S-a vorbit mult de faptul dacă procurorul este sau nu avocat al statului în procedura penală. Problema este falsă.
Ministerul Public, care prin efectul Legii nr. 92 din 4 august 1992 a înlocuit fosta Procuratură, este constituit din magistraţi care îşi exercită toate funcţiile lor sub autoritatea procurorului general. Ministrul justiţiei îşi exercită controlul asupra tuturor membrilor Ministerului Public, inclusiv asupra procurorului general.
Chiar dacă exercită o atribuţie de natură contencioasă, procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş acţionează în calitate de magistrat al Ministerului Public, subordonat mai întâi procurorului general, apoi ministrului justiţiei (§ 40).
Curtea aminteşte că “tribunal” în sensul art. 6 alin. 1 este numai un organ care se bucură de plenitudine de jurisdicţie, răspunzând unei serii de exigenţe, precum independenţa faţă de executiv, ca şi faţă de părţile în cauză (a se vedea, printre altele, Hotărârea “Beaumartin” împotriva Franţei din 24 noiembrie 1994, seria A, nr. 296-B, p. 63, § 38). Magistraţi ai Ministerului Public, nu îndeplinesc condiţia de independenţă faţă de executiv [Vasilescu împotriva României, Hotărârea din 22 mai 1998, Recueil des arrets et decisions (Culegere de hotărâri şi decizii) 1998-III, p. 1075, §§ 40-41, şi Pantea împotriva României, nr. 33.343/96, §§ 238-239, CEDO 2003-VI], Hotărârea din 4 august 2005 în Cauza Stoianova şi Nedelcu împotriva României (Cererile nr. 77.517/01 şi 77.722/01 conexate) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 16 august 2007
Curtea constată că procurorii militari erau, la fel ca şi inculpaţii, militari activi şi că, în aceste condiţii, făceau parte dintr-o structură militară întemeiată pe principiul subordonării ierarhice. Or, această legătură de tip instituţional reprezintă, în speţă, o lipsă de independenţă şi de imparţialitate a procurorului militar în instrumentarea anchetei (a se vedea, mutatis mutandis, Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46.430/99, § 67, 5 octombrie 2004; Bursuc împotriva României, nr. 42.066/98, § 107, 12 octombrie 2004; şi Mantog împotriva României, nr. 2.893/02, § 69-70, 11 octombrie 2007).
Aceste elemente îi sunt suficiente Curţii pentru a constata că ancheta judiciară condusă în speţă nu poate fi considerată efectivă. Hotărârea din 3 februarie 2009 în Cauza Voiculescu împotriva României (Cererea nr. 5.325/03), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 392 din 10 iunie 2009
Curtea Europeană a Drepturilor Omului cercetează în fiecare speţă dacă autorităţile s-au folosit de puterea lor de a declanşa şi de a institui o procedură de control, menţinând, pe cât posibil, justul echilibru între interesele individului şi necesitatea de a garanta eficacitatea justiţiei penale. Intervenţia procurorului general ridică probleme în ceea ce priveşte respectarea principiului egalităţii armelor.
Curtea constată că parcursul ales de autorităţi pentru a casa hotărârea definitivă nu era deschis părţilor în mod direct, acest recurs fiind accesibil numai procurorului general. Or, acesta era ierarhic superior procurorilor care au participat la proces în faţa instanţelor ordinare.
Curtea a soluţionat – în mai multe rânduri – cauze ce ridicau chestiuni similare şi a constatat încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie din cauza rejudecării unei hotărâri definitive, ca urmare a unui recurs în anulare introdus de procurorul general (a se vedea, printre altele, Brumărescu, citată anterior, § 61, Societatea Comercială Maşiniexportimport Industrial Group – S.A., citată anterior, § 32, Piaţa Bazar Dorobanţi – S.R.L. împotriva României, nr. 37.513/03, §§ 23-24, 4 octombrie 2007, şi Societatea Comercială Plastik ABC – S.A. împotriva României, nr. 32.299/2003, § 17, 7 februarie 2008).
Într-o cauză, o hotărâre prin care Curtea Supremă de Justiţie statuase, în ultimă instanţă, asupra unui litigiu civil ce îl opunea pe reclamant administraţiei, a fost anulată ca urmare a intervenţiei procurorului general, care nu era parte în procedura civilă. Curtea nu poate specula asupra concluziei la care s-ar fi ajuns dacă debitorul însuşi ar fi optat mai degrabă pentru calea procedurii “revizuirii” hotărârii definitive, care este deschisă părţilor în situaţii identice cu cele ale speţei ( art. 322 pct. 5 din Codul de procedură civilă) şi este supusă altor termene şi reguli de competenţă de jurisdicţie decât recursul în anulare Hotărârea din 4 noiembrie 2008 în Cauza Bota împotriva României (Cererea nr. 16.382/03) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 20 mai 2009.
Curtea constată că în cauza de faţă se regăsesc două dintre elementele care au determinat Curtea, în Cauza Brumărescu, să constate încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice şi, prin urmare, încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie, şi anume intervenţia într-un litigiu civil a procurorului general care nu era parte în procedură şi rejudecarea unei decizii definitive ce a dobândit autoritate de lucru judecat (vezi şi S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A., citată anterior, § 36, Hotărârea din 13 mai 2008 în Cauza S.C. Editura Orizonturi – S.R.L. împotriva României (Cererea nr. 15.872/03) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 28 ianuarie 2009
Controlul judiciar al actelor executivului, prin care se aduce atingere dreptului la libertate al persoanelor, constituie un element esenţial al garanţiei oferite de articolul 5 alineat 3 (Aksoy c. Turciei, hotărârea din 18 decembrie 1996, Culegerea de hotărâri şi decizii 1996-VI, p. 2282, § 76). Pentru a se considera că un “magistrat” exercită “funcţii judiciare”, în sensul acestei dispoziţii, acesta trebuie să îndeplinească anumite condiţii, ce reprezintă, pentru persoana arestată, garanţii împotriva arbitrarului şi a privării nejustificate de libertate (Schiesser c. Elveţiei, hotărârea din 4 decembrie 1979, seria A nr. 34, p. 13, §31). Astfel, “magistratul” trebuie să fie independent în raport de executiv şi de părţi (Schiesser, § 31). În această privinţă, unele circumstanţe obiective, existente la momentul luării măsurii arestării preventive, pot fi relevante: dacă magistratul poate interveni în procedura penală ulterioară momentului luării măsurii, în calitate de organ de urmărire, independenţa şi imparţialitatea sa poate fi pusă la îndoială (Huber c. Elveţiei, hotărârea din 23 octombrie 1990, seria A nr. 188, § 43 şi Brincat c. Italiei, hotărârea din 26 noiembrie 1992, seria A nr. 249-A, p. 12, § 21).
Curtea relevă, în primul rând, că, în cauză, procurorul a intervenit iniţial în stadiul de cercetare penală, analizând dacă există indicii temeinice că reclamantul a săvârşit o infracţiune, etapă finalizată prin dispunerea începerii urmăririi penale şi prin luarea măsurii arestării preventive. Ulterior procurorul a instrumentat cauza, în calitate de organ de urmărire penală, etapă finalizată prin punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva reclamantului şi trimiterea acestuia în judecată. Procurorul nu a reprezentat, în speţă, Ministerul Public în procedura în faţa instanţei judecătoreşti, deşi ar fi putut să o facă, căci nici o dispoziţie legală în materia organizării judiciare nu o interzicea în mod expres.
Sub acest aspect, Curtea reaminteşte că, în cauza Vasilescu c. României (hotărârea din 22 mai 1998, Culegerea de hotărâri şi decizii 1998-III, p. 1075, § 40, 41) a statuat deja, pe terenul articolului 6 alineatul 1 din Convenţie, că în România, procurorii, acţionând în calitate de reprezentanţi ai Ministerului Public, subordonaţi, mai întâi, procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu puterea executivă (Schiesser, § 31, Hotărârea din 3 iunie 2003, în cauza Pantea împotriva României, , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1150 din 6 decembrie 2004 (Cererea nr. 33343/96)
Curtea aminteşte că, pentru ca o anchetă privind infracţiunile de omucidere sau de rele tratamente comise de către agenţii statului să poată fi considerată ca efectivă, se poate considera, în general, că este necesar ca persoanele competente să desfăşoare ancheta, precum şi cele care au efectuat cercetările să fie independente de persoanele implicate în evenimente (a se vedea, de exemplu, hotărârile Gule√ împotriva Turciei din 27 iulie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-IV, § 81-82, şi Ogˇur împotriva Turciei, [M.C.], Cererea nr. 21.954/93, CEDO 1999-III, § 91-92). Acest lucru presupune nu numai absenţa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică (a se vedea, de exemplu, hotărârea Ergi împotriva Turciei din 28 iulie 1998, Culegere 1998-IV, § 83-84, şi Kelly şi alţii împotriva Marii Britanii, Cererea nr. 30.054/96, § 114, Hotărârea din 4 mai 2001 , § 67, Hotărârea din 5 octombrie 2004 în cauza Barbu Anghelescu împotriva României (Cererea nr. 46.430/99), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 19 mai 2005.
Mai remarcăm un ultim aspect, privitor la controlul judiciar al actelor executivului. Exigenţa securităţii juridice nu este absolută, simpla posibilitate de a redeschide o procedură penală fiind deci, la prima vedere, compatibilă cu Convenţia, inclusiv cu garanţiile decurgând din art. 6. Dar maniera concretă în care este utilizată această posibilitate poate aduce atingere înseşi substanţei procesului echitabil. (Nikitine împotriva Rusiei, nr. 50.178/99, §§ 56-57, CEDO 2004-VIII, Savinski împotriva Ucrainei, nr. 6965/02, § 23, 28 februarie 2006, şi Bujniţa împotriva Republicii Moldova, nr. 3.642/02, § 21, 16 ianuarie 2007, Brumărescu, § 61, Societatea Comercială Maşiniexportimport Industrial Group – S.A., § 32, Piaţa Bazar Dorobanţi – S.R.L. împotriva României, nr. 37.513/03, §§ 23-24, 4 octombrie 2007, şi Societatea Comercială Plastik ABC – S.A. împotriva României, nr. 32.299/2003, § 17, 7 februarie 2008).
Ministerului public ar trebui să îi fie îngăduit să redeschidă urmărirea penală numai la solicitarea expresă , la autorizarea unui judecător, care să fie obligat să analizeze temeinicia cererii pentru a verifica, de exemplu, dacă redeschiderea cauzei nu era inechitabilă şi dacă timpul scurs de la decizia de încetare a anchetei nu era excesiv.
Astăzi, pentru procuror nu era vorba de o simplă posibilitate teoretică de a redeschide procedura Îi era îngăduit să redeschidă urmărirea penală fără a fi obligat să solicite autorizaţia vreunei instanţe naţionale . Curtea nu poate ignora, în acest sens, faptul că procurorii români, acţionând în calitate de magistraţi ai Ministerului Public, nu îndeplinesc condiţia de independenţă faţă de executiv [Vasilescu împotriva României, Hotărârea din 22 mai 1998, Recueil des arrets et decisions (Culegere de hotărâri şi decizii) 1998-III, p. 1075, §§ 40-41, şi Pantea împotriva României, nr. 33.343/96, §§ 238-239, CEDO 2003-VI], Hotărârea din 4 august 2005 în Cauza Stoianova şi Nedelcu împotriva României (Cererile nr. 77.517/01 şi 77.722/01 conexate) publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 16 august 2007.
Subliniem că redeschiderea unui proces penal trebuie să fie subsumată cerințelor art. 4 al Protocolului nr. 7 CEDH, să nu încalce regula non bis in idem – în cazul nostru § 2 al acestui articol – viciu fundamental, fapte noi, recent descoperite ( de exemplu, L’affaire Sergueï Zolotoukhine c. Russie (requête no 14939/03), Hotărârea Curții de Justiție a UE în cauza C-297/07 Staatsanwaltschaft Regensburg/Klaus Bourquain, dar şi hotărârea din 12 februarie 1985 Coloyya vs Italia seria A nr. 89, § 29, hotărârea din 14 iunie 2001 Medenica vs Elveţia, Culegere 2001 VI §52, vezi şi hotărârea din 10 noiembrie 2004, Sejdovic vs Italia, nr. 56581-00, nepublicată , §39, în Jean Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, 2009, pp. 510 sqq).
În concluzie, poate exista un avocat al statului, în sens de apărător, de consilier juridic, de jurisconsult în orice cauză în care statul stă în justiție în nume propriu. În instanţa penală, în calitate de reprezentant al ministerul public,autoritate publică judiciară (organism cu dublă natură ‚ şi la Gr. Theodoru, Tratat, Editura Hamangiu, 2007, p. 126), procurorul este participant , subiect, parte în sens procedural (parte la franţuji), egal ca poziţie cu cel acuzat.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.