EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE A PREVEDERILOR ART. 7 ALIN. (4), ART. 17 LIT. F), ART. 20 ŞI ART. 28 ALIN. (1) DIN LEGEA NR. 182/2002 PRIVIND PROTECŢIA INFORMAŢIILOR CLASIFICATE, PRECUM ŞI ALE ART. 5 ALIN. (3) DIN LEGEA CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV NR. 554/2004
Articolul 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994 tratează Libertatea de exprimare: orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.
Articolul 53 din Constituția României dispune că exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Persoana vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului şi repararea pagubei.
Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică.
Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă (art. 52 din actul fundamental).
Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.
Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organică pot fi înfiinţate instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane din afara magistraturii (Art. 126 alin. 5 din Constituție)
Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale (Art. 126 alin. 6 din Constituție)
Articolul 7 alin. (4), art. 17 lit. f), art. 20 şi art. 28 alin. (1) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2002, precum şi ale art. 5 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 17 decembrie 2004, cu modificările aduse prin Legea nr. 268/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 678 din 4 octombrie 2007, are următorul cuprins:
– Art. 7 alin. (4): “Accesul la informaţii clasificate ce constituie secret de stat, respectiv secret de serviciu, potrivit art. 15 lit. d) şi e), este garantat, sub condiţia validării alegerii sau numirii şi a depunerii jurământului, pentru următoarele categorii de persoane:
a) Preşedintele României;
b) primul-ministru;
c) miniştri;
d) deputaţi;
e) senatori, care, în concordanţă cu atribuţiile specifice, sunt îndreptăţite să aibă acces la informaţiile clasificate fără îndeplinirea procedurilor prevăzute la alin. (1) – (3), respectiv la art. 28, în baza unor proceduri interne ale instituţiilor din care aceştia fac parte, avizate de Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat, după ce au luat cunoştinţă de responsabilităţile ce le revin privind protecţia informaţiilor clasificate şi au semnat angajamentul scris de păstrare a secretului prevăzut la art. 36 alin. (3).”;
– Art. 17 lit. f): “În categoria informaţiilor secrete de stat sunt cuprinse informaţiile care reprezintă sau care se referă la: […] f) activitatea de informaţii desfăşurată de autorităţile publice stabilite prin lege pentru apărarea ţării şi siguranţa naţională;”;
– Art. 20: “Orice persoană fizică sau juridică română poate face contestaţie la autorităţile care au clasificat informaţia respectivă, împotriva clasificării informaţiilor, duratei pentru care acestea au fost clasificate, precum şi împotriva modului în care s-a atribuit un nivel sau altul de secretizare. Contestaţia va fi soluţionată în condiţiile legii contenciosului administrativ.”;
– Art. 28 alin. (1): “Accesul la informaţii secrete de stat este permis numai în baza unei autorizaţii scrise, eliberată de conducătorul persoanei juridice care deţine astfel de informaţii, după notificarea prealabilă la Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat.”;
– Art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004: “Actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor pot fi atacate numai pentru exces de putere.”
Curtea de Apel Braşov – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (4), art. 17 lit. f), art. 20 şi art. 28 alin. (1) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, precum şi ale art. 5 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de instanţa judecătorească, din oficiu, într-o cauză având ca obiect “litigiu privind funcţionarii publici statutari”.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Curtea de Apel susţine că textele de lege criticate sunt neconstituţionale, deoarece în statul de drept activitatea justiţiei nu poate fi împiedicată de norme inferioare Constituţiei prin care se stabilesc condiţii prohibitive pentru un judecător în exercitarea atribuţiilor sale jurisdicţionale, cum sunt textele criticate din Legea nr. 182/2002. Mai mult, prin limitarea şi condiţionarea accesului judecătorului la documentele clasificate ce sunt contestate de părţi în faţa instanţelor de judecată ori care sunt invocate de diferite autorităţi publice în instrumentarea dosarelor (mai ales în materiile extrapenale, cum este cazul, de regulă, în contenciosul administrativ), prin obligarea instanţei de a obţine în prealabil certificat de acces la documente clasificate, pe care îl eliberează ORNISS (Oficiul Registrului Naţional al Informaţiilor Secrete de Stat) cu avizul Autorităţii Naţionale de Securitate – Serviciul Român de Informaţii, instituţii care de cele mai multe ori sunt şi pârâte în dosarele respective, cum este cazul ORNISS în prezenta cauză, se intră în coliziune atât cu dispoziţiile art. 21 din Constituţie, cât şi cu cele ale art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Astfel, în reglementarea actuală a Legii nr. 182/2002, judecătorul cauzei nu poate aplica de fiecare dată legea la speţa concretă (acolo unde se contestă documente clasificate), neavând posibilitatea obiectivă de a verifica actul administrativ denumit “document clasificat”, de a cenzura forma şi conţinutul acestuia sub aspectul legalităţii sale. Mai mult decât atât, împrejurarea că eventualul certificat de acces la documente clasificate solicitat de instanţă pentru membrii completului este cerut, conform actualelor prevederi ale Legii nr. 182/2002, de la o instituţie publică ce este şi parte în cauză (anume ORNISS, în cauza de faţă) este de natură să contravină prevederilor art. 6 din Convenţie, încălcându-se şi principiul egalităţii de arme între părţile din proces, deoarece, de plano, se poate aprecia că, având interesul de a păstra conspirativitatea documentului clasificat contestat de partea adversă din dosar, ORNISS va refuza eliberarea certificatului de securitate, acoperindu-şi refuzul cu lipsa unei obligaţii legale de a explica motivele acestui refuz de acordare a accesului la documente clasificate, împrejurare care creează în mod indubitabil un cerc vicios.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 5 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ, Curtea de Apel Braşov susţine că din conţinutul acestora se desprinde concluzia că nu pot fi atacate acele acte administrative clasificate ca fiind documente secrete conform legii, chiar dacă ele privesc raporturi de muncă ori alte raporturi ce ţin de exercitarea dreptului persoanei la muncă, respectiv la viaţă intimă şi privată. În plus, art. 126 alin. (6) din Constituţie menţionează excepţiile de la regula controlului judecătoresc al actelor administrative, unde sunt prevăzute numai actele de comandament cu caracter militar, astfel că o extindere, prin lege, a noţiunii de “acte de comandament militar” dincolo de voinţa reală a constituantului intră în contradicţie cu Constituţia.
Totodată, dispoziţiile criticate din Legea nr. 182/2002 ar contraveni şi prevederilor art. 26, 29 şi 30 din Constituţie, câtă vreme actul administrativ clasificat, care a fost contestat în cauză şi de care depinde în mod esenţial soluţia pe care o va pronunţa instanţa de contencios administrativ în cauză, conţine date care privesc verificări asupra vieţii intime a titularului acţiunii introductive şi aparţinătorilor săi de familie, a căror autenticitate nu poate fi cenzurată în niciun mod pe cale judecătorească. Similar, dreptul la muncă al reclamantului poate fi restrâns în mod excesiv printr-un document clasificat prin care se refuză avizul de securitate/certificatul de securitate, în sensul împiedicării reclamantului respectiv de a exercita o anumită profesie, fără ca avizul sau certificatul respectiv să poată fi cenzurat de instanţa de judecată.
De plano, Curtea de Apel Braşov apreciază că limitarea accesului la documente clasificate poate fi dispusă de către instituţiile statale abilitate în conformitate cu cadrul legal stabilit de legiuitor, în concordanţă cu exigenţele moderne în materia protecţiei documentelor şi informaţiilor clasificate din cadrul Uniunii Europene şi din NATO, însă pentru a evita excesul de putere al instituţiilor din domeniul securităţii naţionale, apărării şi ordinii publice, legea naţională trebuie să permită controlul judecătoresc asupra acestora într-o manieră efectivă, pentru a se respecta exigenţele procesului echitabil. Incidenţa prevederilor art. 53 şi art. 126 alin. (6) ultima teză trebuie evaluată, interpretată în sensul în care nu se aduce atingere existenţei dreptului sau libertăţii fundamentale protejate, urmărindu-se totodată respectarea principiului proporţionalităţii.
De asemenea, susţine că o condiţionare suplimentară pentru exercitarea activităţii de judecată numai după parcurgerea prealabilă a unei proceduri de certificare a accesului judecătorului la documente clasificate impietează asupra regulilor constituţionale privind înfăptuirea justiţiei şi independenţa justiţiei, dar şi asupra dreptului la un proces echitabil. Legiuitorul are posibilitatea să stabilească în competenţa unor instanţe specializate, care pot avea, încă de la momentul încadrării în funcţie a judecătorilor şi a aparatului administrativ aferent, respectată cerinţa ca întregul personal care manipulează dosare cu documente clasificate să aibă avize şi certificate de acces la documente clasificate pentru toate nivelele de clasificare stabilite de legea specială, exigenţe ce ar putea fi îndeplinite mai lesne de instanţele militare. Niciun impediment nu împiedică legiuitorul român ca, pentru a elimina criticile de neconstituţionalitate, să treacă în competenţa instanţelor militare cauzele având ca obiect controlul de legalitate, orice control judecătoresc ce se exercită asupra actelor administrative care sunt documente clasificate, argumentul constituţional găsindu-se în art. 126 alin. (6) unde se utilizează expresia “acte de comandament militar”.
Existenţa şi funcţionarea parchetelor şi instanţelor militare nu contravin normelor şi principiilor constituţionale. Opţiunea legiuitorului de a trece în competenţa instanţelor civile cauzele în care sunt inculpate persoane care nu au calitatea de militari şi care au comis infracţiuni împreună cu persoane având calitatea de militari nu s-a întemeiat pe constatarea că instanţele militare nu îndeplinesc condiţiile de independenţă şi de obiectivitate inerente sistemului judiciar într-un regim democratic, căci, dacă aceasta ar fi fost raţiunea modificării Codului de procedură penală prin Legea nr. 356/2006, această modificare ar fi trebuit urmată de desfiinţarea instanţelor militare. Prin modificarea legislativă operată, legiuitorul a dat curs unor raţiuni de bună administrare a justiţiei şi tendinţei manifestate în celelalte sisteme judiciare democratice de restrângere a competenţei instanţelor militare exclusiv în sfera faptelor penale comise de personalul militar. În sensul anchetării şi judecării de către parchetele şi instanţele civile a cauzelor în care alături de militari sunt implicaţi şi civili, este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, spre exemplu Cauza Maszni împotriva României, 2006 ( Curtea Constituțională, Decizia nr. 610 din 20 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României ,Partea I, nr. 474 din 16 iulie 2007).
Dacă nu este de datoria Curții Europene a Drepturilor Omului să readucă în discuţie rezultatul unei anchetei conduse de autorităţi , rămâne totuşi adevărat că, pentru ca o astfel de anchetă să poată fi considerată efectivă, este necesar ca persoanele răspunzătoare de anchetă şi cele care efectuează investigaţiile să fie independente de cele implicate în evenimente (vezi, de exemplu, hotărârile Gulec împotriva Turciei din 27 iulie 1998, Culegere 1998-IV, §§ 81-82, şi Ogur împotriva Turciei [MC], nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, §§ 91-92). Acest lucru presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică (vezi, de exemplu, Hotărârea Ergi împotriva Turciei din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, §§ 83-84, şi Kelly şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 30.054/96, § 114, 4 mai 2001). Curtea de Apel Brașov trebuia să simtă imposibilitatea legislativă a soluției propuse.
Or, independenţa procurorilor români a fost pusă la îndoială având în vedere legislaţia naţională în vigoare la data evenimentelor. În Cauza Barbu Anghelescu împotriva României, Curtea a statuat că a avut loc încălcarea art. 3 pe latura sa procedurală din cauza lipsei de independenţă a procurorilor militari chemaţi să conducă ancheta în urma unei plângeri penale pentru rele tratamente, îndreptată împotriva unor ofiţeri de poliţie (Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 70). Curtea a constatat că aceştia erau, la data evenimentelor, cadre militare active, ca şi procurorii militari, şi că beneficiau, prin urmare, de grade militare, se bucurau de toate privilegiile în materie, erau răspunzători de încălcarea regulilor de disciplină militară şi făceau parte din structura militară, întemeiată pe principiul subordonării ierarhice (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, §§ 40-43, 67, 5 octombrie 2004; Bursuc împotriva României, nr. 42.066/98, § 107, 12 octombrie 2004; Mantog împotriva României, nr. 2.893/02, § 69-70, 11 octombrie 2007). Hotărârea din 4 noiembrie 2008 în Cauza Niţă împotriva României (Cererea nr. 10.778/02) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2010, Hotărârea din 3 februarie 2009 în Cauza Voiculescu împotriva României (Cererea nr. 5.325/03), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 10 iunie 2009). Nu aceasta este soluția!
Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile criticate din Legea nr. 182/2002 sunt constituţionale, invocând în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume deciziile nr. 163/2009, nr. 1335/2008 şi nr. 1120/2008.
Astfel, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (1) şi (4), art. 9 lit. b), art. 15 lit. h), art. 17 lit. f), art. 22 alin. (1), art. 24 alin. (1) şi (5) şi art. 28 din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, reţinând în esenţă că “dispoziţiile, referitoare la persoanele ce urmează să aibă acces la informaţiile clasificate, protecţia acestor informaţii prin măsuri procedurale, nivelul de secretizare a acestora, precum şi interdicţia clasificării unor categorii de informaţii ori accesul la informaţiile secrete de stat nu reprezintă impedimente de natură să afecteze drepturile şi libertăţile constituţionale, fiind în deplin acord cu normele din Legea fundamentală invocate. De asemenea, acestea nu înlătură posibilitatea judecătorului de a avea acces la informaţiile secrete de stat, cu respectarea regulilor de natură procedurală prevăzute de lege.”(Curtea Constituțuională,decizia nr. 1335/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 15 ianuarie 2009; idem decizia nr. 163/2009).
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 2 alin. (2), art. 7 alin. (1), art. 25 alin. (1) şi art. 34 lit. j) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, critica de neconstituţionalitate constă, în esenţă, în susţinerea potrivit căreia textele de lege menţionate încălcă dreptul la un proces echitabil în condiţiile unei justiţii unice, imparţiale şi egale pentru toţi. În opinia autorilor excepţiei, părţile nu pot avea acces la conţinutul unor înscrisuri clasificate, fie în mod direct, fie prin reprezentant, decât cu condiţia obţinerii certificatului de securitate, urmând procedura legală, de asemenea, pretins neconstituţională.
Faţă de această critică, Curtea consideră că este firesc ca Legea nr. 182/2002, având ca obiect de reglementare protecţia informaţiilor clasificate, să conţină reguli specifice cu privire la accesul la astfel de informaţii al anumitor persoane care au calitatea de părţi într-un proces, respectiv cu condiţia obţinerii certificatului de securitate, fiind necesar a fi îndeplinite, în prealabil, cerinţele şi procedura specifică de obţinere a acestuia, prevăzute de aceeaşi lege. De vreme ce prevederile de lege criticate nu au ca efect blocarea efectivă şi absolută a accesului la anumite informaţii, ci îl condiţionează de îndeplinirea anumitor paşi procedurali, etape justificate prin importanţa pe care asemenea informaţii o poartă, nu se poate susţine încălcarea dreptului la un proces echitabil sau a principiului unicităţii, imparţialităţii şi al egalităţii justiţiei pentru toţi. Pe de altă parte, însăşi Constituţia prevede, potrivit art. 53 alin. (1), posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi – inclusiv a garanţiilor aferente unui proces echitabil – pentru raţiuni legate de apărarea securităţii naţionale.
Reglementarea mai strictă a accesului la informaţiile clasificate ca fiind secrete de stat, prin stabilirea unor condiţii pe care trebuie să le îndeplinească persoanele care vor avea acces la astfel de informaţi, precum şi a unor proceduri de verificare, control şi coordonare a accesului la aceste informaţii, reprezintă o măsură necesară în vederea asigurării protecţiei informaţiilor clasificate, în acord cu dispoziţiile constituţionale ce vizează apărarea securităţii naţionale.
Este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti”, precum şi că “legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale (( Curtea Constituțională, Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994 şi Decizia nr. 407 din 7 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.112 din 27 noiembrie 2004).
Curtea nu poate reţine pretinsa critică de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 alin. (2), art. 7 alin. (1), art. 25 alin. (1) şi art. 34 lit. j) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate faţă de dispoziţiile art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2), art. 125 alin. (2) şi ale art. 134 alin. (2) din Constituţie (Curtea Constituțională, decizia nr. 1120/2008).
Nu se poate cere legiuitorului să admită accesul nerestricţionat la conţinutul unor mandate de interceptare a convorbirilor telefonice emise în scopul combaterii faptelor de ameninţare la adresa siguranţei naţionale prevăzute de art. 3 din Legea nr. 51/1991, fără riscul de a prejudicia grav securitatea naţională . În această situaţie, Curtea constată că prevederile art. 13 din lege nu sunt de natură să încalce secretul corespondenţei, garantat de art. 28 din Constituţie, în limitele cuprinse la art. 53 din aceasta, referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi (Curtea Constituțională, Decizia nr. 766 din 7 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 16 ianuarie 2007).
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, apreciază că textul de lege criticat încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (6) şi ale art. 53. În acest sens, arată că reglementarea criticată, referitoare la regula excluderii de la acţiunile în contencios administrativ a actelor administrative privind apărarea şi securitatea naţională, cu excepţia excesului de putere, sunt contrare dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Constituţie, întrucât actele administrative privitoare la apărarea şi securitatea naţională nu sunt enumerate în mod expres în dispoziţiile categorice referitoare la excepţiile prevăzute de norma constituţională menţionată şi, prin urmare, acestea pot fi supuse controlului judecătoresc. În plus, potrivit art. 53 din Constituţie, restrângerea exerciţiului unor drepturi trebuie să fie necesară într-o societate democratică şi trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o. În jurisprudenţa sa, Curtea s-a pronunţat în reglementarea anterioară a Legii contenciosului administrativ, stabilind că art. 2 lit. a) teza a treia partea întâi din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, potrivit căruia actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului sunt exceptate de la controlul judecătoresc, este contrar dispoziţiilor art. 126 alin. (6) teza întâi din Constituţie. Dispoziţiile constituţionale trebuie interpretate restrictiv, orice altă excepţie reprezentând o adăugare la Constituţie, nepermisă de caracterul suprem al acesteia şi de preeminenţa sa în raport cu ansamblul legislaţiei infraconstituţionale (Curtea Constituțională, Decizia nr. 293/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 4 august 2004 ).
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:
1. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004
În urma revizuirii Constituţiei din anul 2003, la articolul 126 a fost introdus un nou alineat, alin. (6), care stabileşte că instanţele judecătoreşti, pe calea contenciosului administrativ, exercită controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, control care este garantat şi de la care fac excepţie în mod absolut numai două categorii de acte – cele de comandament cu caracter militar şi cele care privesc raporturile cu Parlamentul – care, prin natura lor, nu sunt supuse sub nicio formă controlului judecătoresc.
Pe de altă parte, articolul 52 din Legea fundamentală, cu titlu marginal “Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică”, prevede la alin. (2): “Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege organică”. Curtea reţine că acest text priveşte alte situaţii decât cele la care se referă art. 126 alin. (6) din Constituţie şi, astfel cum s-a susţinut şi în doctrină, art. 126 alin. (6) reglementează finele de neprimire “de rang” constituţional, iar art. 52 alin. (2) vizează finele de neprimire “de rang” legal, însă în limitele acceptate de art. 53 din Constituţie.
Din punct de vedere constituţional, art. 126 alin. (6) este singurul sediu al materiei cu privire la actele administrative exceptate de la controlul judecătoresc, iar textul art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, chiar lege organică fiind, nu poate să prevadă şi alte excepţii, fără ca prin aceasta să încalce textul constituţional indicat, ale cărui dispoziţii sunt limitative şi imperative.
Curtea constată că dispoziţiile constituţionale menţionate trebuie interpretate restrictiv în baza regulii exceptio est strictissimae interpretationis, orice altă excepţie de la controlul judecătoresc al actelor administrative reprezentând o adăugare la Constituţie, nepermisă de caracterul suprem al acesteia şi de preeminenţa sa în raport cu ansamblul legislaţiei infraconstituţionale, aşa cum reiese din art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală.
Termenul “exces de putere”, utilizat în cuprinsul textului de lege criticat, are drept semnificaţie, potrivit art. 2 alin. (1) lit. n) din lege – “exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor”.
Aşa fiind, întrucât actele administrative privind apărarea şi securitatea naţională, cu excepţia excesului de putere, la care se referă textul care face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, nu se regăsesc printre excepţiile prevăzute în mod expres de art. 126 alin. (6) din Constituţie, rezultă că acestea trebuie să fie susceptibile de a fi supuse controlului judecătoresc.
Curtea s-a pronunţat în reglementarea anterioară a Legii contenciosului administrativ, constatând, prin Decizia nr. 293 din 1 iulie 2004, că art. 2 lit. a) teza a treia partea întâi din Legea nr. 29/1990, potrivit căruia actele administrative referitoare la siguranţa internă şi externă a statului sunt exceptate de la controlul judecătoresc, este contrar dispoziţiilor art. 126 alin. (6) teza întâi din Constituţie.
Faţă de considerentele învederate mai sus, Curtea constată că sintagma “cele care privesc apărarea şi securitatea naţională” cuprinsă de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 este neconstituţională, contravenind dispoziţiilor art. 126 alin. (6) din Legea fundamentală.
2. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate din Legea nr. 182/2002. Potrivit art. 1 din Legea nr. 182/2002, scopul reglementării este protecţia informaţiilor clasificate şi a surselor confidenţiale ce asigură acest tip de informaţii, care se realizează prin instituirea sistemului naţional de protecţie a informaţiilor. În acest sens, legea instituie principiul potrivit căruia toate persoanele care vor avea acces la informaţii clasificate secret de stat vor fi verificate, în prealabil, cu privire la onestitatea şi profesionalismul lor, referitoare la utilizarea acestor informaţii (Decizia nr. 1.440 din 4 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 24 ianuarie 2011).
Și noi care credeam că judecătorul a fost deja numit în funcție pentru onestitatea şi profesionalismul lui !
Curtea a reţinut că textele de lege criticate nu înlătură posibilitatea judecătorului de a avea acces la informaţiile secrete de stat, cu respectarea regulilor de natură procedurală prevăzute de lege. Pe de o parte, din raţiuni ce ţin de oportunitate, nu toţi angajaţii unei instituţii trebuie să obţină certificate de securitate, iar pe de altă parte, magistraţii acreditaţi să deţină, să aibă acces şi să lucreze cu informaţii clasificate, deşi întrunesc exigenţele de numire şi profesare a funcţiei pe care o ocupă, în acord cu dispoziţiile Legii nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor, sunt evaluaţi numai din perspectiva onestităţii şi profesionalismului referitoare la utilizarea acestor informaţii.
Noi credem că legea trebuie să oprească oricui accesul la informaţiile secrete de stat. Normele de procedură penală nu tratează niciun acces la informaţiile secrete de stat. Potrivit Constituției, ședinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege ( Art. 127 – Caracterul public al dezbaterilor).
Aşa fiind, nu poate fi pus semnul egalităţii între criteriile de numire în funcţia de magistrat şi cele necesare obţinerii autorizaţiilor de acces la informaţii clasificate, mai cu seamă că pentru acestea din urmă accesul este limitat de respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte, având în vedere aspectele de vulnerabilitate sau ostilitate ca urmare a unor stări preexistente (cum ar fi mediul de relaţii, locul de muncă anterior etc.) şi de loialitatea indiscutabilă ori de caracterul, obiceiurile, relaţiile, discreţia şi modul de viaţă ale persoanei în cauză.
Noi credem că dispozițiile sunt absolut paralele. Orice judecător este suveran și totodată obligat să judece orice cauză ce îi este dată legal în competența sa, constituțională sau procedurală.
Este firesc să fie aşa, continuă Curtea Constituțională , deoarece, în caz contrar, există riscul creării unei breşe în sistemul naţional de protecţie a informaţiilor clasificate, care, spre deosebire de activitatea specifică actului de justiţie, nu poate fi acoperită prin invocarea unor cauze de incompatibilitate ori recuzare. Ca urmare, reglementările criticate constituie un remediu procesual pentru situaţiile în care prezumţia de onestitate sau profesionalism a/al persoanei care gestionează informaţii clasificate este pusă la îndoială.
Breșa este făcută de cel care, ilegal, a permis scurgerea de informații clasificate către public, participanți sau nu la un proces. Și mai credem că acea persoană trebuie sancționată. Nu judecătorul este cel ce divulgă actele întotdeauna publice ale dosarului. Nu pot exista judecăți secrete, fără ca persoana condamnată să știe pentru ce este sancționat, cu ce probe și după care lege.
Cum au ajuns în dosar informații clasificate, când art. 28 alin. (1) dispune cît se poate de ferm că accesul la informaţii secrete de stat este permis numai în baza unei autorizaţii , iar aceea trebuie scrisă, adică semnată, asumată.
De asemenea, prin Hotărârea din 9 februarie 1995, pronunţată în Cauza Vereniging Weekblad Bluf! contra Olandei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că accesul la informaţiile publice poate fi îngrădit pentru protejarea interesului naţional, în conformitate cu prevederile art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Prin urmare, pentru a respecta prevederile Convenţiei, îngrădirile libertăţii de informare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să fie prevăzute de lege; b) să aibă un scop legitim; c) să fie necesare într-o societate democratică. Prin Hotărârea din 8 iulie 1999, pronunţată în Cauza Sürek contra Turciei, instanţa de contencios al drepturilor omului a stabilit că este la latitudinea statului de a decide dacă şi când este necesar ca anumite informaţii să rămână confidenţiale şi, în consecinţă, statul are o largă marjă de apreciere în această materie.
Au printemps 1987, la rédaction de Bluf, un hebdomadaire destiné à des lecteurs de gauche, entra en possession d’un rapport trimestriel du service de sécurité intérieure (Binnenlandse Veiligheidsdienst, “le BVD”). Daté de 1981 et classé “confidentiel”, ce document visait principalement à informer de ses activités les agents du BVD et d’autres fonctionnaires appelés à accomplir des missions pour lui. Il montrait qu’à l’époque, le BVD s’intéressait, entre autres, au parti communiste néerlandais et au mouvement antinucléaire. Il parlait également du projet de la Ligue arabe d’établir un bureau à La Haye et fournissait des informations sur les activités des services de sécurité polonais, tchécoslovaque et roumain aux Pays-Bas.
La rédaction de Bluf! envisageait de le publier avec un commentaire en tant que supplément à son numéro 267 du 29 avril 1987.
Le 29 avril 1987, avant l’envoi aux abonnés et la parution de la revue, le directeur du BVD dénonça au procureur de la Reine (Officier van Justitie) le projet de publication dudit rapport et fit valoir que sa distribution était de nature à enfreindre les articles 98a paras. 1 et 3 ainsi que 98c par. 1 du code pénal (Wetboek van Strafrecht – § 20).
La requérante concède qu’au moment de la saisie, l’interdiction de la publication du rapport trimestriel aurait peut-être pu en théorie servir le but de la “sécurité nationale”. Elle affirme en revanche que dès la diffusion de la réimpression du numéro 267, il n’en allait pas de même puisque plus aucun secret n’existait (§ 33 ).
D’après le Gouvernement, les personnes et les groupes représentant une menace pour la sécurité nationale pouvaient savoir, à la lecture de ce document, si et dans quelle mesure le BVD était au courant de leurs activités subversives. La manière dont l’information était présentée pouvait aussi les renseigner sur les méthodes et activités des services secrets. Ils avaient donc la possibilité d’utiliser ces renseignements au détriment de la sécurité nationale(§ 34 ).
La Cour reconnaît que le bon fonctionnement d’une société démocratique fondée sur la primauté du droit peut exiger des institutions comme le BVD qui, pour être efficace, doit opérer en secret et recevoir la protection nécessaire. Un Etat peut ainsi se protéger des agissements des individus et des groupes qui tentent de porter atteinte aux valeurs essentielles d’une société démocratique (§ 35 ).
Eu égard aux circonstances particulières de l’affaire et aux termes mêmes des décisions des juridictions compétentes, les ingérences visaient sans contredit la protection de la sécurité nationale, but légitime au regard de l’article 10 par. 2 (art. 10-2).
Selon la requérante, les mesures de saisie et de retrait destinées à éviter la distribution du numéro 267 de Bluf!! n’étaient pas nécessaires dans une société démocratique à la protection de la sécurité nationale, le rapport, vieux de six ans, ayant été affecté, à sa parution en 1981, du taux de confidentialité le plus bas. En outre, elles auraient perdu leur pertinence à la suite de la diffusion de la réimpression dudit numéro puisque le secret des informations avait été éventé. En s’abstenant d’intervenir, l’Etat aurait reconnu que leur confidentialité ne revêtait pas une importance primordiale. En tout cas, on ne saurait faire abstraction de l’intention évidente de la requérante d’apporter, par cette publication, sa contribution au débat public alors en cours aux Pays-Bas sur les activités du BVD(§ 37 ).
Le Gouvernement soutient que la saisie obéissant aux exigences de l’article 10 par. 2 (art. 10-2), il en allait de même de sa prolongation et du retrait ultérieur puisqu’ils visaient à ne pas laisser tomber le rapport entre les mains de personnes non autorisées. Les informations en question auraient dû rester confidentielles. Il appartiendrait à l’Etat de décider de la nécessité d’imposer et de maintenir pareil secret. L’Etat serait aussi le mieux placé pour apprécier l’éventuelle utilisation des renseignements par des éléments subversifs au détriment de la sécurité nationale. Dans cette optique, il devrait bénéficier d’une large marge d’appréciation (§ 38 ).
Les autorités néerlandaises se seraient abstenues d’empêcher la distribution de la réimpression uniquement de peur de troubler gravement l’ordre public vu la foule immense présente dans les rues d’Amsterdam le 30 avril 1987, jour de l’anniversaire de la Reine. Le retrait de la circulation serait demeuré effectif après cette date, car la diffusion n’aurait été que locale et modeste. Le chiffre de 2 500 exemplaires vendus, avancé par la requérante, serait exagéré. Par ailleurs, considérer que les mesures n’étaient plus efficaces à la suite de la diffusion du périodique aboutirait à accepter que “le crime paye”.
Enfin, la présente affaire différerait des affaires Weber c. Suisse (arrêt du 22 mai 1990, série A no 177, p. 23, par. 51), Sunday Times c. Royaume-Uni (no 2) (arrêt du 26 novembre 1991, série A no 217, p. 30, par. 54) et Open Door et Dublin Well Woman c. Irlande (arrêt du 29 octobre 1992, série A no 246-A, p. 31, par. 76). Contrairement à la première, les autorités néerlandaises avaient engagé des poursuites pour éviter la publication incriminée et, contrairement aux deux autres, les informations contenues dans le rapport ne pouvaient être obtenues par d’autres moyens.
Au vu de ces arguments, il y a lieu de rechercher s’il existait des raisons suffisantes au titre de la Convention pour justifier les mesures de saisie et de retrait (§ 39).
En raison de la nature des tâches confiées au service de la sécurité intérieure, dont personne ne conteste l’utilité, la Cour, comme la Commission, reconnaît qu’une telle institution doit jouir d’un haut degré de protection lorsqu’il y va de la divulgation des informations concernant ses activités ( § 40).
Néanmoins, on peut se demander si celles que contenait le rapport revêtaient un caractère suffisamment délicat pour justifier qu’on en empêchât la diffusion. Le document en question datait de six ans au moment de la saisie. Ensuite, il était de nature assez générale, le chef du service de sécurité ayant lui-même admis qu’en 1987 les informations litigieuses, prises séparément, n’étaient plus des secrets d’Etat (paragraphe 9 ci-dessus). Enfin, il portait la simple mention “confidentiel”, ce qui représente un degré peu important de secret. Il s’agissait en fait d’un document destiné aux agents du BVD et d’autres fonctionnaires appelés à accomplir des missions pour lui ( § 41).
A l’instar de la Commission, la Cour n’estime pas devoir trancher la question de savoir si la saisie opérée le 29 avril 1987, considérée isolément, pouvait passer pour “nécessaire”.( § 42). Le retrait, lui, doit être examiné à la lumière de l’ensemble des événements. Après la saisie du journal, les éditeurs ont réimprimé un nombre important d’exemplaires et les ont vendus dans les rues d’Amsterdam où il y avait beaucoup d’affluence (§ 43).
En conséquence, lors du retrait, les informations en question avaient déjà fait l’objet d’une large diffusion. Certes, le nombre de 2 500 exemplaires avancé par la requérante est contesté par le Gouvernement. Néanmoins, la Cour n’aperçoit pas de raisons de douter que, dans tous les cas, un nombre important en a été vendu et que le rapport du BVD a été largement divulgué.
A ce dernier égard, la Cour rappelle avoir déjà conclu à l’absence de nécessité d’empêcher la divulgation de certaines informations dès lors qu’elles avaient déjà été rendues publiques (arrêt Weber précité, pp. 22-23, par. 49) ou avaient perdu leur caractère confidentiel (arrêts Observer et Guardian c. Royaume-Uni du 26 novembre 1991, série A no 216, pp. 33-35, paras. 66-70, et Sunday Times (no 2) précité, pp. 30-31, paras. 52-56).
Certes, en l’espèce, une différence existe dans le degré de publicité. Toutefois, les informations en question ont été rendues accessibles à un grand nombre de personnes qui ont pu à leur tour les communiquer à d’autres. En outre, les événements ont été commentés par les médias. Dès lors, la protection de l’information en tant que secret d’Etat ne se justifiait plus et le retrait de la circulation du numéro 267 de Bluf! n’apparaissait plus nécessaire pour atteindre le but légitime poursuivi. Il aurait été cependant parfaitement possible de poursuivre les auteurs du délit ( § 45).
Bref, faute de nécessité dans une société démocratique, il y a eu violation de l’article 10 (art. 10). La Cour européenne des Droits de l’Homme AFFAIRE VERENIGING WEEKBLAD BLUF! c. PAYS-BAS (Requête no16616/90) ARRÊT 9 février 1995.
Foarte multe spune hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului .
Curtea Constituțională continuă raționamentul: Prin urmare, pentru a respecta prevederile Convenţiei, îngrădirile libertăţii de informare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) să fie prevăzute de lege; b) să aibă un scop legitim; c) să fie necesare într-o societate democratică. Prin Hotărârea din 8 iulie 1999, pronunţată în Cauza Sürek contra Turciei, instanţa de contencios al drepturilor omului a stabilit că este la latitudinea statului de a decide dacă şi când este necesar ca anumite informaţii să rămână confidenţiale şi, în consecinţă, statul are o largă marjă de apreciere în această materie.
Eu égard au caractère sensible de la situation régnant dans le Sud-Est de la Turquie en matière de sécurité (arrêt Zana c. Turquie du 25 novembre 1997, Recueil 1997-VII, p. 2539, § 10) et à la nécessité pour les autorités d’exercer leur vigilance face à des actes susceptibles d’accroître la violence, la Cour estime pouvoir conclure que les mesures prises à l’encontre du requérant poursuivaient certains des buts mentionnés par le Gouvernement, à savoir la protection de la sécurité nationale et de l’intégrité territoriale, la défense de l’ordre et la prévention du crime.
C’est certainement le cas lorsque, comme dans la situation du Sud-Est de la Turquie à l’époque des faits, le mouvement séparatiste s’appuie sur des méthodes qui font appel à la violence (§49).
La Cour rappelle les principes fondamentaux qui se dégagent de sa jurisprudence relative à l’article 10, tels qu’elle les a exposés notamment dans les arrêts Zana c. Turquie (précité, pp. 2547-2548, § 51) et Fressoz et Roire c. France du 21 janvier 1999 (Recueil 1999, p. …, § 45) :
i. La liberté d’expression constitue l’un des fondements essentiels d’une société démocratique, l’une des conditions primordiales de son progrès et de l’épanouissement de chacun. Sous réserve du paragraphe 2 de l’article 10, elle vaut non seulement pour les « informations » ou « idées » accueillies avec faveur ou considérées comme inoffensives ou indifférentes, mais aussi pour celles qui heurtent, choquent ou inquiètent : ainsi le veulent le pluralisme, la tolérance et l’esprit d’ouverture sans lesquels il n’est pas de « société démocratique ». Telle que la consacre l’article 10, elle est assortie d’exceptions qui appellent toutefois une interprétation étroite, et le besoin de la restreindre doit se trouver établi de manière convaincante.
ii. L’adjectif « nécessaire », au sens de l’article 10 § 2, implique un « besoin social impérieux ». Les Etats contractants jouissent d’une certaine marge d’appréciation pour juger de l’existence d’un tel besoin, mais elle se double d’un contrôle européen portant à la fois sur la loi et sur les décisions qui l’appliquent, même quand elles émanent d’une juridiction indépendante. La Cour a donc compétence pour statuer en dernier lieu sur le point de savoir si une « restriction » se concilie avec la liberté d’expression que protège l’article 10.
iii. Dans l’exercice de son pouvoir de contrôle, la Cour doit considérer l’ingérence à la lumière de l’ensemble de l’affaire, y compris la teneur des déclarations litigieuses et le contexte dans lequel elles s’inscrivent. En particulier, il incombe à la Cour de déterminer si la mesure incriminée était « proportionnée aux buts légitimes poursuivis » et si les motifs invoqués par les autorités nationales pour la justifier apparaissent « pertinents et suffisants ». Ce faisant, la Cour doit se convaincre que les autorités nationales ont appliqué des règles conformes aux principes consacrés à l’article 10 et ce, de surcroît, en se fondant sur une appréciation acceptable des faits pertinents.
Le requérant ayant été condamné pour avoir diffusé de la propagande séparatiste par le canal de la revue dont il était propriétaire, il faut aussi examiner l’ingérence en cause en ayant égard au rôle essentiel que joue la presse dans le bon fonctionnement d’une démocratie politique (voir, parmi d’autres, les arrêts Lingens c. Autriche du 8 juillet 1986, série A n° 103, p. 26, § 41, et Fressoz et Roire précité, p. .., § 45). Si la presse ne doit pas franchir les bornes fixées en vue, notamment, de la protection des intérêts vitaux de l’Etat, telles la sécurité nationale ou l’intégrité territoriale, contre la menace de violence, ou en vue de la défense de l’ordre ou de la prévention du crime, il lui incombe néanmoins de communiquer des informations et des idées sur des questions politiques, y compris sur celles qui divisent l’opinion. A sa fonction qui consiste à en diffuser s’ajoute le droit, pour le public, d’en recevoir. La liberté de la presse fournit à l’opinion publique l’un des meilleurs moyens de connaître et juger les idées et attitudes des dirigeants (arrêt Lingens précité, p. 26, §§ 41-42).
La Cour relève que la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul a constaté que les charges retenues contre le requérant au titre de l’article 8 de la loi de 1991 étaient établies (paragraphes 17 et 18 ci-dessus). Cette juridiction a estimé que les points de vue litigieux contenaient des termes visant à briser l’intégrité territoriale de l’Etat turc en décrivant des zones du Sud-Est de la Turquie comme s’il s’agissait d’un Etat indépendant, le « Kurdistan », et en qualifiant une partie de la population turque de « Kurdes ». Elle a observé en outre que la revue avait publié, dans le cadre de ce point de vue, la déclaration d’une organisation terroriste illégale où la République de Turquie était qualifiée d’« Etat terroriste » (paragraphe 18 ci-dessus).
Pour apprécier la nécessité de l’ingérence à la lumière des principes exposés ci-dessus (paragraphes 54 et 55), la Cour rappelle que l’article 10 § 2 de la Convention ne laisse guère de place pour des restrictions à la liberté d’expression dans le domaine du discours politique ou de questions d’intérêt général (voir l’arrêt Wingrove c. Royaume-Uni du 25 novembre 1996, Recueil 1996-V, p. 1957, § 58). De plus, les limites de la critique admissible sont plus larges à l’égard du gouvernement que d’un simple particulier ou même d’un homme politique. Dans un système démocratique, les actions ou omissions du gouvernement doivent se trouver placées sous le contrôle attentif non seulement des pouvoirs législatif et judiciaire, mais aussi de l’opinion publique. En outre, la position dominante qu’occupe le Gouvernement lui commande de témoigner de retenue dans l’usage de la voie pénale, surtout s’il y a d’autres moyens de répondre aux attaques et critiques injustifiées de ses adversaires. Il reste certes loisible aux autorités compétentes de l’Etat d’adopter, en leur qualité de garantes de l’ordre public, des mesures même pénales, destinées à réagir de manière adéquate et non excessive à de pareils propos (arrêt Incal c. Turquie du 9 juin 1998, Recueil 1998-IV, p. 1567, § 54). Enfin, là où les propos litigieux incitent à l’usage de la violence à l’égard d’un individu, d’un représentant de l’Etat ou d’une partie de la population, les autorités nationales jouissent d’une marge d’appréciation plus large dans leur examen de la nécessité d’une ingérence dans l’exercice de la liberté d’expression ( § 57).
La Cour portera une attention particulière aux termes employés dans les articles et au contexte de leur publication. A cet égard, elle tient compte des circonstances entourant les cas soumis à son examen, en particulier des difficultés liées à la lutte contre le terrorisme (arrêt Incal précité, p. 1568, § 58).
Elle relève en premier lieu que le commentaire litigieux peut se comprendre comme la description d’un éveil du sentiment kurde, principalement au travers d’une évocation romantique de la cause kurde et d’un rappel des figures légendaires du passé. Certes, le texte indique que « le temps est venu de régler les comptes ». La Cour estime cependant qu’il faut replacer cet extrait dans le contexte général de l’article, qui est écrit dans un style littéraire et métaphorique, et ne constitue pas un appel à la violence. Il est aussi vrai que l’entretien incriminé (paragraphe 13 ci-dessus) contient des critiques virulentes à l’égard des autorités turques, telles que « Le véritable terroriste, c’est la République de Turquie ». Pour la Cour, toutefois, il s’agit plus là d’un reflet de l’attitude intransigeante adoptée par l’une des parties au conflit plutôt que d’une incitation à la violence. De fait, la déclaration figurant au même paragraphe selon laquelle l’ERNK (paragraphe 12 ci-dessus) était ouverte « à toute solution, humanitaire ou politique, y compris tout appel à un armistice » peut même être jugée conciliante. Dans l’ensemble, la teneur des articles ne saurait passer pour susceptible d’inciter à la poursuite de la violence. La Cour a naturellement conscience des préoccupations qu’éprouvent les autorités au sujet de mots ou d’actes susceptibles d’aggraver la situation régnant en matière de sécurité dans cette zone où, depuis 1985 environ, de graves troubles font rage entre les forces de sécurité et les membres du PKK et ont entraîné de nombreuses pertes humaines et la proclamation de l’état d’urgence dans la plus grande partie de la région (arrêt Zana précité, p. 2539, § 10). Toutefois, il apparaît à la Cour qu’en l’espèce, les autorités nationales n’ont pas suffisamment pris en compte le droit du public de se voir informer d’une autre manière de considérer la situation dans le Sud-Est de la Turquie, aussi désagréable que cela puisse être pour elles. Comme indiqué précédemment, les opinions exprimées dans les articles ne sauraient passer pour inciter à la violence, ni être interprétés comme susceptibles de le faire. Selon la Cour, les motifs avancés par la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul pour condamner le requérant (paragraphe 18 ci-dessus), bien que pertinents, ne peuvent être considérés comme suffisant à justifier les ingérences dans son droit à la liberté d’expression.
La Cour note aussi que M. Sürek a été condamné à une amende substantielle (paragraphe 17 ci-dessus). En outre, les copies de la revue où étaient parues les publications litigieuses furent saisies par les autorités (paragraphe 14 ci-dessus). La Cour relève à cet égard que la nature et la lourdeur des peines infligées sont aussi des éléments à prendre en considération lorsqu’il s’agit de mesurer la proportionnalité de l’ingérence ( § 59).
La Cour souligne que les « devoirs et responsabilités » qui accompagnent l’exercice du droit à la liberté d’expression de la part des professionnels des médias revêtent une importance spéciale en cas de conflit et de tension. Il convient d’examiner avec une vigilance particulière la publication des opinions de représentants d’organisations qui recourent à la violence contre l’Etat, faute de quoi les médias risquent de devenir un support de diffusion de discours de haine et d’incitation à la violence. En même temps, lorsque des opinions ne relèvent pas de cette catégorie, les Etats contractants ne peuvent se prévaloir de la protection de l’intégrité territoriale, de la sécurité nationale, de la défense de l’ordre ou de la prévention du crime pour restreindre le droit du public à être informé en utilisant le droit pénal pour peser sur les medias ( § 60).
Partant, la Cour conclut que la condamnation du requérant se révèle disproportionnée aux buts poursuivis et donc non « nécessaire dans une société démocratique ». Dès lors, il y a eu en l’espèce violation de l’article 10 de la Convention. AFFAIRE SÜREK c. TURQUIE (n° 4) (Requête n° 24762/94) ARRÊT 8 juillet 1999
Articolul 10 § 2 din Convenție nu lasă loc pentru restricții la libertatea de expresie în domeniul discursului politic sau în chestiuni de interes general, așa cum este aplicarea justiției. Condamnarea reclamantului apare disproporționată, nefiind necesară într-o societate democratică. Statele, spune Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu se pot prevala de protejarea integrității teritoriale, a securității naționale, a apărării ordinii publice sau de necesitatea prevenirii infracțiunilor pentru a restrânge dreptul publicului de a fi informat .
Toate aceste argumente au fost invocate și de Curtea Constituțională (Curtea Constituţională, Decizia nr. 302 din 1 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 316 din 9 mai 2011).
În concluzie, Curtea Constituțională nu a reușit să convingă. Judecătorii Curtea de Apel Brașov au sesizat inadvertența textelor. dar în statul de drept activitatea justiţiei nu poate fi împiedicată de norme domeniale. Acestea nu au menirea de a stabili condiţii prohibitive pentru un judecător în exercitarea atribuţiilor sale jurisdicţionale.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.