CONTUMACE

Pentru început, datele istorice. Codul de Procedură Penală al României (Codice de Procedură Criminală) din 11 noiembrie 1919, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 0 din 11 noiembrie 1919 prevede în Secţiunea VIII Procedura judecării contumacilor. Acest Cod a fost promulgat la 2 decembrie 1864, și a intrat în vigoare la 30 aprilie 1865. modificat prin legile din 9 aprilie 1867, 16 Iulie 1868, 17 Aprilie 1875, 12 februarie 1877, 15 martie 1902, prin aşa numita “Lege asupra libertăţei individuale”, prin “Legea judecătoriilor de ocoale” din 30 decembrie 1907, prin “Legea organizării judecătoreşti” din 24 martie 1909, prin “Legea flagrantelor delicte” (Micul parchet) din 13 Aprilie 1913 şi prin Decretele-Legi din 10 iulie şi 19 august 1919.

Astfel, procedura anterioară judecăţii prevede că atunci când după decizia Camerei de acuzare acuzatul dispărut nu se constituie prizonier în 10 zile de la notificarea acelei deciziuni, făcută la domiciliul său, sau evadează după ce s-a constituit prizonier sau a fost arestat, preşedintele dă o ordonanţă ca acuzatul să se prezinte în termen de 10 zile, sub sancţiunea de a fi declarat contumace şi judecat în lipsă.

Ordonanţa conţine arătarea faptului comis, şi mandatul de arestare dacă s-a emis.

Ordonanţa se afişează la uşa ultimului domiciliu sau reşedinţă, şi la uşa sălii Curţii cu juraţi.

Dacă ultimul domiciliu sau reşedinţă nu i se cunosc, sau dacă acuzatul este plecat din ţară, afişarea se face numai la uşa sălii Curţii cu Juraţi şi se publică în extras într-unul din cele mai răspândite ziare din localitate sau din Capitală.

Dispoziţiile din acest articol sunt prevăzute sub sancţiune de nulitate ( art. 426).

Dacă este stabilit că acuzatul nu se găseşte în ţară, şi că această absenţă nu provine din cauza faptului pentru care este dat în judecată, sau când i-ar fi absolut imposibil să se prezinte în termenul prevăzut de ordonanţă, Curtea la cerere poate acorda un alt termen.

Termenul poate fi prelungit, dacă se dovedeşte că motivul împiedecării sale de a se prezenta nu a încetat.

Cererea de amânare sau de prelungire se poate face de un împuternicit al acuzatului, sau de membrii familiei până la al 4-lea grad.

Procedura de mai sus se aplică şi acelora care, aflându-se în libertate provizorie, nu se înfăţişează la judecată şi nici nu au putut fi arestaţi conform dispoziţiilor din art. 383.

Procedura de judecată prevede că dacă acuzatul nu a răspuns la termenul fixat prin ordonanţă şi nici nu i s-a prelungit acest termen, conform art. 427, Curtea, după 10 zile de la afişarea şi publicarea ordonanţei, procedează la judecarea în lipsă a acuzatului.

Dacă Curtea constată că nu au fost îndeplinite formalităţile prevăzute de art. 426, anulează actele neregulat îndeplinite şi ordonă reînceperea acestor formalităţi de la cel dintâi act neregulat.

Acuzatul nu poate fi apărat de niciun avocat. Curtea decide pe baza verdictului, dat numai în urma concluziilor Ministerului public şi ale părţii civile. Juriul poate acorda circumstanţe uşurătoare.

Decizia dată în contumacie nu poate fi atacată cu recurs decât de Ministerul public şi partea civilă (Art. 429).

În termen de 8 zile după darea deciziei de condamnare, un extras al deciziei se publică din oficiu, în Monitorul Oficial, la uşa celui din urmă domiciliu sau reşedinţă a condamnatului, la uşa primăriei comunei unde s-a comis crima, precum şi în sala Curţii cu Juraţi. Un extras identic se trimite şi tribunalului în a cărui circumscripţie se află averea condamnatului, pentru a se lua măsurile legale.

Efectele legale ale executării deciziei în contumacie, încep de la data procesului verbal care constată afişarea.

Curtea poate ordona la cerere, ca actele şi lucrările depuse la grefă să fie restituite acelora cărora le aparţin sau care sunt în drept să le primească, cu obligaţiunea de a le înfăţişa când li se vor cere, făcându-se proces verbal. În locul actelor eliberate se lasă copii certificate.

În caz când nimeni nu le cere, grefierul Curţii încheie proces verbal despre aceasta, constatând starea lor materială.

Procedura judecăţii în caz de prindere sau prezentare a acuzatului prevede că dacă cel condamnat în contumacie se prezintă de bună voie, sau dacă este arestat, decizia dată în contra lui şi procedurile urmate, începând de la ordonanţa prevăzută în art. 426, se consideră ca neavenite şi se procedează la judecare.

Decizia Camerei de acuzare şi actele anterioare îşi păstrează toate efectele.

Condamnatul în contumacie a cărui pedeapsă s-a prescris, nu mai poate cere judecarea (art. 435 ).

Contumacele nu poate fi supus la o pedeapsă mai mare decât acea dată prin decizia pronunţată în contumacie.

Contumacele achitat, se condamnă la plata cheltuielilor ocazionate prin lipsa sa.

Dacă la judecată contumacele nu se prezintă, cererea se anulează, iar decizia în contumacie rămâne definitivă.

Ulterior, Codul de Procedură Penală Carol al II-lea din 17 martie 1936, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 66 din 19 martie 1936, reglementa în Titlul IV
Despre Câteva Proceduri Particulare, Capitolul II, Despre contumaci .

Când, în urma unei deciziuni de punere sub acuzaţiune, acuzatul nu se va fi putut prinde sau nu se va înfăţişa la judecată, în termen de zece zile după notificarea făcută la domiciliul său, sau când, după ce s-a înfăţişat ori s-a prins, se va fi făcut nevăzut, preşedintele Curţii juraţilor, sau în lipsa lui, judecătorul care îi ţine locul, va da o ordonanţă în care se va cuprinde: că acuzatul e dator să se înfățișeze într-un alt termen de zece zile de la ziua publicării acelei ordonanţe, iar de nu, că va fi declarat rebel legii; că va fi suspens din exerciţiul drepturilor cetăţeneşti; că averea sa va fi sechestrată în cursul instrucţiunei contumaciei; că orice acţiune către judecători îi va fi oprită în curgerea aceluiași timp; că se va proceda în contra lui, şi că oricine este dator să arate locul unde se află.

Acea ordonanţă va face încă menţiune despre crima şi despre ordonanţa pentru punerea la popreală a acuzatului ( art. 470).

După zece zile de la publicare, se va proceda la judecata contumacelui.

Nici un advocat nu se va putea înfăţişa spre a apăra pe acuzatul contumace.

Dacă acuzatul se va fi aflând afară din România, sau în absolută neputinţă de a veni, rudele sau amicii săi vor putea să arate împiedicarea în care se află de a veni şi să susţină legitimitatea ei.

Dacă instrucţiunea contumaciei nu este conform regulilor mai sus arătate, Curtea o va declara nulă şi va ordona să se reînceapă din nou de la cel mai vechi act nelegal.

Dacă instrucţiunea este regulată, Curtea va pronunţa asupra acuzatului şi va decide şi asupra desdăunării reclamantului.

Toate acestea însă se vor face fără asistenţa sau intervenirea juraţilor.

Dacă contumacele este condamnat, averea sa va fi, din ziua executării deciziunii, considerată şi administrată ca averea de absent. Atât despre dânsa, cât şi de a sa administrare, se va da seamă cui se va cuveni, după ce condamnaţiunea va fi devenit irevocabilă prin expirarea termenului de purgaţiunea contumaciei.

Recursul de casaţiune în contra deciziei date în contumacia nu va fi deschis decât ministerului public şi părții civile, în ceea ce se atinge de interesul ei.

Dacă acuzatul se dă prins, ori dacă se va aresta mai înainte de stingerea pedepsei prin prescripţiune, deciziunea dată în contumacie şi procedurile făcute în contra lui, începând de la ordonanţa de închisoare sau de reînfăţişare, vor fi de sine nimicite şi se va proceda în privinţa lui după formele ordinare.

În materie de delict politic sau de presă, Curtea va judeca totdeauna, fără asistenţa juraţilor, pe delicvenţii în lipsă, de nu se vor înfăţişa după chemarea ce, conform cu legea, li se va face.

Condamnatul în lipsă va putea face opoziţiune în termen de cincisprezece zile nelibere, osebit de câte o zi pentru fiecare distanţă de doi miriametri, socotite din ziua primirii copiei deciziei, în persoană sau la domiciliul său.

În caz când condamnatul nu se va găsi şi nu va avea nici domiciliu, nici reşedinţă cunoscută, termenul de opoziţie se va socoti din ziua publicării sentinţei prin foaia oficială.

Neprezentarea condamnatului pentru a susţine opoziţiunea va face a rămâne definitivă deciziunea dată în lipsă.

Efectele contumaciei în materie de crime, prevăzute la art. 470 şi următoarele, nu sunt aplicabile condamnatului în lipsă, în materie de delict de presă (Art. 483. A se vedea și I. Ionescu-Dolj, Curs de procedură penală română, 1937, pp. 422 sqq).

Codul de Procedură Penală Carol al II-lea din 17 martie 1936, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 66 din 19 martie 1936 a fost abrogat prin Legea nr. 31/1968 la data de 13 noiembrie 1968), dar procedura contumaciei fusese eliminată mai demult.

Codul de Procedură Penală al Republicii Populare Române din 13 februarie 1948, publicat în Broşura (BRO) nr. 0 din 01/12/1960 constatase deja înlăturarea procedurii. Art. 342-378 ( Secţiunea IV Procedura judecării contumacelor) au fost abrogate prin Decretul nr. 132, publicat în B. Of. nr. 31 din 19 iunie 1952.
Revenind la zilele noastre, amintim Legea nr. 80 din 9 mai 1997 pentru ratificarea Convenţiei europene de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, şi a protocoalelor sale adiţionale, încheiate la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi la 17 martie 1978, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 14 mai 1997.

Parlamentul României a ratificat Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, Protocolul adiţional la Convenţia europeană de extrădare, încheiat la Strasbourg la 15 octombrie 1975, precum şi al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de extrădare, încheiat la Strasbourg la 17 martie 1978.

Guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei, considerând că scopul Consiliului Europei este de a înfăptui o uniune mai strânsă între membrii săi, considerând că acest obiectiv poate fi atins prin încheierea de acorduri sau prin adoptarea unei acţiuni comune în domeniul juridic, încredinţate că acceptarea unor reguli uniforme în materie de extrădare este de natură a face să progreseze această operă de unificare, au convenit următoarele:

Părţile contractante se angajează să-şi predea reciproc, potrivit regulilor şi sub condiţii determinate prin articolele următoare, persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune sau căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă de către autorităţile judiciare ale părţii solicitante.

Vor da loc la extrădare faptele pedepsite de legile părţii solicitante şi ale părţii solicitate cu o pedeapsă privativă de libertate sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate de cel puţin un an sau cu o pedeapsă mai severă. Când pe teritoriul părţii solicitante a intervenit o condamnare la o pedeapsă ori când s-a aplicat o măsură de siguranţă, sancţiunea pronunţată va trebui să fie de o durată de cel puţin 4 luni.

Dacă cererea de extrădare vizează mai multe fapte distincte, pedepsite fiecare de legea părţii solicitante şi a părţii solicitate cu o pedeapsă privativă de libertate sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate, dar dintre care unele nu îndeplinesc condiţia privind durata pedepsei, partea contractantă solicitată va avea facultatea să acorde extrădarea şi pentru acestea din urmă.

Orice parte contractantă, a cărei legislaţie nu autorizează extrădarea pentru anumite infracţiuni exceptate, va putea, în ceea ce o priveşte, să excludă aceste infracţiuni din câmpul de aplicare a convenţiei.

Orice parte contractantă, care doreşte să se prevaleze de facultatea prevăzută de convenție, va notifica secretarului general al Consiliului Europei, o dată cu depunerea instrumentului său de ratificare sau de aderare, fie o listă a infracţiunilor pentru care extrădarea este autorizată, fie o listă a infracţiunilor pentru care extrădarea este exclusă, cu indicarea dispoziţiilor legale care autorizează sau exclud extrădarea. Secretarul general al Consiliului Europei va comunica aceste liste celorlalţi semnatari.

Dacă, ulterior, alte infracţiuni vor fi fost excluse de la extrădare prin legislaţia unei părţi contractante, aceasta va notifica o atare excludere secretarului general al Consiliului Europei, care va informa despre aceasta pe ceilalţi semnatari. Această notificare nu va produce efect decât la expirarea unui termen de 3 luni socotit de la data primirii ei de către secretarul general.

Oricare parte contractantă va putea oricând supune aplicării prezentei convenţii infracţiuni care au fost excluse de la aceasta. Ea va notifica aceste modificări secretarului general al Consiliului Europei, care le va comunica celorlalţi semnatari.

Oricare parte contractantă va putea aplica regula reciprocităţii în ceea ce priveşte infracţiunile excluse din câmpul de aplicare a convenţiei.

Extrădarea nu se va acorda, dacă infracţiunea pentru care este cerută este considerată de partea solicitată ca infracţiune politică sau ca faptă conexă unei asemenea infracţiuni.

Aceeaşi regulă se va aplica, dacă partea solicitată are motive temeinice de a crede că cererea de extrădare motivată printr-o infracţiune de drept comun a fost prezentată în vederea urmăririi sau pedepsirii unei persoane pentru considerente de rasă, de religie, de naţionalitate sau de opinii politice ori că situaţia acestei persoane riscă să fie agravată pentru unul sau altul dintre aceste motive.

În aplicarea convenţiei, atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru al familiei sale nu va fi considerat ca infracţiune politică.

Aplicarea normelor de mai sus nu va afecta obligaţiile pe care părţile le vor fi asumat sau le vor asuma potrivit oricărei alte convenţii internaţionale cu caracter multilateral.

Extrădarea motivată de infracţiuni militare care nu constituie infracţiuni de drept comun este exclusă din câmpul de aplicare a prezentei convenţii.

În materie de taxe şi impozite, de vamă şi de schimb valutar, extrădarea se va acorda numai dacă s-a hotărât astfel între părţile contractante pentru fiecare infracţiune sau categorie de infracţiuni.

Orice parte contractantă are dreptul să refuze extrădarea resortisanţilor săi.

Fiecare parte contractantă va putea, printr-o declaraţie făcută o dată cu semnarea sau cu depunerea instrumentului său de ratificare sau de aderare, să definească, în ceea ce o priveşte, termenul de resortisant.

Calitatea de resortisant se va aprecia la data hotărârii asupra extrădării. Totuşi, dacă această calitate nu este recunoscută decât între data hotărârii şi data avută în vedere pentru predare, partea solicitată va putea, de asemenea, să se prevaleze de dispoziţia al. a) al prezentului paragraf.

Dacă partea solicitată nu-şi extrădează propriul resortisant, ea va trebui, la cererea părţii solicitante, să supună cauza autorităţilor competente, astfel încât să se poată exercita urmăriri judiciare, dacă este cazul. În acest scop, dosarele, informaţiile şi obiectele privind infracţiunea se vor transmite gratuit . Partea solicitantă va fi informată despre rezultatul cererii sale.

Partea solicitată va putea refuza să extrădeze persoana reclamată pentru o infracţiune care, potrivit legislaţiei sale, a fost săvârşită în totul sau în parte pe teritoriul său ori într-un loc asimilat teritoriului său.

Când infracţiunea, motivând cererea de extrădare, a fost comisă în afara teritoriului părţii solicitante, extrădarea nu va putea fi refuzată decât dacă legislaţia părţii solicitate nu autorizează urmărirea unei infracţiuni de acelaşi fel, săvârşită în afara teritoriului său ori nu autorizează extrădarea pentru infracţiunea formând obiectul cererii ( Convenţia europeană de extrădare din 13 decembrie 1957, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 14 mai 1997)

Cu titlul de exemplu, mai amintim Legea nr. 111 din 15 mai 2008, pentru ratificarea Tratatului de extrădare dintre România şi Statele Unite ale Americii, semnat la Bucureşti la 10 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 21 mai 2008, Legea nr. 259 din 16 iunie 2004 pentru ratificarea Tratatului de extrădare dintre România şi Republica Federativă a Braziliei, semnat la Brasilia la 12 august 2003 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 613 din 07 iulie 2004, Decretul nr. 597 din 27 iunie 2002, privind promulgarea Legii pentru ratificarea Convenţiei dintre România şi Republica Arabă Egipt privind asistenţa judiciară în materie penală, transferul condamnaţilor şi extrădarea, semnată la Cairo la 28 iunie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 516 din 17 iulie 2002, Legea nr. 118 din 05 iunie 1998 pentru ratificarea Tratatului dintre România şi Republica Populară Chineză privind extrădarea , semnat la Bucureşti la 1 iulie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 222 din 17 iunie1998 sau Convenția dintre Republica Socialista Romania si Regatul Belgiei privind extrădarea si asistenta judiciara in materie penala, semnata la București la 14 octombrie 1976 , cu Protocol adițional din 26 martie 1982, Publicat in Buletinul Oficial nr. 106 din 27 decembrie 1983. Mai amintim de Decretul nr. 78 din 23 iulie 1975 privind ratificarea Convenţiei dintre Republica Socialistă România şi Republica Franceză privind asistenţa judiciară în materie penală şi extrădarea, semnată la Paris la 5 noiembrie 1974, Publicat in Buletinul Oficial nr. 80 din 23 iulie 1975.

Dar ceea ce ne interesează pe noi apare abia în Protocolul adiţional la Convenţia europeană de extrădare din 17 martie 1978, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 89 din 14 mai 1997. Statele membre ale Consiliului Europei, semnatare ale prezentului protocol, dornice să înlesnească aplicarea, în materie de infracţiuni fiscale, a Convenţiei europene de extrădare, deschisă spre semnare la Paris la 13 decembrie 1957, denumită în continuare convenţie; considerând, de asemenea, că este oportună completarea convenţiei în anumite alte privinţe, au convenit , printre altele, după cum urmează:

Judecarea în lipsă. Când o parte contractantă cere unei alte părţi contractante extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranţă pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, partea solicitată poate refuza extrădarea în acest scop, dacă, după părerea sa, procedura de judecată nu a satisfăcut minimul de drepturi de apărare recunoscute oricărei persoane învinuite de o infracţiune. Totuşi extrădarea se va acorda, dacă partea solicitantă dă asigurări apreciate ca suficiente spre a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată care să-i salvgardeze drepturile la apărare. Această hotărâre îndreptăţeşte partea solicitantă fie să execute judecata în cauză, dacă cel condamnat nu se împotriveşte, fie să urmărească pe extrădat în caz contrar.

Când partea solicitată comunică persoanei a cărei extrădare este cerută hotărârea dată în lipsă împotriva sa, partea solicitantă nu va considera această comunicare ca o notificare atrăgând efecte faţă de procedura penală în acest stat.

Cu alte cuvinte trebuie să existe în dreptul intern asigurări apreciate ca suficiente spre a garanta persoanei a cărei extrădare este cerută dreptul la o nouă procedură de judecată , iar această procedură să-i salvgardeze drepturile la apărare.

Adaptându-se legislației europene (vezi expunerea de motive și avizul Consiliului Legislativ la Legea nr. 281/2003 aflată la adresa www. cdep. ro ), parlamentul a adoptat Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 01 iulie 2003, introducând procedura de rejudecare a celor judecaţi în lipsă în caz de extrădare .

Astfel, potrivit art. 522¹, cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului. Dispoziţiile art. 405-408 din Codul de procedură penală se aplică în mod corespunzător. Art. 522¹ a fost introdus prin art. I pct. 221 din Legea nr. 281/2003.

Codul de Procedură Penală al României din 1 iulie 2010, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010 a menținut procedura astfel :

Persoana condamnată definitiv care a fost judecată în lipsă poate solicita redeschiderea procesului penal în termen de 6 luni din ziua în care a luat cunoştinţă că s-a desfăşurat un proces penal împotriva sa.

Este considerat persoană judecată în lipsă inculpatul care:

a) nu a avut cunoştinţă de proces;

b) deşi a avut cunoştinţă de proces în orice mod, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa instanţa.

Procesul penal în care o persoană judecată în lipsă a fost condamnată se poate redeschide şi în cazul în care a un stat străin a dispus extrădarea sau predarea condamnatului în baza mandatului european de arestare şi condamnatul formulat cerere de redeschidere a procesului în termen de 6 luni de la predarea sa către autorităţile române.

Procesul penal nu poate fi redeschis în cazul în care persoana condamnată a solicitat să fie judecată în lipsă. ( Secţiunea a 3-a , Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate. Redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate , Art. 466)

Cererea de redeschidere a procesului penal poate fi formulată de către persoana judecată în lipsă şi se adresează instanţei care a judecat cauza în lipsă, fie în primă instanţă, fie în apel.

Când persoana judecată în lipsă este privată de libertate, cererea poate fi depusă la administraţia locului de deţinere, care o va trimite de îndată instanţei competente.

Cererea se formulează în scris şi trebuie motivată cu privire la îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 466.

Cererea poate fi însoţită de copii de pe înscrisurile de care persoana judecată în lipsă înţelege a se folosi în proces, certificate pentru conformitate cu originalul. Când înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină, ele vor fi însoţite de traducere.

În cazul în care cererea nu îndeplineşte condiţiile arătate mai sus, instanţa pune în vedere celui ce a formulat cererea să o completeze până la primul termen de judecată sau, după caz, într-un termen scurt, stabilit de instanţă.

La primirea cererii de redeschidere a procesului penal, preşedintele instanţei fixează un termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu, dispunând ataşarea dosarului cauzei, precum şi citarea părţilor interesate.

Când persoana care a solicitat redeschiderea procesului penal este privată de libertate, chiar într-o altă cauză, preşedintele dispune încunoştinţarea acesteia despre termen şi ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu.

Persoana privată de libertate este adusă la judecată.

Instanţa, ascultând concluziile procurorului şi ale părţilor, examinează dacă:

a) cererea a fost formulată în termen şi de către o persoană dintre cele prevăzute la art. 466;

b) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procesului penal;

c) motivele în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de redeschidere a procesului penal, care a fost judecată definitiv.

De asemenea, instanţa supune dezbaterii necesitatea luării faţă de persoana care a formulat cererea de redeschidere a vreuneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 al. (4) lit. b) – e), în cazul admiterii în principiu a cererii.

Dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute la al. (1), dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal.

Dacă instanţa constată neîndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 466, dispune prin sentinţă respingerea cererii de redeschidere a procesului penal.

Încheierea prin care este admisă în principiu cererea de redeschidere a procesului penal poate fi atacată odată cu fondul.

Hotărârea prin care este respinsă cererea de redeschidere a procesului penal este supusă aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea pronunţată în lipsa persoanei condamnate.

Admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal atrage desfiinţarea de drept a hotărârii pronunţate în lipsa persoanei condamnate.

Instanţa redeschide procesul penal prin extindere şi cu privire la părţile care nu au formulat cerere, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să le poată crea acestora o situaţie mai grea.

Odată cu admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal, instanţa, din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune luarea faţă de inculpat a uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 al. (4) lit. b) – e). Dispoziţiile titlului V al părţii generale se aplică în mod corespunzător.

Rejudecarea cauzei se face potrivit regulilor de procedură aplicabile etapei procesuale pentru care s-a dispus redeschiderea procesului penal.

Analizând noile texte, nu înțelegem de ce nu a fost reglementată o procedură generală. În lumina Protocolului adițional , care totuși formulează niște principii, nu putem limita dreptul persoanei condamnate definitiv la 6 luni .

Dreptul la rejudecare trebuie să aparțină oricărei persoane chiar dacă a avut sau nu cunoştinţă de proces, chiar dacă a lipsit în orice mod (justificat sau nu), chiar fără a se face dovada că nu a putut încunoştinţa instanţa.

Procesul penal în care o persoană judecată în lipsă a fost extrădată nu ar trebui limitată doar la spațiul european și doar în prezența unui mandat de arestare .

În jurisprudență s-a statuat că dispoziţiile art. 522¹ C. pr. pen. nu ar avea un caracter imperativ, lăsând la îndemâna instanţei să aprecieze dacă se impune reluarea judecăţii.

Prin Decizia nr. 4713 din 2 august 2006 (Dosar nr. 2131/36/2006), aflată pe www. scj. ro, Înalta Curte a constatat că recursul declarat de condamnat apare ca nefondat şi îl respinge ca atare în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. pr. pen.

Astfel, prin sentinţa penală nr. 53/ P din 4 iulie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în dosar nr. 2131/36/2006 ( nr. vechi: 451/P/2006), s-a respins, ca nefondată, cererea de rejudecare formulată de condamnatul C.F., extrădat din Italia, cerere întemeiată pe dispoziţiile art. 522¹ C. pr. pen.

S-a constatat că, prin sentinţa penală nr. 275 din 14 decembrie 2004, Tribunalul Tulcea l-a condamnat pe inculpatul C.F., la pedeapsa de 7 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 211 al. (2) lit. b) şi c) şi al. (2¹) lit. a), cu aplicarea art. 75 lit. c) C. pr. pen.

S-a reţinut că, la data de 11 ianuarie 2004, aflându-se pe peronul gării C.F.R. Tulcea, în baza unei înţelegeri prealabile inculpaţii B.O.N. şi E.I.B., pe timp de noapte, prin ameninţare şi lovire, împreună şi cu alţi făptuitori minori au sustras de la două părţi vătămate diferite sume în lei şi valută, precum şi o geacă din fâş, în timp ce inculpaţii C.F. şi N.V. asigurau paza locului faptei.

Sentinţa a rămas definitivă pentru inculpatul C.F., la data de 31 ianuarie 2005, prin neapelare, întrucât acesta a fugit în Italia, deşi cunoştea că este urmărit penal şi urma să fie trimis în judecată.

În raport de această împrejurare, prima instanţă a apreciat că inculpatul, în mod intenţionat s-a sustras de la judecată, fugind în străinătate şi avându-se în vedere că potrivit art. 522¹ C. pr. pen., rejudecarea cauzei este lăsată de legiuitor la latitudinea instanţei, a respins ca nefondată cererea.

Împotriva sentinţei penale a Curţii de Apel Constanţa a declarat recurs condamnatul C.F., care a solicitat casarea hotărârilor pronunţate în lipsa sa şi trimiterea cauzei la instanţa de fond în vederea rejudecării.

Recursul nu este întemeiat.

Prima instanţă, sesizată cu cererea condamnatului, a apreciat în mod corect că nu se impune rejudecarea cauzei, întrucât condamnatul avea cunoştinţă de procesul penal, aflat în faza urmăririi penale, pornit împotriva sa şi a dat declaraţii în cauză, după care s-a sustras de la judecată, părăsind ţara.

Ca atare, a avut posibilitatea să-şi exercite dreptul la apărare şi a fost reprezentat pe tot parcursul procesului penal de un apărător desemnat din oficiu, însă a înţeles să nu participe la judecată.

Aşa fiind, şi având în vedere că dispoziţiile art. 522¹ C. pr. pen., nu au un caracter imperativ, lăsând la îndemâna instanţei să aprecieze dacă se impune reluarea judecăţii, Înalta Curte constată, că recursul declarat de condamnat apare ca nefondat şi îl va respinge ca atare în temeiul art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. pr. pen.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a statuat în mod constant că prevederile art. 522¹ C. pr. pen. nu sunt aplicabile în cazul în care persoana condamnată a fost prezentă la judecata în primă instanţă şi, la primele termene, la judecata în apel, chiar dacă a lipsit la termenele ulterioare de judecată în apel şi la toate termenele de judecată în recurs, întrucât a fost arestată în străinătate. Într-un astfel de caz, dreptul la apărare al persoanei condamnate este asigurat, dacă aceasta a fost asistată sau, după caz, reprezentată prin apărător pe parcursul întregului proces penal (ICCJ, Secţia penală, decizia nr. 2517 din 9 mai 2007).

Astfel, prin sentinţa nr. 557/D din 2 noiembrie 2006, Tribunalul Bacău, Secţia penală, a respins ca nefondată cererea formulată de condamnatul D.S. privind rejudecarea după extrădarea de către autorităţile judiciare germane, în temeiul art. 522¹ C. pr. pen., a cauzei penale ce a format obiectul dosarului nr. 6355/2001 al Tribunalului Bacău în care i-a fost aplicată în mod definitiv pedeapsa de 12 ani închisoare.

Instanţa a reţinut că petiţionarul condamnat a invocat în cerere dispoziţiile art. 522¹ C. pr. pen., care statuează că „în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.”

Sintagma „judecate şi condamnate în lipsă” se referă exclusiv la persoanele care au lipsit atât la toate termenele de judecată, cât şi la pronunţare, pe întreaga durată a procedurii penale în faţa instanţelor judecătoreşti (judecata în primă instanţă, în apel şi în recurs).

Din verificarea dosarului nr. 6355/2001 al Tribunalului Bacău s-a constatat că situaţia petiţionarului-condamnat excede câmpului de aplicare a dispoziţiilor art. 522¹ C. pr. pen., întrucât acesta a fost prezent personal la judecata în primă instanţă şi în apel, după cum urmează:

Inculpatul D.S. a fost prezent pe tot parcursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă – cu excepţia unui singur termen – asistat de apărător ales, şi a fost prezent la pronunţarea sentinţei, luând cunoştinţă de pedeapsa de 12 ani închisoare aplicată pentru complicitate la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii cu consecinţe deosebit de grave.

Inculpatul a declarat apel în cauză, fiind prezent în faţa instanţei de control judiciar la primele termene, asistat de apărător ales, după care a plecat din proprie iniţiativă în Germania, ţară pe teritoriul căreia a comis fapte penale. Apelul a fost soluţionat în lipsă – susţinut oral prin apărătorul ales, fiind respins ca nefondat prin decizia nr. 446 din 19 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bacău, Secţia penală.

Recursul declarat în termen în numele inculpatului de apărătorul ales în apel a fost susţinut oral în faţa instanţei supreme în lipsa inculpatului de alţi doi apărători aleşi, fiind respins ca nefondat prin decizia nr. 1889 din 18 martie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală.

Procedura în recurs a cuprins o perioadă de 2 ani, respectiv 7 martie 2003 – 18 martie 2005, întrucât din verificările întreprinse de instanţa supremă pe relaţia Biroul Naţional Interpol România – Interpol Wiesbaden din Germania s-a stabilit că inculpatul se afla în detenţie cu începere de la 10 octombrie 2002 în închisoarea judiciară Oldenburg. Instanţa română a formulat cerere de acordare a asistenţei juridice, în baza Convenţiei Europene de Asistenţă Juridică în materie penală – Strasbourg 1959, privind înmânarea către inculpat a citaţiilor în dosarul de recurs nr. 861/2003 pentru termenele de judecată din 10 septembrie 2004 şi 18 martie 2005 la închisoarea judiciară Oldenburg. Ca răspuns la cererea amintită prin comunicarea Ministerului de Justiţie al Landului Niedersachen s-a atras atenţia că inculpatul este arestat în Germania şi din acest motiv participarea sa la dezbateri se poate asigura numai prin procedura extrădării. Scrisoarea expediată de apărătorul din Germania al inculpatului către omologul acestuia din România – în faza de recurs – a comunicat faptul că inculpatul a fost condamnat în Germania, avansându-se data probabilă a întoarcerii în România pentru 29 iulie 2005. Ca atare, instanţa supremă a procedat la judecarea recursului.

Apelul declarat în cauză de petiţionarul condamnat, cu motivarea că în procedura penală ce a format obiectul dosarului nr. 6355/2001 a fost judecat şi condamnat în lipsă la pedeapsa de 12 ani închisoare, fiindu-i încălcat dreptul de a fi prezent în propriul proces, a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 34 din 13 februarie 2007 a Curţii de Apel Bacău, Secţia penală.

Recursul declarat de petiţionarul condamnat, prin care a reiterat motivele de nelegalitate din apel, este nefondat.

Soluţia privind respingerea cererii de rejudecare a cauzei ce a format obiectul dosarului nr. 6355/2001 al Tribunalului Bacău este legală şi temeinică.

În conformitate cu dispoziţiile art. 522¹ C. pr. pen., a căror aplicare este solicitată de petiţionarul condamnat, rejudecarea după extrădare, la cererea condamnatului, are loc numai în cazul persoanelor judecate şi condamnate în lipsă.

Pentru a fi respectată voinţa legiuitorului, interpretarea corectă din punct de vedere gramatical şi sistematic a sintagmei amintite nu poate fi decât aceea ce include în sfera de aplicare exclusiv pe inculpaţii condamnaţi ce au lipsit pe întreaga durată a procedurii de judecată până la rămânerea definitivă a hotărârii (atât la judecata şi pronunţarea în primă instanţă, cât şi la judecata în apel şi recurs, în măsura în care au fost exercitate în cauză aceste căi ordinare de atac).

Din examinarea lucrărilor dosarului nr. 6355/2001 al Tribunalului Bacău se constată, astfel cum în mod corect au reţinut şi instanţele anterioare, că inculpatul D.S. a fost prezent pe tot parcursul cercetării judecătoreşti în primă instanţă, asistat de apărător ales, inclusiv la pronunţare.

Inculpatul a luat cunoştinţă de condamnare şi a declarat apel, fiind prezent personal în faţa instanţei de control judiciar la primele termene de judecată, ocazie cu care a luat termen în cunoştinţă pentru celelalte amânări ulterioare până la soluţionarea cauzei, în conformitate cu dispoziţiile art. 291 al. (3) C. pr. pen. Lipsa ulterioară a acestuia din motive particulare nu a împiedicat soluţionarea în condiţii legale a apelului, prin reprezentarea sa de apărătorul ales.

La judecarea recursului în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie inculpatul a lipsit, fiind arestat în Germania din motive imputabile acestuia, astfel încât s-a dispus citarea sa la locul de deţinere în străinătate, soluţionarea căii de atac având loc numai după ce s-a constatat imposibilitatea aducerii sale în România, în prezenţa apărătorilor aleşi.

Ca atare, dreptul la apărare al inculpatului a fost asigurat în cauză prin audierea şi prezenţa sa nemijlocită în cursul urmăririi penale, în faza de judecată în primă instanţă, precum şi parţial în cadrul judecăţii în apel şi, în permanenţă, prin apărători aleşi, pe parcursul întregii proceduri penale până la definitivarea acesteia, fiindu-i inaplicabile dispoziţiile art. 522¹ C. pr. pen.

Luând în calcul faptul că dreptul inculpatului de a fi prezent la judecată este recunoscut în Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice şi că art. 6 paragraf 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale recunoaşte celui acuzat „dreptul de a se apăra el însuşi” şi „dreptul de a interoga martorii”, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că prezenţa inculpatului este în principiu obligatorie la soluţionarea cauzei. Curtea este constantă în a afirma că în cazul procedurii în apel sau în recurs art. 6 din Convenţie se aplică cu mai puţină stricteţe, admiţându-se chiar regularitatea unor asemenea proceduri în care audienţa se desfăşoară fără prezenţa celui acuzat (Hotărârea Ekbatani). Se admit excepţii de la regula prezenţei inculpatului atunci când asigurarea acestei condiţii ar conduce la amânarea nejustificată a procedurii, mai ales dacă această situaţie a fost verificată şi constatată şi dacă inculpatul are o culpă în absenţa sa, astfel cum s-a întâmplat şi în cauza privind pe petiţionarul condamnat D.S. la judecata în recurs (Hotărârea Colozza şi Rubinat).

Ca atare, soluţia adoptată de instanța internă, în cauză , ar fi în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Într-o altă cauză (ICCJ, secţia penală, decizia nr. 2684 din 18 mai 2007), persoana condamnată, care a fost prezentă la judecarea cauzei în primă instanţă şi în apel, lipsind numai la judecarea cauzei în recurs întrucât a plecat în străinătate, nu constituie persoană judecată şi condamnată în lipsă, în sensul prevederilor art. 522¹ C. pr. pen. şi, prin urmare, nu poate beneficia de aceste prevederi, referitoare la rejudecarea cauzei în caz de extrădare.

Astfel, prin sentinţa nr. 681 din 28 noiembrie 2006, Tribunalul Cluj, Secţia penală, a respins cererea de rejudecare formulată de condamnata C.I.

În considerentele acestei sentinţe, instanţa a reţinut că din actele şi lucrările dosarului rezultă că, prin decizia penală nr. 145/A din 2 mai 2001, Curtea de Apel Cluj a luat act de retragerea apelului declarat de inculpata C.I. şi a admis apelurile declarate de procuror şi de partea civilă, dispunând condamnarea inculpatei la pedeapsa finală de 5 ani închisoare, în detenţie, pentru comiterea a două infracţiuni de înşelăciune.

Prin decizia nr. 4341 din 15 octombrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpată. Ulterior, în baza acestei decizii, s-a emis mandatul de executare a pedepsei, iar inculpata a fost dată în urmărire internaţională şi depistată în Spania, unde a fost încarcerată la 8 noiembrie 2005 şi transferată în arestul IGPR Bucureşti la 5 octombrie 2006.

Condamnata a formulat cerere de rejudecare, în temeiul art. 522¹ C. pr. pen.

Tribunalul Cluj a reţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de acest text, întrucât condamnarea s-a dispus de instanţa de apel, în faţa căreia inculpata s-a prezentat, fiind apărată de un avocat ales.

Prin decizia nr. 33/A din 15 februarie 2007, Curtea de Apel Cluj, Secţia penală şi de minori, a respins ca nefondat apelul declarat de condamnată, reţinând, de asemenea, că nu sunt incidente în cauză prevederile art. 522¹ C. pr. pen., întrucât condamnata a fost prezentă în faţa instanţei de apel.

Împotriva acestei decizii, condamnata a declarat recurs, invocând cazul de casare prevăzut în art. 385⁹ al. (1) pct. 18 C. pr. pen. (când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de condamnare). Condamnata a mai susţinut, între altele, că au fost încălcate prevederile art. 522¹ C. pr. pen.

Recursul este nefondat.

Potrivit art. 522¹ al. (1) C. pr. pen., în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că în mod legal instanţele au respins cererea de rejudecare a cauzei formulată de condamnată, întrucât aceasta nu a fost condamnată în lipsă, condiţie cerută de art. 522¹ C. pr. pen. pentru a se dispune rejudecarea cauzei.

Astfel, inculpata a fost prezentă atât la judecarea cauzei în primă instanţă, cât şi la judecarea cauzei în instanţa de apel, instanţă care a dispus condamnarea sa, fiind asistată de un apărător ales.

Absenţa sa de la judecarea cauzei în recurs s-a datorat plecării inculpatei în străinătate, plecare care nu i-a afectat dreptul la apărare, aceasta fiind reprezentată de un avocat ales.

Nu se poate accepta susţinerea condamnatei că este o persoană judecată şi condamnată în lipsă, deoarece ea a fost prezentă la judecată (în primă instanţă şi în apel), iar plecarea sa în străinătate ulterior condamnării în instanţa de apel nu are nicio relevanţă, condamnata neputând să-şi invoce propria culpă în favoarea sa, în cererea de rejudecare a cauzei.

Totodată, în interpretarea corectă a condiţiei existenţei „unei persoane judecate şi condamnate în lipsă”, cuprinsă în art. 522¹ C. pr. pen., trebuie avute în vedere şi prevederile art. 365 al. (1) C. pr. pen. referitoare la apelul peste termen, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 356/2006, apel care poate fi declarat de partea care a lipsit atât la toate termenele de judecată, cât şi la pronunţare.

Constatând că instanţele au interpretat corect prevederile art. 522¹ C. pr. pen., stabilind că recurenta, nefiind judecată şi condamnată în lipsă, nu poate beneficia de dispoziţiile menţionate privind rejudecarea cauzei, precum şi că dispoziţiile art. 385⁹ al. (1) pct. 18 C. pr. pen. nu sunt incidente în cauză, deoarece instanţele au stabilit corect situaţia de fapt a condamnatei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul declarat de aceasta.

Noi apreciem că hotărârile sunt corecte numai în măsura în care a fost respectat dreptul la apărare și, ca o a doua condiție, nu au fost adoptate, în soluție, modificări esențiale, cu elemente care să nu fi fost discutate în contradictoriu.

Pentru comparație, prezentăm în cele ce urmează, câteva fundamente, astfel cum rezultă ele din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului .

AFFAIRE EKBATANI c. SUEDE

Comme la Cour l’a relevé à plusieurs reprises, l’absence de débats publics en deuxième ou troisième degrés peut se justifier par les caractéristiques de la procédure dont il s’agit, pourvu qu’il y ait eu audience publique en première instance. Ainsi, les procédures d’autorisation d’appel, ou consacrées exclusivement à des points de droit et non de fait, peuvent remplir les exigences de l’article 6 (art. 6) même si la cour d’appel ou de cassation n’a pas donné au recourant la faculté de s’exprimer en personne devant elle (voir entre autres l’arrêt Monnell et Morris précité, série A n^o 115, p. 22, § 58, pour l’autorisation d’appel, et l’arrêt Sutter du 22 février 1984, série A n^o 74, p. 13, § 30, pour la cour de cassation). La raison en est pourtant, dans le second cas, qu’il n’incombe pas à la juridiction concernée d’établir les faits, mais uniquement d’interpréter les règles juridiques litigieuses (§31 ).

En l’espèce, la cour d’appel avait à connaître des faits comme du droit. Il lui fallait notamment étudier dans son ensemble la question de la culpabilité ou de l’innocence du requérant (paragraphe 20 ci-dessus). Seule restriction à sa compétence: elle ne pouvait aggraver la peine prononcée en première instance.

Toutefois, en appel aussi ladite question figurait au premier plan. Or dans les circonstances de la cause elle ne pouvait bien se résoudre, aux fins d’un procès équitable, sans une appréciation directe des témoignages personnels du requérant – qui prétendait n’avoir pas commis l’acte tenu pour une infraction pénale (paragraphe 15 ci-dessus) – et du plaignant. Le réexamen, par la cour d’appel, de la déclaration de culpabilité que contestait M. Ekbatani aurait donc dû comporter une nouvelle audition intégrale des deux intéressés.

Les limites imposées aux pouvoirs de la cour d’appel par l’interdiction d’une reformatio in pejus ne valaient que pour la peine. Elles ne sauraient entrer en ligne de compte pour le principal problème qui se trouvait soulevé: la culpabilité du prévenu ou son innocence. Il en va de même de l’accessibilité du dossier au public.

Vu l’ensemble de la procédure devant les juridictions suédoises, le rôle de la cour d’appel et la nature de la question soumise à celle-ci, la Cour conclut à l’absence de toute particularité capable de justifier le refus au requérant d’une audience publique et du droit à être entendu en personne. Il y a donc eu violation de l’article 6 § 1 (art. 6-1)… (COUR (PLÉNIÈRE), AFFAIRE EKBATANI c. SUEDE (Requête n^o 10563/83), ARRÊT, 26 mai 1988)

OPINION DISSIDENTE DE M. LE JUGE THÓR VILHJÁLMSSON

[. . .] A mes yeux, l’intérêt de la justice n’exige pas d’interdire aux juridictions de recours de se dispenser d’une nouvelle audition intégrale dans une cause relative à une infraction mineure, même quand il leur incombe de trancher des questions de fait comme de droit. Quant aux circonstances de l’espèce, on ne peut bien apprécier les garanties procédurales dont jouissait le requérant qu’en envisageant la procédure interne dans son ensemble. M’étant livré à pareil examen, j’estime que les juridictions suédoises ont assuré à l’intéressé un procès équitable. Le double fait que le dossier était à tout moment accessible au public et que les règles procédurales pertinentes empêchaient la reformatio in pejus renforce cette conclusion.

Je n’aperçois donc aucune violation de l’article 6 (art. 6) en l’occurrence.

OPINION DISSIDENTE DU JUGE MATSCHER, APPROUVEE PAR Mme BINDSCHEDLER-ROBERT ET M. GÖLCUKLÜ, JUGES

[. . .] Le droit suédois met à la disposition du prévenu une possibilité limitée d’appel, ce qui va au-delà des exigences de l’article 6 (art. 6); d’ailleurs, pas même l’article 2 du Protocole n^o 7 (P7-2) n’exigerait un double degré de juridiction, s’agissant en l’espèce d’une “infraction mineure”.

Observăm că instanța europeană a statuat că absența dezbaterilor publice într-un al doilea sau al treilea grad de jurisdicție se poate justifica prin caracteristicile procedurii (dacă a existat o audiență publică într-o primă instanță). Revenind la jurisprudența internă, constatăm numai că aceste principii nu pot fi invocate aici , întrucât suntem în prezența unei proceduri absolut speciale, cu caracteristici separate, impuse de o reglementare europeană, și nu internă. Aici nu poate fi vorba de a se aplică/de a invoca convenția cu mai multă sau mai puţină stricteţe; odată adoptată, face parte din dreptul intern. Și invers, interesul justiției nu poate dispensa de o judecată deplină în toate gradele de jurisdicție, dacă aceasta este prevăzută ca atare în procedura națională (la cour d’appel avait à connaître des faits comme du droit).

Cu atât mai puțin trebuia invocată excepţia de la regula prezenţei inculpatului atunci când asigurarea acestei condiţii ar conduce la amânarea nejustificată a procedurii (Hotărârea Colozza şi Rubinat), repetând că suntem în prezența unei proceduri excepționale. Jurisprudența CEDO nu ajută motivarea hotărârilor interne arătate mai sus.

Subliniem  că redeschiderea unui proces penal trebuie să fie subsumată cerințelor art. 4 al Protocolului nr. 7 CEDH, să nu încalce regula non bis in idem – în cazul nostru § 2 al acestui articol – viciu fundamental,  fapte noi, recent descoperite ( de exemplu, L’affaire Sergueï Zolotoukhine c. Russie (requête n^o 14939/03), Hotărârea Curții de Justiție a UE în cauza C-297/07 Staatsanwaltschaft Regensburg/Klaus Bourquain, dar şi hotărârea din  12 februarie 1985 Coloyya vs Italia seria A nr. 89, § 29, hotărârea din  14 iunie 2001 Medenica  vs Elveţia, Culegere 2001 VI §52, vezi şi hotărârea din  10 noiembrie 2004, Sejdovic vs Italia, nr. 56581-00, nepublicată , §39, în  Jean Francois Renucci,  Tratat de drept european al drepturilor omului,  Editura Hamangiu, 2009, pp. 510 sqq).

Concluzionând, putem spune că ne-a făcut plăcere să cităm dispozițiile Codicelui de Procedură Criminală din 11 noiembrie 1919. Dacă acuzatul se dă prins, ori dacă se va aresta mai înainte de stingerea pedepsei prin prescripţiune, deciziunea dată în contumacie şi procedurile făcute în contra lui, începând de la ordonanţa de închisoare sau de reînfăţişare, vor fi de sine nimicite şi se va proceda în privinţa lui după formele ordinare.

Notă.

Curtea precizează  că, în principiu, și o condamnare în lipsă poate constitui un impediment procedural în calea începerii unui nou proces penal pentru aceleași fapte (Hotărârea Curții de Justiție a UE în cauza C-297/07, Staatsanwaltschaft Regensburg/Klaus Bourquain).