CĂMĂTĂRIE , INTERZICEREA ACTIVITĂŢII

CĂMĂTĂRIE , INTERZICEREA ACTIVITĂŢII

Parlamentul României a adoptat  Legea privind interzicerea activităţii de cămătărie. Legea poartă  nr. 216 din 16 noiembrie 2011 și  a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.   827 din 22 noiembrie 2011.

În înţelesul acestei legi,   camătă reprezintă dobânda pe care o ia cămătarul, adică o persoană fizică neautorizată ce dă împrumuturi băneşti în asemenea condiții,  pentru sumele date .

Potrivit art. 3 alin. (1) , darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Această lege se aplică până la intrarea în vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009.

Camăta este sancționată în art. 351 din Codul nou penal, cu aceeași pedeapsă,  ca fiind darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către orice persoană (fizică sau juridică) neautorizată.

Potrivit art. 281 Codul penal în vigoare, exercitarea fără drept a unei profesii sau a oricărei alte activităţi pentru care legea cere autorizaţie, ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale, se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 1 an sau cu amendă.

Articolul  281 din Codul penal, normă de incriminare-cadru, a existat şi în Codul penal anterior, în art. 268²⁸, care sancţiona cu închisoare de la 1 lună la 2 ani sau cu amendă nerespectarea dispoziţiilor legale privitoare la exercitarea comerţului, meseriilor sau a altor ocupaţii, dar pentru fiecare dispoziţie se menţionează expres că nerespectarea ei se sancţionează potrivit legii penale.

În aceste condiţii , Codul penal, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 79 şi nr. 79 bis din 21 iunie 1968, a creat o singură incriminare-cadru la care să se poată face trimitere prin legi speciale, legi care au fost adoptate atât înainte de anul 1989, cât şi ulterior.

Prin decizia nr. 49 din 13 februarie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 250 din 16 mai 2001, Curtea Constituţională a arătat că incriminarea şi sancţionarea faptelor de exercitare fără drept a unor profesii sau activităţi ce sunt supuse autorizării, exprimă necesitatea apărării unor valori sociale de o importanţă deosebită, inclusiv viaţa şi integritatea fizică şi psihică ale persoanei, precum şi interesele patrimoniale ale acesteia. Societatea nu poate îngădui ca anumite profesii să fie practicate de persoane fără calificare şi fără răspunderea necesară în caz de urmări periculoase ori păgubitoare.

Credem că pentru existența infracțiunii este suficient să se săvârșească un minim  de acte neechivoce, specifice activității neautorizate, dar numai dacă acuzarea poate dovedi – prin orice mijloace – că , în cauză, a existat o practică constantă, un obicei, o îndeletnicire, actul repetitiv nefiind suficient.