CONTROLUL JUDECĂTORESC AL ÎNCEPERII EXECUTĂRII SILITE

Articolul 373 din Codul de procedură civilă arată că hotărârile se vor executa prin mijlocirea primei instanţe. În cazul în care prima instanţă este o curte de apel, hotărârea se execută prin mijlocirea tribunalului din localitatea în care îşi are sediul curtea de apel.

Cererea de executare se va face:

a) în cazul hotărârilor rămase definitive şi irevocabile, la prima instanţă;

b) în celelalte cazuri, la instanţa care a pronunţat ultima hotărâre asupra fondului; aceasta va trimite cererea, împreună cu hotărârea pentru învestire şi executare, la prima instanţă.

Executarea se îndeplineşte prin executorii judecătoreşti.

În cazurile prevăzute de lege, precum şi atunci când executorul judecătoresc consideră necesar, organele de poliţie sunt obligate să-i acorde concursul la efectuarea executării silite.

Articolul a fost completat prin Legea nr.219/2005,  Ordonanța de urgență nr.138/2000,Legea nr.459/2006, Legea nr.202/2010,Ordonanața de urgență nr. 42/2009.    

Legea nr. 459 din 6 decembrie 2006 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 994 din 13 decembrie 2006) a modificat şi completat Codul de procedură civilă (pct.  6), astfel încât  alineatul 3 al  art.371¹ va avea următorul cuprins:

“Executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlu executoriu, achitarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum şi a cheltuielilor de executare.”

Având în vedere că prin Decizia nr. 458 din 31 martie 2009 Curtea Constituţională a constatat, pe de o parte, neconstituţionalitatea dispoziţiilor art.373¹ din Codul de procedură civilă, aşa cum au fost modificate prin art. I pct. 13 din Legea nr.459/2006, iar pe de altă parte, că reglementarea anterioară cuprinsă la art. 373¹ din acelaşi cod – care instituia controlul judecătoresc al începerii executării silite – a constituit o garanţie adecvată şi eficientă a dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate în procedura de executare silită,  ţinând seama de necesitatea limitării de îndată a efectului juridic imediat al deciziei sus-menţionate – suspendarea de drept a dispoziţiilor art. 373¹ din Codul de procedură civilă – şi evitarea unei perioade de vid legislativ, ce ar putea avea drept consecinţă naşterea unei practici (jurisprudenţiale şi execuţionale) neunitare, având în vedere că neadoptarea de urgenţă a unor măsuri de ordin legislativ vizând reglementarea condiţiilor de începere a procedurii de executare silită constituie o situaţie extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată, în temeiul art.115 alin. (4) din Constituţia României, republicată, Guvernul României a adoptat Ordonanţa de urgenţă nr. 42 din 6 mai 2009 ( publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  324 din 15 mai 2009). Ca atare, Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică astfel încât art.373¹ prevede că cererea de executare silită, însoţită de titlul executoriu, se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu prevede altfel. Acesta, de îndată, va solicita instanţei de executare încuviinţarea executării silite, înaintându-i în copie cererea de executare şi titlul respectiv.

Asupra cererii de încuviinţare, preşedintele instanţei de executare se pronunţă prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Încheierea de încuviinţare a cererii de executare silită nu este supusă niciunei căi de atac. Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată cu recurs numai de către creditor, în termen de 5 zile de la comunicare.

După încuviinţarea cererii potrivit alin. 2, la instanţa de executare se va alcătui un dosar privind executarea, la care executorul judecătoresc este obligat să depună câte un exemplar al fiecărui act de executare, în termen de 48 de ore de la efectuarea acestuia.

În tot cursul executării, executorul judecătoresc este obligat să aibă rol activ, stăruind, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, cu respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate.

Dacă socoteşte că este în interesul executării, executorul judecătoresc îl va putea invita pe debitor pentru a-i cere, în scris, în condiţiile legii, lămuriri în legătură cu veniturile şi bunurile sale asupra cărora se poate efectua executarea, cu arătarea locului unde se află acestea, precum şi pentru a-l determina să execute de bunăvoie obligaţia sa, arătându-i consecinţele la care s-ar expune în cazul executării silite.

Refuzul nejustificat al debitorului de a se prezenta ori de a da lămuririle necesare, precum şi darea de informaţii incomplete ori eronate atrag răspunderea acestuia pentru toate prejudiciile cauzate, precum şi aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 108² alin. 2, dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei fapte prevăzute de legea penală.

În situaţia prevăzută de art. 371⁷ alin. 1, executorul judecătoresc este dator să pună în vedere părţii să îşi îndeplinească de îndată obligaţia de avansare a cheltuielilor de executare.”

Conform pct.  2 din ordonanță, la art.402, alineatul 1 va avea următorul cuprins: “Art. 402. – Contestaţia la executare se judecă cu procedura prevăzută pentru judecata în primă instanţă, care se aplică în mod corespunzător. Părţile vor fi citate în termen scurt, iar judecarea contestaţiei se face de urgenţă şi cu precădere.”

Textul este atacat, iar Curtea Constituțională se pronunță prin Decizia nr.1644 din 10 decembrie 2009 (M.of .nr.90 din 10 februarie 2010  : prin Adresa nr. 9.790 din 12 octombrie 2009, Curtea Constituţională a fost sesizată direct de către Avocatul Poporului, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului  nr.42/2009 pentru modificarea Codului de procedură civilă.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Avocatul Poporului susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale, deoarece nu instituie un termen pentru soluţionarea cererii privind încuviinţarea executării silite, fiind astfel încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. Aprecierea caracterului rezonabil al termenului se face în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, care pot fi: complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor publice, dificultatea probelor, claritatea regulii de drept aplicabile. Aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, termenul rezonabil exprimă realitatea că justiţia nu trebuie realizată cu întârzieri care să compromită eficienţa şi credibilitatea sa (cauzele Moreira de Azevedo contra Portugaliei, 1990, şi H. Contra Franţei, 1989). Această idee este “de mult exprimată în două adagii, frecvent utilizate, «justice delayed, justice denied» şi «justice retive, justice fautive». De aceea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se subliniază că revine statelor părţi la Convenţie obligaţia să-şi organizeze sistemul juridic de o aşa manieră, încât instanţele să poată garanta dreptul oricărei persoane de a obţine o hotărâre judecătorească în materie civilă, într-un termen rezonabil” (Constituţia României – comentariu pe articole, coordonatori I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 182).

Totodată, Avocatul Poporului apreciază că, în absenţa unui termen în care instanţa de judecată trebuie să se pronunţe asupra cererii de încuviinţare a executării silite, normele de lege criticate generează întârzieri nejustificate ale procesului civil, or, executarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie considerată ca făcând parte integrantă din “proces” în sensul art. 6 din Convenţie (a se vedea cauzele Societatea Comercială Ruxandra Trading împotriva României, 2007, şi Hornsby contra Greciei, 1997). Dispoziţiile de lege criticate au consecinţe negative asupra valorificării intereselor părţilor procesului civil, spre exemplu termene îndelungate de soluţionare a cererilor de încuviinţare silită (3-5 luni), amânarea recuperării creanţei creditorului, prejudicierea creditorilor, iar, în asemenea condiţii, dreptul creditorilor devine unul teoretic şi iluzoriu, deoarece nu beneficiază de o protecţie jurisdicţională concretă şi efectivă. Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale  nr.631/2007, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, “dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă, în detrimentul unei părţi”. (Cauza Hornsby contra Greciei, 1997).

Mai mult, instituirea termenelor procesuale serveşte unei mai bune administrări a justiţiei, precum şi necesităţii aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor, în timp ce lipsa acestor termene creează o stare de insecuritate a circuitului civil, contrară dreptului la un proces echitabil, judecat într-un termen rezonabil. Legiuitorul a instituit termene scurte în anumite materii [a se vedea, cu titlu de exemplu, dispoziţiile art. 9¹ alin. (6) din Legea nr.35/2008 şi art. 39 din Legea nr. 67/2004 ], iar prin reglementarea unor termene scurte şi în materia încuviinţării executării silite s-ar evita prejudicierea unor interese de ordin public sau privat. Această soluţie se regăseşte în propunerile Comisiei de redactare a proiectului noului Cod de procedură civilă, la art. 644¹ alin. (2), potrivit căruia “Cererea de încuviinţare a executării silite se soluţionează de instanţă, în termen de maximum 3 zile de la înregistrarea acestuia la judecătorie, prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor”.

În final, autorul excepţiei arată că plasarea executării silite sub controlul instanţei de judecată încă de la începutul procedurii de executare reprezintă de fapt o revenire la prevederile Codului de procedură civilă, în forma anterioară modificării prin Legea nr.459/2006, formă legislativă apreciată în doctrină (Viorel Mihai Ciobanu, în articolul  Curtea Constituţională – garant al supremaţiei Constituţiei, putere legiuitoare sau expert parlamentar?, publicat în Revista de Drept Privat nr. 3/2009) ca fiind conformă exigenţelor dreptului la un proces echitabil. Totodată, arată că, prin Decizia  nr.458/2009, Curtea Constituţională se depărtează de jurisprudenţa sa anterioară (deciziile  nr.631/2007 şi nr.1339/2008) şi că nicio hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului nu pretinde ca executarea silită să se facă cu încuviinţarea instanţei de judecată.

Curtea reţine că dispoziţiile criticate din Codul de procedură civilă, introduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 42/2009, reglementează o procedură necontencioasă de încuviinţare a executării silite, încuviinţare asupra căreia preşedintele instanţei de executare se pronunţă prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor.

Aceste dispoziţii au fost reintroduse în Codul de procedură civilă, ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr.458 din 31 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2009. Prin această decizie, Curtea Constituţională a constatat, pe de o parte, neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 373¹ din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 13 din Legea nr.459/2006, iar pe de altă parte, a statuat că reglementarea anterioară cuprinsă la art. 373¹ din acelaşi cod – care instituia controlul judecătoresc al începerii executării silite – a constituit o garanţie adecvată şi eficientă a dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate în procedura de executare silită.

În speţa de faţă, Curtea Constituțională constată că din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate reiese că autorul acesteia doreşte o completare a textului de lege criticat, în sensul introducerii unui termen în care preşedintele instanţei de executare să se pronunţe asupra cererii de încuviinţare a executării silite.

Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 42/2009 pentru modificarea Codului de procedură civilă, astfel cum a fost formulată, urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

Mai dorim să amintim că, referitor la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 373¹ din Codul de procedură civilă,  ulterior, Curtea Constituţională s-a mai pronunțat prin  Decizia nr. 812 din 3 iunie 2010 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 29 iulie 2010).

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în  art.16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art.21 alin. (1), (2) şi (3) privind liberul acces la justiţie,  art.44 alin. (2) privind dreptul de proprietate privată,  art.124 alin. (1) şi (2) privind înfăptuirea justiţiei, precum şi art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenția pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, aşa cum a fost formulată, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate instituie reguli speciale de procedură privind exercitarea căilor de atac. Aceste dispoziţii nu contravin prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate de autorul excepţiei. Raţiunea pentru care legiuitorul delegat a înlăturat, atât pentru creditor, cât şi pentru debitor, calea de atac împotriva încheierii de încuviinţare a cererii de executare silită este aceea a celerităţii ce se justifică în această etapă procesuală. Astfel, creditorul este lipsit de interes să atace o hotărâre prin care i s-a admis cererea, iar debitorul are posibilitatea de a-şi apăra drepturile, în raport cu orice incident de executare silită, pe calea contestaţiei la executare.

Cu privire la încheierea de respingere a cererii de încuviinţare a executării silite, nu există interesul debitorului de a ataca o asemenea hotărâre şi de aceea nici nu a fost prevăzută pentru el calea de atac a recursului. În schimb, creditorul are posibilitatea de a-şi apăra drepturile prin exercitarea căii de atac a recursului, posibilitate pe care în domeniul executării silite debitorul o are asigurată prin dreptul de a formula contestaţii împotriva oricărui act de executare.

La data de 1 martie 2011, Parlamentul României adoptă Legea nr. 8 .  Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 4 martie 2011,  se respinge Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.42 din 6 mai 2009 pentru modificarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 15 mai 2009.