CARACTERUL OBLIGATORIU AL DEZLEGĂRILOR DATE PROBLEMELOR DE DREPT JUDECATE DE ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE PE CALEA RECURSULUI ÎN INTERESUL LEGII, EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE A DISPOZIŢIILOR ART. I PCT. 56 DIN LEGEA NR. 278/2006 PENTRU MODIFICAREA ŞI COMPLETAREA CODULUI PENAL, PRECUM ŞI PENTRU MODIFICAREA ŞI COMPLETAREA ALTOR LEGI, EXCEPŢIA DE NECONSTITUŢIONALITATE A DISPOZIŢIILOR ART. 4145 ALIN. 4 DIN CODUL DE PROCEDURĂ PENALĂ
Potrivit Raportului Comisiei Europene privind analiza progreselor înregistrate în cadrul mecanismului de cooperare şi verificare în perioada 2007 – 2012, jurisprudenţa inconsecventă este o deficienţă majoră a sistemului judiciar din România, în condiţiile unei interpretări duse la extrem a independenţei judecătorilor[1].
Statistici ale CEDO arată că, între toate statele membre ale UE, România se plasează pe locul al doilea în ceea ce priveşte numărul de hotărâri ale CEDO care nu au fost încă executate. Un număr mare dintre aceste hotărâri se referă la dificultăţi în aplicarea sancțiunilor civile, la durata excesivă a procedurilor civile, la absența unor căi de atac eficiente și la cercetări penale ineficace[2].
Nerespectarea hotărârilor Înaltei Curți pronunțate în recursurile în interesul legii și a deciziilor Curții Constituționale a devenit în prezent un motiv potențial pentru impunerea de măsuri disciplinare. Nerespectarea deciziilor Curții Constituționale și a recursurilor în interesul legii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție poate face obiectul unor investigații și sancțiuni disciplinare ca urmare a modificării dispozițiilor legislației privind răspunderea disciplinară a magistraților, adoptată la sfârșitul anului 2011 și promulgată la începutul anului 2012[3]. Dar ce se poate face atunci când sesizăm o luptă între instituţii, care depăşeşte cadrul juridic?
1. – În mod constant, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiate excepţiile de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, statuând că legiuitorul incriminează şi sancţionează faptele de insultă şi calomnie ca infracţiuni contra demnităţii persoanei – valoare esenţială prevăzută în art. 1 alin. (3) din Constituţie[4] .
Ulterior, s-a ridicat obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 601 din 12 iulie 2006, având următorul cuprins: “Articolele 205, 206, 207 şi 2361 se abrogă.“
Referitor la competenţa sa, Curtea Constituţională reţine că art. 146 lit. d) din Constituţie nu exceptează de la controlul de constituţionalitate dispoziţiile legale de abrogare şi că, în cazul constatării neconstituţionalităţii lor, acestea îşi încetează efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte[5].
Curtea Constituţională constată că abrogarea dispoziţiile art. 205, 206 şi 207 din Codul penal şi dezincriminarea, pe această cale, a infracţiunilor de insultă şi calomnie contravin prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţia României.
Obiectul juridic al infracţiunilor de insultă şi calomnie, prevăzute de art. 205 şi, respectiv, art. 206 din Codul penal, îl constituie demnitatea persoanei, reputaţia şi onoarea acesteia.
Dacă asemenea fapte nu ar fi descurajate prin mijloacele dreptului penal, ele ar conduce la reacţia de facto a celor ofensaţi şi la conflicte permanente, de natură să facă imposibilă convieţuirea socială, care presupune respect faţă de fiecare membru al colectivităţii şi preţuirea în justa măsură a reputaţiei fiecăruia. De aceea, valorile menţionate, ocrotite de Codul penal, au statut constituţional, demnitatea omului fiind consacrată prin art. 1 alin. (3) din Constituţia României ca una dintre valorile supreme. Astfel, textul citat din Legea fundamentală prevede că “România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989 şi sunt garantate”.
Prin abrogarea acestor dispoziţii s-a creat un inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziţiei constituţionale care garantează demnitatea omului ca valoare supremă. În absenţa ocrotirii juridice penale, demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanelor nu mai beneficiază de nicio altă formă de ocrotire juridică reală şi adecvată.
Noi considerăm că există o ocrotire juridice reală prin posibilitatea de a obţine daune morale în cadrul procesului civil, chiar dacă o asemenea formă de ocrotire juridică nu este reglementată explicit, ci este instituită pe cale jurisprudenţială pe considerentul că “dezonoarea este prin natura sa ireparabilă, iar demnitatea umană nu poate fi evaluată în bani şi nici compensată prin foloase materiale”[6].
Operând această dezincriminare, legiuitorul a avut în vedere că legislaţia în vigoare în alte ramuri ale dreptului asigură suficiente mijloace pentru combaterea şi sancţionarea faptelor ce lezează demnitatea, onoarea şi reputaţia persoanei. Nereglementarea explicită a răspunderii civile şi a sancţiunilor de această natură, aplicabile în cazul faptelor de insultă şi calomnie, nu înseamnă vid legislativ. Dacă practica instanţelor judecătoreşti a stabilit existenţa unor temeiuri juridice corespunzătoare pentru sancţionarea acestor fapte şi apărarea intereselor legitime ale victimelor lor, ea demonstrează că, în realitate, nu există un vid legislativ, iar dacă se impune completarea, modificarea sau perfecţionarea legislaţiei, aceasta intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului.
Demnitatea umană nefiind evaluabilă în bani, iar afectarea acesteia fiind ireparabilă prin sancţiuni cu caracter civil, nici sancţiunile cu caracter penal nu sunt de natură să asigure mai multe satisfacţii pe acest plan[7].
Curtea Constituţională reţine că liberul acces la justiţie nu înseamnă numai posibilitatea de a te adresa instanţelor judecătoreşti, ci şi de a beneficia de mijloace adecvate ocrotirii dreptului încălcat, corespunzător gravităţii şi periculozităţii sociale a vătămării ce s-a produs. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa, de exemplu în cauzele Aydin contra Turciei din 1997, Čonka împotriva Belgiei din 2002, că efectul esenţial al dispoziţiei cuprinse în art. 13 din Convenţie constă în a impune existenţa unui recurs intern ce abilitează instanţa naţională să ofere o “reparaţie adecvată”, recursul trebuind să fie “efectiv” atât în cadrul reglementărilor legale, cât şi în practica de aplicare a acestora.
Curtea Constituţională constată că abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal încalcă şi principiul liberului acces la justiţie, consacrat prin art. 21 din Constituţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv, prevăzute în art. 6 şi, respectiv, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi principiul egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 din Constituţie. Incriminarea unor fapte intră în competenţa exclusivă a legiuitorului. Curtea Constituţională nu este un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituţie şi nici de propria-i lege organică [8].
Curtea îşi arogă calitatea de legiuitor pozitiv – chiar dacă aceasta se produce în mod oarecum indirect -, contravenind astfel dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora “…se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.
Curtea constată că abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal contravine şi dispoziţiilor art. 30 alin. (8) din Constituţie, în cazurile în care infracţiunile de insultă şi calomnie sunt săvârşite prin presă. Textul constituţional menţionat prevede că “delictele de presă se stabilesc prin lege”. În absenţa oricărei distincţii, rezultă că delictele de presă se pot stabili prin lege specială – de exemplu, printr-o lege a presei, cum se întâmplă în Franţa – sau prin legea penală comună, care este în cazul de faţă Codul penal. Astfel, dimensiunea constituţională a delictelor de presă impune ca acestea să nu poată fi eliminate din legislaţie, ci, aşa cum s-a arătat, supuse unui regim sancţionator la libera alegere a legiuitorului.
Examinând constituţionalitatea abrogării art. 205, 206 şi 207 din Codul penal prin dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, Curtea Constituţională are în vedere şi prevederile privind libertatea de exprimare, cuprinse în art. 30 din Constituţia României, art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 19 paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
Potrivit art. 30 alin. (1) din Constituţia României, “Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile”.
Acelaşi articol al Constituţiei prevede însă în alin. (6) că “Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine”.
Limitele libertăţii de exprimare, prevăzute în art. 30 alin. (6) din Constituţia României, concordă întru totul cu noţiunea de libertate, care nu este şi nu poate fi înţeleasă ca un drept absolut. Concepţiile juridico-filosofice promovate de societăţile democratice admit că libertatea unei persoane se termină acolo unde începe libertatea altei persoane. În acest sens, art. 57 din Constituţie prevede expres obligaţia cetăţenilor români, cetăţenilor străini şi apatrizilor de a-şi exercita drepturile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi.
O limitare identică este, de asemenea, prevăzută în art. 10 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu care “Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru […] protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora […]”, precum şi în art. 19 paragraful 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice care stabileşte că exerciţiul libertăţii de exprimare comportă îndatoriri speciale şi responsabilităţi speciale şi că aceasta poate fi supusă anumitor restricţii care trebuie să fie expres prevăzute de lege, ţinând seama de drepturile sau reputaţia altora.
Din dispoziţiile normative citate rezultă că nu există nicio incompatibilitate între principiul libertăţii de exprimare şi incriminarea insultei şi calomniei, care să impună dezincriminarea acestor infracţiuni. Aşa este! Dar dacă legiuitorul pozitiv, în mod manifest abrogă sancţiunea penală a închisorii, nu vedem de ce şi cum ar putea intervene o altă forţă în stat ! De unde vine critica voinţei Parlamentului?
Pentru aceste considerente, Curtea Constituţională[9] admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată în Dosarul nr. 3.003/325/2006 al Judecătoriei Timişoara, în Dosarul nr. 2.414/P/2006 al Judecătoriei Târgu Jiu şi în Dosarul nr. 1.462/85/2006 al Tribunalului Sibiu – Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal, precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, partea referitoare la abrogarea art. 205, 206 şi 207 din Codul penal, sunt neconstituţionale.
2. Curtea Constituţională admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată în Dosarul nr. 23.556/245/2011 al Judecătoriei Iaşi – Secţia penală, având ca obiect dispoziţiile art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală, şi constată că “dezlegarea dată problemelor de drept judecate” prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite nr. 8 din 18 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011, este neconstituţională, contravenind prevederilor art. 1 alin. (3), (4) şi (5), ale art. 126 alin. (3), ale art. 142 alin. (1) şi ale art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie şi Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 200[10].
Reprezentantul Ministerului Public consideră că motivarea excepţiei de neconstituţionalitate conduce, astfel, la controlul de constituţionalitate al unei decizii pronunţate în recurs în interesul legii, şi anume Decizia nr. 8/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce este inadmisibil.
Reprezentantul Ministerului Public consideră că Decizia nr. 8/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite reprezintă un accident în practica instanţei supreme şi pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. El apreciază că “dispoziţiile art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii respectă supremaţia Constituţiei şi principiile de drept”.
Dar oare Înalta Curte respectă supremaţia Constituţiei şi principiile de drept? Ministerul Public poate cataloga jurisprudenţa casaţiei ca fiind un accident?
Sau fiecare încească să tragă spuza pe turta lui!
Excepţia a fost ridicată cu ocazia soluţionării plângerii împotriva unei rezoluţii a procurorului de neîncepere a urmăririi penale pentru mai multe fapte, între care şi cele de insultă şi calomnie.
Autorii acesteia susţin că dispoziţiile art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală, care instituie caracterul obligatoriu al dezlegărilor date problemelor de drept judecate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pe calea recursului în interesul legii, încalcă prevederile constituţionale privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, egalitatea în faţa legii, accesul liber la justiţie, limitele libertăţii de exprimare, exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi a libertăţilor constituţionale, rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare, categoriile de legi şi reglementarea prin lege organică a infracţiunilor, pedepselor şi a regimului executării acestora, rolul Consiliului Legislativ, principiul legalităţii, independenţa judecătorilor şi supunerea lor numai legii, rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei şi efectele deciziilor Curţii Constituţionale. În acest sens, arată că “nu se poate accepta ca deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să fie obligatorii pentru instanţe atunci când nu se referă exclusiv la dezlegarea dată unor probleme de drept, când nu se referă la interpretarea dispoziţiilor legale şi aplicarea acestora, ci interzic aplicarea legii şi îşi extind fără temei legal [prin încălcarea principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, consfinţit în Constituţia României la art. 1 alin. (4), şi prin încălcarea propriilor competenţe] efectele la speţe care nu au fost supuse controlului judiciar al Curţii”. În soluţionarea problemelor de drept cu care a fost sesizată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu îşi poate asuma rolul puterii legiuitoare, nu poate să adopte norme noi sau să abroge norme existente. Or, prin Decizia nr. 8/2010, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că normele de incriminare a insultei şi calomniei cuprinse în art. 205 şi 206 din Codul penal, precum şi prevederile art. 207 din Codul penal privind proba verităţii – abrogate prin dispoziţiile art. I pct. 56 din Legea nr. 278/2006, dispoziţii declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 62/2007 a Curţii Constituţionale -, nu sunt în vigoare. Autorii excepţiei consideră că, prin Decizia nr. 8/2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – invocată de procuror în argumentarea soluţiei de netrimitere în judecată contestate în dosarul de fond, şi care ar putea fi, eventual, obligatorie pentru instanţele de judecată, dar în niciun caz pentru procurori, şi doar de la publicarea în Monitorul Oficial al României, deci nu şi anterior acestui moment -, instanţa supremă a statuat că anumite texte de lege nu sunt în vigoare, deşi nu are nicio atribuţie legală în acest sens, cu atât mai mult cu cât dispoziţiile de lege care incriminează insulta şi calomnia sunt în vigoare şi în acord cu Constituţia, asupra acestor aspecte pronunţându-se Curtea Constituţională prin Decizia nr. 62/2007, care este general obligatorie.
Comisia Europeană apreciază că Înalta Curte de Casație și Justiție deține responsabilitatea principală privind unificarea jurisprudenței. Din 2007 au fost parcurse etape importante. Legea micii reforme în justiție a modificat procedura recursului în interesul legii, cu scopul de a-i consolida eficacitatea[11].
Curtea Constituţională nu abrogă norma abrogatoare, constatând că aceasta este neconformă cu principiile constituţionale, dar efectul este unul şi acelaşi – reincriminare. Este drept că deciziile Curţii Constituţionale sunt definitive şi general obligatorii, nefiind supuse revizuirii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar reciproca este tot atât de valabilă. Problema nu poate fi în termeni de care pe care !
Potrivit dispoziţiilor art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală, introduse prin art. XVIII pct. 58 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, având următorul cuprins: “Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”.
Curtea Constituţională, reiterează caracterul general obligatorie potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, aşadar şi pentru Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe calea recursului în interesul legii, se referă exclusiv la interpretarea dispoziţiilor legale şi aplicarea acestora, indirect amintind de principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, consfinţit în Constituţia României la art. 1 alin. (4). Cine este inconsecvent?
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant asupra necesităţii existenţei unui just echilibru între, pe de o parte, protecţia libertăţii de exprimare, consacrată de art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, şi, pe de altă parte, dreptul la reputaţie, care, de asemenea, este protejat de Convenţie, prin art. 8, ca element al vieţii private, reţinând că această condiţie poate necesita adoptarea unor măsuri pozitive adecvate pentru a garanta respectarea efectivă a vieţii private în relaţiile dintre indivizi[12] .
Cât priveşte libertatea de exprimare prin presă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut ca element important rolul indispensabil de “câine de pază” care revine presei într-o societate democratică[13]. Presa nu trebuie să depăşească însă anumite limite, ţinând în special de protecţia reputaţiei şi drepturilor altor persoane. Totuşi îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor şi a responsabilităţilor sale, informaţii şi idei asupra unor chestiuni politice, precum şi asupra altor subiecte de interes general[14] .
În plus, orice prevedere legală, care, prin sancţiuni speciale, oferă politicienilor, membrilor guvernului şi înalţilor funcţionari protecţie sporită împotriva defăimării, nu este compatibilă cu art. 10 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens, de la Hotărârea din 8 iulie 1986 pronunţată în Cauza Lingens împotriva Austriei la Hotărârea din 15 martie 2011 pronunţată în Cauza Otegi Mondragon împotriva Spaniei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a aplicat noţiunea de prag ridicat de toleranţă pentru critici în ceea ce priveşte politicienii, membrii guvernului şi şefii de stat.
Dispoziţiile legale de abrogare nu sunt exceptate de la controlul de constituţionalitate. Instanţa de contencios constituţional poate decide în legătură cu constituţionalitatea unei norme de abrogare, în condiţiile în care, pe de o parte, prezumţia de constituţionalitate a legii este o prezumţie relativă, iar, pe de altă parte, prevederile art. 64 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare – potrivit cărora “Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial” -, se adresează legiuitorului, vizând activitatea de legiferare[15].
Efectele deciziilor Curţii Constituţionale sunt consacrate expres prin prevederile art. 147 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora: “Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept”.
Efectul specific al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii dispoziţiilor legale de abrogare, precizat de Curtea Constituţională în considerentele deciziilor menţionate, dă expresie şi eficienţă – în situaţia particulară a constatării neconstituţionalităţii actului abrogator şi a lipsei intervenţiei Parlamentului sau Guvernului pentru punerea de acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei – normelor constituţionale cuprinse în art. 142 alin. (1) care consacră rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei şi în art. 147 alin. (4) care statuează că deciziile Curţii sunt general obligatorii. Este sancţionat, de fapt, Parlamentul.
Curtea constată că în astfel de cazuri nu intervine o “abrogare a abrogării”, pentru a se putea reţine incidenţa dispoziţiilor art. 64 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 24/2000 potrivit cărora “Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial” – dispoziţii opozabile legiuitorului în activitatea de legiferare -, ci este vorba de un efect specific al deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii unei norme abrogatoare, efect întemeiat pe prevederile constituţionale ale art. 142 alin. (1) care consacră rolul Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei şi ale art. 147 alin. (4), potrivit cărora deciziile Curţii sunt general obligatorii.
Părerea noastră este că efectul este unul şi acelaşi: abrogarea unui act de abrogare anterior.
“Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei” ( art. 142 alin. (1) , dar justiţia este singura putere în stat care duce la îndeplinire legile votate de Parlament. Prin abrogarea art. 205-207 C. pen. , puterea legiuitoare în stat şi-a prezentat ferm voinţa. Nu există o normă de incriminare. Ocrotirea demnităţii se face numai pe cale civilă, şi nu şi penală. Nu suntem în sistemul penal care împarte infracţiunile în crime, delicte şi contravenţii. În sistemul românesc postbelic, contravenţiile sunt excluse din domeniul penalului, ca principiu.
Competenţa specifică a Curţii Constituţionale nu poate încălca principiul separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale, şi esenţial principiul securităţii juridice. Amestecul Curţii Constituţionale în domeniul reglementărilor este de altă factură decât cel juridic.
Nu avem voie să vorbim de competenţa diferită a două instanţe, care ar crea posibilitatea unor soluţii contradictorii. Competenţa este incomparabilă, şi nu avem două instanţe , în sens judecătoresc.
În speţa noastră, contrar art. 147 alin. (4) teza a doua din Constituţie, care spune că “De la data publicării, deciziile [Curţii Constituţionale] sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor” (subl. ns. ) ,intervenţia curţii ar produce, de fapt, efecte juridice pentru trecut, chiar şi prin intervenţia legii mai favorabile.
În ceea ce priveşte competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care se reflectă în reglementarea infraconstituţională a recursului în interesul legii, aceasta este prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia “Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”. Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009[16], că “în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora.”
Dar Parlamentul are!
Excepţia de neconstituţionalitate ridicată în prezenta cauză înfăţişează, în cadrul examinării constituţionalităţii art. 4145 alin. 4 din Codul de procedură penală, o interpretare a dispoziţiilor legale referitoare la recursul în interesul legii care a condus, astfel cum s-a arătat, la infirmarea unei decizii a Curţii Constituţionale.
Sub aparenţa unei analize a instituţiei recursului în interesul legii, Curtea Constituţională face legiferare pozitivă, peste fermitatea autorităţii legiuitoare în stat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu s-a erijat în instanţă de control judiciar al Deciziei nr. 62/2007 pronunţate de Curtea Constituţională, ci a aplicat legea existenţă în stat. Din păcate, Curtea Constituţională este cea care nu a găsit o soluţie constructivă.
Noul cod penal nu va incrimina insulta şi calomnia.
Rezoluţia nr. 1.123 din 24 aprilie 1997 privind respectarea obligaţiilor şi angajamentelor asumate de România prin care Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei reţinea că art. 205 şi 206 din Codul penal aduc atingere în special libertăţii presei. Prin urmare, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a invitat autorităţile române să modifice fără întârziere aceste prevederi, care pot aduce atingere unor drepturi şi libertăţi fundamentale[17].
De asemenea, trebuia să fie avut în vedere ultimul Raport al Comisiei Europene către Parlamentul European şi Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul Mecanismului de cooperare şi de verificare în care se arată următoarele: “Comisia ar dori, de asemenea, să atragă atenţia asupra rolului mijloacelor de informare în masă. Au existat numeroase exemple de informare în masă care au exercitat presiuni asupra sistemului judiciar, precum şi anumite îndoieli cu privire la eficacitatea activităţii de supraveghere desfăşurată de Consiliul Naţional al Audiovizualului. Situaţia sugerează necesitatea unei revizuiri a normelor existente pentru a garanta faptul că libertatea presei este însoţită de o protecţie corespunzătoare a instituţiilor şi a drepturilor fundamentale ale persoanelor, precum şi pentru a pune la dispoziţie măsuri reparatorii eficiente.”[18]
Deci nu avem de ce incrimina insulta şi calomnia.
Procesul de reincriminare penală a insultei şi calomniei prin presă nu este o soluţie la presiunile pe care mass-media le exercită asupra sistemului judiciar, ţinând cont de rolul general pe care mijloacele de informare în masă îl deţin într-o societate democratică.
[1]Bruxelles, 18.7.2012 COM(2012) 410 final , ec.europa.eu/cvm/docs/com_2012_410_ro.pdf.
[2] Consiliul Europei: Supervision of the Execution of Judgements and Decisions of the ECHR, Annual Report 2011 (Supravegherea executării hotărârilor și deciziilor CEDO, Raport anual 2011)http://www.coe.int/t/dghl/monitoring/execution/Source/Publications/CM_annreport2011_en.pdf
[3] ec.europa.eu/cvm/docs/com_2012_410_ro.pdf.
[4] A se vedea Decizia nr. 134 din 6 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 august 2000, Decizia nr. 308 din 15 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 16 ianuarie 2002, Decizia nr. 337 din 29 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 31 ianuarie 2002, Decizia nr. 95 din 21 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 301 din 8 mai 2002, sau Decizia nr. 298 din 8 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 581 din 14 august 2003.
[5] În sens contrar, Curtea Constituţională , Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000. În acelaşi sens, Opinie separată, judecător, Ioan Vida, Preşedintele Curţii Constituţionale, judecător, Kozsokár Gábor : “ Având în vedere aceste prerogative, aparţinând exclusiv legiuitorului, aprecierea că în prezent nu se impune apărarea prin mijloace de drept penal a demnităţii, reputaţiei şi a dreptului persoanei la propria imagine şi în consecinţă, dezincriminarea faptelor de insultă şi de calomnie nu contravine niciunei norme constituţionale, constituind doar o problemă de oportunitate şi de justificare practică”.
[6] Curtea Constituţională, Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007
[7] Opinie separată, I. Vida, . Kozsokár Gábor
[8] Ibidem.
[9] Curtea Constituţională, Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din 12 februarie 2007
[10] Curtea Constituţională, Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013
[11] Comisia Europeană, Bruxelles, 18.7.2012 , COM(2012) 410 final , Raport al Comisiei către Parlamentul European şi Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare și verificare [SWD(2012) 231 final].
[12] De exemplu, Hotărârea din 17 decembrie 2004 pronunţată în Cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, § 91.
[13] De exemplu, Hotărârea din 27 martie 1996 pronunţată în Cauza Goodwin împotriva Regatului Unit, § 39.
[14] A se vedea, printre multe altele, Hotărârea din 24 februarie 1997 pronunţată în Cauza De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, § 37, Hotărârea din 25 iunie 2002 pronunţată în Cauza Colombani şi alţii împotriva Franţei, § 55, şi Hotărârea din 17 decembrie 2004 pronunţată în Cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României, § 93.
[15] În acest sens, Curtea s-a pronunţat atât prin Decizia nr. 62/2007, cât şi prin alte decizii [de exemplu, Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000, Decizia nr. 778 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 6 iulie 2009, Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 694 din 20 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 14 iunie 2010, şi Decizia nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013.
[16] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009.
[17] Vezi şi CEDO, Hotărârea din 17 decembrie 2004 în cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României , publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 501 din 14 iunie 2005 (Cererea nr. 33.348/96)
[18] Opinie concurentă, prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc la Curtea Constituţională, decizia nr. 206 din 20 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 13 iunie 2013.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.