CEDO, PAVALACHE VS ROMÂNIA, PREZUMȚIA DE NEVINOVĂȚIE, PUBLICITATEA INFORMAŢIILOR PRIVIND PROCEDURILE JUDICIARE ŞI ASIGURAREA UNUI PROCES ECHITABIL
Articolul 52 din Codul de procedură penală, articol introdus prin Legea nr. 281/2003, statuează că orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă. Cu privire la prezumția de nevinovăție, art. 4 din Codul nou de procedură penală adaugă – după administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului amintește că libertatea de a primi și da informații nu poate să împiedice totuși autoritățile să informeze publicul cu privire la anchetele penale aflate în desfășurare. Însă dreptul la informare este limitat de discreția și grija necesare respectării prezumției de nevinovăție (hotărârea Butkevicius vs Lituaniei, cauza Daktaras vs Lituania). Ceea ce importă este sensul real al declarațiilor, și nu forma lor literală, dubitativă sau interogativă (cauza Lavents vs Letoniei).
Deși dreptul la informare trebuie respectat, prea multe elemente de identificare a acuzaților (de exemplu, fotografii) chiar dacă aceștia nu au fost nominalizați, pot crea posibilitatea de a induce aparența unei culpabilități evidente.
Hotărârea Allenet de Ribemont c. France, arrêt du 10 février 1995, série A no 308, § 36 este cea dintâi cauză în care s-a constatat o încălcare a prezumției de nevinovatei datorată unor declarații publice făcute de procuror [1].
Există o o atingere dacă nu se fac nuanţări sau fără rezerve cuvenite în declaraţii publice privitoare la persoana cercetată, incitând publicul, prejudiciind aprecierea faptelor de către judecători[2].
Foarte recent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat România.
La Cour rappelle que le principe de la présomption d’innocence consacré par le paragraphe 2 de l’article 6 exige qu’aucun représentant de l’Etat ne déclare qu’une personne est coupable d’une infraction avant que sa culpabilité ait été établie par un tribunal .
Une atteinte à la présomption d’innocence peut émaner non seulement d’un juge ou d’un tribunal mais aussi d’autres autorités publiques, y compris de policiers (ibidem, § 37 et Lavents c. Lettonie, no 58442/00, § 125, 28 novembre 2002) ou de procureurs, surtout lorsque ces derniers exercent des fonctions quasi-judiciaires et contrôlent le déroulement de l’enquête (voir, Daktaras c. Lituanie, no 42095/98, § 42, CEDH 2000‑X). Elle se trouve atteinte par des déclarations ou des actes qui reflètent le sentiment que la personne est coupable et qui incitent le public à croire en sa culpabilité ou qui préjugent de l’appréciation des faits par le juge compétent (voir, Y.B. et autres c. Turquie, nos 48173/99 et 48319/99, § 50, 28 octobre 2004).
En l’espèce, s’agissant des propos émanant de divers hommes politiques, la Cour estime qu’il convient de les situer dans le contexte de la lutte contre la corruption, un sujet de préoccupation pour l’ensemble de la société roumaine. Tels qu’ils ressortent des articles de presse fournis par le requérant, la Cour considère qu’ils étaient de nature politique et ne préjugeaient pas de l’appréciation des faits par les juges compétents (voir, mutatis mutandis, Viorel Burzo c. Roumanie, nos 75109/01 et 12639/02, § 164, 30 juin 2009).
Quant à l’écho que l’affaire a eu dans la presse, la Cour considère qu’il est inévitable, dans une société démocratique, que des commentaires parfois sévères soient faits par les journalistes sur une affaire sensible qui, comme celle du requérant, mettait en cause la moralité de hauts fonctionnaires (mutatis mutandis, Y.B. et autres, § 48).
Cependant, si les autorités nationales ne sauraient être tenues pour responsables des actes de la presse, la Cour souligne encore une fois l’importance du choix des termes employés par les agents de l’Etat et surtout par les autorités judicaires qui contrôlent le déroulement de l’enquête (voir, Daktaras, § 44).
En l’espèce, la Cour note qu’en informant les journalistes du placement du requérant en détention provisoire, le procureur H.M. a affirmé que toutes les preuves convergeaient vers l’établissement avec certitude de la culpabilité du requérant et que sa condamnation était inéluctable dès lors que « rien ni personne ne peut plus le sauver de la responsabilité pénale » (§ 50).
La Cour note que ces informations ont été portées à la connaissance de la presse dans un contexte indépendant de la procédure pénale elle-même ou par le biais d’une décision motivée. Eu égard à la teneur et au contexte de ces propos, la Cour conclut qu’ils indiquaient clairement que le requérant s’était rendu coupable de corruption, encourageaient le public à croire en sa culpabilité et préjugeaient de l’appréciation des faits par les juges compétents (voir, mutatis mutandis, Samoilă et Cionca c. Roumanie, no 33065/03, § 95, 4 mars 2008).
Dès lors, la Cour estime que les déclarations faites par le procureur H.M. ont porté atteinte à la présomption d’innocence du requérant (§ 52).
Partant, il y a eu violation de l’article 6 § 2 de la Convention[3] .
Le requérant se plaint du fait que les déclarations du procureur H.M. et des plus hautes autorités de l’Etat, ainsi que la campagne de presse dirigée contre lui sur l’initiative de ces autorités ont porté atteinte au respect de sa présomption d’innocence et ont influencé l’issue du procès.
Le Gouvernement conteste cette thèse. Il affirme que les juges qui ont examiné l’affaire n’ont pas été influencés par la prise de position du procureur et ont rempli leur tâche en respectant toutes les garanties d’un procès équitable (§ 42).
S’agissant des déclarations des hommes politiques, le Gouvernement soutient qu’elles avaient un caractère général dans le contexte de la lutte contre la corruption et ne visaient pas en particulier le requérant (§ 43).
Enfin, il estime que la présomption d’innocence d’un inculpé n’empêche pas les autorités d’informer le public sur les enquêtes pénales en cours de déroulement (§ 44[4]).
Dreptul autoritarilor să informeze cu privire la procedurile judiciare aflate în desfășurare, trebuie să se rezume la enunțarea unor elemente obiective din cadrul procedurii , trebuind să fie lipsite de orice apreciere subiectivă și personală și de orice prejudecată referitoare la vinovăția acuzatului (cauza YB vs Turciei).
Aplicarea cerinţei procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfăşurare a procesului, iar nu şi în ceea ce priveşte cadrul juridic sancţionator al faptelor, adică în materia dreptului substanţial. Curtea Constituțională a arătat că nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţie şi nici din cel al art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinţei procesului echitabil ar trebui să excedeze necesităţii asigurării garanţiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanţial ( Curtea Constituţională, Decizia nr. 311 din 3 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. nr. 251 din 11 aprilie 2011).
Prin Decizia nr. 1051 din 9 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 14 noiembrie 2008, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că art. 146 din Codul penal cuprinde o normă cu caracter explicativ prin care se lămureşte înţelesul expresiei “consecinţe deosebit de grave”. Această reglementare este necesară cu atât mai mult cu cât legiuitorul a prevăzut consecinţele deosebit de grave ca element circumstanţial în conţinutul agravant al mai multor infracţiuni ( vezi şi Decizia nr. 641 din 11 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 26 mai 2010).
Să nuanțăm totuși – prezumția de nevinovăție este prevăzută de un articol referitor la procesul echitabil, dar iată că se aplică dincolo de procesul stricto sensu (cauza Allenet de Ribemont). Articolul 6 se aplică chiar înainte de faza pregătitoare a procesului, reclamantul nefiind încă inculpat[5].
Mai semnalăm faptul că semnul caracterului penal al unei fapte nu este dat de calificarea din dreptul intern, , luându-se în considerare efectul descurajant al sancțiunii – privarea de libertate sau o valoare ridicată a amenzilor (contavenții, domeniul vamal, fiscal, disciplinar etc. [6]
Deși este normal ca un proces să atragă atenția opiniei publice, să fie mediatizat atât înainte, cât și în timpul desfășurării procedurilor penale, o campanie (continuă și susținută) virulentă în presă, de natură să influențeze în mod real societatea și instanța reprezintă o încălcare a prezumției de nevinovatei pentru care statul este răspunzător datorită lipsei de acțiune în vederea stopării acestora (cauzele Akay vs Turciei și Priebke vs Italiei, cauza Soylemez vs Turciei, cauza Guler vs Turciei).
Prezumția de nevinovăție este înfrântă atunci când declarațiile oficialilor statului referitor la vinovăția acuzaților sunt independente total de procedura penală aflată în desfășurare, mai ales dacă acestea sunt exprimate în conferințe de presă convocate cu acest scop.
Atât timp cât nu se revine în mod public asupra declarațiilor anterioare făcute în presă, există o prezumție relativă că aceste declarații sunt conforme cu ceea ce s-a vrut a fi declarat. În cazul unei mediatizări a cauzei, elemente precum prezentarea acuzaților în fața instanței în hainele din penitenciar ori cu cătușe la mâini sunt de natură a aduce atingere prezumției de nevinovăție (cauza Samoilă și Cionca vs României).
Prezumţia de nevinovăţie, consacrată de art. 6 § 2 din Convenţie, este o condiţie a unui proces echitabil şi prevede ca niciun reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de o infracţiune înainte ca vinovăţia sa să fi fost stabilită de instanţă, încălcarea prezumţiei de nevinovăţie putând, prin urmare, să emane nu numai de la un judecător sau o de la o instanţă, ci şi de la alte autorităţi publice
Curtea subliniază importanţa alegerii cuvintelor de către agenţii statului în declaraţiile pe care le formulează înainte ca o persoană să fi fost judecată şi recunoscută ca vinovată de o infracţiune (Daktaras împotriva Lituaniei nr. 42.095/98, § 41, CEDO 2000-X).
În final, aceasta reaminteşte că problema încălcării prezumţiei de nevinovăţie trebuie analizată în contextul circumstanţelor particulare în care au fost formulate afirmaţiile litigioase (Daktaras, § 43, Hotărârea din 01/12/2008 în Cauza Vitan vs României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 19/02/2010).
În cauza de faţă, procurorul însărcinat cu efectuarea anchetei penale împotriva reclamantului a afirmat, la data de 19 decembrie 2000, cu ocazia unei conferinţe de presă, că reclamantul era vinovat de trafic de influenţă, deşi vinovăţia sa nu a fost stabilită legal decât la data de 15 mai 2002, data la care s-a pronunţat decizia definitivă în speţă (mutatis mutandis, Minelli vs Elveţiei, Hotărârea din 25 martie 1983, seria A nr. 62, pp. 16-17, § 32). De asemenea, acesta nu şi-a nuanţat cuvintele şi nici nu a avut grijă să le situeze în contextul procedurii aflate pe rol împotriva reclamantului.
În aceste circumstanţe, Curtea apreciază că declaraţia făcută de procuror a putut să fie percepută ca o declaraţie oficială în sensul că reclamantul era vinovat, deşi vinovăţia sa nu fusese încă stabilită legal.
Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că a avut loc încălcarea art. 6 § 2 din Convenţie.
Activitatea de informare publică a instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor este reglementată de „Ghidul de bune practici pentru cooperarea între instanţe, parchetele de pe lângă acestea şi mass-media”, adoptat prin hotărâre a C. S. M. [7].
Recomandarea (2003) 13 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, la care se face referire în mod expres în ghid, reglementează tocmai furnizarea către media a informaţiilor din cursul procedurilor penale. Potrivit principiului 2 din aceasta, respectul pentru prezumţia de nevinovăţie este parte integrantă din dreptul la un proces echitabil. ”Opiniile şi informaţiile care relatează despre procedurile penale în curs pot fi comunicate sau diseminate către media doar atunci când acestea nu prejudiciază prezumţia de nevinovăţie a suspectului sau acuzatului”. Principiul 8 din Recomandare instituie pentru autorităţile judiciare obligaţia respectării dreptului la viaţă privată a persoanelor suspecte, în concordanţă cu art. 8 din CEDO, atunci când oferă informaţii despre proceduri penale în curs de desfăşurare.
În aceeaşi ordine de idei, Recomandarea (2000) 19 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei impune un comportament care să respecte imperativele prezumţiei de nevinovăţie şi ale independenţei puterii judecătoreşti. Potrivit pct. 24 din Recomandare, “În efectuarea îndatoririlor lor, procurorii trebuie, în special: (…)b. să respecte şi să protejeze drepturile omului, astfel cum au fost prevăzute în Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale”, iar, potrivit pct. 30 , “Procurorii trebuie să păstreze confidenţiale informaţiile obţinute de la terţi, în special atunci când prezumţia de nevinovăţie este pusă la îndoială, cu excepţia cazului în care divulgarea este necesară în interesul justiţiei sau este prevăzută de lege.”
Trebuie să existe o distincție clară și fundamentală între declarațiile în care se spune că cineva este suspectat de comiterea unei infracțiuni și o declarație clară, certă, ca o persoană a săvârșit o infracțiune (CEDH, cauza Khuzhin vs Rusiei, cauzele Matijasevic vs Serbiei și Nestak vs Slovaciei, Gokceli vs Turciei).
Curtea Constituțională a constatat că din interpretarea dispoziţiilor legale criticate (prevederile art. 148 alin. 1 lit. f) C. pr. pen. ) nu rezultă că inculpatului i se impută săvârşirea unei infracţiuni, fapt care nu poate fi stabilit decât prin hotărâre judecătorească de condamnare rămasă definitivă. De asemenea, folosirea de către legiuitor a termenului “infracţiune” are o semnificaţie pur tehnică, acesta desemnând încadrarea faptei cu privire la care există probe sau indicii temeinice că a fost săvârşită de inculpat, într-un anumit text de lege, care prevede fapta ca infracţiune şi o sancţionează cu o anumită pedeapsă. Aşa fiind, contrar susţinerilor autorului excepţiei, dispoziţiile legale examinate nu contravin prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, referitoare la prezumţia de nevinovăţie ( Curtea Constituţională, Decizia nr. 597 din 5 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351 din 20 mai 2011. idem Decizia nr. 76 din 8 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 157 din 22 februarie 2005, Decizia nr. 245 din 9 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 30 martie 2006, Decizia nr. 1.142 din 4 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 7 ianuarie 2008).
Subiecții sunt indicați ca fiind: „public authorities”, „representants de l’Etat”, „agent de l’Etat”, ”public officials” sau „autorites investies du pouvoir publique”, în esență, reprezentanții statului, învestiți cu putere publică, indiferent dacă este vorba de executiv, legislativ sau de autoritatea judecătorească, aflați în exercițiul funcției la momentul declarațiilor și care exprimă opiniile sau dau aparența că exprimă aceste opinii în numele instituției pe care o reprezintă: membrii ai executivului cu funcții de reprezentare (Ministrul de Interne, Șeful Parlamentului – Allenet de Ribemont, Butkevicius), ai sistemului judiciar (Directorul Secției de Investigații Criminale Paris, procurorul – Butkevicius), magistrații ce judeca cauză sau arestarea preventivă (Lavents, Soylemez, Freimanis), procurorul, organele de anchetă (poliție – Samoilă și Cionca, Vitan, Khuzhin sau YB și alții vs Turcia[8]).
Puterea de convingere pe care o are agentul statului, poziția pe care acesta o ocupă în cadrul aparatului de stat, încrederea publică de care beneficiază, sunt elemente care, raportate la comportamentul funcționarului public, trebuie să imprime o mai mare grijă și prudență în declarațiile publice față de anchetele penale în curs[9] .
Liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte[10].
Ceea ce se urmăreşte prin reglementarea fazei urmăririi penale este necesitatea asigurării unui sistem omogen de garanţii procesuale, izvorând din interesul general al societăţii şi al persoanelor vătămate prin infracţiune, al restabilirii situaţiei anterioare, al dezdăunării victimei, dar şi din ideea garantării drepturilor omului şi din prezumţia de nevinovăţie, pentru a nu limita libertatea nici unei persoane şi a nu supune rigorilor legii penale nici o persoană nevinovată.
Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea demnităţii umane. Supunerea acesteia la tortură sau la tratamente cu cruzime, inumane ori degradante este pedepsită prin lege.
Procurorii au obligaţia de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informaţiile pe care le-au obţinut în această calitate.
În cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidenţial, procurorii sunt obligaţi – sub sancţiune disciplinară – să păstreze materialele respective în incinta parchetului şi să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege şi de regulament[11].
Urmărirea nu este secretă, ci confidenţială, fără publicitatea specifică judecăţii; nu poate fi secret ceea ce ştiu toţi martorii, experţii, interpreţii cauzei, toate persoanele chemate ca martori asistenţi, persoanele care asistă la cercetări locale sau la percheziţii şi în fine toţi apărătorii[12].
De aceea apreciem că, mai înainte de publicarea informaţiei privind un anume făptuitor este necesară îndeplinirea paşilor privind încunoştinţarea aceleiaşi persoane despre faptul că asupra sa (a început să) se desfăşoară o activitate de cercetare penală; de asemenea, este necesară încunoştinţarea despre fapta pentru care este cercetat, chiar încadrarea juridică a acesteia .
Credem că nu este permisă informarea opiniei publice prin comentarea faptei în sine mai înainte de a se fi terminat urmărirea penală, respectiv acordarea de detalii privind modul concret de săvârşire a unui infracţiuni.
Dreptul la un proces echitabil presupune, de la naşterea unui raport de drept penal, ca orice parte să aibă posibilitatea rezonabilă de a-şi expune cauza sa tribunalului în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de partea adversă[13].
Totodată, alin. 3 al art. 224 din Codul de procedură penală prevede că “Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă”. Rezultă deci că în acest moment, cu excepţia procesului-verbal menţionat în textul citat, nu pot fi efectuate acte care să constituie mijloace de probă în sensul prevederilor art. 64 din Codul de procedură penală şi care să vizeze o anumită persoană, bănuită ca fiind autorul infracţiunii, întrucât noţiunea de “acuzat” priveşte persoana căreia i se impută, formal şi explicit sau implicit, prin efectuarea unor acte de urmărire penală îndreptate împotriva sa, săvârşirea unei infracţiuni[14].
Potrivit regulilor procedurii penale române, asemenea acte se efectuează doar în cursul procesului penal, în condiţiile asigurării exercitării dreptului la apărare prevăzut la art. 24 din Constituţie[15].
Începerea urmăririi penale se dispune in personam imediat ce există suficiente date ce duc la determinarea autorului infracţiunii.
Pe de altă parte, potrivit art. 15 alin. (1) din Legea privind liberul acces la informaţiile de interes public[16] accesul mijloacelor de informare în masă la informaţiile de interes public este garantat.
Potrivit prevederilor art. 5 din Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie 2001, fiecare autoritate sau instituţie publică are obligaţia să comunice din oficiu următoarele informaţii de interes public:
a) actele normative care reglementează organizarea şi funcţionarea autorităţii sau instituţiei publice;
b) structura organizatorică, atribuţiile departamentelor, programul de funcţionare, programul de audienţe al autorităţii sau instituţiei publice;
c) numele şi prenumele persoanelor din conducerea autorităţii sau a instituţiei publice şi ale funcţionarului responsabil cu difuzarea informaţiilor publice;
d) coordonatele de contact ale autorităţii sau instituţiei publice, respectiv: denumirea, sediul, numerele de telefon, fax, adresa de e-mail şi adresa paginii de Internet;
e) sursele financiare, bugetul şi bilanţul contabil;
f) programele şi strategiile proprii;
g) lista cuprinzând documentele de interes public;
h) lista cuprinzând categoriile de documente produse şi/sau gestionate, potrivit legii;
i) modalităţile de contestare a deciziei autorităţii sau a instituţiei publice în situaţia în care persoana se consideră vătămată în privinţa dreptului de acces la informaţiile de interes public solicitate.
Prin Hotărârea nr. 123 din 7 februarie 2002 au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, în care se arată că pentru organizarea şi asigurarea accesului liber şi neîngrădit al oricărei persoane la informaţiile de interes public autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a organiza compartimente specializate de informare şi relaţii publice sau de a desemna persoane cu atribuţii în acest domeniu.
Structurile sau persoanele responsabile de relaţia cu presa a instituţiei sau autorităţii publice respective au următoarele atribuţii:
a) să furnizeze ziariştilor, prompt şi complet, orice informaţie de interes public care priveşte activitatea instituţiei sau autorităţii publice pe care o reprezintă;
b) să acorde fără discriminare, în termen de cel mult două zile de la înregistrare, acreditarea ziariştilor şi a reprezentanţilor mijloacelor de informare în masă;
c) să informeze în timp util şi să asigure accesul ziariştilor la activităţile şi acţiunile de interes public organizate de instituţia sau autoritatea publică;
d) să asigure, periodic sau de fiecare dată când activitatea instituţiei ori a autorităţii publice prezintă un interes public imediat, difuzarea de comunicate, informări de presă, organizarea de conferinţe de presă, interviuri sau briefinguri;
e) să difuzeze ziariştilor dosare de presă legate de evenimente sau de activităţi ale instituţiei ori autorităţii publice;
f) să nu refuze sau să nu retragă acreditarea unui ziarist decât numai pentru fapte care împiedică desfăşurarea normală a activităţii instituţiei sau autorităţii publice respective şi care nu privesc opiniile exprimate în presă de respectivul ziarist;
g) în cazul retragerii acreditării unui ziarist, să asigure organismului de presă obţinerea acreditării pentru un alt ziarist (art. 29 din norme).
Prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informaţiei.
În schimb, prin informaţie cu privire la datele personale se înţelege orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă. Din interpretarea art. 6 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului rezultă că un câmp de aplicare acoperă atât persoanele fizice, cât şi cele juridice.
Dar articolul 6 § 2 al convenţiei nu poate fi invocat spre a împiedica autorităţile să informeze publicul cu privire la anchetele penale în curs; textul impune însă ca ele să procedeze cu toată grija şi rezerva comandate de respectarea prezumţiei de nevinovăţie:
„38. Freedom of expression, guaranteed by Article 10 (art. 10) of the Convention, includes the freedom to receive and impart information. Article 6 para. 2 (art. 6-2) cannot therefore prevent the authorities from informing the public about criminal investigations in progress, but it requires that they do so with all the discretion and circumspection necessary if the presumption of innocence is to be respected[17].”
De aceea, potrivit art. 12 alin. (1) din Legea privind liberul acces la informaţiile de interes public, se exceptează de la accesul liber al cetăţenilor, prevăzut la art. 1 din lege, printre altele, informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale (sau disciplinare), dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare , precum şi informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora nu aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces. Comunicarea trebuie să nu reprezinte în fapt o declaraţie de vinovăţie care ar incita publicul să creadă în aceasta, să nu prejudicieze aprecierea faptelor de către judecătorii competenţi.
De asemenea, informaţiile cu privire la datele personale ale cetăţeanului pot deveni informaţii de interes public numai în măsura în care nu afectează capacitatea de exercitare a unei funcţii publice, imaginea unei persoane fizice sau juridice.
Cum dreptul la un proces echitabil este un principiu fundamental, apreciem că, în baza prezumţiei de nevinovăţie, nu este indicat a se face publice date sau informaţii care ar aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces.
În consecință, considerăm că , de regulă, pentru informarea opiniei publice, este indicat a se face publice numai acele activităţi care privesc activitatea de natură administrativă a parchetului.
În ceea ce priveşte activitatea de urmărire penală, procurorul trebuie să facă public faptul că:
– a început o urmărire penală in rem, cu descrierea unei fapte penale petrecute;
– a început o urmărire penală in personam cu indicarea învinuitului, ca persoană BĂNUITĂ căreia i se impută – chiar implicit, dar neechivoc – o faptă cu conotaţie penală, cu descrierea acesteia, cu indicarea încadrării juridice, și, mai apoi ca inculpat ;
– stadiul administrativ al anchetei ( dispoziţii de reţinere, propunere de arestare preventivă, evoluţie, desfăşurare a urmăririi penale, ca activitate a organului de urmărire penală, reluarea urmăririi penale etc. );
– soluţiile dispuse;
– faptul că a terminat urmărirea penală şi
– a întocmit şi a înaintat rechizitoriu către instanţă.
La acest moment rechizitoriul devine un act public, informaţiile din cuprinsul său sunt de interes public întrucât constituie o declaraţie publică asupra activităţii organului de urmărire penală.
Informaţiile trebuie comunicate publicului cu toată grija întrucât inculpatul se va bucura de prezumţia de nevinovăţie până la stabilirea vinovăţiei sale printr–o hotărâre penală definitivă.
În concluzie, funcţionarea efectivă a prezumţiei de nevinovăţie impune statului obligaţia pozitivă să ia toate măsurile pentru ca simplul fapt al efectuării de acte de cercetare penală/acte premergătoare să nu se transforme într-o proscriere publică[18].
[1] CEDH, Troisième Section, Affaire Pavalache c. Roumanie, Requête no 38746/03 , Arrêt, 18 octobre 2011, § 53
[2] V. Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului , ed. a 5-a, rom. , IRDO, 2005, nr. 105, pp. 316 sqq 9e ed. fr. , Sirey, 2004. D. Ciuncan, Jurisprudență și doctrină penală în materia corupției, Lumina Lex, 2004, p. 626, sub voce Prezumția de nevinovăție. , F.A.vs Turciei (dec.), nr. 36.094/97, 11 mai 1999, şi Y.B. şi alţii vs Turciei, nr. 48.173/99 şi 48.319/99, §§ 43-44, 28 octombrie 2004].
[3] CEDH, Troisième Section, Affaire Pavalache c. Roumanie, Requête no 38746/03 , Arrêt, 18 octobre 2011, § 53[3].
[4] http://dorin.ciuncan.com
[5] A se vedea și Jean-François Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, 2009, nr. 292 sqq, pp. 402 sqq.
[6] Renucci, op. cit. , nr. 294, pp. 404-405 .
[7]http://www.csm-just.ro/csm/index.php?cmd=caut&doc=228&lk=6,, http://www.pna.ro/ghid_bune_practici.htm
[8] Respectarea prezumţiei de nevinovăţie în România, studiu de caz: Comunicatele de presă ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie și Justiţie şi ale Direcţiei Naţionale Anticorupţie, mppublicitatesojust. ro ”Comunicatele de presă emise de PICCJ şi DNA reprezintă punctele de vedere ale acestor instituţii cu privire la săvârşirea unor infracţiuni de persoane complet determinate. Forma şi conţinutul acestor puncte de vedere exclud orice grad de incertitudine, ele exprimând siguranţa deplină cu privire la vinovăţia învinuitului sau inculpatului la care se referă în ce priveşte comiterea unor infracţiuni. Indiferent de stadiul anchetei, vinovăţia învinuitului sau inculpatului nu este pusă la îndoială.
Afirmaţiile sunt făcute fără rezervă, într-un limbaj tehnic şi specializat, fiind analizate şi descrise ca sigure atât faptele săvârşite, cât şi vinovăţia învinuitului sau inculpatului în ce priveşte comiterea acesteia. Comunicările oficiale nu conţin precizări din care publicul sa înţeleagă că vinovăţia persoanei nu poate fi stabilită decât de o instanţă de judecată şi că până atunci datele culese în timpul anchetei penale sunt simple presupuneri. Din punct de vedere subiectiv, aceste comunicări au puterea de a induce publicului impresia vinovăţiei persoanelor la care se referă, la aceasta contribuind atât limbajul tehnic şi specializat folosit, cât şi autoritatea formală a instituţiei emitente. ”
[9] Alexandra Carmen Lancranjan, Încălcarea prezumției de nevinovăție prin declarații oficiale ale reprezentanților statului, Institutul Național al Magistraturii, București, 2009
[10] Curtea Constituţională, dec. nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994. În acelaşi sens, Curtea Constituţională, dec. nr. 92/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 297/1996, dec. nr. 16/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136/1999 şi nr. 69/1994
[11] Consiliul Superior al Magistraturii, Plenul, Hotărârea nr. 328 din 24 august 2005, pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 8 septembrie 2005, articolul 15.
[12] V. Dongoroz, Explicaţii teoretice. . .,vol. II, p. 24. Anul apariţiei lucrării este 1976
[13] Comisia Europeană a Drepturilor Omului, hotărârea din 16 iulie 1968, cit. apud D. Cosma, Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 1/1996, accesul la justiţie şi exigenţele art. 6 CEDO, în „Revista română de drepturile omului” nr. 13/1996, p. 19
[14] CEDH, Deweer, 27 februarie 1980, § 48; Foti , 10 decembrie 1982 ; Oztürk, 21 februarie 1984; Brozicek, 18 decembrie 1989. Punerea sub acuzare reprezintă comunicarea oficială adresată unei persoane a învinuirii de a fi săvârşit o infracţiune – cu consecinţe importante asupra situaţiei persoanei suspecte (Bursuc, hotărârea din 12 octombrie 2004 , § 115; Reinhardt, Slimane – Kaid, hotărârea din 31 martie 1998, § 93)
[15] Curtea Constituţională, decizia nr. 210 din 26 octombrie 2000 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. 1, ale art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 5 martie 2001
[16] Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 663 din 23 octombrie 2001, cu modificările ulterioare, Legea nr.371/2006, Legea nr.188/2007
[17] CEDH, Allenet de Ribemont v. France, 10/02/1995, § 38. O sinteză în V.Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului , ed.a 5-a , 2005, IRDO, pp.316-318. D. Ciuncan, Jurisprudență și doctrină penală ăn materia corupției, Lumina Lex, 2004, p. 626, sub voce Prezumția de nevinovăție.
[18] Respectarea prezumţiei de nevinovăţie în România, cit, supra.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.