ARESTARE PREVENTIVĂ , DAUNE MORALE

ARESTARE PREVENTIVĂ , DAUNE MORALE, CORDUNEANU

Adrian Corduneanu va primi daune morale pentru că a stat 45 de zile după gratii. El a fost cercetat pentru că ar fi tâlhărit nepoata unui poliţist.

În toamna anului 2000 nepoata unui poliţist s-a plâns că a fost tâlhărită de doi tineri. Pe 18 octombrie 2000 tânăra a anunţat poliţia că a văzut maşina făptaşilor prin oraş. Autoturismul era a lui Adrian Corduneanu, iar acesta a şi fost trimis în judecată în noiembrie 2002. În perioada 22 februarie-9 aprilie 2003 interlopul a fost în arest preventiv.

Tribunalul Alba, acolo unde fusese strămutat dosarul, l-a achitat pe Corduneanu în 2005. Curtea Supremă a trimis dosarul din nou la parchet, care a dispus de această dată scoaterea de sub urmărire penală. Adrian Corduneanu a dat în judecată statul român şi a cerut 500.000 de lei daune morale. Tribunalul Iaşi a hotărât la jumătatea acestui an ca ieşeanul să primească pentru suferinţa îndurată “în urma încarcerării pe nedrept” câte 333, 33 de lei pentru fiecare zi cât a stat după gratii. „În acest mod producându-i acestuia un prejudiciu moral reprezentat de suferinţele fizice şi psihice la care a fost supus atât în perioada arestării preventive, cât şi ulterior până la scoaterea de sub urmărire penală”, se menţionează în motivarea instanţei. Adrian Corduneanu a declarat recurs.

Curtea de Apel Iaşi a respins, vineri 2 decembrie, recursul.  Astfel, Magistraţii au menţinut decizia dată  de Tribunalul Iaşi şi au dispus ca Adrian Corduneanu să primească 15.000 de lei daune morale. Decizia instanţei este definitivă. „Apreciez decizia ca fiind incorectă. În ceea ce priveşte daunele materiale era logic că s-au făcutr cheltuieli exorbitante. Am adus martori, o declaraţie notarială şi acte care atestă cât au cheltuit membrii familiei atunci când clientul meu a fost închis. Cât despre daunele morale este inuman să acorzi pentru o zi de închisoare doar 333 de lei”, a precizat Anca Drăgoi, avocata lui Adrian Corduneanu.

În prezent,  Corduneanu este judecat alături de o parte din membrii clanului ieşean pentru înşelăciune, spălare de bani şi şantaj. Interlopul este arestat preventiv ( Ionela Pătraşcu , Magistraţii spală imaginea lui Adrian Corduneanu. Interlopul va primi 15.000 de lei de la stat , ”Adevărul”, 2 decembrie 2011  ).

Articolul 94 din Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor[1] stabilește că magistrații, judecători şi procurori,  răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii.

Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare (Art. 96  alin. 1).

Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.

Potrivit alin. (5) al art. 96, nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

Pentru repararea prejudiciului, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice (Art. 96  alin. 6).

După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii.

Acţiunea pentru repararea pagubei în cazul unei erori judiciare are, pe lângă caracterul reparator, şi un rol preventiv, prin dreptul statului de a intenta o acţiune în regres dacă s-au acordat despăgubiri, împotriva aceluia care, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, a provocat situaţia generatoare de daune. Nu ne aflăm în faţa unei răspunderi pur obiective, ci statul răspunde pentru organele sale coercitive care au aplicat greşit legea, iar atunci când se constată că legea a fost aplicată cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, statul are acţiune în regres împotriva persoanei vinovate. Pentru folosirea acţiunii în regres nu este nevoie să existe o hotărâre de condamnare împotriva celui care s-a făcut vinovat de provocarea situaţiei generatoare de daune, fiind suficient să se facă dovada că cel chemat să răspundă a contribuit cu rea-credinţă (intenţie) sau prin gravă neglijenţă la producerea situaţiei generatoare de pagubă [2] .

Prin Decizia nr. 543 din 9 aprilie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iulie 2009, constatând că răspunderea magistraţilor stabilită în condiţiile legii nu înlătură răspunderea acestora pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, precum şi că răspunderea statului nu mai este limitată doar la erorile judiciare săvârşite în materie penală, ci priveşte toate erorile judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârşite, lărgindu-se astfel garanţia constituţională a acestei răspunderi. De asemenea, de exemplu, prin Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.138 din 15 decembrie 2005, Curtea a observat că problema erorilor judiciare se ridică în principal sub aspectul reparaţiilor pe care societatea este datoare să le acorde celui care a suferit în mod injust de pe urma erorilor comise în sistemul judiciar, prevederile constituţionale cuprinse în art. 52 alin. (3) consacrând principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări.

De asemenea, potrivit art. 52 alin. (2) din Legea fundamentală, statul răspunde în condiţiile legii, legiuitorul reglementând – prin art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 – cerinţele în care se stabileşte această răspundere, printre care se află şi aceea a existenţei unei hotărâri definitive de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului sau procurorului. Astfel, dispoziţiile criticate stabilesc modalităţile şi condiţiile în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face prin acordarea şi plata despăgubirilor cuvenite (vezi și Curtea Constituţională, Decizia nr. 1.528 din 17 noiembrie 2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 93 – 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  85 din 9 februarie 2010, Curtea Constituţională, Decizia nr. 1.307 din 2 decembrie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 94 şi art. 96 – 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  886 din 29 decembrie 2008, Curtea Constituţională, Decizia nr. 182 din 26 februarie 2008 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 alin.  4  din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  255 din 1 aprilie 2008).

Departe de a constitui o îngrădire a accesului liber la justiţie, reglementarea potrivit căreia persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune numai împotriva statului, iar nu împotriva magistratului care a comis eroarea judiciară, oferă posibilităţi mai largi în valorificarea unui eventual drept la despăgubire. Astfel, condiţionarea recunoaşterii dreptului la despăgubire exclusiv de săvârşirea erorii judiciare are drept consecinţă uşurarea sarcinii probaţiunii, faţă de ipoteza în care, alături de eroarea judiciară ar trebui dovedită şi reaua credinţă sau grava neglijenţă a magistratului, exigenţe constituţionale pentru angajarea răspunderii acestuia din urmă. Mai mult, conferirea calităţii de debitor al obligaţiei de dezdăunare în exclusivitate statului este de natură să înlăture riscul creditorului de a nu-şi putea valorifica creanţa, fiind de principiu că statul este întotdeauna solvabil.

De asemenea, o critică de neconstituţionalitate nu poate fi reţinută, întrucât se întemeiază pe o ipoteză greşită, obiectul acţiunii reglementate prin textul dedus controlului neconstituindu-l tragerea la răspundere a magistratului pentru eroarea judiciară cauzatoare de prejudiciu, ci exclusiv repararea acestuia. Or, faţă de obiectul astfel precizat al acţiunii în despăgubire, judecătorul are calitatea de terţ.

Însă prevederile art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor a reglementat posibilitatea statului de a recupera contravaloarea reparaţiei acordate persoanei care a suferit din cauza unei erori judiciare. Astfel, după ce prejudiciul a fost acoperit în temeiul unei hotărâri irevocabile, statul poate formula acţiune în regres împotriva judecătorului sau procurorului, în măsura în care respectiva eroare judiciară le este imputabilă, fiind cauzată de exercitarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a funcţiei. Acestea constituie condiţii pentru angajarea răspunderii magistratului faţă de stat, în limitele despăgubirii la care acesta din urmă a fost obligat faţă de victima erorii judiciare, iar nu condiţii ale răspunderii directe a respectivului magistrat faţă de persoana prejudiciată. Raţiunea unei asemenea reglementări constă în asigurarea protecţiei magistratului, care are dreptul, potrivit art. 77 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, de a i se asigura măsuri speciale de protecţie împotriva ameninţărilor, violenţelor sau a oricăror fapte care l-ar pune în pericol ( Curtea Constituţională, Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 alin.  6  din Legea nr. 303/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  1.138 din 15 decembrie 2005).

Articolul 504 din Codul de procedură penală  reglementează cazuri care dau dreptul la repararea pagubei.  Persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.

Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j).

Are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.

Potrivit art. 505 din Codul de procedură penală, la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata privării de libertate sau a restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Reparaţia constă în plata unei sume de bani sau, ţinându-se seama de condiţiile celui îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse, în constituirea unei rente viagere ori în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă să fie încredinţat unui institut de asistenţă socială şi medicală.

Persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi timpul cât au fost private de libertate.

Reparaţia este, în toate cazurile, suportată de stat, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Referitor la dispoziţiile art. 504 alin. 1 şi 2 şi ale art. 505 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală, Curtea Constituțională constată că acestea sunt constituţionale.

Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar răspunderea acestuia este stabilită “în condiţiile legii”.

Dispoziţiile legale criticate fac parte din cap. IV “Repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal” al titlului IV “Proceduri speciale” din Codul de procedură penală şi stabilesc cine are calitatea de a beneficia de reparaţie, şi anume persoana care a fost condamnată definitiv dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, precum şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Prin urmare, faptul că legiuitorul a reglementat în mod expres şi limitativ doar aceste situaţii nu are semnificaţia unei încălcări a dreptăţii ca valoare supremă în statul de drept şi nici a unei limitări a accesului liber la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţie, sau a dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât este la latitudinea legiuitorului să stabilească aceste condiţii şi limite ( Curtea Constituţională, Decizia nr. 619 din 3 octombrie 2006 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 504 alin. 1 şi 2 şi art. 505 alin. 1 şi 4 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr .  929 din 16 noiembrie 2006).

Dar, conform practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când drepturile fundamentale ale unei persoane au fost încălcate prin orice măsuri ce s-au dovedit a fi neîntemeiate, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a prejudiciului material, cât şi a prejudiciului moral.

Spre deosebire de acţiunea în daune pentru prejudicii materiale, la care prejudiciul trebuie să fie cert atât în privinţa existenţei, cât şi a întinderii, la acţiunea în daune morale certitudinea poate purta numai cu privire la existenţa prejudiciului, nu şi la întinderea acestuia. Cuantumul prejudiciului moral se apreciază din perspectiva criteriilor generale lăsate la aprecierea judecătorului. Acest lucru este pe deplin justificat de faptul că prejudiciul moral nu poate fi stabilit prin rigori abstracte stricte, din moment ce el diferă de la o persoană la alta, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz.

Curtea Europeană însăşi, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate.

Într-o cauză, judecând în echitate, Înalta Curte apreciază că suma majorată acordată reclamantului de instanţa de apel cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit este suficientă pentru a oferi o reparaţie completă pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei şi persoanei reclamantului, atât în ce priveşte viaţa sa privată, cât şi viaţa socială. Suma de 66.000 lei este îndestulătoare, în raport de impactul psihic suferit de reclamant şi de familia sa, de consecinţele negative create în plan familial şi social şi de intensitatea cu care aceste consecinţe au fost resimţite.

Dispoziţiile art. 505 din Codul de procedură penală stabilesc criteriile în funcţie de care se determină acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul suferit dar nu stabileşte şi criterii de cuantificare a acestora.

Deci, nu se poate reţine încălcarea şi aplicarea greşită a acestui text de lege.

În mod corect instanţa de apel a avut în vedere, ca şi criterii de cuantificare a prejudiciului moral, perioada arestării preventive şi repercusiunile acesteia până în anul 2008.

Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte constată că nu se justifică majorarea cuantumului daunelor morale la 150.000 lei, solicitată de reclamant.

Referitor la daunele materiale se susţine doar că acestea au fost dovedite şi greşit nu au fost acordate, fără a se indica dispoziţiile legale încălcate.

Or, argumentele privitoare la interpretarea probelor, la cuantumul acordat de instanţe în alte cauze cu acelaşi obiect, la caracterul insuficient ori exagerat al sumei stabilite de instanţa de apel privesc o eventuală netemeinicie a deciziei, care nu poate fi analizată de instanţa de recurs.

Statul, prin Ministerul Economiei şi Finanţelor este cel care răspunde patrimonial pentru toate acţiunile a căror urmare o persoană suferă o pagubă prin săvârşirea unor erori judiciare, atât în accepţiunea Codului de procedură penală, cât şi în cea a Legii nr. 303/2004.

Curtea de Apel a constatat în mod corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral la a cărui reparare este îndreptăţit.

În prezent, posibilitatea reparării băneşti a daunelor morale nu mai poate fi contestată, dispărând justificările ideologice ale sistemului politic trecut care fundamentau interzicerea acestora. Repararea materială a daunelor morale este justificată juridic atât la nivel de principiu, de prevederile art. 998 – 999 Cod civil care folosesc termenul de prejudiciu, fără a distinge între cel material şi cel moral, cât şi de unele dispoziţii legale speciale, printre care, chiar art. 505 Cod procedură penală.

Dispoziţiile legale menţionate prevăd repararea pagubei prin plata unei sume de bani folosind termenul de „paguba suferită” fără a distinge între prejudiciul moral şi cel patrimonial. Mai mult, stabilind că la întinderea reparaţiei „se ţine seama (…) şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate (…)”, art. 505 Cod procedură penală trebuie interpretat în acord cu principiul enunţat anterior în sensul că are în vedere inclusiv prejudiciul moral atunci când reglementează criterii de stabilire a întinderii reparaţiei pecuniare.

Probele administrate dovedesc că, în cauză, prin eroarea judiciară intervenită, au fost lezate drepturi fundamentale ale omului, că a existat o atingere a valorilor care definesc personalitatea umană, dreptul reclamantului-intimat la repararea prejudiciului produs de aceasta fiind incontestabil atât din perspectiva art. 504 şi urm. Cod procedură penală, cât şi din perspectiva art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Este adevărat că, în cazul daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, nu există criterii precise pentru determinarea lor. Însă, despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial nu poate fi refuzată prin invocarea unei imposibilităţi de stabilire a unei corespondenţe exacte între cuantumul acestei despăgubiri şi gravitatea prejudiciului pe care ar trebui să-l repare.

Problema stabilirii despăgubirilor pentru daune morale nu se reduce la cuantificarea economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde. Ea presupune o apreciere şi evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează şi pot fi astfel supuse puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Prin urmare, chiar dacă valorile morale nu pot fi evaluate în bani, atingerile aduse acestora îmbracă forme concrete de manifestare, iar instanţa are astfel posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă şi în ce cuantum, o sumă de bani este potrivită pentru a repara prejudiciul moral produs.

Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale menţionate şi a principiilor de drept aplicabile în această materie (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Dosar nr. 3338/30/2008, Decizia nr. 791 din 2 februarie 2011, Sursa Eurolex, G&G Consulting, idem, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, Dosar nr. 1471/1/2010, Decizia nr. 691 din 1 februarie 2011).

Nevoia de menţinere a ordinii publice, inclusiv protecţia oricărui acuzat, reprezintă un motiv ce poate justifica prelungirea privării de libertate. Cu toate acestea, nu poate fi considerat pertinent şi suficient decât dacă este susţinut de fapte care să arate că eliberarea deţinutului ar afecta în mod real ordinea publică. În plus, detenţia nu este legitimă decât dacă ordinea publică este într-adevăr ameninţată (Letellier vs Franţei, 26 iunie 1991, § 51, seria A nr. 207).

În jurisprudenţa sa, Curtea a expus patru motive fundamentale acceptabile pentru arestarea preventivă a unei persoane suspectate că ar fi săvârşit o infracţiune: pericolul ca acuzatul să fugă (Stögmuller vs Austriei, 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, § 15); riscul ca acesta, odată pus în libertate, să împiedice administrarea justiţiei (Wemhoff vs Germaniei, 27 iunie 1968, § 14, seria A nr. 7), să săvârşească noi infracţiuni (Matzenetter vs Austriei, 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, § 9) sau să tulbure ordinea publică (Letellier vs Franţei şi Hendriks vs Ţărilor de Jos [dec.], nr. 43701/04, 5 iulie 2007). De asemenea, aceasta a hotărât că instanţele care se pronunţă cu privire la posibilitatea menţinerii reclamantului în arest preventiv trebuie să examineze toate elementele relevante concrete, care sunt în măsură să confirme existenţa necesităţii acestei măsuri (Mansur vs Turciei, 8 iunie 1995, § 55-56, seria A nr. 319-B).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  recunoaşte că, prin gravitatea lor deosebită şi prin reacţia publicului la săvârşirea lor, anumite infracţiuni pot genera tulburări sociale care să justifice arestarea preventivă, cel puţin o anumită perioadă de timp. Totuşi, aceasta ia act de faptul că un astfel de pericol scade în mod necesar în timp şi că, prin urmare, autorităţile judiciare trebuie să prezinte motive şi mai specifice care să justifice persistenţa motivelor detenţiei (I.A. vs Franţei, §§ 104-105). În consecinţă, continuarea detenţiei nu se justifică într-o anumită speţă decât dacă indicii concrete demonstrează o cerinţă veritabilă de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii respectării libertăţii individuale (Smirnova vs Rusiei, nr. 46133/99 şi 48183/99, § 61, CEDO 2003-IX , extrase)

Curtea reaminteşte că art. 5 § 5 din Convenţie este respectat atunci când se pot solicita reparaţii pentru o privare de libertate care a avut loc în condiţii contrare art. 5 § 1-4 (a se vedea, Wassink vs Ţărilor de Jos, 27 septembrie 1990, §28, seria A nr. 185-A). Art. 5 enunţă, în speţă, o veritabilă normă substanţială (Neumeister vs Austriei [art. 50],  7 mai 1974, § 30, seria A nr. 17). Prin urmare, dreptul la reparaţii enunţat la art. 5 presupune că o încălcare a unuia dintre celelalte alineate a fost stabilită de o autoritate naţională sau de instituţiile Convenţiei (N.C. vs Italiei [GC], nr. 24952/94, § 49, CEDO 2002-X). Ţinând seama de concluziile sale din perspectiva art. 5 § 3 (supra, §§ 49 şi 50),

Curtea observă, la fel ca şi Guvernul, că reclamantul putea formula recursuri împotriva încheierilor prin care era prelungită arestarea sa preventivă pentru a solicita punerea sa în libertate, invocând circumstanţele personale. Cu toate acestea, Curtea reaminteşte că nu a luat în considerare în examinarea sa perioadele de arestare preventivă pentru care reclamantul nu şi-a exercitat dreptul de recurs. De asemenea, aceasta constată că, pentru restul perioadei, deşi reclamantul şi-a utilizat dreptul de recurs, instanţele naţionale au considerat că prelungirea arestării preventive a reclamantului era justificată în mod corespunzător. Prin urmare, deşi Curtea nu contestă, în principiu, eficacitatea recursului introdus de Codul de procedură penală împotriva încheierilor prin care era prelungită arestarea preventivă, nu este mai puţin adevărat că, în cauză, acesta nu a putut oferi reclamantului mai multe justificări cu privire la necesitatea prelungirii arestării sale preventive.

În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului   observă că art. 504-506 C. proc. pen., în versiunile sale redactate înainte şi după modificarea Codului de procedură penală prin Legea nr. 281/2003, nu oferea un recurs eficace pentru situaţia reclamantului. Cu acest titlu, este necesar să se observe că, potrivit art. 504 C. proc. pen., astfel cum era în vigoare înainte de modificările pe care i le-a adus Legea nr. 281/2003, se puteau acorda despăgubiri pentru o arestare preventivă numai în cazul achitării, al scoaterii de sub urmărire penală sau al încetării urmăririi penale (Pantea vs României, nr. 33343/96, §§ 264-271, CEDO 2003-VI şi Rupa, § 214). În urma modificărilor aduse art. 504, orice reparaţie era condiţionată de constatarea nelegalităţii detenţiei prin ordonanţă a parchetului sau prin decizia unei instanţe ,  ceea ce nu este cazul în speţă.

Prin urmare, Curtea consideră că nu s-a stabilit că reclamantul avea la dispoziţie, la nivel naţional, posibilitatea de a obţine reparaţii pentru privarea sa de libertate, contrară art. 5 § 3 din Convenţie (Mitev vs Bulgariei, nr. 40063/98, § 132-138, 22 decembrie 2004).

Curtea constată că a fost încălcat art. 5 § 5 din Convenţie  ( Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a treia, Hotărârea din 6 iulie 2010,  Cererea nr. 35104/02, Cauza Degeratu împotriva României, pe site-ul CSM 1909).

Potrivit alin. (5) al art. 96 din Legea nr. 303, nu este îndreptăţită la repararea pagubei persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror.

În concepţia legiuitorului, numai persoana absolut nevinovată ( care nu a săvârşit nici o faptă ilicită care să-i atragă răspunderea penală sau extrapenală are dreptul la despăgubire din partea statului – Opinie separată la Curtea Constituţională, Decizia nr. 45 din 10 martie 1998, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 504 alin. 1 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  182 din 18 mai 1998 ).

Articolul 1.165 din noul Cod civil reglementează  izvoarele obligaţiilor asemănător vechilor dispoziții. Obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă naşterea unei obligaţii

În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o (art. 1371 alin. 1 din noul Cod civil)

Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârşită de autor, cu intenţie sau din culpă, cât şi forţa majoră, cazul fortuit ori fapta terţului pentru care autorul nu este obligat să răspundă.

Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acţiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar faţă de victimă (art. 1370 din Codul civil).

Cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să îl pricinuiască sau, cu bună ştiinţă, a tăinuit bunuri ce proveneau dintr-o faptă ilicită ori a tras foloase din prejudicierea altuia răspunde solidar cu autorul faptei.

Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în privinţa celui care, în orice fel, a împiedicat ori a întârziat chemarea în judecată a autorului faptei ilicite (art. 1369 din Codul civil).

Judecând astfel, dispozițiile alin. (5) al art. 96 din Legea nr. 303, nu sunt la adăpost de orice critică, atât normele vechi, cât și cele noi statornicind că este îndreptăţită la repararea pagubei  și persoana care, în cursul procesului, a contribuit în orice mod la săvârşirea erorii judiciare de către judecător sau procuror, potrivit regulii vinovăţiei comune, a pluralității de cauze.

Ne întoarcem la ideea de răspundere a judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.

Conform jurisprudenţei C.E.D.O., pericolul concret pentru ordinea publică este înţeles ca o „reacţie colectivă faţă de infracţiunea săvârşită”, care, prin rezonanţa ei, afectează echilibrul social firesc, creează o stare de indignare şi dezaprobare, de temere şi insecuritate socială, stimulează temerea că justiţia nu acţionează suficient de ferm împotriva unor manifestări infracţionale de accentuat pericol social şi poate încuraja alte persoane să comită fapte asemănătoare. Curtea de la Strasbourg a statuat cu valoare de principiu că, o dată cu trecerea timpului, autorităţile naţionale au obligaţia pozitivă să indice în concret elemente care să legitimeze starea de arest, respectiv în fiecare caz a interesului public.

Instanţa naţională  are obligaţia să verifice dacă nu este posibil să se recurgă la alte măsuri prin care să se asigure buna desfăşurare a procesului (V. contra Serbia, K. contra Polonia,- se arată în Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 1345 din 8 aprilie 2010).

Lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică care ar înregistra negativ sentimentul de nesiguranţă socială, de neîncredere în organele judiciare care nu asigură protecţia comunităţii împotriva persoanelor trimise în judecată pentru infracţiuni de violenţă extremă ( Înalta Curte de Casație și Justiție ,  Decizia nr. 1329 din 7 aprilie 2010).

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracţiune:

• PERICOLUL CA ACUZATUL SĂ FUGĂ (Stogmuller vs Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, § 15);
• riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, SĂ ÎMPIEDICE ADMINISTRAREA JUSTIŢIEI (Wemhoff vs Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 14),
• SĂ COMITĂ NOI INFRACŢIUNI (Matzenetter vs Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, § 9) sau
• SĂ TULBURE ORDINEA PUBLICĂ [Letellier vs Franţei, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, § 51, şi Hendriks vs Olandei (dec.), nr. 43.701/04, 5 iulie 2007 Calmanovici § 93 ].

Curtea reaminteşte că termenii “regulamentar” şi “conform căilor legale” fac trimitere esenţialmente la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond şi de procedură ale acesteia. În plus, art. 5 § 1 impune conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul acestui articol: să protejeze individul împotriva arbitrarului (Amuur vs Franţei, Hotărârea din 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, § 50; Scott vs Spaniei, Hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, § 56, Assenov, § 139). Deşi incumbă în primul rând autorităţilor naţionale, şi mai ales tribunalelor, interpretarea şi aplicarea dreptului intern, totuşi, ţinând cont că în articolul 5 § 1 nerespectarea dreptului intern reprezintă încălcarea Convenţiei, Curtea poate şi trebuie să exercite un anumit control pentru a urmări dacă dreptul intern a fost respectat. (Douiyeb c. Olandei [GC], nr. 31464/96, § 45).

Obiectul art. 5 § 3, ce formează un întreg cu paragraful 1 lit. c) din acelaşi articol [Lawless vs Irlandei (nr. 3), Hotărârea din 1 iulie 1961, seria A nr. 3, p. 52 § 14], constă în a oferi persoanelor lipsite de libertate o garanţie specială: o procedură judiciară al cărei scop este să se asigure că nimeni nu este lipsit de libertatea sa în mod arbitrar (Schiesser vs Elveţiei, Hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, § 30).

O hotărâre motivată a instanţelor interne în materie dovedeşte că părţile au fost ascultate în mod efectiv. Ea îi permite părţii interesate să facă apel şi îi dă instanţei de apel posibilitatea de a analiza hotărârea respectivă din perspectiva motivelor astfel invocate. Numai oferind motivele pe care se bazează o hotărâre se poate permite un control public al administrării justiţiei (Suominen vs Finlandei, nr. 37.801/97, § 37, 1 iulie 2003). Pe de altă parte, argumentele pro şi contra punerii în libertate nu trebuie să fie “generale şi abstracte” ( Smirnova vs Rusiei, nr. 46.133/99 şi 48.183/99, § 63, CEDO 2003-IX ).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului observă că noţiunea de “împiedicare a bunei desfăşurări a urmăririi penale” este diferită de cea de “ pericol pentru ordinea publică”, deoarece ea este enunţată la art. 148 lit. d) C. pr. pen. român , şi nu la art. 148 lit. h), care a constituit temeiul legal al menţinerii părţii interesate în arest preventiv.

Curtea apreciază că, prin aceea că nu au prezentat fapte concrete în ceea ce priveşte riscurile antrenate în caz de punere în libertate a părţii interesate şi prin faptul că nu au ţinut cont de măsurile alternative, precum şi prin faptul că au ales să se sprijine în principal pe gravitatea faptelor comise şi să nu analizeze individual situaţia reclamantului, autorităţile nu au oferit motive “relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea de a-l menţine în arest preventiv în perioada în discuţie (CEDH,   Hotărârea din 1 iulie 2008  în Cauza Calmanovici vs României , Cererea nr. 42.250/02).

Obiectul art. 5 § 3, ce formează un întreg cu paragraful 1 lit. c) din acelaşi articol [Lawless vs Irlandei (nr. 3), Hotărârea din 1 iulie 1961, seria A nr. 3, p. 52 § 14], constă în a oferi persoanelor lipsite de libertate o garanţie specială: o procedură judiciară al cărei scop este să se asigure că nimeni nu este lipsit de libertatea sa în mod arbitrar (Schiesser vs Elveţiei, Hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, § 30). Curtea a arătat în mai multe rânduri că art. 5 § 3 din Convenţie oferă persoanelor arestate sau deţinute cu motivarea că sunt bănuite că ar fi comis o infracţiune penală garanţii împotriva lipsirii arbitrare sau nejustificate de libertate (vezi, printre altele, Hotărârea Assenov şi alţii vs Bulgariei din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, p. 3298, § 146, (http://dorinciuncan.com)

În penal, fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală.

Vinovăţie există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită.

Fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;

b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.

(4) Fapta este săvârşită din culpă, când făptuitorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;

b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.

De asemenea, există intenţie depăşită când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.

Culpa este gravă atunci când autorul a acţionat cu o neglijenţă sau imprudenţă pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o faţă de propriile interese (art.16 alin.3 fraza a 2-a Cod civil).

Atunci când legea condiţionează efectele juridice ale unei fapte de săvârşirea sa din culpă, condiţia este îndeplinită şi dacă fapta a fost săvârşită cu intenţie (art.16 alin.4 Cod civil).

Având în vedere jurisprudența Curtea Europeană a Drepturilor Omului în domeniul art. 5 din convenție, ne putem pune întrebarea dacă magistrații au fost întotdeauna de bună-credință, dacă nu cumva încălcarea principiului de nevinovăție nu reprezintă vreodată  o exercitare a funcției cu rea-credinţă sau printr-o gravă neglijenţă.

Pe de altă parte, în baza art. 97  din lege, orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare (alin. 1).

Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac.

Din formularea alin. 1 din art. 97, rezultă că prin ”persoană”, fizică sau juridică , nu se înțelege instanţele ori parchetele.

---

[1] Republicată în temeiul art. XII al titlului XVII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005.

Inițial,  Legea nr. 303/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004 şi a mai fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă  nr. 124/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.168 din 9 decembrie 2004, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 11 aprilie 2005.  Ulterior, legea a mai fost modificată și prin Legea nr. 202/25.10.2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  714/26.10.2010.

[2] Adrian Ştefan Tulbure, Erori judiciare. Repararea pagubei, “Revista de drept penal” nr. 4/2000, pp. 35 – 37 .     A se vedea şi Hotărârea din 28 septembrie 1999 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în cauza I. Dalban vs României.