DOCTRINA
Secţiunea II din Capitolul II – Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal, din Titlul I – Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal din Partea generală din Codul de procedură penală (Publicat iniţial în Buletinul Oficial nr. 145 – 146 din 12 noiembrie 1968, codul de procedură penală a fost a fost republicat în Buletinul Oficial nr. 58 – 59 din 26 aprilie 1973, în temeiul art. III din Legea nr. 7/1973, publicată în Buletinul Oficial nr. 49 din 6 aprilie 1973, republicat în temeiul art. IV din Legea nr. 141 din 5 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996. Codul a mai fost modificat prin Ordonanţă de urgenţă nr. 207 din 15 noiembrie 2000 privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 594 din 22 noiembrie 2000. Aceasta a fost suspendată prin Ordonanţă de urgenţă nr. 295 din 30 decembrie 2000 pentru suspendarea aplicării sau abrogarea unor ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 30 decembrie 2000. Ulterior, Legea nr. 456 din 18 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, a aprobat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000.
Modificări au mai fost introduse prin Legea nr. 296 din 7 iunie 2001 privind extrădarea, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 326 din 18 iunie 2001 şi prin Legea nr. 704 din 3 decembrie 2001 privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 17 decembrie 2001. De asemenea, art. 281 a fost modificat prin Legea nr.756 din 27 decembrie 2001, asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 4 ianuarie 2002; art. 1604-6 şi 209 au fost modificate prin Legea nr. 169 din 10 aprilie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 18 aprilie 2002; art. 27 şi art. 209 au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă nr. 58 din 23 mai 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351 din 27 mai 2002. Codul a mai fost modificat şi completat prin Legea nr. 281 din 24 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003. Ulterior, codul a mai fost modificat şi completat prin Ordonanţa de urgenţă nr. 66 din 10 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 11 iulie 2003, Ordonanţa de urgenţă nr. 109 din 24 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 748 din 26 octombrie 2003, Legea nr. 159 din 14 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 20 mai 2004, Ordonanţa de urgenţă nr. 55 din 25 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 592 din 1 iulie 2004, Legea nr. 302 din 28 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 594 din 1 iulie 2004, Ordonanţa de urgenţă nr. 72 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 6 octombrie 2004, Legea nr. 480 din 8 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1088 din 23 noiembrie 2004, Legea nr. 576 din 14 decembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1223 din 20 decembrie 2004, Ordonanţa de urgenţă nr. 190 din 21 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1179 din 28 decembrie 2005, Legea nr. 356 din 21 iulie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, Ordonanţa de urgenţă nr. 60, din 6 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006, Legea nr. 79 din 26 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 2 aprilie 2007, Curtea Constituţională , decizia nr. 1058/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 810 din 28/11/2007, Ordonanţa de urgenţă nr. 31/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 24 martie 2008, Legea nr. 57/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 228 din 25 martie 2008, Legea nr. 8/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 20 februarie 2009, Curtea Constituţională, Decizie nr. 54 din 14 ianuarie 2009 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 23 ianuarie 2009, Curtea Constituţională, decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, Legea nr. 195 din 27 mai 2009,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 1 iunie 2009, Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, dacă nu am uitat ceva) reglementează Acţiunea civilă (alăturată procesului penal).
Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente.
Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă.
Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile:
a) în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare;
b) prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă.
De asemenea, se acordă despăgubiri băneşti pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă.
Acţiunea civilă poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere civilă pentru repararea daunelor morale, potrivit legii civile. Art. 14 alin. (5) a fost introdus prin Legea nr. 281/2003.
Mai bună formula art. 19 alin. (1) din Codul nou de procedură penală (din 1 iulie 2010, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010) – Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect repararea prejudiciului material sau moral produs prin săvârşirea infracţiunii.
Este necesar să facem puțină istorie. Articolul 92 alin. (1) și (2) din Codul penal publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 48 din 27 februarie 1948 dispunea: Condamnatul, afară de restituirea lucrurilor către partea vătămată, care poate fi ordonată şi din oficiu, poate fi obligat şi la alte despăgubiri, dacă aceasta o cere.
Despăgubirile acordate părţii vătămate trebue să constitue întotdeauna o justă şi integrală reparaţie a daunelor materiale sau morale suferite în urma infracţiunii şi pot fi stabilite, după principiile dreptului civil, într’o sumă globală. Ele pot consta şi într’o rentă anuală, pe timp determinat, când aceasta ar satisface mai echitabil interesele părţilor.
Textul art. 92 alin. (2) a fost modificat prin decretul nr. 212, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr.8 din 17 iunie 1960: Despăgubirile acordate părţii vătămate trebuie să constituie întotdeauna o justă şi integrală reparaţie a daunelor materiale suferite în urma infracţiunii şi pot fi stabilite, după principiile dreptului civil, într-o sumă globală. Ele pot consta şi în sume plătibile periodic, pe timp determinat, când aceasta satisface mai echitabil interesele părţilor.
Acesta fusese argumentul pentru care Plenul Tribunalului Suprem, prin decizia de îndrumare nr. VII din 29 decembrie 1952 (în Culegere 1952-1954, vol, I, nr. 12, pp. 25 sqq), a apreciat că repararea este contrară principiilor morale, suferința fizică producând îmbogățire.
În timp, ideea de prejudiciu material a fost lărgită cu un prejudiciu de agrement, rezultând din atingerea adusă satisfacțiilor și plăcerilor vieții constând din pierderea posibilităților de îmbogățire spirituală, divertisment și destindere (V. Pătulea, Contribuții la studiul răspunderii civile delictuale în cazul prejudiciilor rezultate din vătămarea integrității corporale, în ”R. R. D. ”nr. 11/1970, pp. 55 sqq). Pe ușa din dos, se elimina regula existenței unei daune morale, apropiind-o numai de un prejudiciu material . Consecința era necesitatea probării și a acestuia, lucru imposibil.
Următorul pas – și nu numai la noi – era stabilirea unui raport obiectiv de cauzalitate, a unor prezumții legale de cauzalitate, pomenirea unei teorii a riscului , a responsabilității obiective etc. , ușurând sarcina judecății (Marcel Planiol, Traite elementaire de droit civil, L. G. D. J. , 1947, pp. 348 sqq) .
Prejudiciul patrimonial poate rezulta nu numai din vătămarea drepturilor personalității privitoare la făptura fizică, ci și din atingerea adusă drepturilor personale nepatrimoniale privitoare la ființa morală a omului, cum sunt dreptul la onoare, la reputație, la nume, la reproducerea propriei sale imagini, la paternitatea operei de creație, la libertate și la altele asemenea – pretium doloris, se arată în literatura de specialitate a anului 1972 – M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, p. 105.
În principiu, dauna morală este definită ca fiind orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributele personalității (Rene Savatier, La theorie des obligations, Dalloz, 1967, p. 344). Cităm din jurisprudența franceză despre prejudiciul de agrement: Curtea de Casație, Camera a 2-a civilă, hotărârea din 11 octombrie 1989, în Bulletin des arrets des Chambres civiles de la Cour de cassation, II, n. 178, p. 91, hotărârea din 26 mai 1992, în Code civil 1994-1995, Litec, pp. 716-717
Jurisprudența a lăsat locul unor aprecieri rezonabile şi echitabile de natură să ofere o anumită satisfacţie compensatorie.
În ce priveşte stabilirea daunelor morale, acordate de prima instanţă şi confirmate în apel, cuantificarea prejudiciului moral nu este supus unor criterii legale de determinare, ci este apreciat de instanţe în raport de consecinţele negative suferite de cei implicaţi, de valorile morale lezate, şi măsura în care le-a fost afectată situaţia familială sau profesională.
Aceste criterii transpun din motivarea deciziei atacate, care a avut în vedere suferinţa provocată în familia reclamantului prin dispariţia soţiei şi mamei fiicei lor.
Cu privire la recursul declarat de recurentul reclamant, aşa cum s-a subliniat în considerentele de mai sus, daunele morale acordate de 50.000 euro sunt rezultatul unei aprecieri rezonabile şi echitabile de natură să ofere o anumită satisfacţie compensatorie pentru prejudiciul moral suferit.
Celelalte despăgubiri civile acordate privind cheltuielile de înmormântare şi contravaloarea autoturismului distrus sunt fundamentate pe probele administrate, sub acest aspect hotărârile pronunţate în cauză nefiind, susceptibile de critică de nelegalitate, astfel încât se impune şi respingerea recursului declarat de această parte (ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, SECŢIA COMERCIALĂ, Decizia nr. 1373 din 23 aprilie 2010, Dosar nr. 804/91/2008).
Într-o altă cauză, Înalta instanță a apreciat că , reclamanta nefiind în măsură să facă dovada că, prin practicarea actelor de concurenţă neloială, pârâţii au atins imaginea şi au afectat credibilitatea afacerilor sale comerciale, nu acordă daune morale.
Potrivit art. 4 lit. i) din Legea nr. 11/1991, temeiul legal, invocat în promovarea acţiunii, constituie contravenţie, respectiv, deturnarea clientelei unui comerciant, prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă, în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant.
Art. 9 din acelaşi act normativ stabileşte, imperativ, că cel prejudiciat se poate adresa instanţei competente cu o acţiune în răspundere civilă.
Din conţinutul textelor arătate, rezultă că deturnarea clientelei constituie faptă de concurenţă neloială numai dacă se realizează prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant şi dacă rezultatul s-a produs.
Pentru stabilirea răspunderii juridice a autorului, este necesară dovada intenţiei sale orientată clar spre deturnarea de la fostul patron a clientelei cu care autorul a stabilit relaţii în perioada anterioară.
Formularea textului legal invocat, art. 4 lit. i) din Legea nr. 11/1991, presupune deci, o demonstraţie certă, atât a faptelor şi actelor săvârşite în materialitate lor, cât şi a efectului produs asupra celui care se consideră vătămat.
Recurenta-reclamantă a făcut o asemenea demonstraţie. Astfel, s-a făcut dovada că pârâţii, persoane fizice, au fost angajaţii săi, ocupându-se în exclusivitate, începând cu anul 1995, de comercializarea produselor Hermes.
Pârâtul L.C., în calitate de manager, a semnat o clauză de confidenţialitate şi concurenţă neloială, în sensul că va respecta confidenţialitatea tuturor operaţiilor, documentelor încheiate pentru comercializarea produselor Hermes, inclusiv, „informaţii despre produse, date financiare, intenţii de afaceri, proceduri şi poziţii de piaţă” şi, la fel, s-a angajat că această clauză de confidenţialitate rămâne valabilă şi după încetarea acestui contract.
În aceste condiţii, rezultă, fără putinţă de tăgadă, că pârâţii, persoane fizice, în calitate de agent comercial şi de manager al societăţii recurente, au avut acces la toate datele privind aceste produse, inclusiv, preţurile practicate şi aria de desfacere cu clienţii cumpărători.
Prin probele administrate s-au dovedit manoperele de cooptare a clientelei şi că practicarea unor preţuri mai mici a condus la deturnarea acestora, concluziile raportului de expertiză stabilind că produsele abrazive au fost comercializate încă de la început, în principal, către beneficiarii tradiţionali ai recurentei.
Intenţia deturnării clientelei, prin uzanţe necinstite, rezultă şi din faptul că cei doi pârâţi au trimis oferte de preţ încă din vara anului 1999, când erau angajaţii recurentei-reclamante, iar în aceiaşi perioadă SC K.C. SRL comercializa aceleaşi produse, facturile fiind semnate de pârâtul K.L., asociat al acestei firme şi angajat al SC R. SRL
Acest aspect vine în sprijinul dovezilor privind intenţia de deturnare a clientelei, atâta timp cât partenerii săi tradiţionali au devenit clienţii pârâţilor înaintea desfacerii contractelor de muncă.
Raportul de expertiză a dovedit că, în urma deturnării clientelei, cifra de afaceri rezultată din comercializarea produselor Hermes a scăzut simţitor, în timp ce cifra de afaceri a firmei pârâte a crescut în aceiaşi perioadă de timp.
Susţinerile potrivit cărora, în speţă, s-a produs o orientare spontană a clientelei spre alt comerciant determinat de aprecierea calităţilor personale ale acestora, nu pot fi reţinute, fiind contrazise de probele administrate cauzei.
Faţă de cele arătate, rezultă că, în speţă, s-a făcut dovada intenţiei pârâţilor de deturnare a clientelei, fiind întrunite condiţiile pentru stabilirea răspunderii juridice a autorilor pârâţi.
În aceste condiţii, criticile formulate sunt întemeiate, instanţele interpretând greşit actele deduse judecăţii şi fiind soluţiile date cu încălcarea legii, ce reglementează concurenţa neloială.
Pe cale de consecinţă, recursul urmează a fi admis, potrivit art. 312 C. proc. civ., decizia criticată urmând a fi modificată, în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentinţei instanţei de fond, cu admiterea pretenţiilor, mai puţin capătul de cerere privind daunele morale, reclamanta nefiind în măsură să facă dovada că, prin practicarea actelor de concurenţă neloială, pârâţii au atins imaginea şi au afectat credibilitatea afacerilor sale comerciale (CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE, SECŢIA COMERCIALĂ, Decizia nr. 1430 din 6 martie 2003, Dosar nr. 6722/2001).
Se ridică întrebarea dacă se pot prestabili daune morale printre-o clauză penală? Să admitem că așa a fost gândită dezdăunarea, ireductibil, deși aduce mai curând cu o pedeapsă civilă, dar nu e ilegal drept o convenție accesorie. Rolul ei constă în scutirea de probă și înlătură orice apreciere din partea instanței. În prezența clauzei penale, nu trebuie dovedit nici întinderea prejudiciului și nici măcar existența acestuia.
Prin sentinţa comercială nr. 6683 din 28 mai 2008, pronunţată în dosar nr. 44390/3/2007, judecătorul fondului din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC O. SRL în contradictoriu cu pârâta SC G.C. SRL, a dispus rezoluţiunea contractului din 19 iulie 2006 şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 33.459,42 lei.
În considerentele sentinţei, judecătorul fondului a reţinut că prin acţiunea sa, înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, şi declinată în favoarea tribunalului, prin sentinţa civilă nr. 8799 din 5 noiembrie 2007, pronunţată în dosar nr. 8444/300/2007, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei achitate în contul contractului încheiat între părţi, precum şi la plata de daune în cuantum de 50% din valoarea plătită. Ulterior, reclamanta şi-a completat acţiunea, solicitând şi rezoluţiunea contractului din 2006 pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei asumate. S-a reţinut că pârâta s-a obligat să vândă şi să implementeze sistemul economico-financiar G.E., utilizarea programului fiind limitată doar societăţii beneficiare – reclamanta. Prin protocolul din data de 6 decembrie 2006 părţile contractante au constatat că operaţiunea de validare a aplicaţiei economico-financiară nu a fost implementată, pârâta asumându-şi obligaţia de a realiza implementarea aplicaţiei până la 31 decembrie 2006, cu un termen limită la 1 ianuarie 2007. În caz contrar, părţile au stabilit ca actul să fie reziliat, cu plata daunelor interese, formate din avansul plătit şi daune morale de 50% din suma achitată.
Judecătorul a constatat că pârâta nu şi-a respectat obligaţia asumată, aceasta neefectuând o adaptare a sistemului faţă de specificul activităţii reclamantei. S-a reţinut, în consecinţă, că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia asumată, în timp ce pârâta nu a dovedit implementarea sistemului, devenind incidente prevederile art. 1020 – art. 1021 C. civ.
Pentru considerentele reţinute şi constatându-se că decizia completului de apel este legală, în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., recursul declarat în cauză a fi respins ca nefondat (ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, SECŢIA COMERCIALĂ, Decizia nr. 1353 din 22 aprilie 2010, Dosar nr. 4908/2/2008, scj. ro).
Într-o speţă, au fost acordate daune morale pentru a compensa consecinţele negative produse prin emiterea unor acte administrative.
Au fost declarate nelegale Ordinele ministrului Educaţiei şi Cercetării nr. 5001/2006, 5262/2006 şi 2346/2007, în măsura şi în ceea ce priveşte, instituirea obligaţiei de a susţine testele naţionale pentru admiterea în liceele cu profil artistic din filiera vocaţională a învăţământului naţional şi a repartizării absolvenţilor, la aceste licee, în funcţie de notele obţinute la aceste teste.
Prin aceste ordine se creează o diferenţă foarte mare între copiii care urmează cursurile şcolilor generale şi cei care acced în învăţământul artistic – care susţin probe de aptitudini specifice, începând cu înscrierea în clasa I şi apoi în fiecare an din cei opt ai ciclului primar şi gimnazial – diferenţă ce este de natură a atrage o situaţie de discriminare a celor din urmă, cele două categorii de absolvenţi neaflându-se în situaţii analoage.
A fost obligat pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului să achite fiecăruia dintre reclamanţi câte 10.000 lei cu titlu de daune morale şi a fost respins restul pretenţiilor reclamanţilor.
Împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului solicitând admiterea recursului, modificarea, în parte, a sentinţei atacate în sensul respingerii în totalitate a acţiunii. Sub aspectul daunelor morale este criticată soluţia instanţei de fond pentru că nu s-a făcut dovada existenţei unui prejudiciu moral deşi reclamanţii aveau obligaţia acestei dovezi.
Sunt fondate criticile din motivele de recurs ce vizează acordarea daunelor morale.
Potrivit art. 18 alin.1 din Legea nr. 554/2004 instanţa, soluţionând cererea, poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă, iar potrivit art. 18 alin.3 din acelaşi act normativ, în cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.
În speţă, daunele morale au fost acordate pentru a compensa consecinţele negative pe care actele emise le-au produs reclamanţilor.
Însă, raportat la faptul că instanţa a recunoscut discriminarea la care au fost supuşi, a obligat autorităţile să-i înscrie la liceu a atenuat din consecinţele pe plan public pe care le-au avut asupra reclamanţilor, astfel încât se poate aprecia că, sub aspectul cuantumului danelor morale acordate, recursul este fondat.
De aceea, în baza art. 312 alin.2 Cod procedură civilă, raportat la art. 20 alin.3 din Legea nr. 554/2004, recursul declarat de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului a fost admis, sentinţa atacată fiind modificată în parte, în sensul că Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului a fost obligat la plata sumei de 5.000 lei către fiecare dintre reclamanţi, cu titlu de daune morale, celelalte dispoziţii ale sentinţei fiind însă, menţinute (Î.C.C.J, Secţia contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 824 din 13 februarie 2009, scj. ro).
Jurisprudența europeană este bine stabilită: dreptul la despăgubiri face parte integrantă din dreptul de proprietate și modalitățile de despăgubire reprezintă un element de control de proporționalitate exercitat de instanța de la Strabourg (Jean-Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, 2009, pp. 574-575).
Convenția trebuie interpretată și aplicată astfel încât să garanteze drepturile concrete și efective. Deoarece principala formă de reparație pe care Curtea o poate acorda este de natură pecuniară, eficacitatea dreptului garantat de articolul 6 din Convenție necesită atât o reparație pecuniară , cât și pentru daunele morale, inclusiv către o societate comercială. Încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil este destinat a compensa suferinţa, atingerile psihologice sau incertitudinea. Elementele luate în considerare de către Curte, sunt prejudiciul material, și anume pierderile efectiv suferite ca un rezultat direct al presupusei încălcări, cât și prejudiciul moral, adică repararea stării de anxietate, a inconvenientelor și incertitudinilor care rezultă din această încălcare, şi alte daune nemateriale.
Acolo unde diverse elemente constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincția dintre pagube materiale şi morale se dovedeşte dificilă, Curtea poate să le ia în considerare la nivel global.
PREJUDICE MORAL
[. . . ] 23. Enfin et surtout, au vu des circonstances de la cause, qui commandent une évaluation globale, la Cour estime qu’un laps de temps de dix-sept ans et six mois pour obtenir une décision définitive, qui de surcroît n’est pas encore intervenue, au sujet d’une demande fondée sur un titre exécutoire appelant de par sa nature une décision rapide, ne peut passer pour raisonnable (arrêt Estima Jorge c. Portugal du 21 avril 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-II, p. 773, § 45).
24. La Cour réaffirme qu’il incombe aux Etats contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable.
25. Eu égard aux circonstances de la cause, la Cour conclut qu’il y a eu dépassement du « délai raisonnable » et, partant, violation de l’article 6 § 1.
ii. SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
26. Aux termes de l’article 41 de la Convention,
« Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »
A. Dommage
27. La société requérante affirme que le préjudice matériel résultant de la violation alléguée de l’article 6 § 1 de la Convention s’élève à 20 000 000 escudos portugais (PTE), montant selon elle de sa créance à l’heure actuelle. Elle allègue que, vu le laps de temps déjà écoulé, il lui sera impossible d’obtenir le recouvrement de la dette en cause.
Comingersoll S.A. réclame également 5 000 000 PTE au titre du préjudice moral. Elle allègue que le droit à un procès dans un délai raisonnable est, par nature, universel et qu’il n’y a pas de raison de distinguer en la matière entre personnes physiques et personnes morales. La requérante affirme qu’il faut en tirer les conséquences, s’agissant de la réparation des dommages causés par la violation d’un tel droit, et assurer la même protection aux personnes physiques et morales.
28. Selon le Gouvernement, la requérante ne saurait prétendre être dédommagée par le paiement du montant de sa créance. Il s’agit là, pour le Gouvernement, d’une question qui ne relève que de la procédure interne, de sorte que la Cour ne devrait allouer aucune somme au titre du préjudice matériel.
Quant au dommage moral allégué, le Gouvernement souligne que la réparation du dommage moral découlant d’une éventuelle violation du droit à un procès dans un délai raisonnable vise à compenser l’angoisse, l’attente psychologique, quant au sort de la cause, ou l’incertitude. Il soutient que de tels sentiments sont propres aux seuls individus et ne peuvent aucunement faire l’objet d’une réparation, s’agissant d’une personne morale.
29. La Cour rappelle d’emblée qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique au regard de la Convention de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences (arrêt Papamichalopoulos et autres c. Grèce (article 50) du 31 octobre 1995, série A n° 330-B, pp. 58-59, § 34).
Si le droit interne ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, l’article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d’accorder une réparation à la partie lésée par l’acte ou l’omission à propos desquels une violation de la Convention a été constatée. Dans l’exercice de ce pouvoir, elle dispose d’une certaine latitude ; l’adjectif « équitable » et le membre de phrase « s’il y a lieu » en témoignent (arrêt Guzzardi c. Italie du 6 novembre 1980, série A n° 39, p. 42, § 114).
Parmi les éléments pris en considération par la Cour, lorsqu’elle statue en la matière, figurent le dommage matériel, c’est-à-dire les pertes effectivement subies en conséquence directe de la violation alléguée, et le dommage moral, c’est-à-dire la réparation de l’état d’angoisse, des désagréments et des incertitudes résultant de cette violation, ainsi que d’autres dommages non matériels.
En outre, là où les divers éléments constituant le préjudice ne se prêtent pas à un calcul exact ou là où la distinction entre dommage matériel et dommage moral se révèle difficile, la Cour peut être amenée à les examiner globalement (arrêt B. c. Royaume-Uni (article 50) du 9 juin 1988, série A n° 136-D, pp. 32-33, §§ 10-12 ; arrêt Dombo Beheer B.V. c. Pays-Bas du 27 octobre 1993, série A n° 274, pp. 20-21, § 40).
30. En l’espèce, la Cour doit relever que la société requérante ne saurait prétendre obtenir la valeur de sa créance à titre de dédommagement du préjudice matériel, d’autant que la procédure demeure pendante sans que l’on puisse spéculer à ce stade sur son issue.
31. Reste à savoir si la requérante peut prétendre obtenir réparation au titre d’un quelconque préjudice moral.
32. La Cour rappelle à cet égard que dans l’affaire Immobiliare Saffi c. Italie, elle n’a pas jugé nécessaire, au vu des circonstances de la cause, de se pencher sur la question de savoir si une société commerciale pouvait alléguer avoir subi un préjudice moral résultant d’un quelconque sentiment d’angoisse ([GC], n° 22774/93, § 79, CEDH 1999-V).
Elle observe cependant qu’une telle position n’implique nullement que l’on doive écarter de manière générale la possibilité d’octroyer une réparation pour le préjudice moral allégué par les personnes morales ; cela dépend des circonstances de chaque espèce. Ainsi, dans l’affaire Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs et Gubi c. Autriche, la Cour a reconnu que la première requérante, une association, a pu avoir éprouvé un tort moral en raison de la violation des articles 10 et 13 de la Convention (arrêt du 19 décembre 1994, série A n° 302, p. 21, § 62).
En outre, dans l’affaire Parti de la liberté et de la démocratie (ÖZDEP) c. Turquie, la Cour a dédommagé le parti requérant, au titre du dommage moral, pour le sentiment de frustration éprouvé par ses membres et fondateurs en raison de la violation de l’article 11 de la Convention ([GC], n° 23885/94, § 57, CEDH 1999-VIII).
33. Dans le cadre de l’ancien système de la Convention, le Comité des Ministres a déjà octroyé, sur proposition de la Commission européenne des Droits de l’Homme, des indemnités à titre de réparation du dommage moral subi par des sociétés commerciales en raison de la durée excessive de la procédure dans plusieurs affaires. Il n’est pas sans intérêt de rappeler que le Gouvernement lui-même n’a jamais contesté cette possibilité dans d’autres affaires portugaises dans lesquelles le Comité des Ministres a pris de telles décisions (Résolution DH (96) 604 du 15 novembre 1996 dans l’affaire Dias & Costa, Lda. ; Résolution DH (99) 708 du 3 décembre 1999 dans l’affaire Biscoiteria, Lda.).
34. La Cour a également pris en compte la pratique des Etats membres du Conseil de l’Europe en la matière. Même s’il est difficile de déceler une norme commune précise, la pratique juridictionnelle dans plusieurs de ces Etats démontre que la possibilité de réparer l’éventuel dommage autre que matériel subi par une personne morale ne peut pas être écartée.
35. La Cour ne peut donc exclure, au vu de sa propre jurisprudence et à la lumière de cette pratique, qu’il puisse y avoir, pour une société commerciale, un dommage autre que matériel appelant une réparation pécuniaire.
Il faut également réaffirmer que la Convention doit être interprétée et appliquée de manière à garantir des droits concrets et effectifs. Puisque la principale forme de réparation que la Cour peut octroyer est de nature pécuniaire, l’efficacité du droit garanti par l’article 6 de la Convention exige qu’une réparation pécuniaire puisse être octroyée aussi pour dommage moral, y compris à une société commerciale.
Le préjudice autre que matériel peut en effet comporter, pour une telle société, des éléments plus ou moins « objectifs » et « subjectifs ». Parmi ces éléments, il faut reconnaître la réputation de l’entreprise, mais également l’incertitude dans la planification des décisions à prendre, les troubles causés à la gestion de l’entreprise elle-même, dont les conséquences ne se prêtent pas à un calcul exact, et enfin, quoique dans une moindre mesure, l’angoisse et les désagréments éprouvés par les membres des organes de direction de la société.
36. Dans la présente affaire, le prolongement de la procédure litigieuse au-delà du délai raisonnable a dû causer, dans le chef de Comingersoll S.A. et de ses administrateurs et associés, des désagréments considérables et une incertitude prolongée, ne serait-ce que sur la conduite des affaires courantes de la société. Celle-ci s’est vue notamment privée de la possibilité de bénéficier plus rapidement du recouvrement de sa créance, laquelle était, il convient de le rappeler, déjà déterminée par les lettres de change en cause, situation qui subsiste à l’heure actuelle. A cet égard, on peut donc estimer que la société requérante a été laissée dans une situation d’incertitude qui justifie l’octroi d’une indemnité.
37. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, la Cour alloue à la requérante 1 500 000 PTE pour le dommage subi.
[. . . ] par ces motifs, la cour, À l’unanimitÉ,
1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ;
2. Dit
a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois, 1 500 000 PTE (un million cinq cent mille escudos) pour dommage ;
b) que ce montant sera à majorer d’un intérêt simple de 7 % l’an à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement ;
3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
AFFAIRE COMINGERSOLL S.A. c. PORTUGAL (Requête no 35382/97) ARRÊT, 6 avril 2000 la cmiskp.echr.coe.int. O traducere românească la Vincent Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ,ed.a 5-a,2005,IRDO ,pp.293-294.
În cauza, Micu vs Romania (nr 29883/06), petentul este un cetățean suedez care domiciliază în Timișoara . Condamnat la închisoare pentru trafic de droguri, a invocat articolul 3 (interzicerea tratamentelor inumane și degradante), plângându-se printre altele de condițiile detenției sale .
Curtea a constatat încălcarea articolului 3 și a obligat statul român sa plătească, cu titlu de daune morale, suma de 13.200 Euro.
In cauza Butuşină vs Romania (nr 30818/04), invocând articolul 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil și termenul rezonabil), petentul s-a plâns mai ales de desființarea unei hotărâri definitive prin care era achitat și de reîncadrarea penala a faptelor de către Înalta Curte de Casație și Justiție în absenta sa. Curtea a constatat ca cererea este admisibila în ceea ce privește procesul echitabil și i-a acordat petentului suma de 3000 euro (daune morale).
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.