Raportorul Special al ONU pentru promovarea și protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale în procesul de combatere a terorismului, ca terț intervenient la CEDO, subliniind faptul că dreptul victimei la aflarea adevărului a fost recunoscut în mod expres într-o serie de instrumente internaționale negociate sub auspiciile Organizației Națiunilor Unite, a susținut că dreptul internațional protejează în prezent dreptul legal al victimei, rudelor acesteia și al publicului larg să caute și să obțină toate informațiile relevante privind comiterea pretinsei încălcări, inclusiv starea și locația victimei și, după caz, procesul prin care pretinsa încălcare a fost autorizată oficial. De asemenea, include dreptul victimei la un remediu adecvat (în raport cu care aflarea adevărului reprezintă o parte indispensabilă). Plata unei compensații pecuniare fără dezvăluirea publică completă a adevărului nu este suficientă pentru executarea acestei obligații. De cealaltă parte a ecuației, dreptul internațional impune obligații corespunzătoare statelor, care ar putea fi reunite în mod convenabil sub rubrica principiului răspunderii în dreptul internațional . Acesta impune sarcini specifice pentru toate cele trei puteri ale statului. Organele de supraveghere ale puterilor executivă, judecătorească și legislativă, precum și organismele independente cărora li s-a încredințat responsabilitatea oficială de a controla aspecte în materie de informații și/sau conducerea agențiilor de informații și de aplicare a legii, suportă fiecare o parte din responsabilitatea statului de a garanta exercitarea dreptului la adevăr și principiul răspunderii.
Cu titlu de exemplu, atunci când o persoană se poate legitim pretinde victima violenței agenților statului, statul are obligația pozitivă de a realiza o anchetă eficace care să identifice persoanele vinovate. Curtea a constatat, în Kmetty c. Ungaria, că autoritățile au omis să realizeze unele activități de anchetă ce ar fi putut elucida cele petrecute, omițând să îl audieze pe medicul ce l-a examinat pe reclamant la momentul la care a ajuns la secția de poliție ori să încerce o procedură de identificare a polițiștilor care l-ar fi lovit pe reclamant. De aceea, ancheta realizată nu a fost eficace, iar art. 3 a fost violat[1].
Problema statutului de victimă al reclamatului era strâns legată de întrebarea dacă investigația asupra evenimentelor în discuție a fost eficientă și dacă compensația acordată a oferit o reparație suficientă pentru suferințele sale. Deși Curtea nu a fost convinsă că hotărârea ce acorda compensații reclamantului avea semnificația recunoașterii unei încălcări în substanță a art. 3, a decis să plece de la această prezumție[2]. Reclamantul a primit cel puțin o compensație parțială pentru relele tratamente pe care le-a suferit. Cu toate acestea, în cazul relelor tratamente comise cu intenție, o încălcare a art. 3 nu poate fi remediată doar prin acordarea unei compensații victimei, deoarece, dacă ar fi așa, ar fi posibil ca statul să evite punerea sub acuzare și pedepsirea celor responsabili și astfel interzicerea legală generală a torturii și tratamentelor inumane și degradante ar fi ineficientă în practică.
Curtea a trebuit prin urmare să examineze eficiența investigației. în ceea ce privește promptitudinea, administrației penitenciarului i-au fost necesare trei zile pentru a informa procuratura asupra incidentului, o întârziere care ar fi putut avea ca rezultat o pierdere a probelor. Cu privire la minuțiozitatea investigației, nu s-a făcut nicio evaluare cantitativă și calitativă a rănilor reclamantului, în vederea diferitelor versiuni ale evenimentelor. Procurorul s-a bazat pe trei rapoarte medicale elaborate doar de medici ai închisorii, care au furnizat informații medicale limitate și nu au inclus nicio explicație a reclamantului cu privire la plângerile sale. Similar, evaluarea probelor a fost selectivă și inconsistentă, concluziile bazându-se în principal pe mărturiile gardienilor, a căror credibilitate trebuia de asemenea pusă la îndoială. într-adevăr, este curios cum a fost imposibilă identificarea deținuților care au fost martori oculari ai evenimentelor și care ar fi putut aduce informații relevante. Niciun moment nu a existat vreo încercare de a analiza nivelul forței folosite de gardieni și dacă a fost necesară și proporțională în situația dată. Procurorul a concluzionat, fără nicio dovadă independentă, că gardienii au atacat în mod legal reclamantul datorită rezistenței sale fizice. în cele din urmă, instanța internă doar s-a raliat concluziilor procurorului; martorii oculari ai incidentului, inclusiv reclamantul și gardienii care l-au bătut nu au fost niciodată interogați. Curtea a fost în mod particular frapată de faptul că instanța a acordat reclamantului despăgubiri întemeindu-se doar pe lipsa unui control suficient asupra gardienilor din partea penitenciarului. în virtutea acestor constatări, reacția autorităților la un grav incident de rele tratamente deliberate din partea agenților săi a fost inadecvată și ineficientă, iar măsurile luate nu au furnizat un remediu adecvat reclamantului. Prin urmare reclamantul poate să pretindă că este o victimă în sensul art. 34. în consecință, a existat o încălcare a art. 3 din punct de vedere substanțial și procedural.
Interdicția absolută înscrisă în articolul 3 al Convenției implică pentru autoritățile naționale datoria de a realiza o anchetă oficială efectivă atunci când o persoană pretinde, în mod « care poate fi apărat », că a fost victima acelor contrare articolului 3 și comise în circumstanțe suspecte, o astfel de obligație neputând în principiu să se limiteze doar la cazurile de tratamente rele aplicate de agenții de Stat[3] . Această anchetă trebuie să elucideze faptele și să identifice responsabilii[4]
Autoritățile au obligația de a acționa imediat ce o plângere oficială este depusă. Un răspuns rapid din partea lor, atunci când este vorba de anchetarea bazată pe pretinderi de tratamente rele poate fi în general considerat drept esențial pentru a păstra încrederea publicului în principiul legalității și pentru a evita orice aparență de complicitate sau de toleranță referitoare la actele ilegale. Ori, toleranța autorităților față de astfel de acte nu poate decât să submineze încrederea publicului în principiul legalității și a adeziunii la statul de drept [5]
În Cauza Hussain c României, Curtea constată că reclamantul pretinde că a fost agresat în iulie 1999 (paragraful 11 de mai sus) și apoi la 18 aprilie (paragraful 23 de mai sus) și 18 octombrie 2000 și că a sesizat comisariatul de poliție sau parchetul cu privire la fiecare accident. Aceasta relevă de asemenea, cu privire la incidentele din 18 aprilie și 18 octombrie 2000, că caracterul ce poate fi apărat al pretinderilor interesatului decurgea din cele două certificate medicale din 12 și 18 octombrie 2000.
Totodată, Guvernul nu a prezentat informații cu privire la faptul că asupra cererii extrase din derularea anchetei consacrate incidentului din 19 noiembrie 1999, pe care Curtea o respinge drept inadmisibilă). În contradictoriu, acesta nu a făcut nici o referire la celelalte incidente..
Curtea relevă în această privință, că, deși reclamantul a informat autoritățile competente cu privire la pretinsele încălcări, prin intermediul plângerilor sale, acestea s-au mulțumit să-l informeze, ca răspuns la cererile sale, că fuseseră acordate instrucțiuni polițiștilor pentru a proceda la o completare a anchetei. În plus, Guvernul nu a furnizat informații sau documente care să demonstreze că fuseseră efectuate anchete cu diligență și că autoritățile judiciare s-au pronunțat asupra temei lor[6].
Curtea conchide așadar că Statul român nu și-a respectat obligația extrasă din articolul 3 al Convenției de a realiza o anchetă aprofundată și eficientă în ceea ce privește pretinderile formulate de reclamant legate de tratamentele aplicate de niște indivizi în iulie 1999 și în 18 aprilie și 18 octombrie 2000.
Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 3 al Convenției sub context procedural[7].
În Cauza Al Nashiri c României , în viziunea reclamantului[8], natura și gravitatea încălcărilor suferite de acesta erau comparabile cu încălcările Convenției stabilite prin hotărârea Curții în Asociația „21 decembrie 1989” și alții împotriva României[9]. Reclamantul a fost victima unui program amplu, între mai multe state, de transferuri secrete și detenție care a ridicat întrebări fundamentale în temeiul sistemului Convenției. Aceasta a fost o situație care, la fel ca în Kelly și alții c Regatului Unit [10] „impunea o explicație”, iar România avea o obligație continuă de a desfășura o anchetă efectivă în privința cauzei sale. România trebuia să pună capăt încălcării continue a drepturilor sale prin desfășurarea unei anchete efective, având totodată în vedere faptul că era important ca societatea din România și din alte state să afle adevărul despre relele tratamente și detenția sa secretă în România[11].
Curtea a constatat că, prin acțiunile și lipsa de acțiune a autorităților române, în contextul complicității acestora la desfășurarea Programului DMI al CIA[12] pe teritoriul României, reclamantul a fost expus riscului de a i se aplica pedeapsa cu moartea . Deși procedurile împotriva acestuia desfășurate în fața comisiilor militare sunt încă pendinte și rezultatul procesului rămâne incert, acest risc există în continuare. În opinia Curții, îndeplinirea obligațiilor care îi revin în temeiul art. 2 și art. 3 din Convenție, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenție, impune guvernului român să încerce să elimine acest risc cât mai curând posibil, solicitând garanții din partea autorităților SUA conform cărora reclamantului nu i se va aplica pedeapsa cu moartea.[13]
În Cauza Al Nashiri c României, având în vedere deficiențele din procedurile de investigare care s-au produs în speța reclamantului, Curtea a concluzionat că România nu a reușit să respecte cerințele unei anchete care să fie „promptă”, „aprofundată” și „efectivă” în sensul art. 3 din Convenție. În special, a constatat că, având în vedere probele pe care le are la dispoziție, nicio persoană care să poarte răspunderea pentru rolul României în cadrul Programului DMI nu a fost identificată până în prezent . Pe baza probelor din dosar, se pare că nu există obstacole practice insurmontabile care să fi împiedicat până în prezent desfășurarea unei anchete efective[14] .
În temeiul art. 46 din Convenție, Curtea consideră necesar să transmită următoarele indicații. În primul rând, având în vedere în special natura încălcării procedurale a art. 3 constatate în prezenta cauză, obligația care îi incumbă României în temeiul art. 46 impune în mod inevitabil luarea, fără întârziere, a tuturor măsurilor necesare pentru a reactiva ancheta penală încă pendinte. Ulterior, în conformitate cu principiile aplicabile din Convenție, ancheta penală ar trebui să fie încheiată cât mai curând posibil, odată ce, în măsura în care acest lucru se dovedește fezabil, circumstanțele și condițiile în care reclamantul a fost adus în România, a fost tratat în România și ulterior a fost îndepărtat din România sunt elucidate, pentru a permite identificarea și, dacă este cazul, sancționarea persoanelor responsabile. [15]
În prezenta cauză, Curtea a constatat că statul român a încălcat grav mai multe dispoziții ale Convenției. A hotărât că răspunderea statului pârât este angajată în ceea ce privește tratamentul contrar art. 3 aplicat reclamantului și detenția secretă a acestuia, care încalcă art. 5. De asemenea, statul pârât nu a efectuat o anchetă eficientă, astfel cum se impunea în temeiul art. 3 și 13 din Convenție. În plus, Curtea a constatat o încălcare a drepturilor reclamantului în temeiul art. 8. De asemenea, s-a constatat că statul pârât este responsabil pentru că a permis CIA să îl transfere pe reclamant de pe teritoriul acestuia, în pofida existenței unui risc major ca acesta să poată face obiectul unui proces inechitabil în mod flagrant, cu încălcarea art. 6 § 1, și ca acestuia să i se poată aplica pedeapsa cu moartea, cu încălcarea art. 2 și art. 3 din Convenție, coroborate cu art. 1 din Protocolul nr. 6 la Convenție[16]. Având în vedere elementele menționate anterior, Curtea consideră că, în mod incontestabil, reclamantul a suferit un prejudiciu moral care nu poate fi reparat prin simpla constatare a unei încălcări. În consecință, având în vedere gravitatea extremă a încălcărilor Convenției a căror victimă a fost reclamantul și, pronunțându-se în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenție, Curtea îi acordă suma de 100 000 EUR, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pentru aceasta.
Obligația procedurală ce decurge din art. 2 cere realizarea unei anchete efective atunci când recurgerea la forță, în special de către agenții statului, a dus la uciderea unei persoane. Este vorba de o examinare imediată, completă, imparțială și profundă a circumstanțelor în care au fost comise crimele, pentru a putea realiza identificarea și sancționarea persoanelor răspunzătoare. Este o obligație nu de rezultat, ci de mijloace.
În Cauza Asociația „21 Decembrie 1989” și alții, Curtea a examinat eficacitatea anchetei [17]cu privire la decesul violent al fiului reclamanților, în lumina principiilor bine stabilite în materie[18] .
Autoritățile trebuie să fi luat măsuri rezonabile pentru a asigura obținerea probelor cu privire la faptele respective. În acest context, o cerință de celeritate și diligență rezonabilă este implicită. De asemenea, persoanele însărcinate cu ancheta și cele care efectuează investigațiile trebuie să fie independente de cele implicate în evenimente, excluzând orice legătură ierarhică sau instituțională și solicitând o independență practică [19] .
În cazul în care obstacole sau dificultăți împiedică evoluția unei anchete într-o situație deosebită, înseamnă că reacția promptă a autorităților este capitală pentru păstrarea încrederii publicului și adeziunea la statul de drept. Orice carență a anchetei care îi slăbește capacitatea de stabilire a circumstanțelor speței sau de identificare a persoanelor răspunzătoare riscă să conducă la concluzia că nu prezintă nivelul de eficiență necesar .
Din aceleași motive, publicul trebuie să aibă dreptul de a verifica în mod suficient ancheta sau concluziile sale, astfel încât să poată fi contestată răspunderea atât în practică, cât și în teorie. Gradul impus de control public poate varia de la o situație la alta.
La scurt timp după evenimentele din 1989, a fost inițiată o anchetă din oficiu. Începută în 1990, procedura penală privind decesul [. . . ] este încă pendinte, de mai bine de douăzeci de ani. Curtea reamintește că, în speță, competența sa ratione temporis nu îi permite să ia în considerare decât perioada ulterioară datei de 20 iunie 1994, data intrării în vigoare a Convenției în România.
Astfel cum reiese din elementele dosarului, în perioadele 1994 – 2001 și 2002 – 2005 – adică timp de zece ani, în total – nu s-a realizat nicio investigație care să încerce să identifice persoanele răspunzătoare. Curtea consideră că, chiar dacă imediat după căderea fostului regim, ancheta începută s-ar fi putut confrunta cu unele dificultăți obiective, ulterior, inactivitatea autorităților o perioadă atât de lungă nu mai este justificată (Agache și alții, §. 80)
Mai mult, lacunele anchetei au fost în repetate rânduri constatate chiar de autoritățile naționale. Astfel, din cauza acestor carențe, hotărârea din 30 august 1999 a Secției Parchetelor militare a infirmat decizia de neîncepere a urmăririi penale pronunțată la 28 decembrie 1994. Cu toate acestea, ancheta ulterioară nu a reușit să remedieze aceste carențe.
Secția Parchetelor militare din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a recunoscut și a identificat anumite cauze ale întârzierii anchetei, inclusiv în scrisoarea sa din 5 iunie 2008, printre care faptul că actele de cercetare penală necesare nu au fost realizate imediat după comiterea crimelor și relelor tratamente denunțate, măsurile repetitive vizând transferul dosarului de la un procuror la altul, necomunicare imediată părților vătămate a deciziilor de neîncepere a urmării penale, precum și „lipsa de cooperare” a instituțiilor implicate în represiunea din decembrie 1989. În această privință, Curtea reamintește că ascunderea cu intenție a probelor generează îndoiala cu privire la capacitatea reală a anchetelor de stabilire a faptelor (McKerr, § 137). De asemenea, clasificarea ca „secret absolut” și „secret” a informațiilor esențiale pentru anchetă – din care rapoartele și jurnalele de luptă ale mai multor unități militare ce descriu misiunile lor în timpul evenimentelor din decembrie 1989 – este de natură să compromită sarcina organelor judiciare însărcinate cu ancheta. Accesul la aceste arhive nu poate fi refuzat anchetatorilor decât din motive de siguranță națională, în aceste circumstanțe excepționale și sub un control judiciar independent. Or, în speță, Guvernul nu a adus nicio justificare de această natură, care să poată împiedica ancheta o perioadă atât de lungă de timp.
Abia la 10 februarie și la 9 martie 2010, aproape la douăzeci de ani după evenimente, aceste informații esențiale pentru anchetă, clasificate anterior ca „secret absolut” și „secret” au fost accesibile, prin hotărâri de guvern, atât reclamanților cât și oricărei părți vătămate. Or, înainte de această dată, Curtea nu este convinsă că interesele reclamanților de a participa la anchetă, precum și interesul publicului de a avea un control suficient asupra anchetei au fost apărate suficient de mult .
Curtea nu subestimează complexitatea incontestabilă a cauzei, care vizează, de la decizia de conexare din 9 ianuarie 2006, identificarea persoanelor răspunzătoare de întreaga represiune armată care s-a derulat în ultimele zile din decembrie 1989, în mai multe orașe din România, cu excepția Timișoarei, Cluj și Sibiu care făceau obiectul unor anchete separate dintre care primele două au fost terminate, de altfel, cu condamnarea celor vinovați. Curtea consideră, cu toate acestea, că miza politică și socială invocată de către Guvern nu ar putea justifica singură nici durata anchetei, nici modul în care aceasta a fost condusă o perioadă prea lungă de timp, fără ca cei interesați și publicul să fie informați de progresele făcute. Dimpotrivă, importanța sa pentru societatea românească, care consta în dreptul numeroaselor victime de a ști ce s-a întâmplat, ceea ce implică dreptul la o anchetă judiciară efectivă și eventual drept la reparație, ar fi trebuit să incite autoritățile naționale să se ocupe de dosar imediat și fără întârzieri inutile pentru a preveni orice aspect cum că anumite acte se bucură de impunitate (v, de asemenea, Șandru și alții, § 79)
Curtea a subliniat deja mai sus importanța dreptului victimelor și a celor în drept de a cunoaște adevărul cu privire la circumstanțele evenimentelor ce implică încălcarea masivă a drepturilor fundamentale cum este dreptul la viață, ce implică dreptul la o anchetă judiciară efectivă și eventualul drept la reparație. Din acest motiv, în cazul utilizării masive a forței letale împotriva populației civile în timpul manifestațiilor antiguvernamentale precedând tranziția de la un regim comunist la un regim democrat, cum este cazul de față, Curtea nu poate accepta ca o anchetă să fie efectivă în cazul în care se termină prin efectul prescripției răspunderii penale, în vreme ce înseși autoritățile au rămas inactive. De altfel, astfel cum Curtea a arătat deja, amnistia este în general incompatibilă cu obligația statelor de a ancheta actele de tortură [Ould Dah c Franței (dec.), nr. 13113/03, din 17 martie 2009] și de a lupta împotriva nepedepsirii crimelor internaționale. La fel și în ceea ce privește grațierea (Abdülsamet Yaman c Turciei, nr. 32446/96, pct. 55, 2 noiembrie 2004).
Având în vedere elementele de mai sus, Curtea consideră că autoritățile naționale nu au acționat cu diligența impusă în conformitate cu art. 2 din Convenție. Prin urmare, aceasta stabilește că această dispoziție a fost încălcată sub aspect procedural.
Alături de cele amintite anterior, trebuie să înscriem „Dosarele revoliției” și „Procesul Ceaușeștilor”, cel puțin două dintre evenimentele aflate în atenția opiniei publice, Lipsa de soluție judiciară lasă să planeze asupra autorităților un aer de totală neseriozitate!
Obligația procedurală ce decurge din art. 2 CEDH cere realizarea unei anchete efective , o examinare imediată, completă, imparțială și profundă a circumstanțelor în care au fost comise faptele, pentru a putea realiza identificarea și sancționarea persoanelor răspunzătoare. Este o obligație nu de rezultat, ci de mijloace.
După 1990, mai ales în al doilea deceniu ‘90-2000, influența polițiștilor a scăzut, iar cea a procurorilor a crescut. Care sînt astăzi dimensiunile puterii unui procuror? Procurorul posedă în continuare monopolul acuzării. În acest monopol s-a încercat după 1990 o breșă foarte timidă. A apărut posibilitatea de a reclama în justiție soluții de clasare ale procurorului. Monopolul acuzării înseamnă o mare doză de putere discreționară la dispoziția procurorului. De exemplu, poate transforma un suspect în martor, cu motivarea-pretext că acesta a comis infracțiunile sub constrîngere morală. Pentru el, o serie de norme din Codul de procedură penală sînt practic, norme de recomandare. De exemplu, obligația de a administra probe în favoarea infractorului. Este bine protejat de un regim juridic al nulităților relative croit de legislator pe măsura intereselor sale. Bref, monopolul acuzării reprezintă o putere exorbitantă ( prof.av.Valentin Constantin, NOUA REGINĂ A PROBELOR, juridice.ro)
[1] https://jurisprudentacedo.com/Kmetty c Ungaria-Ancheta-eficace.-Conditii.html
[2] Cauza Vladimir Romanov c Rusiei (nr. 41461/02), hotărârea din 24 iulie 2008, https://jurisprudentacedo.com/. v și Cauza Chember/Tchember c Rusiei (nr. 7188/03), hotărârea din 3 iulie 2008 ancheta a fost incompletă din mai multe puncte de vedere: lipsa unui examen medical, neidentificarea şi neaudierea martorilor, precum şi lipsa declaraţiei reclamantului sau absenţa menţionării versiunii sale asupra evenimentelor în decizia de neîncepere a procesului penal, având drept consecinţă imposibilitatea pentru reclamant de a se pretinde victimă sau de a-şi exercita drepturile procedurale.
[3] M.c Bulgariei, nr. 39272/98, §§ 151 şi 153, CEDO 2003‑XII .
[4] Filip c României, nr. 41124/02, § 47, 14 decembrie 2006
[5] V în special, 97 membri ai Congregației Martorilor lui Iehova din Gldani şi alţi 4 c Georgiei, nr. 71156/01, § 97, CEDO 2007-.
[6] Filip c României, § 50.
[7] Cauza Hussain c României (Cererea nr. 12338/02) 14 februarie 2008, §§ 70-76, https://hudoc.echr.coe.int/
[8] CEDO Secția Întâi , Cauza Al Nashiri c României (Cererea nr. 33234/12) Hotărâre , 31 mai 2018, § 735, (www.ier.ro)
[9] Asociația „21 decembrie 1989” și alții c României, nr. 33810/07 și 18817/08, §144, 24 mai 2011
[10] nr. 30054/96, § 118, 4 mai 2001
[11] guvernul a subliniat că, spre deosebire de Al-Saadoon și Mufdhi, în prezenta cauză nu a existat nicio probă convingătoare că reclamantul a fost transferat către SUA din România. Prin urmare, guvernul român nu avea nicio obligație să obțină garanții obligatorii că reclamantul nu urma să fie condamnat la pedeapsa cu moartea.
[12] Programul DMI – Programul privind deținuții de mare importanță . În documentele declasificate ale CIA, efectele adverse ale izolării extreme la care au fost supuși DMI au fost recunoscute ca provocând „traumă psihologică” și capabilă să altereze „capacitatea deținutului de a interacționa cu alte persoane” (§ 58 din Al Nashiri . v „Aplicarea Legii privind tratamentul deținuților la condițiile de încarcerare din centrele de detenție ale Agenției Centrale de Informații”, 31 august 2006 ).
[13] v Al Nashiri c Poloniei, § 589. Din jurisprudența Curții se poate deduce că obligația unui stat contractant de a desfășura o anchetă efectivă în temeiul art. 3, precum și al art. 2 din Convenție continuă să existe atâta timp cât ancheta este posibilă, dar nu s-a desfășurat sau nu a îndeplinit standardele Convenției a se vedea, de exemplu, Asociația „21 decembrie 1989” și alții c României, nr. 33810/07 și 18817/08, § 202, 24 mai 2011; Benzer și alții c Turciei, nr. 23502/06, §§ 218-219, 12 noiembrie 2013; Mocanu și alții, §§ 314-326. Omisiunea desfășurării unei anchete care trebuie realizată va fi privită ca o încălcare continuă a dispoziției menționate (v mutatis mutandis, Cipru c Turciei, § 136; și Aslakhanova și alții c Rusiei, §§ 214 și 230).
[14] v Abuyeva și alții c Rusiei, nr. 27065/05, §§ 240-241, 2 decembrie 2010
[15] Nu este însă de competența Curții să pronunțe hotărâri detaliate, obligatorii, în această privință. Este de competența Comitetului de Miniștri, care acționează în temeiul art. 46 din Convenție, să se ocupe de ceea ce – în practică – guvernul pârât trebuie să facă .
[16] V §§ 656, 678-679, 691-692, 698- 699, 710, 722 și 729 din hotărâre.
[17] Cauza Asociația „21 Decembrie 1989” și alții c României (Cererile nr. 33810/07 şi 18817/08) 24 mai 2011, https://hudoc.echr.coe.int/ 133 sqq
[18] şi rezumate în hotărârile Güleç c Turciei, 27 iulie 1998, §§ 77-78, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑IV, Issaïeva şi alții c Rusiei, nr. 57947/00, 57948/00 şi 57949/00, §§ 208-213, 24 februarie 2005şiCarabulea c României, nr. 45661/99, §§ 127-131, 13 iulie 2010.
[19] Issaïeva şi alții, §§ 210-211
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.