În jurisprudenţa sa, Curtea a dezvoltat patru motive fundamentale pentru a justifica arestarea preventivă a unui acuzat suspectat că ar fi comis o infracţiune:
- PERICOLUL CA ACUZATUL SĂ FUGĂ (Stogmuller vs Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 9, § 15);
- riscul ca acuzatul, odată repus în libertate, SĂ ÎMPIEDICE ADMINISTRAREA JUSTIŢIEI (Wemhoff vs Germaniei, Hotărârea din 27 iunie 1968, seria A nr. 7, § 14),
- SĂ COMITĂ NOI INFRACŢIUNI (Matzenetter vs Austriei, Hotărârea din 10 noiembrie 1969, seria A nr. 10, § 9) sau
- SĂ TULBURE ORDINEA PUBLICĂ [Letellier vs Franţei, Hotărârea din 26 iunie 1991, seria A nr. 207, § 51, şi Hendriks vs Olandei (dec.), nr. 43.701/04, 5 iulie 2007 Calmanovici § 93 ].
Curtea Europeană a Drepturilor Omului reaminteşte că termenii “regulamentar” şi “conform căilor legale” fac trimitere esenţialmente la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de a respecta normele de fond şi de procedură ale acesteia. În plus, art. 5 § 1 impune conformitatea oricărei privări de libertate cu scopul acestui articol: să protejeze individul împotriva arbitrarului (Amuur vs Franţei, Hotărârea din 25 iunie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, § 50; Scott vs Spaniei, Hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, § 56, Assenov, § 139). Deşi incumbă în primul rând autorităţilor naţionale, şi mai ales tribunalelor, interpretarea şi aplicarea dreptului intern, totuşi, ţinând cont că în articolul 5 § 1 nerespectarea dreptului intern reprezintă încălcarea Convenţiei, Curtea poate şi trebuie să exercite un anumit control pentru a urmări dacă dreptul intern a fost respectat. (Douiyeb c. Olandei [GC], nr. 31464/96, § 45).
Obiectul art. 5 § 3, ce formează un întreg cu paragraful 1 lit. c) din acelaşi articol [Lawless vs Irlandei (nr. 3), Hotărârea din 1 iulie 1961, seria A nr. 3, p. 52 § 14], constă în a oferi persoanelor lipsite de libertate o garanţie specială: o procedură judiciară al cărei scop este să se asigure că nimeni nu este lipsit de libertatea sa în mod arbitrar (Schiesser vs Elveţiei, Hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, § 30). Curtea a arătat în mai multe rânduri că art. 5 § 3 din Convenţie oferă persoanelor arestate sau deţinute cu motivarea că sunt bănuite că ar fi comis o infracţiune penală garanţii împotriva lipsirii arbitrare sau nejustificate de libertate (Assenov şi alţii vs Bulgariei din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, p. 3298, § 146). Art. 5 § 3 are în esenţă ca obiect să impună punerea în libertate în momentul în care detenţia încetează a mai fi rezonabilă.
Curtea reaminteşte că nu se poate supune unei evaluări abstracte caracterul rezonabil al duratei unei detenţii (Patsouria vs Georgiei, nr. 30.779/04, § 62, 6 noiembrie 2007). În această privinţă, art. 5 § 3 din Convenţie nu poate fi interpretat în sensul că ar autoriza în mod necondiţionat o arestare preventivă, în măsura în care aceasta nu depăşeşte o anumită durată. Orice menţinere în arest preventiv a unui acuzat, chiar şi pentru o scurtă durată, trebuie justificată în mod convingător de către autorităţi ( Chichkov vs Bulgariei, nr. 38.822/97, § 66, CEDO 2003-I, şi Musuc vs Moldovei, nr. 42.440/06, § 41, 6 noiembrie 2007).
O hotărâre motivată a instanţelor interne în materie dovedeşte că părţile au fost ascultate în mod efectiv. Ea îi permite părţii interesate să facă apel şi îi dă instanţei de apel posibilitatea de a analiza hotărârea respectivă din perspectiva motivelor astfel invocate. Numai oferind motivele pe care se bazează o hotărâre se poate permite un control public al administrării justiţiei (Suominen vs Finlandei, nr. 37.801/97, § 37, 1 iulie 2003). Pe de altă parte, argumentele pro şi contra punerii în libertate nu trebuie să fie “generale şi abstracte” ( Smirnova vs Rusiei, nr. 46.133/99 şi 48.183/99, § 63, CEDO 2003-IX ).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului observă că noţiunea de “împiedicare a bunei desfăşurări a urmăririi penale” este diferită de cea de “ pericol pentru ordinea publică”, deoarece ea este enunţată la art. 148 lit. d) C. pr. pen. român , şi nu la art. 148 lit. h), care a constituit temeiul legal al menţinerii părţii interesate în arest preventiv.
Curtea apreciază că, prin aceea că nu au prezentat fapte concrete în ceea ce priveşte riscurile antrenate în caz de punere în libertate a părţii interesate şi prin faptul că nu au ţinut cont de măsurile alternative, precum şi prin faptul că au ales să se sprijine în principal pe gravitatea faptelor comise şi să nu analizeze individual situaţia reclamantului, autorităţile nu au oferit motive “relevante şi suficiente” pentru a justifica necesitatea de a-l menţine în arest preventiv în perioada în discuţie (CEDH, Hotărârea din 1 iulie 2008 în Cauza Calmanovici vs României , Cererea nr. 42.250/02).
Obiectul art. 5 § 3, ce formează un întreg cu paragraful 1 lit. c) din acelaşi articol [Lawless vs Irlandei (nr. 3), Hotărârea din 1 iulie 1961, seria A nr. 3, p. 52 § 14], constă în a oferi persoanelor lipsite de libertate o garanţie specială: o procedură judiciară al cărei scop este să se asigure că nimeni nu este lipsit de libertatea sa în mod arbitrar (Schiesser vs Elveţiei, Hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, § 30). Curtea a arătat în mai multe rânduri că art. 5 § 3 din Convenţie oferă persoanelor arestate sau deţinute cu motivarea că sunt bănuite că ar fi comis o infracţiune penală garanţii împotriva lipsirii arbitrare sau nejustificate de libertate (vezi, printre altele, Hotărârea Assenov şi alţii vs Bulgariei din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VIII, p. 3298, § 146). Art. 5 § 3 are în esenţă ca obiect să impună punerea în libertate în momentul în care detenţia încetează a mai fi rezonabilă.
În concluzie, să reținem, cel puțin, că menţinerea în detenţie nu trebuie folosită pentru a anticipa aplicarea unei pedepse privative de libertate sprijinindu-se în mod esenţial şi abstract pe gravitatea faptelor comise.
Cum e în alte părți. În Cauza N.C. vs Italiei, hotărârea din 18 decembrie 2002 analizează condiţiile de aplicare a unei măsuri de precauţiune (misura cautelare) în cadrul procedurii penale italiene.
Condiţiile de aplicare a unei măsuri de precauţiune (misura cautelare) în cadrul procedurii penale sunt numeroase în baza articolului 272 şi următoarele din Codul de procedură penală italiană .
Existenţa unor “grave indicii de culpabilitate”
În termenii articolului 273 § 1 din C. pr. pen, “nimic nu poate face obiectul unei măsuri de precauţiune dacă nu există grave indicii de culpabilitate (gravi indizi di colpevolezza) “. Aceste indicii trebuie să privească o infracţiune pedepsită cu închisoarea pe viaţă sau a unei detenţii mai mare de trei ani.
Curtea de Casaţie a precizat că prin “grave indicii de culpabilitate” trebuie să se înţeleagă orice element în sarcină, care fără să fie de natură să demonstreze dincolo de orice bănuială rezonabilă responsabilitatea suspectului, permite totodată de a se presupune că o astfel de responsabilitate s-ar putea stabili ulterior, ceea ce creează, în stadiul instrumentării cauzei, o probabilitate de culpabilitate sporită.
Indiciile trebuie să constituie un puternic indiciu de culpabilitate [consistente fumus di colpevolezza] care nu este în sine de respins de existenţa unei alte explicaţii posibile de verificat la proces ).
Exigenţele precauţiunii : riscul recidivei
Articolul 274 din Codul de procedură penală italiană expune circumstanţele care justifică adoptarea unei măsuri de precauţiune. Existenţa cel puţin a uneia din aceste circumstanţe, care se adaugă la “grave indicii de culpabilitate” menţionate în articolul 273 § 1 , constituie o condiţie sine qua non pentru a lua o măsură privativă de libertate.
Articolul 274 dispune în special că măsuri de precauţiune pot fi ordonate pentru a împiedica un obstacol în cursul justiţiei (articolul 274 litera a), în caz de pericol de fugă (articolul 274 litera b) şi pentru a preveni infracţiunile penale (articolul 274 litera c).
În termenii articolului 274 litera c), aplicate în cazul reclamantului se ordonă măsuri de precauţiune “atunci când, pentru modalităţile specifice şi circumstanţele faptelor şi ţinând seama de personalitatea suspectului sau a acuzatului, aşa cum ele reies din comportamentele sale, din actele sale sau din cazierul judiciar, există un pericol concret ca cel implicat să comită delicte grave recurgând la arme de foc sau alte mijloace de violenţă împotriva persoanelor, sau delicte împotriva ordinii constituţionale, sau delicte în legătură cu crima organizată sau delicte de acelaşi tip care îi sunt reproşate”.
Curtea de Casaţie italiană a precizat că exigenţele legate de protecţia colectivităţii trebuie analizate în lumina unui pericol specific a infracţiunilor care au fost comise ; fiind vorba de un pronostic cu caracter de prezumpţie, judecătorul trebuie să dea o explicaţie concretă şi precisă a criteriilor adoptate, fără să poată, în ipoteza în care mai multe persoane sunt bănuite, să se limiteze la consideraţii de ordin general.
Judecătorul nu trebuie nici atât să ia în considerare gravitatea ipotetică a infracţiunii, dar trebuie să examineze circumstanţele specifice ale faptei în cauză în cadrul procedurii şi punând în lumină periculozitatea suspectului ; pentru a motiva decizia sa, judecătorul trebuie să se bazeze pe fapte concrete şi nu pe criterii generale şi/sau în mod automat .
Pe de altă parte, faptul că o persoană are cazier judiciar imaculat nu demonstrează în mod necesar absenţa pericolului social, deoarece aceasta din urmă poate fi reţinută, aşa cum prevede în mod expres articolul 274 litera c) din Codul de procedură penală italiană, având în vedere comportamentul sau actele suspectului .
În sfârşit, conform Curţii de Casaţie riscul de recidivă nu este exclus de circumstanţa că suspectul a demisionat sau de orice altă manieră a încetat să-şi exercite funcţiile în cadrul cărora a abuzat de puterile sale publice ; într-adevăr, legea se mărgineşte a pune ca o condiţie probabilitatea că se va comite o infracţiune de aceeaşi natură ca cea pentru care s-au deschis investigaţiile şi nu există comiterea aceleiaşi infracţiuni ( CEDH, Cauza N.C. vs Italiei, (Cererea nr. 24952/94 ), hotărârea din 18 decembrie 2002, §§ 30-37).
Măsurile preventive au menirea să preîntâmpine sau să înlăture situaţii de pericol pentru procesul penal care tind să împiedice aflarea adevărului şi justa soluţionare a unei cauze penale.
Convenţia europeană a drepturilor omului prin dispoziţiile art. 5 statuează că „nici o persoană nu poate fi lipsită de libertatea sa”, exceptând anumite situaţii, printre care şi ipoteza arestării preventive (§ 1). O persoană poate fi arestată atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia (§ 1 lit. c).
Receptând dispoziţiile acestui document de referinţă în domeniul apărării drepturilor omului, Constituţia României proclamă în art. 23 alin. 1 inviolabilitatea persoanei, iar în art. 49 alin. 1 stabileşte circumstanţele în care exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns: apărarea siguranţei naţionale, apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, etc. În raport de textul art. 23 alin. 2, potrivit căruia arestarea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege, mai trebuie precizat că circumstanţele concrete în care se poate dispune arestarea sunt cele stabilite de Legea de procedură penală.
Referitor la aspectul în discuţie, în jurisprudență şi în doctrină, s-a decis că pericolul pentru ordinea publică nu se identifică cu pericolul social al faptei penale2, pericolul pentru ordinea publică la care se referă art. 148 lit. h C. pr. pen. are un sens mai larg decât acela de pericol social al faptei penale3, ordinea publică trebuie înţeleasă şi ca o reacţie a colectivităţii faţă de anumite stări de lucruri negative, reacţie care ar produce perturbaţii la nivelul disciplinei publice, a respectului faţă de lege, stimulând temerea colectivă că împotriva unor fapte periculoase organele judiciare nu reacţionează eficient4.
Legea română nu defineşte noţiunea de ordine publică.
Prin calitatea sa, opinia publică a perceput fapta ca deosebit de gravă, fiind de natură să afecteze imaginea locală a justiţiei. În acest caz, lăsarea în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică tocmai datorită perpetuării imaginii negative asupra actului de justiţie (Curtea de Apel Timişoara, decizia penală nr. 167 din 22 februarie 2001, din programul Lex expert al Companiei de informatică Neamţ ).
Într-o cauză, deşi instanţa de apel a reţinut corect starea de fapt şi vinovăţia inculpatului, apreciind că acesta, contrar atribuţiilor de serviciu pe care le avea în calitate de profesor, a acceptat să primească suma de 200.000 de lei de la eleva sa pentru a o promova, în mod greşit a dispus aplicarea faţă de acesta a prevederilor art. 181 C. pen.
Instanţa trebuia să constate că fapta, în raport cu relaţiile sociale lezate de impactul produs mai ales asupra prestigiului instituţiei în care inculpatul îşi desfăşura activitatea, prezintă pericol social accentuat şi să dispună condamnarea inculpatului(Decizia nr. 3563 din 22 septembrie 2000 în „Pro lege” nr. 4/2001, p.124 ).
În ceea ce priveşte condiţia ca lăsarea în libertate a inculpatului să prezinte un pericol pentru ordinea publică, prevăzută în art. 148 lit. h C. pr. pen., este, desigur, adevărat că pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii; aceasta nu înseamnă, însă, că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenţa pericolului public poate rezulta, între altele, şi din însuşi pericolul social al infracţiunii de care este învinuit inculpatul, de reacţia publică la comiterea unei astfel de infracţiuni, de posibilitatea comiterii, chiar, a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai unor astfel de fapte.
Prin urmare, la stabilirea pericolului public nu se pot avea în vedere numai date ce sunt legate de persoana inculpatului, cum se susţine, ci şi date referitoare la faptă, nu de puţine ori acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia, cei care concurează la înfăptuirea ei, nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii (Decizia nr. 1435 din 15 martie 2002).
Numai în urma analizei detaliate a relatărilor succesive ale denunţătorului, comparativ cu susţinerile făcute de inculpată în apărarea sa, precum şi cu datele ce rezultă din celelalte acte ale dosarului, s-a ajuns la concluzia că materialul probator adunat nu justifică presupunerea săvârşirii faptei imputate (C. 9, decizia nr. 102 din 19 iunie 2003).
De asemenea, Înalta Curte, în raport şi de prevederile art. 5 § 1 lit. c) din C.E.D.O. ratificată prin Legea nr. 30/1994, care stipulează că se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia ”, constată, cu referire expresă la excepţia reprezentată de arestarea preventivă, că s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută de legislaţia fiecărui stat, conform convenţiei, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale. Rezultă, aşadar, că dispunerea măsurii arestării preventive şi menţinerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc ( Decizia nr. 1104 din 22 martie 2010).
O instanță a dispus condamnarea inculpatului, hotărârea de condamnare, chiar nedefinitivă – constituind un temei suficient pentru a se constata că menţinerea detenţiei provizorii este licită, respectându-se, astfel, atât dispoziţiile cuprinse în legea internă, cât şi prevederile CEDO. În acelaşi sens, Înalta Curte reţine că, hotărârea de condamnare nedefinitivă nu alternează nici prezumţia de nevinovăţie şi nici dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, limitarea libertăţii acestuia, încadrându-se în limitele legii (Decizia nr. 132 din 18 ianuarie 2010).
Măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumţia de nevinovăţie de care se bucură inculpatul până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unei infracţiuni şi nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepăşind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei si faptul că până în prezent a fost pronunţată o hotărâre în cauză. Nu în ultimul rând s-a avut în vedere vătămarea adusă relaţiilor sociale, precum şi limitele de pedeapsă prevăzute de lege, astfel că, instanţa, constatând legală si temeinică măsura arestării preventive luată faţă de inculpat , a dispus menţinerea acesteia ( Decizia nr. 1537 din 20 aprilie 2010).
Fapta dedusă judecăţii (viol calificat), prin modalitatea comiterii şi urmările ei păstrându-şi pericolul social concret, cât şi temerea că în stare de libertate, inculpatul ar putea comite şi alte infracţiuni de acelaşi gen. În acelaşi timp, sunt suficiente indicii ce conduc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracţiunea dedusă judecăţii (Decizia nr. 133 din 18 ianuarie 2010).
Dacă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului nu s-au schimbat si impun în continuare privarea de libertate a acestuia, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfăşurării procesului penal, în raport de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, de modalitatea de săvârşire, de circumstanţele reale în care a fost produsă, de recrudescenta acestui gen de fapte, de starea de pericol şi de urmările sociale produse prin însăşi natura faptei (Decizia nr. 1533 din 20 aprilie 2010).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat cu valoare de principiu, ca, în cursul desfăşurării procesului penal, învinuitul sau inculpatul trebuie să se afle în stare de libertate şi numai în cazuri deosebite, ca de exemplu atunci când persoana făptuitorului prezintă un pericol grav, (C. contra Italia), acuzatul să se afle în stare de deţinere, fără ca privarea de libertate să apară ca o anticipare a pedepsei închisorii (L. contra Franţa).
Conform jurisprudenţei C.E.D.O., pericolul concret pentru ordinea publică este înţeles ca o „reacţie colectivă faţă de infracţiunea săvârşită”, care, prin rezonanţa ei, afectează echilibrul social firesc, creează o stare de indignare şi dezaprobare, de temere şi insecuritate socială, stimulează temerea că justiţia nu acţionează suficient de ferm împotriva unor manifestări infracţionale de accentuat pericol social şi poate încuraja alte persoane să comită fapte asemănătoare. Curtea de la Strasbourg a statuat cu valoare de principiu că, o dată cu trecerea timpului, autorităţile naţionale au obligaţia pozitivă să indice în concret elemente care să legitimeze starea de arest, respectiv în fiecare caz a interesului public.
Instanţa naţională are obligaţia să verifice dacă nu este posibil să se recurgă la alte măsuri prin care să se asigure buna desfăşurare a procesului (V. contra Serbia, K. contra Polonia,- se arată în ICCJ, Decizia nr. 1345 din 8 aprilie 2010).
Lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică care ar înregistra negativ sentimentul de nesiguranţă socială, de neîncredere în organele judiciare care nu asigură protecţia comunităţii împotriva persoanelor trimise în judecată pentru infracţiuni de violenţă extremă ( Decizia nr. 1329 din 7 aprilie 2010).
Este semnificativ de relevat şi că sumele de bani au fost retrase prin carduri contrafăcute din conturi emise de instituţii bancare din străinătate, în special Italia, ceea ce evocă posibilul caracter transnaţional al actelor infracţionale.
Gradul de pericol social al faptelor nu se confundă cu pericolul concret pentru ordinea publică ce ar rezulta din lăsarea în libertate a inculpaţilor însă nici nu este exclus, regăsindu-se în acesta din urmă, alături de alte date circumstanţiale, dintre care sunt de evidenţiat cele privind rezonanţa în colectivitate a unor astfel de fapte, amplificată de frecvenţa acestora şi posibilitatea repetării lor, susţinută de multitudinea datelor descoperite la percheziţii.
Toate aceste date definitorii pentru pericolul pentru ordinea publică se completează cu starea de nelinişte şi sentimentul de insecuritate şi injustiţie resimţit de comunitate în cazul lăsării în libertate a inculpaţilor.
Faţă de complexitatea cauzei, conduita procesuală a inculpaţilor şi probele a căror administrare a fost cerută în apărare, durata arestării preventive este rezonabilă, inculpaţii fiind lipsiţi de libertate în prezent şi în baza condamnării pronunţate ( Decizia nr. 1798 din 5 mai 2010).
Este adevărat că pericolul pentru ordinea publică prevăzut de art. 148 lit. f) C. pr. pen. nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii. Aceasta nu înseamnă însă că, în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existenta pericolului public poate rezulta, între altele, şi din însuşi pericolul social al infracţiunilor imputate apelantului – inculpat, de reacţia publică la comiterea faptei, de posibilitatea săvârşirii, chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca autori ai unor astfel de fapte. La stabilirea pericolului pentru ordinea publică, se au în vedere nu doar datele referitoare la persoana inculpatului ci şi împrejurările comiterii faptei pentru care acesta a fost trimis în judecată, gradul ridicat de pericol social al acesteia, iar lăsarea lui libertate este de natură să creeze un sentiment de insecuritate la nivelul comunităţii.
Faţă de aceste împrejurări, curtea, consideră că nici-o altă măsură preventivă nu este suficientă. Un argument în plus în susţinerea acestei opinii îl constituie condamnarea inculpatului la pedeapsa închisorii de către prima instanţă ( Decizia nr. 411 din 3 februarie 2010).
Jurisprudența a subliniat faptul că pericolul pentru ordinea publică nu se prezumă, nu trebuie dovedit, ci demonstrat. Ca atare, numai criteriul referitor la pericolul social concret sau generic al infracţiunii săvârşite de inculpat nu constituie un temei pentru luarea sau, după caz, menţinerea arestării preventive (Decizia nr. 921 din 16 august 1990, publicată în D.C.S.J 1990, „Dreptul” nr. 12/1991, p. 94 ).
Lăsarea în libertate a inculpaţilor „ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, pericol ce reiese din circumstanţele reale ale comiterii faptelor – perioada lungă de timp în care se reţine că s-ar fi desfăşurat activitatea, cantitatea deosebit de mare de ţigări de contrabandă, amploarea operaţiunilor privind activitatea de contrabandă exercitată de inculpaţi, numărul mare de persoane implicate printre care se numără şi poliţişti de frontieră; s-a mai apreciat că pericolul social rezultă şi din amploarea pe care au luat-o astfel de operaţiuni de contrabandă în zonă, existând o percepţie la nivelul opiniei publice, în sensul că este cunoscut faptul că în mod frecvent se practică activităţi de contrabandă pe linia de frontieră respectivă. Faţă de natura şi amploarea infracţiunilor comise, ca şi faţă de atragerea în componenţa grupului – prin corupţie – a unor cadre din poliţia de frontieră, se impune pentru buna desfăşurare a procesului penal şi pentru a înlătura orice suspiciuni cu privire la influenţarea în vreun mod a aflării adevărului în cazul menţinerea stării de arest a inculpaţilor ( Decizia nr. 104 din 15 ianuarie 2010).
Înalta Curte de Casație și Justiție, în raport şi de prevederile art. 5 § 1 lit. c) din C.E.D.O. ratificată prin Legea nr. 30/1994, care stipulează că se exceptează de la dreptul de a nu putea fi lipsit de libertate şi cel care a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente sau când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune ori când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia ”, constată, cu referire expresă la excepţia reprezentată de arestarea preventivă că s-a stipulat, printre altele, că privarea de libertate trebuie să se realizeze numai în formele legale şi după procedura prevăzută de legislaţia fiecărui stat, conform convenţiei, respectiv cu respectarea procedurii prevăzută de legea procesual penală internă, prin raportare şi la dispoziţiile constituţionale. Rezultă, aşadar, că dispunerea măsurii arestării preventive şi menţinerea acesteia trebuie să se facă cu respectarea dispoziţiilor generale, înscrise în legea procesual penală, fiind subordonate dovedirii interesului superior pe care îl deservesc (Decizia nr. 1100 din 22 martie 2010).
Instanța apreciază că infracţiunea reţinută în sarcina inculpatului prin gravitatea deosebită şi prin reacţia publicului, tulbură nu numai ordinea publică, dar şi normele mediului social ocrotit de valorile sale fundamentale, datorită faptului că generează o stare de primejdie pentru raporturile sociale, pentru normala lor desfăşurare şi dezvoltare în interesul societăţii însăşi, creând o stare de nelinişte capabilă să justifice menţinerea arestării preventive, fiind îndeplinite astfel şi prevederile art. 5 § 1 lit. c) şi § 3 din C.E.D.O.(Decizia nr. 14 din 6 ianuarie 2010).
Arestarea s-a dispus în baza art. 148 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. pen., avându-se în vedere că pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune este mai mare de 4 ani şi rezultă că lăsarea în libertate a inculpaţilor prezintă pericol concret pentru ordinea publică, raportat la extinderea fenomenului infracţional în acest domeniu, amplificarea şi diversificarea criminalităţii asociate, consumului de droguri, creşterea numărului de consumatori de droguri, cantitatea de droguri care a făcut obiectul faptelor, contribuţia fiecărui inculpat, dar şi circumstanţele personale ale inculpatului ( Decizia nr. 1004 din 16 martie 2010).
Curtea are în vedere natura şi gravitatea faptelor pentru care sunt cercetaţi inculpaţii, împrejurările şi modalitatea în care se presupune că au acţionat – 3 persoane împreună, cu premeditare, prin folosirea unui pistol cu electroşocuri pentru a paraliza victima, urmată de sugrumarea acesteia cu centura de siguranţă a autoturismului şi rotirea capului de mai multe ori pentru a fi siguri că a decedat, în scopul deposedării acesteia de sumele de bani pe care le avea asupra ei (victima fiind factor poştal) – aspecte ce pun în evidenţă potenţialul criminogen ridicat al inculpaţilor şi lipsa respectului faţă de valorile sociale apărate de lege.
Fapte de natura celor de care sunt acuzaţi inculpaţii presupun o puternică rezonanţă socială negativă, o stare de indignare, de dezaprobare publică, iar judecarea inculpaţilor în stare de libertate ar crea un sentiment de insecuritate în rândul opiniei publice, cu urmări nefaste asupra încrederii şi stabilităţii de care trebuie să se bucure mediul social.
Menţinerea măsurii arestării preventive se justifică şi din perspectiva jurisprudenţei C.E.D.O. care, în aplicarea dispoziţiilor art. 5 § 3 din Convenţia europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, a arătat că motivele pentru a menţine o persoană arestată în detenţie preventive sunt „suficiente şi pertinente” atunci când interesul public al menţinerii ordinii în cauză trece înaintea dreptului persoanei de a fi judecată în libertate, în condiţiile în care ordinea publică rămâne realmente ameninţată raportat la persoana în cauză şi la natura infracţiunii, care produce o anumită tulburare socială ( Decizia nr. 943 din 11 martie 2010).
O analiză succintă a pericolului concret pentru ordinea publică demonstrează că, în cauză, acesta nu este unul abstract, nici prezumat şi nici redat doar de pedeapsa care sancţionează faptele presupus a fi comise de inculpaţi, ci rezidă în gravitatea acestor fapte de corupţie şi violenţă, de numărul făptuitorilor care şi-au adus contribuţia într-o formă sau alta la comiterea lor, de modalitatea în care au fost concepute şi executate şi, nu în ultimul rând, de calitatea unora din persoanele implicate.
În asemenea situaţie, jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Letellier vs Franței) a statuat că privarea de libertate va continua să fie legitimă dacă ordinea publică va continua să fie ameninţată de reacţia comunităţii faţă de gravitatea şi pericolul unor infracţiuni, astfel percepute de membrii comunităţii. Şi desigur, în situaţia de fapt dată se impune o reacţie a autorităţilor judiciare pentru o corectă înfăptuire a justiţiei (Decizia nr. 206 din 21 ianuarie 2010).
Atunci când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea măsurii arestării preventive. Înalta Curte de Casație și Justiție reţine că acesta rezultă din probele administrate care confirmă faptul că inculpatul este o persoană violentă, dar şi din cazierul judiciar care atestă că acesta a fost condamnat anterior, de trei ori, pentru săvârşirea unor infracţiuni de violenţă. Chiar dacă s-a împlinit termenul de reabilitare, condamnările anterioare, pentru acelaşi gen de fapte, configurează o tendinţă de violentă a inculpatului şi, pe cale de consecinţă, faptul că acesta prezintă un pericol concret pentru ordinea publică ( Decizia nr. 1030 din 17 martie 2010).
În practica C.E.D.O., s-a stabilit că menţinerea detenţiei este justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel puţin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru fiecare caz în parte: pericolul de săvârşire a unei noi infracţiuni, pericolul de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de dispariţie a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică. Într-o cauză, din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport de natura şi gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptei de trafic de droguri de mare risc, săvârşită în stare de recidivă postexecutorie şi postcondamnatorie (Decizia nr. 1272 din 1 aprilie 2010).
Condiţiile cumulative prevăzute în art. 148 alin. 1 lit. h sunt îndeplinite, deoarece fapta imputată inculpatei (trafic de influenţă implicând reprezentanţi ai Ministerului Public), recunoscută constant de aceasta, constituie o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar modalitatea în care s-a comis fapta şi natura relaţiilor socio-profesionale afectate impun concluzia că lăsarea inculpatei în libertate generează o stare de insecuritate socială, prezentând un pericol pentru ordinea publică (Completul de 9 judecători, decizia nr. 8 din 11 ianuarie 2002).
Existând deci indicii temeinice că inculpatul a săvârşit infracţiunea de luare de mită pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, cât şi dovezi că a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unor martori, revocarea măsurii arestării preventive nu se justifică (Decizia nr. 1170 din 6 martie 2003).
2 Curtea de Apel Bucureşti, d.pen.nr.279/1998, S. .I pen. Culegere de practică judiciară pe anul 1998 cu note de V. Papadopol, Editura „ALL Beck”, Bucureşti, 1999, p.32
3 Curtea de Apel Braşov, dec. pen. nr. 66/1997, Culegere de practică judiciară pe anul 1997, Editura „OMNIA UNI SAST”, Braşov, 1998, p.43
4 Curtea de Apel Braşov, dec. pen. nr. 68/1997, Culegere de practică judiciară pe anul 1997, p.44
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.