STABILITATEA ECONOMICĂ A ŢĂRII, SECURITATEA NAŢIONALĂ, DREPTUL LA RESPECTUL BUNURILOR PROPRII. O INTERVENTIE A LEGISLATORULUI VIZÂND REFORMAREA UNUI SECTOR ECONOMIC PENTRU MOTIVE DE JUSTITIE SOCIALĂ ÎN INTERES PUBLIC RESPECTĂ ”JUSTUL ECHILIBRU” ÎNTRE INTERESELE ÎN PREZENTĂ POTRIVIT ART. 1 AL PROTOCOLULUI NR. 1 CEDO
Printr-o dispoziție din 21 iunie 2010, salariile petiționarilor Felicia MIHĂIEŞ și Adrian Gavril SENTEŞ au fost reduse cu 25% pentru o perioadă de 6 luni, între 3 iulie și 31 decembrie 2010, în virtutea Legii nr. 118/2010, privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Reclamanții au contestat această măsură.
Articolul 1 din Legea nr. 118 din 30 iunie 2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 441 din 30 iunie 2010, dispune (1) cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
În situaţia în care din aplicarea acestor prevederi rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei.
Prevederile art. 1 – 3, art. 5, art. 6 alin. (1), precum şi cele ale art. 9 – 14 se aplică până la 31 decembrie 2010.
Începând cu data de 1 ianuarie 2011 se vor aplica politici sociale şi de personal care să asigure încadrarea în nivelul cheltuielilor bugetare rezultate ca urmare a aplicării măsurilor de reducere a acestora adoptate în cursul anului 2010, în condiţiile Legii-cadru nr. 330/2009, precum şi cu respectarea prevederilor legii bugetului de stat şi ale legii bugetului asigurărilor sociale de stat pentru anul 2011 (art. 16).
Potrivit art. 1 din Legea nr. 285 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878 din 28 decembrie 2010, (1) începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.
Începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Cuantumul brut al acestor drepturi se va stabili în anul 2011 ţinându-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcţie sau, după caz, în specialitate, dobândite în condiţiile legii până la 31 decembrie 2010.
Cuantumul soldei de grad/salariului gradului profesional, al soldei de comandă/salariului de comandă, precum şi cuantumul gradaţiilor, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%.
În salariul de bază, indemnizaţia lunară de încadrare, respectiv în solda funcţiei de bază/salariul funcţiei de bază aferente lunii octombrie 2010 sunt cuprinse sporurile, indemnizaţiile, care potrivit Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din salariul de bază, din indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv din solda/salariul funcţiei de bază, precum şi sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu, acordate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare. Sporurile stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului necuprinse în Legea-cadru nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, şi care au fost acordate în anul 2010 ca sume compensatorii cu caracter tranzitoriu sau, după caz, ca sporuri la data reîncadrării se introduc în salariul de bază, în indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv în solda/salariul de funcţie, fără ca prin acordarea lor să conducă la creşteri salariale, altele decât cele prevăzute de prezenta lege.
Invocând art. 1 al Protocolului nr. 1 al Convenției, în fața curții, reclamanții se plâng de reducerea salariilor lor, de o ingerință disproporționată în dreptul la respectarea bunurilor lor.
În drept, art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţie, Paris, 20.III.1952, dispune că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată:
14. La Cour rappelle que la Convention ne confère pas de droit à continuer à percevoir un salaire d’un montant spécifique (voir Vilho Eskelinen et autres c. Finlande [GC], no 63235/00, § 94, CEDH 2007-II, et, mutatis mutandis, Kjartan Ásmundsson c. Islande, no 60669/00, § 39, CEDH 2004-IX). Il ne suffit pas qu’un requérant se fonde sur l’existence d’une « contestation réelle » ou d’un « grief défendable ». Une créance ne peut être considérée comme une « valeur patrimoniale » aux fins de l’article 1 du Protocole no 1 que lorsqu’elle a une base suffisante en droit interne, par exemple lorsqu’elle est confirmée par une jurisprudence bien établie des tribunaux (Kopecký c. Slovaquie [GC], no 44912/98, §§ 45-52, CEDH 2004-IX).
15. La Cour rappelle également qu’il appartient à l’État de déterminer de manière discrétionnaire les rémunérations provenant du budget de l’État qu’il entend payer à ses employés. Ainsi, un État peut introduire, suspendre ou supprimer le paiement de certaines rémunérations moyennant des changements législatifs (Ketchko c. Ukraine, no 63134/00, § 23, 8 novembre 2005).
ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 1 OF PROTOCOL NO. 1
19. The applicant complained that the refusal to pay him the benefits to which he was entitled by law, for the period 1997-1999, constituted a violation of his property rights. [. . . ]
20. The Government stated that the applicant’s complaint concerned neither an “existing possession” nor a “legitimate expectation”. They further maintained that there was no unjustified interference with the applicant’s property rights, since the national courts had not recognised the applicant’s entitlement to a 20% increase in salary or annual bonuses, as the effect of the relevant legislative provision had been suspended. They further maintained that there was a conflict between two Acts – the Education Act and the State Budget Act – for the relevant year, but the provisions of the latter prevailed, being a lex specialis.
21. The applicant disagreed.
22. The Court reiterates that the concept of “possessions” in the first part of Article 1 of Protocol No. 1 has an autonomous meaning, which is not limited to ownership of physical goods and is independent of the formal classification in domestic law. Certain other rights and interests, for instance debts, constituting assets, can also be regarded as “property rights”, and thus “possessions” for the purposes of this provision. The issue that needs to be examined is whether the circumstances of the case, considered as a whole, conferred on the applicant an entitlement to a substantive interest protected by Article 1 of Protocol No. 1 (see Broniowski v. Poland (dec.) [GC], no. 31443/96, § 98, ECHR 2002-X).
23. The Court considers that it is within the State’s discretion to determine what benefits are to be paid to its employees out of the State budget. The State can introduce, suspend or terminate the payment of such benefits by making the appropriate legislative changes. However, once a legal provision is in force which provides for the payment of certain benefits and the conditions stipulated have been met, the authorities cannot deliberately refuse their payment while the legal provisions remain in force.
24. In the instant case, the provisions entitling the applicant to a 20% salary increase and certain annual bonuses were introduced in 1996 and then suspended in June 1999. The applicant’s claims for these benefits should be divided into two parts, and the Court will consider them separately.
A. Periods prior to 1 January 1999 and after 23 June 1999
25. The Court notes that the decisions of the domestic courts to reject the applicant’s claims for benefits for these periods were based on the domestic law. The courts could not examine the merits the applicant’s claims for benefits for the period from 1997 to 1998 because they were time-barred (see paragraphs 11 and 16). The courts also rejected the applicant’s claims for the period after 23 June 1999 as his entitlement had been suspended by the Secondary Education Act (see paragraphs 11 and 18). The Court does not discern any arbitrariness in the courts’ decisions regarding these periods. There has accordingly been no violation of Article 1 of Protocol No. 1 in respect of this part of the application.
B. Period between 1 January and 23 June 1999
26. The Court observes that the applicant’s claim before the domestic authorities regarding the period between 1 January and 23 June 1999 was based on the express and effective provisions of domestic law at the material time (see paragraph 17 above). The salary increase was payable with reference to a single, objective condition – the length of time served by the applicant as a teacher. As the applicant fulfilled the 10 year condition, he can be said to have had a reasonable expectation, if not a right, to receive the payment in question. However, the payment of an excellent work bonus was dependent on more subjective factors, and required an assessment to be made of the applicant’s performance. The Court does not accept the Government’s budgetary argument, since it is not open to a State authority to cite a lack of funds as an excuse for not honouring its obligations (see, mutatis mutandis, Burdov v. Russia, no. 59498/00, § 35, ECHR 2002-III).
27. The Court notes that the domestic courts, during the second examination of the case, retroactively applied the Secondary Education Act to this period. The Court reiterates that civil legislation which has a retroactive effect is not expressly prohibited by the Convention, and in certain circumstances could be justified (see, mutatis mutandis, application no. 8531/79, Commission decision of 10 March 1981, Decisions and Reports (DR) 23, pp. 203-211). However, the Secondary Education Act itself does not contain any retroactive provisions and therefore the Court fails to comprehend the grounds on which the domestic courts applied this Act to the applicant’s claim for the 20% salary increase for the period of 1 January to 23 June 1999. In sum, the ultimate denial by the domestic authorities of the applicant’s entitlement to this benefit for the period in question appears to be arbitrary and not based on the law.
28. Therefore, there has been a violation of Article 1 of Protocol No. 1 as regards the period between 1 January and 23 June 1999. SECOND SECTION CASE OF KECHKO v. UKRAINE (Application no. 63134/00) JUDGMENT 8 November 2005 FINAL 08/02/2006
Par contre, lorsqu’une disposition législative prévoit le paiement d’une certaine rémunération et que les conditions posées pour la percevoir sont remplies, alors les autorités ne peuvent pas refuser de s’y conformer pendant la période où la disposition législative en question reste en vigueur. De même, un requérant peut invoquer une ingérence dans son droit au respect des biens, en matière de salaires, lorsqu’une décision de justice définitive a reconnu une créance de ce type à son profit (Mureşanu c. Roumanie, no 12821/05, § 26, 15 juin 2010).
26. The Court notes that the judgment of 10 October 2001 ordered the DSV, inter alia, to pay the difference between the salary earned before the decision of 29 May 2001 and the applicant’s present salary, with effect from 1 June 2001 until the date of his reinstatement. It thus conferred on the applicant a legitimate expectation of being able to take possession of that sum of money. The Court therefore considers that that judgment constituted a “possession” within the meaning of Article 1 of Protocol No. 1 (see Gavrileanu v. Romania, no. 18037/02, § 52, 22 February 2007) and dismisses the Government’s objection of incompatibility ratione materiae (CASE OF MUREŞANU v. ROMANIA Application no. 12821/05 JUDGMENT 15 June 2010 FINAL 15/09/2010. see Gavrileanu v. Romania, no. 18037/02, § 52, 22 February 2007, Sabin Popescu v. Romania, no. 48102/99, § 54, 2 March 2004, Dragne and Others v. Romania, no. 78047/01, 7 April 2005).
16. Or, tel n’est pas le cas en l’espèce. En vertu de la loi no 118/2010, il a été décidé de réduire de 25 % les salaires des employés du secteur public, tels que les requérants. Par ailleurs, aucune décision de justice définitive n’a reconnu aux requérants le droit au paiement d’un salaire supérieur à celui établi par la loi no 118/2010, pour la période de juin à décembre 2010.
A la lumière des considérations ci-dessus, les requérants peuvent difficilement soutenir qu’ils possédaient un « bien » au sens de l’article 1 du Protocole no 1.
17. Or même dans l’hypothèse où la Cour conclurait que les requérants étaient titulaires d’un bien susceptible d’être protégé par l’article 1 du Protocole no 1 et que la mesure litigieuse s’analysait en une ingérence dans ce droit (voir, mutatis mutandis, Hasani c. Croatie, 20844/09, (déc.) 30 septembre 2010), leurs requêtes auraient dû être déclarées irrecevables pour les motifs qui suivent.
18. La Cour constate tout d’abord que l’ingérence était prévue par la loi, au sens de l’article 1 du Protocole no 1, et qu’elle poursuivait un but d’utilité publique, à savoir sauvegarder l’équilibre budgétaire entre les dépenses et les recettes publiques de l’État qui était confronté à une situation de crise économique.
19. La Cour rappelle à cet égard que, grâce à une connaissance directe de leur société et de ses besoins, les autorités nationales se trouvent en principe mieux placées que le juge international pour déterminer ce qui est d’« utilité publique ». Dans le mécanisme de protection créé par la Convention, il leur appartient par conséquent de se prononcer les premières sur l’existence d’un problème d’intérêt général. Dès lors, elles jouissent ici d’une certaine marge d’appréciation, comme en d’autres domaines auxquels s’étendent les garanties de la Convention. De plus, la notion d’« utilité publique » est ample par nature. En particulier, la décision d’adopter des lois portant sur l’équilibre entre les dépenses et les recettes budgétaires de l’État implique d’ordinaire l’examen de questions politiques, économiques et sociales. Estimant normal que le législateur dispose d’une grande latitude pour mener une politique économique et sociale, la Cour respecte la manière dont il conçoit les impératifs de l’« utilité publique », sauf si son jugement se révèle manifestement dépourvu de base raisonnable (Jahn et autres c. Allemagne [GC], nos 46720/99, 72203/01 et 72552/01, § 91, CEDH 2005-VI et Zvolský et Zvolská c. République tchèque, no 46129/99, § 67 in fine, CEDH 2002-IX).
20. Enfin, une mesure d’ingérence dans le droit au respect des biens doit ménager un « juste équilibre » entre les exigences de l’intérêt général de la communauté et les impératifs de la sauvegarde des droits fondamentaux de l’individu. En particulier, il doit exister un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé par toute mesure privant une personne de sa propriété. La Cour, tout en contrôlant le respect de cette exigence, reconnaît à l’État une grande marge d’appréciation tant pour choisir les modalités de mise en œuvre que pour juger si leurs conséquences se trouvent légitimées, dans l’intérêt général, par le souci d’atteindre l’objectif de la loi en cause.
La Cour relève qu’elle a déjà été amenée à juger par le passé si une intervention du législateur visant à réformer un secteur économique pour des motifs de justice sociale (James et autres c. Royaume-Uni, 21 février 1986, série A no 98), ou à corriger les défauts d’une loi antérieure dans l’intérêt public (National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c. Royaume-Uni, 23 octobre 1997, Recueil des arrêts et décisions 1997-VII) respectait le « juste équilibre » entre les intérêts en présence au regard de l’article 1 du Protocole no 1.
ARTICLE 14 OF THE CONVENTION TAKEN IN CONJUNCTION WITH ARTICLE 1 OF PROTOCOL NO. 1 (art. 14+P1-1)
73. The applicants claimed that they had been the victims of discrimination in the enjoyment of their right of property under Article 1 of Protocol No. 1 (P1-1). They alleged breach of Article 14 (art. 14) of the Convention, which provides:
“The enjoyment of the rights and freedoms set forth in [the] Convention shall be secured without discrimination on any ground such as sex, race, colour, language, religion, political or other opinion, national or social origin, association with a national minority, property, birth or other status.”
In the applicants’ submission, the leasehold reform legislation is discriminatory on the ground of “property” (“fortune” in the French text), in that, firstly, it is a measure redistributing property which applies only to a restricted class of property, that is long leasehold houses occupied by the leaseholders; and, secondly, the lower the value of his property the more harshly the landlord is treated.
A. Applicability
74. The Government argued that the contested legislation does not draw any distinction on the ground of “property”, within the meaning of Article 14 (art. 14), since it is neither based nor applied on criteria of wealth.
The list of prohibited grounds of discrimination as set out in Article 14 (art. 14) is not exhaustive (see, as the most recent authority, the Rasmussen judgment of 28 November 1984, Series A no. 87, p. 13, para. 34 in fine). On the facts, the legislation does entail differences of treatment in regard to different categories of property owners in the enjoyment of the right safeguarded by Article 1 of Protocol No. 1 (P1-1). In the Court’s opinion, the grounds on which those differences of treatment are based are relevant in the context of Article 14 (art. 14) of the Convention and, accordingly, Article 14 (art. 14) is applicable to the present case.
B. Compliance
75. For the purposes of Article 14 (art. 14), a difference of treatment is discriminatory if it has no objective and reasonable justification, that is, if it does not pursue a legitimate aim or if there is not a reasonable relationship of proportionality between the means employed and the aim sought to be realised (see, as the most recent authority, the above-mentioned Abdulaziz, Cabales and Balkandali judgment, Series A no. 94, pp. 35-36, para. 72). As in relation to the means for giving effect to the right of property, the Contracting States enjoy a certain margin of appreciation in assessing whether and to what extent differences in otherwise similar situations permit a different treatment in law (ibid.).
76. As to the applicants’ first head of complaint, it was inevitable that the contested legislation, being designed to remedy a perceived imbalance in the relations between landlords and occupying tenants under the long leasehold system of tenure, should affect landlords coming within that restricted category rather than all or other property owners. The aim pursued by the legislation has been held by the Court to be a legitimate one in the public interest (see paragraphs 47 to 49 above). According to the applicants, however, that is not sufficient to justify the distinction since the legislation takes no account of the personal circumstances, and notably the respective resources and needs, of the landlord and the tenant. This amounts in substance to the same complaint, albeit seen from another angle, as that which has been examined under Article 1 of Protocol No. 1 (P1-1). In that context, the absence of a mechanism for inquiry into the details and individual merits of each proposed enfranchisement was not judged by the Court to have the consequence of rendering the operation of the legislation unacceptable (see paragraph 68 above). The Court sees no cause for arriving at a different conclusion in relation to Article 14 (art. 14) of the Convention: having regard to the margin of appreciation, the United Kingdom legislature did not transgress the principle of proportionality. In the Court’s opinion, therefore, the contested distinction drawn in the legislation is reasonably and objectively justified.
77. The second head of complaint must also be examined in the light of the Court’s finding under Article 1 of Protocol No. 1 (P1-1) that the United Kingdom Parliament was entitled to consider the scheme embodied in the leasehold reform legislation as a reasonable and appropriate means for achieving the legitimate aim pursued. As the Commission pointed out, the distinctions drawn under the 1967 and 1974 Acts as to the availability of the right of enfranchisement and as to the levels of compensation (see paragraphs 21 and 23 above) have an objective basis in the rateable value of the property. The introduction of the rateable-value limits and the institution of two levels of compensation reflect Parliament’s desire to exclude from the benefits of enfranchisement the small percentage of better-off tenants not considered to be in need of economic protection and to provide more favourable terms of purchase for the vast majority of tenants, most likely to suffer hardship under the existing system (see paragraph 19 above). In view of the legitimate objectives being pursued in the public interest and having regard to the respondent State’s margin of appreciation, that policy of different treatment cannot be considered as unreasonable or as imposing a disproportionate burden on the applicants (see, mutatis mutandis, the Court’s similar conclusion in the context of Article 1 of Protocol No. 1 (P1-1), paragraphs 52 and 56 above). The provisions in the legislation entailing progressively disadvantageous treatment for the landlord the lower the value of the property must be deemed to have a reasonable and objective justification and, consequently, are not discriminatory.
C. Conclusion
78. The Court, like the Commission, therefore finds that the facts of the present case do not disclose any breach of Article 14 of the Convention taken in conjunction with Article 1 of Protocol No. 1 (art. 14+P1-1). COURT (PLENARY) CASE OF JAMES AND OTHERS v. THE UNITED KINGDOM (Application no. 8793/79) JUDGMENT 21 February 1986
ARTICLE 1 OF PROTOCOL No. 1
A. Whether there was an unlawful expropriation of applicants’ assets
Interest paid in gap period would inevitably have been taxed had voluntary arrangements between building societies and Inland Revenue continued to apply – it was held in applicants’ reserves waiting to be brought into account – in absence of transitional regulations applicants would have obtained a windfall in changeover to new tax regime – no support in domestic litigation for argument that interest subjected to double imposition – interest never in fact taxed – Parliament clearly intended interest to be taxed – cannot be maintained that it was misled in this respect – no unlawful expropriation of assets or double imposition of interest through operation of 1986 Regulations.
B. Whether there were “possessions” within meaning of Article 1
Court expresses no concluded view on whether any of applicants’ claims could properly be considered “possessions” – Leeds and National & Provincial had not secured a final and enforceable judgment in their favour when they initiated first set of restitution proceedings notwithstanding favourable outcome of Woolwich 1 litigation – judicial review proceedings and second set of restitution proceedings launched by all three applicants cannot be said to be sufficiently established – in particular, applicants cannot maintain that they had a legitimate expectation that Government would not seek Parliament’s consent to adopt retrospective legislation to validate impugned Treasury Orders.
Nevertheless, Court prepared to proceed on assumption that applicants’ claims amounted to “possessions” and treat Article 1 as applicable given links between applicants’ arguments on this issue and substance of their claims to have been unjustifiably deprived of their “possessions”.
C. Whether there was an interference
Not disputed – Court will examine whether interference justified on working assumption that applicants’ claims amounted to “possessions”.
D. Whether the interference was justified
Reiteration of Court’s case-law on approach to interpretation of Article 1 – Court will apply rule in second paragraph of Article 1 to facts to determine whether impugned measures were a control of use of property in general interest to secure payment of taxes – most natural approach in circumstances.
Obvious public-interest considerations at stake justifying Parliament’s adoption of section 53 of 1991 Act and section 64 of 1992 Act – section 53 sought to reassert Parliament’s original intention to tax interest paid in gap period – that intention thwarted by ruling in Woolwich 1 that 1986 Regulations void on technical grounds – Leeds and National & Provincial must be reasonably considered to have appreciated Parliament would adopt retrospective legislation to remedy technical defects in 1986 Regulations – section 64 designed to safeguard substantial sums of revenue placed at risk by applicants’ challenge to validity of Treasury Orders – cannot be maintained in circumstances that sections 53 and 64 upset balance between protection of applicants’ rights to restitution and public interest in securing payment of taxes due.
Conclusion: no violation (unanimously).
ii. article 1 of protocol no. 1 taken in conjunction with article 14 of the convention
Applicants not in relevantly similar situation to that of Woolwich – latter alone bore costs and risks of litigation and had secured victories in House of Lords and Court of Appeal before Leeds and National & Provincial had issued writs to launch their restitution proceedings – even if applicants could be so considered there was reasonable and objective justification for excluding Woolwich from scope of section 53 – understandable that Parliament did not wish to interfere with House of Lords ruling in Woolwich 1 – cannot be maintained that section 64 discriminated between applicants and Woolwich – measure was of general application.
Conclusion: no violation (eight votes to one). CASE OF THE NATIONAL & PROVINCIAL BUILDING SOCIETY,THE LEEDS PERMANENT BUILDING SOCIETY ANDTHE YORKSHIRE BUILDING SOCIETY v. THE UNITED KINGDOM (117/1996/736/933-935) JUDGMENT 23 October1997
21. A la lumière des principes posés dans sa jurisprudence, la Cour observe qu’en l’espèce, les mesures critiquées par les requérants ne leur ont pas fait supporter une charge disproportionnée et excessive incompatible avec le droit au respect des biens garanti par l’article 1 du Protocole no 1. La Cour estime en effet que l’État défendeur n’a pas excédé sa marge d’appréciation et qu’il n’a pas manqué de ménager un juste équilibre entre les divers intérêts en présence.
22. Il s’ensuit que les requêtes doivent être rejetées en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Décide de joindre les requêtes ;
Déclare les requêtes irrecevables.
CEDH, TROISIÈME SECTION DÉCISION Requêtes nos 44232/11 et 44605/11 Felicia MIHĂIEŞ contre la Roumanie et Adrian Gavril SENTEŞ contre la Roumanie
Articolul 53 din Constituţia României dispune că exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 53 din Constituţie, republicată, text care are în vedere cazurile în care, prin lege, poate fi restrâns exerciţiul unor drepturi sau libertăţi, prin decizia nr. 235 din 27 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 26 iulie 2004, Curtea Constituțională observă că textul constituţional nu se referă la restrângerea exerciţiului sau la suprimarea unor drepturi – cum susţin autorii excepţiei, cu referire la consecinţe decurgând din dreptul de proprietate. Dar, întrucât nu poate fi vorba despre drepturi a căror existenţă este incontestabilă, aşadar despre drepturi al căror exerciţiu ar putea fi, eventual, restrâns în considerarea motivelor avute în vedere de art. 53 din Constituţie, republicată, revine, ca atribut suveran, legiuitorului să aprecieze asupra modalităţilor şi condiţiilor de realizare a măsurilor reparatorii, ca şi asupra unor eventuale limite ale acestora. Evident că, nefiind vorba despre restrângerea exerciţiului unor drepturi, ci despre stabilirea, prin lege, a limitelor unor reparaţii, nu se poate vorbi despre incidenţa prevederilor art. 53 din Constituţie, republicată.
Limitarea cuantumului reparaţiilor are în vedere posibilităţile economice şi financiare existente, în raport cu alte necesităţi şi priorităţi economice şi sociale, în a căror evaluare şi satisfacere legiuitorul este suveran. Această opţiune a legiuitorului îşi găseşte reazemul constituţional în dispoziţiile textului din Legea fundamentală care proclamă statul român ca “stat social”, cu toate obligaţiile care revin acestuia privind asigurarea unui trai decent pentru toate categoriile sociale[1].
Prin, Curtea a stabilit că “în virtutea principiului separaţiei puterilor în stat, Parlamentul nu are dreptul să intervină în procesul de realizare a justiţiei. […] O imixtiune a puterii legislative care ar pune autoritatea judecătorească în imposibilitatea de a funcţiona, chiar dacă numai cu referire la o anumită categorie de cauze şi pentru o anumită perioadă de timp, ar avea drept consecinţă ruperea echilibrului constituţional dintre aceste autorităţi. De aceea, o dispoziţie legală prin care se suspendă cursul judecăţii sau executarea hotărârilor judecătoreşti definitive referitoare la anumite cauze determinate este neconstituţională” [2].
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai stabilit, cu valoare de principiu, la paragraful 70 al hotărârii, următoarele:
– Complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public nu este de natură să exonereze statul de la obligaţia sa prevăzută de Convenţie de a garanta tuturor dreptul de a fi executate într-un termen rezonabil acele hotărâri judecătoreşti care sunt obligatorii şi executorii.
– Nu este permis autorităţilor statului de a se preleva de lipsa de fonduri sau a altor resurse ca scuză pentru a nu onora debitul stabilit prin hotărâre judecătorească.
– Este obligaţia statelor contractante de a-şi organiza sistemul juridic în aşa fel încât autorităţile competente să îşi poată executa obligaţiile (§ 70).
În cauza Ruianu împotriva României, invocând dreptul la protecţie juridică efectivă, reclamantul se plânge de imposibilitatea, perpetuată vreme de opt ani, de a obţine executarea hotărârilor judecătoreşti .
Având în vedere obligaţiile ce revin autorităţilor, în calitate de depozitare ale forţei publice în materie de executare, Curtea arată că autorităţile româneşti nu au aplicat nici o sancţiune debitorilor pentru nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive. Mai mult, nu a fost oferită nici o explicaţie satisfăcătoare pentru faptul că prima încercare adecvată de executare s-a înregistrat abia la 28 iulie 2000, adică la 6 ani de la data la care hotărârea din 5 noiembrie 1993 a fost învestită cu formulă executorie, şi anume, 28 noiembrie 1994 (§ 72).
Prin faptul că timp de mai mult de opt ani autorităţile române nu au luat măsurile necesare în scopul executării unei hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii, acestea au lăsat prevederile articolului 6 alineatul 1 din Convenţie fără efect în situaţia de faţă.
Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul 1 din Convenţie[3].
Cu toate acestea, Curtea Constituțională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii (având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului din sectorul bugetar).
În jurisprudenţa sa, Curtea Constituțională a statuat în mod constant că situaţiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun, aspect întărit şi prin adăugarea sintagmei “a căror reglementare nu poate fi amânată” (Decizia nr. 255 din 11 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 16 iunie 2005 – Cu privire la criteriul obiectiv necesar pentru aprecierea situaţiei extraordinare, Curtea a reţinut că “invocarea elementului de oportunitate, prin definiţie de natură subiectivă, căruia i se conferă o eficienţă contributivă determinantă a urgenţei, ceea ce, implicit, îl converteşte în situaţie extraordinară, impune concluzia că aceasta nu are, în mod necesar şi univoc, caracter obiectiv, ci poate da expresie şi unor factori subiectivi, de oportunitate Întrucât însă asemenea factori nu sunt cuantificabili, afirmarea existenţei situaţiei extraordinare, în temeiul lor sau prin convertirea lor într-o asemenea situaţie, conferă acesteia un caracter arbitrar, de natură să creeze dificultăţi insurmontabile în legitimarea delegării legislative).
Totodată, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007, Curtea Constituţională a statuat că “urgenţa reglementării nu echivalează cu existenţa situaţiei extraordinare, reglementarea operativă putându-se realiza şi pe calea procedurii obişnuite de legiferare“.
Curtea a mai arătat, prin Decizia nr. 1.008 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 23 iulie 2009, că pentru îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 115 alin. (4) din Constituţie este necesară existenţa unei stări de fapt obiective, cuantificabile, independente de voinţa Guvernului, care pune în pericol un interes public.
Mai mult, Curtea a statuat că nu se constituie într-o situaţie extraordinară cazurile “cu implicaţii financiare legate de punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti. Aceste aspecte ţin de oportunitatea adoptării reglementării“[4] Se observă că instanţa de contencios constituţional, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, a reţinut că situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.
Pentru justificarea situaţiei extraordinare se enumeră:
– dificultăţile întâmpinate cu privire la executarea hotărârilor judecătoreşti având ca obiect drepturi de natură salarială stabilite în favoarea personalului din sectorul bugetar. Un atare motiv privit ut singuli nu justifică existenţa unei situaţii extraordinare, de aceea
– influenţa negativă pe care executarea titlurilor executorii le-ar avea asupra bugetului de stat,
– creşterea deficitului bugetar.
Aceste motive privite ut singuli nu justifică existenţa unei situaţii extraordinare, însă, privind toate cele trei motive în mod cumulat, Curtea Constituţională ajunge la concluzia că există un grad mare de abatere de la obişnuit, şi anume de la condiţiile concrete în care executarea titlurilor executorii se face cu respectarea Codului de procedură civilă, respectiv a Ordonanţei Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2002, după caz, astfel încât consideră că există o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie. Prin urmare, Curtea constată că există o stare de fapt obiectivă, cuantificabilă şi independentă de voinţa Guvernului care pune în pericol un interes public, respectiv stabilitatea economică a statului român.
Pentru aceste motive, Curtea constată că reglementarea criticată îndeplineşte exigenţele urgenţei prevăzute în art. 115 alin. (4) din Constituţie[5] . În consecinţă, Curtea constată că, în anumite situaţii extreme, precum în cea de faţă, implicaţiile financiare legate de punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti se pot constitui într-o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie, în măsura în care asemenea măsuri sunt motivate, în mod fundamentat, de apărarea stabilităţii economice a statului român. O atare situaţie extraordinară, în mod evident, ARE UN CARACTER TEMPORAR, regula în această materie fiind executarea hotărârilor judecătoreşti în conformitate cu dreptul comun în materie, respectiv Codul de procedură civilă sau Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002, după caz, chiar dacă debitor este statul. Altfel, Guvernul nu poate uza de reglementarea, în viitor, în mod nelimitat, a unor proceduri derogatorii de la dreptul comun atunci când statul este debitor; este sarcina statului să găsească soluţii pentru executarea conformă a hotărârilor judecătoreşti, potrivit dreptului comun. În caz contrar, nu ar mai exista o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie, ci, mai degrabă, s-ar pune în evidenţă elemente de oportunitate legislativă[6].
Or, măsura contestată urmăreşte un scop legitim – asigurarea stabilităţii economice a ţării – şi păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere – executarea eşalonată a hotărârilor judecătoreşti în cauză. Astfel, situaţia particulară ivită şi motivată prin existenţa unei situaţii extraordinare este una care reclamă o diferenţă evidentă de tratament juridic.
Toate acestea duc la concluzia că ordonanţa de urgenţă criticată este conformă cu art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale[7] .
De asemenea, prin deciziile nr. 188 şi nr. 190 din 2 martie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, respectiv nr. 224 din 9 aprilie 2010, şi Decizia nr. 712 din 25 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 22 iunie 2010, deciziile nr. 711 şi nr. 713 din 25 mai 2010, Decizia nr. 823 din 22 iunie 2010, nepublicate încă, Curtea a analizat constituţionalitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, care suspenda executarea unor hotărâri judecătoreşti şi eşalona plata sumelor de bani rezultate din acestea, pornind tocmai de la premisa situaţiei de criză economică avută în vedere prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009.
Oscilând, cu o largă marjă de apreciere, între rațiunea de stat și rațiunea democrației, guvernul trebuie să informeze pe deplin asupra motivelor determinante şi cu privire la măsurile luate, să adauge /să alăture măsuri concrete de înlăturare a pericolului pentru viața comunității. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Curtea Constituțională reţine că, în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, a stabilit expressis verbis că dreptul la muncă este un drept complex care include şi dreptul la salariu.
Astfel, salariul este o componentă a dreptului la muncă şi reprezintă contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor raporturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat şi angajator se concretizează în obligaţii de ambele părţi, iar una dintre obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestată.
Întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituţional, şi anume dreptul la muncă, se constată că diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă. O atare măsură se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie.
Pentru ca restrângerea menţionată să poată fi justificată trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, şi anume:
– să fie prevăzută prin lege;
– să se impună restrângerea sa;
– restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav;
– să fie necesară într-o societate democratică;
– să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o;
– să fie aplicată în mod nediscriminatoriu;
– să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Astfel, Curtea reţine că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă, este prevăzută prin legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare.
De asemenea, soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 din legea criticată a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului. Este evident că securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, deci domeniul militar, ci are şi o componentă socială şi economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de “securitate naţională” din textul art. 53, ci şi alte aspecte din viaţa statului – precum cele economice, financiare, sociale – care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului.
Prin Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 1-8 şi cele ale art. 10-17 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituţionale. Prin aceeaşi decizie Curtea Constituţională a decis că dispoziţiile art. 9 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt neconstituţionale.
În consecinţă, Curtea va trebui să stabilească dacă se menţine în continuare existenţa unei ameninţări la adresa stabilităţii economice a ţării, deci, implicit, la adresa securităţii naţionale.
Astfel, Curtea constată că în expunerea de motive a legii criticate se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene, “activitatea economică a României rămâne slabă şi, contrar aşteptărilor iniţiale, cel mai probabil, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010 “.
În consecinţă, Curtea constată că această ameninţare la adresa stabilităţii economice continuă să se menţină, astfel încât Guvernul este îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia. Una dintre aceste măsuri este reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor/indemnizaţiilor/soldelor cu 25%.
Curtea reţine că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.
Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, Curtea constată că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.
Curtea reţine că legea criticată nu aduce atingere substanţei dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute la art. 53 din Constituţie, analizate anterior, sunt respectate. Curtea observă, de asemenea, că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat. Astfel, este evident că restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.
În acest sens, Curtea constată că măsura criticată are o durată limitată în timp, şi anume până la data de 31 decembrie 2010. Cu privire la invocarea faptului că art. 17 alin. (2) din lege acordă o posibilitate nelimitată Guvernului sau Parlamentului de a aplica, după data de 31 decembrie 2010, diminuarea cu 25% a salariilor, Curtea constată că această critică nu este reală, întrucât astfel cum rezultă din textul de lege menţionat, începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condiţiile încadrării în politicile sociale şi de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare. Astfel, în urma aplicării măsurilor criticate se va menţine în plată acelaşi cuantum al salariilor/indemnizaţiilor şi al soldelor ca cel de dinaintea reducerilor operate prin legea criticată. Este o obligaţie de rezultat pe care şi-o impune legiuitorul pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor; or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor este de esenţa textului art. 53 din Constituţie.
Având în vedere cele expuse mai sus, Curtea constată că măsura de diminuare a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei cu 25% constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituţie.
De asemenea, Curtea observă şi unele considerente de principiu referitoare la dreptul la pensie în jurisprudenţa altor curţi constituţionale. Astfel, Curtea Constituţională a Ungariei, prin Decizia nr. 455/B/1995, a stabilit că pensia calculată după regulile sistemului de asigurări sociale nu poate fi afectată, iar prin Decizia nr. 277/B/1997 a statuat că modificarea unilaterală a cuantumului pensiilor este neconstituţională, cu referire directă la imposibilitatea legiuitorului de a scădea pensiile mari pentru a creşte pensiile mici. Totodată, prin Decizia nr. 39/1999 (XII.21), aceeaşi instanţă constituţională a statuat că pensia (contributivă) este un drept câştigat şi cumpărat într-o atât de mare măsură încât modificarea cuantumului său nominal este neconstituţională. De altfel, considerente similare se regăsesc şi în Decizia Curţii Constituţionale din Letonia nr. 2009-43-01 din 21 decembrie 2009.
În consecinţă, având în vedere gradul ridicat de protecţie oferit prin Constituţie acestui drept, pentru motivele sus arătate, reducerea cuantumului pensiei contributive, indiferent de procent şi indiferent de perioadă, nu poate fi realizată. Rezultă că art. 53 din Constituţie nu poate fi invocat ca temei pentru restrângerea exerciţiului dreptului la pensie[8] .
Potrivit art. 15 CEDH,
1. În caz de război sau de alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, orice înaltă parte contractantă poate lua măsuri care derogă de la obligaţiile prevăzute de prezenta convenţie, în măsura strictă în care situaţia o cere şi cu condiţia ca aceste măsuri să nu fie în contradicţie cu alte obligaţii care decurg din dreptul internaţional.
2. Dispoziţia precedentă nu îngăduie nici o derogare de la art. 2, cu excepţia cazului de deces rezultând din acte licite de război, şi nici de la art. 3, art. 4 paragraful 1 şi art. 7.
3. Orice înaltă parte contractantă ce exercită acest drept de derogare îl informează pe deplin pe secretarul general al Consiliului Europei cu privire la măsurile luate şi la motivele care le-au determinat. Aceasta trebuie, de asemenea, să informeze pe secretarul general al Consiliului Europei şi asupra datei la care aceste măsuri au încetat a fi în vigoare şi de la care dispoziţiile convenţiei devin din nou deplin aplicabile.
Există mai multe mijloace care permit unei Înalte Părţi Contractante să limiteze exercitarea drepturilor garantate de Convenţie. În momentul ratificării, Statul poate introduce o rezervă cu privire la una dintre dispoziţiile normative ale Convenţiei . Iar atunci când răspunde unei cereri referitoare la încălcarea din partea sa a unuia dintre drepturile protejate de Convenţie, Statul poate invoca una din cauzele restrictive aplicabile în conformitate cu articolele 8 şi 11 . Articolul 15 din Convenţie permite în egală măsură Statelor să restrângă exerciţiul unui important număr de drepturi consacrate de Convenţie, dar numai în anumite împrejurări, excepţionale şi bine definite, şi conform unor proceduri precise. Această dispoziţie nu ar trebui, deci, să fie invocată în mod nechibzuit.
După cum a fost convenit într-o cauză destul de gravă cum este derogarea de la un tratat cu privire la drepturile omului, articolul 15 enunţă condiţii foarte stricte care trebuie să fi e respectate de Statele care doresc să deroge de la Convenţia europeană a Drepturilor Omului.
Existenţa […] unui „pericol public ameninţând viaţa naţiunii” [poate fi dedusă] […] din îmbinarea mai multor elemente constitutive Curtea a examinat măsurile derogării luate în mod expres de Guvernul irlandez în lumina expresiei „numai în măsura în care situaţia o impune” ( Cauza Lawless c. Irlandei , 1961).
În Cauza Greacă (cererile nr. 3321/67, 3322/67, 3323/67 şi 3344/67, raportul Comisiei din 5 noiembrie 1969), Comisia a precizat că expresia „pericol public” include noţiunea de pericol iminent şi că, pentru ca articolul 15 să poată fi pus în aplicare sunt necesare următoarele elemente:
1. Pericolul trebuie să fie actual sau iminent.
2. Acesta trebuie să aibă urmări asupra întregii naţiuni.
3. Acesta trebuie să constituie o ameninţare pentru viaţa organizată a comunităţii.
4. Criza sau pericolul trebuie să aibă un caracter excepţional, adică măsurile sau restricţiile ordinare, autorizate de Convenţie pentru asigurarea securităţii, sănătăţii sau ordinii publice, sunt vădit insuficiente[9].
Prin „alt pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii” trebuie să înțelegem o situație de criză sau de primejdie cu caracter excepţional, actual sau iminent , constituind o ameninţare pentru viaţa organizată a comunităţii, afectând întreaga naţiune .
În cauza Irlanda vs Regatului Unit (1978), Comisia a examinat în mod expres aplicarea principiului proporţionalităţii proprii articolului 15. Ea a evidenţiat că un guvern nu poate invoca existenţa unui pericol public pentru a justifica orice măsură pe care ar putea-o alege în vederea punerii sale în aplicare, dar că el trebuie să stabilească o legătură concretă între măsura luată şi situaţia ce impune stoparea acestei măsuri. În acelaşi timp, Comisia a apreciat că un guvern trebuie să autorizeze ameliorarea anumitor măsuri fără ca mai târziu să fie recunoscut vinovat de încălcarea articolului 15.
The margin of appreciation doctrine in the jurisprudence of Article 15[10]
Given the emergency situations under Art.15, the margin of appreciation was first affirmed by the European Commission of Human Rights on the grounds that the national authorities are better placed to judge than the Strasbourg institutions. This is what the doctrine calls the better position rationale ( www. coe. int.cooperation/ lisbonnework).
In the Cyprus case (Greece v. The United Kingdom 1958-1959), the Commission declared itself competent to decide whether such a derogation was justified and whether the measures invoked were limited to those “strictly required by the exigencies of the situation”. The Commission stated that the Government should be able to exercise a certain measure of discretion.
This assertion was confirmed in a series of subsequent cases The Greek Case – Denmark, Norway, Sweden and the Netherlands v. Greece – 5.11.1960; Aksoy v. Turkey, judgment of 18.12.1996.
For example, in the Greek case the application of the margin of appreciations was limited to the question of proportionality, but in Lawless case the Commission extended its application when determining if an emergency exists Lawless v. Ireland, judgment of 01.07.1961. .
Also, in Brannigan and McBride case and in Ireland v. The United Kingdom case, the Court held that Brannigan and McBride v. The United Kingdom, judgment of 26.05.1993 § 43, Ireland v. The United Kingdom, judgment of 18.01.1978 § 48: “By reason of their direct and continuous contact with the pressing needs of the moment, the national authorities are in principle in a better position than the international judge to decide both on the presence of such an emergency and on the nature and the scope of derogations necessary to avert it. In this matter Art.15 (1) leaves the authorities a wide margin of appreciation.”
So, the Court defers to the decision of the national authorities because the latter are better placed to decide on politically sensitive issues within a particular Member State.
The national authorities are better placed than the Strasbourg institutions to judge because: choosing between different responses is not an easy task; the choice may be political and controversial and different responses may be justified in different situations in different states.
Taking into consideration the contemporary day events, it has been argued that the global war on terror has stretched the limits of article 15 and demands a rethink of the derogation regime because the “shift in the normalcy-emergency paradigm – a global trend since September 11 – has become permanent”.
The conclusion that ca be drawn from this cases is that the decisions to derogate and the measures taken to combat the crisis remain justiciable at Strasbourg although they are subject to a wide margin of appreciation. It is for the Court to determine whether the states have gone beyond the extent strictly required by the exigencies of the crisis, giving “appropriate weight to such relevant factors as the nature of the rights affected by the derogation, the circumstances leading to, and the duration of the emergency situation”, as the Court stated in Brannigan case.
Cu toate acestea, Curtea Constituțională constată că nu poate fi reţinută nicio încălcare a tratatelor internaţionale .
Cu privire la prevederile invocate din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, act distinct ca natură juridică de celelalte tratate internaţionale invocate, Curtea reţine că acestea, de principiu, sunt aplicabile în controlul de constituţionalitate în măsura în care asigură, garantează şi dezvoltă prevederile constituţionale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecţie este cel puţin la nivelul normelor constituţionale în domeniul drepturilor omului. În consecinţă, Curtea constată că prevederile cuprinse în Cartă nu sunt cu nimic afectate[11] .
Ne alăturăm opiniei susținute de Curtea Constituțională văzând existenţa unei ameninţări la adresa stabilităţii economice a ţării, deci, implicit, la adresa securităţii naţionale și care continuă să se menţină, astfel încât Guvernul este îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia. Situaţia de criză financiară mondială afectează, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.
Situaţiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la obişnuit sau comun, dar aprecierea situaţiei extraordinare este justificată de influenţa negativă pe care executarea titlurilor executorii le-ar avea asupra bugetului de stat și de creşterea deficitului bugetar.
O atare situaţie extraordinară, în mod evident, ARE UN CARACTER TEMPORAR.
Implicaţiile financiare legate de punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti constituie o situaţie extraordinară în sensul art. 115 alin. (4) din Constituţie, în măsura în care asemenea măsuri sunt motivate și comunicate ca atare, fundamentat, de apărarea stabilităţii economice a statului român, pe căi adecvate, întregii țări. Nu ar fi nici prima nici ultima curbă de sacrificii suportată. Credem că această condiție a fost încălcată, de guvern.
Totuși nu trebuie să uităm că o dispoziţie legală prin care se suspendă cursul judecăţii sau executarea hotărârilor judecătoreşti definitive referitoare la anumite cauze determinate este neconstituţională. Executarea unei hotărâri judecătoreşti nu poate fi amânată de debitor în mod unilateral, fără acordul creditorului.
Măsura contestată urmăreşte un scop legitim – asigurarea stabilităţii economice a ţării – şi păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere – executarea eşalonată a hotărârilor judecătoreşti în cauză.
Pentru Curtea Constituțională, măsura criticată trebuie să aibă o durată limitată în timp, şi anume până la data de 31 decembrie 2010 – ” începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condiţiile încadrării în politicile sociale şi de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare”[12]. Numai în aceste marje judecătorii contenciosului constituțional au statuat cu privire la legitimitatea guvernamentală.
Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Complexitatea procedurii interne de executare sau a sistemului bugetar public nu este de natură să exonereze statul de la obligaţia sa prevăzută de Convenţie de a garanta tuturor dreptul de a fi executate într-un termen rezonabil acele hotărâri judecătoreşti care sunt obligatorii şi executorii.
Nu este permis autorităţilor statului de a se preleva de lipsa de fonduri sau a altor resurse ca scuză pentru a nu onora debitul stabilit prin hotărâre judecătorească. Este obligaţia statelor contractante de a-şi organiza sistemul juridic în aşa fel încât autorităţile competente să îşi poată executa obligaţiile .
Oscilând, cu o largă marjă de apreciere, între rațiunea de stat și rațiunea democrației, guvernul TREBUIE SĂ INFORMEZE PE DEPLIN asupra motivelor determinante şi cu privire la măsurile luate, să adauge /să alăture măsuri concrete de înlăturare a pericolului pentru viața comunității.
Tocmai lipsa de comunicare constituie o ameninţare penală pentru viaţa organizată a comunităţii.
Autorităţile româneşti nu au aplicat nici o sancţiune debitorilor pentru nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive.
Credem că în acești constituționali trebuie să citim și decizia Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Felicia MIHĂIEŞ și Adrian Gavril SENTEŞ .
- Legea nr. 118 din 30 iunie 2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar a fost modificată prin Legea nr. 285/28.12.2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878/28.12.2010.
- La data intrării în vigoare a Lege-cadru nr. 284 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, modificată prin Legea Nr. 283/14.12.2011 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887/14.12.2011, se abrogă, printre altele, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 62 din 27 ianuarie 2010 (Art. 39 lit. x din Legea nr. 283/2011 ).
- Lege-cadru nr. 330 din 5 noiembrie 2009 privind salarizarea unitară personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, a fost abrogată prin art. 39 lit. w din Legea nr. Lege-cadru nr. 284 din 28 decembrie 2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, modificată prin Legea Nr. 283/14.12.2011 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887/14.12.2011.
Articolul 1 alin. (5) din Legea nr. 285/28.12.2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 878/28.12.2010 , lege ulterioară abrogării, trimite la Legea nr. 330/2009; În salariul de bază, indemnizaţia lunară de încadrare, respectiv în solda funcţiei de bază/salariul funcţiei de bază aferente lunii octombrie 2010 sunt cuprinse sporurile, indemnizaţiile, care potrivit Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, făceau parte din salariul de bază, din indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv din solda/salariul funcţiei de bază, precum şi sumele compensatorii cu caracter tranzitoriu, acordate potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, cu modificările ulterioare. Sporurile stabilite prin legi sau hotărâri ale Guvernului necuprinse în Legea-cadru nr. 330/2009, cu modificările ulterioare, şi care au fost acordate în anul 2010 ca sume compensatorii cu caracter tranzitoriu sau, după caz, ca sporuri la data reîncadrării se introduc în salariul de bază, în indemnizaţia de încadrare brută lunară, respectiv în solda/salariul de funcţie, fără ca prin acordarea lor să conducă la creşteri salariale, altele decât cele prevăzute de prezenta lege.
Titlul X din Codul nou Penal al României din 17 iulie 2009, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, ca Lege nr. 286/2009, reglementează infracţiunile contra securităţii naţionale.
Potrivit art. 398 NCP, faptele prevăzute în art. 394-397, săvârşite de către Preşedintele României sau de către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de înaltă trădare. Înalta trădare vine de se alătură textului constituțional al art. 96 alin. (1), raportat la unica răspundere a șefului statului , răspundere/incriminare ce nu exista până la data intrării în vigoare a noul cod.
Prin art. 397 NCP sunt incriminate acţiuni împotriva ordinii constituţionale: Alineatul (1) implică condiția unei acţiuni armate, întreprinsă în scopul schimbării ordinii constituţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat . În schimb, alineatul (2) vorbește de întreprinderea de orice acţiuni violente îndreptate împotriva persoanelor sau bunurilor săvârşite de mai multe persoane împreună, în scopul schimbării ordinii constituţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat, dacă se pune în pericol securitatea naţională.
Articolul 446, alin. (1) NCP prevede că: “Prezentul cod intră în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia, cu excepţia dispoziţiilor alin. (2) şi alin. (3), care intră în vigoare la 4 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentului cod.”
Titlul X din Codul nou Penal al României din 17 iulie 2009, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, ca Lege nr. 286/2009, reglementează infracţiunile contra securităţii naţionale.
Potrivit art. 398 NCP, faptele prevăzute în art. 394-397, săvârşite de către Preşedintele României sau de către un alt membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de înaltă trădare. Înalta trădare vine de se alătură textului constituțional al art. 96 alin. (1), raportat la unica răspundere a șefului statului , răspundere/incriminare ce nu exista până la data intrării în vigoare a noul cod.
Prin art. 397 NCP sunt incriminate acţiuni împotriva ordinii constituţionale: Alineatul (1) implică condiția unei acţiuni armate, întreprinsă în scopul schimbării ordinii constituţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat . În schimb, alineatul (2) vorbește de întreprinderea de orice acţiuni violente îndreptate împotriva persoanelor sau bunurilor săvârşite de mai multe persoane împreună, în scopul schimbării ordinii constituţionale ori al îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat, dacă se pune în pericol securitatea naţională.
Articolul 446, alin. (1) NCP prevede că: “Prezentul cod intră în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia, cu excepţia dispoziţiilor alin. (2) şi alin. (3), care intră în vigoare la 4 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a prezentului cod.”
[1] Curtea Constituțională , Decizia nr. 458 din 31 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2009; Decizia nr. 6 din 11 noiembrie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 4 martie 1993; Decizia nr. 50 din 21 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 277 din 20 iunie 2000. Executarea unei sentinţe sau a unei decizii, indiferent de instanţa care o pronunţă, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din «proces», în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie. Dreptul de acces la justiţie ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre definitivă şi obligatorie să rămână fără efect în detrimentul unei părţi [Immobiliare Saffi împotriva Italiei, Sandor împotriva României]. […] Pe cale de consecinţă, dacă administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre judecătorească ori întârzie în executarea acesteia, garanţiile art. 6 de care a beneficiat justiţiabilul în faţa instanţelor judecătoreşti îşi pierd orice raţiune de a fi” (Hornsby împotriva Greciei, Hotărârea din 19 martie 1997, Jurisprudenţa CEDO, de V. Berger, p. 286, ediţia a 5-a, şi SC Ruxandra Trading împotriva României, 2007). În cazul Burdov contra Rusiei (Hotărâre a CEDO din 7 mai 2002), Curtea a decis că “o autoritate a statului nu ar putea invoca o lipsă a resurselor pentru a nu onora o obligaţie bazată pe o decizie a justiţiei. Sigur că o întârziere în executarea unei hotărâri poate fi justificată de circumstanţe particulare, dar întârzierea nu poate avea drept consecinţă atingerea substanţei dreptului protejat de articolul 6 paragraful 1”.
[2] Curtea, în exercitarea controlului a priori, a declarat “neconstituţionale prevederile art. 2 alin. 1 şi ale art. 5 din Legea privind măsuri premergătoare situaţiei juridice a unor imobile trecute în proprietatea statului după 23 august 1944”. Prin art. 5 din legea respectivă se prevedea, aşa cum s-a reţinut prin decizia Curţii, că “până la adoptarea viitoarei legi se suspendă din oficiu judecarea proceselor de orice natură privitoare la bunurile ce fac obiectul art.1 din legea în discuţie, precum şi executarea hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate cu privire la asemenea bunuri”. Vezi și Curtea Constituţională, Decizia nr. 235 din 27 mai 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările şi completările ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 26 iulie 2004. Cu privire la dreptul de proprietate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că despăgubirea recunoscută printr-o decizie definitivă şi executorie constituie un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1; neexecutarea plăţii într-un termen rezonabil constituie, deci, o atingere a dreptului reclamantului la respectarea bunurilor, ca şi faptul că lipsa de lichidităţi nu poate justifica un asemenea comportament (Ambruosi vs Italiei, 2000, Burdov vs Rusiei, 2002).
[3] CEDO, Hotărârea din 17/06/2003 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1139 din 02/12/2004, § 73
[4] Decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 6 februarie 2009 şi Decizia nr. 784 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 7 iulie 2009
[5] Curtea Constituţională, Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010
[6] Les États ne jouissent pas pour autant d’un pouvoir illimité en ce domaine. La Cour a compétence pour décider, notamment, s’ils ont excédé la “stricte mesure” des exigences de la crise. La marge nationale d’appréciation s’accompagne donc d’un contrôle européen . Quand elle exerce celui-ci, la Cour doit en même temps attacher le poids qui convient à des facteurs pertinents tels que la nature des droits touchés par la dérogation, la durée de l’état d’urgence et les circonstances qui l’ont créé (art. 5-5, – Cour (Plénière), Affaire Brannigan et Mcbride c. Royaume-Uni, (Requête no14553/89; 14554/89), Arrêt 26 mai 1993.
[7] Curtea Constituţională, Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, cu opinie separată
[8] Curtea Constituţională, Decizia nr. 872 din 25/6/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28/6/2010, cu opinie separată, idem, Curtea Constituţională, Decizia nr. 874 din 25/6/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28/6/2010.
[9] C. Bîrsan, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, vol. I, pp. 924 sqq
[10] La réunion multilatérale sur ”La formation des juges et des magistrats du parquet en Europe” , Lisbonne, 27-28 avril 1995 , visait à promouvoir la coopération européenne dans le domaine de la formation des juges et des procureurs.
[11] De exemplu, Curtea Constitutională, Decizia nr. 871 din 25/6/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28/6/2010, cu opinie separată.
[12] Curtea Constituţională, Decizia nr. 872 din 25/6/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28/6/2010, Curtea Constituţională, Decizia nr. 874 din 25/6/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28/6/2010 etc.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.