URMĂRIREA PENALĂ

URMĂRIREA PENALĂ

Regulile privind procedura penală fac necesară o definiţie clară a competenţelor privind actele de urmărire şi cele care preced şi le însoţesc (5.14. Documentul Reuniunii de la Copenhaga a Conferinţei pentru dimensiunea umană a C.S.C.E. 1990).

– Toate soluţiile de clasare, scoatere de sub urmărire, încetarea urmăririi penale, achitarea şi încetarea procesului penal se rezolvă conform art. 11 C. pr. pen., care face trimitere expresă numai la cazurile prevăzute în art. 10 lit. a-j C. pr. pen.

Acele cazuri pot face referire la (alte) texte de lege care prevăd cauze de nepedepsire.

În situaţia în care răspunderea penală este înlăturată pe temeiul unei asemenea prevederi legale de nepedepsire a infractorului (art. 5 alin. 2, art. 20 C. pen., art. 30, art. 167 alin. ultim, 170 alin. ultim, art. 172, 221 alin. 2, art. 255 alin. 3 C. pen., art. 260 alin. 2, art. 265 alin. 2, 262 alin. 2 şi 3 C. pen. art. 3 din D-L 24/1990 etc.) se pronunţă încetarea, cu referire la textul de lege care prevede acel caz de nepedepsire.

dec. îndrum. 3 din 5 iunie 1969, în C.D., p. 55-57

(URMĂRIRE PENALĂ. PUNEREA ÎN MIŞCARE A ACŢIUNII PENALE ŞI ARESTAREA PREVENTIVĂ PRIN RECHIZITORIU. OBLIGATIVITATEA ASCULTĂRII ÎN PREALABIL A ÎNVINUITULUI, ASISTAT DE APĂRĂTOR)

Ansamblul reglementărilor înscrise în art. 24 din Constituţie şi art. 171 şi 172 din C. pr. pen., impun ascultarea învinuitului în vederea arestării preventive, precum şi asistarea lui de către apărător.

Ca atare, luarea măsurii arestării preventive odată cu emiterea rechizitoriului fără ascultarea prealabilă a învinuitului (care nu se află în vreuna din situaţiile prevăzute de art. 150 alin. 1 C. pr. pen.), în prezenţa unui avocat, constituie o eludare a dispoziţiilor referitoare la asistenţa juridică obligatorie, ce atrage nulitatea absolută şi restituirea dosarului la procuror.

Secţiile Unite, dec. nr. 3 din 17 ianuarie 1994

Notă: – O altă soluţie pentru art. 3 alin. 2 D-l 24/1990 ar fi achitarea în baza art. 11 pct.2 lit. a raportat la art. 10 lit. b1 C. pr. pen.. (În acest sens Nota redacţiei la R.Lupaşcu, Cauza de nepedepsire prevăzută în art. 3 alin. 2 din D-L nr. 24/1990, în „Pro lege” nr. 2/1990, p.72).

Cu privire la natura mixtă a unor atribuţii (condiţie de pedepsibilitate şi de procesibilitate) a se vedea M.T.Popovici, în „R.R.D.” nr. 9/69, p. 23, I. Neagu,Tratat, ed. 1997, p.175.

Cu privire la natura juridică de impedimente procedurale pentru punerea în mişcare a acţiunii penale (art. 5 alin. 2 C.pen.) a se vedea I. Neagu, Tratat, p.177.

Ipoteza prevăzută în art. 10 lit. f are caracter general şi nelimitat, cuprinzând orice dispoziţie care ar stipula necesitatea unei autorizaţii, sesizări speciale, sau orice altă condiţie de ordin procedural necesară unei acţiuni penale (necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, Gr.Gr. Theodoru, Drept procesual penal român, Partea generală, vol. I, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi, 1971, p.264; idem I. Neagu, Tratat, 1997, p. 177-178).

În sensul eludării art. 10, în „Dreptul” nr. 3/69, în C.D., p. 56, care apreciază că s-ar putea Aplicaart. 11 pct.1 sau 2 lit. b C. pr. pen. fără raportarea la art. 10 lit. f).

TRIB.SUPR.aprecia în anul 1969 că în afara cauzelor prevăzute în art. 10 ar exista şi alte cauze posibile prevăzute şi în legi speciale care produc consecinţe identice.

Observăm că art. 11 art. 1 lit. c sau pct.2 lit. b produce consecinţele arătate numai pentru că trimite la art. 10 lit. f-h) şi j), când există învinuit sau inculpat în cauză, respectiv  prevăzute în art. 10 lit. f) – j).

Altă posibilitate de aplicare a art. 11 pct.1 lit. c respectiv pct.2 lit. b excede procedura română (de exemplu, fiind acte premergătoare, mai corect spus acte anterioare unei acţiuni, întrucât scopul lor este de impediment administrativ la o procedură regulată – vezi şi art. 228 alin. 1 sau 6). Părerea noastră este că întotdeauna când organul de urmărire se sesizează din oficiu, data procesului-verbal este data începerii urmării penale.

Art. 228, alin. 6 s-ar părea că procurorul confirmă soluţia dată de organele de cercetare penală; în realitate însă, procurorul confirmă numai propunerea organului de cercetare, rezoluţia de neîncepere fiind un act de dispoziţie al procurorului (Neagu, 427).

– Organul de cercetare sau procurorul, primind plângerea prealabilă, procedează conform art. 228, dispunând, după caz, începerea sau neînceperea urmăririi penale (Neagu, p.469).

(INSTRUCŢIUNEA PREPARATORIE SAU PROPRIU-ZISĂ)

Instrucţiunea preparatorie are de scop, adunarea probelor şi constatarea dacă există sau nu indicii de culpabilitate contra infractorului şi deci, dacă el trebuie trimis în judecata instanţelor penale competente.

Instrucţiunea e de două feluri:

a). Instrucţiunea sumară, aceea care după cum am văzut se face direct de procuror în cauzele de flagrant delict, şi care se mărgineşte în general la luarea interogatoriului şi trimiterea în judecată şi

b). Instrucţiunea propriu-zisă aceea care se face de judecătorul de instrucţie.

Instrucţiunea are o mare importanţă pentru că vine în ajutorul instanţelor de judecată, în prepararea soluţiunii procesului. „L’information c’est le fondement du proces” spune Ayrault.

1. Deosebire între urmărire şi instrucţiune. Principii fundamentale.

Între instrucţiune şi urmărire sunt următoarele deosebiri:

a). nu se fac de aceeaşi persoană; urmărirea e de atributul procurorului, instrucţiunea se face de judecătorul de instrucţiune.

Rolul procurorului este de a învesti pe judecătorul de instrucţiune, a cere instruirea afacerii şi strângerea probelor, pe când judecătorul de instrucţie strânge probele şi se pronunţă dacă sunt indicii de culpabilitate;

b). urmărirea se termină prin concluziuni, instrucţiunea se termină prin ordonanţă. Ca consecinţă, rolul procurorului e diferit de al judecătorului: procurorul e reclamant, şi adversarul inculpatului, deci parte în procesul penal; judecătorul nu e parte, el trebuie în mod imparţial să strângă dovezile atât pro cât şi contra şi să se pronunţe asupra lor, ca orice judecător.

c). instrucţiunea e independentă de urmărire. Judecătorul nu depinde de Ministerul Public. El conduce instrucţiunea cum voieşte, el poate refuza concluziunile Ministerului Public şi poate soluţiona afacerea în dezacord cu concluziunile lui.

Raţiunea separaţiunii instrucţiunii de urmărire

Această separaţiune şi independenţă ce cea mai puternică garanţie a libertăţii individuale. Dacă ar fi contopite şi exercitate de aceeaşi persoană, ar fi un pericol pentru inculpaţi, pentru că cel ce a început o urmărire, spre a nu se expune blamului că a început o urmărire nechibzuită, ar înclina să găsească că sunt întotdeauna probe sau indicii de culpabilitate. De aceea, o bună procedură, trebuie să nu facă confuziune între acestea două atribuţii. (I.Ionescu-Dolj, Curs de procedură penală română, 1937, p.264-266)

– V. Păvăleanu, Urmărirea penală, „B.I.J.Suceava” nr. 2/2001, p.69

RESTITUIREA CAUZEI PROCURORULUI. CERCETARE PENALĂ EFECTUATĂ DE UN ORGAN NECOMPETENT. ART. 322 C. PR. PEN.

Când se constată, înainte de terminarea cercetării judecătoreşti, că cercetarea penală a fost efectuată de poliţie, deşi potrivit art. 209 alin. 3 C. pr. pen. urmărirea penală trebuie efectuată, în mod obligatoriu, de către procuror, instanţa se desesizează şi restituie cauza procurorului.

Când necompetenţa organului de cercetare penală se constată după începerea dezbaterilor, cauza nu se mai restituie procurorului.

C. 9 jud.,dec. nr. 16 din 21 aprilie 1997, în G. Ionescu, I. Ionescu, Probleme… 1990-2000, p. 661

URMĂRIREA PENALĂ

Notă: Urmărirea nu este secretă, ci fără publicitatea specifică judecăţii;nu poate fi secret ceea ce ţtiu toţi martorii, experţii, interpreţii cauzei, toate persoanele chemate ca martori asistenţi, persoanele care asistă la cercetări locale sau la percheziţii şi în fine toţi apărătorii.

(V. Dongoroz, Explicaţii teoretice. . .,vol. II, p. 24. Anul apariţiei lucrării este 1976 )

(GARANTAREA DREPTULUI DE APĂRAREA. ÎNTOCMIREA UNOR ACTE DE URMĂRIRE PENALĂ. DECLARAŢII INCULPATULUI, PREZENTAREA MATERIALULUI FĂRĂ ASISTENŢA UNUI AVOCAT. INCULPAT AFLAT ÎN STARE DE LIBERTATE)

Neîndeplinirea obligaţiilor introduse în lege tocmai în scopul garantării cât mai depline a dreptului de apărare, nu pot fi acoperite de motivarea recursului extraordinar – în sensul că inculpatul nu se găsea în nici una din situaţiile prevăzute expres şi limitativ în cuprinsul art. 171 alin. 2 C. pr. pen. -, întrucât, în cazurile respective există o nouă obligaţie pentru procuror şi anume aceea de a lua măsuri pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului dacă acesta nu are apărător ales.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului se constată că, în cursul urmăririi penale, în mod constant, s-a încălcat dreptul de apărare al inculpatului Gr. P. deşi dispoziţiile art. 6 C. pr. pen. (text modificat prin Legea nr. 32/1990) garantează acest drept.

Astfel, nu s-a respectat obligaţia prevăzută în textul menţionat de a încunoştinţa pe învinuit, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător, consemnându-se aceasta în procesul verbal de ascultare, ceea ce constituie şi o încălcare a obligaţiei de a-i asigura deplina exercitare a drepturilor procesuale.

Aşa fiind, în mod corect instanţa de fond a luat în considerare această încălcare şi a apreciat că refacerea actelor menţionate este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, vătămarea respectivă neputând fi înlăturată decât prin anularea acestora.

În raport de aceste considerente, care justifică soluţia de restituire a cauzei în vederea refacerii urmăririi penale, împrejurării că inculpatul a fost lipsă în instanţă, deşi era arestat, nu i se mai poate da relevanţa ce i-o atribuie recursul extraordinar, cât timp fondul procesului nu s-a rezolvat, iar reluarea urmăririi penale de către procuror constituie o garanţie că i se vor asigura toate drepturile procesuale, inclusiv cel la apărare.

În consecinţă, recursul extraordinar urmează a fi respins.

2194 din 26 octombrie 1993 (dos. nr. 597/1993)

Notă: În acelaşi sens, Jud.Slobozia, sent. pen. nr. 692 din 25 mai 1992 şi Trib.jud. Ialomiţa, dec. pen. nr. 460 din 7 octombrie 1992, pronunţate în cauză.

Împotriva acestor hotărâri declarase recurs extraordinar procurorului general, considerând că ambele sunt vădit netemeinice şi pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, deoarece în mod greşit instanţele au restituit cauza procurorului pentru refacerea unor acte de urmărire penală. S-a învederat că nu a fost încălcat dreptul de apărare al inculpatului, întrucât acesta, fiind cercetat şi trimis în judecată în stare de libertate, nu se găsea în nici una din situaţiile prevăzute de art. 171 alin. 2 C. pr. pen. şi că acesta nici nu a invocat că i s-ar fi adus o vătămare din acest motiv, în cursul urmăririi penale sau în instanţă la primul termen de judecată cu procedura completă.

Totodată, s-a apreciat că hotărârile sunt greşite şi pentru că la termenul din 25 mai 1992 s-a soluţionat cauza în lipsa inculpatului, deşi împotriva acestuia se dispusese luarea măsurii arestării preventive, care fusese adusă la îndeplinire pe data de 13 mai 1992, astfel că hotărârea pronunţată este lovită de nulitate absolută – conform art. 197 alin. 2 C. pr. pen..

Notă: L.Liciu, Raportul dintre procedura urgentă de urmărire şi judecarea unor infracţiuni de corupţie şi normele procedurale ordinare, 2/1997, 21;

– Gh. Mateuţ, Reluarea urmăririi penale, în „Dreptul” nr. 10/1997, p. 62;

– B. Diamant, V. Luncan, Prezentarea materialului de urmărire penală, „R.D.P.” 2/1997, p. 119;

– A. Stoicescu, Din nou despre prezentarea materialului de urmărire penală, „R.D.P.” nr. 2/1997, p. 121;

– I. Retca, Atribuţia M.P. de efectuate a urmăririi penale, 1/1998, 64;

– A. Botezan, Dacă, din oficiu sau ca urmare a plângerii persoanei interesate, se infirmă rezoluţia de confirmare a neînceperii urmăririi penale şi se restituie dosarul organului de cercetare penală, procurorul este sau nu obligat să dispună şi începerea urmăririi penale 1/1998, 70;

– V. Pătulea, Notă la TJ Bihor, d.p.61/1991 în „Dreptul” nr. 5/1992, p. 79;

– A. Cocieru, Adoptarea soluţiilor de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a acestuia şi forma actului de soluţionare, „Pro lege” nr. 2/1990, p. 35;

– A. Botezan, S. Dănilă, Durata arestării inculpatului după reluare, în caz de redeschidere a urmăririi penale, „Pro lege” nr. 3/1995, p. 285;

– W.Hecht în Bul.int.Pr.1/73, 40;

– Ion Mariţa, Cazurile în care procurorul dispunând încetarea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, clasarea, neînceperea urmăririi penale, se pronunţă prin ordonanţă şi cazurile în care se pronunţă prin rezoluţie, în PCA Bucuresti”Bul.inf.jur.” 1/1997, 52;

– I. Retca, Parchet. Urmărire penală „R.D.P.” nr. 1/1998, p. 45;

– M.Apetrei, Corupţie. Procedura de urmărire şi judecare, „R.D.P.” nr. 2/1998, p. 39;

– I. Retca, Asistenţa juridică obligatorie în cursul urmăririi penale a învinuitului sau inculpatului care îndeplineşte obligaţii militare, 1/1998, 36;

– A.S.Tulbure, Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală, „Pro lege” nr. 2/1998, p. 18;

– Dispoziţia de neîncepere a urmăririi penale are caracter extrajudiciar, deci o natură juridică de rezolvare a unui act premergător, de act premergător.

Credem că procurorul nu are de ce să îşi dea sieşi soluţie de neîncepere dacă nu s-a autosesizat (Gh. Mateuţ, R.Bodea, Procedura neînceperii urmăririi penale,  „R.D.P.” nr. 3/1998, p. 81);

– Şt.A. Tulbure, Urmărirea penală, „Pro lege” nr. 4/1998, p. 5;

– G. Potrivitu, Consecinţa sesizării instanţei prin rechizitoriu, fără ca faţă de un inculpat să se înceapă urmărirea penală şi fără să i se fi adus la cunoştinţă învinuirea pentru care este trimis în judecată „Dreptul” nr. 11/1998, p. 122 (nulitatea absolută impune refacerea întregii urmăriri penale);

– Şt.A. Tulbure, Urmărirea penală, „R.D.P.” nr. 4/1998, p. 40.

– E. Stoina, Natura juridică a soluţiilor de neîncepere a urmăririi penale, de scoatere de sub urmărire penală şi de încetare a urmăririi penale date de către procuror, „Dreptul” nr. 7/1999, p. 91

– V. Pop, Avizul pentru cercetarea magistraţilor şi notarilor publici, „R.D.P.” nr. 3/1999, p. 77;

– Angela Boureanu, Funcţia de învinuire exercitată de procurori în faza de urmărire penală, „R.D.P.” nr. 3/1999, p. 84;

– N. Jidovu, Calea de atac împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, „Dreptul” nr. 9/1999, p. 84.

– D. Ciuncan, Actele ce pot fi îndeplinite înaintea încuviinţării prealabile a cercetării penale, „Dreptul” nr. 9/1999, p.111

În tot cursul procesului penal este continuu incident principiul contradictorialităţii, garanţie a aflării adevărului (S. Kahane, Explicaţii, II, p.54).

Urmărirea nu este necontradictorie, fiindcă şi în desfăşurarea sa în baza rolului activ al organelor de urmărire funcţionează contradictorialitatea tacită (V. Dongoroz, Explicaţii, vol. II, p. 24) – art. 4 C. pr. pen.

În dispoziţia din alin. 2 al art. 202 C. pr. pen. o altă confirmare a principiului contradictorialităţii tacite rezultă din obligaţia organului de urmărire penală de a cerceta cauza sub toate aspectele chiar dacă învinuitul sau inculpatul şi-ar recunoaşte fapta (V. Dongoroz, Explicaţii, vol. II, p. 26, subl. autorului).

În sistemul clasic, fazele procesului penal sunt:

– exercitarea unei acţiuni;

– instrucţia;

– judecata.

Se numeşte acţiune penală sau publică recurgerea la autoritatea judiciară  în numele şi în interesul societăţii pentru a se ajunge la constatarea unei fapte pedepsibile, a vinovăţiei unui delincvent şi la aplicarea pedepselor stabilite prin lege.

Ministerul public este acţiunea publică penală, dar şi denumirea corpului magistraţilor procurori.

Curtea franceză de casaţie, prin hotărârea din 6 martie 1897 a decis că ministerul public nu poate fi recenzat atunci; când exercită acţiunea publică (Garraud, p.601) căci un pledant nu-şi poate recuza adversarul.

Fără îndoială, ofiţerii ministerului public care din vina lor, în exerciţiul atribuţiilor, au cauzat în mod voluntar un prejudiciu, sunt responsabili, dar responsabilitatea nu poate fi antrenată decât dacă fapta constituie o infracţiune şi partea lezată a sesizat procurorul general (sau ministrul justiţiei); în celelalte cazuri răspunderea sa este doar delictuală.

Constituie veritabile ministere publice, având drept de acţiune administraţiile publice ale vămilor, apelor şi pădurilor, cu un fel de acţiune mixtă, publică şi privată (în despăgubiri în nume propriu). Dreptul lor este chiar mai larg, având dreptul la o tranzacţie, renunţare sau desistare de acţiune. În schimb, vor fi obligate la despăgubiri şi cheltuieli judiciare.

Ministerul Public este supus unei supravegheri judiciare la sesizarea părţii lezate şi unei supravegheri administrative exercitate de către ministrul justiţiei.

Obiectul procedurii penale – organizarea autorităţilor şi jurisdicţiilor penale, stabilirea competenţei lor şi desfăşurarea procesului, de la primele acte de cercetare şi până la executarea sentinţei.

(R.Garraud, Précis de droit criminel, 14e éd., Sirey, 1926, p.585)

Diviziunea muncii prin  încredinţarea funcţiilor distincte diferitelor autorităţi:  urmărire, instrucţie, judecată, execuţie.

Autorităţi:

– ofiţerii de poliţie judiciară însărcinaţi cu acte de cercetare şi de instrucţie;

– jurisdicţii de instrucţie – penală în prevenţie şi sub acuzare;

– jurisdicţii de judecată – se pronunţă asupra vinovăţiei şi aplică pedeapsa;

– ofiţerii ministerului public care declanşează acţiunea şi funcţionarea jurisdicţiei de judecată şi execută decizia acestuia de punere în mişcare a forţei publice (Garraud,p.586).

Poliţia judiciară (spre deosebire de poliţia administrativă ce menţine ordinea şi previne infracţiunile) face parte din justiţie, ea pregăteşte şi facilitează acţiunea represivă.

În mod obişnuit procurorul nu poate face acte de instrucţie, nici de a ordona reţinerea şi arestarea (arestarea şi deţinerea).

Regula separării urmăririi de instrucţie face ca judecătorul instrucţiei să-şi însuşească acţiunea publică ce i s-a încredinţat prin sesizarea instanţei (de către procuror) (Garraud, p.587-588).

Prin legea franceză din 8 decembrie 1987 judecătorul de instrucţie are obligaţia de a-l avertiza pe inculpatul adus în faţa sa de dreptul aceluia de a nu vorbi. De asemenea, se instituie asistenţa, la interogatorii şi la confruntări a unui apărător, căruia trebuie să-i fie comunicate principalele acte de procedură şi care poate lua cunoştinţă de dosar.

Prin legea franceză din 24 martie 1921 s-a dat părţii civile şi apărătorului său drepturi identice (Garraud, p. 588, nr.290).

Jurisdicţia de instrucţie face examenul acuzaţiei şi reglementează competenţa.

(URMĂRIRE PENALĂ. PUNEREA ÎN MIŞCARE A ACŢIUNII PENALE ŞI ARESTAREA PREVENTIVĂ PRIN RECHIZITORIU. OBLIGATIVITATEA ASCULTĂRII ÎN PREALABIL A ÎNVINUITULUI, ASISTAT DE APĂRĂTOR)

Ansamblul reglementărilor înscrise în art. 24 din Constituţie şi art. 171 şi 172 C. pr. pen., impun ascultarea învinuitului în vederea arestării preventive, precum şi asistarea lui de către apărător.

Ca atare, luarea măsurii arestării preventive odată cu emiterea rechizitoriului fără ascultarea prealabilă a învinuitului (care nu se află în vreuna din situaţiile prevăzute de art. 150 alin. 1 C. pr. pen.), în prezenţa unui avocat, constituie o eludare a dispoziţiilor referitoare la asistenţa juridică obligatorie, ce atrage nulitatea absolută şi restituirea dosarului la procuror.

S.U., dec. nr. 3 din 17 ianuarie 1994

(URMĂRIRE PENALĂ. COMPETENŢA SUPRAVEGHERII ACTIVITĂŢII DE CERCETARE PENALĂ)

Exercitarea supravegherii de cercetare penală de câte un procuror de la judecătorie atunci când competent să judece infracţiunea (de trecere frauduloasă a frontierei) era procurorul de la tribunal atrage nulitatea sesizării instanţei şi a celorlalte acte de procedură, impunându-se refacerea acestora.

1350 din 20 mai 1998, în Bul Jud., p.511

Notă: – Idem dec nr. 1500/1998, în Bul. Jud. p. 513.

Procurorul competent din punct de vedere material, funcţional, personal poate dispune el şi numai el, justificat (după necesitate), într-o cauză anumită cercetarea să fie efectuată de un alt asemenea organ.

Dacă, mai înainte de dispoziţia procurorului, prin încălcarea deci a dispoziţiilor procedurale privind competenţa, au fost efectuate acte de cercetare penală de un organ necompetent, acestea vor trebui refăcute.

Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior se dispune de procurorul de la parchetul care exercită supravegherea acestuia, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare penală care preia cauza, existând totodată dovada încunoştinţării procurorului care a exercitat supravegherea acesteia.

În cauzele ce vor fi preluate de către un organ de cercetare penală central, propunerea vine numai din partea acestui organ de cercetare, urmând ca un procuror din Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie să exercite pentru viitor supravegherea activităţii de cercetare, activitate ce fusese până atunci supravegheată de birourile anticorupţie. Ori de câte ori formaţiunea centrală de reprimare a traficului ilicit de droguri din I.G.P. desfăşoară activităţi de cercetare proprie (atât în cadrul competenţei C.S.J., cât şi din aprobarea propunerii prin care se solicită preluarea), deci alte atribuţii decât cele de coordonare propriu-zisă sau centralizare a datelor, este evident că supravegherea se va exercita de un procuror de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.

Ori de câte ori activităţile privesc criminalitatea organizată, indiferent de nivelul cercetării penale, urmărirea penală proprie, respectiv supravegherea urmăririi penale se va exercita de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, Secţia anticorupţie atunci când competenţa de judecată revine Curţii Supreme de Justiţie, potrivit art. 29 lit. a-f, raportat la art. 209 alin. 4 C. pr. pen., respectiv potrivit art. 29 lit. g raportat la art. 27 C. pr. pen. cu referire la art. 323 C.pen. şi la art. 5-18 din Legea nr.78/2000 sau art. 2 şi din Legea nr.143/2000, respectiv Parchetului Naţional Anticorupţie.

(URMĂRIRE PENALĂ. EFECTUAREA OBLIGATORIE. CAZURI URGENTE)

Actele urgente sunt valabile, semnate şi de procuror.

Este adevărat că, potrivit art. 209 alin. 3 C. pr. pen., urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror şi în cazul infracţiunii prevăzute în art. 174-176 lit. a C.pen.

În cauză, însă, toate actele de urmărire penală au fost efectuate de procuror, cu excepţia procesului-verbal de cercetare la faţa locului, semnat de către organul de cercetare penală. Chiar dacă unele acte de urmărire penală urgente, cum sunt constatarea la locul faptei, schiţe, fotografii, ar fi fost întocmite de aceste organe, ele rămân valabile şi atunci când se constată că fapta constituie infracţiunea de omor, la care competenţa de a efectua urmărirea penală revine, în mod obligatoriu, procurorului.

În această privinţă, este de observat că, potrivit art. 213 C. pr. pen., organele de cercetare sunt obligate să efectueze actele de cercetare penală ce nu suferă amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză ce nu este de competenţa lor.

Cum, însă, în cauză, doar procesul-verbal de cercetare la faţa locului a fost semnat şi de organul de cercetare penală, pe lângă procuror, iar toate celelalte acte au fost întocmite numai de procuror (inclusiv dispoziţia de începere a urmăririi penale, consemnată la finele procesului-verbal de cercetare la faţa locului), motivul de recurs invocat de inculpat nu este fondat.

740 din 23 martie 1998, „Pro lege”. nr. 3/1999, p. 136 şi în Bul. Jud., p. 508.

Notă: – Dacă instanţa constată încălcarea art. 209 alin. 3 C. pr. pen. înainte de terminarea dezbaterilor, cauza trebuie restituită procurorului în baza art. 332 alin. 1 C. pr. pen.

Dacă o asemenea constatare se face după începerea dezbaterilor sau când în urma cercetării judecătoreşti se schimbă încadrarea juridică într-o infracţiune pentru care cercetarea ar reveni altui organ de cercetare, instanţa nu de desesizează, ci soluţionează cauza în fond, cf. art. 332 alin. 2 C. pr.pen.

(URMĂRIRE PENALĂ. RECHIZITORIU. CONFIRMARE)

Art. 209 alin. ultim C. pr. pen. nu face distincţie în ceea ce priveşte confirmarea rechizitoriului între situaţiile în care urmărirea penală a fost efectuată obligatoriu de procuror şi cele în care acesta a acţionat din proprie iniţiativă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 209 alin. ultim C. pr. pen., atunci când urmărirea penală este efectuată de procuror, rechizitoriul este supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea este făcută de acesta din urmă, confirmarea se face de procurorul ierarhic superior.

În sistemul Codului de procedură penală, competenţa procurorului de a efectua urmărirea penală este generală, după cum rezultă implicit din dispoziţiile art. 209 alin. 3 din acest cod, prin care sunt prevăzute cazurile în care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror, ceea ce impune concluzia că în toate celelalte cazuri procurorul poate efectua urmărirea din proprie iniţiativă, precum şi în mod explicit din dispoziţiile art. 209 alin. 2 C. pr. pen., conform cărora procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează.

Nefiind prevăzută prin art. 209 alin. 2 C. pr. pen. nici o limită în efectuarea de către procuror a actelor de urmărire penală în cauzele pe care le supraveghează, rezultă că procurorul poate efectua, în acele cauze, întreaga urmărire penală.

Or, în această ipoteză, chiar dacă fapta care a făcut obiectul urmăririi penale nu este cuprinsă în cazurile prevăzute la art. 209 alin. 3 C. pr. pen., rechizitoriul procurorului trebuie supus confirmării potrivit art. 209 alin. ultim C. pr. pen., sub sancţiunea nulităţii absolute prevăzute de art. 197 alin. 2 C. pr. pen. privind încălcările relative la sesizarea instanţei.

Este de observat că art. 209 alin. ultim C. pr. pen. nu face distincţie, în ceea ce priveşte confirmarea rechizitoriului, între situaţiile în care urmărirea penală a fost efectuată de procuror în mod obligatoriu şi cele în care acesta a efectuat urmărirea penală din proprie iniţiativă.

În speţă, se constată că, după ce organele de cercetare penală au efectuat acte premergătoare urmăririi penale, conform art. 224 C. pr. pen., cauza a fost preluată de procurorul care a dispus începerea urmăririi penale şi a efectuat toate celelalte acte de urmărire. Este evident, deci, că întreaga urmărire penală, de la cel dintâi act procesual care, potrivit art. 228 C. pr. pen., este începerea urmăririi penale şi până la ultimul act, constând în prezentarea materialului de urmărire penală, a fost efectuată de procuror.

În această situaţie, nerespectându-se dispoziţiile art. 209 alin. ultim C. pr. pen. privind confirmarea rechizitoriului de către prim-procurorul parchetului, instanţa a dispus corect restituirea dosarului pentru refacerea urmăririi penale în sensul art. 300 alin. 2 din acelaşi cod.

În consecinţă, recursul în anulare a fost respins.

524 din 26 februarie 1998,în „Pro lege” nr. 3/1999, p. 134 şi în Bul. Jud., p. 505.

Notă: R.A. respins.

(URMĂRIREA PENALĂ. PREZENTAREA MATERIALULUI)

Rezolvarea cauzei trebuie să se facă numai după chemarea învinuitului şi după înştiinţarea sa despre punerea în mişcare a acţiunii penale, în prezenţa apărătorului său, care, alături de cel în cauză, poate determina sau influenţa pronunţarea altei soluţii de natură să excludă trimiterea în instanţă a dosarului (scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi, clasarea etc.).

Până la rezoluţia procurorului (după primirea dosarului de la organul de cercetare penală) învinuirea de află în stare de simplă propunere care se cere validată de procuror.

Curtea Constituţională, dec. nr. 24/1999 M.Of. nr. 136/1999 şi în „Pro lege” nr. 3/1999, p. 83

Notă: – Soluţiile nu se rezumă la rezoluţie;

– Nu procurorul a început urmărirea penală;

– Acţiunea penală se pune în mişcare prin ordonanţă nu prin rezoluţie;

– Apreciem ca eronat, „rezoluţia”, termenul corect fiind „soluţia”;

– A se vedea şi raportul judecătorului Fl.B.Vasilescu.

După Legea franceză din 8 decembrie 1897 de modificare a Codului din 1808, secretul procedurii de instrucţie se aplică doar faţă de public, şi nu faţă de părţile interesate.

– R.Garraud, Précis de droit criminel, Paris, 1926, p.805

(PREZENTAREA MATERIALULUI DE URMĂRIRE PENALĂ. ÎNCADRARE JURIDICĂ IN PROCESUL VERBAL DIFERITĂ IN RAPORT CU ACEEA DIN RECHIZITORIU. NULITATE RELATIVĂ)

Arătarea, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală conform art. 250 lit. a C. pr. pen. a unei alte încadrări juridice, cu pedeapsa mai uşoară, decât încadrarea juridică dată faptei în rechizitoriu constituie un caz de nulitate relativă prevăzută în art. 197 alin. 1, iar nu de nulitate absolută prevăzută în art. 197 alin. 2 C. pr. pen.

217 din 30 ianuarie 1997 în „Pro lege” nr. 2/1998, p. 154

Notă: – Angela Boureanu, Exercitarea funcţiilor procesuale în cauza penală, „R.D.P.” nr. 1/1999

– I. Amarie, Despre obligativitatea organului de urmărire penală de a încunoştinţa pe învinuit sau inculpat că are dreptul de a fi asistat de un apărător în tot cursul procesului penal, „Pro lege” nr. 2/1999

– Gh. Vizitiu, Particularităţile teoretice şi practice ale urmăririi penale în cauze complexe, „Pro lege” nr. 2/1999

– Constantin Sima, Înţelesul termenului „cercetaţi” folosit în art. 31 din Legea nr. 36/1995, „Pro lege” nr. 4/2000, p. 150

(URMĂRIRE PENALĂ. CONFIRMAREA RECHIZITORIULUI)

Art.209 alin. ultim C. pr. pen., nu face distincţie în ceea ce priveşte confirmarea rechizitoriului, în situaţiile în care urmărirea penală a fost efectuată de procuror în mod obligatoriu şi cele în care acesta a efectuat urmărirea penală din proprie iniţiativă.

524/1998, „R.D.P.” nr. 1/2000, p. 151-152

(URMĂRIRE PENALĂ. PREZENTAREA MATERIALULUI)

Dispoziţia „… dacă socoteşte necesar…” din art. 257 al Codului de procedură penală este neconstituţională.

Curtea Constituţională,dec. nr. 24 din 23 februarie 1999, M.Of. nr. 136 din 1 aprilie 1999

Notă: – Carmen Paraschiv, Mircea Damaschin, Procedura prezentării materialului de urmărire penală, „R.D.P.” nr. 2/2000, p. 60

– Anton Socaciu, Urmărire penală. Actul procesual al procurorului ierarhic superior de infirmare soluţiei date de procuror. Limitele acestuia, „Dreptul” nr. 9/2000, p. 135

– Ioan Amarie, Prezentarea materialului de urmărire penală – moment procesual propriu etapei trimiterii în judecată. Necesitatea unei proceduri asemănătoare pentru alte persoane decât învinuitul sau inculpatul. Cazul infracţiunilor flagrant, PCA Suceava, Bul. nr. 2/2000, p. 63

– Mihaela Vasilescu, Natura juridică a dispoziţiei procurorului de neîncepere a urmăririi penale, „Dreptul” nr. 11/2000, p. 112

– Liviu Beceru, Actele procesuale ale procurorului în cazurile când urmărirea penală nu poate fi începută sau continuată, „Dreptul” nr. 4/2001, p.170

– Constantin Sima (I), Dorin Ciuncan (II), Unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii de urmărire penală raportat la aplicarea Ordinului nr. 43 din 29 iunie 1999 al procurorului general, „Pro lege” nr. 3/2001, p.52

(IMPOSIBILITATEA LUĂRII MĂSURILOR PROCESUALE ÎNAINTEA ÎNCEPERII URMĂRIRII PENALE)

În vederea aflării adevărului, organele de urmărire penală şi instanţa de judecată sub obligaţia să lămurească cauza sub toate aspectele, pe bază de probe. Mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot servi ca probă sunt: declaraţiile părţilor, martorilor, înscrisurile, înregistrările, fotografiile mijloace materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele.

La cererea organului de urmărire penală ori a instanţei, orice persoană care cunoaşte vreo probă sau deţine vreun mijloc de probă este obligată să le aducă la cunoştinţă sau să le înfăţişeze. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să ridice obiectele şi înscrisurile ce pot servi ca mijloc de probă în procesul penal.

În structura tipică a procesului penal distingem trei faze: urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor  penale. Aceasta înseamnă – elementar – că în afara unui proces penal nu există probe, mijloace de probă, procedee tehnice judicioase etc.

În vederea începerii urmăririi penale, organele de urmărire penală pot efectua acte premergătoare. Abia procesul-verbal (ca înscris) prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui un mijloc de probă. Deci nu este de imaginat o „fază” a procesului penal a actelor premergătoare, după cum nici un alt înscris nu poate constitui un viitor mijloc de probă. Excedând un inexistent proces penal, nu avem deci cum vorbi de percheziţii, interpretări în afara sistemului consacrat de Codul de procedură penală.

În vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale (nu pur informativ), pot efectua acte premergătoare şi lucrători operativi M.I. şi din alte organe de stat, dar pentru fapte care constituie ameninţări la adresa siguranţei naţionale. Tocmai faptul că această dispoziţie este înscrisă în Codul de procedură arată clar că procurorul nu este antrenat în activităţi pur informative, ci numai în sprijinul organelor de urmărire penală şi numai pentru o urmărire penală (art. 224 alin. 2 C. pr. pen.).

În consecinţă, înainte de începerea urmăririi penale nu este de imaginat o percheziţie, întrucât acolo sunt alte garanţii procesuale şi nici înregistrări întrucât nu avem un dosar înregistrat penal cu învinuit în cauză1.

Mai mult încă, personalul unei instituţii bancare este supus Legii bancare nr.58 din 5 martie 19982, nu are dreptul de a dezvălui fapte care, dacă ar deveni publice, ar dăuna intereselor ori prestigiului unei bănci sau vreunui client.

Numai dacă s-a pus în mişcare acţiunea penală (mai întâi), împotriva titularului contului (deci există un inculpat anume identificat) şi numai la cererea scrisă a procurorului sau a instanţei de judecată, vor fi transmise justiţiei informaţii privind sumele depuse şi operaţiunile efectuate (deci în patrulea rând numai aceste date, şi nu altele)3.

Potrivit art. 26 din Legea nr.78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie4, secretul bancar şi cel profesional nu sunt opozabile organelor de urmărire penală sau instanţelor de judecată. Principiul este dezvoltat şi descris şi de noi mai sus. Obligaţia prezentării probelor sau mijloacelor de probă este înscrisă în art. 65 C. pr. pen., iar sancţiunile penale ale încălcării acestei obligaţii sunt prevăzute în capitolul Infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei (de ex. art. 260, 2611, 262, 263, 264, 264 C.pen.)

Secţia Urmărire Penală şi Criminalistică, prin nota din 4 iunie 2001, aduce ca argumente împotriva acestei opinii a noastre următoarele:

– Legea specială nr. 143/2000 ar permite efectuarea de activităţi judiciare anterior urmăririi penale;

– Constituţia României ar permite restrângerea unor libertăţi fundamentale în faza instrucţiei penale;

– „existenţa unei cauze penale pe rolul organelor de justiţie sau a [l] parchetului nu implică în mod automat şi faza urmăririi penale” (?!) (subl.ns.- D.C.);

– Curtea Constituţională a apreciat că Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională este constituţională;

– Curtea Europeană a Drepturilor Omului, chiar a apreciat că ascultarea convorbirilor telefonice este necesară pentru prevenirea unor infracţiuni.

Pentru motivele arătate anterior, nu putem fi de acord cu asemenea alegaţii:

1. – Legea privind combaterea drogurilor nu este o lege de procedură şi nu modifică cu nimic regulile de principiu ale procedurii penale. Chiar art. 23 (2) din lege arată că dispoziţiile Codului se aplică în mod corespunzător. Aceasta înseamnă că procurorul are un dosar de urmărire penală începută împotriva unui învinuit, ca persoană identificată.

În Legea nr. 78/2000 se arată că, pentru motive temeinice, măsurile luate pot fi prelungite prin ordonanţă motivată. Este de neimaginat că un procuror ar putea semna o ordonanţă motivată într-o (inexistenţă) „fază” a actelor premergătoare, acte care nu ar fi ataşate nici unui dosar (poate secret?!).

Formulările celor două legi sunt limitate unui proces penal, adică unei cauze penale.

Obiectul material şi juridic determinând declanşarea şi întreaga desfăşurare a procesului penal poartă denumirea de cauză penală, denumire sinonimă cu cea de litigiu penal sau pricină penală (folosită în jurisprudenţă)5.

2 În art. 49 din Constituţie se arată că restrângerea unor libertăţi poate fi făcută numai dacă se impune pentru siguranţa naţională, ordinea, desfăşurarea instrucţiei penale, printre altele.

Am arătat că activitatea informativă excede procesul penal, nu antrenează în nici un fel procurorul. Ele sunt acte de investigare şi în nici un caz acte de cercetare penală6.

3. Ca atare, nici nu se poate pune problema unei contradicţii între procedura penală şi Legea siguranţei naţionale. Aşa a arătat şi Curtea Constituţională: „documentele, datele şi informaţiile S.R.I. pot deveni publice numai după trecerea unei perioade de 40 de ani de la arhivare”7.

Este deci evident că nu este vorba de probe (judiciare). Potrivit art. 224 C. pr. pen., toate datele necesare procurorului pentru începerea urmăririi penale se predau procurorului, care le va ataşa la dosar, chiar dacă numai unele vor fi folosite (cf. art. 912 C. pr. pen.).

Este mai mult decât evident că este vorba de o altă activitate, care nu îl are în vedere pe procuror8.

4. Legea nr. 51/1991 este criticabilă pentru că nu enunţă cu suficientă precizie condiţiile în care S.R.I. are dreptul de a-şi exercita atribuţiile sale şi nu oferă unui justiţiabil o cale efectivă de recurs în faţa unei autorităţi naţionale; aceasta afectează dreptul la viaţa privată, iar România a fost condamnată la Strasbourg în cauza Rotaru vs. România, hotărârea din 4 mai 20009. Argumentele aduse în „Obiecţiunile” Secţiei Urmărire Penală şi Criminalistică lasă deschisă calea arbitrariului prin lipsa oricărui mecanism obiectiv de control atât timp cât măsurile de supraveghere rămân secrete. Calea de recurs trebuie să fie deschisă individului atunci când datele devin cunoscute.

Hotărârea CEDH este din 4 mai 2000, iar nota Secţiei de urmărire (avizată şi de alţii) este din 4 iunie 2001 (susţinându-se încă o interpretare nelimitată a pregătirii infracţiunilor în art. 911 C. pr. pen.).

5. În sistemul cantonului Berna, un judecător de instrucţie (din Laufon) acţionează numai pe baza Codului elveţian de procedură, în cadrul unui proces penal. Ancheta preliminară nu este act premergător în sistemul elveţian10.

Codul elveţian permite judecătorului de instrucţie supravegherea telefonică nu numai a unui inculpat, dar şi a unui suspect (art. 184A2) dacă urmărirea penală (în curs) are ca obiect o faptă gravă. În 24 de ore care urmează deciziei sale, chiar şi judecătorul supune măsura aprobării unui judecător (şi nu oricare): preşedintelui Camerei de acuzaţie (art. 184B2 Contrôle).

Aşa că nu credem că ne putem raporta la aberante acte premergătoare în cauza Lüdi vs. Elveţia11.

Curtea a apreciat că dl. Lüdi nu a beneficiat de un proces echitabil pentru faptul că nici judecătorul de instrucţie nici instanţa nu au putut (sau nu au vrut) să-l audieze pe agentul infiltrat (chiar anonim, neidentificabil) şi să procedeze la o confruntare în urmărirea penală sau în judecată.

Curtea a acordat 15.000 F.S. (în unanimitate)12.

6. Odată instrucţia preparatorie elveţiană terminată judecătorul comunică tot dosarul, în întregime, procurorului general, şi avertizează în scris celelalte părţi despre decizia sa (art. 185 C. pr. pen. elveţian). Acesta este sensul sintagmei instrucţiei penală preparatorie în orice sistem european.

Se afirmă de către procurorul şef adjunct secţie că textul constituţional de “instrucţie penală” este plasat tocmai pentru a nu limita momentul dispunerii unei astfel de măsuri.

Sintagma instrucţiei penale nu există în codul în vigoare, dar există în doctrina românească şi străină. Soluţia este corespunzătoare prevederilor similare din alte Constituţii ale ţărilor cu regim politic democrat.

Din nici o dezbatere parlamentară nu a rezultat că textul constituţional ar lăbărţa sensul noţiunii de instrucţie la acte premergătoare13.

Oare ce îl opreşte pe procuror să-şi marcheze activitatea sa printr-o rezoluţie, respectiv, un proces-verbal? Oare dorinţa lipsei controlului? Doctrina a arătat – dacă mai era nevoie să subliniem – că prin începerea urmăririi penale se creează cadrul legal în care organele de urmărire penală pot desfăşura toate activităţile ce se înscriu în obiectul urmăririi penale14.

În concluzie, când sunt indicii temeinice cu privire la săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, prin ordonanţă motivată, într-o urmărire penală începută, procurorul poate dispune una dintre activităţile enumerate în art. 27 alin. 1 lit. a) – d). Atunci când aceste procedee privesc o activitate a unei instituţii de credit, activitatea procurorului este ulterioară unei acţiuni penale pornite.

Urmărirea penală în rem

Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată (cf. art. 200 C. pr. pen.).

Strângerea probelor necesare este atât operaţiunea materială de adunare a oricăror elemente de fapt ce capătă – în drept – valoarea de probe, cât şi operaţiunea logică de examinare a acestora, pentru a constata dacă sunt suficiente unui judecător (sau dacă mai este necesar, pentru a obţine un adevăr judiciar, formal, să se adune şi alte probe)1.

Identificarea făptuitorului este operaţiunea logică prin care volumul datelor adunate are drept scop conturarea datelor necesare pentru cunoaşterea făptuitorului, atât ca persoană fizică, cât şi ca identitate, raţionament urmat de determinarea vinovăţiei, a responsabilităţii penale în scopul aprecierii asupra dispoziţiei de trimitere în judecată.

Între aceste două momente se înscrie activitatea laborioasă a organului de cercetare penală care pleacă de la situaţie de fapt şi ajung la o persoană.

Pentru a realiza aceste sarcini impuse de obiectul urmăririi penale astfel delimitat, alături de administrarea probelor, organele judiciare pot lua măsuri de constrângere cu caracter real, dar şi personal, uneori aceste măsuri având caracter obligatoriu2.

Actele de urmărire efectuate (atât actele procesuale, cât şi cele procedurale) sunt consemnate în înscrisuri procesuale constatatoare, măsuri care trebuie să aibă, potrivit legii, o anumită formă şi un anumit conţinut.

Începerea urmăririi penale are loc indiferent dacă în actul de sesizare se indică sau nu cine este făptuitorul şi indiferent dacă acesta este cunoscut sau nu3.

Urmărirea penală începe în rem întrucât pentru declanşarea cercetărilor nu este necesară cunoaşterea făptuitorului. Imediat cu acesta devine cunoscut în sensul formării convingerii că el este infractorul – trebuie pusă în mişcare acţiunea penală.

Articolul 234 C. pr. pen. trebuie interpretat în sensul nu al latitudinii subiective a organului de cercetare penală, de a propune ad nutum procurorului acţiunea penală, ci al obligaţiei de a îndeplini sarcina legală odată ce a obţinut temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale.

Momentul este al

-– cunoaşterii făptuitorului;

– al existenţei probelor sau indiciilor temeinice4 care justifică tragerea la răspundere penală a celui faţă de care se efectuează urmărirea penală şi numai dacă

– nu subzistă vreunul din cazurile care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale.

Numai dacă devin aplicabile prevederile art. 10 C. pr. pen., ca singură limitare legală, organul de cercetare nu este obligat să sesizeze procurorul (conf.art. 234 C. pr. pen.).

În consecinţă, organele de urmărire penală sunt obligate să desfăşoare – potrivit calităţilor lor profesionale – orice activitate, orice mijloace legale pentru descoperirea făptuitorului şi determinarea faptei, indiferent de mediu, persoana, locaţii etc.

Este evident că orice asemenea activităţi afectează drepturile şi libertăţile altor persoane, dar aceste restrângeri ale acestora sunt prevăzute ca obligaţie legală a organelor judiciare pentru că se impun pentru desfăşurarea instrucţiei penale5.

Legiuitorul constituţional a arătat însă, că această restrângere – legală – trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, neputând atinge însăşi existenţa dreptului sau a libertăţii.

Esenţa sistemului nostru judiciar constă în respectarea unor principii procedurale elementare, cum ar fi notificarea şi audierea persoanei în cauză, oferirea posibilităţii de a participa în vreun fel, în această fază a investigaţiei şi asigurarea asistenţei juridice6.

În tot cursul procesului penal este continuu incident principiul contradictorialităţii, garanţie a aflării adevărului7. Caracteristica procedurii de urmărire penală a încetat să mai fie secretă în sistemul Codului din 1968. Nu poate fi calificată secretă o procedură la efectuarea căreia participă, în afară de persoanele care aparţin organelor de urmărire şi persoane neoficiale, martori, tehnici, experţi, interpreţi, apărători8.

În consecinţă, caracterul contradictoriu rezultă tocmai din caracterul nesecret al instrucţiei penale9. Astfel, dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celelalte părţi în tot cursul procesului penal, organele judiciare fiind obligate să asigure deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege şi să administreze probele necesare în apărare. Orice parte are acum dreptul să fie asistat de apărător în cursul procesului penal.

Organele judiciare au obligaţia de a încunoştinţa făptuitorul despre dreptul său de a fi asistat de apărător. Această obligaţie devine aparent înainte de a i se lua prima declaraţie10.  Aceasta înseamnă că orice activitate restrângătoare de drepturi” se poate desfăşura faţă de orice bun şi faţă de orice persoană.

Limitarea care se impune a fi amintită este adusă numai prin lege. Este vorba de acele activităţi care trebuiesc dispuse, autorizate în prealabil, întemeiate, motivate de către procuror.

Astfel, percheziţiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat, conform art. 27 (3) din Constituţie11.

Percheziţia este o activitate procedurală supusă normelor fundamentale constituţionale : ordonată exclusiv de magistrat şi numai în formele prevăzute expres ca atare, de lege, în art. 100 – 111 C. pr. pen.

Diferenţa între ridicare silită şi percheziţie nu stă deci

în caracterul silit (posibil ambelor);

în caracterul general sau determinat (pot percheziţiona şi pentru un obiect anume, după cum pot ridica diverse obiecte), ci în activitatea obiectiv diferită a percheziţiei, şi care constă în a căuta, obiecte ascunse, deci împotriva voinţei posesorului (silit) şi nu întotdeauna căutând obiecte determinate, dar, neapărat, numai obiecte (şi înscrisuri) care au legătură cu fapta săvârşită (art. 105 al. 2 C. pr. pen.).

Autorizaţia procurorului (ordinul) se dă în vederea soluţionării unei anumite cauze (doar, număr) conţinând date strict determinate (art. 105 alin. 2: legătură cu fapta), semnată de procurorul competent.

Instanţa poate proceda ea însăşi la efectuarea unei percheziţii numai cu ocazia unei cercetări locale proprii (art. 102 alin. 1 C. pr. pen.).

În celelalte cazuri, dispoziţia instanţei de a efectua percheziţia se comunică procurorului (art. 102 C. pr. pen.) competent (de la locul percheziţiei) prin procurorul parchetului de pe lângă această instanţă (cf. normelor privind comisia rogatorie).

Percheziţia neautorizată nu se poate face numai cu acordul locatarului (cf. art. 23, 27 alin. 3 raportat la art. 150 din Constituţie). Acordul „de a pătrunde” sau de a rămâne în reşedinţă nu acoperă lipsa autorizaţiei şi nu reprezintă (nu acoperă) o premisă a unei percheziţii legale.

Percheziţia în timpul nopţii sunt interzise. Percheziţia începută poate continua şi în timpul nopţii (art. 103 C. pr. pen.) dar ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia domiciliară NU se poate face nici de procuror, nici de judecător şi în timpul nopţii (cf. art. 23 alin. 3 raportat la art. 150 din Constituţie), cu excepţia delictului flagrant (cf. art. 27 alin. 4 din Constituţie).

În consecinţă, în cazul percheziţiei, autorizaţia motivată se referă la o anumită persoană, pentru o anumită locaţie şi întotdeauna motivat, (în completarea altor probe), referitor la un anumit învinuit (inculpat).

Într-un alt exemplu, înregistrarea convorbirilor este supusă unor garanţii asemănătoare:

se pleacă de la existenţa unor date sau indicii;

se apreciază asupra contribuţiei actului la aflarea adevărului judiciar, formal;

se apreciază asupra utilităţii măsurii;

se apreciază asupra justificării temeiniciei autorizării.

În consecinţă, şi în acest caz, este necesară indicarea identităţii învinuitului12.

Despre efectuarea înregistrărilor menţionate în art. 911 C. pr. pen., organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal în care se menţionează autorizaţia dată de procuror pentru efectuarea interceptării, numerele posturilor între care se poartă convorbirile, numele persoanelor care le poartă (dacă sunt cunoscute), data şi ora fiecărei convorbiri în parte şi numărul de ordine al rolei sau casetei pe care s-a făcut imprimarea. Convorbirile redate spre certificare trebuiesc transpuse integral şi ataşate procesului-verbal, cu certificarea de autentificare a organului de cercetare penală şi totodată verificat şi contrasemnat de procurorul care a efectuat sau doar a supravegheat urmărirea penală în cauză. Mai mult, trebuie ataşată şi caseta (rola) în original, sigilată de acelaşi organ.

În cadrul procedural, nici un alt organ decât un organ judiciar nu poate solicita ridicarea de obiecte sau efectua percheziţia. Orice alte raporturi cu societăţile de telecomunicaţii exced cadrul judiciar (de exemplu, informativ) şi în consecinţă, nu privesc pe procuror. Acesta nu poate fi antrenat în alte activităţi (extrajudiciare).

În cazul infracţiunilor flagrante se aplică o procedură specială, date fiind condiţiile specifice în care au fost descoperite infracţiunea şi făptuitorul ei legea a prezentat o simplificare a desfăşurării urmăririi penale.

Consemnarea celor constatate cu privire la faptă se face prin întocmirea unui proces-verbal care cuprinde declaraţiile învinuitului şi ale altor persoane ascultate şi prin care se dispune începerea urmăririi penale.

Dacă este cazul organul de urmăriri penală strânge şi alte probe.

În cazul acestei proceduri urgente, deci nu se poate pune problema percheziţiei, a actelor premergătoare, a înregistrărilor etc.

POSIBILITATEA INSTANŢEI DE A DISPUNE REDESCHIDEREA URMĂRIRII PENALE

1. – Potrivit art. 130 din Constituţie, în activitatea juridică Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Principiul legalităţii, ca dominanta a activităţii Ministerului Public, în cadrul activităţii judiciar penale, nu este altceva decât transpunerea pe plan particular a principiului legalităţii procesului penal. Sub aspectul domeniului procesual penal, legalitatea activităţii Ministerului Public trebuie raportata la obligaţiile pe care acesta le are, de a exercita acţiunea penală în justiţie, în vederea protejării interesului public sau privat, atunci când acestea au fost încălcate prin săvârşirea unei infracţiuni[1].

Celălalt principiu pe care dorim sa îl subliniem este acela al imparţialităţii, ce deriva din principiul legalităţii şi al oficialităţii procesului penal. Acest principiu obliga pe procuror şi se manifeste în mod egal faţă de toţi cei care au intrat în conflict cu legea penala. Linia constantă a activităţii lui este spiritul de obiectivitate, de nepărtinire, de echidistant[2].

Potrivit art. 26 alin. 3 din Legea 92 din 4 august 1992, republicata[3], Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi publice şi îşi exercită atribuţiile numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia. Parchetele sunt independente faţă de instanţele judecătoreşti (art. 32 din lege), aceasta regula reprezentând o garanţie fermă a imparţialităţii proceselor.

2. – Autoritatea Ministerului Public se întinde asupra întregului sistem de justiţie penală fiind cantonat în mod precis în domeniul aplicării legii penale în scopul asigurării eficacităţii acestui sistem[4]. În acest sens, noţiunea de lege este utilizata în accepţiunea sa cea mai largă, aceea de ansamblu de reguli juridice emanând din cele mai diferite surse, chiar şi nescrise (cutume).

Rolul jucat de Ministerul Public este preponderent în angajarea sau continuarea urmăririi penale constituind apanajul exclusiv al procurorului.

3. – Hotărârea judecătoreasca este cel mai important act procedural, rezolvând cauza penală. În sens legal, sunt cuprinse în această noţiune nu numai hotărârile date de instanţă asupra fondului cauzei (concluzie finala a dezbaterilor), ci şi rezolvările chestiunilor premergătoare sau incidente soluţionării pricinii[5].

Realizarea legii penale nu se obţine numai prin soluţionarea pe cale jurisdicţionala a conflictului născut din încălcarea legii, ci reclama şi o efectivă aplicare a dispoziţiilor pe care judecata le-a pronunţat[6].

Situaţia de lucru judecat face ca hotărârea să capete o anumită putere, cunoscuta şi sub denumirea de autoritate de lucru judecat având, ca principale efecte obligaţia executării întocmai a ordinului cuprins, a dispoziţiei legale. Autoritatea de lucru judecat decurge din puterea pe care o au exclusiv hotărârile judecătoreşti, şi nu se extinde şi asupra actelor şi măsurilor organelor de urmărire penală, care nu au o asemenea autoritate. De exemplu, dacă ulterior organul de urmărire penală adopta o alta dispoziţie excepţia lucrului judecat nu ar putea fi invocată[7] .

Ca atare, şi pentru procuror o hotărâre judecătorească este lege; dispoziţia dată acestuia este obligatorie. Încheiem circular argumentarea noastră repetând sublinierea iniţiala: procurorul îşi va exercita atribuţia impusă în cauza respectivă numai în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia.

Prin încheierea pronunţată la 26.07.2000 de Tribunalul Neamţ în dosarul acelei instanţe nr.817/2000 a fost admisă plângerea formulată de Ciobanu Gheorghe, împotriva ordonanţei nr. 399/P/2000 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ, care a fost desfiinţată.

S-a dispus continuarea urmăririi penale şi trimiterea în judecată a inculpatului D. D. – Fl.

În motivare, s-a argumentat că soluţia Parchetului, de scoatere de sub urmărire penală a sus-numitului, pe considerentul că nu ar fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, reclamate iar recuperarea sumei de 759.000.000 lei s-ar putea face în baza răspunderii contractuale, pe baza unei acţiuni civile, ar fi greşită, şi că din analiza probatoriilor administrate rezultă săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. 3 şi 4 C.pen..

In extenso, din analiza dosarului de urmărire penală, s-a reţinut de prima instanţă următoarea situaţie de fapt:

La data de 15.12.1999, învinuitul D. D. –Fl., s-a prezentat la sediul societăţilor comerciale „Ciobanu Ana” srl şi „Codi Com” s.r.l. din municipiul Roman şi a de pus doua note de comandă, numerele 103 şi 104, emise de s.c. „My Love Com” s.r.l. Craiova, al cărei administrator era.

În baza acestor note de comandă societăţile comerciale „Ciobanu ana” şi „Codi Com” S.R.L. au livrat învinuitului 586 scurte din stofă în valoare de 275.550.200 lei.

Potrivit contractelor de livrare încheiate cu ocazia ridicării marturilor, suma de 759.000.000 lei, contravaloarea scurtelor, urma sa fie plătita în trei rate lunare, începând cu data de 15.01.2000.

Pentru a forma convingerea furnizorului că este un cumpărător de bună-credinţă, serios şi cu disponibilităţi financiare, învinuitul a lăsat drept garanţie doua cecuri, nr. M.1900034233 şi M. 19000344234 emise de Banca Internaţională a Religiilor, solicitând ca în situaţia în care, la scadenţă, nu plăteşte ratele convenite, Ciobanu Gheorghe sa completeze actele bancare şi să retragă banii din cont.

În realitate, aceste cecuri erau fără acoperire încă de la data când au fost emise, disponibilul din cont fiind inexistent.

Aceasta situaţie a fost constată de furnizor în momentul în care învinuitul nu a achitat prima rată scadentă şi a completat cecul conform înţelegerii. Banca a refuzat plata menţionând lipsa totală de disponibil în cont, trăgătorul aflându-se în interdicţie bancară.

Drept urmare, filele cec au fost anulate.

Este indubitabil ca prezentarea acestor file cec fără acoperire în contul bancar au constituit mijlocul determinant pentru a realiza inducerea în eroare a furnizorului, prezentând ca reală împrejurarea mincinoasă şi obţinând astfel folosul material scontat.

Încă de la început învinuitul a conceput şi pus în practică aceste manopere frauduloase, ştiind că marfa ridicată nu va fi plătită niciodată, ci va servi la acoperirea unor mari datorii pe care le avea soţia sa, Dumitru Maria, patroana firmei S.C. „Engema” s.r.l. Craiova, firma aflata în procedură de faliment pentru datorii de 1.300.000.000 lei.

Acest lucru este demonstrat de faptul că cele 920 de scurte au fost folosite pentru achitarea de către S.C. „Engemar” s.r.l. a unei datorii de 800.000.000 lei către Depozitul PECO Moţăţei.

Toate aceste împrejurări probate în dosarul penal instrumentat de parchet conduc la concluzia că folosind mijloacele frauduloase descrise anterior, învinuitul a reuşit inducerea în eroare a părţii vătămate de la care a obţinut bunuri în valoare de 759.000.000 lei, pe care nu a avut nici un moment intenţia sa le achite, bunuri care au fost rapid înstreinate pentru acoperirea datoriilor altei societăţi comerciale.

În drept, s-a făcut referire la dispoziţiile constituţionale care consacre principiul liberului acces la justiţie şi la prevederile deciziilor Curţii Constituţionale nr. 486/2.12.1997 şi nr. 76/20.05.1999 pronunţată în sensul ca dispoziţiile art. 278 C. pr. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu opresc persoanele nemulţumite de actele şi măsurile efectuate de procuror să se adreseze direct justiţiei.

Soluţia de mai sus a fost recurată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ, cerere formulata în termen legal şi prin care s-a cerut modificarea încheierii, în sensul de a se menţine doar dispoziţiile privind infirmarea ordonanţei şi a se completa de instanţa cu activităţile ce ar trebui efectuate în continuare de organele de urmărire penală.

În motivarea cererii de recurs s-a arătat că prin soluţia dată de prima instanţă, au fost încălcate dispoziţiile art. 278, 262 ş1 336 -337 C. pr. pen. şi, în esenţă, ca numai procurorul este cel care dispune punerea In mişcare şi trimiterea In judecata potrivit textelor invocate şi ca atare instanţa în mod greşit a dispus trimiterea în judecata a persoanei.

Verificându-se dosarul cauzei, sunt în discuţie următoarele aspecte de drept:

– admisibilitatea plângerii adresate instanţei împotriva actului din speţă, respectiv a ordonanţei de scoatere de sub urmărire penala dată de procuror;

– examinarea etapelor prealabile a plângerilor împotriva măsurilor de urmărire penală;

– modalitatea de soluţionare a unor astfel de plângeri.

Sub toate aspectele sus aretate Curtea de Apel Bacău a constatat că soluţia atacată este legală fiind de relevat următoarele argumente:

a) Principiul liberului acces la petiţie este consacrat ca unul din principiile constituţionale fundamentale, care nu poate fi îngrădit în vreun mod, chiar în lipsa unor prevederi de drept procesual clar exprimate în codul încă nemodificat, considerent avut în vedere prin deciziile enunţate în hotărâre al Curţii Constituţionale şi care au fost corect aplicate în speţă.

b) Dispoziţiile art. 278 C. pr. pen., prevăd posibilitatea ca persoanele nemulţumite de măsurile sau actele procurorului să se adreseze în prealabil organelor aretate, respectiv prim-procurorului parchetului în care îşi desfăşoare activitatea, procurorul care le-a emis, existând şi pe aceasta cale în mod evident posibilitatea infirmării actului eventual nelegal.

La fila 18 dosar instanţa, exista dovada ca o astfel de plângere prealabila s-a făcut de petiţionar şi s-a trimis spre rezolvare Parchetului Curţii de Apel Bacău, comunicarea în acest sens făcându-se de Parchetul de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie – Secţia anticorupţie, urmărire penală şi criminalistică.

Este drept ca plângerea nu s-a depus prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ, ci direct Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie, dar acest lucru nu poate echivala cu inexistenta plângerii prealabile.

Pe de alta parte, nici Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, căruia i s-a transmis plângerea spre rezolvare, nu a soluţionat-o, ci a înaintat-o Tribunalului Neamţ, conform referatului de la fila 12 dosar.

Chiar daca dosarul se afle pe rolul instanţei, nimic nu împiedica parchetul învestit să procedeze la studierea cauzei şi sa soluţioneze plângerea până la data judecării recursului, ceea ce nu s-a făcut, neputându-se, sub acest aspect, invoca vreo culpa procesuale a petiţionarului, cu atât mai mult cu cât termenul de rezolvare a plângerii înaintate parchetului de pe lângă curtea de apel de cel mult 20 zile (art. 278 alin. ultim raportat la art. 277 C. pr. pen.) nu a fost respectat.

În consecinţă, a retrimite cauza procurorului ierarhic superior conform art. 278 C. pr. pen. pentru soluţionarea prealabile a plângerii în etapa procesuale actuale, nu poate fi acceptat, instanţa neputându-se desesiza de judecata recursului, Curtea constatând ce tribunalul a fost legal investit.

În fine, mai este de menţionat că prin cererea de recurs nu s-a invocat vreo deficienţă a soluţiei atacate sub vreunul din aspectele mai sus menţionate, care implicit, au fost acceptate.

c) în soluţionarea de principiu a plângerilor împotriva ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală, soluţiile posibile fiind în cazul admiterii lor, de infirmare, cu consecinţa continuării cercetării penale, indicându-se dace este cazul, probele sau alte măsuri ce urmează a fi luate.

În speţă, din motivarea ordonanţei rezultă ca, în faza de urmărire penală, s-au efectuat toate probele necesare şi ce situaţia redata în referatul de terminare a urmăririi penale transmis de Inspectoratul de Politie al judeţului Neamţ la 23.05.2000 cu propunerea de punere în mişcare a urmăririi penale este corecta.

Scoaterea de sub urmărire penală dispuse la 8.06.2000 a avut în vedere numai că faptele ce au fost comise nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, reţinându-se că răspunderea învinuitului nu poate fi stabilită decât pe calea unui litigiu comercial.

Obiectul judecării plângerii contra acestei ordonanţe a fost deci a se verifica dacă soluţia adoptată este legală, ceea ce instanţa de fond a şi făcut, constatând ce în dosarul instrumentat de procuror există probatorii care nu sunt în concordanţă cu dispoziţia de scoatere de sub urmărire penală şi că exista temeiuri de trimitere în judecată prin folosirea de mijloace frauduloase de învinuit (cecuri, fără acoperire, emitentul în interdicte bancară, obţinerea de bunuri de peste 750.000.0000 lei fără plată şi prin inducerea în eroare a furnizorului în scopul acoperirii altor datorii).

Este exact ca dispoziţiile procesual penale în vigoare acorda numai procurorului prerogativa trimiterii în judecată, dispoziţii care în speţă nu au fost încălcate aşa cum se susţine în cererea de recurs, deoarece instanţa nu s-a autoînvestit cu judecata cauzei, ci a dispus infirmarea ordonanţei şi trimiterea cauzei la parchet pentru continuarea urmăririi penale în vederea trimiterii în judecată a învinuitului – soluţie care putea fi luată de altfel şi de procurorul ierarhic superior.

Se mai motivează în cererea de recurs ca nimeni nu poate obliga procurorul sa dispună trimiterea în judecată a unei persoane „forţat”.

Liberul acces la justiţie al oricărei persoane, presupune însă examinarea oricăror acte şi măsuri luate în cursul cercetării penale, care pot fi infirmate, în cazul nelegalităţii sau a netemeiniciei, iar autoritatea hotărârii judecătoreşti definitive nu încalcă în acest caz independentă şi nici prerogativele procurorului, care are de efectuat toate actele necesare la reluarea urmăririi penale.

Curtea mai arată că în recurs s-au depus înscrisurile de la filele 14-18 dosar, din care rezultă ca învinuitul mai este în cercetări penale tot pentru emiterea de file de cec fără acoperire sau provizii la Inspectoratul de Politie al judeţului Dolj, în dauna altor societăţi comerciale (s.c. „Manechim” Pitesti – 323 milioane, s.c. „Publirom Group” s.r.l. Bucuresti – cu prejudiciul estimat la 1 miliard lei, s.c. „Emco Trading” s.r.l. Piteşti -131 milioane lei şi s.c. „Utchin” Croieşti -483 milioane lei) împrejurări care nu pot fi ignorate In contextul faptelor ce au format obiectul cauzei în faţă.

Se conchide ca soluţia supusă controlului judiciar este legala ş1 temeinica, aşa încât se va respinge recursul declarat de parchet ca nefondat conform art. 38515 pct. 1lit. b C. pr. pen..

În consecinţă Curtea de Apel Bacău, prin decizia penală nr. 591 din 3 octombrie 2000, a hotărât, conform art. 38515 pct.1 lit. b, C. pr.pen. respingerea ca nefondat, a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ, împotriva încheierii din 26.07.2000 a Tribunalul Neamţ[8]

5. – Curtea Constituţionala este un organ politico-jurisdicţional cu autoritate de monopol asupra „justiţiei constituţionale”. Prin exercitarea controlului constituţionalităţii legii, Curtea se manifestă ca un colegislator, cu funcţie pur legislativ-politică, marcându-se în acest fel exerciţiul practic al „separaţiei puterilor”, dar într-o dinamică efectivă a aplicării drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Astfel, justiţia constituţionala este independentă de toate celelalte entităţi statale, având o preeminenţă a deciziilor sale faţă de orice alte decizii jurisdicţionale. Ea se situează în afara aparatului jurisdicţional comun, cu reguli procedurale proprii şi nu se substituie în nici un fel altei puteri.

Funcţia de realizare a aplicării legii se face numai pe baza şi în limitele legii. Normativizarea Constituţiei, aplicarea ei directă prin intermediul Curţii Constituţionale nu reprezintă o practica legislativă, cu poziţia de arbitru, Curtea spune când nu se aplica o lege (fără existentă reală), efectuându-se un control concentrat, şi nu difuz (ca al judecătorului);

Decizia judecătorului constituţional, de declarare a anulării unor texte formale produce efecte erga omnes prin însăşi valoarea operaţiei de „a spune dreptul” în cadrul aplicării legii în timp, al aplicării legii speciale, derogatorii, sau al legii cu valoare mai mare.

Cât priveşte competenţa constatării abrogării, contrarietatea legii cu Constituţia este numai aparentă, întrucât numai un singur text este aplicabil; de fapt nici nu este o chestiune de neconstituţionalitate, ci doar de conflict aparent de legi. Ca atare, valoarea sa erga omnes este iarăşi evidentă; chiar dacă a pornit de la un incident pur procesual, de la o chestiune prejudiciabila ca excepţie, în sine, ea se obiectivează. Competenţa de a constata ca o lege preconstituţională este abrogată aparţine instanţei judecătoreşti numai daca aceasta nu s-a pronunţat sau se apreciază de o parte că s-a pronunţat eronat (asupra unei legi abrogate ca fiind în vigoare); în mod excepţional şi numai în subsidiar apreciind că este legal sesizată, Curtea Constituţionala constată (întemeiat) abrogarea.

Prin procedura de rezolvare şi prin efectele deciziei asupra excepţiei de neconstituţionalitate, aceasta nu este un mijloc tehnic procesual specific acţiunii penale sau civile – asemenea excepţiilor procesuale – ci un mijloc tehnic aparţinând instrumentarului Dreptului constituţional, pentru executarea controlului de constituţionalitate.

De asemenea, orice transpunere a regulilor procedurale proprii fiecărei jurisdicţii (comune respectiv constituţionale) în domeniul celeilalte este inadmisibil.

Ca atare, având în vedere cele arătate mai sus:

– nu Curtea Constituţionala abroga, modifică sau completează legi;

– nu Curtea Constituţionala ar fi autoritate legiuitoare;

– Curtea se pronunţă şi asupra problemelor de fapt, nu numai de drept;

– instanţele judecătoreşti îşi întemeiază soluţiile în drept, numai – tautologic spus – pe lege;

– controlul constituţional nu se substituie legii; deci sprijinindu-se pe soluţiile Curţii Constituţionale, instanţele judecătoreşti nu au cum sa nu se mai supună legii în vigoare;

– niciodată nu poate exista ab initio o contradicţie între un act normativ şi o hotărâre a vreunei instanţe judecătoreşti sau a instanţei constituţionale;

– nici un argument nu poate fi adus, nici o interpretare nu poate fi susţinută împotriva textului raţional, expres şi deosebit de clar al art. 145 din constituţie, potrivit căruia toate deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii[9];

– aceleaşi argumente sunt şi în sensul imposibilităţii unei decizii în constituţionalitate, care s-ar putea suprapune legiuitorului;

– nici o categorie de decizii ale Curţii Constituţionale nu ar putea fi apreciată ca inaplicabilă sau inacceptabilă;

– decizia nr. 486/1997 a Curii Constituţionale nu completează Codul de procedură penală (art. 278) ;

– decizia citată nu introduce în lege o instituţie nouă (plângerea la instanţă împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată); nimic nu opreşte o persoana nemultumită de o măsură a organului de urmărire penala să ajungă în faţa instanţelor judecătoreşti, să se adreseze justiţiei ;

– dispoziţiile art. 21 din Constituite sunt întotdeauna aplicabile.

Dacă nu există o cale procedural penala specifica, daca nu pot fi invocate posibilităţile procedurale adiacente (aşa cum ar fi art. 300 C. pr. pen. în cazul deciziei nr. 546/1997, ale neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 149 alin. 3 C. pr. pen.), daca nu va mai fi posibilă utilizarea art. 504 cod procedură penală (cu extensia din deciziile nr. 45/1998 ş1 nr. 138/1998 privind orice soluţie vătămătoare), va exista întotdeauna un drept la despăgubiri venind dinspre Legea nr. 30/1994, protejându-se astfel drepturile ş1 libertăţile fundamentale.

În consecinţă, apreciem ca nu se poate pune niciodată problema unui conflict între jurisdicţia constituţională şi justiţie. Curtea Constituţionala a indicat doar faptul că procedura penala este modificată de la 8 decembrie 1991.

Formulările cuprinse în Constituţie se adresează în mod direct procurorului şi judecătorului care aplica legile în vigoare, nu numai prin intermediul organelor legislative (care bineînţeles ca ar trebui să se conformeze şi să aducă modificările corespunzătoare legislaţiei).

Soluţiile la care ajunge Curtea Constituţionala nu reprezintă numai o solicitare adresată legiuitorului care, procedând la analiza acestor solicitări trebuie să aducă modificările corespunzătoare legislaţiei în vigoare „criticate” prin deciziile Curţii Constituţionale; instanţelor judecătoreşti le sunt în mod direct opozabile deciziile Curţii Constituţionale, chiar daca nu există o legislaţie pozitivă (încorporată de legiuitor)[10].

În consecinţă de lege lata (art.  275-277 C. pr. pen, art. 1401 alin 1 C. pr. pen., art. 1401 alin. 7, art. 1609 cu referire la art. 1608 alin 3 C. pr. pen.) se poate afirma ca:

a) judecarea plângerii este de competenta instanţei de fond ;

b) soluţionarea plângerii de către instanţa de fond se face prin încheiere;

c) calea de atac împotriva încheierii instanţei de fond este recursul;

d) participarea procurorului la judecarea unei astfel de cauze este obligatorie.

Deci legiuitorul a statuat, printr-o procedură identică, modul de soluţionare a plângerilor împotriva ordonanţei de arestare preventiva, ori a aceleia de a nu părăsi localitatea sau a ordonanţei de respingere a cererii de liberare provizorie, emise de procuror. O astfel de procedură, în acord cu prevederile art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie, se poate şi trebuie sa fie folosită în toate cazurile de soluţionare a plângerilor contra actelor procurorului.

În raport de cele prezentate mai sus, până la data modificării şi completării Codului de procedură penală.

– Rezolvarea plângerilor împotriva actelor procurorului se va face cu respectarea strictă a prevederilor Capitolului VII al Titlului I din Partea speciala a Codului de procedură penală. Astfel, potrivit art. 278, plângerea împotriva masurilor luate sau a actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se va rezolva de prim-procurorul parchetului la care îşi desfăşoară activitatea procurorul respectiv, iar în cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ori luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta, plângerea se va rezolva de procurorul ierarhic superior[11].

– Potrivit art. 277 C. pr. pen., plângerea se va rezolva în termen de cel mult 20 de zile de la primire, comunicându-se de îndată, persoanei care a făcut plângerea, modul în care aceasta a fost rezolvată. În cazul în care plângerea a fost respinsă ca neîntemeiată, se va recomanda petentului să se adreseze instanţei competente să judece cauza în fond, în temeiul art. 21 din Constituţie şi a deciziei nr. 486 din 2 decembrie 1997 a Curţii Constituţionale.

– Dacă se vor formula noi plângeri împotriva modului de soluţionare a acesteia, se va proceda la reexaminarea sau, după caz, examinarea atentă a lor şi se va adopta soluţia corespunzătoare[12]. În situaţia în care plângerea va fi din nou respinsa, comunicarea făcută petentului va cuprinde şi recomandarea de a se adresa instanţei competente sa judece cauza în fond, în temeiul art. 21 din Constituţie şi a deciziei nr. 486 din decembrie 1997 a Curţii Constituţionale.

– Procurorul va participa la judecarea tuturor plângerilor împotriva acestuia şi va acţiona cu recurs împotriva încheierilor netemeinice şi nelegale.

6. – Odată hotărârea definitivă, procurorul are a se conforma întocmai dispoziţiilor date organului de urmărire penala.

În cauză, urmează a constata obligativitatea continuării urmăririi penale.

În raport de toate datele concrete, procurorul va dispune în temeiul legii, garantând asigurarea respectării acesteia.

7. – În cele ce urmează, vom încerca sa ne pronunt8m asupra soluţiei ce se impune în cazul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune prin cecuri.

Mai întâi, observăm că plângerea este adresată justiţiei pe baza art. 21 din Constituţie şi fără nici o trimitere la procedura speciala prevăzută în art. 275 C. pr. pen., care poate fi aplicată în paralel.

Ca atare, este de criticat şi menţiunea aplicării art. 140 C. pr. pen. „prin asimilare”, întrucât normele de procedur8 sunt de strictă aplicare.

A admite refuzul parchetului de a se conforma dispoziţiei legale imperative înseamnă a anula orice valoare voinţei suverane a unei autorităţii a statului – autoritatea judecătorească. Un organ de urmărire penală nu are cum cenzura şi dispune suveran asupra voinţei supreme.

Procedura ierarhică nu reprezintă o cale de atac jurisdicţională şi nu poate nici anula un drept absolut de a acţiona în justiţie.

Mai mult, dreptul la justiţie sau dreptul de acces la justiţie nu se limitează în nici un caz la o simplă posibilitate acordată de a te adresa unei instanţe (ca drept procedural), incluzând şi posibilitatea ca o procedură eficient, practică, reală, judiciare sa finalizeze pe fond cauza (ca drept subiectiv). Dar esenţa noţiunii trebuie să includă executarea unei soluţii concrete, finalizată numai în fata unui judecător.

Această noţiune include şi dreptul la punerea în practică a sentinţei, în esenţă constând în funcţionarea justiţiei fără presiuni din afară. Dreptul la instanţă nu este un simplu drept teoretic constând în posibilitatea acordată – unei persoane de a apela la o instanţă, ci include şi speranţa .legitimă ca autorităţile vor fi obligate sa respecte o hotărâre definitivă, care va fi deci executată.

Dreptul la justiţie va deveni iluzoriu daca organul de urmărire penală s-ar substitui judecătorului înlăturând efectele hotărârii judecătoreşti şi consecinţele sale favorabile pentru intimat. Atunci când un sistem judiciar conferă unei instanţe competenţa de a pronunţa hotărâri definitive, iar apoi permite ca acestea să fie anulate de nişte proceduri administrative ierarhice, este afectată nu numai securitatea juridică, dar este atacată, desfiinţată, însăşi existenţa instanţei, a autorităţii statale, puse astfel în discuţie, procurorul neavând în substanţă nici o competenţă să dispună definitiv asupra unei chestiuni juridice[13].

8. – Pe fond, în cauza procurorul are de decelat existenta inducerii sau menţinerii în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării contractului, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate.

În alin. 4 al art. 215 C.pen. legiuitorul a prevăzut existenţa unei înşelăciuni prin simplul fapt al emiterii unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind ca pentru valorificarea lui nu este provizia sau acoperirea necesară, în scopul inducerii în eroare, daca s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului.

În speţă, contractul prevedea plata în rate, dublat de un contract nescris de garanţie. Negotium-ul este dovedit prin existenta cecului.

În principiu, deci, după cum arătăm mai sus, simpla emitere fără acoperire reprezintă o înşelăciune prin cecuri în sensul art. 215 C. pen.

Ordinul de a plăti, dat de trăgător trasului, societatea bancară este clar, precis şi necondiţionat. Valabilitatea sa este dată de menţiunile obligatorii existente, (semnătură şi ştampila) fiind indiferent cine a completat suma (fiind prezumată o delegare din partea trăgătorului). Pentru a fi valabil, este suficientă existenta menţiunilor indicate şi arătarea sumei (certe) de bani. Elementele esenţiale sunt întrunite, întrucât, legal, cerinţele sunt limitate la ordinul necondiţionat de a plăti o anumită suma de bani determinată (la data prezentării)[14].

Orice condiţii, limitări sau contraprestaţii, care s-ar adaugă ordinului de a plăti, duc la nulitatea instrumentului. Or, în speţă titlul nu conţine nici o limitare, fiind emis în scopul producerii efectelor depline ale garanţiei: plata la scadenta. Ca atare, înşelăciunea priveşte şi un asemenea contract în măsura în care este dovedită în mod cert, prin recunoaşterea părţilor, existenta unei a doua inducere în eroare[15]

Sarcina probei se poate răsturna, procurorul fiind obligat a administra toate probele pro sau contra.

Înşelăciunea trebuie sa constituie un element esenţial deosebit, fără de care nu s-ar fi contractat. Ea trebuie sa fie credibila şi nu o voinţa comună a părţilor de a garanta o plată.

În toate situaţiile, la data contractării, trebuie sa existe o provizie suficientă. Contractul de vânzare/cumpărare având o valoare determinată, se poate prezuma ca valoarea cecului se întinde până la limita acoperirii unei pagube eventuale rezultând din contractul principal.

9. – Dar un alt element trebuie cercetat de procuror, mai înainte de a se pronunţa în sensul inexistentei sumei emise fără acoperire: incidentul de plată.

Daca trăgătorul ştia de interdicţia de plată, fapta sa este indubitabil şi o înşelăciune în contractul de cont curent (alături de înşelăciune prin cecuri faţă de vânzător).

Astfel, interdicţia bancară este regimul impus de către banca unui titular de cont de interzicere a emiterii de cecuri pe o anumită perioada (1 an), conform unor angajamente reciproce aplicabile plaţii cu cecuri, ca urmare a unor incidente de plăţi majore, cum ar fi, de exemplu, emiterea unui cec ilegal[16].

Or, interdicţia bancară se comunica (notifica) printr-o somaţie titularului de cont (art. 5 pct.1-2 din Regulament)[17].

În cazul în care se verifica existenta unui asemenea incident de plată, fapta emitentului înlătură orice apărare a sa (în sensul inexistenţei inducerii în eroare, al neseriozităţii ca element de validitate a cecului etc.).

10. – Urmărirea penală este în mod obligatoriu reluată în caz de restituire a cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii sau completării urmăririi, şi de extindere a acţiunii penale sau a procesului penal sau în caz de redeschidere a urmăririi penale. Prin încheiere, Tribunalul Neamţ a desfiinţat ordonanţa procurorului de scoatere de sub urmărire penala; a dispus continuarea urmăririi penale şi trimiterea în judecată a inculpatului.

După cum arătam, soluţiile ce sunt date la epuizarea fazei de urmărire penala nu au autoritatea de lucru judecat, existând posibilitatea reluării. Reluarea urmăririi penale poate fi dispusa atât în cazul în care aceasta a fost întreruptă, cât şi în cazul în care cauza penala a fost trimisă instanţei de judecată.

În cazul nostru, cauza a ajuns în faţa instanţei de judecată fără ca judecătorii să fi fost în mod regular sesizaţi cu o judecată de fond. Cum reluarea urmăririi penale este o situaţie procesuală complementară cu caracter excepţional, orice dispoziţie a instanţei poate contribui la aducerea procesului pe o linie de desfăşurare normală[18]. Funcţional, instituţia reluării urmăririi penale contribuie la înlăturarea întocmai a unei asemenea situaţii în care cursul urmăririi penale, a fost oprit[19].

De lege ferenda se impune regândirea acestei instituţii punându-se de acord dreptul la judecată cu limitele actualului Cod de procedură.

Fără a se substitui procurorului, judecătorii nu au făcut altceva decât au îndemnat la înlăturarea acelor elemente ce se îndreaptă spre o sancţionare penală a înşelăciunii. Instanţa nu trebuie să se substituie organului de urmărire penală şi nu poate impune ea, în mod absolut, obligaţia de a trimite în judecată un nevinovat. Instanţa mai poate fi criticat8 pentru rolul creator al instituţiei continuării urmăririi penale, dar refuzul ab initio, neargumentat al procurorului de a relua urmărirea penala este un abuz în faţa finalităţii proprii a întregii urmăriri penale, de a asigura o eficientă desfăşurare a procesului penal în vederea realizării justiţiei penale; funcţiunea aceasta se însumează în finalitatea procesului penal şi în finalitatea proprie a activităţii procesuale din faza urmăririi penale.

Dacă hotărârea judecătorească nu îl mulţumeşte pe procuror ca act ce ţine loc de act de redeschidere a urmăririi, procurorul şef este obligat să infirme motivat (pe hotărârea judecătorească) ordonanţa de scoatere de sub urmărire şi să dispună el redeschiderea urmăririi penale în sensul art. 273 C. pr. pen., din oficiu.

Daca nici una dintre obligaţiile procedurale nu îl vor convinge pe procurorul competent, acesta oricum va da o soluţie conforma conştiinţei sale, în temeiul legii şi pentru asigurarea respectării acesteia.

Cu aceste nuanţări, înţelegem a îmbrăţişa argumentarea hotărârii judecătoreşti.

art. art. art. alin. art. art. lit. art. I  trecereart.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

Cazul Sauders contra Angliei

Reclamantul, în calitate de preşedinte director general al societăţii Giuness, pentru a înlătura influenţa unei firme concurente, a efectuat unele operaţii ilicite mărind artificial valoarea acţiunilor cotate la bursă prin plăţi ilegale, falsificarea de facturi şi alte operaţii ilicite de susţinere a propriilor acţiuni.

Fiind sesizat de aceste operaţiuni, Ministerul Comerţului a ordonat o inspecţie care să facă investigaţii asupra firmei menţionate, în baza art. 432 şi 442  a Legii nr. 1985 asupra societăţilor comerciale.

La 12 ianuarie 1987, inspectorii au informat Ministerul Comerţului şi Industriei că deţineau probe incontestabile că Saunders a comis mai multe infracţiuni. Ministerul a luat legătura cu parchetul care a autorizat pe inspectori să continue ancheta şi să transmită procesele verbale organelor de  urmărire penală.

În ianuarie 1987, inculpatul a fost eliberat din funcţia de preşedinte – director general al societăţii.

La 5 februarie 1987 inspectorii au predat organelor de poliţie procesele-verbale şi documentele obţinute în legătură cu faptele comise de Sauders. Acesta a fost trimis în judecată la 27 aprilie 1989, iar la 23 august 1990 a fost condamnat pentru 12 infracţiuni între care fals în înscrisuri şi furt, la o pedeapsă de 5 ani închisoare.

La 2 mai 1991 Curtea de Apel a confirmat soluţia primei instanţe şi, totodată, a refuzat  autorizaţia de a fi sesizată Camera Lorzilor. Prin aceasta, au fost epuizate toate căile de atac împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond.

La 20 iulie 1989, reclamantul a sesizat Comisia Europeană a Drepturilor Omului, susţinând că utilizarea în procesul penal a declaraţiilor făcute de el în faţa inspectorilor din Ministerul Comerţului şi Industriei, declaraţii smulse printr-o anumită presiune administrativă l-au privat de un proces echitabil, astfel că au fost violate prevederile art. 6 § 1 din Convenţia Europeană.

Comisia, cu majoritate de voturi, a considerat că sunt întemeiate susţinerile reclamantului privind violarea art. 6 § 1 din Convenţie, dând un aviz în acest sens. Totodată, Comisia a dispus sesizarea Curţii Europene.

Analizând actele dosarului şi susţinerile părţilor, Curtea a constatat că problema centrală este aceea dacă este posibil să se folosească în procesul penal contra reclamantului declaraţiile date de acesta în faţa inspectorilor numiţi de Ministerul Comerţului şi Industriei. După părerea Curţii, o asemenea anchetă, deşi ar putea avea ca urmare descoperirea unor fapte pe baza cărora ar putea fi sesizate alte autorităţi competente, ea nu este supusă regulilor procedurii judiciare la care se referă art. 6 § 1 din Convenţie, deoarece s-a considerat că aplicarea acestor reguli cu privire la o anchetă de această natură ar contraveni interesului public şi activităţilor financiare şi comerciale.

În raport cu regulile înscrise în art. 6 al Convenţiei, ori persoană supusă unei proceduri judiciare are dreptul de a tăcea şi ca o componentă a acestui drept, (dreptul de a nu contribui prin propriile declaraţii la reţinerea unei acuzaţii împotriva sa.)

Raţiunea acestui drept este aceea de a proteja pe acuzat contra oricărei atitudini abuzive din partea autorităţii şi de a se evita erorile judiciare. Acuzarea trebuie să-şi bazeze argumentarea pe probe, fără să recurgă la elemente probatorii obţinute prin constrângere sau presiune, împotriva voinţei acuzatului. În acest sens, dreptul menţionat este strâns legat de prezumţia de nevinovăţie consacrată în art. 6 § 2 din Convenţie.

În măsura în care acuzarea s-a folosit de răspunsurile reclamantului la diferite interogatorii luate de inspectori, răspunsurile care, sub o formă sau alta, tindeau să-l acuze, nu se poate susţine că reclamantul a beneficiat de un proces echitabil, aşa cum prevede art. 6 din Convenţie. Curtea nu a împărtăşit părerea guvernului că faţă de gravitatea fraudelor comise în activitatea societăţii comerciale conduse de reclamant şi de interesul public s-ar putea face o excepţie de la principii şi admite folosirea în procesul penal a proceselor-verbale încheiate de inspectorii menţionaţi. După părerea Curţii, interesul public n-ar putea fi satisfăcut prin utilizarea în procesul penal a unor răspunsuri obţinute forţat într-o anchetă nonjudiciară.

În concluzie, Curtea a decis, cu 16 voturi contra 4, că există o violare a art. 6 § 1 al Convenţiei Europene. Totodată, în unanimitate, a obligat statul englez să plătească reclamantului, în trei luni, 75.000 lire sterline pentru cheltuieli ocazionate de proces.

Publicată în „R.D.P.” nr.1/1997, p.127

CAZUL RIBEMONT CONTRA FRANŢA

În ziua de 24 decembrie 1976, Jean de la Broglie, deputat şi fost ministru a fost asasinat în faţa locuinţei unde domicilia Ribemont; victima tocmai înmânase acestuia o sumă de bani sub formă de împrumut pentru contractarea unei afaceri comerciale.

Cercetările efectuate de Prefectura poliţiei din Paris au condus la arestarea mai multor persoane, printre care şi a lui Ribemont, în ziua de 29 decembrie 1976. În aceeaşi zi, cu ocazia unei conferinţe de presă, ministrul de interne, directorul poliţiei judiciare din Prefectura de poliţie din Paris şi şeful brigăzii criminale au dat amănunte asupra anchetei în curs (conferinţa a fost reluată de două posturi de televiziune), susţinându-se că Ribemont ar fi instigator la asasinat (autorul faptei fiind F).

La 14 ianuarie 1977, R. a fost învinuit de complicitate la omor intenţionat şi arestat preventiv, fiind eliberat la 1 martie 1977, în baza unei ordonanţe de încetare a urmăririi penale.

La 23 martie 1977, R. s-a adresat primului ministru solicitând o indemnizaţie de 10 milioane franci drept reparaţie pentru prejudiciul moral şi financiar pe carel-a suferit ca urmare a declaraţiilor ministrului de interne şi funcţionarilor de poliţie.

Memoriul lui R. către primul ministru fiind respins, el s-a adresat tribunalului administrativ

Acesta s-a desesizat, motivând că, deşi actele administrative ale unui membru al guvernului sunt susceptibile de a angaja răspunderea pecuniară a statului, declaraţiile pe care acesta le face în exerciţiul funcţiilor sale guvernamentale scapă controlului jurisdicţiei administrative; ca urmare, o cerere în sensul arătat nu poate fi primită.

Împotriva acestei soluţii, R. a declarat apel în faţa Consiliului de stat care a respins cererea cu motivarea că declaraţiile făcute de ministrul de interne şi de funcţionarii superiori de poliţie cu ocazia explicaţiilor date asupra unei operaţii de poliţie judiciară nu pot fi desprinse de această operaţie şi, ca urmare, nu este de competenţa jurisdicţiei administrative de a se pronunţa asupra consecinţelor, eventual prejudiciabile, ale acestor declaraţii

Ca urmare, R. a procedat la chemarea în judecată în faţa Tribunalului din Paris a primului ministru şi a reprezentantului Tezaurului.

Tribunalul,, analizând actele prezentate de reclamant, a pronunţat la 8 ianuarie 1986 următoarea  soluţie:

În ceea ce priveşte acţiunea îndreptată contra primului ministru, Tribunalul constată că potrivit art. 38 al Legii din 3 aprilie 1955, orice acţiune adusă în faţa instanţei prin care Statul este declarat creditor sau debitor pentru alte motive decât impozitele, va fi intentată, sub acţiunea nulităţii, de către reprezentantul sau contra reprezentantului tezaurului public, singurul care are monopolul reprezentării statului în justiţie.

Ca atare, primul ministru nu poate fi implicat în această cauză. Intr-un stat democratic, regula esenţială şi temeiul puterii judecătoreşti îl constituie principiul statuat în Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950, potrivit căruia „orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa”[20].

Aplicarea cestui principiu revine autorităţii judecătoreşti, care, prin importanţa sarcinii sale devine o adevărată piatră unghiulară a întregului edificiu al Statului de drept.

Propunerile avansate nu numai că reînvie vechea tradiţie rămasă din Constituţia din 1923 şi din legile de organizare  judecătorească dintre cele două războaie, dar au urmărit să restructureze întregul sistem judiciar actual prin administrarea justiţiei pe trei grade de jurisdicţie şi prin instituirea unor garanţii juridice care permit instanţelor să acţioneze independent şi imparţial.

În cadrul comisiei, dezbaterile au prilejuit observarea a trei soluţii în privinţa statutului Ministerului Public.

1. Păstrarea sistemului vechi al Procuraturii de instituţie independentă în stat;

2. Subordonarea acestei instituţii faţă de ministrul justiţiei, aceasta fiind varianta aleasă, până la urmă.

Obiecţiile cele mai puternice, în raport cu subordonarea Ministerului Public unei autorităţi administrative, pornesc de la faptul că, pe această cale, magistraţii (chiar împărţiţi în două categorii) au un statut diferit, cu implicaţii negative asupra actului de justiţie. S-a arătat că:

– Rolul primordial al Ministerului Public este cela de a participa la activitatea judiciară, fie în calitate de autor al urmăririi penale, fie pentru a exercita controlul necesar asupra organelor poliţiei judiciare.

În fine, participă la activitatea de judecată pe aceeaşi poziţie cu apărătorul unei părţi în proces, susţine acuzarea şi apărătorul interesele generale ale societăţii şi ordinea publică[21].

Obiecţiile cele mai puternice privind autoritatea Ministerului Justiţiei asupra Ministerului Public prin faptul că procurorii ar depinde de executiv, constă în aceea că ar avea implicaţii negative asupra actului de justiţie. In contră, s-ar putea susţine că procurorilor le revin atribuţii exterioare deliberării judecătoreşti, procurorii sunt independenţi, subordonându-se numai legii.

„Extragerea acestor atribuţii din sfera puterii executive (adică un sistem neutru de numire) este una din cele mai democratice tendinţe în organizarea magistraturii şi ea răspunde imperativului ca justiţia să menţină echilibrul balanţei chiar dacă este legată la ochi”[22].

S-a mai afirmat că Ministerul Public trebuie să facă parte din puterea judecătorească, să fie alcătuit din magistraţi independenţi şi inamovibili întocmai ca judecătorii. Iar, dacă aceasta nu se aprobă, atunci trebuie reînfiinţat măcar judecătorul de instrucţie…Dacă se vrea ca Parchetul să fie subordonat puterii executive, atunci el nu trebuie să efectueze şi ancheta penală”[23].

O propunere[24] a desfăşurării activităţii procurorului sub autoritatea Consiliului Superior al Magistraturii nu a fost acceptată.

În sensul, Procuratura = putere judecătorească, a prezentat şi V. Rădulescu[25], pentru a se exclude ingerinţa executivului în activitatea judiciară a procurorului[26].

Totuşi, nu putem transforma Procuratura în a patra putere în stat (I. Ardelean, p.575), astfel încât ei trebuie să fie dependenţi de executiv, dar nu sunt subordonaţi în activitate ministrului justiţiei[27]. Procurorii nu fac parte din puterea judecătorească[28].

Ea trebuie inclusă în sfera justiţiei, dar nu în cadrul puterii judecătoreşti[29] în cadrul puterii judecătoreşti, dar autonome.

I. Rus[30] propune menţinerea Procuraturii României, dar înlocuirea cadrelor compromise, de parcă nu principiile ar trebui mai întâi amendate!

Procuratura era a patra putere în stat exercitându-şi atribuţiile împotriva cetăţenilor da astăzi, procurorii trebuie să fie ofiţeri ai puterii publice![31]

Întrucât la înfăptuirea justiţiei contribuie în egală măsură şi instanţele şi Ministerul Public, prin atribuţii proprii s-a propus formula autorităţii judecătoreşti exercitate şi prin Ministerul Public[32], acesta rămânând un organ autonom şi neutru poliţiei.

Dar oare procurorul trebuie să execute o „măsură dispusă ilegal”? Este suficient controlul parlamentului cum propune I. Babiuc?[33]

Credem că NICIODATĂ un procuror nu va duce la îndeplinire o dispoziţie a ministrului privind „o arestare legală”, fiind considerat liber doar în instanţă, când acţionează principiul libertăţii cuvântului. O măsură ilegală antrenează aplicarea art. 268 C.pen. pentru procuror şi a art. 23, 24, 25, 31, raportat la art. 268 C. pen. pentru cel ce dă ordinul ilegal.

În concluzie, de teama unei instituţii prea puternice, „independente în stat, sistem pe care îl regăsim în toate fostele state socialiste şi în Portugalia”[34], s-a ajuns la o soluţie absolut contradictorie, a unor activităţi jurisdicţionale (arestare, percheziţie, trimitere sau nu în judecată) sub autoritatea ministrului justiţiei, abia după şapte ani actele definitive ale procurorului (art. 275 – 278 C. pr. pen.) fiind controlate de instanţa de judecată[35] .

Vezi şi: Curtea Constituţională, dec. nr. 486/1997 în M.Of. nr. 105/ 1998.

– Autoritatea ministrului justiţiei se exercită în vederea respectării şi aplicării legii. Aceasta este în concordanţă şi cu principiul legalităţii aşezat la baza activităţii M.P. Relaţia de autoritate se exercită direct sau prin procurorul general, prin dispoziţii date în vederea respectării şi aplicării legii (noi am zice în aplicarea legii), prin exercitarea controlului asupra tuturor procurorilor, verificarea lucrărilor, a modului cum se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor (noi am zice în verificarea îndeplinirii serviciului), precum şi prin aprecierea asupra activităţii pregătirii şi aptitudinilor profesionale.

M.J. poate cere procurorului general al P.C.S.J. informări asupra activităţii parchetelor, poate să dea îndrumări cu privire la măsurile ce trebuie luate pentru combaterea criminalităţii, să stabilească structura şi organizarea aparatului tuturor parchetelor, la propunerea procurorului general (al P.C.S.J. am adăuga); să propună Preşedintelui României promovarea şi eliberarea din funcţie a procurorului general al P.C.S.J., să numească procurorii stagiari, să promoveze şi să transfere procurorii în funcţiile din Ministerul Public (respectiv în unităţile Ministerului Public sau în alte autorităţi în stat, potrivit legii, am îndrăzni), să emită chiar regulamente privitoare la organizarea şi funcţionarea parchetelor, inclusiv a compartimentelor auxiliare şi a răspunderii disciplinare a personalului acestor compartimente (circumscrierea competenţei în M.J., Cartea Albă, decembrie 1996 – decembrie 1999, Bucureşti, 1999, p. 50-51).

În privinţa sistemului judiciar se constată o oarecare îmbunătăţire faţă de perioada anterioară.

M.J. continuă însă să dispună de o influenţă semnificativă în ce priveşte numirile de magistraţi şi aceasta constituie o problemă care urmează să-şi găsească rezolvarea. Sunt aşadar necesare noi măsuri pentru îmbunătăţirea sistemului judiciar din România.

(Raportul anual al Comisiei Europene asupra progreselor făcute de România în ultimul an cu privire la condiţiile de aderare la UE, 30 septembrie 2000, subl. ns., publicat în „Adevărul” din 9 noiembrie 2000).

Misiunile Ministerului Public:

– decizia de a angaja urmărirea penală;

– exercitarea urmăririi penale în faţa tribunalelor;

– dreptul la recurs bazat pe legalitate şi pe temeinicie.

Alte atribuţii:

– punerea în aplicare a politicii penale naţionale adaptate local;

– ajutorarea victimelor pe tot parcursul procesului penal;

conducerea, direcţionarea şi supravizarea anchetei;

– propunerea pedepsei alternative;

– căutarea de alternative la urmărirea penală;

– supervizarea punerii în executare a deciziilor judiciare;

– asistenţa judiciară internaţională;

– responsabilităţi pe plan penal, dar şi civil.

Garanţii ale activităţii disciplinar sau administrativ:

– similare cu cele ale judecătorilor (vezi Casta europeană asupra statutului judecătorilor, iulie 1998), datorate complementarităţii activităţii;

– retribuţie, protecţie fizică, favorizarea ocupării succesive a funcţiilor, asimilarea statutului;

– control disciplinar propriu urmat de un recurs jurisdicţional;

– dreptul de asociere, reuniune, expresie, (inclusiv afiliere politică);

– dreptul perfecţionării pregătirii profesionale;

– eficacitatea prin organizare şi muncă în echipă;

– dreptul la specializare;

– relaţiile organizării ierarhice trebuie să fie clare şi transparente evitând orice consideraţie arbitrară mai ales în repartizarea dosarelor (vezi Rec.95(12) asupra gestiunii penale);

– contracararea oricărei subordonări în executarea unei instrucţii care îi pare ca ilegală, contrară propriei conştiinţe, inacceptabilă, cu dreptul la nesupunere ierarhică;

– dreptul de a primi instrucţiuni în formă scrisă cu preluarea clară a responsabilităţii;

– crearea unei proceduri interne permiţând înlocuirea subordonaţilor pentru executarea instrucţiunilor contestate;

– în contrapartidă, trebuie clar interzisă ministerului public orice ingerinţă în competenţa legislativă sau executivă;

– necesitatea transparenţei faţă de public, periodic, local, regional şi naţional (interzicerea picturilor clandestine contrare, a dublului discurs);

– instrucţiunile cu caracter general (de ex. în materie de politică penală) trebuie să fie scrise şi publice, cu respectarea strictă a principiilor de echitate şi de egalitate a cetăţenilor în faţa legii.

– în privinţa dispoziţiilor de începere a urmăririi penale ale Guvernului, se impune (avizul ministerului public, anterior) motivarea lor, ataşarea lor la dosar pentru a fi supuse dezbaterilor contradictorii.

Raporturi cu poliţia:

– un minim de direcţie şi verificare a legalităţii anchetei, presupunând dreptul de a da instrucţiuni în fiecare caz individual, asupra modului de cercetare a probelor, informări periodice; ca atare, dreptul asupra modalităţilor de evaluare şi de control al poliţiei.

Responsabilităţi ale Ministerului Public

– interdicţia de a folosi contra suspecţilor de probe obţinute ilegal, recurgând la metode ilegale;

– obligaţia transmiterii informaţiilor celorlalte părţi;

– obligaţia confidenţialităţii faţă de terţi;

– necesitatea controlului jurisdicţional pentru toate măsurile preventive;

– protecţia martorilor;

– dreptul de contestarea clasărilor (chiar unei asociaţii de apărare a interesului general).

– Independenţa (totală) a ministerului public nu trebuie să propage ideea „balkanizării” parchetelor prin:

– principiul ierarhic (inteligent, nu birocratic) cu o „valoare adăugată” acţiunii subalternilor:

– linii directoare certe în definirea priorităţilor;

– criterii clare în ghidarea cauzelor, care să servească drept referinţe, dar suficient de suple pentru a nu deveni obstacole în calea individualizării necesare a deciziilor.

Curtea apreciază că termenul „magistrat” nu se confundă cu „judecător”, deşi acesta trebuie să posede anumite calităţi, adică să îndeplinească condiţiile constituind tot atâtea garanţii pentru persoana arestată:

– garanţii de independenţă faţă de executiv şi de părţi ceea ce nu exclude orice subordonare faţă de alţi judecători sau magistraţi, cu condiţia ca aceştia să se bucure de o independenţă analoagă;

– garanţii de procedură, ceea ce implică obligaţia de a audia personal individual care îi este deferit;

– garanţii de fond, ceea ce comportă obligaţia de a examina circumstanţele constituind argumente pentru sau contra detenţiei, de a se pronunţa potrivit criteriilor juridice asupra existenţei noţiunilor care o justifică şi, în absenţa lor, de a dispune persoana în libertate.

CEDH, Schisser  vs. Elveţia, hot. din 4 decembrie 1979 (cameră) V. Berger, Jurisprudenţa, ed. III, p. 81, 82

Un control judiciar al atingerilor aduse de executiv dreptului la libertate al unui individ constituie un element esenţial al garanţiei prevăzute de art. 5 § 3. Pentru ca un „magistrat” să poată fi considerat ca exercitând „funcţiuni judiciare”, în sensul acestei dispoziţii, el trebuie să îndeplinească anumite condiţii, care reprezintă, pentru persoana deţinută, garanţii împotriva arbitrarului sau a privării nejustificate de libertate. Astfel, „magistratul” trebuie să fie independent faţă de executiv şi faţă de părţi. Sub acest aspect, aparenţele obiective de la momentul deciziei asupra detenţiei sunt pertinente. Dacă apare, la acest moment, că magistratul poate interveni în procedura penală ulterioară în calitate de parte care exercită acţiunea penală, independenţa şi imparţialitatea sa poate fi puse în discuţie. Magistratul trebuie să îl audieze personal pe individul prezentat în faţa lui şi să se pronunţe pe baza criteriilor de drept asupra existenţei unor motive justificând detenţia, iar, în lipsa lor, trebui să aibă puterea să ordone, cu forţă obligatorie, eliberarea celui deţinut1.

Instanţa europeană constată că, judecătorul de instrucţie, la momentul terminării anchetei preliminare, redactează o decizie finală care face o descriere sumară a faptelor, dă o calificare juridică infracţiunilor şi indică dispoziţiile penale aplicabile. În mod evident, această decizie nu are decât rolul să orienteze instanţa judecătorească, având un simplu caracter declarator.

Totuşi, în procedura care urmează în faţa tribunalului de district, nu este depus nici un act oficial de acuzare şi nici un membru al Ministerului Public nu este prezent la proces. În schimb judecătorul de instrucţie este acela care, în decizia sa finală, rezumă faptele şi indică încadrarea juridică, element de pornire în derularea procedurii la tribunalul de district. Prin urmare, decizia judecătorului de instrucţie, ca atare, conţine elemente importante ale unui act de identitate şi, în fapt, îndeplineşte rolul acestuia.

Aşa fiind, Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că, la momentul în care judecătorul de instrucţie a decis privarea de libertate a reclamantului, a reieşit că, în cazul în care cauza ar fi fost deferită tribunalului de district, judecătorul care a ordonat arestarea preventivă ar fi putut să intervină în procedura penală ulterioară în calitate de parte care exercită acţiunea penală2.

CEDH, S. a II-a, Cameră, Cauza H.B. vs. Elveţia, hot. din 5 aprilie 2001

(URMĂRIREA PENALĂ. PREZENTAREA MATERIALULUI)

Rezolvarea cauzei trebuie să se facă numai după chemarea învinuitului şi după înştiinţarea sa despre punerea în mişcare a acţiunii penale, în prezenţa apărătorului său, care, alături de cel în cauză, poate determina sau influenţa pronunţarea altei soluţii de natură să excludă trimiterea în instanţă a dosarului (scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi, clasarea etc.).

Până la rezoluţia procurorului (după primirea dosarului de la organul de cercetare penală) învinuirea de află în stare de simplă propunere care se cere validată de procuror.

Prevederile art. 257 sunt consecutive art. 255 şi 256, în care se reglementează urmărirea fără punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv finalizarea cercetării penale de către organul de cercetare penală. Astfel, potrivit art. 255 C. pr. pen., dacă nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală şi organul de cercetare penală constată că există învinuit şi că sunt suficiente probe împotriva lui, procedează la o nouă ascultare, aducându-i la cunoştinţă învinuirea şi întrebându-l dacă are noi mijloace de apărare.

În cazul în care învinuitul nu solicită probe noi sau dacă probele propuse nu sunt întemeiate, cercetarea se consideră terminată, dosarul urmând a fi înaintat, potrivit art. 256 C. pr. pen., procurorului, cu un referat în care se consemnează rezultatul cercetării şi propunerile ce se impun, precizându-se, dacă este cazul, să se procedeze la trimiterea în judecată. Organul care decide asupra propunerilor făcute este procurorul.

În conformitate cu art. 257 C. pr. pen. – criticat sub aspectul constituţionalităţii în cauza de faţă – procurorul, primind dosarul, cheamă pe învinuit spre a-i prezenta materialul de urmărire penală, numai dacă socoteşte necesar, ceea ce presupune că trimiterea în judecată se poate efectua legal şi fără înştiinţarea învinuitului, considerându-se că aducerea la cunoştinţă a învinuirii de către organul de cercetare penală, în temeiul art. 255 C. pr. pen., ar fi suficientă.

Rezultă că problema constituţionalităţii art. 257 C. pr. pen. priveşte în fapt obligaţia, iar nu latitudinea, pentru procuror de a-l chema, şi el, pe învinuit, chiar după ce organul de cercetare penală eventual a făcut-o, pentru a-i prezenta din nou materialul de urmărire penală, fiind evident că de această dată operaţiunea respectivă nu se efectuează în scopul completării dosarului cu probele cerute de învinuit, ci pentru a i se aduce la cunoştinţă trimiterea sa în judecată prin intermediul rechizitoriului )art. 261 şi 262 C. pr. pen.). Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art. 257 C. pr. pen., în actuala redactare, contravin prevederilor art. 24 din Constituţie, potrivit căruia dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului, părţile având dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu.

Într-adevăr liberul exerciţiu al dreptului de apărare este condiţionat de chemarea învinuitului spre a i se aduce la cunoştinţă materialul probator ce stătea la baza învinuirii sale. Desigur, organul de cercetare penală este obligat să procedeze la ascultarea sa (art. 255 C. pr. pen.), dar scopul acesteia este completarea dosarului cu eventuale noi probe cerute de către învinuit. Terminarea cercetării penale se concretizează într-un referat în care organul de cercetare are numai atribuţia de a propune procurorului, dacă este cazul, emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată. Răspunderea pentru luarea acestor măsuri revine exclusiv procurorului.

Or, dacă procurorul are numai latitudinea, iar nu şi obligaţia chemării învinuitului, înseamnă că cel mai important moment al urmăririi penale – trimiterea în judecată – se poate realiza fără ca învinuitul să fie înştiinţat de către procuror asupra învinuirii ce i se aduce. În aceste condiţii învinuitul nu are posibilitatea să fie asistat de către un apărător şi nici să dispună de timpul necesar pentru a-şi pregăti apărarea, neavând cunoştinţă de soluţia dată de procuror în urma examinării materialului primit de la organul de cercetare penală.

Curtea Constituţională constată că, aşa după cum rezultă şi din punctul de vedere al Guvernului, dispoziţiile art. 6 C. pr. pen. prevăd că dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului penal. Dar, în raport cu dispoziţiile art. 257 C. pr. pen., criticat în cauza de faţă, s-ar putea considera că cerinţa textului cu caracter general al art. 6 este acoperită prin art. 255 C. pr. pen. şi deci o nouă ascultare a învinuitului nu ar mai fi necesară înaintea procurorului, ceea ce, potrivit celor de mai sus, ar conduce la încălcarea dreptului constituţional la apărare al oricărei persoane trimise în judecată penală.

Pe de altă parte nu trebuie omis nici faptul că, până la rezoluţia procurorului, după primirea dosarului de la organul de cercetare penală, învinuirea se află în stare de simplă propunere care se cere validată de către procuror; acesta are însă la dispoziţie şi alte soluţii decât trimiterea în judecată. Este, de aceea, cu atât mai necesar ca rezolvarea cauzei să se facă după chemarea învinuitului şi după înştiinţarea sa despre punerea în mişcare a acţiunii penale, în prezenţa apărătorului său, care, alături de cel în cauză, poate determina sau influenţa pronunţarea altei soluţii de natură să excludă trimiterea în instanţă a dosarului (scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale, clasarea etc.).

Faţă de cele arătate, Curtea Constituţională constată că dispoziţia „… dacă socoteşte necesar …” din art. 257 al Codului de procedură penală, de natură să restrângă exercitarea dreptului la apărare, contravine prevederilor art. 24 din Constituţie, fiind deci neconstituţională. În consecinţă, procurorul, primind dosarul, înainte de a dispune trimiterea în judecată, are obligaţia, iar nu latitudinea, de a-l chema pe învinuit spre a-i prezenta materialul de urmărire penală, chiar dacă acesta i-a fost adus la cunoştinţă de către organul de cercetare penală, urmând a se aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 250 – 254 C. pr. pen.

Curtea Constituţională, dec. nr. 24 din 23 februarie 1999, în M.Of. nr. 136 din 1 aprilie 1999

(CARACTER CONTRADICTORIU AL URMĂRIRII PENALE)

În timpul primelor treizeci de zile ale detenţiei, avocatul nu a putut să ia cunoştinţă de elementele dosarului şi deci să respingă în mod util declaraţiile sau consideraţiile pe care Ministerul Public le baza pe anumite probe de la dosar. Or, accesul inculpatului era indispensabil în acest stadiu crucial al procedurii, în care instanţa trebuie să decidă prelungirea sau încetarea detenţiei. În timp de procurorul regelui avea cunoştinţă de întregul dosar, procedura urmată nu i-a oferit petiţionarului posibilitatea de a combate motivele invocate pentru a justifica detenţia. În lipsa garantării egalităţii armelor, această procedură nu a fost cu adevărat contradictorie. S-au violat deci prevederile art. 5 § 4 CEDH.

CEDH,Lamy vs. Belgia hot. Cam. 30 martie 1989, în V. Berger, 121

O copie a mandatului de arestare trebuie eliberată făptuitorului în ziua arestării. Acest document trebuie să enunţe motivele privării sale de libertate, cât şi detaliile acuzaţiilor pentru care este inculpat pentru ca acesta să poată să-şi pregătească efectiv şi util apărarea.

CEDH, Lamy vs. Belgia, hot. Cam. 30 martie 1989, în V. Berger, p. 122

(ACCESUL LA DOSARUL DE URMĂRIRE PENALĂ)

Comunicarea pieselor dosarului este obligatorie în măsura în care presupune un proces echitabil şi în contradictorialitate.

Petiţionarul poate solicitat motivat, furnizarea (unor piese din dosar).

Accesul liber la dosarul complet al instanţei reprezintă o suficientă garanţie a unui proces echitabil, în contradictoriu.

CEDH, Bendenoun vs. Franţa, hot. Cam., 24/1994

Notă: – M. Vasile, Consideraţii privind schimbarea încadrării juridice în cursul urmăririi penale, în „Dreptul” nr. 2/2002, p. 153

– V.-T. Gheorghe, Accesul liber la justiţie al persoanei vătămate într-un interes legitim printr-o  măsură sau act de urmărire penală ale procurorului, în „Dreptul” nr. 11/2002, p. 200

Vezi: Comisie rogatorie; Competenţă; Delegare; Extinderea procesului penal; Încetarea procesului penal; plângere împotriva măsurilor şi actelor procedurale; Prezentarea materialului de urmărire penală; Restituirea cauzei; Sesizarea instanţei; Trimiterea în judecată.


1 În acest sens, arătăm că Ordinul nr. 54 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, din 18 decembrie 1996 a fost abrogat prin Ordinul nr. 70 din 19 noiembrie 1997. Conţinutul este asemănător, de esenţa noului act este introducerea ideii de înregistrare „la solicitarea organelor de urmărire penală care efectuează acte premergătoare” (subl.ns.). Era, de asemenea, o altă semnătură, dl. procuror general Nicolae Cochinescu fusese înlocuit cu Sorin Moisescu.

2 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 23 martie 1998.

3 Apreciem că dacă urmărirea penală priveşte pe însuşi funcţionarul bancar, regula înscrisă în art.37 din Legea bancară nu se aplică: dar numai strict limitat la faptele acelui funcţionar şi nu – de exemplu — la alte conturi sau operaţii sau la întreaga instituţie. Principiul este al ocrotirii clientului, nu al funcţionarului.

4 Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000.

5 V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice…, vol. I, p.11; N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea generală, vol. I, p.15. Mai mult chiar, în vorbirea curentă, noţiunea de <<proces>> capătă, în mod neştiinţific, semnificaţia de <<cauză penală>> sau <<pricină penală>> (Gr. Gr. Theodoru, Drept procesual penal român, Partea generală, vol. I, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi, Facultatea de Drept, 1974, p.10, I. Neagu, Tratat de procedură penală, Eitura Pro, 1997, p.3).

6 A se vedea D. Ciuncan, Actele premergătoare şi garanţiile procesuale în „Dreptul” nr. 7/1996; D. Ciuncan, Analiza solicitărilor adresate autorităţilor române (Rez. 1123/1997 a A.P. a Consiliului Europei) a căror soluţionare este de competenţa Ministerului Public, în I.R.D.O., „Drepturile omului” nr.3/1997, p.35; D. Ciuncan, Actele premergătoare urmăririi penale şi garanţiile constituţionale în cazul percheziţiei, în I.R.D.O., „Drepturile omului” nr. 1/1999, p.25 şi urm.

7 Curtea Constituţională, decizia nr. 341 din 12 septembrie 1997, în Monitorul Oficial nr. 38 din 29 ianuarie 1998.

8 De altfel, la o simplă lectură se observă faptul că această decizie nu poate fi invocată ca argument. Autorul excepţiei nici nu a prins în discuţie legitimitatea constituţională a acestor dispoziţii. Curtea a analizat doar dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 51/1991 care incriminau divulgarea ilegală de către salariaţi S.R.I. de date. La o simplă lectură!

9 Publicată în Monitorul Oficial nr. 19 din 11 ianuarie 2001.

10 MAJ3/09.04.1997. Codul din 29 septembrie 1977 este intrat în vigoare la 3 aprilie 1978. Forma pe care am avut-o la dispoziţie este actualizată până la 9 aprilie 1997. Ne cerem scuze pentru orice informaţie posibil incompletă ulterioară.

11 Hotărârea din 15 iunie 1992 (Cameră) scris A nr.238 în V.Berger, Jurisprudenţa CEDH, I.R.D.O., ed.a II-a, p.286 şi urm. Dintre toate codurile fostelor state socialiste numai codul român permite folosrea procesului-verbal ca probă s-a arătat cu surprindere într-o analiză comparativă (Anchej Murzynovski, în “Revuc internationale de droit pénale” nr.1-2/1985, p.219.

12 Printr-o hotărâre din 7 august 1992, citând art.6 din Convenţie şi hotărârea Lüdi, Tribunalul federal elveţian şi-a făcut mea culpa şi a declarat inadmisibilă mărturia unui agent infiltrat, dacă acuzatul nu a avut posibilitatea de a-l integra în timpul procesului.

13 A se vedea M. Constantinescu, I. Muraru, I. Deleanu, Fl. Vasilescu, A. Iorgovan, I. Vida, Constituţia României, comentată şi adnotată, R.A. „Monitorul Oficial”, 1992, p.116 şi urm; Geneza Constituţiei României, 1991, Lucrările Adunării Constituţionale, R.A.”Monitorul Oficial”, 1998, Dl. I. Muraru a arătat la analiza art. 49: „dacă veţi avea, ştiu eu, răbdarea să citiţi documentele internaţionale în acest domeniu, veţi vedea că noi, practic, ne aliniem la aceste reguli generale” op.cit, p.431.

14 I. Neagu, op.cit., p.400.

1 V. Dongoroz, ş.a., Noul Cod de procedură penală şi Codul de procedură penală anterior, prezentare comparată, Bucureşti, 1969, p.140-141; Vincenzo Manzini, Tratatto di diritto procesuale penale, ed. a VII-a, Torino, 1968, vol.IV, p.147.

2 I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, 1997, p.399-400.

3 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Paideia, Bucureşti, 1994, p.66.

4 Ibidem, p.69.

5 Vezi art. 49 alin.(1) din Constituţie.

6 Vezi Pentru reglementare europeană vezi Cazul Winterwerp vs.Olanda, hot. din 24 octombrie 1979 în Hotărâri ale C.E.D.H., Culegere selectivă, Polirom, 2000, p.95 şi urm.

7 S. Kahane, Efectuarea urmăririi penale în „Explicaţii teoretice…”, vol. II, de V. Dongoroz ş.a., p.54.

8 V. Dongoroz, Explicaţii introductive, în „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român”, Partea specială, vol. II de V. Dongoroz ş.a., Editura Academiei, Bucureşti 1976, p.11.

9 În sensul „lipsei de publicitate”, I.Neagu, op.cit., p.403. Autorul nuanţează totuşi caracterul secret al urmăririi penale (vezi I. Neagu, Drept procesual penal, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p.376).

10 Art. 6 C.pr.pen. a fost modificat prin Legea nr. 32/1990, publicată în „Monitorul oficial al României”, Partea I, nr. 128 din 17 noiembrie 1990.

11 E.V. Ionăşeanu, Procedura începerii urmăririi penale, Editura Militară, Bucureşti, 1979, p.192 şi urm.; A. Dindelegan, Actele premergătoare în procesul penal în „Pro lege”, nr. 1/1990, p. 26; D. Ciuncan, Actele premergătoare şi garanţiile procesuale, în “Dreptul” nr. 7/1996, p. 88; D. Ciuncan, Actele premergătoare urmăririi penale şi garanţiile constituţionale în cazul percheziţiei, în Institutul Român pentru Drepturile Omului, „Drepturile omului” nr. 1/1999, p.25 şi urm.

12 Vezi şi D. Ciuncan, Înregistrări audio şi video ca mijloace de probă, în „Revista de drept penal” nr. 1/1997, p. 58; Autorizarea judiciară a înregistrărilor audio şi video, în „Pro lege” nr. 2/1998, p. 30 şi urm; T. Dianu, Protecţia penală internaţională a drepturilor omului, Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p.7 şi urm. şi p. 24 şi urm. etc.

[1] În mod obişnuit, Codul de procedura penala nu foloseşte denumirea instituţiei ca structura (organ), ci se refera aproape exclusiv la procuror. A se vedea ş1 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, Parte generala, vol. l, Paideia, Bucureşti, 1993, p.162.

[2] I. Neagu, Tratat de procedură penală, Editura Pro, 1997, p.91-92.

[3] Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.259 din 30 septembrie 1997, modificată şi completată prin Ordonanţa de Urgentă nr. 179 din 11 noiembrie 1999, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 559 din 17 noiembrie 1999.

[4] Consiliul Europei, Recomandarea nr. 12 (2000) 19 privind rolul Ministerului Public Tn sistemul justiţiei penale, adoptata de Comitetul de Miniştri al statelor membre la 6 octombrie 2000, expunere de motive.

[5] Tr. Pop, Drept procesual penal, vol. IV, Partea speciala, Tipografia Nationala S.A. Cluj, 1948 p.247.

[6] G. Antoniu, Executarea hotărârilor penale, în „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală roman”, vol.11 Partea speciala de V. Dogoroz, Editura Academiei ş.a., Bucureşti, 1976, p.293 şi urm., N. Volonciu Tratat, Parte speciala. vol. II, ediţia 1994, p.375 şi urm.

[7] N. Volonciu, op.cit., p.38o

[8] Într-o opinie separată se aprecia asupra obligativităţii (!?) pentru persoana nemulţumită de masurile şi de actele de urmărire penală de a se adresa cu plângere prim-procurorului sau procurorului ierarhic superior şi numai după aceea persoană nemulţumită s-ar putea adresa justiţiei. Judecătorul opiniei separate nu argumentează însă care ar fi temeiul vreunei acţiuni ăn justiţie ulterioare în comparaţie ca o prima acţiune adresată cu depăşirea pragului ierarhic.

[9] Textele Constituţiei au înlocuit de lege lata, prin efectul Constituţiei art. 150 alin. 1), textele contrare ale codurilor (idem, Gh.Mateut, Durata arestării preventive a învinuitului sau inculpatului în lumina Constituţiei şi a Convenţiei Europene, în „Dreptul”. nr. 3/1996, p.39).

[10] Cu privire la caracterul obligatoriu al deciziilor constituţionale a se vedea decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, rn Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000; decizia nr. 186 din 18 noiembrie 1999, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 16 mai 2000.

[11] Şeful parchetului superior

[12] Mai exact spus, adăugând la adresa procurorului general, o noua plângere împotriva modului de soluţionare a plângerii iniţiale se soluţionează nu prin „reexaminare” de către acelaşi prim-procuror, întrucât plângerea este împotriva modului lui de soluţionare (deci a actului sau), ci se va îndrepta (indiferent unde a fost depusa) la procurorul ierarhic superior (întotdeauna). Numai dacă se reiterează într-o nouă plângere aceleaşi argumente (sau datele noi) împotriva măsurii iniţiale, a actului iniţial ale unui procuror, acestea vor fi „reexaminate.. sau, după caz” examinate atent.., tot de acelaşi prim-procuror, care, în funcţie de o altă viziune asupra probelor iniţiale sau pe baza noilor argumente va putea da o altă rezoluţie.

[13] 14 A se vedea CEDH hotărârea Di Pede vs. Italia; Zappia vs Italia, din 26 februarie 1996 în Colecţia de hotărâri şi decizii, 1996, Vol. IV,p.1383-1384 alin. 20-24, respectiv p.1410-1411, alin.16-20; Hotărârea .Sparang şi Annroth vs. Suedia, din 23 septembrie 1982, seria A, nr. 52, p.24 alin. 64; Ludi vs Elveţia din 15 iunie 1992, seria A, nr. 238, p.18 alin.34; Vasilescu vs. România, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 637 din 27 decembrie 1999; Brumărescu vs. România, în Monitorul Oficial al României,Partea I, nr.414 din 31 august 2000 etc

[14] A se vedea Legea nr.59/1934, art.1 pct.2, cu modificările ulterioare; Normele – cadru nr. 7/8 mostre 1994 privind comerţul făcut de societăţii publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119, bis 14 iunie 1995.

[15] A se vedea V.D. Zlatescu, Garanţiile creditorului, Editura Academiei, Bucureşti,1979,p.107 şi urm. V. Veniamin, Teoria generală a garanţiilor, Bucureşti 1941, p.45 şi urm. D. Ciuncan, Înşelăciunea prin cecuri ,,Dreptul” nr. 3/1994, p.89-93; D. Ciuncan, Falsificarea cecurilor, în „Revista de drept penal” nr. 4/1995, p.122; D. Ciuncan, Înstrăinarea de către proprietar a bunului gajat, în „Revista de drept penal” nr. 4/1995,p. 77.

[16] Incidentele de probă sunt generate de instrumente neconforme legilor şi Reglementărilor Băncii Naţionale a României. A se vedea de exemplu, Regulamentul B.N.R. din 3 mai 1996, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 22 septembrie 1998.

[17] Incidentele de plăti care apar la cecurile de numerar vor fi declarate la Centrala Incidentelor de Plată conform aceleiaşi proceduri însă persoanele fizice sau juridice nu vor fi declarate în interdicţie bancară în cazul producerii unui incident de plată.

[18] Nicoleta Iliescu, Reluarea urmăririi penale, în „Explicaţii teoretice” vol. II, de V. Dongoroz s.a., cit supra, p.81.

[19] Din datele dosarului se pare ca nici măcar nu a fost soluţionată plângerea pe cale administrativă.

[20] Art. 6 par.1 teza I; Legea nr. 30/1994

[21] I. Vida, raportor al Comisiei de redactare, dezbatere asupra tezelor în Geneza Constituţiei României 1991 R.A.M.Of. Bucureşti, 1998, p.567

[22] I. Vida, p.567

[23] M. Ruva, Dezbateri, p.569-570

[24] D. Lazarescu, p.573

[25] V. Radulescu, p.574

[26] I. Rus, p.582

[27] I. Predescu, p.577

[28] I. Predescu, p.577

[29] I. Predescu, p.577, în sens contrar Mariana Bezdadea, p.579-580

[30] I. Rus, p.582, p.581

[31] V. Gionea, p.583

[32] I. Moldovan, p.586

[33] I. Babiuc, p.588; C.pr.civ., nici Legea nr. 92/1992, art. 31 nu condiţionează exercitarea de către Ministerul Public a cailor de atac de avizul ministrului justiţiei. Este firesc sa fie aşa, deoarece principiile legalităţii şi imparţialităţii înscrise în art. 131 alin.(1) Constituţie, care stau la baza activităţii procurorilor sI rolul Ministerului Public al cărui şef este procurorul general, de reprezentant al intereselor societăţii, apărător al ordinii de drept şi al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, îl conferă acestuia independenta fata de toate celelalte autorităţi publice în exercitarea atribuţiile şi asigurarea respectării legii. Curtea Constituţionalădec. nr. 332/1997, M.Of. nr. 108/1998

[34] I. Vida, p.567

[35] Kozsakar Gabor, p.571

1 hot. din 23 octombrie 1990; Hotărârea din 28 octombrie 1998, Cauza Assenov şi alţii vs. Bulgaria., în Hotărâri ale CEDH, culegere selectivă, Polirom, 2000, p.572 şi urm.

2 CEDO, Hotărârea Hubert, cit. supra.

Leave a Reply