Reglementările privind executarea hotărârilor penale din Codul nou de procedură penală au în vedere și dispoziţiile noului Cod penal, înscriindu-se astfel într-un tot unitar şi conţinând trimiteri la elementele de noutate introduse în partea generală a acestui cod. Astfel, s-a avut în vedere, printre altele, eliminarea instituţiilor care nu îşi au corespondent în noul cod penal ori care nu mai sunt funcţionale – spre exemplu, dispoziţiile referitoare la executarea pedepsei la locul de muncă ori cele referitoare la executarea pedepsei de către militari, înlocuirea răspunderii penale.
Pentru găsirea unor soluţii de creştere a gradului de celeritate a judecăţii, – judecători delegaţi cu supravegherea privării de libertate, – rolul acestora este de a asigura respectarea drepturilor condamnaţilor în locurile de detenţie, iar nu de a soluţiona cereri privind executarea, cu atât mai mult cu cât în locurile de detenţie nu se poate asigura publicitatea ori contradictorialitatea şedinţei de judecată. Din acest punct de vedere s-a ajuns la concluzia că instanţa de judecată este singura în măsură să asigure condiţiile necesare soluţionării situaţiilor ivite în cursul executării, cu respectarea principiilor şi dreptului la un proces echitabil.
Au fost înlăturate dispoziţii care nu mai corespund realităţilor practice, cum este cea privind amânarea sau întreruperea executării pedepsei pentru motive familiale.
Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată când se constată pe baza unei expertize medico-legale că persoana condamnată suferă de o boală ce nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi face imposibilă executarea imediată a pedepsei, iar instanţa constată, pe baza probelor, că specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii şi apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. În această situaţie, executarea pedepsei se amână pentru o durată determinată sau când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste două cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.
Având în vedere caracterul de urgenţă a situației, ar fi fost bine ca, în situații cu totul excepționale, instanța să aibă posibilitatea a se pronunța și fără ca ea, în mod obligatoriu, să dispună expertiza. Căci, potrivit art. 172 din Codul nou de procedură penală, efectuarea unei expertize se dispune numai atunci când, pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte sau împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, este necesară şi opinia unui expert, și nu întotdeauna. Ar fi greu să se afirme astăzi obligativitatea unei probe sau a alteia, una mai grea decât alta.
Expertiza se dispune, în condiţiile art. 100 din Codul nou de procedură penală , la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanţă motivată, iar în cursul judecăţii se dispune de către instanţă, prin încheiere motivată.
Practica a dovedit că, în principiu, nu poate exista o boală ce nu ar putea fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. De fapt, este vorba de boli care nu ar putea fi tratate nicăieri. Cea de-a doua condiție ”face imposibilă executarea imediată a pedepsei” este și mai greu de afirmat de un expert.
În noua formulare, lăsarea în libertate trebuie să nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. Art. 453 din Codul de procedură penală anterior făcea vorbire de existența unui ”pericol concret pentru ordinea publică”. Or, nu credem că înlăturarea acestei cerințe îl exonerează pe judecător de la motivarea pericolului.
”Asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii”, cauză pur aleatorie, administrativă, excede un proces penal și nu poate justifica decât aleatoriu, discriminatoriu nesocotirea unei hotărâri judecătorești.
O dispoziție nouă vedem în cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), când amânarea executării pedepsei nu poate fi dispusă dacă cel condamnat şi-a provocat singur starea de boală, prin refuzul tratamentului medical, al intervenţiei chirurgicale, prin acţiuni de autoagresiune sau prin alte acţiuni vătămătoare, sau în situaţia în care se sustrage efectuării expertizei medico-legale.
Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de procuror şi de condamnat.
În cazul în care în timpul amânării executării pedepsei pe numele condamnatului este emis un alt mandat de executare a pedepsei închisorii, acesta nu poate fi executat până la expirarea termenului de amânare stabilit de instanţă sau, după caz, până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.
Respectând dreptul suveran al oricărui judecător de a nu-și vedea nesocotită soluția, considerăm că o mai rațională procedură ar fi impus reunirea dosarelor. NU credem că este normal ca o hotărâre de condamnare să rămână fără executare.
Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de amânare a executării pedepsei poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare. Cum cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de procuror şi de condamnat, este firesc ca și atacarea contestației să aparțină acestora.
Vechea procedură prevedea că cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de procuror, de condamnat, de persoanele arătate în art. 362 alineatul ultim, iar în cazul prevăzut la lit. c) din prezentul articol, şi de către conducerea unităţii la care lucrează condamnatul.
Articolul 362 din Codul de procedură penală anterior arăta care sunt persoanele care pot face apel enumerând:
a) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;
b) inculpatul;
c) partea vătămată, în ce priveşte latura penală;
d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;
e) martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, în ce priveşte cheltuielile judiciare cuvenite acestora;
f) orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.
Apelul putea fi declarat, pentru persoanele prevăzute la lit. b) – f), şi de către reprezentantul legal, de către apărător, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia.
Literele a), c), d) şi e) ale alineatului 1 au fost modificate prin Legea nr. 356/2006.
În această situație excepțională, când specificul bolii ar impune, nu numai soțul, ci orice persoană ale cărei interese legitime ar fi afectate/ vătămate are obligaţie să intervină. Și mai întâi nu vedem de ce administraţia viitoare a penitenciarului nu ar putea să aibă calitate procesuală în toate cazurile.
Printre obligațiile condamnatului în cazul amânării executării nu o mai regăsim pe aceea din vechiul art. 4531 alin. (2) lit. a) Cod de procedură penală, ca, pe durata amânării executării pedepsei, instanţa să poată impune condamnatului să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere. Articolul 4531 a fost introdus prin Ordonanţa de urgenţă nr. 60/2006, potrivit căreia dispoziţiile din Codul de procedură penală privind obligaţia de a purta permanent un sistem electronic de supraveghere intră în vigoare la 1 iulie 2007. Observăm că obligația de a purta permanent un sistem electronic de supraveghere este prevăzută în Codul nou de procedură penală în art. 215, referitor la controlul judiciar: organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe obligaţii, printre care și aceea de a purta permanent un sistem electronic de supraveghere. Pentru comparație se poate vedea și Decreto ”antiscarcerazioni”: introduzione del ”braccialetto elettronico” , Decreto Legge , testo coordinato 24.11.2000 n° 341, , in Gazzetta Ufficiale – serie generale – n. 275 del 24 novembre 2000, Ripubblicazione , coordinato con la legge di conversione 20 gennaio 2001, n. 4 , in Gazzetta Ufficiale – serie generale – n. 16 del 20 gennaio 2001, recante: “Disposizioni urgenti per l’efficacia e l’efficienza dell’Amministrazione della giustizia”, Gazzetta Ufficiale n. 42 del 20-02-2001.
Ni se pare corectă eliminarea atât timp cât durata întreruperii – și vorbim de întreruperea executării pedepsei – nu se socotește în executarea pedepsei (cf art. 594 alin. 4 din Codul nou de procedură penală ). Trebuie să remarcăm totuși faptul că o parte (accesorie, respectarea unor obligații restrângătoare de drepturi decurgând direct din executare, precum și din pedeapsa complementară, cf alin. 3 din art. 590) din pedeapsă se aplică/se execută, ceea ce ar fi mai normal a atrage consecința opusă prevederilor art. 594 alin. (4). Obligații similare găsim și la arestul la domiciliu (art. 221 din Codul nou de procedură penală ).
Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi întreruptă în cazurile şi în condiţiile prevăzute la art. 589, la cererea persoanelor arătate la alin. (3) al aceluiaşi articol, iar în cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. a), şi de către administraţia penitenciarului.
Dispoziţiile art. 590 şi art. 591 alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător.
Cu riscul de a ne repeta, amintim că vechea procedură prevedea că cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de procuror, de condamnat, de persoanele arătate în art. 362 alineatul ultim.
Articolul 362 din Codul de procedură penală anterior arăta care sunt persoanele care pot face apel enumerând:
a) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;
b) inculpatul;
c) partea vătămată, în ce priveşte latura penală;
d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;
e) martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, în ce priveşte cheltuielile judiciare cuvenite acestora;
f) orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.
Apelul putea fi declarat, pentru persoanele prevăzute la lit. b) – f), şi de către reprezentantul legal, de către apărător, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia.
Literele a), c), d) şi e) ale alineatului 1 au fost modificate prin Legea nr. 356/2006.
În această situație excepțională, când specificul bolii ar impune, nu numai soțul, ci orice persoană ale cărei interese legitime ar fi afectate/ vătămate are obligaţie să intervină.
Contestaţia formulată de procuror este suspensivă de executare. Oare nu ar putea exista o situație în care însuși procurorul să intervină în favoarea condamnatului?
25 octombrie 2010
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.