin Decizia penală nr. 168 din 22 septembrie 1998 a Curţii de Apel Braşov, apelul procurorului a fost admis, a fost desfiinţată sentinţa şi, rejudecându-se cauza, inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea a şase infracţiuni de trafic de influenţă.

Recursul declarat de inculpat împotriva acestei decizii a fost respins prin Decizia nr. 3621 din 15 octombrie 1999 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia penală.

Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că faptele nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, ci pe cele ale infracţiunii de înşelăciune, deoarece inculpatul nu s-a referit la vreun funcţionar cu atribuţii specifice domeniului în care a promis că va rezolva anumite situaţii ci a făcut doar afirmaţii cu caracter general cu privire la acei funcţionari.

Recursul în anulare este nefondat.

Potrivit art. 257 alin. 1 Cod penal, infracţiunea de trafic de influenţă constă în primirea ori pretinderea de bani sau alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşită de către o persoană care are influenţă asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Este necontestat că inculpatul a pretins şi primit bani, în toate cele şase cazuri în care instanţele au reţinut săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, pentru a determina lucrătorii din cadrul poliţiei locale asupra cărora a lăsat să se creadă că ar avea influenţă, să rezolve într-un anumit fel situaţiile în care erau interesate persoanele de la care a luat banii.

În această privinţă este de observat că, aşa cum s-a arătat în deciziile instanţei de apel şi de recurs, toate cele şase persoane având interese pentru rezolvarea cărora au intrat în legătură cu inculpatul, au declarat că i-au dat sumele reţinute în acele hotărâri. În fiecare dintre cazuri, inculpatul a fost cel care a avut iniţiativa şi a pretins banii, cu care prilej îi asigura pe cei cărora le lua banii că le va rezolva situaţiile în care erau interesaţi, asigurându-i că, pentru aceasta, va apela la cunoştinţele pe care le are la poliţie.

Dar, referirea pe care inculpatul o făcea la sprijinul cunoştinţelor sale din poliţie nu a avut doar caracter general, cum se arată în recursul în anulare, ci a prezentat aspecte concrete, de fiecare dată fiind sugerată implicarea unor persoane care făceau credibile afirmaţiile sale în legătură cu influenţa de care pretindea că se bucură.

Astfel, pentru restituirea permisului de conducere suspendat, inculpatul a indicat numele a doi ofiţeri de poliţie şi al unei alte persoane, pretinzând că-i cunoaşte.

Faţă de aceste probe, din care rezultă că inculpatul a făcut atât afirmaţii cu caracter general, în sensul că are cunoştinţe la poliţie prin intermediul cărora poate rezolva situaţiile în care cele 6 persoane sus-menţionate erau interesate, cât şi referiri concrete la anumiţi ofiţeri de poliţie, afirmaţii credibile, fiind văzut într-un caz intrând la poliţie şi ieşind însoţit de un ofiţer, se impune concluzia că inculpatul era cunoscut ca o persoană aflată în relaţii cu cadre ale poliţiei, încât persoanele de la care a pretins şi primit banii puteau crede că el avea influenţă asupra cadrelor din poliţie.

De asemenea, invocarea lipsei de competenţă a lucrătorilor de poliţie în rezolvarea chestiunilor privind starea de libertate a unor persoane cercetate sau în legătură cu trimiterea lor în judecată nu are semnificaţia ce i se atribuie, cât timp modul de efectuare a cercetărilor poate influenţa asupra luării unor atare măsuri.

Nu se poate considera, deci, că inculpatul s-a limitat la inducerea în eroare a peroanelor respective, pentru a le determina să-i dea banii pretinşi, ci este dovedit că el a pretins şi luat banii lăsând să se creadă că are influenţă asupra unor cadre ale poliţiei, pentru a le determina să rezolve situaţiile în discuţie.

Cum aceste fapte întrunesc, prin conţinutul lor concret, cerinţele înscrise în art. 257 alin. 1 Cod penal, se constată că inculpatul a fost condamnat corect pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă, încât criticile formulate nu pot fi primite.

În consecinţă, recursul în anulare a fost respins.

15 din 5 februarie 2001

(TRAFIC DE INFLUENŢĂ. ÎNŞELĂCIUNE. ACT OFICIAL. ÎNSCRISURI SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ)

Pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă este necesară numai precizarea actului pentru a cărei îndeplinire urmează a se exercita influenţa făptuitorului, iar nu şi indicarea persoanei asupra căreia va fi exercitată, deoarece prin determinarea actului, este determinată în mod implicit şi persoana care îl va îndeplini ca urmare a relei sau pretinsei influenţe a făptuitorului şi anume funcţionarul sau alt salariat în a cărui atribuţie de serviciu intră îndeplinirea acelui act.

În fapt, prin sentinţa penală nr. 169/1997 Tribunalul Timiş a condamnat pe inculpată la 2 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. 2 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, art. 13 Cod penal şi art. 37 lit. a Cod penal, prin schimbarea încadrării juridice din art. 257 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 215 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

În baza art. 288 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 13 Cod penal şi art. 37 lit. a Cod penal a mai fost condamnată inculpata la 2 ani închisoare.

Prima instanţă a reţinut următoarele: inculpata a susţinut în faţa părţilor vătămate care aveau nevoie de locuinţe, că are cunoştinţe şi relaţii la Regia Autonomă URBIS Timişoara, unde cunoaşte o funcţionară cu prenumele de Ana şi la Primărie, unde cunoaşte un funcţionar Alexandru şi prin intermediul cărora le poate obţine apartamente în schimbul unor sume de bani. Pentru a fi credibilă, a arătat acestora o listă cuprinzând mai multe apartamente şi case proprietate de stat precum şi o legitimaţie cu antetul URBIS, din care rezulta că este funcţionară la această unitate. Prin acest procedeu a primit în luna septembrie 1994 suma de 3.000 DM, în luna iulie 1996 suma de 2.000 DM, în luna august suma de 2.500 DM şi în luna octombrie 1996 suma de 2.500 DM de la părţile vătămate.

Inculpata a întocmit pentru fiecare dintre părţile vătămate, contracte de închiriere false privind atribuirea de spaţii locative din fondul locativ de stat.

Prima instanţă a considerat că faptele inculpatei de a solicita şi de a primi sume de bani de la părţile vătămate, urmarea promisiunii că prin intermediul relaţiilor sale va realiza obţinerea unor contracte de închiriere a unor apartamente din fondul locativ de stat, amăgindu-i că este funcţionară la URBIS, întocmind în fals contractele de închiriere, constituie infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 2 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal şi nu infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 Cod penal, schimbând în acest sens încadrarea juridică.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş a declarat apel, deoarece în mod greşit prima instanţă a schimbat încadrarea juridică.

Potrivit art. 257 alin. 1 Cod penal, primirea ori pretinderea de bani sau foloase, ori acceptarea de promisiuni de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşite de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar sau salariat, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu constituie infracţiune de trafic de influenţă.

Din probele administrate rezultă că, prin acte repetate, inculpata a pretins şi primit de la mai multe persoane diverse sume de bani, pentru a le procura locuinţe, lăsând să se creadă că are influenţă la URBIS şi la Primărie, unde ar fi funcţionară.

Curtea de Apel Timişoara a admis apelul declarat de parchet, s-a desfiinţat sentinţa primei instanţe şi în rejudecare, s-a reţinut săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. 1 Cod penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

De asemenea, prima instanţă a greşit când a reţinut infracţiunea prevăzută de art. 288 alin. 1 dat fiind faptul că inculpata nu a falsificat un act oficial, contractele întocmite de ea, date părţilor vătămate, neavând acest caracter în sensul art. 150 alin. 2 Cod penal, astfel că această faptă se încadrează în dispoziţiile art. 290 Cod penal – infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată.

Curtea de Apel Timişoara, decizie penală nr. 180 din 12 februarie 1998, publicată în Culegere de decizii pe anul 1998. În acelaşi sens Curtea Supremă de Justiţie, decizia secţiei militare nr. 52 din 18 decembrie 1995, Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii, Editura Proema, Baia Mare 1996, p. 208, Curtea de Apel Cluj, decizia penală 213/1997, „Revista de drept penal” nr. 4/1998, Bucureşti 1998, p. 148, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia militară, decizia nr. 52/1995, „Revista de drept penal” nr. 2/1996, p. 131. D. Ciuncan, Traficul de influenţă şi înşelăciunea, „Revista de drept penal” nr. 3/1998, Bucureşti 1998 p. 31 – 33

(TRAFIC DE INFLUENŢĂ. CONFISCARE. RESTITUIREA VALORILOR DATE AUTORULUI)

În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, banii, valorile şi orice alte bunuri primite de făptuitor se confiscă. În lipsa unei dispoziţii legale, aceste valori nu se restituie persoanelor care le-au dat.

În fapt, prin sentinţa penală nr. 34 din 8 aprilie 1996 a Tribunalului Olt, inculpatul D.E. a fost condamnat pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de trafic de influenţă prevăzute în art. 257 alin. 1 din Codul penal.

Instanţa a reţinut că inculpatul, în perioada ianuarie – martie 1994, a pretins şi primit de la 11 persoane sumele de 2.160 DM şi 911.000 lei, lăsând să se înţeleagă că are influenţă pe lângă preşedintele sindicatului în legătură cu selecţionarea şi trimiterea cu prioritate a persoanelor respective, pe bază de contract de muncă, în străinătate.

Sumele de bani au fost confiscate în baza art. 257 alin. 2 din Codul penal.

Curtea de Apel Craiova, secţia penală, prin decizia nr. 183 din 29 august 1996, a respins apelul inculpatului.

Recursul în anulare declarat în cauză, cu motivarea că banii inculpatului nu trebuiau confiscaţi, ci restituiţi persoanelor care le-au dat, este nefondat.

Potrivit art. 257 alin. 2 din Codul penal, banii sau valorile primite de autorul infracţiunii se confiscă.

Această sancţiune se răsfrânge, indirect, şi asupra celor care au dat valorile pentru a profita de traficul de influenţă, acestea nerestituindu-se, deoarece legea nu prevede o asemenea restituire.

În consecinţă, recursul în anulare urmează a fi respins.

576 din 7 martie 1997, publicată în Culegere de decizii şi în „Dreptul” nr. 7/1998, p. 144

(TRAFIC DE INFLUENŢĂ. ÎNŞELĂCIUNE. ELEMENTE DE DIFERENŢIERE)

În apelul său, inculpatul Z.C. susţine că greşit a fost condamnat pentru infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 Cod penal, încadrarea juridică corectă a faptelor sale fiind în infracţiunea de înşelăciune prevăzută, de art. 215 Cod penal; aceasta întrucât ofiţerul de poliţie indicat de el pe lângă care a pretins că ar putea avea influenţe, nu avea în atribuţiile de serviciu posibilitatea restituirii permisului de conducere ridicat de poliţie de la cumpărătorul de influenţă.

Apelul este nefondat, urmând a fi respins în consecinţă.

Pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă este necesar ca funcţionarul pe lângă care inculpatul are ori lasă să se creadă că ar avea influenţă, să lucreze la o instituţie în atribuţiile căreia intră rezolvarea chestiunii în discuţie. Nici măcar nu se cere ca funcţionarul respectiv să fie determinat, în mod concret, cu numele.

Or, în speţă, este clar că serviciul traficat (redobândirea permisului de conducere auto) era în aria atribuţiilor poliţiei, indicarea unui anume ofiţer care nu avea atribuţii specifice în materie de circulaţie fiind lipsită de semnificaţie pentru existenţa infracţiunii de trafic de influenţă.

În analiza faptelor, pentru realizarea unei corecte încadrări juridice, trebuie avut în vedere că în conţinutul specific al infracţiunii de trafic de influenţă pot apare elementele de amăgire (cel în cauză nu se bucură de influenţă pe lângă funcţionarul respectiv, pe care nici nu-l cunoaşte), ceea ce însă nu schimbă configuraţia juridică a infracţiunii, fiind exclusă încadrarea juridică în infracţiunea de înşelăciune.

Curtea de Apel Braşov, decizia penală nr. 15/a din 28 februarie 1996, publicată în Curtea de Apel Braşov, Jurisprudenţa, 1996

(TRAFIC DE INFLUENŢĂ.CONFISCARE)

Potrivit art. 257 alin. 2 raportat la art. 256 alin. 2 C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri primite de făptuitor se confiscă, în natură sau prin echivalent bănesc, după caz, şi nu se restituie beneficiarilor traficului de influenţă care denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat.

În raport cu prevederile menţionate, decizia de îndrumare nr. 3/1973 nu poate constitui un temei pentru neconfiscarea valorilor şi restituirea lor persoanei care le-a dat.

În fapt, prin sentinţa penală nr. 86 din 13 februarie 2001 a Tribunalului Botoşani, inculpata A.C. a fost condamnată pentru săvârşirea a trei infracţiuni de trafic de influenţă prevăzute în art. 257 C. pen. şi obligată să restituie diferite sume de bani beneficiarilor traficului de influenţă.

În ceea ce priveşte bunurile ce au făcut obiectul traficului de influenţă, instanţa a motivat că, din moment ce persoanele care le-au dat au denunţat faptele autorităţilor mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat, iar prin decizia de îndrumare nr. 3/1973 s-a statuat că, într-o asemenea situaţie, bunurile nu se confiscă, se impune obligarea inculpatei să plătească celor trei părţi vătămate sumele de bani şi, contravaloarea celorlalte bunuri pe care le-a obţinut de la acestea.

Apelul inculpatei a fost respins prin decizia penală nr. 123 din 2 aprilie 2001 a Curţii de Apel Suceava.

Recursul declarat de inculpată a fost respins prin decizia nr. 3346 din 26 iunie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia penală.

Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că sumele de bani primite de inculpată trebuiau confiscate.

Recursul în anulare este fondat.

Potrivit art. 257 alin. 2 raportat la art. 256 alin. 2 C. pen., în cazul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Raţiunea acestei dispoziţii constă în aceea că bunurile date făptuitorului fac parte din cele date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni sau pentru a răsplăti pe infractor şi care, oricum, sunt supuse confiscării speciale potrivit art. 118 lit. c C. pen.

Aşa fiind, în conformitate cu dispoziţia cu caracter obligatoriu din art. 257 alin. 2 raportat la art. 256 alin. 2 C. pen., instanţele trebuiau să dispună confiscarea sumelor de bani şi a celorlalte bunuri care au făcut obiectul infracţiunilor de trafic de influenţă săvârşite de inculpată, iar nu să dispună obligarea acesteia să plătească sumele de bani cu titlu de despăgubiri, persoanelor care le-au dat, considerate greşit ca fiind părţi civile.

În această privinţă, este de observat că aplicabilitatea prevederilor art. 255 alin. 5 C. pen., potrivit cărora banii, valorile şi orice alte bunuri care au făcut obiectul infracţiunii de dare de mită se restituie mituitorului dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat, nu poate fi extinsă şi la cazul când banii, valorile sau bunurile respective sunt date pentru trafic de influenţă, întrucât nici în art. 257 C. pen., care încriminează infracţiunea de trafic de influenţă, şi nici în vreo altă dispoziţie a legii nu este prevăzută o atare restituire.

Ca urmare, referirea prin considerentele sentinţei la decizia de îndrumare nr. 3/1973 nu justifică neconfiscarea sumelor de bani şi a contravalorii celorlalte bunuri ce au făcut obiectul traficului de influenţă, astfel că soluţia de obligare a inculpatei să plătească sumele respective beneficiarilor traficului de influenţă este contrară legii.

Aşa fiind, se constată că, sub acest aspect, s-a făcut o greşită aplicare a legii, hotărârile pronunţate fiind supuse cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 171 C. pr. pen., corespunzând temeiului înscris în art. 410 alin. 1 partea I pct. 71 din acelaşi cod, invocat în recursul în anulare.

În consecinţă, recursul în anulare a fost admis şi s-a dispus confiscarea sumelor de bani.

Completul de 9 judecători, decizia nr. 112 din 7 octombrie 2002

(TRAFIC DE INFLUENŢĂ. INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI. ÎNŞELĂCIUNE)

Prin sentinţa nr. 70 din 10 aprilie 2002, inculpatul B.D. a fost condamnat de Tribunalul Buzău la 2 ani închisoare pentru infracţiunea de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 alin. 1 C. pen.

În baza art. 861 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata termenului de încercare de 4 ani, conform prevederilor art. 862 C. pen., străgându-i atenţia asupra consecinţelor nerespectării dispoziţiilor art. 864 C. pen.

A fost confiscată, în temeiul art. 257 alin. 2 şi art. 256 alin. 2 C. pen. o sumă de bani şi inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare.

Pentru a pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, la jumătatea lunii septembrie 2000, inculpatul a efectuat unele lucrări de zidărie în gospodăria unor persoane dintr-o comună din judeţul Buzău.

Cu această ocazie el a aflat că un cunoscut al familiei a fost trimis în judecată de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Buzău pentru comiterea unei infracţiuni, iar dosarul avea termen la Judecătoria Buzău într-una din zilele lunii octombrie 2000.

Ulterior, faţă de mai multe persoane, inculpatul a afirmat că poate interveni pentru a aplica o pedeapsă cu închisoare a cărei executare să fie suspendată condiţionat, lăsând să se creadă că are influenţă asupra judecătorului respectiv.

În vederea stabilirii condiţiilor în care urma să aibă lor intervenţia, partea vătămată s-a întâlnit de mai multe ori cu inculpatul într-un local situat vis-a-vis de Tribunalul Buzău, unde i-a prezentat diverse persoane despre care spunea că sunt avocaţi şi care îşi exprimau părerea că în cazul infracţiunilor respective, aplicarea unei pedepse cu suspendarea condiţionată a executării este greu de realizat.

În acest condiţii şi împrejurări, inculpatul a creat convingerea părţii vătămate că se impunea intervenţia pe lângă judecătorul respectiv.

Deoarece termenul de judecată se apropia, partea vătămată a insistat ca inculpatul să facă intervenţia respectivă.

Fiind de acord, acesta i-a cerut celui trimis în judecată 50 dolari SUA şi valoarea în lei a încă 50 dolari, din care a primit 1.500.000 lei.

Întrucât la şedinţa de judecată ce a urmat cauza a fost amânată, partea vătămată s-a convins că inculpatul nu a făcut nici o intervenţie şi la insistenţele ei, acesta i-a restituit suma pe care o primise.

Împotriva soluţiei, Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău a declarat apel, susţinând că hotărârea nu este temeinică în ce priveşte cuantumul pedepsei şi modul ei de executare.

Apelul a fost admis şi prin decizia nr. 297 din 24 iunie 2002 au fost înlăturate prevederile art. 861, 863 şi 864 C. pen., astfel încât inculpatul urmează să execute pedeapsa de 2 ani închisoare în regim de detenţie.

Apărătorul a susţinut că la individualizarea pedepsei, instanţele trebuia să aibă în vedere, pe lângă gravitatea faptei şi persoana inculpatului.

Sub acest aspect, el a arătat că recurentul este bolnav psihic care răspunde penal, dar maladia de care suferă „tulburări de personalitate tip poliform” nu prezintă remisie niciodată şi necesită tratament, inclusiv internări lunare.

Recursul nu este fondat.

Instanţa a ţinut seama de pericolul social sporit al faptei comise, precum şi modul în care a acţionat inculpatul.

Astfel, modul concret în care a acţionat, uşurinţa cu care a indus în eroare pe partea vătămată, făcând-o să creadă tot timpul că are influenţă asupra judecătorului, dovedeşte abilitate în ceea ce prevede săvârşirea acestui gen de infracţiuni (înşelăciune).

În acelaşi timp, instanţa a ţinut seama şi de atitudinea nesinceră pe care recurentul a avut-o în timpul procesului penal, susţinând că a primit banii pentru serviciile pe care le-a făcut părţii vătămate (a dus-o la arhiva tribunalului şi i-a prezentat diverşi avocaţi) susţinere care a fost contrazisă de probele administrate în cauză.

728 din 13 februarie 2003 (dosar nr. 3130/2002), aflată pe site-ul www.scj.ro

(TRAFIC DE INFLUENŢĂ. ÎMPRUMUT. ART. 11 PCT. 2 LIT. A RAPORTAT LA ART. 10 LIT. C DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ)

Prin sentinţa penală nr. 656 din 1 iulie 2002 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a II-a penală, inculpata S.E.P. a fost condamnată la pedeapsa de 4 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, b Cod penal pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. 1 cu aplicarea art. 41 alin. 2 şi art. 37 lit. b Cod penal.

Conform art. 257 alin. 2 raportat la art. 118 lit. d Cod penal s-a dispus confiscarea de la inculpată a sumei de 13.900.000 lei obţinută prin săvârşirea infracţiunii.

Inculpata S.E.P. a lăsat-o să creadă pe martora M.A. că îi poate obţine o repartiţie pentru o locuinţă în Bucureşti, întrucât are influenţă asupra unor funcţionari din cadrul serviciului locativ al Primăriei Municipiului Bucureşti.

În acest scop, inculpata a pretins şi primit, în mod repetat, în perioada august – decembrie 1998, suma de 13.900.000 lei.

Situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatei au fost stabilite pe baza materialului probator administrat în cauză: plângerea şi declaraţiile denunţătoarei M.A., declaraţiile martorilor P.V. şi Z.G.T., chitanţa sub semnătură privată întocmită de inculpată, declaraţiile acesteia.

Inculpata nu a recunoscut săvârşirea infracţiunii, susţinând că suma de bani primită face obiectul unui contract de împrumut.

Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, prin decizia penală nr. 568 din 11 septembrie 2002, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpată, dispunând deducerea arestului preventiv la zi şi obligarea apelantei la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termen legal inculpata, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârilor pronunţate şi, pe fond, achitarea sa în temeiul dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală raportat la art. 10 lit. c Cod procedură penală.

Temeiul juridic al recursului îl constituie dispoziţiile art. 3859 pct. 17 şi 14 Cod procedură penală.

Examinând recursul, Curtea constată că acesta nu este fondat.

Declaraţiile denunţătoarei şi cele ale martorilor care au împrumutat-o cu sume de bani pentru a fi remise inculpatei în vederea cumpărării influenţei acesteia – se coroborează pe deplin în descrierea împrejurărilor în care s-a comis fapta, a funcţiilor persoanelor menite a rezolva problema locativă, numite de către S.E.P., a confirmării chiar de către aceasta din urmă a primirii sumelor de bani şi a scopului în care le-a pretins .

Chitanţa încheiată între părţi şi prin care – sub numele de I.E., aşa cum îşi declinase identitatea – inculpata recunoaşte că a împrumutat suma de 20 milioane lei de la M.A. constituie un subterfugiu la care a recurs făptuitoarea care a urmărit, astfel, ca pe de o parte, să atribuie un caracter licit primirii sumelor de bani, iar pe de altă parte, să menţină iluzia bunelor sale intenţii afirmând că suma înscrisă a fost plătită funcţionarilor publici, iar actul o va ajuta la recuperarea ei (f.13 dosarul instanţei de fond).

Pentru aceste considerente, Curtea constată că instanţa de judecată a făcut o corectă aplicare a legii constatând întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă şi dispunând condamnarea inculpatei pentru săvârşirea acesteia, în temeiul dispoziţiilor art. 257 alin. 1 cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal.

Instanţa de judecată a avut în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei, punând în cumpănă atât pericolul social concret al infracţiunii săvârşite, modalitatea ingenioasă în care inculpata şi-a realizat intenţiile, cât şi datele legate de persoana acesteia, recurenta fiind o persoană în vârstă de 61 ani, care a manifestat nesinceritate pe parcursul procesului penal.

Recurenta inculpată este recidivistă, fiind condamnată în 1992 pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă şi fals în declaraţii privind identitatea, ceea ce confirmă faptul că noua infracţiune dedusă judecăţii nu constituie un accident în existenţa sa, ci o dovadă a unui modus vivendi şi a unei perseverenţe infracţionale care justifică cuantumul pedepsei aplicate şi modul de executare dispus prin privare de libertate. În acest mod, este asigurată şi realizarea scopului coercitiv-educativ al sancţiunii penale, încriminate cu dispoziţiile art. 52 Cod penal.

517 din 4 februarie 2003 (Dosar nr. 4596/2002), aflată pe site-ul www.scj.ro

(TRAFIC DE INFLUENŢĂ. SITUAŢIE DE FAPT)

Tribunalul Dolj, prin sentinţa penală nr. 396 din 16 iunie 1999, a condamnat pe inculpatul D.D. la 2 ani închisoare, pentru infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1 din Codul penal.

În baza art. 81 şi 82 din Codul penal, executarea pedepsei a fost suspendată, condiţionat.

Instanţa a reţinut, în esenţă, că în luna martie 1998, inculpatul a cerut şi primit suma de 3 milioane de lei, de la numita S.B., căreia i-a promis că va interveni la şeful poliţiei din Calafat, ca să nu-i trimită fiul în judecată.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj a declarat apel, motivând că fapta inculpatului întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută de art. 257 alin. 1 din Codul penal.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală nr. 26 din 27 ianuarie 2002, a admis apelul, a casat hotărârea atacată şi l-a condamnat pe inculpat, în baza art. 257 alin. 1 din Codul penal, la 2 ani de închisoare.

Inculpatul a declarat recurs, motivând că în mod greşit a fost schimbată încadrarea juridică a faptei şi a fost privat de libertate.

Curtea Supremă de Justiţie –secţia penală, prin decizia nr. 3680 din 28 septembrie 2000, a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la Curtea de Apel Craiova.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală nr. 26 din 5 februarie 2002, a admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj împotriva sentinţei penale nr. 396 din 16 iunie 1999 a aceluiaşi tribunal, a desfiinţat sentinţa şi l-a condamnat pe inculpat la 2 ani de închisoare, pentru infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. 1 din Codul penal, cu aplicarea art. 71 din acelaşi cod.

Pe baza declaraţiilor date de S.B. şi de martorul T.C., instanţa de apel a stabilit că, atunci când a cerut şi primit suma de 3 milioane lei de la S.B., inculpatul a lăsat să se creadă că are influenţă asupra comandantului Poliţiei Calafat, pe care îl va putea determina să nu-i întocmească dosar penal fiului ei.

Inculpatul declară recurs, motivând că în mod greşit instanţa a schimbat încadrarea juridică a faptei sale, din infracţiunea de înşelăciune în infracţiunea de trafic de influenţă şi că, la fel de greşit, a fost privat de libertate, deşi se poate reeduca şi fără executarea pedepsei.

Recursul nu este fondat.

Instanţa de apel a reţinut corect situaţia de fapt, pe care a calificat-o corespunzător şi a dozat just pedeapsa aplicată inculpatului.

S-a stabilit, fără dubiu, că fiul B.S. a săvârşit fapte penale pe raza teritorială a Poliţiei municipiului Calafat, care l-a cercetat şi că recurentul s-a prevalat de influenţă asupra comandantului acelei poliţii, promiţând că o să intervină la el să sisteze cercetările, faptă pe care o recunoaşte.

416 din 29 ianuarie 2003 (Dosar nr. 831/2002), aflată pe site-ul www.scj.ro

(TRAFIC DE INFLUENŢĂ. ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE INFRACŢIUNII. LATURA SUBIECTIVĂ. SITUAŢIA DE FAPT)

Tribunalul Gorj, prin sentinţa penală nr. 24 din 13 februarie 2001, a condamnat pe inculpatul U.C. la 3 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută şi pedepsită de art. 257 alin. 1, cu aplicarea art. 37 lit. a din Codul penal.

A aplicat dispoziţiile art. 71 şi art. 64 din Codul penal.

A revocat măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei de 2 ani, aplicată prin sentinţa penală nr. 1527/1999 a Judecătoriei Tg.Jiu, pentru art. 215 alin. 3 din Codul penal.

A cumulat pedeapsa de 3 ani cu pedeapsa de 2 ani, inculpatul urmând să execute 5 ani închisoare.

A confiscat de la inculpat suma de 1.500.000 lei şi l-a obligat la 800.000 lei, cheltuieli judiciare către stat.

Hotărând astfel, instanţa a reţinut, în fapt, că în luna mai 2000, B.D. s-a deplasat cu autoutilitara cu nr. de înmatriculare 31-GJ-5536, proprietate personală, în vederea efectuării inspecţiei tehnice la Registrul Auto Român, Filiala Tg.Jiu, unde, după ce a achitat la caseria acestei unităţi taxa pentru raportul de inspecţie tehnică în sumă de 400.000 lei, s-a prezentat la standul de probe pentru verificarea noxelor motorului a constatat că această instalaţie era defectă.

În incinta unităţii a purtat discuţii cu mai multe persoane privind această situaţie, inclusiv cu inculpatul care s-a prezentat ca fiind angajat al RAR Filiala Tg.Jiu.

Întrucât existau probleme cu verificarea noxelor motorului, inculpatul i-a relatat lui B.D. că prin cunoştinţele pe care le are în cadrul RAR poate rezolva trecerea maşinii prin standul de probe şi obţinerea raportului de expertiză tehnică şi a raportului de inspecţie, pentru care s-a deplasat la un local public din incinta unde inculpatul a primit suma de 1.500.000 lei şi dosarul cu documentele de identificare ale maşinii, acesta punând la dispoziţia lui B.D., numărul telefonului mobil pentru a se interesa ulterior de rezolvarea cazului.

Observând că inculpatul nu rezolvă problema, B.D. l-a contactat de mai multe ori pe inculpat cerându-i să restituie actele şi suma de bani, iniţial, inculpatul a refuzat, însă, după mai multe insistenţe i-a restituit dosarul, mai puţin dovada care ţine loc de certificat de inmatriculare şi suma de bani primită, ceea ce l-a determinat pe B.D. să sesizeze organele de urmărire penală.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, în termen legal, inculpatul care, prin apărător şi personal, o consideră netemeinică şi nelegală, deoarece nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, nefiind realizată latura subiectivă şi solicită achitarea, iar în subsidiar, schimbarea încadrării juridice a faptei, în infracţiunea de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. 1 din Codul penal.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia penală nr. 426 din 24 august 2001 a respins, ca nefondat, apelul inculpatului, constatând că instanţa de fond în baza probatoriilor administrate, a încadrat corect fapta şi a aplicat inculpatului o pedeapsă ce este în concordanţă cu aceste probatorii şi cu criteriile de individualizare prevăzute de lege, iar vinovăţia inculpatului, sub forma intenţiei directe, a fost stabilită pe baza probelor de la dosar, care se coroborează în parte şi cu declaraţiile inculpatului.

În termen legal, inculpatul a declarat recurs nemotivat.

Apărătorul a reiterat motivele de nelegalitate şi netemeinicie ale hotărârilor, analizate şi cu prilejul judecării apelului şi anume a contestat săvârşirea infracţiunii, invocând faptul că ceea ce a întreprins inculpatul, nu a fost în scopul de a obţine un folos material în schimbul exercitării unor acte de influenţă, ci în fapt, a fost un schimb de servicii pentru care îi era dator părţii vătămate B.D., întrucât îi efectuase deratizarea la unitatea unde acesta lucra, iar partea vătămată cunoştea că el nu lucrează la Registrul Auto Român – Gorj, şi a solicitat achitarea.

Curtea constată recursul nefondat, urmând a fi respins.

Din analiza probatoriului administrat în cauză (proces-verbal de sesizare din oficiu, plângerile şi declaraţiile părţii vătămate, declaraţiile martorilor, raportul de inspecţie tehnică, dovadă, adeverinţă, coroborate în parte şi cu declaraţiile inculpatului) rezultă fără nici un dubiu că inculpatul a pretins şi a primit de la B.D. suma de 1.500.000 lei, lăsându-l să creadă că are influenţă pe lângă funcţionarii R.A.R. Gorj şi poate să obţină raportul de inspecţie tehnică pentru autoutilitara marca TV 14F cu nr. de înmatriculare 31 GJ 5536.

Susţinerea inculpatului, în sensul că suma primită urma să o folosească pentru achitarea taxelor aferente serviciilor R.A.R., este infirmată atât de declaraţiile martorilor B.A.D. şi C.G., prezenţi la discuţiile dintre inculpat şi partea vătămată când i-a fost înmânată inculpatului suma de 1.500.000 lei, cât şi de faptul că taxa pentru inspecţia RAR fusese achitată anterior de partea vătămată, situaţie cunoscută de către inculpat.

384 din 28 ianuarie 2003 (Dosar nr. 4026/2001), aflată pe site-ul www.scj.ro

(TRAFIC DE INFLUENŢĂ. CONTRACT DE ÎMPRUMUT. ART. 10 LIT. A DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ. ART. 85 COD PENAL. ANULAREA SUSPENDĂRII CONDIŢIONATE A EXECUTĂRII PEDEPSEI ANTERIOARE DE 1 AN ÎNCHISOARE. CONCURS DE INFRACŢIUNI)

Apărătorul a lăsat la aprecierea instanţei soluţionarea recursului declarat de parchet în ce priveşte neaplicarea art. 85 Cod penal şi respingerea acestuia cu privire la individualizarea pedepsei, pe care o consideră corectă.

În ce priveşte recursul declarat de inculpat apărătorul a cerut achitarea acestuia, în baza deoarece nu a săvârşit fapta, aceasta neavând caracter penal ci civil, existând două contracte de împrumut.

În fapt, prin sentinţa penală nr. 147/ 25 februarie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I-a penală s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de către inculpatul M.I. din art. 257 cu aplicarea art. 33 lit. a şi 37 lit. a Cod penal în art. 257 cu aplicarea art. 33 lit. a Cod penal text în baza căruia inculpatul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare.

S-a reţinut că, în perioada decembrie 2000 – începutul lunii martie 2001, prevalîndu-se de influenţa pe care o avea asupra inspectorului P.E., de la serviciul Spaţiu locativ din cadrul Primăriei Bucureşti, inculpatul a pretins şi primit de la două persoane sumele de 3000 dolari şi 500 dolari în vederea obţinerii unor locuinţe.

Prin decizia penală nr. 476/8 august 2002 s-au respins ca nefondate apelurile declarate de procuror şi de inculpat.

Împotriva acestor hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul.

Critica Parchetului vizează trei aspecte:

– neaplicarea dispoziţiilor art. 85 Cod penal.

– neaplicarea dispoziţiilor art. 65 Cod penal.

– netemeinicia pedepsei aplicate inculpatului.

Inculpatul a criticat decizia sub aspectul greşitei condamnări şi a solicitat achitarea potrivit dispoziţiilor art. 10 lit. a Cod procedură penală combinat cu art. 11 pct. 2 lit. a.

Examinând cauza în raport de motivele invocate analizate prin prisma dispoziţiilor art. 3859 pct. 14 şi 17 1 Cod procedură penală, constată că recursul declarat de procuror este fondat iar recursul declarat de inculpat este nefondat.

Luând în discuţie recursul declarat de procuror se constată că este fondat numai sub aspectul neaplicării dispoziţiilor art. 85 Cod penal, potrivit cărora dacă se descoperă că cel condamnat mai săvârşise o infracţiune înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sa până la rămânerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea termenului de încercare, suspendarea condiţionată a executării pedepsei se anulează.

Cum, faptele care formează obiectul cauzei au fost săvârşite în intervalul decembrie 2000 – martie 2001 iar pedeapsa de un an închisoare cu aplicarea art. 81 Cod penal pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 213 Cod penal a rămas definitivă prin decizia nr. 325 la data de 5 martie 2001 se impunea aplicarea dispoziţiilor art. 85 alin. 1 Cod penal respectiv anularea suspendării condiţionate a pedepsei de un an închisoare.

Cât priveşte critica vizând neaplicarea dispoziţiilor art. 65 Cod penal Curtea apreciază că este neîntemeiată întrucât, pe de o parte aplicarea acestor dispoziţii nu este obligatorie, iar pe de altă parte, nici nu se impune avându-se în vedere natura şi împrejurările săvârşirii infracţiunii şi datele ce caracterizează persoana inculpatului.

Nici individualizarea pedepsei nu se impune a fi revăzută, pedeapsa de 3 ani închisoare fiind aptă a realiza scopul prevăzut de legiuitor astfel cum este circumscris în dispoziţiile art. 52 Cod penal.

Recursul inculpatului este nefondat.

Susţinerea acestuia că sumele de bani au fost luate cu titlu de împrumut nu pot fi primite, din probele administrate în cauză rezultând fără nici un dubiu că aceste sume au fost pretinse de inculpat pentru a fi date unor funcţionari de la Spaţiul locativ în vederea facilitării obţinerii unor locuinţe.

Nici critica cu privire la individualizarea pedepsei nu este întemeiată, pedeapsa aplicată fiind orientată către minimul special prevăzut de lege iar reducerea acesteia nu se justifică în raport de criteriile prevăzute de art. 72 Cod penal.

Aşa fiind, potrivit dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. d va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva deciziei penale nr. 476/A din 8 august 2002 a Curţii de Apel Bucureşti privind pe inculpat. Se va casa decizia atacată şi sentinţa penală nr. 147/25 februarie 2002 a Tribunalului Bucureşti numai cu privire la omisiunea aplicării dispoziţiilor art. 85 Cod penal în sensul considerentelor cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale hotărârilor.

332 din 23 ianuarie 2003 (Dosar nr. 4396/2002), aflată pe site-ul www.scj.ro

(TRAFIC DE INFLUENŢĂ. CONFISCAREA BUNURILOR CE AU FĂCUT OBIECTUL TRAFIULUI DE INFLUENŢĂ)

În cazul infracţiunii de trafic de influenţă, potrivit prevederilor art. 257 alin. 2 raportat la art. 256 alin. 2 C. pen. banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul acestei infracţiuni se confiscă, iar atunci când ele nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

1976 din 19 mai 1999, în G. Ionescu, I. Ionescu, Probleme… 1990-2000, p. 416


[1] A se vedea, de exemplu, T. S., S.pen., dec. nr. 2287/1970, în „C.D.”, p. 412 şi în „R.R.D.” nr. 9/1970, p. 159; D. Ciuncan, Traficul de influenţă şi înşelăciunea, în „R.D.P.”nr. 3/1998, p. 30

[2] A se vedea, de exemplu; TS, Col. pen., dec. nr. 40/1970, în „C.D.”, p. 381; T. reg. Suceava, dec. pen. nr. 1379/1965, în „J.N.” nr. 10/1965, p. 165.

Este necesar ca funcţionarul (pe lângă care inculpatul are sau lasă să se înţeleagă că ar avea influenţă) să fie competent a rezolva favorabil pretenţiile celui care solicită intervenţia (C. Apel Constanţa, dec. pen. nr. 160/1996, în „Dreptul” nr. 6/1997, p. 128 şi dec. nr. 129/1996, cit. supra).

[3] Trib. reg. Banat, dec. pen. nr. 2034/1963, în „J.N.” nr. 1/1965, p. 172; Chiar dacă nu este menţionat numele funcţionarului, fiind suficient să fie determinabil (T. S., S.pen., dec. nr. 19/1973, în „R.R.D.” nr. 2/1974; T.J. Ilfov, dec. nr. 60/1969, în „R.R.D.” nr. 4/1969, p. 185;C. Apel Braşov, dec. pen. nr. 15/A/1996, cit. apud Th.Mrejeru ş.a., Infracţiunile de corupţie,, AllBeck, 2000, p. 226). Dacă fapta s-a săvârşit după îndeplinirea actului putem avea o înşelăciune (O.Loghin, T.Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. a IV-a, Şansa, 2001, p. 414; Th.Mrejeru ş.a., Infracţiunile de corupţie, p. 35). C.S.J., S.pen., prin dec. nr. 2670/1999, cit. apud Th.Mrejeru ş.a., Infracţiunile de corupţie, p. 230, a reţinut concursul dacă numai unii funcţionari au fost nominalizaţi. La înşelăciune, cel ce dă este de bună-credinţă, în eroare (C.S.J., S.pen.,dec. nr. 5438/2001, în „Dreptul” nr. 4/2003, p. 204).

[4] T. reg. Maramureş, dec. pen. nr. 253/1962, în „J.N.”, nr. 8/1963, p. 170.

[5] S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în V. Dongoroz ş.a. Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV, Partea specială, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 156.

[6] Ibidem, Gh. Dărângă, D. Lucinescu, Comentariu, în Colectiv, Codul penal al R.S.R. comentat şi adnotat, Partea specială vol. 1, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 102.

[7] Remiterea unei sume de bani unui funcţionar, din partea unei persoane, pentru ca acesta să îndeplinească un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, întruneşte elementele complicităţii la infracţiunea de luare de mită, iar nu ale infracţiunii de trafic de influenţă, întrucât iniţiativa ilicităţii aparţine funcţionarului.(T. S., S.pen., dec. nr. 1435/1983, în „C.D.”, p. 247-248); a se vedea şi S. Kahane, op.cit., p. 156 pentru abuz.

[8] Ibidem. Peste plata influenţei, pretinde (mincinos) un folos şi pentru funcţionar, amăgirea prin care s-a săvârşit şi traficarea constituind prin ea însăşi o înşelăciune, iar traficul serveşte ca mijloc fraudulos pentru realizarea amăgirii (în concurs).

[9] A se vedea discuţiile parlamentare la Cameră, raportul d – lui H. Aznavorian la adoptarea art. 252 din Codul Carol al II-lea, în C.Rădescu ş.a. Codul penal Carol al II-lea adnotat, vol. II, Partea specială, p. 145; a se vedea şi I. Ionescu – Dolj, Comentare, în C.Rădescu ş.a., loc. cit., p. 148.

[10] Cu privire la domeniul public a se vedea L.Giurgiu, Domeniul public, Editura Tehnică, Bucureşti, 1997, p. 69 şi urm.

Cu privire la serviciile publice a se vedea A.Iorgovan, Tratat de drept administrativ, Nemira, Bucureşti 1996, p. 193 şi p. 106.

Subliniem că institutele de cercetări sunt organizate ca servicii publice (de învăţământ – institute pedagogice conform Decretului nr. 228/1976; de medicină legală – Decretul nr. 446/1966); ca persoane juridice (fundaţii) pe baza legii persoanei juridice din 1924; cele mai multe, ca R.A. în cadrul sau sub coordonarea unor interese (Institutul Naţional de Cercetare – Dezvoltare Clinico – Farmaceutică, potrivit H.G. nr. 1314/1996); cele mai multe ca societăţi comerciale (a se vedea H.G. nr. 1284/1990; H.G. 100/1991 modificată prin O.G. nr. 25/1995). Astăzi, regimul asociaţiilor şi fundaţiilor este acela reglementat prin O. G. nr. 26/2000, modificată şi completată prin. O.G. nr. 37/2003.

Până la reorganizarea lor vor avea, generic, regimul R.A.

[11] În sensul subiectului pasiv subsidiar limitat doar la „organizaţii de stat şi publice” aminteşte V. Dobrinoiu, în Corupţia în dreptul penal român, Atlas Lex, Bucureşti, 1995, p. 310.

[12] Vor constitui falsuri în înscrisuri oficiale contrafacerile sau alterările de timbru sec, ştanţări, compostări, perforări, denumiri de origine, titluri de bancă, menţiuni privind brevetele, orice acte ce produc efecte juridice care privesc autorităţile publice şi sunt depuse la acestea sau sunt întocmite pentru aceste autorităţi (cum ar fi declaraţiile de impozitare, chitanţele fiscale, declaraţiile vamale, actele de protecţie socială sau asigurări sociale etc.).

[13] A se vedea D.Lucinescu, Comentariu, în „Codul penal comentat şi adnotat”, partea specială, vol. I, p. 321; V. Dongoroz, Infracţiuni contra avutului personal sau particular, în „Explicaţii teoretice…” vol. III, Partea specială, 1971, p. 533;D. Ciuncan, Înşelăciunea prin cecuri, în „Dreptul”nr. 3/1994, p. 92.

[14] C. Turianu, Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei rutiere, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 80.

[15] M. Dan, Număr fals de înmatriculare, în „R.D.P.”, nr. 2/1996, p. 44; D. Ciuncan, Circulaţia rutieră, Fals material, în „R.D.P.” nr. 2/1998, p. 118 şi urm.

[16] R.Garraud, Traite theorique et pratique du droit penal francais, Sirey, 1922, t. IV, p. 101 şi urm.; V. Papadopol, Comentariu, în Colectiv, „Codul penal comentat şi adnotat”, Partea specială, vol. II, p. 244; V.Papadopol, Probleme generale privind infracţiunile de fals în înscrisuri, în „R.R.D.” nr. 12, 1973, p. 31.

[17] R.Garraud, op. cit., p. 102-103.

[18] V.Papadopol, op. cit, p. 244.

[19] R.Garraud, op. cit., p. 102.

[20] V. Papadopol, op. cit., p. 275.

[21] În acest sens, a se vedea V. Dongoroz, Infracţiuni de fals, în Colectiv, Explicaţii teoretice…, vol. IV, p. 435 şi V. Papadopol, Comentarii, în op. cit.,p. 266 şi 292; R.Garraud, op. cit, vol. IV, p. 147.

[22] Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 958 din 28 decembrie 2002

[23] Pentru soluţia infracţiunii complexe, Georgeta Marcov, Infracţiuni săvârşite în cadrul circulaţiei rutiere, în „R.R.D.” nr. 2, 1968, p. 38-39; numai pentru alin. 2, a se vedea Lidia Barac, loc. cit, în „R.D.P.”, nr. 4, 1995, p. 67-68; Concursul ideal, V.Papadopol, Culegere de practică, 1991, p. 139-140.

[24] Trib. Suprem, dec. îndrum. nr. 1/1970. A se vedea, în acelaşi sens, Practica judiciară penală, vol. III, de G.Antoniu ş.a., Editura Academiei, Bucureşti, 1992, p. 246

[25] Publicată în Monitorul Oficial  al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, modificată prin Ordonanţa nr. 83 din 29 august 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 1 septembrie 2000 şi modificată şi completată prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 21 aprilie 2003

[26] Articolul 61 a fost introdus prin Legea nr. 161/2003.

[27] Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

[28] Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare.

[29] Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Leave a Reply