DESFĂŞURAREA URMĂRIRII PENALE ÎN NOUL COD DE PROCEDURĂ PENALĂ


Pentru a răspunde cerinţei de desfăşurare cu celeritate a procesului penal, se dorește o simplificare a etapei de urmărire penală, inclusiv prin prisma reaşezării rolului procurorului de a conduce şi supraveghea această activitate, în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale, precum şi introducerea principiului oportunităţii.

Procedura din cursul urmăririi penale este nepublică şi necontradictorie.

Simplificarea etapei de urmărire penală s-a realizat pe de o parte prin reglementarea unei proceduri rapide de verificare a sesizării adresate organelor de urmărire penală, ce permite ca, atunci când din cuprinsul acesteia rezultă faptul că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi nu există vreunul din cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale organul de urmărire penală să dispună începerea urmăririi penale cu privire la faptă, prin declanşarea fazei de investigare a faptei fiind conturat cadrul procesului penal.

Procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel. Acesta confirmă un act sau o măsură procesuală prin înscrierea menţiunii şi a temeiului de drept pe actul în cauză. În acest mod, au fost eliminate alte modalităţi de dispoziţie asupra actelor procesuale şi procedurale, fiind păstrat rechizitoriul ca modalitate de sesizare a instanţei de judecată.

Regândirea etapei urmăririi penale aduce ca element de noutate faptul că urmărirea penală se desfăşoară în două faze distincte: faza de investigare a faptei şi faza de investigare a persoanei.

Dacă faza de investigare a faptei începe, aşa cum am arătat mai sus, prin sesizarea organelor judiciare competente, faza de investigare a persoanei este marcată prin actul de punere în mişcare a acţiunii penale.

Articolul 305 alin. (2) dispune că începerea urmăririi penale se dispune prin ordonanţă, și nu prin rezoluție (așa cum era până acum, cf art.  228 din vechiul cod).  Dar noul cod nu mai prevede expres motivarea dispoziției.

Ordonanţa de începere a urmăririi penale emisă de organul de cercetare penală este supusă confirmării prin efectuarea unei menţiuni pe aceasta de către procurorul care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 5 zile de la data începerii urmăririi penale, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte totodată şi dosarul cauzei.

Începerea urmăririi penale se dispune prin ordonanţă care cuprinde, după caz, menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) lit. a) – c) şi g). Probabil există o rațiune a omiterii literei d), și anume indicarea în cuprinsul  ordonanței a ” motivelor de fapt şi de drept ale acestora”, adică ale obiectului actului, ale măsurii procesuale, ale soluţiei.

Este o formulare diferită, de excepție de la regula potrivit căreia procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel , așa cum se arată în art.  286 din Codul nou de procedură penală .   Obligația motivării aparține doar ordonanţei procurorului.

Ordonanţa de începere a urmăririi penale emisă de organul de cercetare penală este supusă confirmării prin efectuarea unei menţiuni pe aceasta de către procurorul care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 5 zile de la data începerii urmăririi penale, organul de cercetare penală fiind obligat să prezinte totodată şi dosarul cauzei.

În vechea formulare, rezoluţia de începere a urmăririi penale, emisă de organul de cercetare penală, se supune confirmării motivate a procurorului care exercită supravegherea activităţii de cercetare penală, în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale, organele de cercetare penală fiind obligate să prezinte totodată şi dosarul cauzei (art.  228 alin.  4 din Codul de procedură penală anterior).

Ca element de noutate în cadrul desfăşurării urmăririi penale, codul cuprinde şi o reglementare privind procedura administrării anticipate a probatoriului (art.  308). Această procedură se realizează când există riscul ca unele probe să nu mai poată fi administrate în faţa instanţei. În astfel de situaţii, la cererea motivată a organului de cercetare penală, formulată din oficiu ori la solicitarea părţilor sau subiecţilor procesuali principali, judecătorul de drepturi şi libertăţi are competenţa de a aproba şi proceda la administrarea probei. Din interpretarea restrictivă a textului, apreciem că nu este posibilă uzitarea administrării anticipate a probatoriului decât după începerea urmăririi penale.  Suntem în secțiunea 1 a capitolului IV.

Începerea urmăririi penale se dispune prin ordonanţă care cuprinde, după caz, menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) lit. a) – c) şi g). Probabil există o rațiune a omiterii literei d), și anume indicarea în cuprinsul  ordonanței a ” motivelor de fapt şi de drept ale acestora”, adică ale obiectului actului, ale măsurii procesuale, ale soluţiei.

Este o formulare diferită, de excepție de la regula potrivit căreia procurorul dispune asupra actelor sau măsurilor procesuale şi soluţionează cauza prin ordonanţă, dacă legea nu prevede altfel , așa cum se arată în art.  286 din Codul nou de procedură penală.  Obligația motivării aparține doar ordonanţei procurorului. Apreciem că se reduce , chiar și numai din  punct de vedere formal, controlul procurorului asupra organului de cercetare.

Ordonanţa de începere a urmăririi penale emisă de organul de cercetare penală este supusă confirmării în termen de cel mult 5 zile de la data începerii urmăririi penale.

În vechea formulare, rezoluţia de începere a urmăririi penale, emisă de organul de cercetare penală, se supune confirmării motivate a procurorului   în termen de cel mult 48 de ore de la data începerii urmăririi penale.

Dispoziția este de natură să nedumerească, raportat la cerințele noul cod – celeritatea și adâncirea controlului judiciar, chiar dacă ne raportăm numai cu privire la faptă.

Potrivit art. 307, persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute la art. 83, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Nu știm încă dacă un proces-verbal trebuie semnat și de suspect/avocat,  în mod obligatoriu, dacă trebuie făcută mențiunea unui eventual refuz (indiferent dacă suspectul/avocatul a făcut uz de drepturile procesuale prevăzute la art. 83, fapt ce nu ar prezuma cu necesitate încunoștințarea). Nu vedem de ce nu au fost aici reiterate prevederile art.  108 alin. (3) raportat la art.  83 din Codul nou de procedură penală .

Deşi s-a menţinut dispoziţia privind punerea în mişcare a acţiunii penale, aceasta a fost reaşezată într-o nouă concepţie. Astfel, punerea în mişcare a acţiunii penale are loc atunci când din probele administrate rezultă motive rezonabile de a crede că suspectul a săvârşit fapta prevăzută de legea penală. Acesta dobândeşte calitatea de inculpat, care îi asigură drepturi specifice acestei părţi a procesului penal şi este eliminată posibilitatea ca inculparea să poată fi dispusă prin rechizitoriu, fiind în acest mod asigurată exercitarea deplină a dreptului la apărare. În principiu, suspectul are aceleași drepturi.  Suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, dacă legea nu prevede altfel (cf art. 78).

Suspendarea urmăririi penale. Printre cazurile de suspendare este amintit  și acela pe perioada desfăşurării procedurii de mediere, potrivit legii.

Potrivit art. 23 din Codul de procedură penală , în cursul procesului penal, cu privire la pretenţiile civile, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere, potrivit legii.

Inculpatul, cu acordul părţii responsabile civilmente, poate recunoaşte, în tot sau în parte, pretenţiile părţii civile.

În cazul recunoaşterii pretenţiilor civile, instanţa obligă la despăgubiri în măsura recunoaşterii. Cu privire la pretenţiile civile nerecunoscute pot fi administrate probe.

Mai amintim că acţiunea civilă se soluţionează în cadrul procesului penal, dacă prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a procesului.

Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile.

Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect repararea prejudiciului material sau moral produs prin săvârşirea infracţiunii.

Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente.

Când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă, acţiunea civilă se exercită în numele acesteia de procuror, în condiţiile art. 20 alin. (1) şi (2). Reprezentantul legal al persoanei vătămate lipsite de capacitate de exerciţiu are dreptul de a exercita acţiunea civilă în numele acesteia.

Pe de altă parte, medierea reprezintă o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor.

Conform art. 21 alin. (1) din Codul nou de procedură civilă , judecătorul va recomanda părţilor soluţionarea amiabilă a litigiului prin mediere,  potrivit legii speciale.

Medierea se bazează pe încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile.

Părţile, persoane fizice sau persoane juridice, pot recurge la mediere în mod voluntar, inclusiv după declanşarea unui proces în faţa instanţelor competente, convenind să soluţioneze pe această cale orice conflicte în materie civilă, comercială, de familie, în materie penală, precum şi în alte materii, în condiţiile prevăzute de prezenta lege.

Persoanele fizice sau persoanele juridice au dreptul de a-şi soluţiona disputele prin mediere atât în afara, cât şi în cadrul procedurilor obligatorii de soluţionare amiabilă a conflictelor prevăzute de lege.

Nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege.

Activitatea de mediere se înfăptuieşte în mod egal pentru toate persoanele, fără deosebire de rasă, culoare, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială.

Medierea reprezintă o activitate de interes public.

În exercitarea atribuţiilor sale, mediatorul nu are putere de decizie în privinţa conţinutului înţelegerii la care vor ajunge părţile, dar le poate îndruma să verifice legalitatea acesteia.

Părţile au dreptul să îşi aleagă în mod liber mediatorul. Medierea se poate realiza de către unul sau mai mulţi mediatori.

Organele judiciare şi arbitrale, cât şi alte autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale informează părţile asupra posibilităţii şi a avantajelor folosirii procedurii medierii şi le îndrumă să recurgă la această cale pentru soluţionarea conflictelor dintre ele (Legea nr. 192 din 16/05/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 41 din  22/05/2006, modificată prin Legea nr. 370/2009 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  831 din 03/12/2009 și prin  O.G. nr. 13/2010 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  70 din 30/01/2010).

Printre altele, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii.

Procesul penal se reia din oficiu de îndată ce inculpatul poate participa la judecată sau la încheierea procedurii de  mediere, potrivit legii.

Apreciem că procedura medierii, pentru rezolvarea aspectelor civile ce decurg din săvârșirea unei fapte nu poate fi acceptată ca principiu în cadrul unui proces penal fără constituirea de parte civilă.

În procesul penal, nu credem că judecătorul poate recomanda părţilor soluţionarea amiabilă a litigiului civil prin mediere.  El trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce,  civil, s-a cerut (art.  22 din Codul nou de procedură civilă ), organele judiciare penale având obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate  dreptul de constituire ca parte civilă.

În situația medierii nu pot fi aplicate prevederile privind  amânarea pentru probe noi   cuprinse în art.  385 ( dacă din cercetarea judecătorească rezultă că pentru lămurirea faptelor sau împrejurărilor cauzei este necesară administrarea de probe noi, instanţa dispune fie judecarea cauzei în continuare, fie amânarea ei pentru administrarea probelor), fiind uzuale normele procedurii civile.  Depăşirea  duratei rezonabile a procesului este la latitudinea instanței penale.  Organul de cercetare penală este obligat să verifice periodic, dar nu mai târziu de 3 luni de la data dispunerii suspendării, dacă mai subzistă cauza care a determinat suspendarea urmăririi penale (art.  313 alin.  4).

Clasarea şi renunţarea la urmărirea penală. Un alt element de noutate, îl constituie regândirea categoriilor soluţiilor de neurmărire. Se are în vedere, în primul rând, ca o consecinţă a principiului oportunităţii, reglementarea soluţiilor alternative la urmărire, date în competenţa procurorului, respectiv a renunţării la urmărire (euroavocatura.ro:_Fisa_tehica_a_Proiectului_Codului_de_Procedura_Penala).

Un alt element de noutate este reprezentat de categoriile soluţiilor de neurmărire. Se are în vedere, în primul rând, ca o consecinţă a principiului oportunităţii, reglementarea soluţiei alternative la urmărire, date în competenţa procurorului, respectiv renunţarea la urmărire penală.

Astfel, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de până la 5 ani, procurorul poate renunţa la urmărirea penală a inculpatului când, în raport de persoana inculpatului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de conţinutul faptei, de modul şi mijloacele de săvârşire, de scopul urmărit şi de împrejurările concrete de săvârşire, de eforturile depuse de inculpat pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, constată că nu există un interes public în urmărirea acestuia.

Renunţarea la urmărire poate avea loc numai după punerea în mişcare a acţiunii penale şi atunci când procurorul constată că probaţiunea administrată în cauză dovedeşte în mod suficient că inculpatul a săvârşit infracţiunea reţinută în sarcina sa. Renunţarea se poate dispune înainte de sesizarea camerei preliminare şi implică alegerea optimă a unora din obligaţiile care sunt stabilite în sarcina inculpatului, astfel încât să se asigure eficienţa acestei modalităţi alternative. Mai mult, neîndeplinirea în termenul stabilit a obligaţiilor atrage sancţiunea revocării măsurii şi interdicţia de a se dispune ulterior o nouă renunţare la urmărirea penală în aceeaşi cauză.

Ordonanța de renunțare este ulterioară îndeplinirii unor condiții, cum ar fi aceea de a cere public scuze persoanei vătămate (art.  318 alin.  3 lit.  b).

Noul cod a introdus şi prevederi privind situaţiile în care există un impediment legal temporar pentru punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de o persoană. Acestea constituie temei pentru suspendarea urmăririi penale, situaţie nereglementată în prezent de dispoziţiile procedural penale.

Practic, ordonanța de renunțare s-ar putea amâna și 60 de zile (în situația muncii în folosul comunității).  De aceea , legiuitorul a prevăzut o altă soluție. În cazul în care procurorul dispune ca inculpatul să îndeplinească (ulterior) obligaţiile prevăzute la alin. (3), prin ordonanţă stabileşte termenul până la care (în viitor) acestea urmează a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni. Totuși din formulare se înțelege că inculpatul să îşi îndeplinească (mai întâi) obligaţiile, de exemplu, de întreţinere scadente.  Oare și obligația de a  cere public scuze persoanei vătămate se poate amâna?

Din formularea expresă a art.  318 alin.  (4) rezultă că se amâna.

Codul elimină procedura prezentării materialului de urmărire penală, întrucât se asigură apărarea efectivă a inculpatului în faza de urmărire penală, prin reglementarea dreptului avocatului (!!) inculpatului de a asista la efectuarea actelor de procedură penală şi prevederea detaliată a dreptului de a consulta dosarul în tot cursul procesului penal (expunere de motive).

Noi considerăm că eliminarea procedurii de prezentare este consecința firească a noilor garanții procesuale, doar justificarea din Expunerea de motive eliptică, și deci total nesatisfăcătoare. 

Jurisprudența va trebui să fie, în limita legii,dar creatoare.

Terminarea urmăririi penale.   Înaintarea dosarului privind pe inculpat . De îndată ce urmărirea penală este terminată, organul de cercetare înaintează dosarul procurorului, însoţit de un referat (cu propunere corespunzătoare, spune art.  320 din Codul de procedură penală  ).

În termen orânduitoriu de cel mult 15 zile de la primirea dosarului trimis de organul de cercetare penală potrivit art. 320 şi art. 321 alin. (1), procurorul procedează la verificarea lucrărilor urmăririi penale şi se pronunţă asupra acestora.

Rezolvarea cauzelor în care sunt arestaţi se face de urgenţă şi cu precădere (  art. 322).

Credem că , în practică se vor ridica probleme privind natura termenului de 15 zile, respectiv a efectelor  depășirii sale, atât timp cât  nu se determină caracterul ”urgenţei” sau al ”precăderii” (  art. 322 alin.  2).

Dacă știm că cerința s-a dovedit a fi nepractică, ce rost are art.  322 alin.  (1) din Codul nou de procedură penală (a se vedea discuțiile mai vechi privind art.  261 din vechiul cod la , de exemplu, Gr.  Gr.  Theodoru, Tratat, ed.  2007, § 274, p.  492 ).

Dispoziţii privind efectuarea urmăririi penale de către procuror. Noul cod a regândit poziţia procurorului în cadrul organelor de urmărire penală, precum şi competenţa acestuia. Procurorul conduce şi supraveghează activitatea organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi a organelor de cercetare penală speciale. Acesta poate să efectueze orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce şi le supraveghează. Procurorul efectuează urmărirea penală în cazul infracţiunilor pentru care competenţa de judecată în primă instanţă aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau curţii de apel, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege (în Expunerea de motive , succesiunea este inversată).

Procurorii din cadrul parchetului ierarhic superior pot prelua, în vederea efectuării sau supravegherii urmăririi penale, cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare, prin dispoziţia motivată a conducătorului parchetului ierarhic superior.

Ni se pare prea puțin reglementat raportul dintre procurorul cauzei și procurorul ierarhic superior (Art. 325 alin.  1).

De asemenea, când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală este afectată din cauza împrejurărilor cauzei sau calităţii părţilor ori există pericolul de tulburare a ordinii publice, procurorul general de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţilor, a unui subiect procesual principal sau din oficiu, poate trimite cauza la un parchet egal în grad, fiind aplicabile în mod corespunzător dispozițiile de la strămutare. Apreciem suspiciunea ca inadmisibilă, putând da loc la abuzuri.  Totuși, ca principiu, cererea nu reprezintă un abuz  de drept (neconstând în exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi procedurale de către părţi, reprezentanţii legali ai acestora ori consilierii juridici – art.  283 alin.  4 lit.  n din Codul nou de procedură penală ).

Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată. Însoţit de dosarul cauzei şi de un număr necesar de copii certificate ale rechizitoriului, pentru a fi comunicate inculpaţilor, se trimit instanţei competente să judece cauza în fond. Spre deosebire de vechia procedură,  a fost înlăturată dispoziția privind verificarea legalităţii şi temeiniciei actului de trimitere în judecată, în cazul când înaintarea rechizitoriului instanţei competente se face prin adresă, sub semnătura prim-procurorului, procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau a procurorului ierarhic superior  (conform art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală anterior).

Remarcăm evoluția istorică a raporturilor procuror/ procuror superior.

Anterior modificărilor aduse Codului vechi de procedură penală prin Legea nr. 356/2006 şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006, rechizitoriul trebuia întocmit de procurorul care a supravegheat urmărirea penală şi dispoziţia sa de trimitere în judecată producea efecte juridice, ca regulă generală, fără ca actul său să mai fie supus avizării procurorului ierarhic superior.

De la această regulă existau două excepţii, în care rechizitoriul era supus confirmării organului ierarhic superior.

Astfel, dispoziţiile art. 209 alin. 5 din Codul de procedură penală prevedeau că, atunci când urmărirea penală era efectuată de procuror, rechizitoriul trebuia supus confirmării prim-procurorului parchetului, iar când urmărirea penală era realizată de acesta, atribuţia confirmării revenea procurorului ierarhic superior.

A doua situaţie era prevăzută în art. 264 alin. 2 din Codul de procedură penală. Potrivit acestui text de lege, când rechizitoriul era întocmit de procurorul de la parchetul ierarhic inferior celui corespunzător instanţei competente să judece cauza în fond, acesta era supus confirmării procurorului de la parchetul corespunzător acestei instanţe.

În ambele ipoteze, confirmarea rechizitoriului, care este actul de sesizare a instanţei, reprezenta o ratificare a acestuia, iar neconfirmarea lui în cazurile arătate mai sus atrăgea sancţiunea nulităţii absolute, dacă neregularitatea actului de sesizare nu putea fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen.

Or, ca efect al modificărilor aduse prin actele normative menţionate, dispoziţiile art. 209 alin. 5 şi art. 264 alin. 2 din Codul de procedură penală au fost abrogate, astfel că, în reglementarea ulterioară, singurele dispoziţii care se refereau la emiterea rechizitoriului, ca act procedural de sesizare a instanţei, erau cele ale art. 264 din Codul de procedură penală.

Confirmarea rechizitoriului, care este actul de sesizare a instanţei, reprezenta o ratificare a acestuia, iar neconfirmarea lui în cazurile arătate mai sus atrăgea sancţiunea nulităţii absolute, dacă neregularitatea actului de sesizare nu putea fi înlăturată de îndată şi nici prin acordarea unui termen.

Oricum, adresa de înaintare semnată de prim-procuror constituie doar mijlocul de corespondenţă între autorităţile judiciare, sesizarea instanţei neputând fi decât efectul rechizitoriului, care trebuie să cuprindă dispoziţia de trimitere în judecată şi menţiunea verificării acestuia sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de către prim-procurorul parchetului.

Înalta Curte de Casaţie și Justiţie – Secţiile Unite a admis recursul în interesul legii şi a decis că dispoziţiile art. 264 alin. 3 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că rechizitoriul trebuie să conţină menţiunea “verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei” şi că lipsa acestei menţiuni atrage neregularitatea actului de sesizare, în condiţiile art. 300 alin. 2 din Codul de procedură penală, dar o atare lipsă putând fi înlăturată, după caz, fie de îndată, fie prin acordarea unui termen în acest scop ( decizia nr. 9 din 18 februarie 2008 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  831 din 10/12/2008,   Dosar nr. 66/2007 ).

Pe viitor, evoluția raporturilor ierarhic va continua, ele devenind doar raporturi de subordonare administrativă.  Nu vedem de ce plângerile nu sunt toate sub lupa judecătorului de cameră preliminară.

Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală. Corespunzător atribuţiilor judecătorului de cameră preliminară în cadrul acestei proceduri, noul cod  stabileşte în competenţa acestuia rezolvarea plângerilor contra soluţiilor de neurmărire dispuse de procuror. Procedura de contestare este reglementată într-un mod ce asigură stabilirea unor termene scurte, iar soluţiile propuse corespund funcţiilor judiciare stabilite în proiect.

Orice persoană poate face plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus o vătămare intereselor sale legitime.

Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală.

Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolvă de prim – procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul şef de secţie al parchetului.

În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului şef de secţie al parchetului ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior. Aceste dispoziţii  se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcţiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială.

Ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior şi se comunică persoanei care a făcut plângerea şi celorlalte persoane interesate (  art. 339).

Pe viitor, evoluția raporturilor ierarhic va continua, ele devenind doar raporturi de subordonare administrativă.  Nu vedem de ce nu toate plângerile nu sunt sub autoritatea judecătorului de cameră preliminară.

În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului, ale procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, ale procurorului şef de secţie al parchetului ori au fost luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior. Aceste dispoziţii  se aplică în mod corespunzător atunci când ierarhia funcţiilor într-o structură a parchetului e stabilită prin lege specială.

Ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva soluţiilor, actelor sau măsurilor nu mai pot fi atacate cu plângere la procurorul ierarhic superior şi se comunică persoanei care a făcut plângerea şi celorlalte persoane interesate (  art. 339).

Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.

Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii, (nu în secții), iar Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată (art.  131 din Constituție). Din nici o dispoziție fundamentală nu rezultă vreo altă ierarhic, cum ar fi aceea a procurorului şef de secţie al parchetului.  Raportul dintre procuror/ procuror superior se exercită din parchet în parchet, și nu din secție în secție.

Plângerea împotriva soluţiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată . Camera preliminară este o instituţie nouă, inovatoare, ce are ca scop crearea unui cadru legislativ modern, care să înlăture durata excesivă a procedurilor în faza de judecată. Prin reglementarea procedurii camerei preliminare se urmăreşte rezolvarea chestiunilor ce ţin de legalitatea trimiterii în judecată şi de legalitatea administrării probelor, asigurându-se premisele pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei în fond.             Noul cod instituie competenţa judecătorului de cameră preliminară în verificarea  conformităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale cu garanţiile de echitabilitate a procedurii. Sub acest aspect, legalitatea administrării probelor este strâns şi exclusiv legată de asigurarea caracterului echitabil al procesului penal. Astfel, dacă judecătorul va constata că se impune înlăturarea mijlocului de probă, deoarece a produs o vătămare esenţială drepturilor procesuale ale unei părţi, va exclude acel mijloc de probă.

De asemenea, se urmăreşte să se răspundă obiectivului legat de îmbunătăţirea  calităţii actului de justiţie, prin reglementarea punctuală, atât sub aspectul termenului (maxim 30 zile de la înregistrarea cauzei şi nu mai puţin de 10 zile de la aceeaşi dată) în care judecătorul de cameră preliminară se pronunţă, cât şi sub aspectul condiţiilor în care  acesta dispune începerea cercetării judecătoreşti.

După părerea noastră, termenele sunt orânduitorii,  și nu imperative.

Această instituţie de drept procesual penal produce un efect direct, pozitiv asupra celerităţii soluţionării unei cauze penale şi înlătură o lacună a actualelor dispoziţii procesual penale, în care examinarea legalităţii rechizitoriului, a probelor administrate în cursul urmăririi penale împiedica pe durată nedeterminată începerea cercetării judecătoreşti. În acest context procedura camerei preliminare cuprinde reguli care elimină posibilitatea restituirii ulterioare, în faza de judecată, a dosarului la parchet, datorită faptului că legalitatea probatoriului şi a trimiterii în judecată sunt soluţionate în această etapă.  Sperăm că jurisprudența va statua asupra caracterului unor termene, respectiv , a efectelor depășirilor .  Fără  analiza administrativă a necesarului de resurse umane logistice sau financiare efectele vor fi minime.

Leave a Reply