CONSERVAREA DATELOR INFORMATICE SAU PROVENITE DIN SISTEME DE TELECOMUNICAŢII

CONSERVAREA DATELOR INFORMATICE SAU PROVENITE DIN SISTEME DE TELECOMUNICAŢII

Procurorii DNA fac investigaţii în ceea ce îl priveşte pe judecătorul Adrian Neacşu din CSM,  potrivit mediafax.ro, precizând că din biroul acestuia a fost ridicat calculatorul (19 ianuarie 2013 | Juridice.ro).

Articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2002/58/CE stabileşte condiţiile în temeiul cărora statele membre pot limita domeniul de aplicare al drepturilor şi obligaţiilor prevăzute la articolul 5, articolul 6, articolul 8 alineatele (1), (2), (3) şi (4) şi articolul 9 din această directivă. Orice astfel de restricţie este necesară, adecvată şi proporţionată în cadrul unei societăţi democratice pentru scopuri specifice ordinii publice, de exemplu: garantarea siguranţei naţionale (de exemplu, siguranţa statului), apărare, siguranţă publică sau prevenirea, cercetarea, detectarea şi urmărirea penală a infracţiunilor sau a utilizării neautorizate a sistemelor de comunicaţii electronice (Puterea de a supraveghea cetăţenii este tolerată în măsura strict necesară apărării instituţiilor democratice – CEDO, Klass, ş.a. vs Germania, 1978; idem Curtea Constituţională, dec. nr. 21/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  159/17 aprilie 2000; dec. nr. 57/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  182/2002).

În temeiul articolului 8 din Convenţia Europeană pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (CEDO), oricine are dreptul la respectarea vieţii sale private şi a corespondenţei sale. Autorităţile publice pot interveni în exercitarea acestui drept numai în conformitate cu legea şi în cazul în care este necesar, într-o societate democratică, inter alia, în interesele siguranţei naţionale sau ale siguranţei publice, în vederea prevenirii dezordinii sau criminalităţii sau în vederea protecţiei drepturilor şi libertăţilor celorlalţi :

Articolul  8 al CEDO sancţionează înregistrarea, folosirea şi refuzul dreptului de contestare (Leander vs Suedia; Koop vs Suedia; Amann vs Elveţia).

Condiţiile supravegherii presupune:

– să fie prevăzută de lege = în dreptul intern, precisă + calitatea legii (compatibilitatea legii cu proeminenţa dreptului, ca protecţie contra arbitrariului);

– prevăzută de lege = accesibilă + previzibilă (= precisă, permiţând corectarea conduitei) ( CEDO, Malone vs UK,1984, Amann vs Elveţia);

–  să nu existe pericolul arbitrariului – apare atunci când atribuţiile autorităţii se exercită în secret (CEDO, Rotaru c.  României,  § 55) principiul preeminenţei este încălcat;

–  posibilitatea cenzurării;

–  limitarea marjei acordate executivului.

S.R.I. nu are competenţa de a culege, păstra şi comunica date privind viaţa privată, ci pentru securitatea naţională.

Dreptul român nu defineşte genul de informaţie ce poate fi înregistrată,  categoriile de persoane sau  obiectul măsurilor de supraveghere (CEDO, Rotaru vs României; CEDO,16 aprilie 2002, Societes  COLAS EST vs FRANCE, CULEGERE 2002-III § 41,Obs, C.BÎRSAN,  RDP 2003-3).

Nici o raţiune nu permite excluderea activităţii profesionale sau comerciale din sfera noţiunii de viaţă privată (CEDO, Niemietz vs Germania, hotărârea din 16 decembrie 1992. Rotaru vs România, hotărârea din 29 martie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  19 din 11 ianuarie 2001).

Respectarea vieţii private include dreptul individului de a întreţine şi de a dezvolta relaţii cu semenii săi; în plus nici o raţiune nu permite excluderea activităţii profesionale sau comerciale din sfera noţiunii de “viaţă privată” (hotărârile Niemietz vs Germaniei din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, § 33, alin. 29, şi Halford vs Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, pag. 1015-1016, §§ 42-46).

Curtea a subliniat deja concordanţa dintre această interpretare extensivă şi Convenţia Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 privind protecţia persoanelor faţă de procesarea datelor cu caracter personal, intrată în vigoare la 1 octombrie 1985, care are drept scop “protejarea (…) oricărei persoane fizice (…), respectarea (…) în special a dreptului la viaţă privată, faţă de procesarea datelor cu caracter personal” (art. 1), acestea fiind definite la art. 2 ca “orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă” [Amann vs Suediei (GC) nr. 27.798/95, § 65, CEDO 2000-…].

În plus unele date de natură publică pot ţine de viaţa privată atunci când ele sunt în mod sistematic adunate şi introduse în fişiere ţinute de autorităţile publice, cu atât mai mult cu cât se referă la trecutul îndepărtat al unei persoane. (a se vedea și Petrina vs Roumanie , no 78060/01, §§ 17-18, 14 octombrie 2008 și Rad vs Roumanie (déc.), no 9742/04, §§ 24-29, 9 iunie 2009).

Într-o hotărâre recentă (  Haralambie vs România, din 27 octombrie 2009,  nr.   21737/03), Curtea Europeană a Drepturilor Omului  a spus că există o violare a art.  8 din convenție,  estimând că statul român nu  și-a îndeplinit obligația de a oferi o procedură efectivă și accesibilă pentru a permite reclamantului de a avea acces într-un termen rezonabil la fișierul său personal (a se vedea,  mutatis mutandis, Roche vs Royaume-Uni [GC], n^o 32555/96, § 157, CEDH 2005‑X §§ 166-167 et  Kenedi vs Hongrie, no 31475/05, § 48, 26 mai 2009.  În același sens, R.  Chiriță, România în fața CEDO, în ”Curierul judiciar”nr.  11/2009, pp.  613).

Nu există nici un motiv de principiu în a considera noţiunea de „viaţă privată” ca excluzând activităţile profesionale sau comerciale; în ocupaţiile unei persoane, nu se poate despărţi, întotdeauna ceea ce aparţine domeniului profesional şi cel personal.

Cuvintele home, domicile, haus includ şi sensul de local profesional; se pot desfăşura acasă activităţi legate de o profesie sau de comerţ, precum şi activităţi de ordin personal din birou sau dintr-un local comercial.

Viaţa privată şi domiciliul includ şi localurile sau activităţile profesionale sau comerciale.

În speţă, judecătorul a ordonat cercetarea şi sechestrarea de documente, dar aceasta s-a făcut printr-o percheziţie neautorizată, care a vizat şi documente individuale, private, fără garanţia prezenţei unui observator independent, încălcând secretul profesional.

În plus, publicitatea a compromis renumele petiţionarului în ochii actualei clientele şi a publicităţii în general, existând o violare a art. 6 şi 8.

Curtea apreciază că daunele morale sunt satisfăcute prin însăşi constatarea violării (C.E.D.H. Niemietz vs Germania, hot. din 16 decembrie 1992; Holfild vs UK, 25 iunie 1997).

Respectarea vieţii private include dreptul individului de a întreţine şi de a dezvolta relaţii cu semenii săi; în plus nici o raţiune nu permite excluderea activităţii profesionale sau comerciale din sfera noţiunii de “viaţă privată” (hotărârile Niemietz vs Germaniei din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, pag. 33, alin. 29, şi Halford vs Regatului Unit din 25 iunie 1997, Culegere 1997-III, pag. 1015-1016, §§ 42-46).

Curtea a subliniat deja concordanţa dintre această interpretare extensivă şi Convenţia Consiliului Europei din 28 ianuarie 1981 privind protecţia persoanelor faţă de procesarea datelor cu caracter personal, intrată în vigoare la 1 octombrie 1985, care are drept scop “protejarea (…) oricărei persoane fizice (…), respectarea (…) în special a dreptului la viaţă privată, faţă de procesarea datelor cu caracter personal” (art. 1), acestea fiind definite la art. 2 ca “orice informaţie privind o persoană fizică identificată sau identificabilă” [Amann împotriva Suediei (GC) nr. 27.798/95, § 65, CEDO 2000-…]. (Hotărâre din 4 mai 2000 în cauza Rotaru vs României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  19 din 11 ianuarie 2001).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  a statuat că noţiunea de “viaţă privată” nu exclude, în principiu, activităţile de natură profesională sau comercială, deoarece în domeniul muncii oamenii stabilesc un număr mare de relaţii cu lumea exterioară (Curtea Europeană a Drepturilor Omului , Niemietz vs Germaniei, Hotărârea din 16 decembrie 1992, seria A nr. 251-B, § 29)  , Hotărârea din 1 iulie 2008, Cauza Calmanovici vs României, Cererea nr. 42.250/02 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 283 din 30/04/2009).

Statul trebuie să vegheze ca magistraţii parchetului să poată să se achite de funcţiile lor profesionale în toată libertatea, fără să facă obiectul intimidării, fără să fie hărţuiţi, fără să sufere ingerinţe nefondate (În acest sens, a se vedea, Principiile directoare aplicabile rolului magistraţilor parchetului, Doc. O.N.U. A/CONF 144/27, 6 septembrie 1990, în „Buletinul de criminologie şi de criminalistică” nr. 1-2/1991, p. 203.).

Jurisprudenţa franceză a extins ocrotirea acordată domiciliului şi în cazul spaţiului ocupat de o persoană juridică (Curtea de Casaţie, decizia din 23 mai 1995 cit. apud E. Tanislav, Dreptul la singurătate, Editura Semne, Bucureşti, 1998, p. 34), idee dezvoltată mai apoi şi în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul Niemietz vs Germania (cit. apud V.Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, IRDO, Bucureşti, 1997, p. 377, o lipsă de proporţie între scopul urmărit şi mijloace nu justifică îngrădirea dreptului la viaţă privată, existând şi o altă garanţie specială de procedură, aceea a unui observator independent de părţi.).

La « vie privée » est une notion large, qui ne se prête pas à une définition exhaustive. La Cour a déjà déclaré que des facteurs tels que l’identification sexuelle, le nom, l’orientation sexuelle et la vie sexuelle sont des éléments importants de la sphère personnelle protégée par l’article 8 (voir, par exemple, arrêts B. c. France, 25 mars 1992, série A n^o 232-C, pp. 53-54, § 63 ; Burghartz c. Suisse, 22 février 1994, série A n^o 280-B, p. 28, § 24 ; Dudgeon c. Royaume-Uni, 22 octobre 1981, série A n^o 45, pp. 18-19, § 41 ; et Laskey, Jaggard et Brown c. Royaume-Uni, 19 février 1997, Recueil 1997-I, p. 131, § 36). L’article 8 protège également le droit à l’identité et au développement personnel ainsi que le droit pour tout individu de nouer et développer des relations avec ses semblables et le monde extérieur (voir, par exemple, Burghartz, arrêt précité, avis de la Commission, p. 37, § 47 ; Friedl c. Autriche, arrêt du 31 janvier 1995, série A n^o 305-B, avis de la Commission, p. 20, § 45). Il peut s’étendre à des activités professionnelles ou commerciales (arrêt Niemietz c. Allemagne, 16 décembre 1992, série A n^o 251-B, pp. 33-34, § 29 ; et arrêt Halford précité, p. 1016, § 44). Il existe donc une zone d’interaction entre l’individu et autrui qui, même dans un contexte public, peut relever de la « vie privée ».

Un certain nombre d’éléments entrent en ligne de compte lorsqu’il s’agit de déterminer si la vie privée d’une personne est touchée par des mesures prises en dehors de son domicile ou de ses locaux privés. Puisqu’à certaines occasions les gens se livrent sciemment ou intentionnellement à des activités qui sont ou peuvent être enregistrées ou rapportées publiquement, ce qu’un individu est raisonnablement en droit d’attendre quant au respect de sa vie privée peut constituer un facteur significatif, quoique pas nécessairement décisif. Une personne marchant dans la rue sera forcément vue par toute autre personne qui s’y trouve aussi. Le fait d’observer cette scène publique par des moyens techniques (par exemple un agent de sécurité exerçant une surveillance au moyen d’un système de télévision en circuit fermé) revêt un caractère similaire. En revanche, la création d’un enregistrement systématique ou permanent de tels éléments appartenant au domaine public peut donner lieu à des considérations liées à la vie privée. C’est pourquoi les dossiers rassemblés par les services de sécurité sur un individu en particulier relèvent de l’article 8, même quand les informations n’ont pas été recueillies par une méthode agressive ou dissimulée (Rotaru c. Roumanie [GC], n^o 28341/95, §§ 43-44, CEDH 2000-V). La Cour a invoqué à cet égard la Convention du 28 janvier 1981, élaborée au sein du Conseil de l’Europe, pour la protection des personnes à l’égard du traitement automatisé des données à caractère personnel, entrée en vigueur le 1^er octobre 1985, dont le but est « de garantir, sur le territoire de chaque Partie, à toute personne physique (…) le respect de ses droits et de ses libertés fondamentales, et notamment de son droit à la vie privée, à l’égard du traitement automatisé des données à caractère personnel la concernant » (article 1), ces données étant définies comme « toute information concernant une personne physique identifiée ou identifiable » (article 2) (Amann c. Suisse [GC], n^o 27798/95, §§ 65-67, CEDH 2000-II, où la Cour a estimé que la conservation d’informations relatives au requérant sur une fiche dans un dossier constituait une ingérence dans sa vie privée, même si cette fiche ne contenait aucun élément sensible et n’avait probablement jamais été consultée).

Dans le cas de photographies, la Commission, en vue de délimiter la portée de la protection accordée par l’article 8 contre une ingérence arbitraire des autorités publiques, a examiné si la prise de photographies constituait une ingérence dans la vie privée de l’individu, si elles se rapportaient à des domaines privés ou à des incidents publics, et si les éléments ainsi obtenus étaient destinés à un usage limité ou étaient susceptibles d’être rendus accessibles au public en général (Friedl, arrêt précité, avis de la Commission, p. 21, §§ 49-52). Dans un cas où un requérant figurait sur une photographie prise lors d’une manifestation publique dans un endroit public et conservée par la police dans un dossier, la Commission a estimé qu’il n’y avait pas d’ingérence dans la vie privée, considérant que la photographie en question n’avait été prise et conservée que dans le but de rendre compte de la manifestation, aucune action n’ayant été entreprise pour identifier les personnes photographiées à cette occasion au moyen de traitement de données (ibidem, §§ 51-52).

Dans sa jurisprudence, la Cour a maintes fois constaté que l’interception secrète de conversations téléphoniques entrait dans le champ d’application de l’article 8 pour ce qui est du droit au respect tant de la vie privée que de la correspondance. Certes, les enregistrements sont en général effectués dans le but d’utiliser le contenu de conversations d’une manière ou d’une autre, mais la Cour n’est pas convaincue que des enregistrements destinés à servir d’échantillons de voix puissent passer pour échapper à la protection qu’offre l’article 8. La voix de la personne concernée a tout de même été enregistrée sur un support permanent et soumise à un processus d’analyse directement destiné à identifier cette personne à la lumière d’autres données personnelles. S’il est vrai que lors de leur inculpation les requérants ont répondu à des questions formelles dans un lieu où des policiers les écoutaient, l’enregistrement et l’analyse de leurs voix à cette occasion doivent cependant être considérés comme relevant des données personnelles les concernant.

La Cour conclut dès lors que l’enregistrement des voix des requérants lors de leur inculpation et à l’intérieur de leur cellule au commissariat révèle une ingérence dans leur droit au respect de leur vie privée au sens de l’article 8 § 1 de la Convention ( Cauza “P.G. şi J.H. vs Regatului Unit”, 2001)

Prin Recomandarea nr. R(95)13 a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la problemele de procedura penala legate de tehnologiile informaționale (adoptata de Comitetul de Miniștri la 11 septembrie 1995, in cadrul celei de-a 543-a reuniuni a Delegaților Miniștrilor),  constatând faptul ca legile de procedura penala ale Statelor membre adeseori încă nu prevăd drepturi corespunzătoare pentru percheziționarea acestor sisteme si pentru colectarea de probe in cursul anchetelor penale; amintind Recomandarea nr. R (81) 20 cu privire la armonizarea legislațiilor in materie de exigenta a dovezilor scrise si in materie de admisibilitate a reproducerilor de documente si a înregistrărilor informatice, Recomandarea nr. R (85) 10 cu privire la comisiile rogatorii pentru supravegherea telecomunicațiilor, Recomandarea nr. (87) 15 cu privire la reglementarea utilizării datelor cu caracter personal in domeniul politiei si Recomandarea nr. R (89) 9 cu privire la crima informatică, acesta recomandă guvernelor Statelor membre:

i. de a se inspira din principiile aflate in anexa la aceasta recomandare, atunci când își revizuiesc legislația și practicile lor interne; și

ii. de a aduce aceste dispoziții la cunoștința autoritarilor însărcinate cu ancheta si a altor servicii profesionale, in special a celor din sectorul tehnologiilor informaționale, care pot fi implicate in punerea lor in aplicare.

În Anexa la Recomandarea nr. R (95) 13 cu privire la problemele de procedura penala legate de tehnologiile informaționale la pct. I. Percheziție și sechestru , se arată că  distincția făcută prin lege intre percheziția sistemelor informaționale precum si seches­trarea datelor pe care le conțin, pe de o parte, si interceptarea datelor in timpul trans­misiunii, pe de alta parte, ar trebui sa fie clar stabilită și aplicată.

Legile de procedura penala ar trebui sa permită autoritarilor însărcinate cu ancheta sa facă percheziții in sistemele informaționale si sa sechestreze datele găsite, in condiții similare celor utilizate in cadrul drepturilor tradiționale de percheziție și sechestru. Persoana care are responsabilitatea sistemului ar trebui sa fie informata despre faptul ca sistemul a făcut obiectul unei percheziții si despre natura datelor sechestrate. Recursurile juridice prevăzute de legislație in general împotriva percheziției si a sechestrului ar trebui sa fie aplicabile in egala măsură in cazul percheziției unui sistem informațional si in cel al sechestrării datelor pe care acesta le conține.

In timpul executării percheziției, autoritățile însărcinate cu ancheta ar trebui sa aibă dreptul, sub rezerva garanțiilor corespunzătoare, de a extinde percheziția asupra altor sisteme informaționale din jurisdicția lor care sunt conectate prin intermediul unei rețele si de a sechestra datele conținute in ele, cu condiția ca o acțiune imediata sa fie necesara.

In cazul in care exista o echivalenta funcționala intre datele care constituie obiectul prelucrării automatizate si un document tradițional, dispozițiile dreptului de procedura penala referitoare la documente ar trebui sa se aplice, de asemenea, la date.

Referitor la Obligații de cooperare cu autoritățile însărcinate cu ancheta , se mai arată că, sub rezerva privilegiilor sau protecției prevăzute de lege, majoritatea legislațiilor permit autoritarilor însărcinate cu ancheta sa dispună unor persoane predarea obiectelor care se afla sub controlul lor si care sunt necesare in calitate de probe. In același mod, dreptul de procedura penala ar trebui sa stipuleze dreptul autoritarilor însărcinate cu ancheta de a dispune unor persoane sa prezinte orice date specifice aflate sub controlul lor, intr-un sistem informațional, in forma ceruta de către aceste autoritatea.

Sub rezerva privilegiilor sau protecției prevăzute de lege, autoritățile însărcinate cu ancheta ar trebui sa aibă dreptul de a dispune persoanelor care dețin, sub controlul lor, date specifice, de a furniza toate informațiile necesare pentru a permite accesul la sistemul informațional si la datele pe care acesta le conține. Legile de procedura penala ar trebui sa asigure dreptul autoritarilor însărcinate cu ancheta de a da o dispoziție similara altor persoane care cunosc funcționarea sistemului informațional sau orice alta măsura utilizata pentru a proteja datele pe care acesta le conține.

Capitolul IX al noului cod penal  regrupează infracţiunile ce aduc atingere domiciliului și vieţii private .

În această categorie, pe lângă incriminările tradiţionale, au fost consacrate câteva infracţiuni noi, menite să acopere un vid de reglementare şi să ofere un răspuns la noile forme de lezare sau periclitare a valorilor sociale care formează obiectul acestui capitol.

Astfel, a fost incriminată ca faptă distinctă violarea sediului profesional (art. 225), dat fiind că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi sediul persoanei juridice sau sediul profesional al persoanei fizice beneficiază de protecţia conferită de art. 8 din Convenţie .  Incriminarea menţionată se regăseşte în majoritatea legislaţiilor (art.191 C. pen. portughez, art.203 C. pen spaniol, § 123 C. pen. german, § 109 C. pen. austriac, § 6 cap. 4 C. pen. suedez, § 355 C. pen. norvegian), iar acolo unde nu se regăseşte explicit, s-a ajuns la sancţionarea acestei fapte prin interpretarea extensivă a textului referitor la violarea de domiciliu (a se vedea jurisprudenţa Curţii de Casaţie italiene – spre exemplu, dec. nr.5767 din 08.06.1981 – în aplicarea art.614 C. pen. ; Expunere de motive la noul   cod  penal ).

Obiectele despre care se presupune că pot contribui la aflarea adevărului în legătură cu săvârşirea unei infracţiuni sunt prezentate în vederea identificării, după ce persoana care face identificarea le-a descris în prealabil. Dacă aceste obiecte nu pot fi aduse pentru a fi prezentate, persoana care face identificarea poate fi condusă la locul unde se află obiectele.

Desfăşurarea activităţii de identificare a obiectelor, precum şi declaraţiile persoanei care face identificarea sunt consemnate într-un proces-verbal ce trebuie să cuprindă menţiuni cu privire la: ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus măsura, locul unde a fost încheiat, data, ora la care a început şi ora la care s-a terminat activitatea, cu menţionarea oricărui moment de întrerupere, numele, prenumele persoanelor prezente şi calitatea în care acestea participă, numele şi prenumele persoanei care face identificarea, descrierea amănunţită a obiectelor identificate.

În cursul urmăririi penale, în situaţia în care organul de urmărire consideră necesar, activitatea de identificare şi declaraţia persoanei care face identificarea sunt înregistrate audiovideo. Înregistrarea identificării este anexată procesului-verbal ca parte integrantă a acestuia şi poate fi folosită ca mijloc de probă (Art. 135 NCPP).

Capitolul V din titlul IV  (Probele) al NCPP tratează  conservarea datelor informatice sau provenite din sisteme de telecomunicaţii.

Dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, în scopul strângerii de probe ori identificării făptuitorului, suspectului sau a inculpatului, procurorul poate dispune, cu încuviinţarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, conservarea imediată a datelor informatice ori a datelor referitoare la traficul informaţional, în cazul în care există pericolul pierderii sau modificării acestora.

Conservarea se dispune de procuror, cu încuviinţarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, din oficiu sau la cererea organului de cercetare penală, pe o durată de maximum 90 de zile, prin ordonanţă care trebuie să cuprindă: persoana sau furnizorul de servicii în posesia căruia se află datele informatice ori care le are sub control, numele făptuitorului, suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut, motivarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute ,  durata pentru care a fost emisă, menţionarea obligaţiei persoanei sau furnizorului de servicii de a conserva imediat datele informatice şi de a le menţine integritatea, în condiţii de confidenţialitate.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi acordă încuviinţarea prin menţiune scrisă pe ordonanţa procurorului.

Măsura conservării poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate, de procuror o singură dată, pe o durată de maximum 90 de zile.

Ordonanţa procurorului se transmite, de îndată, oricărui furnizor de servicii sau oricărei persoane în posesia căreia se află datele prevăzute  ori care le are sub control, aceasta fiind obligată să le conserve imediat, în condiţii de confidenţialitate.

În cazul în care datele referitoare la traficul informaţional se află în posesia mai multor furnizori de servicii, furnizorul de servicii în posesia sau sub controlul căruia se află datele informatice are obligaţia de a pune, de îndată, la dispoziţia organului de urmărire penală informaţiile necesare identificării celorlalţi furnizori de servicii, în vederea cunoaşterii tuturor elementelor din lanţul de comunicare folosit.

Procurorul care supraveghează sau efectuează urmărirea penală dispune ridicarea datelor conservate de la persoana sau furnizorul de servicii care le deţine ori dispune ridicarea acestei măsuri.

Până la terminarea urmăririi penale, procurorul este obligat să încunoştinţeze, în scris, persoanele faţă de care se efectuează urmărirea penală şi ale căror date au fost conservate (Art. 154 NCPP).

Percheziţia se efectuează cu respectarea demnităţii, fără a constitui ingerinţă disproporţională în viaţa privată.

Percheziţia poate fi domiciliară, corporală, informatică sau a unui vehicul (Art. 156).

Percheziţia domiciliară ori a bunurilor aflate în domiciliu poate fi dispusă dacă există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană ori la deţinerea unor obiecte sau înscrisuri ce fac obiectul unei infracţiuni şi se presupune că percheziţia poate conduce la descoperirea şi strângerea probelor cu privire la această infracţiune, la conservarea urmelor săvârşirii infracţiunii sau la prinderea suspectului ori inculpatului.

Prin domiciliu se înţelege o locuinţă sau orice spaţiu ce aparţine sau este folosit de o persoană fizică sau juridică.

Percheziţia domiciliară poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, la cererea procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală. În cursul judecăţii, percheziţia se dispune, din oficiu sau la cererea procurorului, de către instanţa învestită cu judecarea cauzei.

După identificare, obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la care sunt ridicate şi persoanelor prezente, pentru a fi recunoscute şi a fi însemnate de către acestea spre neschimbare, după care se etichetează şi se sigilează.

Obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica etichete şi sigilii se împachetează sau se închid, pe cât posibil împreună, după care se aplică sigilii.

Obiectele care nu pot fi ridicate se lasă în păstrarea celui la care se află sau a unui custode. Persoanei căreia i se lasă spre păstrare obiectele i se pune în vedere că are obligaţia de a le păstra şi conserva, precum şi de a le pune la dispoziţia organelor de urmărire penală, la cererea acestora, sub sancţiunea prevăzută la art. 275 (sustragerea) din Codul nou penal (A se vedea și D. Ciuncan, Dreptul penal al afacerilor, Probleme teoretice, aspecte practice, Editura Universul Juridic, București, 2012, pp. 341 sqq. , 405-416).