PLÂNGEREA ÎN FAŢA INSTANŢEI ÎMPOTRIVA SOLUŢIILOR DE NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ

PLÂNGEREA ÎN FAŢA INSTANŢEI ÎMPOTRIVA SOLUŢIILOR DE NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ

 publicat în ”Buletin documentar PNA” nr. 1/2005

Legea fundamentală, stipulând liberul acces la justiţie, oferă persoanei care consideră că i-au fost încălcate interesele legitime, dreptul să se adreseze instanţei, în condiţiile legii, inclusiv cu privire la respingerea plângerii făcute conform art. 275 – 278 din Codul de procedură penală împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror. Aşa cum dispun prevederile alin. (1) ale art. 278¹ C. pr. pen., nu doar persoana vătămată poate face plângere, dar şi orice alte persoane ale căror interese legitime sunt încălcate.

Soluţionând cauza, instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, poate admite sau respinge plângerea.

1. Ceea ce interesează în studiul de faţă este de a stabili în ce măsură soluţia de admitere a plângerii, prin încheiere, desfiinţarea rezoluţiei sau a ordonanţei atacate şi reţinerea cauzei spre judecare este în conformitate cu principiile constituţionale şi cu tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte.

În concret, dispoziţiile legale comentate sunt reglementate de prevederile art. 278¹ alin. (8) lit. c) şi alin. (9) din Codul de procedură penală, care dispun: „(8) Instanţa pronunţă una dintre următoarele soluţii: […] c) admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată şi, când probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, reţine cauza spre judecare, dispoziţiile privind judecarea în primă instanţă şi căile de atac  aplicându-se în mod corespunzător.

În cazul prevăzut la alin. (8) lit. c), actul de sesizare a instanţei, ca primă instanţă, îl constituie plângerea persoanei la care se referă alin. (1)”.

Recent, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra unei excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278¹ alin. (8) lit. c) din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 73 din  8 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 202 din 10 martie 2005.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia a susţinut, în esenţă, că prevederile legale criticate sunt contrare dispoziţiilor constituţionale privind liberul acces la justiţie şi înfăptuirea justiţiei, întrucât „îl obligă pe judecător să-şi exprime anterior părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în cauză”, prin aceea că în încheierea de admitere a plângerii, pronunţată în temeiul art. 278¹ alin. (8) lit. c) din Codul de procedură penală, judecătorul îşi exprimă „obligatoriu” opinia, astfel încât la următorul termen acesta va pronunţa, cel mai probabil, o soluţie de condamnare. Se apreciază că, în condiţiile arătate, „nu se poate susţine că acest magistrat este imparţial când va pronunţa sentinţa, ori că o astfel de judecată este echitabilă aşa cum pretind dispoziţiile constituţionale”. Totodată, s-a arătat că, potrivit art. 278¹ alin. (8) lit. c) din Codul de procedură penală, „parchetul este partea care trebuie să susţină acţiunea penală”, instanţa de judecată neputându-se substitui parchetului, titular al acţiunii penale, „pentru că instanţa trebuie să fie imparţială, un factor de echilibru necesar pentru respectarea drepturilor atât ale societăţii reprezentate prin procuror, cât şi ale inculpatului”.

Exprimându-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate în discuţie, Guvernul a considerat că aceasta este neîntemeiată, în susţinerea acestei opinii arătându-se că exercitarea în condiţii diferite a căilor de atac împotriva hotărârii instanţei de judecată prin care se soluţionează plângerea potrivit dispoziţiilor art. 278¹ alin. (8) lit. c) din Codul de procedură penală se face în temeiul competenţei exclusive a legiuitorului de a institui reguli deosebite în considerarea unor situaţii diferite. Guvernul a mai susţinut că prevederile criticate nu aduc atingere dreptului constituţional al cetăţenilor de a beneficia de un proces echitabil, apreciindu-se că, prin posibilitatea de a ataca cu apel sau cu recurs încheierea pronunţată de instanţă, de admitere a plângerii cu reţinerea cauzei spre judecare, se asigură deplina respectare a prevederilor art. 21 alin. (3) şi ale art. 124 din Constituţie.

Avocatul Poporului a apreciat că dispoziţiile legale criticate nu încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3), întrucât prin stabilirea competenţei instanţei de judecată, care a admis plângerea şi a desfiinţat rezoluţia sau ordonanţa procurorului de netrimitere în judecată, de a reţine cauza spre judecare când la dosar sunt probe suficiente pentru judecarea acesteia, nu se aduce atingere dreptului părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. În această situaţie, a afirmat instituţia Avocatului Poporului, în cadrul judecării plângerii, instanţa de judecată urmează să examineze legalitatea şi temeinicia soluţiei atacate, pe baza probelor existente la dosarul cauzei, pe care s-a întemeiat şi soluţia dată de procuror, dar şi pe baza eventualelor noi probe administrate, aplicându-se toate celelalte reguli referitoare la judecata în primă instanţă. Avocatul Poporului a mai susţinut că stabilirea de către legiuitor, în temeiul prerogativelor conferite de dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie, a instanţei de judecată competente să reţină cauza spre judecare, chiar dacă această instanţă a admis plângerea împotriva rezoluţiei sau ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată, nu aduce atingere art. 124 alin. (2) din Constituţie.

Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate.

În motivarea deciziei, Curtea a reţinut că instanţa de judecată, pronunţându-se asupra plângerii formulate împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, nu judecă însăşi cauza, ci doar temeinicia şi legalitatea soluţiilor pronunţate de procuror, pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a eventualelor probe scrise înfăţişate instanţei de părţile în proces. În limitele obiectului acestei categorii de cauze, părţile care se plâng împotriva ordonanţei sau rezoluţiei de netrimitere în judecată au posibilitatea să demonstreze atât caracterul incomplet al urmăririi penale, cât şi aprecierea eronată a probelor pe care s-a întemeiat soluţia emisă de procuror.

Curtea a mai susţinut că, prin încheierea pronunţată în temeiul art. 278¹ alin. (8) lit. c) din Codul de procedură penală, de admitere a plângerii, cu desfiinţarea rezoluţiei sau ordonanţei atacate şi reţinerea cauzei spre judecare, instanţa nu dezleagă fondul pricinii, ci apreciază numai cu privire la legalitatea actului atacat. Soluţionarea fondului cauzei, în aprecierea Curţii, constituie o etapă procesuală distinctă, guvernată de regulile procedurale aplicabile judecării în primă instanţă şi în căile de atac, reguli cu privire la care textele criticate stipulează în mod expres că se aplică „în mod corespunzător”. În sensul celor arătate, prevederile art. 278¹ alin. (8) lit. c) din Codul de procedură penală asigură posibilitatea părţilor de a formula apărări, de a propune probe şi de a recurge la căile de atac stabilite de lege, aşadar de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează un proces echitabil, în deplină concordanţă cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi cu reglementările internaţionale în materie, aşadar implicit şi cu art. 20 din Constituţie, invocat, de asemenea, în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Pentru motivele învederate, Curtea a susţinut că nu poate fi reţinută nici pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prevederilor constituţionale care consacră imparţialitatea justiţiei. Astfel, s-a afirmat că, după învestirea instanţei în condiţiile prevăzute de art. 278¹ alin. (8) lit. c) din Codul de procedură penală, acţiunea penală se exercită tot de către procuror, care, în funcţie de probele administrate şi de dispoziţiile legale aplicabile în cauză, poate să ceară condamnarea inculpatului, achitarea acestuia sau încetarea procesului penal, neputându-se susţine, aşadar, că prin admiterea plângerii reglementată de art. 278¹ din Codul de procedură penală se realizează o „substituire” a Ministerului Public de către instanţa de judecată, în contradicţie cu principiul imparţialităţii justiţiei. Totodată, faptul că judecătorul învestit cu soluţionarea plângerii întemeiată pe dispoziţiile art. 278¹ din Codul de procedură penală pronunţă o încheiere prin care admite plângerea şi desfiinţează rezoluţia sau ordonanţa atacată nu constituie, în sine, o prezumţie a lipsei imparţialităţii acestuia la soluţionarea fondului cauzei, atunci când o reţine spre judecare, în temeiul art. 278¹ alin. (8) lit. c) din Codul de procedură penală. Aceasta întrucât, aşa cum s-a arătat, judecata finalizată prin pronunţarea încheierii de admitere a plângerii are alt obiect decât judecata fondului cauzei.

Dispoziţiile privind judecarea în primă instanţă şi în căile de atac aplicându-se în mod corespunzător şi în ipoteza soluţionării cauzei după admiterea plângerii şi desfiinţarea actului atacat, Curtea a susţinut că judecătorul are posibilitatea să-şi manifeste rolul activ şi să efectueze o cercetare judecătorească eficientă în vederea aflării adevărului, nefiind afectate în nici un fel garanţiile de independenţă şi imparţialitate a justiţiei consacrate de art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală. Altfel spus, nu este obligatoriu ca instanţa de judecată, reţinând cauza spre rejudecare, să pronunţe în toate cazurile o hotărâre de condamnare a inculpatului, ci, ţinând seama de normele şi principiile care guvernează funcţionarea puterii judecătoreşti, inclusiv de principiile independenţei şi imparţialităţii judecătorilor, aceasta să pronunţe soluţia care se impune conform legii.

Pentru considerentele arătate, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278¹ alin. (8) lit. c) din Codul de procedură penală, ridicată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Sibiu în Dosarul nr. 1.977/2004 al Tribunalului Sibiu – Secţia penală şi de D. A.  în Dosarul nr. 713/2004 al Judecătoriei Botoşani.

Introducerea dispoziţiilor art. 278¹ s-a realizat prin Legea nr. 281/2003, fiind consecinţa faptului că, prin Decizia nr. 486/1997, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 278 C. pr. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu opresc persoana nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor luate sau a dispoziţiilor date de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti, să se adreseze justiţiei.

Nu este vorba de o limitare nici a competenţei procurorului, dar nici a părţilor.

Ipoteza reglementată în art. 278¹ C. pr. pen. este tocmai aceea în care procurorul refuză să exercite acţiunea publică.

În cazul prevăzut în art. 278¹ alin. (8) lit. c) C. pr. pen., actul de sesizare a instanţei, ca primă instanţă, îl constituie doar plângerea persoanei vătămate sau a oricărei altei persoane ale căror interese legitime sunt vătămate.

Din forma concisă a redactării ar rezulta că  plângerea în faţa instanţei, împotriva soluţiilor de nesesizare a unei instanţe, constituie un act de sesizare ce declanşează o procedură prealabilă a judecării plângerii; ulterior, se trece la judecarea în primă instanţă şi în căile de atac (dispoziţii ce se aplică în mod corespunzător).

Ca atare, abia acum urmează o sesizare, „ca primă instanţă”, elementul declanşator fiind tot prima sesizare – plângerea.

Contradicţia formală între alin. (8) şi alin. (9) ale art. 278¹ constă în aceea că doar judecătorul plângerii este cel care admite plângerea, desfiinţează actul atacat al procurorului şi reţine cauza spre judecare. Astfel, el ar utiliza plângerea atât ca act de sesizare, cât şi ca act de inculpare, ceea ce nu se poate susţine.

Contradicţia, spunem noi, este pur formală, întrucât competenţa judecătorului este limitată la o judecată de valoare, care îl conduce să aprecieze asupra suficienţei probelor existente la dosar.

Cu privire la punerea în mişcare a acţiunii penale, s-a afirmat^[1][24] că instanţa, deşi a reţinut cauza spre judecare, aceasta rămâne un drept al procurorului, care îl exercită în condiţiile art. 336 din Codul de procedură penală. În concepţia autorului, această soluţie este una firească deoarece, chiar de la începutul secolului XIX, art. 1 al Codului de procedură penală francez statua că acţiunea pentru aplicarea pedepselor nu aparţine decât magistraţilor cărora le este conferită prin lege.

Un asemenea mod de abordare ni se pare a fi în neconcordanţă cu reglementările în materie aplicabile în România, chiar dacă, potrivit art. 225 din Codul de procedură penală, procurorul este cel care pune în mişcare acţiunea penală prin ordonanţă, la propunerea organului de cercetare penală. Prin ipoteză, în acest caz, procurorul nu acţionează, el dimpotrivă, dă soluţia de netrimitere în judecată, ceea ce face ca instanţa să se pronunţe doar asupra motivelor care l-au determinat pe procuror să dea această soluţie. Ceea ce are relevanţă în aplicarea dispoziţiilor art. 278¹ alin. (8) lit. c) C. pr. pen. este aceea că, admiţând plângerea, prin încheiere, desfiinţând rezoluţia sau ordonanţa atacată şi reţinând cauza spre judecare, instanţa se substituie titularului acţiunii penale (care nu poate fi decât procurorul) ceea ce, potrivit principiilor aplicabile în materie, reprezintă o incompatibilitate, întrucât instanţa este atât cea care admite plângerea, o desfiinţează şi pune în mişcare acţiunea penală.

2. Motivarea Curţii Constituţionale, cum că instanţa nu dezleagă fondul pricinii, ci apreciază numai cu privire la legalitatea actului atacat, nu poate fi reţinută. Instanţa, potrivit art. 278¹ alin. (8) lit. c), reţine cauza spre judecare când probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei. Aceasta face ca aceeaşi instanţă să se pronunţe atât cu privire la temeinicia probelor existente la dosar, cât şi cu privire la fondul cauzei, pe care o judecă în temeiul probelor pe care această instanţă le-a considerat ca fiind temeinice.

Numai în mod excepţional instanţa de judecată poate pune în mişcare acţiunea penală, în condiţiile art. 336 alin. (2) din Codul de procedură penală, când extinderea procesului penal se dispune de instanţă, în absenţa procurorului, care va participa la judecată; în acest caz încheierea de extindere poate constitui actul de inculpare.

Dacă nici plângerea nu reprezintă actul de punere în mişcare a acţiunii penale, care, de principiu, este de domeniul exclusiv de competenţă al procurorului, atunci singurul act de inculpare este încheierea prin care se reţine cauza spre judecare.

Ne aflăm deci într-un caz veritabil de incompatibilitate, iar dispoziţiile art. 278¹ alin. (8) lit. c) din Codul de procedură penală nu contravin principiilor constituţionale privind liberul acces la justiţie atât timp cât urmează o procedură de judecată normală, urmată de respectarea aplicării normelor ce reglementează calea de atac.

În motivarea respingerii excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28¹ şi ale art. 278¹ alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 74/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 220 din 16 martie 2005, că nu poate fi reţinută existenţa vreunei contradicţii între dispoziţiile art. 28¹ din Codul de procedură penală şi normele constituţionale care consacră statul de drept, universalitatea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, înfăptuirea justiţiei, respectiv prevederile din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil, dreptul la un recurs efectiv, interzicerea discriminării şi interzicerea abuzului de drept. Astfel, nimic nu împiedică partea ca, în cadrul recursului în faţa curţii de apel, să uzeze, ca în faţa oricărei alte instanţe, de aceleaşi garanţii procesuale ce caracterizează un proces echitabil, fără nici o îngrădire sau discriminare faţă de criteriile egalităţii în drepturi consacrate de art. 4 din Legea fundamentală.

De altfel, Curtea Constituţională, sesizată fiind cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 278¹ alin. (1) din Codul de procedură penală, a statuat prin Decizia nr. 452/2004^[2][25] şi prin Decizia nr. 411/2004[3][26], că dispoziţiile alin. (1) al art. 278¹ din Codul de procedură penală, care reglementează tocmai posibilitatea formulării plângerii la instanţa de judecată împotriva actelor prin care procurorul soluţionează cauza penală fără ca aceasta să mai ajungă în faţa instanţei, respectiv împotriva „rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror”, nu îngrădesc liberul acces la justiţie, aşa cum neîntemeiat a fost susţinut de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, ci, dimpotrivă, asigură realizarea acestui drept în conformitate cu prevederile art. 21 din Constituţie, republicată, respectiv cu prevederile art. 6 pct. 1 ale art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În motivarea deciziilor sale, Curtea a mai susţinut faptul că, deşi în sfera actelor împotriva cărora partea poate face plângere în temeiul art. 278¹ din Codul de procedură penală nu este inclus şi rechizitoriul, nu este de natură să aducă atingere dreptului de acces liber la justiţie, dreptului la un proces echitabil ori principiului constituţional potrivit căruia justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, câtă vreme rechizitoriul constituie, potrivit dispoziţiilor art. 264 alin. (1) din Codul de procedură penală, chiar actul de sesizare a instanţei de judecată, singura autoritate prin care se realizează justiţia, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (1) din Constituţie, republicată.

Referitor la criticile de neconstituţionalitate ale art. 278¹ alin. (1) din Codul de procedură penală, în raport cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (4), Curtea a constatat că sunt nerelevante pentru soluţionarea excepţiei, textul constituţional invocat neavând incidenţă în cauză.

Prin criticile care au fost formulate de autorii excepţiei de neconstituţionalitate, a susţinut Curtea, se vizează de fapt extinderea dispoziţiilor legale criticate şi la alte situaţii neprevăzute în text, în sensul de a se permite atacarea la instanţele judecătoreşti nu doar a rezoluţiilor şi ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, ci şi a altor acte sau măsuri ale procurorului, precum, în speţa de faţă, rechizitoriul. Acceptarea acestor susţineri ar echivala cu transformarea instanţei de contencios constituţional într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, republicată, potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării. Sub acest aspect, jurisprudenţa Curţii Constituţionale este constantă, statornicind limite ale competenţei acesteia, cum ar fi: Curtea „nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite” (Decizia nr. 45 din 2 mai 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 12 mai 1995), „ea nu îşi poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică”, spre a îndeplini rolul de „legislator pozitiv” (Decizia nr. 27 din 12 martie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 85 din 26 aprilie 1996).

Având în vedere cele exprimate mai sus, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiate, excepţiile de neconstituţionalitate ale prevederilor art. 278¹ alin. (1) din Codul de procedură penală.

 3. Este incompatibil a statua asupra fondului judecătorul care a luat parte la soluţionarea unei cauze la o instanţă inferioară, după desfiinţare sau după casare cu trimitere în recurs.

De asemenea, orice exprimare anterioară cu privire la soluţia care ar putea fi dată în acea cauză determină incompatibilitatea judecătorului.

În cazul nostru suntem într-o „casare cu trimitere” de la judecătorul plângerii la judecătorul cauzei în fond, iar acesta şi-a exprimat anterior părerea prin aceea că a apreciat că probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea fondului.

În concluzie, apreciem că judecătorul plângerii nu mai poate face parte din instanţa de judecată ulterioară a fondului.

[4][24] Constantin Sima, Plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, „Pro lege”, nr. 2/2004, p. 102

[5][25]Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1043 din 11 noiembrie 2004.

[6][26] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1035 din 9 noiembrie 2004.

 

 

 

---