DAUNELE MORALE

Secţiunea II din Capitolul II – Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal, din Titlul I – Regulile de bază şi acţiunile în procesul penal din Partea generală din Codul de procedură penală (Publicat iniţial în Buletinul Oficial nr. 145 – 146 din 12 noiembrie 1968, codul de procedură penală a fost a fost republicat în Buletinul Oficial nr. 58 – 59 din 26 aprilie 1973, în temeiul art. III din Legea nr. 7/1973, publicată în Buletinul Oficial nr. 49 din 6 aprilie 1973, republicat în temeiul art. IV din Legea nr. 141 din 5 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 289 din 14 noiembrie 1996. Codul a mai fost modificat prin Ordonanţă de urgenţă nr. 207 din 15 noiembrie 2000 privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 594 din 22 noiembrie 2000. Aceasta a fost suspendată prin Ordonanţă de urgenţă nr. 295 din 30 decembrie 2000 pentru suspendarea aplicării sau abrogarea unor ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 30 decembrie 2000. Ulterior, Legea nr. 456 din 18 iulie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, a aprobat Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000. Modificări au mai fost introduse prin Legea nr. 296 din 7 iunie 2001 privind extrădarea, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 326 din 18 iunie 2001 şi prin Legea nr. 704 din 3 decembrie 2001 privind asistenţa judiciară internaţională în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 17 decembrie 2001. De asemenea, art. 28¹a fost modificat prin Legea nr.756 din 27 decembrie 2001, asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 2 din 4 ianuarie 2002; art. 160^4-6 şi 209 au fost modificate prin Legea nr. 169 din 10 aprilie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 18 aprilie 2002; art. 27 şi art. 209 au fost modificate prin Ordonanţa de urgenţă nr. 58 din 23 mai 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 351 din 27 mai 2002. Codul a mai fost modificat şi completat prin Legea nr. 281 din 24 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003. Ulterior, codul a mai fost modificat şi completat prin Ordonanţa de urgenţă nr. 66 din 10 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 502 din 11 iulie 2003, Ordonanţa de urgenţă nr. 109 din 24 octombrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 748 din 26 octombrie 2003, Legea nr. 159 din 14 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 451 din 20 mai 2004, Ordonanţa de urgenţă nr. 55 din 25 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 592 din 1 iulie 2004, Legea nr. 302 din 28 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 594 din 1 iulie 2004, Ordonanţa de urgenţă nr. 72 din 30 septembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 909 din 6 octombrie 2004, Legea nr. 480 din 8 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1088 din 23 noiembrie 2004, Legea nr. 576 din 14 decembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1223 din 20 decembrie 2004, Ordonanţa de urgenţă nr. 190 din 21 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1179 din 28 decembrie 2005, Legea nr. 356 din 21 iulie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006, Ordonanţa de urgenţă nr. 60, din 6 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 764 din 7 septembrie 2006, Legea nr. 79 din 26 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 225 din 2 aprilie 2007, Curtea Constituţională , decizia nr. 1058/2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 810 din 28/11/2007, Ordonanţa de urgenţă nr. 31/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 24 martie 2008, Legea nr. 57/2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 228 din 25 martie 2008, Legea nr. 8/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 20 februarie 2009, Curtea Constituţională, Decizie nr. 54 din 14 ianuarie 2009 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 23 ianuarie 2009, Curtea Constituţională, decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 15 iunie 2009, Legea nr. 195 din 27 mai 2009,publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 1 iunie 2009, Legea nr. 202 din 25 octombrie 2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, dacă nu am uitat ceva) reglementează Acţiunea civilă (alăturată procesului penal).

Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a părţii responsabile civilmente.

Acţiunea civilă poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă.

Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile:

a) în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare;

b) prin plata unei despăgubiri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă.

De asemenea, se acordă despăgubiri băneşti pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă.

Acţiunea civilă poate avea ca obiect şi tragerea la răspundere civilă pentru repararea daunelor morale, potrivit legii civile. Art. 14 alin. (5) a fost introdus prin Legea nr. 281/2003.

Mai bună formula art. 19 alin. (1) din Codul nou de procedură penală (din 1 iulie 2010, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010) – Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect repararea prejudiciului material sau moral produs prin săvârşirea infracţiunii.

Este necesar să facem puțină istorie. Articolul 92 alin. (1) și (2) din Codul penal publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 48 din 27 februarie 1948 dispunea: Condamnatul, afară de restituirea lucrurilor către partea vătămată, care poate fi ordonată şi din oficiu, poate fi obligat şi la alte despăgubiri, dacă aceasta o cere.

Despăgubirile acordate părţii vătămate trebue să constitue întotdeauna o justă şi integrală reparaţie a daunelor materiale sau morale suferite în urma infracţiunii şi pot fi stabilite, după principiile dreptului civil, într’o sumă globală. Ele pot consta şi într’o rentă anuală, pe timp determinat, când aceasta ar satisface mai echitabil interesele părţilor.

Textul art. 92 alin. (2) a fost modificat prin decretul nr. 212, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr.8 din 17 iunie 1960: Despăgubirile acordate părţii vătămate trebuie să constituie întotdeauna o justă şi integrală reparaţie a daunelor materiale suferite în urma infracţiunii şi pot fi stabilite, după principiile dreptului civil, într-o sumă globală. Ele pot consta şi în sume plătibile periodic, pe timp determinat, când aceasta satisface mai echitabil interesele părţilor.

Acesta fusese argumentul pentru care Plenul Tribunalului Suprem, prin decizia de îndrumare nr. VII din 29 decembrie 1952 (în Culegere 1952-1954, vol, I, nr. 12, pp. 25 sqq), a apreciat că repararea este contrară principiilor morale, suferința fizică producând îmbogățire.

În timp, ideea de prejudiciu material a fost lărgită cu un prejudiciu de agrement, rezultând din atingerea adusă satisfacțiilor și plăcerilor vieții constând din pierderea posibilităților de îmbogățire spirituală, divertisment și destindere (V. Pătulea, Contribuții la studiul răspunderii civile delictuale în cazul prejudiciilor rezultate din vătămarea integrității corporale, în ”R. R. D. ”nr. 11/1970, pp. 55 sqq). Pe ușa din dos, se elimina regula existenței unei daune morale, apropiind-o numai de un prejudiciu material . Consecința era necesitatea probării și a acestuia, lucru imposibil.

Următorul pas – și nu numai la noi – era stabilirea unui raport obiectiv de cauzalitate, a unor prezumții legale de cauzalitate, pomenirea unei teorii a riscului , a responsabilității obiective etc. , ușurând sarcina judecății (Marcel Planiol, Traite elementaire de droit civil, L. G. D. J. , 1947, pp. 348 sqq) .

Prejudiciul patrimonial poate rezulta nu numai din vătămarea drepturilor personalității privitoare la făptura fizică, ci și din atingerea adusă drepturilor personale nepatrimoniale privitoare la ființa morală a omului, cum sunt dreptul la onoare, la reputație, la nume, la reproducerea propriei sale imagini, la paternitatea operei de creație, la libertate și la altele asemenea – pretium doloris, se arată în literatura de specialitate a anului 1972 – M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, p. 105.

În principiu, dauna morală este definită ca fiind orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributele personalității (Rene Savatier, La theorie des obligations, Dalloz, 1967, p. 344). Cităm din jurisprudența franceză despre prejudiciul de agrement: Curtea de Casație, Camera a 2-a civilă, hotărârea din 11 octombrie 1989, în Bulletin des arrets des Chambres civiles de la Cour de cassation, II, n. 178, p. 91, hotărârea din 26 mai 1992, în Code civil 1994-1995, Litec, pp. 716-717

Jurisprudența a lăsat locul unor aprecieri rezonabile şi echitabile de natură să ofere o anumită satisfacţie compensatorie.

În ce priveşte stabilirea daunelor morale, acordate de prima instanţă şi confirmate în apel, cuantificarea prejudiciului moral nu este supus unor criterii legale de determinare, ci este apreciat de instanţe în raport de consecinţele negative suferite de cei implicaţi, de valorile morale lezate, şi măsura în care le-a fost afectată situaţia familială sau profesională.

Aceste criterii transpun din motivarea deciziei atacate, care a avut în vedere suferinţa provocată în familia reclamantului prin dispariţia soţiei şi mamei fiicei lor.

Cu privire la recursul declarat de recurentul reclamant, aşa cum s-a subliniat în considerentele de mai sus, daunele morale acordate de 50.000 euro sunt rezultatul unei aprecieri rezonabile şi echitabile de natură să ofere o anumită satisfacţie compensatorie pentru prejudiciul moral suferit.

Celelalte despăgubiri civile acordate privind cheltuielile de înmormântare şi contravaloarea autoturismului distrus sunt fundamentate pe probele administrate, sub acest aspect hotărârile pronunţate în cauză nefiind, susceptibile de critică de nelegalitate, astfel încât se impune şi respingerea recursului declarat de această parte (Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţia Comercială, Decizia nr. 1373 din 23 aprilie 2010, Dosar nr. 804/91/2008).

Într-o altă cauză, Înalta instanță a apreciat că , reclamanta nefiind în măsură să facă dovada că, prin practicarea actelor de concurenţă neloială, pârâţii au atins imaginea şi au afectat credibilitatea afacerilor sale comerciale, nu acordă daune morale.

Potrivit art. 4 lit. i) din Legea nr. 11/1991, temeiul legal, invocat în promovarea acţiunii, constituie contravenţie, respectiv, deturnarea clientelei unui comerciant, prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă, în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant.

Articolul 9 din acelaşi act normativ stabileşte, imperativ, că cel prejudiciat se poate adresa instanţei competente cu o acţiune în răspundere civilă.

Din conţinutul textelor arătate, rezultă că deturnarea clientelei constituie faptă de concurenţă neloială numai dacă se realizează prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute anterior la acel comerciant şi dacă rezultatul s-a produs.

Pentru stabilirea răspunderii juridice a autorului, este necesară dovada intenţiei sale orientată clar spre deturnarea de la fostul patron a clientelei cu care autorul a stabilit relaţii în perioada anterioară.

Formularea textului legal invocat, art. 4 lit. i) din Legea nr. 11/1991, presupune deci, o demonstraţie certă, atât a faptelor şi actelor săvârşite în materialitate lor, cât şi a efectului produs asupra celui care se consideră vătămat.

Recurenta-reclamantă a făcut o asemenea demonstraţie. Astfel, s-a făcut dovada că pârâţii, persoane fizice, au fost angajaţii săi, ocupându-se în exclusivitate, începând cu anul 1995, de comercializarea produselor Hermes.

Pârâtul L.C., în calitate de manager, a semnat o clauză de confidenţialitate şi concurenţă neloială, în sensul că va respecta confidenţialitatea tuturor operaţiilor, documentelor încheiate pentru comercializarea produselor Hermes, inclusiv, „informaţii despre produse, date financiare, intenţii de afaceri, proceduri şi poziţii de piaţă” şi, la fel, s-a angajat că această clauză de confidenţialitate rămâne valabilă şi după încetarea acestui contract.

În aceste condiţii, rezultă, fără putinţă de tăgadă, că pârâţii, persoane fizice, în calitate de agent comercial şi de manager al societăţii recurente, au avut acces la toate datele privind aceste produse, inclusiv, preţurile practicate şi aria de desfacere cu clienţii cumpărători.

Prin probele administrate s-au dovedit manoperele de cooptare a clientelei şi că practicarea unor preţuri mai mici a condus la deturnarea acestora, concluziile raportului de expertiză stabilind că produsele abrazive au fost comercializate încă de la început, în principal, către beneficiarii tradiţionali ai recurentei.

Intenţia deturnării clientelei, prin uzanţe necinstite, rezultă şi din faptul că cei doi pârâţi au trimis oferte de preţ încă din vara anului 1999, când erau angajaţii recurentei-reclamante, iar în aceiaşi perioadă SC K.C. SRL comercializa aceleaşi produse, facturile fiind semnate de pârâtul K.L., asociat al acestei firme şi angajat al SC R. SRL

Acest aspect vine în sprijinul dovezilor privind intenţia de deturnare a clientelei, atâta timp cât partenerii săi tradiţionali au devenit clienţii pârâţilor înaintea desfacerii contractelor de muncă.

Raportul de expertiză a dovedit că, în urma deturnării clientelei, cifra de afaceri rezultată din comercializarea produselor Hermes a scăzut simţitor, în timp ce cifra de afaceri a firmei pârâte a crescut în aceiaşi perioadă de timp.

Susţinerile potrivit cărora, în speţă, s-a produs o orientare spontană a clientelei spre alt comerciant determinat de aprecierea calităţilor personale ale acestora, nu pot fi reţinute, fiind contrazise de probele administrate cauzei.

Faţă de cele arătate, rezultă că, în speţă, s-a făcut dovada intenţiei pârâţilor de deturnare a clientelei, fiind întrunite condiţiile pentru stabilirea răspunderii juridice a autorilor pârâţi.

În aceste condiţii, criticile formulate sunt întemeiate, instanţele interpretând greşit actele deduse judecăţii şi fiind soluţiile date cu încălcarea legii, ce reglementează concurenţa neloială.

Pe cale de consecinţă, recursul urmează a fi admis, potrivit art. 312 C. proc. civ., decizia criticată urmând a fi modificată, în sensul admiterii apelului, schimbării în tot a sentinţei instanţei de fond, cu admiterea pretenţiilor, mai puţin capătul de cerere privind daunele morale, reclamanta nefiind în măsură să facă dovada că, prin practicarea actelor de concurenţă neloială, pârâţii au atins imaginea şi au afectat credibilitatea afacerilor sale comerciale (Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Comercială, Decizia nr. 1430 din 6 martie 2003, Dosar nr. 6722/2001).

Se ridică întrebarea dacă se pot prestabili daune morale printre-o clauză penală? Să admitem că așa a fost gândită dezdăunarea, ireductibil, deși aduce mai curând cu o pedeapsă civilă, dar nu e ilegal drept o convenție accesorie. Rolul ei constă în scutirea de probă și înlătură orice apreciere din partea instanței. În prezența clauzei penale, nu trebuie dovedit nici întinderea prejudiciului și nici măcar existența acestuia.

Prin sentinţa comercială nr. 6683 din 28 mai 2008, pronunţată în dosar nr. 44390/3/2007, judecătorul fondului din cadrul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a comercială, a admis acţiunea formulată de reclamanta SC O. SRL în contradictoriu cu pârâta SC G.C. SRL, a dispus rezoluţiunea contractului din 19 iulie 2006 şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 33.459,42 lei.

În considerentele sentinţei, judecătorul fondului a reţinut că prin acţiunea sa, înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, şi declinată în favoarea tribunalului, prin sentinţa civilă nr. 8799 din 5 noiembrie 2007, pronunţată în dosar nr. 8444/300/2007, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei achitate în contul contractului încheiat între părţi, precum şi la plata de daune în cuantum de 50% din valoarea plătită. Ulterior, reclamanta şi-a completat acţiunea, solicitând şi rezoluţiunea contractului din 2006 pentru neîndeplinirea de către pârâtă a obligaţiei asumate. S-a reţinut că pârâta s-a obligat să vândă şi să implementeze sistemul economico-financiar G.E., utilizarea programului fiind limitată doar societăţii beneficiare – reclamanta. Prin protocolul din data de 6 decembrie 2006 părţile contractante au constatat că operaţiunea de validare a aplicaţiei economico-financiară nu a fost implementată, pârâta asumându-şi obligaţia de a realiza implementarea aplicaţiei până la 31 decembrie 2006, cu un termen limită la 1 ianuarie 2007. În caz contrar, părţile au stabilit ca actul să fie reziliat, cu plata daunelor interese, formate din avansul plătit şi daune morale de 50% din suma achitată.

Judecătorul a constatat că pârâta nu şi-a respectat obligaţia asumată, aceasta neefectuând o adaptare a sistemului faţă de specificul activităţii reclamantei. S-a reţinut, în consecinţă, că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia asumată, în timp ce pârâta nu a dovedit implementarea sistemului, devenind incidente prevederile art. 1020 – art. 1021 C. civ.

Pentru considerentele reţinute şi constatându-se că decizia completului de apel este legală, în conformitate cu art. 312 C. proc. civ., recursul declarat în cauză a fi respins ca nefondat (Înalta Curte de Casaţie și Justiţie, Secţia Comercială, Decizia nr. 1353 din 22 aprilie 2010, Dosar nr. 4908/2/2008, scj. ro).

Într-o speţă, au fost acordate daune morale pentru a compensa consecinţele negative produse prin emiterea unor acte administrative.

Au fost declarate nelegale Ordinele ministrului Educaţiei şi Cercetării nr. 5001/2006, 5262/2006 şi 2346/2007, în măsura şi în ceea ce priveşte, instituirea obligaţiei de a susţine testele naţionale pentru admiterea în liceele cu profil artistic din filiera vocaţională a învăţământului naţional şi a repartizării absolvenţilor, la aceste licee, în funcţie de notele obţinute la aceste teste.

Prin aceste ordine se creează o diferenţă foarte mare între copiii care urmează cursurile şcolilor generale şi cei care acced în învăţământul artistic – care susţin probe de aptitudini specifice, începând cu înscrierea în clasa I şi apoi în fiecare an din cei opt ai ciclului primar şi gimnazial – diferenţă ce este de natură a atrage o situaţie de discriminare a celor din urmă, cele două categorii de absolvenţi neaflându-se în situaţii analoage.

A fost obligat pârâtul Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului să achite fiecăruia dintre reclamanţi câte 10.000 lei cu titlu de daune morale şi a fost respins restul pretenţiilor reclamanţilor.

Împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului solicitând admiterea recursului, modificarea, în parte, a sentinţei atacate în sensul respingerii în totalitate a acţiunii. Sub aspectul daunelor morale este criticată soluţia instanţei de fond pentru că nu s-a făcut dovada existenţei unui prejudiciu moral deşi reclamanţii aveau obligaţia acestei dovezi.

Sunt fondate criticile din motivele de recurs ce vizează acordarea daunelor morale.

Potrivit art. 18 alin.1 din Legea nr. 554/2004 instanţa, soluţionând cererea, poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă, iar potrivit art. 18 alin.3 din acelaşi act normativ, în cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.

În speţă, daunele morale au fost acordate pentru a compensa consecinţele negative pe care actele emise le-au produs reclamanţilor.

Însă, raportat la faptul că instanţa a recunoscut discriminarea la care au fost supuşi, a obligat autorităţile să-i înscrie la liceu a atenuat din consecinţele pe plan public pe care le-au avut asupra reclamanţilor, astfel încât se poate aprecia că, sub aspectul cuantumului danelor morale acordate, recursul este fondat.

De aceea, în baza art. 312 alin.2 Cod procedură civilă, raportat la art. 20 alin.3 din Legea nr. 554/2004, recursul declarat de Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului a fost admis, sentinţa atacată fiind modificată în parte, în sensul că Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului a fost obligat la plata sumei de 5.000 lei către fiecare dintre reclamanţi, cu titlu de daune morale, celelalte dispoziţii ale sentinţei fiind însă, menţinute (Î.C.C.J, Secţia contencios administrativ şi fiscal, Decizia nr. 824 din 13 februarie 2009, scj. ro).

Jurisprudența europeană este bine stabilită: dreptul la despăgubiri face parte integrantă din dreptul de proprietate și modalitățile de despăgubire reprezintă un element de control de proporționalitate exercitat de instanța de la Strabourg (Jean-Francois Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, 2009, pp. 574-575).

Convenția trebuie interpretată și aplicată astfel încât să garanteze drepturile concrete și efective. Deoarece principala formă de reparație pe care Curtea o poate acorda este de natură pecuniară, eficacitatea dreptului garantat de articolul 6 din Convenție necesită atât o reparație pecuniară , cât și pentru daunele morale, inclusiv către o societate comercială. Încălcarea dreptului la un proces într-un termen rezonabil este destinat a compensa suferinţa, atingerile psihologice sau incertitudinea. Elementele luate în considerare de către Curte, sunt prejudiciul material, și anume pierderile efectiv suferite ca un rezultat direct al presupusei încălcări, cât și prejudiciul moral, adică repararea stării de anxietate, a inconvenientelor și incertitudinilor care rezultă din această încălcare, şi alte daune nemateriale.

Acolo unde diverse elemente constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau acolo unde distincția dintre pagube materiale şi morale se dovedeşte dificilă, Curtea poate să le ia în considerare la nivel global.

PREJUDICE MORAL

[. . . ] 23. Enfin et surtout, au vu des circonstances de la cause, qui commandent une évaluation globale, la Cour estime qu’un laps de temps de dix-sept ans et six mois pour obtenir une décision définitive, qui de surcroît n’est pas encore intervenue, au sujet d’une demande fondée sur un titre exécutoire appelant de par sa nature une décision rapide, ne peut passer pour raisonnable (arrêt Estima Jorge c. Portugal du 21 avril 1998, Recueil des arrêts et décisions 1998-II, p. 773, § 45).

24. La Cour réaffirme qu’il incombe aux Etats contractants d’organiser leur système judiciaire de telle sorte que leurs juridictions puissent garantir à chacun le droit d’obtenir une décision définitive sur les contestations relatives à ses droits et obligations de caractère civil dans un délai raisonnable.

25. Eu égard aux circonstances de la cause, la Cour conclut qu’il y a eu dépassement du « délai raisonnable » et, partant, violation de l’article 6 § 1.

ii. SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

26. Aux termes de l’article 41 de la Convention,

« Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »

A. Dommage

27. La société requérante affirme que le préjudice matériel résultant de la violation alléguée de l’article 6 § 1 de la Convention s’élève à 20 000 000 escudos portugais (PTE), montant selon elle de sa créance à l’heure actuelle. Elle allègue que, vu le laps de temps déjà écoulé, il lui sera impossible d’obtenir le recouvrement de la dette en cause.

Comingersoll S.A. réclame également 5 000 000 PTE au titre du préjudice moral. Elle allègue que le droit à un procès dans un délai raisonnable est, par nature, universel et qu’il n’y a pas de raison de distinguer en la matière entre personnes physiques et personnes morales. La requérante affirme qu’il faut en tirer les conséquences, s’agissant de la réparation des dommages causés par la violation d’un tel droit, et assurer la même protection aux personnes physiques et morales.

28. Selon le Gouvernement, la requérante ne saurait prétendre être dédommagée par le paiement du montant de sa créance. Il s’agit là, pour le Gouvernement, d’une question qui ne relève que de la procédure interne, de sorte que la Cour ne devrait allouer aucune somme au titre du préjudice matériel.

Quant au dommage moral allégué, le Gouvernement souligne que la réparation du dommage moral découlant d’une éventuelle violation du droit à un procès dans un délai raisonnable vise à compenser l’angoisse, l’attente psychologique, quant au sort de la cause, ou l’incertitude. Il soutient que de tels sentiments sont propres aux seuls individus et ne peuvent aucunement faire l’objet d’une réparation, s’agissant d’une personne morale.

29. La Cour rappelle d’emblée qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique au regard de la Convention de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences (arrêt Papamichalopoulos et autres c. Grèce (article 50) du 31 octobre 1995, série A n° 330-B, pp. 58-59, § 34).

Si le droit interne ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, l’article 41 de la Convention confère à la Cour le pouvoir d’accorder une réparation à la partie lésée par l’acte ou l’omission à propos desquels une violation de la Convention a été constatée. Dans l’exercice de ce pouvoir, elle dispose d’une certaine latitude ; l’adjectif « équitable » et le membre de phrase « s’il y a lieu » en témoignent (arrêt Guzzardi c. Italie du 6 novembre 1980, série A n° 39, p. 42, § 114).

Parmi les éléments pris en considération par la Cour, lorsqu’elle statue en la matière, figurent le dommage matériel, c’est-à-dire les pertes effectivement subies en conséquence directe de la violation alléguée, et le dommage moral, c’est-à-dire la réparation de l’état d’angoisse, des désagréments et des incertitudes résultant de cette violation, ainsi que d’autres dommages non matériels.

En outre, là où les divers éléments constituant le préjudice ne se prêtent pas à un calcul exact ou là où la distinction entre dommage matériel et dommage moral se révèle difficile, la Cour peut être amenée à les examiner globalement (arrêt B. c. Royaume-Uni (article 50) du 9 juin 1988, série A n° 136-D, pp. 32-33, §§ 10-12 ; arrêt Dombo Beheer B.V. c. Pays-Bas du 27 octobre 1993, série A n° 274, pp. 20-21, § 40).

30. En l’espèce, la Cour doit relever que la société requérante ne saurait prétendre obtenir la valeur de sa créance à titre de dédommagement du préjudice matériel, d’autant que la procédure demeure pendante sans que l’on puisse spéculer à ce stade sur son issue.

31. Reste à savoir si la requérante peut prétendre obtenir réparation au titre d’un quelconque préjudice moral.

32. La Cour rappelle à cet égard que dans l’affaire Immobiliare Saffi c. Italie, elle n’a pas jugé nécessaire, au vu des circonstances de la cause, de se pencher sur la question de savoir si une société commerciale pouvait alléguer avoir subi un préjudice moral résultant d’un quelconque sentiment d’angoisse ([GC], n° 22774/93, § 79, CEDH 1999-V).

Elle observe cependant qu’une telle position n’implique nullement que l’on doive écarter de manière générale la possibilité d’octroyer une réparation pour le préjudice moral allégué par les personnes morales ; cela dépend des circonstances de chaque espèce. Ainsi, dans l’affaire Vereinigung demokratischer Soldaten Österreichs et Gubi c. Autriche, la Cour a reconnu que la première requérante, une association, a pu avoir éprouvé un tort moral en raison de la violation des articles 10 et 13 de la Convention (arrêt du 19 décembre 1994, série A n° 302, p. 21, § 62).

En outre, dans l’affaire Parti de la liberté et de la démocratie (ÖZDEP) c. Turquie, la Cour a dédommagé le parti requérant, au titre du dommage moral, pour le sentiment de frustration éprouvé par ses membres et fondateurs en raison de la violation de l’article 11 de la Convention ([GC], n° 23885/94, § 57, CEDH 1999-VIII).

33. Dans le cadre de l’ancien système de la Convention, le Comité des Ministres a déjà octroyé, sur proposition de la Commission européenne des Droits de l’Homme, des indemnités à titre de réparation du dommage moral subi par des sociétés commerciales en raison de la durée excessive de la procédure dans plusieurs affaires. Il n’est pas sans intérêt de rappeler que le Gouvernement lui-même n’a jamais contesté cette possibilité dans d’autres affaires portugaises dans lesquelles le Comité des Ministres a pris de telles décisions (Résolution DH (96) 604 du 15 novembre 1996 dans l’affaire Dias & Costa, Lda. ; Résolution DH (99) 708 du 3 décembre 1999 dans l’affaire Biscoiteria, Lda.).

34. La Cour a également pris en compte la pratique des Etats membres du Conseil de l’Europe en la matière. Même s’il est difficile de déceler une norme commune précise, la pratique juridictionnelle dans plusieurs de ces Etats démontre que la possibilité de réparer l’éventuel dommage autre que matériel subi par une personne morale ne peut pas être écartée.

35. La Cour ne peut donc exclure, au vu de sa propre jurisprudence et à la lumière de cette pratique, qu’il puisse y avoir, pour une société commerciale, un dommage autre que matériel appelant une réparation pécuniaire.

Il faut également réaffirmer que la Convention doit être interprétée et appliquée de manière à garantir des droits concrets et effectifs. Puisque la principale forme de réparation que la Cour peut octroyer est de nature pécuniaire, l’efficacité du droit garanti par l’article 6 de la Convention exige qu’une réparation pécuniaire puisse être octroyée aussi pour dommage moral, y compris à une société commerciale.

Le préjudice autre que matériel peut en effet comporter, pour une telle société, des éléments plus ou moins « objectifs » et « subjectifs ». Parmi ces éléments, il faut reconnaître la réputation de l’entreprise, mais également l’incertitude dans la planification des décisions à prendre, les troubles causés à la gestion de l’entreprise elle-même, dont les conséquences ne se prêtent pas à un calcul exact, et enfin, quoique dans une moindre mesure, l’angoisse et les désagréments éprouvés par les membres des organes de direction de la société.

36. Dans la présente affaire, le prolongement de la procédure litigieuse au-delà du délai raisonnable a dû causer, dans le chef de Comingersoll S.A. et de ses administrateurs et associés, des désagréments considérables et une incertitude prolongée, ne serait-ce que sur la conduite des affaires courantes de la société. Celle-ci s’est vue notamment privée de la possibilité de bénéficier plus rapidement du recouvrement de sa créance, laquelle était, il convient de le rappeler, déjà déterminée par les lettres de change en cause, situation qui subsiste à l’heure actuelle. A cet égard, on peut donc estimer que la société requérante a été laissée dans une situation d’incertitude qui justifie l’octroi d’une indemnité.

37. Statuant en équité, comme le veut l’article 41, la Cour alloue à la requérante 1 500 000 PTE pour le dommage subi.

[. . . ] par ces motifs, la cour, À l’unanimitÉ,

1. Dit qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention ;

2. Dit

a) que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois, 1 500 000 PTE (un million cinq cent mille escudos) pour dommage ;

b) que ce montant sera à majorer d’un intérêt simple de 7 % l’an à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement ;

3. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

AFFAIRE COMINGERSOLL S.A. c. PORTUGAL (Requête n^o 35382/97) ARRÊT, 6 avril 2000 la cmiskp.echr.coe.int. O traducere românească la Vincent Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ,ed.a 5-a,2005,IRDO ,pp.293-294.

În cauza, Micu vs Romania (nr 29883/06), petentul este un cetățean suedez care domiciliază în Timișoara . Condamnat la închisoare pentru trafic de droguri, a invocat articolul 3 (interzicerea tratamentelor inumane și degradante), plângându-se printre altele de condițiile detenției sale .

Curtea a constatat încălcarea articolului 3 și a obligat statul român sa plătească, cu titlu de daune morale, suma de 13.200 Euro.

In cauza Butuşină vs Romania (nr 30818/04), invocând articolul 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil și termenul rezonabil), petentul s-a plâns mai ales de desființarea unei hotărâri definitive prin care era achitat și de reîncadrarea penala a faptelor de către Înalta Curte de Casație și Justiție în absenta sa. Curtea a constatat ca cererea este admisibila în ceea ce privește procesul echitabil și i-a acordat petentului suma de 3000 euro (daune morale).

Condamnatul, afară de restituirea lucrurilor către partea vătămată, care poate fi ordonată şi din oficiu, poate fi obligat şi la alte despăgubiri, dacă aceasta o cere.

Despăgubirile acordate părţii vătămate trebuie să constituie întotdeauna o justă şi integrală reparaţie a daunelor materiale sau morale suferite în urma infracţiunii şi pot fi stabilite, după principiile dreptului civil, într-o sumă globală. Ele pot consta şi într-o rentă anuală, pe timp determinat, când aceasta ar satisface mai echitabil interesele părţilor.

Instanţa nu poate încuviinţa atribuirea despăgubirilor sau restituirilor altui scop, chiar dacă partea vătămată ar cere aceasta.

În caz de concurenţă a amenzii şi a cheltuielilor de procedură cu despăgubirile, dacă bunurile condamnatului nu sunt îndestulătoare pentru plata acestora, se dă preferinţă despăgubirilor.

Condamnaţii pentru aceeaşi infracţiune precum şi cei apăraţi de pedeapsă pentru scuze absolutorii, sunt ţinuţi solidar la restituiri, despăgubiri şi cheltuieli de procedură.

Acţiunea civilă pentru despăgubiri, precum şi orice pretenţie a părţii vătămate, rezultând dintr-o infracţiune sau dintr-o hotărâre definitivă, privitoare la daunele cauzate prin infracţiuni, sunt supuse prescripţiei prevăzute de codul civil.

Acestea erau dispozițiile art. 92-94 din Codul penal Carol al II-lea , publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 18/03/1936.

Codul penal din 2/02/1948, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48 din 02/02/1948 a menținut, pentru un timp, dispozițiile privind daunele morale. Decretul nr. 212/1960 a suprimat din alin. 2 al art. 92 referirea la daunele morale, ținând cont de Decizia de îndrumare a fostului Tribunal Suprem , nr. VII din 29 decembrie 1952. Până la acea dată, jurisprudența a continuat să acorde despăgubiri bănești pentru daune morale (Curtea Supremă, decizia nr. 1215/1948, nr,. 2332/1950, nr. 1961/1951, cit. în decizia de îndrumare). Codul penal din 2/02/1948 a fost abrogat de Legea nr. 30/1968 , noul Cod penal din 13 noiembrie 1968.

Repararea daunelor morale era acceptată, însă dreptul comunist interzicea repararea bănească a daunelor morale. Soluțiile erau în concordanță cu ideologia materialist-dialectică a acelor vremi. Dar critica venea și dinspre doctrina franceză, unde s-a afirmat caracterul arbitrar (G. Marty, P. Raynaud, Droit civil, vol. II, Partea I, Paris, Sirey, 1962, pp. 381-383). Oare se pot aprecia pecuniar sentimentele umane? Pretium doloris . Oare durerea are preț? Acestei critici i s-a răspuns că orice sancțiune este mai bună decât lipsa oricărei sancțiuni; chiar și daunele materiale reprezintă tot o compensație, o pedeapsă civilă (M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, 1992, pp. 105 sqq citând pe J. Carbonnier, Droit civil, t. II, ed. a 5-a, Paris, Presses Universitaires de France, 1967, p. 584).

Capitolul 3 din Decretul nr. 31 din 30/01/1954, privitor la persoanele fizice si persoanele juridice (Publicat in Buletinul Oficial nr. 8 din 30/01/1954) reglementează Ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale .

Articolul 54 dispune că persoana care a suferit o atingere în dreptul său la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputație, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere științifice, artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial, va putea cere instanței judecătorești încetarea săvârșirii faptei care aduce atingerea drepturilor sale.

Totodată, cel care a suferit o asemenea atingere va putea cere ca instanța judecătorească să oblige pe autorul faptei săvârșite fără drept, să publice, pe socoteala acestuia, în condițiile stabilite de instanță, hotărârea pronunțată ori sa îndeplinească alte fapte destinate sa restabilească dreptul atins.

Reglementând răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite, Codul civil român nu se referă expres şi la existenţa unei forme de răspundere patrimonială pentru daunele morale. O asemenea formă de răspundere juridică a fost admisă pe cale jurisprudenţială, cu deosebire începând cu anul 1990.

Legislativ, existenţa răspunderii patrimoniale pentru daune morale a fost recunoscută implicit prin art. 15 lit. f 1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, text introdus în lege prin Ordonanţa Guvernului nr. 11 din 29 ianuarie 1998, aprobată prin Legea nr. 112/1998, în care se prevedea scutirea de taxa judiciară de timbru a acţiunilor şi cererilor, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la “stabilirea şi acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane fizice“. Reglementarea reprezenta un mod specific de apărare juridică a menţionatelor atribute ale personalităţii umane – caracterizate în art. 1 alin. (3) din Constituţia României ca fiind valori supreme în statul de drept. În felul acesta se asigura accesul la justiţie, necondiţionat de plata unei taxe de timbru, persoanelor vătămate prin proferarea de expresii insultătoare, calomnii ori denigrări săvârşite pe orice cale, direct sau prin mijloacele de comunicare în masă.

Prin Încheierea din 17 februarie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 6.780/314/2008, Judecătoria Suceava a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. I pct. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 34/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.

Dispoziţiile art. I pct. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 34/2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 28 august 2001, au abrogat art. 15 lit. f 1) din Legea nr. 146/1997.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile legale atacate contravin prevederilor art. 1 alin. (3) din Constituţia României, deoarece instituie o taxă judiciară de timbru disproporţionată pentru acţiunile având ca obiect daune morale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este întemeiată .

Luând în considerare aceste raţiuni ale art. 1 alin. (3) din Constituţia României care au justificat scutirea de taxe judiciare de timbru a acţiunilor având ca obiect stabilirea şi acordarea de despăgubiri pentru daunele morale aduse onoarei, demnităţii sau reputaţiei unei persoane fizice, Curtea Constituţională constată că abrogarea art. 15 lit. f 1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru contravine prevederilor art. 1 alin. (3) şi ale art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Curtea Constituţională, Decizia nr. 778/2009 din 12/05/2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 465 din 06/07/2009).

Titlul V al noului cod civil reglementează apărarea drepturilor nepatrimoniale.

Personalitatea umană este ocrotită în mod egal de lege.

Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor strâns legate de fiinţa umană, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică, demnitatea, intimitatea vieţii private, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică, precum şi a oricăror altor drepturi nepatrimoniale ( Art.262).

Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori sunt ameninţate poate cere oricând instanţei:

a) interzicerea săvârşirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;

b) încetarea încălcării şi interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;

c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârşite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.

Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanţei să-l oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanţă spre a ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:

a) sechestrarea, distrugerea, confiscarea sau retragerea din circulaţie a bunurilor ori a mijloacelor care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea faptei prejudiciabile;

b) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare sau la plata unei sume de bani în folosul unei persoane juridice fără scop patrimonial care desfăşoară o activitate de binefacere;

c) orice alte măsuri necesare pentru repararea prejudiciului cauzat şi încetarea atingerilor ilicite aduse personalităţii.

Independent de aceasta, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acţiune este supus prescripţiei extinctive (art. 263).

Articolul 1382 din Codul civil francez stipulează – așa cum a preluat și Codul civil român – că orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a produs, a-l repara.

Prin generalitatea sa, articolul se aplică și daunelor morale (Cour de cassation, Chambre civile, l’arrêt du 13 février 1923, Recueil Dalloz, périodique, 1923, 1, 52, note Lalou).

Curtea de Casaţie franceză a condamnat la plata de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat copiiilor victimei, inclusiv pentru daune morale rezultate din durere acestora,confruntați cu experienţa morții tatălui lor.

Se consideră că prejudiciul suferit de către copii a victimei trebuie să fie reparat, în baza art. 1382 din Codul civil (Cour de cassation, , l’arrêt du 13 février 1923 ; idem prejudiciu de agreement, Cour de cassation, 2e Chambre civile, l’arrêt du 11 octobre 1989, Bulletin des arréts des Chambres civiles de la Cour de cassation, II. N. 178, p. 91).

Curtea de Casaţie franceză a statuat că existenţa unei legături de cauzalitate între eveniment şi prejudiciul este o condiţie necesară pentru a antrena răspunderea persoanei care a cauzat prejudiciul .

L’existence d’un lien de causalité entre le fait générateur et le dommage est une condition nécessaire pour que la responsabilité de l’auteur du dommage soit mise en jeu, dans l’arrêt rendu par la deuxième chambre civile de la cour de cassation, le 24 février 2005, le problème posé s’attachait à l’existence d’un tel lien de causalité.
En l’espèce, M.X a été victime d’un accident de la circulation en 1974 dont M.Y, assuré par la compagnie l’Alsacienne, aux droits de laquelle vient la société Azur, a été reconnu responsable. A la suite de cet accident, M.X a conservé un handicap. Son épouse Mme X, en qualité d’administratrice légale de sa fille mineure née en 1987, et ses enfants majeurs nés en 1977 et 1985, ont assigné l’assureur du responsable en réparation de leur préjudice moral consécutif à leur impossibilité d’établir des relations ludiques et affectives normales avec leur père dont ils vivaient au quotidien la souffrance du fait de son handicap. Les premiers juges ont accepté leur demande mais la société Azur a interjeté appel. La cour d’appel de Riom a alors rendu un arrêt confirmatif le 21 novembre 2001 et a condamné la société Azur à indemniser le préjudice moral subi par les enfants de M.X aux motifs que le handicap de M.X a empêché ses enfants de partager avec lui les joies normales de la vie quotidienne. La société Azur déboutée de ces demandes a alors formé un pourvoi en cassation.

La cour de cassation a dû se demander s’il existait un lien de causalité entre l’accident de la circulation et le préjudice allégué.

La cour de cassation a répondu par la négative sur le fondement de l’article 1382 du Code civil, considérant qu’il n’existait pas de lien de causalité entre l’accident et le préjudice allégué (Cour de cassation, Chambre civile, l’arrêt du 26 mai 1992, Juris-Classeur Périodique92, IV, 2843; Cour de cassation, 2e Chambre civile, l’arrêt du 24 février 2005; Idem, arrêt du 2 juin 2005; l’arrêt du 14 juin 2005).

În 1962, în fața Casației belgiene se ridicase problema de a ști dacă decesul unui animal iubit este constitutiv de un prejudiciu moral (Arrêt du 16 janvier 1962 “Lunus”; vezi și Jean-Pol Masson, Nathalie Massager, Droit de personnes, Chronique de jurisprudence, Larcier; André-Pierre André Dumont; Jean Pierre Renard, Principes généraux régissant la responsabilité civile des administrateurs, Le guide pratique du Conseil d’Administration et de l’Assemblée Générale , 2007).

L’arrêt Lunus rendu pour la première fois admit un droit à réparation pour le préjudice moral causé du fait de la perte du cheval. En l’espèce, en août 1952, Monsieur Daille, propriétaire du cheval de courses Lunus, l’a donné en location à l’entraineur Henri de Lotherie. Ce dernier fait participer le cheval Lunus à une course organisée par la société hippique de Langon. Monsieur Fabre, met à la disposition un box pour le cheval et dans celui-ci le cheval de course attrape le fil d’une lampe, se retrouve électrocuté et meurt sur le coup. Ce drame pour Monsieur Daille le pousse à assigner la société hippique, M. Fabre et M. De Lotheries en paiement de dommages et intérêts.

Articolul 2043 din Codul civil italian ( Il Codice Civile Italiano, Libro quarto, Delle obbligazioni, Pubblicato nella edizione straordinaria della Gazzetta Ufficiale, n. 79 del 4 aprile 1942) reglementează – evident, conform Codului Napoleon – răspunderea delictuală într-un mod asemănător.

Qualunque fatto doloso o colposo, che cagiona ad altri un danno ingiusto, obbliga colui che ha commesso il fatto a risarcire il danno (Cod. Pen. 185).

Dar situațiile în care intervine răspunderea trebuie prevăzute în mod expres de lege.

Il danno non patrimoniale deve essere risarcito solo nei casi determinati dalla legge (art. 2059; vezi și Cod. Proc. Civ. 89; Cod. Pen. 185, 598).

Mai dorim să amintim Codul civil elvețian (articolul 46), care conține o dispoziție interesantă.

1 Quiconque subit un dommage illicite causé, dans l’exercice de leur fonction, par des personnes qui travaillent dans le domaine de l’étatcivil a droit à des dommages-intérêts et, pour autant que la gravité del’atteinte le justifie, à une somme d’argent à titre de réparation morale.

2 La responsabilité incombe au canton; celui-ci peut se retourner contreles auteurs d’un dommage causé intentionnellement ou par négligencegrave.

3 La loi du 14 mars 1958 sur la responsabilité s’applique aux personnes engagées par la Confédération ( Code civil suisse du 10 décembre 1907 , Etat le 5 décembre 2008).

Revenim însă la sistemul românesc. Evoluția de după ’89 este evidentă. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători a dispus în sensul că , chiar dacă, în raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune şi luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, ceea ce impune şi existenţa unei anumite eventualităţi de aproximare, pentru limitarea efectelor unei atari eventualităţi este, totuşi, necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecinţele negative suportate sub aspect fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate şi urmările produse prin lezarea lor, măsura în care au fost afectate familia şi situaţia profesională sau socială a celui care se consideră victima măsurii preventive luate.

Astfel, prin acţiunea înregistrată la data de 5 aprilie 2000, reclamantul Z.T. a chemat în judecată Statul român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, cerând obligarea acestuia la plata sumei de 1.822.455.000 lei cu titlu de despăgubiri materiale şi morale pentru arestarea sa ilegală timp de 6 luni şi 20 de zile, în perioada de la 1 martie 1995 până la 20 septembrie 1995.

În motivarea acţiunii, reclamantul a relevat că, fiind inspector tehnic la sucursala Maramureş a băncii C.B. S.A., datorită unei grave erori judiciare, a fost arestat la data de 1 martie 1995, fiind deţinut până la 20 septembrie 1995, sub acuzaţia de luare de mită.

S-a învederat de reclamant că, după condamnarea sa iniţială la pedeapsa de un an şi 6 luni închisoare, în urma rejudecării procesului, prin sentinţa penală nr. 211 din 15 noiembrie 1999 a Tribunalului Alba a fost achitat în baza art. 11 pct. 2 lit. a) şi a art. 10 lit. a) C.pr.pen., această soluţie fiind menţinută prin decizia penală nr. 75/A din 29 februarie 2000 a Curţii de Apel Alba Iulia, rămasă definitivă prin neatacare cu recurs.

Reclamantul a solicitat să se aibă în vedere, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, faptul că, în urma lipsirii de libertate în mod ilegal, i s-au adus grave prejudicii onoarei şi demnităţii personale, a fost calomniat prin presa locală, care a publicat ştiri de senzaţie şi comentarii neadevărate, a fost înlăturat din serviciu şi, fiindu-i distrusă reputaţia, nu reuşeşte să se reîncadreze, s-a îmbolnăvit în timpul arestului, datorită condiţiilor subumane ce i s-au creat, a fost zdruncinată viaţa întregii sale familii şi i s-a influenţat negativ vechimea în muncă şi cuantumul pensiei.

Prin întâmpinarea depusă la data de 22 mai 2000, Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Maramureş, referindu-se la daunele morale solicitate de reclamant, a considerat că acesta, din moment ce a fost achitat, are dreptul şi la despăgubiri morale, dar într-o sumă rezonabilă, mai redusă decât aceea pe care o pretinde.

Tribunalul Maramureş, prin sentinţa civilă nr. 4 din 5 ianuarie 2001, a admis în parte acţiunea, obligând Statul român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Maramureş, să plătească reclamantului suma de 16.687.201 lei cu titlu de despăgubiri materiale şi suma de 1.000.000.000 lei cu titlu de despăgubiri morale.

S-a motivat că, în raport cu prevederile art. 504 C.pr.pen., reclamantul, în privinţa căruia s-a pronunţat o soluţie definitivă de achitare pentru infracţiunea ce i s-a imputat, este îndreptăţit să i se plătească despăgubiri materiale în sumă de 16.678.201 lei, cu care pârâtul a fost de acord, precum şi 1.000.000.000 lei despăgubiri pentru daune morale, apreciindu-se că această sumă constituie o reparare rezonabilă pentru suferinţele şi consecinţele negative ce le-a avut, pe plan fizic, psihic, familial şi social, măsura arestării sale nejustificate.

Prin decizia civilă nr. 136 din 1 iunie 2001, Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş şi, admiţând apelul reclamantului, a schimbat în parte sentinţa, în sensul obligării Statului român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să-i plătească suma de 39.938.315 lei cu titlu de despăgubiri materiale, precum şi a menţinerii dispoziţiilor privind daunele morale.

S-a motivat că din actele dosarului rezultă că reclamantul a dovedit că, în raport cu indicele inflaţiei, daunele materiale ce i s-au cauzat reclamantului în urma arestării sale nejustificate se ridică la suma de 39.938.315 lei, iar aprecierea daunelor morale suferite de acesta la suma de un miliard de lei este corectă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs procurorul, reclamantul şi pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Maramureş, în nume propriu şi în numele Ministerului Finanţelor Publice, toate recursurile fiind respinse, ca nefondate, prin decizia nr. 1563 din 17 aprilie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă, cu motivarea că atât despăgubirile materiale, în sumă de 39.938.315 lei, cât şi daunele morale, în sumă de un miliard lei, au fost stabilite cu respectarea dispoziţiilor legii şi în mod temeinic.

Invocând dispoziţiile art. 330 pct. 2 C.pr.civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva hotărârilor pronunţate în cauză.

Hotărârile atacate sunt criticate ca vădit netemeinice cu privire la cuantumul daunelor morale stabilite, susţinându-se că perioada de timp în care reclamantul a fost arestat, ca şi consecinţele pe care această măsură le-a avut asupra sa nu justifică acordarea sumei de un miliard lei, care apare exagerată în raport cu prejudiciul real suferit.

S-a mai susţinut că probatoriul administrat în cauză cu privire la prejudiciul moral suferit de reclamant este insuficient, impunându-se completarea acestuia.

În concluzie, s-a cerut casarea hotărârilor vizate prin recursul în anulare şi trimiterea cauzei, în vederea rejudecării, la prima instanţă.

Recursul în anulare este fondat.

În adevăr, potrivit art. 504 alin. (2) C.pr.pen., persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior a fost achitată, pe motiv că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite.

Evident, faţă de termenii generali în care este formulat prin textul de lege menţionat acest drept la repararea pagubei suferite, este de înţeles că dreptul respectiv subzistă şi pentru daunele morale.

Dar, chiar dacă, în raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune şi luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, ceea ce impune şi existenţa unei anumite eventualităţi de aproximare, pentru limitarea efectelor unei atari eventualităţi este, totuşi, necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecinţele negative suportate sub aspect fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate şi urmările produse prin lezarea lor, măsura în care au fost afectate familia şi situaţia profesională sau socială a celui care se consideră victima măsurii preventive luate.

De aceea, câtă vreme probele ce se pot administra, în raport cu specificul pretenţiilor formulate, nu ar fi de natură a furniza noi elemente pentru efectuarea unor calcule riguroase, ci ar putea oferi doar şi alte eventuale detalii de apreciere, care să ducă în final tot la o stabilire aproximativă a sumei băneşti ce ar reprezenta echivalentul prejudiciului moral, se constată că nu mai este necesară judecarea din nou a cauzei de către prima instanţă.

Ţinându-se seama, însă, de echivalentul real al tuturor consecinţelor negative la care s-a făcut referire şi al suferinţelor suportate de reclamant şi familie în urma arestării şi deţinerii sale preventive, timp de 6 luni şi 20 de zile, datorită imputării unei fapte pentru care a fost achitat de instanţă, se impune să fie reapreciat cuantumul daunelor morale acordate la suma de 600.000.000 lei, care reflectă un calcul mai exact al echivalentului cuvenit în bani reclamantului cu titlu de daune morale.

În această privinţă, trebuie avut în vedere că evaluarea de către instanţe a elementelor probatorii, pe baza cărora se determină cuantumul sumei băneşti ce corespunde daunelor morale suferite, este supusă cenzurii instanţei de control judiciar în măsura în care s-a comis o greşeală decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.

Aşa fiind, şi cum hotărârile atacate s-au întemeiat, în ceea ce priveşte reţinerea cuantumului prejudiciului constând în daune morale, pe o apreciere eronată a materialului probator administrat şi pe o aplicare greşită a dispoziţiilor legii, ceea ce constituie cazuri de casare în raport cu dispoziţiile art. 330 pct. 2 teza finală, cu referire la art. 314 C.pr.civ., urmează a se admite recursul în anulare şi a se decide în sensul dispozitivului deciziei (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, decizia nr. 246 din 22 septembrie 2003).

Într-o altă cauză, Completul de 9 judecători a dispus că valoarea daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată, a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate şi măsura lezării lor, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura afectării, precum şi măsura în care părţii vătămate i-a fost afectată situaţia familială, profesională sau socială, după caz.

Prin urmare, în vederea acordării daunelor morale, partea vătămată nu trebuie să dovedească prejudiciul sub aspect valoric, aceasta fiind obligată doar a produce acel minim de argumente şi indicii din care să rezulte afectarea sa, de natură a duce la concluzia prejudicierii morale.

Însă, cuantificarea prejudiciului moral, prin aplicarea criteriilor menţionate, este subordonată condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs părţii lezate, reglementată prin art. 41¹ din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Prin recursurile declarate în cauză, inculpaţii şi partea responsabilă civilmente au criticat hotărârea primei instanţe, sub aspectul daunelor materiale şi morale, motivele privind cuantumul sau nejustificarea acestora.

Părţile civile au declarat recurs, solicitând majorarea cuantumului daunelor materiale, în raport cu paguba efectiv produsă acestora şi, în special, a daunelor morale, prin comparaţie.

Examinarea temeiniciei şi legalităţii hotărârii atacate obligă instanţa de control judiciar să constate dacă s-au respectat toate dispoziţiile legale pentru judecarea acţiunii civile.

Reglementând dreptul la reparaţie materială, prin art. 14 şi 346 C.pr.pen., nu a fost stabilit şi modul de determinare a daunelor materiale şi daunelor morale.

Ca atare, sunt aplicabile normele Codului civil, cu referire la art. 998 şi 999 care, prin dispoziţii de principiu, concepute în termeni generali, permit interpretarea extensivă, aptă a realiza repararea integrală a pagubei produse prin infracţiune.

Dispoziţiile legale menţionate nu fac distincţie între prejudiciul material şi prejudiciul moral, ambele fiind supuse reparării.

Sub aspectul întinderii prejudiciului suferit, este de reţinut că prejudiciul material poate fi cuantificat potrivit dispoziţiilor art. 1084 C. civ.

Astfel, potrivit textului menţionat, daunele materiale sunt formate din pierderea efectiv suferită şi beneficiul de care partea a fost lipsită.

Ca atare, în măsura în care rezultă din probatoriul administrat în cauză, daunele materiale pot fi acordate în limita celor două componente.

Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral însă, legea civilă nu prevede criterii de determinare.

În consecinţă, cuantumul daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată, a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate şi măsura lezării lor, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura afectării, precum şi măsura în care părţii vătămate i-a fost afectată situaţia familială, profesională sau socială, după caz.

În fine, din motive ţinând de protejarea intereselor părţii vătămate, prin infracţiune în acest caz, prin art. 1000 alin. (3) C. civ. s-a stabilit răspunderea comitentului pentru fapta ilicită, cauzatoare de prejudiciu unei terţe persoane, pe care prepusul a săvârşit-o în exerciţiul normal al funcţiei încredinţate, cât şi pentru fapta ilicită săvârşită de către acesta, în vederea realizării scopului pentru care i-a fost încredinţată funcţia, fie fără instrucţiunile comitentului, fie împotriva acestor instrucţiuni, încălcând interdicţii exprese.

Aşadar, din punctul de vedere al persoanei prejudiciate, pentru angajarea răspunderii comitentului, fapta ilicită păgubitoare trebuie, chiar şi numai aparent, să fi fost săvârşită în exerciţiul funcţiei încredinţate prepusului.

Examinând cauza, prin prisma criticilor formulate, în raport cu criteriile menţionate, se constată că părţilor civile li s-au acordat daune materiale, în limita dovedirii acestora, actualizate la data pronunţării sentinţei atacate, respectiv a cheltuielilor făcute potrivit unor datini unanim recunoscute, pentru care, însă, nu s-ar putea preconstitui dovezi în totalitate.

Părţile civile au produs acel minim de argumente privind prejudicierea morală, astfel încât daunele morale acordate apar ca fiind legal acordate.

Totodată, examinând fiecare caz în parte, cu referire la părţile civile care au declarat recurs, se constată că daunele morale acordate răspund criteriilor menţionate şi condiţiei stabilite prin art. 41¹ din Convenţie, reprezentând o reparaţie echitabilă.

Este de reţinut că motivul invocat de recurenţi, cu referire la stabilirea cuantumului prin comparaţie, nu este întemeiat. Stabilirea cuantumului daunelor morale în modul vizat de părţile civile, este concomitent netemeinică şi nelegală, întrucât s-ar utiliza un criteriu neprevăzut de legea civilă şi s-ar nega individualitatea, o realitate psiho-socială a diferenţierii şi alterităţii, în raport cu care acelaşi tip de evenimente este perceput diferit de fiecare persoană în parte şi, drept urmare, şi consecinţele sunt diferite.

Ca atare, nu se constată motive care să justifice admiterea recursurilor şi modificarea cuantumului acestora.

Pe de altă parte, cum în cauză s-a constatat corect îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale şi existenţa raportului de prepuşenie, inclusiv cu privire la inculpatul M.I., corespunzător dispoziţiilor art. 17 din Legea nr. 14/1972, angajarea răspunderii părţii responsabile civilmente a fost legal angajată, aşa încât recursurile se constată a fi nefondate şi sub aspectul acestor critici.

În fine, cum starea materială a părţii civile nu constituie un criteriu legal pentru stabilirea cuantumului daunelor materiale sau a daunelor morale, recursul părţii responsabile civilmente se constată a fi nefondat şi sub aspectul criticilor privind ajutoarele primite de părţile vătămate în temeiul unor dispoziţii legale, cu referire la Legea nr. 42/1990 şi fondul Libertatea.

În consecinţă, cum soluţionarea laturii civile este temeinică şi legală, hotărârea atacată nu este supusă casării nici sub acest aspect şi, drept urmare, recursurile urmează a fi respinse, ca nefondate (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 Judecători, decizia nr. 121 din 20 martie 2006). În speță, prin rechizitoriul nr. 217/P/1997 din 29 mai 1998, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, secţia parchetelor militare, a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată, în stare de libertate, a mai multor inculpați, printre care și M.I., g-ral col. (r) T.I., col. B.V. , pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 25, raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 lit. e), art. 176 lit. b) C. pen. şi de art. 25, cu referire la art. 20, raportat la art. 174 alin. (1), art. 175 lit. e), art. 176 lit. b) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. b), art. 75 lit. a) şi art. 13 din acelaşi cod.

S-a conchis că, în contra prevederilor legale, s-a dispus trimiterea trupelor din subordine, cu armament şi muniţie de război, să acţioneze împotriva populaţiei care manifesta paşnic împotriva dictaturii, creând prin aceasta un pericol vital iminent, soldat cu uciderea prin împuşcare a 26 persoane şi rănirea, în aceeaşi modalitate, a unui număr de alte 52 persoane .

Arestarea şi trimiterea în judecată pe nedrept, încălcarea dreptului la libertate, la onoare, la reputaţie, la sănătate, încălcări ce au avut ca efect îmbolnăvirea , expunerea familiei oprobiului public, sunt tot atâtea prejudicii ce trebuie apreciate şi în raport cu demnitatea, prestigiul şi reputaţia de care se bucura datorită poziţiei sociale (de director al unei societăţi comerciale), astfel că suma de 3 miliarde de lei, pretinsă pentru compensarea daunelor morale, este în concordanţă cu prejudiciile ce i s-au adus în această privinţă.

Prin acţiunea înregistrată la data de 2 martie 2001, reclamantul G.A. a chemat în judecată statul român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, cerând obligarea acestuia să-i plătească daune materiale constând în salariul ce i s-ar fi cuvenit pentru perioada în care a fost arestat preventiv, reactualizat în raport cu indicele de inflaţie, precum şi daune morale în sumă de 3.000.000.000 lei.

În motivarea acţiunii, reclamantul a învederat că, fiind director la SC I.T.E. SA Iaşi, a fost reţinut şi, apoi, arestat preventiv pe nedrept, în perioada 31 martie 1993 – 18 februarie 1994, fiind trimis în judecată pentru săvârşirea a două infracţiuni de înşelăciune în dauna avutului public, a două infracţiuni de delapidare şi a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice și ulterior achitat.

Reclamantul a susţinut că, datorită arestării, a fost lipsit în mod nejustificat de salariu timp de aproximativ 10 luni şi jumătate, iar familia a fost privată de contribuţia lui materială şi afectivă. A mai susţinut că mediatizarea cazului său, ca şi arestarea arbitrară, i-au produs o puternică traumă psihică, lui şi familiei.

Concluzionând, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile art. 48 alin. (3) din Constituţie, pe dispoziţiile art. 504-507 C.pr.pen. şi pe cele ale art. 998-999 C. civ.

Statul român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Finanţelor Publice a judeţului Iaşi, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, arătând că măsura arestării preventive a fost dispusă în mod legal, precum şi că, în raport cu art. 504 alin. (3) C.pr.pen., nu are dreptul la reparaţie persoana care, pe parcursul cercetării sau a desfăşurării procesului penal, a stânjenit aflarea adevărului, ceea ce ar impune verificarea şi dovedirea acestui aspect, iar în ceea ce priveşte daunele morale, nu reiese că reclamantul ar fi fost persoană publică, a cărei imagine să fi fost afectată, după cum nu rezultă nici că ar fi suferit o traumă psihică sau că ar fi fost supus oprobiului public. În fine, s-a susţinut că suma de 3 miliarde lei solicitată cu titlu de daune morale, pe care Ministerul Finanţelor nu ar putea să o recupereze prin acţiunea în regres, este exagerată (dosarul nr. 2197/2001 al Tribunalului Iaşi).

Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 612 din 1 noiembrie 2001, a admis acţiunea civilă, obligând pe pârâtul, statul român, prin Ministerul Finanţelor, să plătească reclamantului suma de 57.185.361 lei cu titlu de daune materiale şi 3.000.000.000 lei daune morale, precum şi 45.000.000 lei cheltuieli de judecată.

S-a relevat de asemenea, prin considerentele sentinţei, că reclamantul a dovedit că, prin arestarea şi trimiterea sa în judecată pe nedrept, i-au fost încălcate dreptul la libertate, la onoare, la reputaţie, la sănătate, iar aceste încălcări au avut ca efect îmbolnăvirea lui, expunerea sa şi a familiei oprobiului public, cu consecinţa desfacerii logodnei fiicei sale, prejudicii ce trebuie apreciate şi în raport cu demnitatea, prestigiul şi reputaţia de care se bucura datorită poziţiei sale de director al unei societăţi comerciale, astfel că suma de 3 miliarde de lei, pretinsă pentru compensarea daunelor morale, este în concordanţă cu prejudiciile ce i s-au adus în această privinţă.

Împotriva sentinţei au declarat apel procurorul şi statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Iaşi, ambele apeluri fiind respinse prin decizia civilă nr. 8 din 25 martie 2002 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârât, s-a motivat că instanţele au greşit la stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului pentru prejudiciul moral încercat. În această privinţă, s-a subliniat că, deşi, într-un astfel de domeniu, operează o anumită doză de aproximare, deoarece daunele morale, oricât de profunde, nu se pretează întotdeauna la evaluări pecuniare exacte, totuşi, suma de 3.000.000.000 lei, ce i s-a acordat reclamantului de către cele două instanţe, cu titlu de daune morale, depăşeşte limitele funcţiei reparatorii a unui atare tip de răspundere.

Conchizându-se, s-a arătat că, deşi instanţele au reţinut corect că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, cuantumul daunelor acordate, pentru acoperirea acestuia, este exagerat, depăşind limitele unei reparaţii integrale, echitabile şi adecvate pentru suferinţele încercate de el şi familia sa.

Ca urmare, s-a relevat că se impune admiterea recursului declarat de statul român, în calitate de pârât, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi casarea hotărârilor date în cauză în partea referitoare la cuantumul daunelor morale acordate reclamantului, în sensul reducerii acestora de la 3.000.000.000 lei, la 1.500.000.000 lei, cu menţinerea celorlalte dispoziţii din cele două hotărâri.

Totodată, s-a subliniat că, în raport cu soluţia adoptată, se impune a fi respins, ca nefondat, recursul reclamantului, având ca obiect doar cuantumul cheltuielilor de judecată ce i s-au acordat de instanţa de apel.

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare. S-a relevat, în acest sens, că instanţele nu au ţinut seama de prevederile art. 129 alin. (5) C.pr.civ., în raport cu care judecătorului îi revine obligaţia de a administra un probatoriu pertinent şi complet, în vederea stabilirii justeţei şi temeiniciei cererilor formulate de reclamant, subliniindu-se că afirmaţia referitoare la existenţa unui prejudiciu moral nu îndreptăţeşte măsura reparării prin echivalent bănesc (?!), atâta timp cât din probe nu rezultă că echivalentul bănesc la care s-a oprit instanţa este cel care corespunde, sub aspectul cuantumului, cu suferinţa psihică efectivă suportată de victimă. Conchizându-se, s-a arătat că, faţă de insuficienţa probatoriului administrat cu privire la daunele morale pretinse de reclamant, nu se justifică acordarea de despăgubiri, cu acest titlu, în sumă de 1.500.000.000 lei, mai ales că însăşi activitatea reclamantului, ”aflată la limita ilicitului” (vezi prezumtia de nevinovătie – art. 23 alin. 8, la data R. A. , astăzi. alin. 11, din Constitutie ), l-a pus în situaţia de a fi cercetat, judecat şi ”chiar condamnat” de . . . instanţa de apel (s-ar fi putut spune ”aproape condamnat” ).

Din examinarea considerentelor deciziei pronunţate de instanţa de recurs, rezultă că instanţa fondului, pe baza unei reevaluări complete şi juste a materialului probator din dosar, a ajuns la concluzia corectă că arestarea preventivă, desfăşurarea procesului penal în faza urmăririi penale şi în cele trei etape ale judecăţii, ca şi mediatizarea acestuia, au afectat grav prestigiul profesional şi social al reclamantului, sănătatea şi starea sa psihică, pe membrii familiei sale, încât rămâne fără suport susţinerea din recursul în anulare că probatoriul administrat în cauză nu ar fi de natură a demonstra intensitatea prejudiciului moral.

De asemenea, este de observat că instanţa de recurs, subliniind, prin considerentele deciziei, că, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, operează, prin natura lucrurilor, o anumită doză de aproximare, de apreciere, a motivat cu deplină justificare că dauna morală, oricât de profundă, nu se pretează întotdeauna la exacte evaluări pecuniare.

Tot justificat, ca urmare a reconsiderării pe bază de temeiuri rezultate din conţinutul actelor dosarului, cu referire la efectele concrete ale arestării reclamantului, trimiterii sale în judecată şi mediatizării procesului, instanţa de recurs a reevaluat cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale, de către prima instanţă şi instanţa de apel, apreciind că suma de 3.000.000.000 lei depăşeşte, prin cuantumul ei exagerat, limitele funcţiei reparatorii a acestui tip de răspundere.

Rezultă, deci, că suma de 1.500.000.000 lei, la cât a fost redus cuantumul daunelor morale de către instanţa de recurs, corespunde, aşa cum s-a subliniat prin considerentele deciziei pronunţate de aceasta, limitelor reparaţiilor morale impuse atât de situaţia expusă de reclamant în acţiune, care s-a dovedit exactă, cât şi de prudenţa ce trebuie manifestată pentru ca reparaţia daunei să ofere victimei erorii judiciare o satisfacţie cu caracter strict compensatoriu, în aşa fel ca dimensiunea reparaţiunii să fie suficientă şi proporţională cu prejudiciul suferit.

În consecinţă, constatându-se că nu este îndreptăţită nici una din criticile formulate, astfel că nu s-ar justifica desfiinţarea hotărârilor atacate şi judecarea din nou a cauzei, urmează a se dispune respingerea recursului în anulare, ca nefundat (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, decizia nr. 148 din 26 aprilie 2004, Dosar nr. 134/2003).

În jurisprudență se reține că daunele morale se pot acorda, dar nu fără să se verifice, pe bază de probe, în ce au constat consecinţele.

Potrivit art. 129 alin. (5) C.pr.civ., astfel cum era în vigoare la data pronunţării sentinţei, ”judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale”, în care scop ”ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc”.

Într-o speță, întemeindu-se pe actele din care rezultă că reclamantul a fost deţinut preventiv în baza ordonanţei de reţinere şi mandatului de arestare emise în cauza în care s-a dispus achitarea sa, soluţie menţinută şi în recurs, s-au acordat, prin apreciere, suma de 500.000.000 lei, cu titlu de daune morale, fără să se verifice, prin administrarea de probe, ce consecinţe a avut acea deţinere asupra poziţiei lui sociale şi morale.

Astfel, prin acţiunea înregistrată la Judecătoria Orăştie, sub nr. 840 din 4 septembrie 1998, reclamantul B.P. a solicitat obligarea Ministerului de Interne să-i plătească suma de 18.000.000 lei, cu titlu de daune morale, pe motiv că, fiind arestat preventiv în perioada 23 ianuarie – 22 februarie 1998, a fost lipsit în mod ilegal de libertate, încă 18 zile, în intervalul 23 februarie – 12 martie 1998.

Judecătoria Orăştie, prin încheierea nr. 652 din 8 octombrie 1998, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 504 şi 506 C.pr.pen., a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii civile în favoarea Tribunalului Hunedoara.

Ulterior, reclamantul şi-a precizat acţiunea în sensul măririi pretenţiilor pentru daunele morale suferite prin arestarea sa ilegală, cerând obligarea statului român să-i plătească suma de 1.000.000.000 lei, iar a Ministerului de Interne să-i plătească suma de 100.000.000 lei.

Prin sentinţa civilă nr. 238 din 1 noiembrie 2000, Tribunalul Hunedoara, secţia civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat statul român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor, să plătească reclamantului suma de 500.000.000 lei cu titlu de daune morale, respingând, totodată, acţiunea faţă de Ministerul de Interne.

S-a motivat că, în raport cu prevederile art. 504 alin. (2) C.pr.pen., cererea de despăgubiri este îndreptăţită, deoarece reclamantul a fost reţinut şi arestat preventiv de la data de 22 ianuarie 1998 până la 1 aprilie 1998, când s-a dispus eliberarea sa provizorie pe cauţiune, iar prin decizia penală nr. 1481 din 12 decembrie 1999 a Tribunalului Hunedoara, rămasă definitivă prin respingerea recursului declarat de procuror, s-a dispus achitarea sa pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 290 şi de art. 243 C. pen., pe care s-a întemeiat luarea măsurii reţinerii şi a arestării preventive.

S-a mai motivat că, din moment ce solicitarea de despăgubiri se încadrează în aceste dispoziţii legale, iar potrivit principiilor stabilite prin art. 990, art. 1084 şi urm. C. civ., daunele datorate de către stat trebuie să reprezinte o justă şi integrală despăgubiri, se justifică acordarea sumei de 500.000.000 lei. S-a învederat că se impune acordarea de daune morale, în această sumă, deoarece reclamantul a fost arestat pe nedrept timp de 68 zile, măsură ce a avut ca urmare o vătămare a reputaţiei sale, supunerea la suferinţe fizice şi psihice, cu consecinţe negative asupra vieţii lui profesionale şi sociale.

Cererea de obligare a Ministerului de Interne la daune a fost respinsă cu motivarea că nu se poate reţine în sarcina organelor de poliţie vreo culpă care să antreneze răspunderea civilă delictuală a acestora, iar potrivit art. 48 alin. (3) din Constituţie răspunderea patrimonială pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare în procesele penale revine statului.

Împotriva sentinţei au declarat apel procurorul, reclamantul şi pârâtul, statul român prin Ministerul Finanţelor şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlului Financiar de Stat Hunedoara, apelurile fiind respinse, ca nefondate, prin decizia civilă nr. 50/A din 7 martie 2001 a Curţii de Apel Alba Iulia.

Recursurile declarate împotriva acestei decizii de procuror, de reclamant şi pârâtele, Ministerul Finanţelor Publice şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Hunedoara au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia nr. 5440 din 28 noiembrie 2001 a Curţii Supreme de Justiţie,secţia civilă.

Invocând dispoziţiile art. 330 pct. 2 C.pr.civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva celor trei hotărâri pronunţate în cauză.

S-a susţinut că aceste hotărâri au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, precum şi că sunt şi vădit netemeinice, deoarece daunele morale au fost acordate fără să se verifice, pe bază de probe, în ce au constat consecinţele negative pe care le-a avut arestarea reclamantului asupra situaţiei sale.

În concluzie, s-a cerut casarea hotărârilor atacate şi să se aibă în vedere, la aprecierea temeiurilor invocate, şi modul în care se va soluţiona recursul în anulare declarat anterior împotriva hotărârilor penale prin care s-a dispus achitarea reclamantului în cauza în care a fost arestat preventiv.

Recursul în anulare este fondat.

Din copia minutei deciziei nr. 253 din 21 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, rezultă că, prin această decizie, a fost admis recursul în anulare declarat împotriva hotărârilor pronunţate în cauză în care reclamantul a fost arestat preventiv şi, casându-se hotărârile respective, s-a dispus condamnarea acestuia, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, la 2 ani închisoare şi interzicerea timp de un an a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 123 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În aceste condiţii, temeiul înscris în art. 504 alin. (2) C.pr.pen. în baza căruia statul român a fost obligat să plătească reclamantului daune morale, nu mai există.

Aşa fiind, se constată că hotărârile atacate sunt vădit netemeinice şi că au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat soluţionarea greşită a cauzei pe fond.

În consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 330 pct. 2 C.pr.civ., urmează a se admite recursul în anulare, a se casa hotărârile atacate şi a se respinge, ca nefondată, cererea reclamantului B.P. de obligare la daune a statului român prin Ministerul Finanţelor şi a Ministerului de Interne (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, decizia nr. 430 din 3 noiembrie 2003, Dosar nr. 179/2002).

Daunele morale trebuie apreciate rezonabil, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei erorii judiciare. Pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii, apare necesar într-adevăr ca cel ce pretinde daunele morale să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate prin măsura luată pe nedrept, pentru a se putea proceda la evaluarea despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul suferit.

La data de 12 februarie 2001, reclamantul L.A. a chemat în judecată Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, pârâtul să fie obligat să plătească acestuia 4.000.000 lei daune materiale şi 25.000 dolari SUA, la cursul de schimb de la data plăţii, reprezentând daune morale.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin rechizitoriul nr. 331/P/1998 din 25 ianuarie 1999 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa a fost trimis în judecată pentru complicitate la infracţiunea de contrabandă, prevăzută de art. 26 C. pen. raportat la art. 178 din Legea nr. 141/1997.

În cursul urmăririi penale a fost arestat preventiv în perioada 4 ianuarie 1999 – 8 aprilie 1999.

Prin sentinţa penală nr. 736 din 8 aprilie 1999 a Judecătoriei Constanţa, definitivă prin decizia penală nr. 319 din 20 aprilie 2000 a Curţii de Apel Constanţa, acesta a fost achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C.pr.pen. pentru infracţiunea de complicitate la contrabandă, pentru care a fost trimis în judecată, reţinându-se că fapta nu există.

Prejudiciul material priveşte cheltuielile ocazionate de încheierea contractelor de asistenţă juridică.

Reclamantul a mai arătat că, în afara prejudiciului material, a suferit şi un prejudiciu moral, ca urmare a lipsirii de libertate, în mod nedrept, pe o perioadă de 3 luni. Dauna morală constă în atingerea valorilor care definesc personalitatea umană, lipsirea de libertate fiind de natură a-i produce acestuia suferinţe pe plan moral, social şi profesional.

În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 504 C.pr.pen.

Prin sentinţa nr. 250 din 9 aprilie 2001, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis în parte acţiunea formulată de către reclamantul L.A. şi a obligat pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, să plătească acestuia echivalentul în lei a sumei de 15.000 dolari SUA cu titlu de daune morale.

Celelalte pretenţii au fost respinse ca nefondate.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituţia României, statul român răspunde patrimonial, potrivit legii, pentru prejudiciile cauzate de erorile judiciare săvârşite în procesele penale.

Prevederea constituţională îşi găseşte aplicabilitatea în situaţiile reglementate de art. 504 C.pr.pen.

Incidenţa dispoziţiilor art. 504 alin. (2) C.pr.pen. intervine dacă se constată că au survenit cazurile de scoatere de sub urmărire sau achitare prevăzute de art. 10 lit. a) sau c din acelaşi cod.

Dreptul la viaţă, dreptul la integritatea fizică şi psihică a persoanei, precum şi inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei acesteia sunt garantate prin art. 15 pct. 1, art. 22 şi art. 23 din Constituţia României.

Totodată, sunt ocrotite onoarea, reputaţia, demnitatea, dreptul la imagine, ca atribute fundamentale ale persoanei.

Atingerile aduse acestor drepturi şi libertăţi, precum şi atributelor fundamentale ale persoanei pot cauza prejudicii morale şi materiale pe care, în caz de cercetare nelegală şi netemeinică, statul este obligat să le suporte, în temeiul art. 504 alin. (2) C.pr.pen. şi sunt o garanţie că autorităţile statului, prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, vor respecta aceste drepturi şi libertăţi fundamentale.

În justificarea şi aprecierea prejudiciului suportat de reclamant, urmare a luării faţă de acesta a măsurii arestării preventive pe o perioadă de trei luni, pentru comiterea unei infracţiuni, în raport de care s-a stabilit definitiv, prin hotărâre judecătorească, că fapta nu există, instanţa a examinat dacă s-a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei şi în ce măsură au fost lezate, plecând de la gravitatea faptei imputate, poziţia socială, pregătirea profesională, funcţia ocupată şi durata măsurii arestării preventive.

Reclamantul L.A. a fost comisionar vamal la o firmă de agenturare. Acesta a fost acuzat că, în complicitate cu doi lucrători vamali, a prezentat la autoritatea vamală documente false, pentru a introduce ilegal în ţară 3 containere cu ţigări.

S-a adus atingere onoarei, reputaţiei şi demnităţii reclamantului în mod netemeinic, întrucât prin luarea măsurii arestării preventive s-a apreciat că există indicii temeinice cu privire la săvârşirea faptei, aşa încât, în mod eronat, acesta a fost calificat ca infractor.

Totodată, s-a adus atingere prestigiului profesional, în raport de împrejurarea că măsura arestării s-a dispus pentru fapte în legătură cu serviciul, fiind astfel expus dispreţului colegilor de muncă şi altor persoane cu care avea relaţii de serviciu. În acelaşi timp, reclamantul a fost pus în imposibilitate de a-şi exercita dreptul la muncă.

De asemenea, în perioada detenţiei, reclamantul a fost lipsit de modul de viaţă obişnuit, de relaţiile cu colegii şi prietenii, fiind obligat să suporte condiţii improprii de igienă şi hrană.

Toate aceste atingeri au condus, indubitabil, la suportarea unor suferinţe psihice, accentuate de perioada relativ lungă de deţinere, consecinţele acestor suferinţe putând fi înlăturate prin acordarea unor despăgubiri băneşti care să îi asigure reclamantului resursele financiare necesare reluării modului de viaţă obişnuit, a desfăşurării acelor activităţi de care a fost lipsit în perioada arestării preventive, de reluare a activităţii profesionale, de recâştigare a încrederii colegilor de muncă şi de implicare în viaţa socială.

S-a mai reţinut că reclamantul nu a probat afectarea sănătăţii fizice, fapt pentru care despăgubirile solicitate cu această justificare se vor respinge.

Totodată, cu referire la daunele materiale, s-a reţinut că despăgubirile civile reprezentând onorariul de avocat nu pot fi acordate, deoarece aceste cheltuieli au fost ocazionate de procesul penal în care a fost implicat şi nu reprezintă costul asistenţei juridice pe durata arestării preventive.

Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâtul.

Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, prin decizia nr. 248/C din 10 octombrie 2001, a admis apelul declarat de către reclamant şi a schimbat sentinţa atacată în sensul obligării pârâtului şi la plata sumei de 4.000.000 lei cu titlu de despăgubiri civile şi încă 10.000 dolari SUA daune morale.

Prin aceeaşi hotărâre, apelul declarat de către pârât a fost respins, ca nefondat.

Pentru a respinge apelul declarat de către pârât, instanţa de apel a reţinut că în mod greşit se susţine că prejudiciile de natură nepatrimonială produse reclamantului nu ar fi evaluabile în bani.

Pentru a admite apelul declarat de către reclamant, instanţa de control judiciar a reţinut că prima instanţă a stabilit corect cu privire la toate atingerile aduse personalităţii acestuia, însă în mod eronat a defalcat prejudiciul moral solicitat pe daune pentru afectarea stării fizice şi daune pentru afectarea stării psihice.

Totodată, instanţa de apel a reţinut că nu sunt motive de apreciere în sensul reducerii daunelor morale ce au fost solicitate de către reclamant.

S-a mai reţinut că, cele trei contracte de asistenţă juridică au fost încheiate anterior măsurii liberării reclamantului, ceea ce dovedeşte asistarea sa în procesul penal, inclusiv în perioada arestării preventive.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâtul a declarat recurs, susţinând că în mod greşit a fost obligat la plată. Astfel, cu privire la daunele materiale, s-a susţinut că cele trei contracte nu au precizat obiectul asistenţei, iar cu referire la daunele morale, s-a arătat că acestea nu sunt cuantificabile şi supuse reparării.

Prin decizia nr. 1024 din 12 martie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a admis recursul declarat de către pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, a casat decizia atacată, a admis apelul declarat de către aceeaşi parte şi a stabilit cuantumul daunelor morale la suma de 150.000.000 lei.

Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, procurorul general a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C.pr.civ.

S-a susţinut că simpla afirmare a unui prejudiciu nu îndreptăţeşte satisfacţia prin echivalent bănesc, instanţa fiind obligată a administra probe pentru a stabili cuantumul daunelor morale, corespunzător suferinţei psihice efective a victimei.

Totodată, apare ca inadmisibil să se producă o îmbogăţire fără justă cauză pe calea unei astfel de cereri în justiţie.

Or, în cauză simpla afirmaţie a reclamantului că urmare a detenţiei a suferit o puternică traumă psihică nu are nici o relevanţă, cât timp nu a fost probată.

Pe de altă parte, raportat la nivelul venitului mediu pe economie a persoanelor încadrate în muncă timp de un an, daunele morale acordate apar ca disproporţionate.

S-a mai arătat că statutul profesional şi social al reclamantului, ulterior arestării preventive nu a suferit nici o modificare, iar faptul apariţiei unor articole în presă, nu probează prin el însuşi ştirbirea prestigiului şi reputaţiei.

În concluzie, procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor pronunţate în cauză şi trimiterea dosarului primei instanţe în vederea rejudecării cererii reclamantului L.A.

Recursul în anulare este nefondat.

Potrivit art. 504 alin. (2) C.pr.pen., cu referire la condamnarea sau luarea unei măsuri preventive pe nedrept, are dreptul la repararea pagubei şi persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată, stabilindu-se că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există.

În cauză s-a făcut dovada luării măsurii arestării preventive în ce-l priveşte pe reclamant şi ulterior, achitarea acestuia ca urmare a stabilirii că fapta imputată nu exista.

Totodată, nu s-a dovedit că reclamantul, în cursul urmăririi penale a încercat să îngreuneze aflarea adevărului.

Ca atare, în temeiul dispoziţiei legale menţionate, în mod judicios instanţele au reţinut că reclamantul are dreptul la repararea pagubei pentru luarea pe nedrept a măsurii arestării preventive.

Critica hotărârilor pronunţate în cauză, formulată prin recursul în anulare, priveşte pronunţarea acestora cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C.pr.civ., în sensul neîndeplinirii obligaţiei de a administra un probatoriu pertinent şi concludent, în vederea determinării justeţei şi temeiniciei cererii formulate de către reclamant.

Prin art. 3 din Protocolul nr. 7 al Convenţiei europene a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale a fost reglementat dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară în sensul că, atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată, persoana este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv.

În dreptul nostru intern, prin art. 504 alin. (2) C.pr.pen. a fost reglementat dreptul la despăgubire a persoanei împotriva căreia s-a luat măsura arestării preventive, iar ulterior, pentru motivele arătate în alin. (1) al aceluiaşi articol, aceasta a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată.

Reglementând dreptul la reparaţie, dat fiind caracterul civil al acestuia, prin textul menţionat nu a fost stabilit modul de determinare al cuantumului daunelor.

Ca atare, în soluţionarea cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 504 C.pr.pen., sunt aplicabile normele Codului civil, art. 998 şi art. 999 care, prin dispoziţii de principiu, concepute în termeni generali, care permit interpretarea extensivă, aptă a realiza repararea integrală a prejudiciului produs persoanei.

Dispoziţiile legale menţionate nu fac distincţie între prejudiciul material şi prejudiciul moral, ambele fiind supuse reparării.

Sub aspectul întinderii prejudiciului suferit, este de reţinut că prejudiciul material poate fi cuantificat potrivit dispoziţiilor art. 1084 C. civ. care stabilesc că acesta cuprinde pierderea suferită şi beneficiul nerealizat. În consecinţă, în măsura în care rezultă din probatoriul administrat în cauză, daunele materiale pot fi acordate în limita celor două componente.

Cu privire la prejudiciul moral suferit, efectul negativ priveşte afectarea acelor atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sale sociale şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii persoanei.

Aceeaşi măsură luată pe nedrept afectează însă în mod diferit victimele erorii judiciare, aşa încât cuantificarea nu este rezultatul unui cumul aritmetic ca în cazul prejudiciului material şi nici nu este în funcţie de gravitatea în sine a măsurii preventive luate pe nedrept, ci al aprecierii de către judecător, în fiecare caz în parte. Această apreciere priveşte aplicarea criteriilor referitoare la consecinţele negative, certe, însă nu palpabile şi nici identice, suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Aşa fiind, se constată că instanţele de judecată, corespunzător principiului înscris în art. 129 alin. (5) C.pr.civ., au administrat probe, au evaluat probele administrate, soluţiile pronunţate fiind susţinute de materialul probator administrat, aşa încât critica privind vădita netemeinicie a acestora se constată a fi neîntemeiată.

Pe de altă parte, în lipsa unor criterii legale de stabilire a cuantumului despăgubirilor menite să compenseze prejudiciul moral nu se poate constata o încălcare esenţială a legii care să fi determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.

Este de reţinut că, stabilind cuantumul daunelor morale, instanţa de recurs a pronunţat o soluţie temeinică, corespunzătoare atât principiilor răspunderii civile stabilite prin dreptul intern, cât şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia daunele morale trebuie apreciate rezonabil, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei erorii judiciare.

Pe de altă parte, în raport de principiile statuate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, raportat la diferenţierea naturală şi condiţionarea socială a personalităţii umane, în vederea evaluării prejudiciului moral, nu poate fi primit criteriul venitului mediu pe economie, invocat prin recursul în anulare.

În consecinţă, Curtea va respinge recursul în anulare declarat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE, COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI, Decizia nr. 90 din 9 iunie 2003, Dosar nr. 42/2003).

Este evident că stabilirea compensaţiei, pentru daunele morale, faţă de natura acestora, presupune luarea în considerare şi a unor elemente de apreciere, neverificabile, nemijlocit, prin elemente probatorii, ceea ce presupune o anumită eventualitate de aproximare a echivalentului lor într-o sumă de bani.

Chiar dacă, pentru limitarea efectelor unei atari eventualităţi, este necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a prejudiciului real suferit, cum sunt importanţa valorilor morale afectate şi urmările produse prin lezarea lor, măsura în care a avut de suferit şi familia, astfel de criterii nu trebuie stabilite numai pe bază de probe, din care să rezulte nemijlocit natura şi întinderea consecinţelor, ci pot fi deduse din situaţia profesională, socială şi familială a celui ce solicită să i se acorde daune morale şi din urmările produse asupra acestora de lipsirea sa de libertate, în mod nelegal.

Prin acţiunea înregistrată la data de 9 decembrie 1998, la Tribunalul Cluj, reclamantul M.P. a solicitat obligarea statului român, prin Ministerul Finanţelor, să-i plătească despăgubiri, în sumă de 1.200.000.000 lei, precum şi câte 3.000.000 lei lunar, până la încadrarea sa în muncă, fără a se depăşi vârsta de pensionare, reprezentând prejudiciu cauzat, ca urmare a arestării sale pe nedrept.

În motivarea acţiunii, reclamantul a învederat că, în perioada 10 noiembrie 1949-10 ianuarie 1995, a fost arestat preventiv, pe nedrept, pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, în urma acestei arestări, fiindu-i desfăcut contractul de muncă, astfel că, începând cu data de 10 noiembrie 1994, nu a mai primit salariu de la SC A.P. Turda SA, unde îndeplinea funcţia de director.

S-a mai relevat, de către reclamant, că, deşi, până la arestare, se bucura de o deosebită apreciere în municipiul Turda şi în judeţul Cluj, nu a mai reuşit să-şi găsească un nou loc de muncă, încât a avut de suferit şi întreaga familie, datorită arestării sale ilegale.

Prin cerere depusă la Tribunalul Bihor, reclamantul a precizat acţiunea, arătând că:

– majorează pretenţiile, formulate la suma de 3.000.000.000 lei, din care 423.786.368 lei reprezintă despăgubiri materiale (constând din 273.756.368 lei salariu net nerealizat, 2.000.000 lei cheltuieli de judecată în procesul penal şi 150.000.000 lei cheltuieli cu apărarea în procesul civil), iar diferenţa de 2.576.243.632 lei reprezintă daune morale; – majorează cuantumul despăgubirilor periodice lunare de la 3.000.000 lei la 4.675.150 lei, cerând ca acestea să i se achite până la încadrarea sa în muncă.

În justificarea sporirii pretenţiilor, reclamantul a relevat că a majorat suma ce face obiectul pretenţiilor la despăgubiri materiale, în raport cu calculul efectuat prin raportul de expertiză contabilă, iar suma cerută cu titlu de daune morale a majorat-o, datorită gravelor afecţiuni psihice care au survenit în urma arestării sale.

Ulterior, prin concluziile formulate de apărătorul său, reclamantul a majorat cuantumul despăgubirilor globale, solicitate la 4.893.570.493 lei, din care 662.133.100 lei, cu titlu de daune materiale, 4.000.000.000 lei, pentru prejudiciul moral ce i s-a cauzat, iar 231.435.393 lei, cheltuieli de judecată şi pentru achitarea expertizei contabile şi a celei medico-legale psihiatrică (dosarul nr. 4600/1999 al Tribunalului Bihor).

Tribunalul Bihor, prin sentinţa civilă nr. 272 din 22 mai 2001, a admis în parte acţiunea, obligând pe pârâtul statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, să plătească reclamantului suma de 213.162.533 lei, cu titlu de despăgubiri materiale, precum şi suma de 1.500.000.000 lei daune morale, cu dobânzile legale aferente, începând de la data rămânerii definitive a sentinţei.

Totodată, a fost respins capătul de cerere, privind solicitarea de despăgubiri plătibile, periodic, până la încadrarea în muncă a reclamantului.

În legătură cu prejudiciul moral, cauzat prin atingerea adusă libertăţii, demnităţii, onoarei şi poziţiei sociale, s-a subliniat că, la evaluarea şi stabilirea despăgubirilor băneşti echivalente lezării acestora, se impune să se ţină seama de funcţia de director deţinută de reclamant în momentul arestării, cu o poziţie socială foarte bună, pe care a dobândit-o prin muncă proprie, acumulare de cunoştinţe profesionale şi experienţă.

S-a mai învederat că trebuie să se aibă în vedere că reclamantul nu a mai reuşit să recupereze poziţia profesională şi cea socială deţinute anterior arestării, precum şi că durata lungă a proceselor în care a fost implicat i-a accentuat traumele psihice suferite în urma arestării, în care privinţă expertiza medico-legală psihiatrică efectuată a scos în evidenţă că prezintă tulburări de adaptare şi reacţii depresive-anxioase persistente.

Ca urmare, s-a apreciat că, în raport cu aceste suferinţe şi umilinţe la care a fost supus reclamantul, suma de 1.500.000.000 lei ar constitui o reparare echitabilă a prejudiciului moral ce i s-a cauzat.

Apelurile declarate, împotriva sentinţei, de reclamant, de Ministerul Finanţelor Publice, în calitate de pârât şi de procuror, au fost respinse, ca nefondate, prin decizia civilă nr. 44/A din 16 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Oradea.

Împotriva deciziei pronunţate în apel, au declarat recurs reclamantul şi pârâtul statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, ambele recursuri fiind respinse, ca nefondate, prin decizia nr. 4356 din 3 decembrie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia civilă.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C.pr.civ., susţinând că toate cele trei hotărâri au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, precum şi că acestea sunt şi vădit netemeinice.

S-a relevat că instanţele nu s-au conformat dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C.pr.civ., potrivit cărora le revenea obligaţia de a administra un probatoriu pertinent şi complet, în vederea stabilirii justeţei şi temeiniciei cererilor formulate de reclamant.

În acest sens, s-a arătat că aprecierea existenţei unui prejudiciu moral nu îndreptăţeşte măsura reparării prin echivalent bănesc, atât timp cât nu rezultă din probe că acel echivalent este cel mai potrivit, sub aspectul cuantumului, cu suferinţa psihică efectivă ce a fost suportată.

S-a arătat că, în lipsa unui probatoriu care să permită estimarea cât mai realistă a prejudiciului moral suferit, instanţele au stabilit, fără suficiente temeiuri şi cu încălcarea legii, că reclamantului i se cuvine suma de 1.500.000.000 lei, cu titlu de daune morale.

În ceea ce priveşte suma, reprezentând despăgubiri materiale, s-a subliniat că aceasta a fost acordată în baza raportului de expertiză contabilă, cu privire la care părţile nu au formulat obiecţiuni.

Conchizându-se, s-a cerut admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor pronunţate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, în vederea administrării de probe pentru stabilirea intensităţii prejudiciului moral cauzat reclamantului şi determinarea realistă a sumei ce reprezintă echivalentul bănesc al acestuia.

Recursul în anulare nu este fondat.

În adevăr, prin art. 504 alin. (2) C.pr.pen., este reglementat dreptul la repararea pagubei pentru persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Cum, în acest text de lege, termenul pagubă este folosit generic, fără a se face vreo distincţie între dauna materială şi cea morală, se impune a se considera că, prin reglementarea menţionată, s-a urmărit să fie apărate toate drepturile unei persoane care a fost condamnată pe nedrept sau împotriva căreia s-a luat abuziv o măsură preventivă.

Apărarea acestor drepturi constituie un principiu constituţional, prevăzut în mod expres în art. 52 alin. (3) din Constituţie [art. 48 alin. (3) din Constituţia anterioară], potrivit căruia ”Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare”.

De asemenea, în convenţiile internaţionale la care România este parte, s-a reglementat că părţii lezate trebuie să i se acorde o ”reparaţie echitabilă”, prin aceasta înţelegându-se, în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, repararea daunelor materiale, o compensaţie acordată pentru daune morale şi acoperirea tuturor cheltuielilor de judecată.

Dar, contrar celor susţinute în această privinţă, prin recursul în anulare, prima instanţă, conformându-se dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C.pr.civ., a manifestat rolul activ impus de acest text de lege, manifestând preocupare pentru prevenirea oricărei greşeli, în determinarea cuantumului sumei pe care a apreciat-o că ar corespunde cât mai deplin daunelor morale efectiv, cauzate reclamantului, prin arestarea sa ilegală.

Sub acest aspect, este semnificativ că, în cadrul probelor administrate, reclamantul a fost supus unei expertize psihiatrice, iar în urma observaţiilor clinice consemnate în timpul internării sale în spital, s-a ajuns la concluzia că acesta prezintă tulburare de adaptare cu reacţie depresiv-anxioasă, persistentă la psihotraumă majoră, precum şi că tulburările respective sunt urmarea stresului psihic persistent (de aproximativ 7 ani), consecinţă a arestării şi instrumentării proceselor în care a fost implicat (dosarul nr. 4600/1999 al Tribunalului Bihor).

Ţinând seama de aceste concluzii ale raportului de expertiză medico-legală psihiatrică şi de actele prin care reclamantul a dovedit poziţia profesională şi cea socială, pe care le-a avut înainte de a fi arestat, instanţele au apreciat, în mod corect, că suma de 1.500.000.000 lei reprezintă echivalentul în bani cel mai exact al daunelor morale reale ce i s-au cauzat, care constau în deteriorarea stării sale psihice, în imposibilitatea de a redobândi funcţia şi poziţia socială pe care le-a deţinut anterior, precum şi în traumele la care a fost expusă nejustificat familia, în urma mediatizării cazului său.

Aşa fiind, câtă vreme probele ce s-ar mai putea administra în această privinţă, care nici nu sunt indicate în mod concret, prin recursul în anulare, nu ar fi de natură să furnizeze noi elemente pentru efectuarea de calcule mai riguroase, ci doar ar oferi şi alte eventuale detalii de apreciere, care să determine, în final, o stabilire tot aproximativă a sumei băneşti ce ar reprezenta echivalentul daunelor morale, se constată că nu mai este necesară rejudecarea cauzei, în vederea administrării de noi probe.

În consecinţă, rezultând că hotărârile atacate nu conţin aspectele de încălcare esenţială şi de vădită netemeinicie la care se referă art. 220 pct. 2 C.pr.civ., urmează ca recursul în anulare să fie respins, ca nefundat ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, decizia nr. 149 din 26 aprilie 2004, Dosar nr. 410/2003).

Invocând dispoziţiile art. 330 pct. 2 C.pr.civ., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, susţinându-se că perioada de timp în care reclamantul a fost arestat, ca şi consecinţele pe care această măsură le-a avut asupra sa nu justifică acordarea sumei de un miliard lei, care apare exagerată în raport cu prejudiciul real suferit.

S-a mai susţinut că probatoriul administrat în cauză cu privire la prejudiciul moral suferit de reclamant este insuficient, impunându-se completarea acestuia.

Aşa fiind, şi cum hotărârile atacate s-au întemeiat, în ceea ce priveşte reţinerea cuantumului prejudiciului constând în daune morale, pe o apreciere eronată a materialului probator administrat şi pe o aplicare greşită a dispoziţiilor legii, ceea ce constituie cazuri de casare în raport cu dispoziţiile art. 330 pct. 2 teza finală, cu referire la art. 314 C.pr.civ., urmează a se admite recursul în anulare şi a se decide în sensul dispozitivului deciziei (Curtea Supremă de Justiţie, Completul de 9 judecători, decizia nr. 246 din 22 septembrie 2003, Dosar nr. 68/2003 )

Protecţia oferită ziariştilor de art. 10 din Convenţie este subordonată condiţiei ca părţile interesate să acţioneze de bună-credinţă, astfel încât să ofere informaţii demne de crezare, cu respectarea deontologiei jurnalistice.

Regula de epuizare a căilor de atac interne impune formularea, cel puţin în substanţă şi în condiţiile şi termenele prescrise de dreptul intern, a pretenţiilor pe care reclamanţii înţeleg să le formuleze ulterior în faţa Curţii; în plus, ea impune utilizarea mijloacelor procedurale de natură a conduce la evitarea încălcării Convenţiei.

Reclamanţii, omiţând să se plângă de respingerea cererilor în probaţiune sau să solicite din nou administrarea lor, s-au expus cu bună ştiinţă riscului unei condamnări întemeiate numai pe elementele aflate la dosarul primei instanţe.

Admisibilitatea probelor ţine în primul rând de regulile de drept intern şi, în principiu, le revine instanţelor naţionale obligaţia să aprecieze probele administrate. Misiunea conferită Curţii prin Convenţie constă în a cerceta dacă procedura privită în ansamblul ei, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a îmbrăcat un caracter echitabil.

Articolul 6 § 3 d) din Convenţie lasă în sarcina instanţelor interne, tot ca principiu, să judece utilitatea unei probe cu martori propuse. Acest articol nu impune convocarea şi interogarea oricărui martor al apărării: după cum arată şi sintagma “în aceleaşi condiţii”, obiectivul său esenţial este egalitatea deplină a armelor în materie. Totuşi, noţiunea de “egalitate a armelor” nu epuizează conţinutul § 3 d) din art. 6, şi nici al § 1, acesta reprezentând una din multele sale aplicaţii. Nu este suficient să se demonstreze că “acuzatul” nu a putut să interogheze un anumit martor al apărării, trebuind ca partea interesată să arate că audierea martorului respectiv era necesară pentru aflarea adevărului şi că refuzul de a-l interoga a cauzat un prejudiciu dreptului la apărare.

Economia generală a procesului impune să le fie acordat reclamanţilor dreptul de a interoga sau de a obţine interogarea unuia sau mai multor martori, la alegerea lor.

Independenţa şi imparţialitatea judecătorilor. Legea organizării judiciare şi Constituţia oferă garanţii de independenţă şi imparţialitate a judecătorilor, în special în ceea ce priveşte modalitatea de numire, inamovibilitatea şi stabilitatea.

Prezumţia de nevinovăţie. Citarea ca “inculpat” nu are legătură cu temeinicia acuzaţiei în discuţie, indicând pur şi simplu că împotriva persoanei în cauză este în curs de desfăşurare o procedură judiciară.

Prin Sentinţa din data de 27 martie 2003, instanţa l-a achitat pe primul reclamant şi a respins cererea de despăgubire în ceea ce priveşte latura civilă a cauzei.

Invocând jurisprudenţa Curţii, instanţa a statuat că nimic nu dovedea faptul că afirmaţiile reclamantului erau cu totul false. În orice caz, instanţa a apreciat că reclamantul nu avusese intenţia să calomnieze partea vătămată, ci să informeze opinia publică cu privire la un subiect de interes general, şi anume acţiunile oamenilor politici. N.V. a formulat recurs în faţa Tribunalului Bucureşti, solicitând condamnarea reclamanţilor.

Prin Decizia definitivă din data de 10 septembrie 2003, tribunalul l-a condamnat pe primul reclamant la o amendă penală de 5 milioane ROL, aproximativ 130 EUR. Totuşi, el a fost scutit de executarea ei în baza unei legi de graţiere date de Parlament.

Pe latura civilă, tribunalul l-a obligat, în solidar cu cea de a doua reclamantă, la plata sumei de 50 milioane ROL, aproximativ 1.300 EUR, cu titlu de reparaţie a prejudiciului moral cauzat lui N.V.

Instanţa a constatat următoarele:

“(…) Inculpatul, cu rea-credinţă, a urmărit să aducă atingere onoarei şi demnităţii părţii vătămate, pe care a acuzat-o de fapte ilicite, determinate, dar neadevărate, de natură să o expună pe aceasta sancţiunilor penale, dar şi dispreţului public.

Inculpatul nu a respectat codul deontologic al ziariştilor, nu a verificat dacă contractul din data de 24 mai 1999 a mai fost pus în executare. Şi-a expus o părere personală, exprimând judecăţi de valoare cu privire la vinovăţia părţii vătămate, în condiţiile în care numai organele de cercetare penală şi de justiţie se puteau pronunţa cu privire la acest aspect.

Astfel, prin afirmaţiile «de a fi primit mită» şi «trafic de influenţă la nivel înalt», inculpatul nu a urmărit informarea opiniei publice cu privire la o problemă de interes naţional, ci a urmărit denigrarea părţii vătămate.”

C. A doua plângere penală pentru calomnie

2. Procedura penală

La data de 10 octombrie 2002, considerând că afirmaţiile cuprinse în articolul din 7 octombrie 2002 erau calomnioase şi contrare art. 206 din Codul penal, N.V. a formulat plângere penală împotriva primului reclamant în faţa judecătoriei de sector Bucureşti.

Prin Sentinţa din data de 27 martie 2003, instanţa a recunoscut că articolul incriminat se referea la un subiect de interes general, însă a apreciat că primul reclamant nu respectase cerinţele profesiei de ziarist deoarece calificase faptele descrise ca “trafic de influenţă” şi “corupţie”, deşi împotriva lui N.V. nu fusese începută nicio urmărire penală.

Instanţa a statuat că aceste afirmaţii nu se încadrau în doza de exagerare sau provocare recunoscută ziariştilor, ci că reclamantul îl calomniase pe N.V. şi încălcase prezumţia de nevinovăţie în privinţa sa.

Totuşi, având în vedere circumstanţele cauzei, instanţa a apreciat că această faptă nu era suficient de gravă pentru a cădea sub incidenţa legii penale. Prin urmare, i-a aplicat primului reclamant o amendă administrativă de 3 milioane ROL, adică circa 80 EUR.

Instanţa a respins şi cererea de acordare a unei despăgubiri pentru prejudiciul moral, considerând că, având în vedere activitatea politică a lui N.V., ar trebui să dea dovadă de o mai mare toleranţă la criticile presei şi ale opiniei publice.

Primul reclamant şi N.V. au formulat recurs împotriva acestei sentinţe. Reclamantul se plângea de respingerea cererilor sale de administrare de probe şi susţinea că prin condamnare se adusese atingere libertăţii sale de exprimare, garantată de art. 10 din Convenţie.

Prin Decizia definitivă din data de 10 septembrie 2003, Tribunalul Bucureşti a admis recursul lui N.V. şi l-a respins pe cel al primului reclamant. L-a condamnat pe acesta din urmă la plata unei amenzi penale în valoare de 20 milioane ROL, adică aproximativ 530 EUR. Pe latura civilă, l-a obligat, în solidar cu a doua reclamantă, la plata sumei de 70 milioane ROL, adică aproximativ 1.850 EUR, cu titlu de reparaţie a prejudiciului moral cauzat lui N.V.

Considerând că primul reclamant nu a dovedit veridicitatea acuzaţiilor de corupţie, instanţa a statuat că acestea erau suficient de grave pentru a atrage o condamnare penală din moment ce erau susceptibile să îl expună pe reclamant oprobriului public dacă s-ar fi dovedit a fi întemeiate. În ceea ce priveşte propunerile de administrare de probe, instanţa a statuat că ele au fost în mod corect respinse deoarece nu aveau legătură cu cauza.

În fine, instanţa a statuat că despăgubirile acordate erau justificate deoarece acuzaţiile litigioase îi provocaseră părţii vătămate un prejudiciu psihic din cauza unui curent de opinie defavorabil, creat în rândul publicului şi al clasei politice.

ÎN DREPT

IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

A. Prejudiciu

Reclamanţii solicită cu titlu de pagube materiale rambursarea despăgubirilor civile plătite lui N.V. şi a amenzilor penale. Cu titlu de daune morale, primul reclamant solicită suma de 500.000 euro (EUR). Ei arată că în anul 2005, în urma unei proceduri de executare silită, a doua reclamantă i-a plătit părţii vătămate despăgubirile civile şi cheltuielile de executare.

Curtea constată că există o legătură de cauzalitate între încălcarea art. 10 şi obligaţia impusă reclamanţilor de a plăti în solidar 120 de milioane de lei vechi româneşti (ROL), adică circa 3.150 EUR, ca reparaţie a prejudiciului suferit de senatorul N.V. Aşadar, Curtea le-o acordă reclamanţilor.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea apreciază că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral incontestabil din cauza condamnării lor penale. Ţinând cont de circumstanţele cauzei şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41, Curtea le acordă împreună reclamanţilor, ca reparaţie pentru prejudiciul moral, suma de 5.000 EUR. (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 3 martie 2009 în Cauza Băcanu şi Societatea Comercială “R” – S.A. împotriva României, Cererea nr. 4.411/04, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 484 din 13/07/2009)

Prin art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, a fost reglementat dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară, în sensul că, atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată, persoana este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv.

Aşa cum s-a mai arătat, în dreptul nostru intern, prin art. 504 alin. (2) C. pr. pen. a fost reglementat dreptul la despăgubire a persoanei împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior, pentru motivele arătate în alin. (1) al aceluiaşi articol, aceasta a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată.

Reglementând dreptul la reparaţie, dat fiind caracterul civil al acestuia, prin textul menţionat nu a fost stabilit modul de determinare al cuantumului daunelor.

Ca atare, în soluţionarea cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 504 C. pr. pen., sunt aplicabile normele Codului civil, respectiv, art. 998 şi art. 999, care, prin dispoziţii de principiu, concepute în termeni generali, permit interpretarea extensivă, aptă a realiza repararea integrală a prejudiciului produs persoanei, victimă a unei erori judiciare.

Dispoziţiile legale menţionate nu fac distincţie între prejudiciul moral şi prejudiciul material, ambele fiind supuse reparării.

Astfel, la data de 1 martie 2001, reclamanta Z.D. a chemat în judecată statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, instanţa de judecată să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 270.000.000 lei, cu titlu de despăgubiri materiale şi 1.000.000 dolari S.U.A., echivalent lei la data plăţii, cu titlu de daune morale. Totodată, aceasta a solicitat ca perioada 18 mai 1995 – 28 martie 2000 să fie considerată vechime în muncă.

În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, la data de 18 mai 1995, în dosarul nr. 491/P/1995 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa, s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 din C. pen.

În baza ordonanţei din 19 mai 1995 şi a mandatului nr. 127, împotriva sa a fost luată măsura arestării preventive, fiind reţinută începând cu data de 18 mai 1995.

După terminarea urmăririi penale, aceasta a fost trimisă în judecată pentru săvârşirea mai multor infracţiuni de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. (1) C. pen.

Prin decizia penală nr. 157 din 2 martie 2000, Curtea de Apel Constanţa a dispus achitarea acesteia, reţinându-se că, în legătură cu una din părţile vătămate, fapta nu există, iar în legătură cu celelalte părţi vătămate, că fapta nu a fost săvârşită de inculpată.

Drept urmare, reclamanta a solicitat repararea consecinţelor negative cauzate de arestarea nelegală.

Prin sentinţa nr. 683 din 18 octombrie 2001, Tribunalul Constanţa, secţia civilă, a admis în parte acţiunea şi a obligat pârâtul să plătească reclamantei, Z.D., 181.679.333 lei cu titlu de despăgubiri şi 20.000 dolari S.U.A. echivalent lei la data plăţii, reprezentând daune morale.

Prin aceeaşi hotărâre, instanţa de fond a respins excepţia de inadmisibilitate invocată de pârât şi a dispus ca perioada mai 1995 – noiembrie 1995 să fie considerată vechime în muncă.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamanta a fost arestată preventiv, la data de 18 mai 1995, ulterior fiind achitată în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. a) C.pr.pen.

Datorită arestării preventive, reclamanta a suferit traume psihice.

Împotriva hotărârii primei instanţe au declarat apel reclamanta Z.D. şi pârâtul, Ministerul Finanţelor Publice.

Reclamanta a criticat soluţia sub aspectul cuantumului daunelor acordate, precum şi cu privire la perioada ce urma a fi considerată vechime în muncă.

Pârâtul a criticat soluţia cu privire la acordarea daunelor morale, susţinând că prejudiciul moral nu poate fi reparat în bani.

Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, prin decizia nr. 29/C din 20 februarie 2002, a respins ambele apeluri ca nefondate, cu motivarea că prima instanţă a stabilit corect starea de fapt şi a aplicat dispoziţiile art. 504 C.pr.pen., corespunzător acesteia.

Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanta şi pârâtul au declarat recurs, reiterând criticile formulate în apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanţe.

Prin decizia nr. 4098 din 19 noiembrie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a respins recursurile, ca nefondate, reţinând că:

– în soluţionarea capătului de cerere privind cuantumul despăgubirilor pentru daunele materiale acordate reclamantei, cu referire la recursul declarat de pârât, instanţele au făcut o corectă aplicare a principiilor ce stau la baza instituţiei reparării pagubelor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, în limita cărora şi-au însuşit concluziile expertului E.S.;

– în mod corect instanţele au apreciat că suma de 20.000 dolari S.U.A. constituie o valoare rezonabilă şi o satisfacţie echitabilă pentru suferinţa provocată reclamantei;

– în mod judicios, cu referire la recursul declarat de reclamantă, instanţele nu au inclus în cuantumul despăgubirilor materiale stimulentele materiale pe care aceasta le-ar fi obţinut pe perioada arestării preventive, deoarece acestea nu fac parte din salariu decât în condiţii determinate;

– daunele morale reflectă judicios măsura în care au fost lezate valorile morale, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care reclamantei i-a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională;

– în raport cu dispoziţiile art. 504 C.pr.pen., în mod corect instanţele au considerat vechime în muncă numai perioada arestării preventive.

Împotriva celor trei hotărâri pronunţate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe art. 330 pct. 2 C.pr.civ.

S-a susţinut că prima instanţă a dispus obligarea pârâtului la plata daunelor materiale, neobservând că, în raportul de expertiză, nu se arată modul de calcul al sumei stabilite şi nici nu au fost ataşate documentele despre care se face referire în raportul menţionat.

În aceste condiţii, în raport cu dispoziţiile art. 129 C.pr.civ., instanţa de fond era obligată să dispună completarea probatoriului pentru a se stabili suma efectivă de plată cu titlu de daune materiale.

Pe de altă parte, cu referire la daunele morale, nu s-a făcut dovada că afecţiunile invocate de reclamantă au apărut în perioada privării de libertate şi ca urmare a condiţiilor de detenţie.

Totodată, probatoriul administrat în cauză este inapt a demonstra intensitatea prejudiciului moral, aşa încât şi daunele morale au fost acordate ca urmare a neexercitării rolului activ de către prima instanţă.

Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin art. 52 alin. (3) din Constituţia României, revizuită, s-a stabilit că ”statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii (…)”.

Corespunzător reglementării-cadru, menţionate prin art. 504 alin. (2) C.pr.pen., cu referire la condamnarea sau luarea unei măsuri pe nedrept, s-a stabilit că are dreptul la repararea pagubei persoana împotriva căreia s-a luat o măsură preventivă, iar, ulterior, aceasta a fost scoasă de sub urmărire sau a fost achitată, constatându-se că nu a săvârşit fapta imputată ori că acea faptă nu există.

În cauză s-a făcut dovada arestării preventive a reclamantei şi, ulterior, achitarea acesteia pe temeiuri avute în vedere de legiuitor prin norma legală menţionată.

Ca atare, în mod judicios instanţele au reţinut că reclamanta are dreptul la repararea pagubei produse prin luarea pe nedrept a măsurii arestării preventive, temeiul legal şi faptul generator al obligaţiei de dezdăunare constatându-se a fi corect reţinute.

Critica hotărârilor pronunţate în cauză, formulată prin recursul în anulare, priveşte pronunţarea acestora cu încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C.pr.civ., în sensul neîndeplinirii de către instanţe a obligaţiei de a administra un probatoriu pertinent şi concludent, în vederea determinării justeţei şi temeiniciei cererii formulate de reclamantă, exclusiv sub aspectul cuantumului sumelor acordate.

Sub aspectul întinderii prejudiciului suferit, este de reţinut că prejudiciul material poate fi cuantificat potrivit dispoziţiilor art. 1084 C. civ., care stabilesc că acesta cuprinde pierderea suferită şi beneficiul nerealizat. În consecinţă, în măsura în care rezultă din probatoriul administrat în cauză, daunele materiale pot fi acordate în limita celor două componente.

Aceeaşi măsură luată pe nedrept afectează, însă, în mod diferit victimele erorii judiciare, aşa încât cuantificarea nu este şi nu poate fi rezultatul unui cumul aritmetic, ca în cazul prejudiciului material şi nici nu este funcţie de gravitatea în sine a măsurii preventive luate pe nedrept, ci a aprecierii de către judecător, în fiecare caz în parte.

Această apreciere priveşte aplicarea criteriilor referitoare la consecinţele negative, certe însă, nu palpabile şi identice, suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost afectate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Ca atare, pentru ca instanţa să poată aplica aceste criterii, cu proporţia inerentă de aproximare, apare necesar, într-adevăr, ca cel care pretinde daunele morale să producă un minim de argumente şi indicii din care să rezulte afectarea drepturilor personale nepatrimoniale prin măsura procesuală luată pe nedrept, pentru a se putea proceda la evaluarea despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.

Este de reţinut că, stabilind cuantumul daunelor morale, instanţa a pronunţat o soluţie temeinică, corespunzătoare atât principiilor răspunderii civile reglementate de dreptul intern, cât şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia daunele morale trebuie apreciate rezonabil, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei erorii judiciare.

Pe de altă parte, în raport cu principiile statuate de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, raportat la diferenţierea naturală şi condiţionarea socială a personalităţii umane, în vederea evaluării prejudiciului moral, nu poate fi primit criteriul venitului mediu pe economie, invocat prin recursul în anulare.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, constatând că hotărârile criticate nu sunt supuse cazului de casare invocat de Procurorul General, Înalta Curte va respinge recursul în anulare, ca nefundat ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători,, decizia nr. 180 din 17 mai 2004, Dosar nr. 483/2003).

Prejudiciul moral nu este supus unor criterii legale de determinare. În acest caz, cuantumul daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei erorii judiciare.

În cauză, instanţa a fost în măsură, cu referire la instanţa de fond şi instanţa de recurs, să aplice aceste criterii, urmare a faptului că reclamantul a produs acel minim de argumente şi indicii din care să rezulte măsura afectării drepturilor nepatrimoniale prin arestarea nelegală, de natură a duce la evaluarea corectă a despăgubirilor ce urmau să compenseze prejudiciul moral.

La data de 28 septembrie 1998, reclamantul B.N. a chemat în judecată Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză, pârâtul să fie obligat să plătească acestuia 800.000.000 lei daune materiale şi morale.

În susţinerea cererii, reclamantul a arătat că a fost trimis în judecată, în stare de arest, pentru săvârşirea, în concurs real, a două infracţiuni de luare de mită prevăzute de art. 254 C. pen.

Prin sentinţa penală nr. 533 din 3 august 1999 a Judecătoriei sectorului 4 Bucureşti, acesta a fost condamnat la 8 ani închisoare.

Învestit cu recursul declarat împotriva acestei sentinţe, Tribunalul Bucureşti a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, care a menţinut prima soluţie.

Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis apelul declarat împotriva acestei din urmă hotărâri şi a restituit cauza la procuror.

Prin Ordonanţa din 18 decembrie 1996, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti a dispus scoaterea de sub urmărire penală sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de luare de mită, întrucât din probele dosarului rezultă că fapta nu există.

Reclamantul a fost arestat în cauza penală în perioada 29 martie 1989 – 24 aprilie 1990.

Reclamantul a susţinut că în timpul anchetei a fost supus unor intense suferinţe fizice şi psihice, precum şi că a fost supus oprobiului public prin judecarea procesului la locul de muncă, în prezenţa a peste 2000 oameni, motiv pentru care înţelege să solicite daune morale în valoare de 400.000.000 lei.

Prin sentinţa nr. 454 din 19 aprilie 2000, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis acţiunea reclamantului B.N. şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească acestuia 400.000.000 lei daune materiale şi 400.000.000 lei daune morale.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că reclamantul a fost arestat şi condamnat, pentru ca ulterior să fie scos de sub urmărire.

Pe perioada cât a fost arestat a fost supus la suferinţe fizice şi psihice, aşa încât este îndreptăţit a solicita daune morale.

La aceasta se adaugă şi faptul că reclamantul a fost judecat la locul său de muncă, în prezenţa a peste 2000 de oameni, fiind supus oprobiului public.

Tot în perioada detenţiei, reclamantul a suferit pierderi materiale prin aceea că, datorită lipsei sale de la domiciliu, cele 100 porcine pe care le avea contractate cu statul, au murit, situaţie dovedită cu declaraţiile martorilor G.C. şi V.V. S-a reţinut că este astfel dovedită legătura de cauzalitate dintre arestarea reclamantului şi prejudiciul suferit de către acesta ca urmare a morţii celor 100 porci.

Prin decizia nr. 792/A din 18 decembrie 2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins apelul declarat de către reclamant împotriva hotărârii primei instanţe, ca nemotivat. Prin aceeaşi decizie, instanţa a admis apelul declarat de către pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi a schimbat sentinţa atacată în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului 200.000.000 lei daune materiale şi 200.000.000 lei daune morale, cu motivarea că prejudiciul material nu este dovedit decât în limita a 200.000.000 lei, iar suma de 200.000.000 lei cu titlu de daune morale constituie o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin decizia nr. 5598 din 10 decembrie 2001, a admis recursul declarat de către reclamant împotriva acestei din urmă hotărâri, pe care a casat-o în parte şi a stabilit cuantumul daunelor morale la 400.000.000 lei.

Totodată, s-a reţinut că prima instanţă a stabilit corect cuantumul daunelor morale, avându-se în vedere durata arestării reclamantului şi judecarea acestuia la locul de muncă, precum şi suferinţele şi lipsurile materiale ale familiei.

Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, procurorul general a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 330 pct. 2 C.pr.civ.

Cu referire la daunele morale, s-a susţinut că reclamantul nu a dovedit nici o împrejurare dintre cele menţionate în cuprinsul acţiunii, aşa încât acestea au fost acordate fără un minim de probe prin care să se dovedească în ce măsură, prin arestarea ilegală, acestuia i-au fost afectate drepturile patrimoniale ocrotite prin Constituţie şi în baza cărora să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul moral suferit.

Recursul în anulare este nefondat.

Examinând actele dosarului se constată că, pe parcursul ciclului ordinar al judecării cererii reclamantului B.N., nu s-a făcut dovada comunicării ordonanţei procurorului.

Este adevărat că, potrivit art. 505 C.pr.pen., acţiunea pentru repararea daunelor, în cazul condamnării sau luării unei măsuri preventive pe nedrept, poate fi pornită de persoana faţă de care s-a comis eroarea judiciară în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii de achitare sau de la data ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală.

Însă, pentru a statua asupra împlinirii termenului de prescripţie extinctivă, cu consecinţa pierderii dreptului de a obţine o hotărâre judecătorească, ca urmare a nesesizării în termen a instanţei de judecată, aceasta este obligată a stabili natura raportului juridic litigios şi, în funcţie de aceasta, să stabilească data naşterii dreptului la acţiune.

În acest sens, sunt întotdeauna de observat dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora prescripţia începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune şi dispoziţiile art. 1886 C. civ., potrivit cărora nici o prescripţie nu poate să înceapă să curgă înainte de a se naşte acţiunea supusă acestui mod de stingere.

Pe de altă parte, potrivit art. 185 C.pr.pen., când legea procesuală prevede un termen fix pentru exercitarea unui drept procesual, iar partea a lăsat să expire acest termen fără a beneficia de el, intervine sancţiunea decăderii din exerciţiul dreptului.

Dată fiind gravitatea sancţiunii, constând în pierderea dreptului de a exercita dreptul recunoscut de lege, data care a provocat curgerea termenului trebuie precis determinată.

Ca atare, în raport de considerentele de mai sus, curgerea termenului de un an prevăzut de art. 505 C.pr.pen. este condiţionată de comunicarea ordonanţei, dată de la care se naşte dreptul la acţiune.

În consecinţă, constatând că ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală nu a fost comunicată reclamantului şi ca atare dreptul la acţiune nu s-a născut, în mod legal prima instanţă a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, aşa încât prima critică apare ca fiind neîntemeiată.

Cu privire la daunele materiale, este riguros exact că acestea pot fi acordate numai în măsura dovedirii lor.

Reducând daunele materiale de la 400.000.000 lei acordate de prima instanţă, la 200.000.000 lei, instanţa de apel a administrat probe din care a rezultat îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, cât şi întinderea prejudiciului.

Aşadar, din actele dosarului rezultă că instanţa a administrat probe, a evaluat probele administrate şi a pronunţat o hotărâre susţinută de materialul probator administrat în cauză.

Ca atare, critica privind vădita netemeinicie a hotărârii instanţei de apel, menţinută de către instanţa de recurs sub aspectul daunelor materiale, se constată a fi neîntemeiată.

Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral, este de reţinut că aceasta nu este supusă unor criterii legale de determinare. În acest caz, cuantumul daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei erorii judiciare.

Aşa fiind, se constată că, stabilind cuantumul daunelor morale, instanţa de recurs a pronunţat o soluţie temeinică, corespunzătoare principiilor răspunderii civile delictuale stabilite prin dreptul intern şi exigenţelor art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, aşa încât criticile formulate prin recursul în anulare apar ca fiind neîntemeiate şi sub acest aspect.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare declarat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, ca nefundat (Curtea Supremă de Justiţie, Completul de 9 judecători, decizia nr. 89 din 9 iunie 2003, Dosar nr. 184/2002).

Judecătorii se preocupă constant ca daunele morale să reflectă judicios măsura în care au fost lezate valorile morale, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care reclamantei i-a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională.

Efectul negativ priveşte afectarea acelor atribute ale persoanei care influenţează relaţiile sale sociale şi cele care se situează în domeniul afectiv al vieţii persoanei.

Cu alte cuvinte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie retine că dauna morală constă în atingerea adusă acelor valori care definesc personalitatea umană şi se referă la existenţa fizică a omului, sănătatea şi integritatea corporală, la cinste, demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.

Din această perspectivă, prin privarea de libertate a reclamantei, acesteia i-au fost afectate negativ drepturile şi libertăţile fundamentale, iar suferinţele fizice şi psihice provocate de o atare măsură pot şi trebuie să fie reparate prin acordarea unor despăgubiri.

Prin rechizitoriul din 11 august 1999, emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, inculpatul T.C.V. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de ofensă adusă autorităţii, prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen. şi de comunicare de informaţii false, prevăzută de art. 168¹ C. pen.

S-a motivat că aceste fapte ale inculpatului care, prin mijloace mass-media, a adus atingere onoarei Preşedintelui României şi l-a ameninţat, răspândind, totodată, informaţii false la adresa sa, de natură a dăuna relaţiilor internaţionale ale României, întrunesc, sub aspectul laturii obiective şi al celei subiective, elementele constitutive ale infracţiunilor de ofensă adusă autorităţii, prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen. şi de comunicare de informaţii false, prevăzută de art. 168¹ C. pen.

Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, prin sentinţa nr. 47 din 20 mai 2003, făcând aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. d) C.pr.pen., a achitat pe inculpatul T.C.V., pentru săvârşirea infracţiunii de comunicare de informaţii false prevăzută de art. 168¹C. pen.

Admiţându-se acţiunea civilă formulată de partea civilă E.C., inculpatul a fost obligat să plătească, acestei părţi, suma de 100 milioane lei cu titlu de daune morale, precum şi 5 milioane lei cheltuieli judiciare.

Făcându-se referire la abrogarea, prin O.U.G. nr. 58/2002, a dispoziţiilor art. 238 C. pen., s-a relevat că ofensa adusă autorităţii este o infracţiune complexă în ambele sale variante, deoarece în conţinutul ei intră, ca element component, o acţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală, fie sub forma insultei [art. 205 alin. (1) C. pen.] sau a ameninţării (art. 193 C. pen.), în cazul variantei de la alin. (1), fie sub forma lovirii sau a altor violenţe (art. 180 C. pen.), în cazul variantei de la alin. (2).

Ca urmare, motivându-se că din probele administrate rezultă că inculpatul a adus atingere onoarei şi reputaţiei părţii vătămate, atât sub aspect subiectiv – al sentimentului onoarei propriu fiecărei persoane, cât şi sub aspect obiectiv – al stimei acordate persoanei de către cei din jur, s-a ajuns la concluzia să se dispună schimbarea încadrării juridice a faptei, din infracţiunea prevăzută de art. 238 alin. (1) C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

S-a mai motivat că în raport cu fapta reţinută şi valorile sociale lezate, acţiunea civilă este fondată, astfel că în temeiul art. 346 C.pr.pen., se impune admiterea acesteia, în sensul obligării inculpatului să plătească părţii civile, suma de 100 milioane lei, cu titlu de daune morale, nejustificându-se pretenţia ca daunele respective să fie stabilite în cuantum de un miliard de lei, cât s-a cerut.

Împotriva sentinţei, au declarat recurs, procurorul, partea civilă E.C. şi inculpatul.

Totodată, ca urmare a încetării procesului penal, pentru infracţiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., se va dispune înlăturarea dispoziţiilor de obligare a inculpatului la daune morale şi cheltuieli judiciare către partea civilă, precum şi de obligare la cheltuieli judiciare faţă de stat.

Constatându-se în acelaşi timp, pentru argumentele enunţate, că motivele de casare invocate de procuror şi partea civilă nu sunt fondate, precum şi că din examinarea cauzei, în ansamblu, nu rezultă alte motive, susceptibile a fi luate în considerare din oficiu, urmează ca aceste două recursuri, declarate de procuror şi de partea civilă, să fie respinse.

Pentru aceste motive, Casația admite recursul declarat de inculpatul T.C.V., împotriva sentinţei nr. 47 din 20 mai 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.

Casează sentinţa atacată, numai cu privire la temeiul încetării procesului penal şi la obligarea inculpatului să plătească despăgubiri cu titlu de daune morale şi cheltuieli judiciare.

Schimbă temeiul încetării procesului penal, din art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. g) C.pr.pen., în art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. f) C.pr.pen., cu referire la art. 284 alin. (1) din acelaşi cod, iar în baza acestor din urmă texte de lege, încetează procesul penal faţă de inculpatul T.C.V., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 205 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

Înlătură dispoziţiile de obligare a inculpatului la daune morale şi cheltuieli judiciare către partea civilă E.C., precum şi de obligare să plătească cheltuieli judiciare statului (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, decizia nr. 2 din 24 ianuarie 2005, Dosar nr. 167/2004).

Într-o altă cauză, instanța admite recursul declarat de inculpatul T.C.V., împotriva sentinţei nr. 43 din 14 mai 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală.

Casează sentinţa atacată, în latura penală, numai cu privire la achitarea inculpatului, pentru infracţiunea de insultă, prevăzută de art. 205 C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen., în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. b¹) C. pen. şi în latura civilă, cu referire la infracţiunea de calomnie, prevăzută de art. 206 C. pen., numai cu privire la obligarea inculpatului T.C.V. la plata daunelor morale şi, în consecinţă;

I – În baza art. 11 pct. 2 lit. b), raportat la art. 10 lit. g) C.pr.pen., încetează procesul penal, faţă de inculpatul T.C.V., pentru infracţiunea de insultă, prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 13 C. pen.

II – Înlătură amenda administrativă, în sumă de 500.000 lei, aplicată inculpatului T.C.V., în baza art. 18¹ alin. (3), raportat la art. 91 lit. c), cu aplicarea art. 13 C. pen., pentru infracţiunea de insultă, prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen.

III – Înlătură obligaţia stabilită prin sentinţa atacată în sarcina inculpatului T.C.V., de a plăti părţii civile D.M.M,. suma de 50.000.000 lei, cu titlu de daune morale (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 judecători, decizia nr. 98 din 15 martie 2004, Dosar nr. 110/2003).

Amintim numai, cu titlu de exemplu. Decesul victimei în urma infracţiunii este de natură să cauzeze soţiei şi copilului său minor suferinţe morale ce constituie un prejudiciu nepatrimonial ce îndreptăţeşte pe aceştia să primească de la inculpat o compensare bănească sub forma daunelor morale.

Prin sentinţa penală nr. 213 din 6 decembrie 2001, Tribunalul Buzău a condamnat pe inculpatul I.F. pentru săvârşirea infracţiunii de loviri cauzatoare de moarte şi l-a obligat la plata unei despăgubiri globale pentru daunele materiale suferite de O.M., soţia victimei şi la despăgubiri sub forma unor prestaţii lunare pentru O.P., copilul minor al acesteia.

Cererea părţilor civile privind plata daunelor morale a fost respinsă.

Instanţa a reţinut că, la 6 mai 2001, inculpatul a lovit pe O.N. cu pumnul în cap, iar în cădere victima s-a lovit puternic în zona occipitală, decedând în urma leziunilor suferite.

Prin decizia penală nr. 89 din 11 martie 2002, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul declarat de partea civilă O.M. şi a obligat pe inculpat la plata daunelor morale către aceasta.

Apelul părţii civile O.P. a fost respins.

Recursul declarat de partea civilă O.P., cu privire la respingerea cererii sale de a i se plăti daune morale, este fondat.

Daunele morale reprezintă o compensare bănească pentru suferinţa cauzată unei persoane prin infracţiune, alături de prejudiciul material ce i s-a produs.

Prin moartea tatălui său, cauzată de inculpat, partea civilă O.P., minor la acea dată, a suferit incontestabil urmare pierderii tatălui la o vârstă când avea nevoie de sprijinul moral şi material al părintelui, ceea ce justifică acordarea daunelor morale şi acestei părţi civile, nu numai soţiei victimei.

În consecinţă recursul a fost admis şi s-a dispus obligarea inculpatului la plata daunelor morale în sumă de 50 de milioane de lei (C.S.J., S. pen., decizia nr . 3012 din 12 iunie 2002).

Săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor în condiţiile provocării nu exclude obligarea făptuitorului la plata unor daune morale; culpa comună a victimei va fi luată în considerare numai la stabilirea întinderii despăgubirilor pentru daune morale, după aceleaşi reguli ca şi la stabilirea întinderii reparaţiilor pentru pagube materiale.

Prin sentinţa penală nr. 297 din 1 octombrie 2001, Tribunalul Prahova a condamnat pe inculpatul G.A. pentru săvârşirea tentativei la infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 şi art. 175 lit. i), cu aplicarea art. 73 lit. b) C. pen.

S-a admis în parte acţiunea civilă formulată de D.L., inculpatul fiind obligat la plata unor cheltuieli ocazionate de tratamentele medicale, la plata diferenţei dintre salariu şi sumele încasate în perioada concediului medical şi a diferenţei dintre salariu şi pensia pentru pierderea capacităţii de muncă.

S-a respins cererea părţii civile de obligare a inculpatului la plata unor daune morale.

Instanţa a reţinut că, la 8 decembrie 2000, fiind provocat, inculpatul a lovit pe D.L. în cap cu o bâtă provocându-i un traumatism cranio-cerebral grav cu hematom epidural, leziuni care au necesitat 80 de zile de îngrijiri medicale şi care au pus în primejdie viaţa părţii vătămate.

Cu privire la soluţionarea acţiunii civile, s-a motivat că, atâta timp cât s-a reţinut existenţa provocării, nu pot fi acordate daune morale.

Curtea de Apel Ploieşti, prin decizia penală nr. 30 din 30 ianuarie 2002, a menţinut soluţia privind neacordarea daunelor morale, cu motivarea că cererea de acordare a acestor daune nu este justificată, de vreme ce s-a reţinut culpa comună a părţii vătămate.

Recursul declarat de partea civilă este fondat.

Potrivit art. 998 C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a cauzat, a-l repara.

Această obligaţie se referă atât la prejudiciile materiale cât şi la cele morale, nepatrimoniale, răspunderea civilă delictuală fiind guvernată de aceleaşi reguli atât în ce priveşte daunele materiale, cât şi cele morale.

Ca atare, nu există temei legal pentru înlăturarea obligaţiei de a repara prejudiciul moral în cazul în care la cauzarea acestuia a contribuit şi victima, culpa acesteia urmând a fi avută în vedere numai la stabilirea întinderii despăgubirilor datorate de făptuitor.

Aşa fiind, se constată că hotărârile prin care s-a reţinut că, dată fiind culpa comună a părţii vătămate, nu subzistă obligaţia inculpatului de a acoperi prejudiciul moral, sunt contrare legii şi, prin urmare, supuse casării conform art. 385⁹ alin. (1) pct. 17¹ C. pr. pen.

În consecinţă, recursul părţii civile a fost admis şi s-a dispus obligarea inculpatului la plata daunelor morale, corespunzător culpei sale în producerea pagubei ( C.S.J., S. pen., decizia nr . 2562 din 22 mai 2002).

Cuantumul daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate şi măsura lezării lor, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura afectării, precum şi măsura în care părţii vătămate i-a fost afectată situaţia familială, profesională sau socială.

În vederea acordării daunelor morale, partea vătămată nu trebuie să dovedească prejudiciul sub aspect valoric, acesta fiind obligat doar a produce acel minim de argumente şi indicii din care să rezulte afectarea drepturilor sale nepatrimoniale, de natură a duce la concluzia prejudicierii morale.

În cuantificarea prejudiciului moral, aplicarea criteriilor menţionate anterior este subordonată condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs părţii lezate, reglementată prin art. 41din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, modificată prin Protocolul nr. 11, ratificat de ţara noastră prin Legea nr. 79 din 6 iunie 1995.

Prin rechizitoriul nr. 219/P/1998 din 30 iunie 1999, inculpatul T.C.V., a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de insultă şi calomnie prevăzute de art. 205 alin. (1), art. 206 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) din acelaşi cod.

S-a reţinut că în cadrul conferinţei de presă, organizată de P.R.M., inculpatul T.C.V., în calitate de preşedinte al acestui partid, a făcut o serie de afirmaţii insultătoare şi calomnioase la adresa părţii vătămate D.G.

Prin sentinţa nr. 49 din 18 decembrie 2001, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, cu majoritate de voturi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b¹) C.pr.pen. cu aplicarea art. 18¹ C. pen. a achitat pe inculpat pentru infracţiunile prevăzute de art. 205 şi art. 206 C. pen. şi, în baza art. 91 lit. c) C. pen., a aplicat acestuia sancţiunea cu caracter administrativ de 10.000.000 lei amendă.

Prin aceeaşi hotărâre, instanţa de fond a admis în parte acţiunea civilă şi a obligat pe inculpat să plătească părţii vătămate D.G. 500.000.000 lei daune morale.

Faptele inculpatului, de a fi preluat expresiile insultătoare şi calomnioase de la Sibiu, chiar şi dubitativ, dar fără verificarea autenticităţii imputaţiilor aduse demnităţii şi onoarei persoanei celui vătămat, întrunesc în drept elementele constitutive ale infracţiunilor pentru care acesta a fost trimis în judecată.

Cu privire la latura civilă, instanţa a reţinut că partea vătămată s-a constituit parte civilă cu 1.000.000.000 lei. Pretenţiile, reprezentând daune morale, sunt întemeiate în parte şi au ca temei de drept dispoziţiile art. 30 pct. 6 din Constituţia României. Astfel, exerciţiul drepturilor privitoare la libertatea de exprimare şi libertatea presei poate avea loc potrivit legilor şi în spiritul disciplinei juridice a vieţii sociale, fără a prejudicia demnitatea persoanei, onoarea şi viaţa particulară a acesteia şi nici dreptul la propria imagine.

Împotriva hotărârii primei instanţe a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, inculpatul şi partea vătămată.

Cu privire la daunele morale, în latura civilă a procesului penal, dispoziţiile art. 14 C.pr.pen. fac trimitere la legea civilă.

Art. 998 C. civ. reglementează obligaţia reparării de către cel care, prin orice faptă a sa, a cauzat altuia un prejudiciu, fără a distinge după cum prejudiciul este material sau moral.

Potrivit art. 1084 C. civ., daunele materiale sunt formate din pierderea efectiv suferită şi beneficiul de care partea a fost lipsită. Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral însă, legea civilă nu prevede criterii de determinare.

În consecinţă, cuantumul daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate şi măsura lezării lor, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura afectării, precum şi măsura în care părţii vătămate i-a fost afectată situaţia familială, profesională sau socială.

În vederea acordării daunelor morale, partea vătămată nu trebuie să dovedească prejudiciul sub aspect valoric, acesta fiind obligat doar a produce acel minim de argumente şi indicii din care să rezulte afectarea drepturilor sale nepatrimoniale, de natură a duce la concluzia prejudicierii morale.

Partea vătămată a produs aceste minime argumente, arătând că expresiile şi insinuările inculpatului, precum şi afirmarea faptului de o gravitate deosebită privitor la denunţarea de către aceasta a fratelui său, având ca urmare arestarea şi executarea acestuia, l-au prejudiciat moral, atât în componenta afectivă, cât şi cea socială a personalităţii sale.

Ca atare, în mod legal prima instanţă a admis acţiunea civilă exercitată de partea vătămată, constituită parte civilă în procesul penal, având ca obiect acordarea daunelor morale.

Însă, în cuantificarea prejudiciului moral, aplicarea criteriilor menţionate anterior este subordonată condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs părţii lezate, reglementată prin art. 41¹ din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, modificată prin Protocolul nr. 11, ratificat de ţara noastră prin Legea nr. 79 din 6 iunie 1995.

În raport de criteriile şi condiţia enunţate, instanţa apreciază că suma de 300.000.000 lei reprezintă o reparaţie echitabilă, aşa încât daunele acordate de prima instanţă vor fi reduse la acest cuantum.

În consecinţă, pentru considerentele ce preced, în baza art. 385¹⁵ pct. 2 lit. d) C.pr.pen., Curtea va admite recursurile declarate împotriva hotărârii primei instanţe, pe care o va casa, în latura penală, numai cu privire la achitarea inculpatului pentru infracţiunile de insultă şi calomnie şi, în latura civilă, numai cu privire la cuantumul daunelor morale.

Rejudecând cauza, în aceste limite, va înceta procesul penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g) C.pr.pen., faţă de inculpat, pentru infracţiunea de insultă prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen., va înlătura aplicarea art. 18¹ C. pen. şi, în baza art. 206 cu aplicarea art. 13 C. pen. va condamna pe inculpat la 10.000.000 lei amendă penală pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie.

Văzând că prin art. 1 din Legea nr. 543/2002 au fost graţiate pedepsele cu închisoare până la 5 ani, precum şi pedepsele cu amendă aplicate de instanţele de judecată, Curtea va constata graţiată în întregime pedeapsa de 10.000.000 lei aplicată inculpatului, căruia îi va pune în vedere prevederile art. 7 din acelaşi act normativ, potrivit cărora persoanele graţiate care, în curs de 3 ani, săvârşesc cu intenţie o infracţiune, vor executa pe lângă pedeapsa stabilită pentru acea infracţiune şi pedeapsa sau restul de pedeapsă rămas neexecutat ca urmare a aplicării legii de graţiere.

Totodată, în latura civilă, cuantumul daunelor morale va fi redus de la 500.000.000 lei la 300.000.000 lei, pe care inculpatul va fi obligat să le plătească părţii vătămate (Curtea Supremă de Justiţie, Completul de 9 judecători, decizia nr. 79 din 9 iunie 2003, Dosar nr. 40/2002)

În ce priveşte temeiul acţiunii în daune pentru repararea prejudiciului nepatrimonial, ori de câte ori cel care a fost prejudiciat nu are la îndemână un temei contractual, acesta va recurge la dispoziţiile art. 998, 999 C. civ., ce reglementează răspunderea civilă delictuală şi care are un caracter de drept comun, texte legale ce nu fac distincţie în privinţa naturii prejudiciului.

În materia prejudiciului moral, delictual produs, în special a celui corporal, noţiunea de persoană prejudiciată a cunoscut sensurile de ”victimă directă sau imediată” şi ”victimă indirectă sau mediată” denumire desprinsă din jurisprudenţa C.E.D.O.

Victima indirectă sau mediată este indisolubil legată de categoria juridică a prejudiciului indirect, respectiv, prejudiciul suportat de o terţă persoană, ca urmare a prejudiciului corporal iniţial pe care îl suportă victima.

În caz de deces al victimei, o reparaţie pentru prejudiciul de afecţiune trebuie acordat părinţilor.

Despăgubirile astfel acordate au scopul de a alina suferinţa pricinuită părţii civile, prin moartea victimei, de care era legată afectiv ( Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală , decizia nr. 208 din 23 ianuarie 2009, Dosar nr. 6779/1/2008).

În consecință, în ceea ce privește cuantificarea prejudiciului moral, observăm faptul că jurisprudența națională face aplicarea criteriilor menţionate anterior , subordonat condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs părţii lezate, concordant principiului enunțat de art. 41din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, modificată prin Protocolul nr. 11, ratificat de ţara noastră prin Legea nr. 79 din 6 iunie 1995.

În principiu, alături de producerea unei pagube materiale, încălcarea oricărui drept garantat de Convenţia din 4/11/1950 a Consiliului Europei, pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31/05/1994) poate fi de natură să conducă la recunoașterea producerii unui prejudiciu moral (C. Bârsan, Conventia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, Vol. II, Editura C. H. Beck, București, 2006, pp. 511 sqq).

Inițial, articolul 50 din Convenţia din 4/11/1950 (Text revizuit în conformitate cu prevederile Protocolului nr. 3, intrat în vigoare la 21 septembrie 1970, ale Protocolului nr. 5, intrat în vigoare la 20 decembrie 1971, şi ale Protocolului nr. 8, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1990 şi cuprinzând, în afară de acestea, textul Protocolului nr. 2 care, în conformitate cu art. 5 § 3, face parte integrantă din convenţie odată cu intrarea sa în vigoare la 21 septembrie 1970 ) dispunea că:

Dacă hotărârea Curţii declară că o decizie luată sau o măsură dispusă de o autoritate judiciară sau de orice altă autoritate a unei părţi contractante este în întregime sau parţial în opoziţie cu obligaţiile ce decurg din prezenta convenţie şi dacă dreptul intern al acelei părţi nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei decizii sau ale acestei măsuri prin hotărârea Curţii se acordă, dacă este cazul, părţii lezate o reparaţie echitabilă.

Statele membre ale Consiliului Europei, considerând că este necesar şi urgent să restructureze mecanismul de control stabilit de convenţie pentru a menţine şi a întări eficacitatea apărării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevăzute de convenţie, având în vedere, în principal, creşterea numărului de cereri şi de state membre ale Consiliului Europei, considerând că se impune, prin urmare, amendarea anumitor dispoziţii ale convenţiei în sensul înlocuirii, în special, a Comisiei şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului existente printr-o nouă Curte permanentă, având în vedere Rezoluţia nr. 1 adoptată la Conferinţa Ministerială Europeană asupra Drepturilor Omului, ţinută la Viena la 19-20 martie 1985, având în vedere Recomandarea nr. 1194 (1992), adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la 6 octombrie 1992, având în vedere decizia luată asupra reformei mecanismului de control al convenţiei de către şefii de stat şi de guvern ai statelor membre ale Consiliului Europei în Declaraţia de la Viena din 9 octombrie 1993, au convenit, prin art. 1 la Protocolul nr. 11 din 11/05/1994 (publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 13/07/1995), că textele titlurilor II – IV din convenţie (articolele 19-56) şi Protocolul nr. 2 atribuind Curţii Europene a Drepturilor Omului competenţa de a da avize consultative sunt înlocuite cu un nou titlu II din convenţie (articolele 19-51).

Ca atare, în forma actuală, Reparaţia echitabilă este reglementată, prin articolul 41, în forma:

Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă. ( Legea nr. 79 din 6/07/1995, privind ratificarea Protocolului nr. 11 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la restructurarea mecanismului de control stabilit prin convenţie, încheiat la Strasbourg la 11 mai 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 13/07/1995).

În multe cazuri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât că stabilirea încălcării în sine constituie deja o satisfacţie echitabilă, iar în altele că e suficientă o sumă simbolică de bani. Pe de altă parte, în unele cazuri Curtea a înmânat sume importante reclamanţilor care au avut câştig de cauză, inclusiv interesele atunci când Guvernul întârzia abuziv să efectueze plata. În unele cazuri Curtea a ordonat restituirea bunurilor care fusese ilegal expropriate. De asemenea ea poate acorda rambursarea cheltuielilor în virtutea articolului 41. Curtea de obicei examinează plângerile de satisfacţie echitabilă prevăzute de articolul 41 în partea hotărârii sale consacrată faptelor speţei. Totodată, când este imposibil de a soluţiona chestiunea la momentul adoptării deciziei, Curtea poate rezerva răspunsul său pentru o hotărâre ulterioară (Donna Gomien, Ghid -Vade-mecum- al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, Biroul de Informare al Consiliului Europei în Republica Moldova, 2006; Donna Gomien, Introducere în Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Editura All, București, 1993, pp. 165 sqq).

Curtea statuează că, în mod incontestabil, reclamantul a suferit prejudicii materiale şi morale, pentru care simpla constatare a încălcării nu poate constitui o reparaţie echitabilă. Dată fiind gravitatea şi numărul încălcărilor constate ale dispoziţiilor Convenţiei, statuând în echitate, Curtea acordă reclamantului 40.000 EUR, pentru prejudiciul material şi moral suferit (Hotărârea din 3/06/2003 în cauza Pantea împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1150 din 06/12/2004).

O hotărâre ce constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică faţă de Convenţie de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele astfel încât să restabilească, pe cât posibil, situaţia anterioară acesteia.

Statele contractante care se constituie parte într-o cauză sunt, în principiu, libere să aleagă mijloacele de care vor face uz pentru a se conforma unei decizii ce constată o încălcare. Dacă natura încălcării permite o restitutio in integrum, statul pârât are obligaţia să o realizeze. Dacă, în schimb, dreptul naţional nu permite sau permite doar parţial înlăturarea consecinţelor încălcării, art. 41 dă dreptul Curţii să îi acorde părţii lezate, dacă este cazul, reparaţia care i se pare potrivită [Brumărescu împotriva României (reparaţie echitabilă) [MC], nr. 28.342/95, § 21, CEDO 2001-I].

În caz de încălcare a art. 6 din Convenţie, aplicarea principiului restitutio in integrum implică faptul ca reclamanţii să fie puşi cât mai curând posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele acestei prevederi nu ar fi fost încălcate [(Piersack împotriva Belgiei (art. 50), Hotărârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16, § 12)].

Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că a acordat deja, atunci când a constatat încălcarea art. 6 pentru nerespectarea principiului securităţii raporturilor juridice, sume pentru prejudiciul material suferit în urma anulării unei decizii definitive (Stetsenko împotriva Rusiei, nr. 878/03, § 33, 5 octombrie 2006; Braga împotriva Moldovei, nr. 74.154/01, § 30, 14 noiembrie 2006; a se vedea și Vincent Berger, Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ediția a 5-a, IRDO, 2005).

Prejudiciul reparat prin constatarea încălcării art. 11 din Convenţie. Având în vedere marja de apreciere de care beneficiază statele părţi în astfel de cazuri, Curtea apreciază, în lumina circumstanţelor cauzei, că autorităţile naţionale puteau să considere necesar să limiteze exercitarea dreptului la libertatea de exprimare a reclamanţilor şi că, astfel, condamnarea acestora pentru insultă şi calomnie răspundea unei “nevoi sociale imperioase”.

Natura şi gravitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie avute în vedere la aprecierea proporţionalităţii unei limitări aduse dreptului la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 (Ceylan împotriva Turciei [GC], Cererea nr. 23.556/94, § 37, CEDO 1999-IV; Tammer împotriva Estoniei; Cererea nr. 41.205/98, § 69, CEDO 2001-I; Skalka împotriva Poloniei, Cererea nr. 43.425/98, §§ 41-42, Hotărârea din 27 mai 2003; Lesnik, §§ 63-64). Astfel, Curtea trebuie să dea dovadă de atenţie maximă atunci când măsurile luate sau pedepsele aplicate de autorităţile naţionale sunt de natură să descurajeze participarea presei la dezbaterea unor chestiuni de interes general legitim (Jersild împotriva Danemarcei, Hotărârea din 23 septembrie 1994, seria A nr. 298, pp. 25-26, § 35).

Ca urmare a suspendărilor succesive ale executării, acordate de procurorul general , reclamanţii nu au trebuit să suporte efectele pedepsei accesorii, înlăturată ca efect al graţierii, conform legislaţiei interne în materie (§ 50 in fine). Rezultă că o asemenea interdicţie, aplicabilă în dreptul român în mod automat oricărei persoane condamnate la pedeapsa închisorii, indiferent de infracţiunea pentru care se aplică pedeapsa principală şi fără a fi supusă controlului instanţelor în ceea ce priveşte necesitatea (mutatis mutandis, Sabou şi Pîrcălab împotriva României, Cererea nr. 46.572/99, § 48, Hotărârea din 28 septembrie 2004), nu este adecvată în cauză şi nu se justifică în raport cu natura infracţiunilor pentru care s-a angajat răspunderea penală a reclamanţilor.

În ceea ce priveşte interzicerea exercitării profesiei de jurnalist timp de un an, aplicată reclamanţilor, care a fost menţinută, Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă conform căreia măsurile prin care se limitează în prealabil activitatea ziariştilor trebuie examinate în amănunt şi nu se justifică decât în circumstanţe excepţionale (a se vedea, mutatis mutandis, Association Ekin, § 56 in fine).

Curtea apreciază că, aplicând activităţii jurnalistice a reclamanţilor o astfel de interdicţie generală cu caracter preventiv, chiar dacă aceasta este temporară, instanţele interne nu au respectat principiul conform căruia presa trebuie să îşi poată realiza funcţia de “câine de pază” în cadrul unei societăţi democratice.

În concluzie , dacă atingerea adusă de autorităţile interne dreptului la libertatea de exprimare a reclamanţilor poate fi justificată prin interesul restabilirii echilibrului dintre diversele interese concurente în cauză, pedeapsa aplicată persoanelor interesate şi interdicţiile aplicate alături de aceasta de către instanţele naţionale au fost evident disproporţionate, prin natura şi gravitatea lor, în raport cu scopul legitim urmărit prin condamnarea reclamanţilor pentru insultă şi calomnie.

Reclamanţii solicită, de asemenea, câte 100.000 dolari S.U.A., echivalentul a 83.151 euro, pentru prejudiciul moral pe care susţin că l-ar fi suferit ca urmare a suferinţelor psihice ce le-au fost cauzate prin condamnarea lor la o pedeapsă cu închisoarea de o asemenea gravitate, afectării reputaţiei şi carierei lor şi a stresului determinat de nesiguranţa în care au trăit timp de mai mult de un an după condamnarea lor, avându-se în vedere că pedeapsa privativă de libertate putea fi pusă oricând în executare.

Guvernul român apreciază că reclamanţilor nu trebuie să li se acorde despăgubiri pentru prejudiciul moral. Evidenţiind că condamnarea celui de-al doilea reclamant nu a avut consecinţe asupra reputaţiei şi carierei sale, având în vedere alegerea sa ca deputat în Parlamentul României şi ca primar al Constanţei, Guvernul consideră că hotărârea Curţii ar putea reprezenta, în sine, o reparaţie echitabilă suficientă.

În ceea ce priveşte pretenţiile referitoare la pierderea veniturilor salariale ale primului reclamant, Curtea arată că nu există o legătură de cauzalitate directă suficient stabilită între aceasta şi încălcarea art. 10 din Convenţie constatată de Curte.

Având în vedere concluzia sa conform căreia condamnarea reclamanţilor ar fi putut fi considerată ca o măsură “necesară într-o societate democratică” în vederea restabilirii echilibrului între diversele interese concurente în cauză dacă sancţiunea penală şi interdicţiile aplicate nu ar fi fost evident disproporţionate ( §§ 120 şi 121), Curtea va respinge şi cererea celui de-al doilea reclamant privind restituirea sumei acordate cu titlu de prejudiciu moral pe care a trebuit să o achite părţii vătămate în baza hotărârilor interne.

Curtea apreciază că simpla constatare a încălcării art. 10 din Convenţie reprezintă, în sine, o reparaţie echitabilă suficientă pentru repararea oricărui prejudiciu moral ce ar fi fost suferit de reclamanţi (Hotărârea din 17/12/2004 , în cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României , Cererea nr. 33.348/96, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 – 14/06/2005).

Guvernul român observă că reclamanţii nu au precizat ce prejudiciu moral au suferit prin refuzul înregistrării PCN. În cazul în care Curtea ar hotărî că există un astfel de prejudiciu, el consideră că, în conformitate cu jurisprudenţa Curţii (vezi Cauza Partidul Comunist Unit din Turcia şi alţii, citată anterior, p. 30, § 73), prejudiciul ar fi reparat prin constatarea încălcării art. 11 din Convenţie.

Curtea acceptă că domnul preşedinte al PCN, a suferit un prejudiciu moral. Cu toate acestea, ea apreciază că acesta este reparat suficient prin simpla constatare a încălcării art. 11 din Convenţie (Hotărârea nr. 3 din 03/02/2005, definitivă la 6 iulie 2005, în Cauza Partidul Comuniştilor (Nepecerişti) şi Ungureanu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1044 – 24/11/2005).

Singura bază de reţinut pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă, în cauza de faţă, în faptul că a avut loc o ingerinţă nejustificată în dreptul reclamantului la respectarea vieţii private . Ea nu distinge nicio legătură de cauzalitate între faptele ce au stat la originea încălcării constatate şi prejudiciul material pretins de reclamant, care nu este, de altfel, nici cuantificat, nici justificat.

Simpla constatare a încălcării art. 8 poate constitui o reparaţie suficientă a prejudiciului moral suportat de reclamant prin această încălcare. Această concluzie nu scuteşte statul pârât să aleagă, sub controlul Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau, dacă este cazul, individuale, pentru a fi adoptate în ordinea sa juridică internă, în scopul de a pune capăt încălcării constatate de Curte şi de a-i înlătura consecinţele, în limita posibilităţilor, astfel încât să restabilească, pe cât posibil, situaţia anterioară acesteia (Assanidze împotriva Georgiei [MC], nr. 71.503/01, § 198, CEDO 2004-II; Maestri împotriva Italiei [MC], nr. 39.748/98, § 47, CEDO 2004-I; Scozzari şi Giunta împotriva Italiei [MC], nr. 39.221/98 şi 41.963/98, § 249, CEDO 2000-VIII). (Hotărârea din 26/04/2007, în Cauza Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (Cererea nr. 71.525/01), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 830 din 5/12/2007). În același sens, Hotărârea din 24/05/2006, în Cauza Weissman şi alţii împotriva României (Cererea nr. 63.945/00), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 27/08/2007 . Curtea nu s-ar putea substitui instanţelor interne pentru a se pronunţa asupra temeiniciei acţiunii de restituire a chiriilor. Curtea nu are nici sarcina de a evalua prejudiciul, nici de a stabili cuantumul creanţei reclamanţilor [a se vedea, mutatis mutandis, Pressos Compania Naviera – S.A. şi alţii împotriva Belgiei (art. 50), Hotărârea din 3 iulie 1997, Culegerea 1997-IV, p. 1.296, § 10, şi Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) [MC], nr. 41.727/98, § 24, 15 ianuarie 2004].

În consecinţă, cum absenţa oricărei despăgubiri, şi nu ilegalitatea aproprierii imobilului de către stat în 1949, se află la originea încălcării constatate, indemnizaţia nu trebuie să reflecte neapărat întreaga valoare a bunurilor [a se vedea, mutatis mutandis, Ex-regele Greciei şi alţii împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) [MC], nr. 25.701/94, 28 noiembrie 2002, § 78].

Pentru a determina reparaţia adecvată, Curtea trebuie să ia în calcul două elemente: pe de o parte, competenţa sa ratione temporis nu începe decât la 20 iunie 1994, data ratificării Convenţiei de către România, şi, pe de altă parte, cât priveşte această perioadă, Curtea nu trebuie să piardă din vedere că jurisprudenţa internă exclude returnarea fructelor civile pentru perioada anterioară introducerii acţiunii în revendicare, pentru cazul în speţă, 3 septembrie 1998.

Statuând cu privire la satisfacţia echitabilă, în sensul art. 41 din Convenţie, Curtea acordă în solidar reclamanţilor suma de 40.000 EUR cu acest titlu).

În ceea ce priveşte sumele solicitate pentru lipsa de folosinţă a bunului, calculate în funcţie de preţul de închiriere al acestui bun, Curtea nu poate aloca nicio sumă cu acest titlu, având în vedere, pe de o parte, faptul că a dispus restituirea bunului ca reparaţie în temeiul art. 41 din Convenţie şi, pe de altă parte, faptul că acordarea unei sume cu acest titlu ar avea, în speţă, un caracter speculativ, posibilitatea şi randamentul unei închirieri depinzând de mai multe variabile. Totuşi, ea va ţine cont de privarea de proprietate suferită de reclamantă începând cu anul 1997, cu ocazia acordării reparaţiei pentru prejudiciul moral (vezi, mutatis mutandis, Androne împotriva României, nr. 54.062/00, § 70, 22 decembrie 2004, şi Buzatu, § 18).

Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut să îi provoace reclamantei o stare de incertitudine care nu poate fi compensată prin constatarea încălcării. Ea apreciază că suma de 2.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă (Hotărârea din 7/02/2008 în Cauza Episcopia Română Unită cu Roma Oradea împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 748 din 05/11/2008, Cererea nr. 26.879/02)

Ea apreciază că suma de 4.000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamanţi (Hotărârea din 07/02/2008, în Cauza Silimon şi Gross împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 107 din 23/02/2009).

În observaţiile sale suplimentare, Guvernul român remarcă faptul că, aşa cum a fost cazul în Cauza Broniowski împotriva Poloniei ([GC], nr. 31.443/96, § 149, CEDO 2004-V), trebuie luată în considerare larga putere discreţionară a statului în a alege măsurile vizând garantarea respectării drepturilor patrimoniale şi pentru a avea timpul necesar punerii lor în practică. El consideră că adoptarea Legii nr. 247/2005 constituie o reformă radicală în domeniul reglementării dreptului de proprietate şi că acest mecanism va deveni efectiv într-un termen rezonabil. Astfel, conform Guvernului, întârzierea în acordarea unei despăgubiri reprezintă o circumstanţă excepţională.

Ca răspuns la observaţiile suplimentare ale Guvernului, reclamantul consideră că modificarea legislativă adusă prin Legea nr. 247/2005 a instituit un sistem greoi şi ineficient, care anunţă despăgubiri îndepărtate, chiar iluzorii. El menţionează faptul că legea respectivă nu reglementează situaţia imobilelor restituite foştilor proprietari, cum ar fi reclamantul, printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Între altele, deşi Proprietatea a fost constituită în decembrie 2005, el nu este încă operaţional.

Referindu-se la cauzele Străin şi alţii împotriva României şi Păduraru împotriva României, reclamantul consideră că, dacă o reformă radicală a sistemului politic şi economic al unei ţări ar putea justifica, în principiu, limitări la o despăgubire, aceste circumstanţe nu ar putea să fie preferate în detrimentul principiilor care se degajă din Convenţie. În orice caz, în opinia sa, o lipsă totală a despăgubirii nu s-ar putea justifica nici măcar într-un context excepţional.

Reclamantul contestă, de asemenea, imparţialitatea expertului care a realizat raportul prezentat de Guvern, susţinând că existenţa unui contract de prestări servicii între acesta din urmă şi expert este în sine de natură să afecteze imparţialitatea acestuia. El oferă punctul de vedere al unui expert asupra expertizei realizate în cazul în speţă şi conform căruia valoarea imobilului este de 449.000 de euro.

Curtea aminteşte că o hotărâre de constatare a unei încălcări implică pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele, astfel încât să se restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia (Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă), [GC], nr. 31.107/96, § 32, CEDO 2000-XI).

Faţă de circumstanţele cauzei, Curtea consideră că restituirea apartamentelor nr. 1, 2 şi 3, situate în strada Popa Savu nr. 26, Bucureşti, aşa cum a fost dispusă prin Hotărârea judecătorească definitivă pronunţată la 19 iulie 1997 de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, ar pune reclamantul, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă exigenţele art. 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În orice caz, dacă statul pârât nu va proceda la această restituire în termen de 3 luni începând de la data la care prezenta hotărâre va deveni definitivă, Curtea decide că acesta va trebui să plătească reclamantului, cu titlu de prejudiciu material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentelor.

În acest sens, Curtea constată cu interes că Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 califică drept abuzive naţionalizările făcute de regimul comunist şi prevede obligaţia de restituire a unui bun ieşit din patrimoniul unei persoane în urma unei asemenea naţionalizări. În caz de imposibilitate a restituirii, de exemplu, din cauza vânzării bunului către un terţ de bună-credinţă, legea acordă o despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului în momentul plăţii (titlul I secţiunea I art. 1, 16 şi 43 ale legii).

În speţă, în privinţa stabilirii valorii despăgubirii ce ar putea fi plătite reclamantului, Curtea constată că cele două părţi au prezentat expertize asupra valorii imobilului aflat în litigiu. Ţinând cont de informaţiile de care dispune asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară locală, ea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 130.000 de euro.

În privinţa sumelor cerute cu titlu de prejudiciu moral pentru lipsa de folosinţă a apartamentelor, calculate în funcţie de preţul de închiriere al acestui bun, Curtea nu poate specula asupra posibilităţii şi venitului care ar fi putut fi obţinut în urma închirierii apartamentului respectiv (Buzatu împotriva României, nr. 34.642/97, § 18, 27 ianuarie 2005).

În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au implicat atingeri grave aduse dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, pentru care suma de 6.000 de euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit ( Hotărârea din 16/11/2006 în Cauza Davidescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265 din 19/04/2007).

Statele contractante, părţi într-o cauză, sunt în principiu libere să aleagă mijloacele prin care să se conformeze unei hotărâri care constată o încălcare. Această libertate de apreciere în ceea ce priveşte modalitatea executării unei hotărâri reflectă libertatea de alegere acordată o dată cu obligaţia fundamentală impusă prin convenţie statelor contractante, aceea de a asigura respectarea drepturilor şi libertăţilor garantate (art. 1). Dacă în urma încălcării dreptului de proprietate restituirea în natură este totuşi posibilă, statul este obligat să o dispună. Dacă, pe de altă parte, dreptul intern nu permite sau permite doar parţial înlăturarea consecinţelor încălcării, art. 41 împuterniceşte Curtea să acorde părţii vătămate, dacă este cazul, despăgubirile pe care le consideră necesare [a se vedea Hotărârea din 31 octombrie 1995 în cauza Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei (art. 50), seria A nr. 330-B, alin. 34].

Reclamantul a solicitat de asemenea 75.000 USD cu titlu de prejudiciu moral pentru suferinţele “grave, insuportabile şi incomensurabile”, cauzate de decizia din 1995 a Curţii Supreme de Justiţie, când a fost privat pentru a doua oară de proprietate.

Guvernul român a susţinut că ar fi contrar jurisprudenţei instanţelor româneşti să acorde despăgubiri pentru pierderea dreptului de folosinţă şi dispoziţie, cu titlul de prejudiciu moral.

Curtea consideră că situaţia de fapt analizată a avut ca rezultat grave atingeri ale dreptului de proprietate, dreptului de acces la o instanţă şi dreptului la un proces echitabil, motiv pentru care apreciază că suma de 15.000 USD reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit. Această sumă va fi plătită în lei româneşti, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii (Hotărârea din 23/01/2001, în cauza Brumărescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 28/11/2001).

Singurul fundament care trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în constatarea încălcării art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 din cauza anulării, la 31 martie 2004, a Deciziei definitive din 6 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti.

Curtea consideră încă de la început că cererea referitoare la prejudiciul pretins din cauza lipsei de folosinţă a parcelei în suprafaţă de 293 m² nu a fost deloc susţinută şi că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcările constatate şi cererile de alte daune materiale decât cea referitoare la atribuirea în proprietate a parcelei în suprafaţă de 293 m². Aşadar, aceste cereri trebuie respinse [ Dragne şi alţii împotriva României (reparaţie echitabilă), nr. 78.047/01, § 18, 16 noiembrie 2006]. În schimb, făcând trimitere la Decizia definitivă din 6 iunie 2002, Curtea apreciază că este de datoria autorităţilor să ia măsurile necesare pentru a îl repune pe reclamant într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 6 § 1 din Convenţie şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate prin pronunţarea de către Curtea Supremă de Justiţie a deciziei pronunţate în recursul în anulare.

Pe de altă parte, Curtea consideră că anularea Deciziei definitive din 6 iunie 2002 de către Curtea Supremă de Justiţie a determinat o încălcare gravă a drepturilor reclamantului la un proces echitabil, conform cu principiul securităţii raporturilor juridice şi cu respectarea bunurilor sale, încălcare ce constituie sursa unui prejudiciu moral. Ţinând cont de totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocă reclamantului suma de 3.000 EUR cu titlu de daune morale (Hotărârea din 04/11/2008, în Cauza Savu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28/05/2009, Cererea nr. 19.982/04) .

Având în vedere particularităţile situaţiei de fapt, Curtea apreciază că restituirea apartamentului compus din două camere (47,37 m²), vândut către D.G. şi D.M., aşa cum a fost ea dispusă prin sentinţa definitivă pronunţată la data de 5 martie 1998 de către Judecătoria Constanţa, i-ar repune pe reclamanţi, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Dacă statul pârât nu procedează la această restituire într-un termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea decide ca el să le plătească părţilor interesate, cu titlu de daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a apartamentului.

În acest sens, Curtea observă cu interes că Legea nr. 247/2005 pentru modificarea Legii nr. 10/2001 privind restituirea unor bunuri naţionalizate atât pe cale legală, cât şi în mod ilegal, intrată în vigoare la data de 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudenţa internaţională, judiciară sau arbitrală, referitoare la reparaţiile datorate în caz de acte ilicite şi confirmate în mod constant de ea însăşi în jurisprudenţa sa referitoare la privările ilegale sau de facto [Cauza Papamichalopoulos împotriva Greciei (reparaţie echitabilă), Hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Cauza Zubani împotriva Italiei, Hotărârea din 7 august 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, p. 1.078, § 49, şi Cauza Brumărescu împotriva României (reparaţie echitabilă) , §§ 22 şi 23].

Într-adevăr, noua lege califică drept abuzive naţionalizările efectuate de regimul comunist şi prevede obligaţia de restituire în natură a bunului scos din patrimoniul unei persoane în urma unei astfel de privări. În caz de imposibilitate de restituire, cum ar fi, de exemplu, din cauza înstrăinării prin vânzare a bunului către un terţ de bună-credinţă, legea acordă o despăgubire egală cu valoarea comercială a bunului în momentul acordării (titlul I secţiunea I art. 1, 16 şi 43 din lege).

În speţă, pentru stabilirea valorii despăgubirii care să le fie plătită reclamanţilor, Curtea observă că singurul document care atestă valoarea comercială a bunului este avizul expertului imobiliar angajat de Guvern, care se referă la totalitatea imobilului.

Ţinând seama de informaţiile de care dispune referitor la preţurile de pe piaţa imobiliară locală, Curtea apreciază că valoarea de circulaţie actuală a bunului este de 14.000 EUR.

În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au dus la încălcări grave ale dreptului reclamanţilor la respectarea bunului lor, pentru care suma de 1.400 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit (Hotărârea din 29/06/2006, în Cauza Togănel şi Grădinaru împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 379 din 19/05/2008;idem Hotărârea din 19/10/2006;în Cauza Raicu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 29/08/2007).

Într-o altă cauză, reclamantul solicită 25.571 euro pentru prejudiciul moral rezultat din suferinţa “psihică” cauzată prin cunoscuta decizie a C.S.J. din 31 mai 1995 şi prin consecinţele acesteia.

Guvernul român se opune acestor pretenţii, considerând că reclamantul nu a dovedit existenţa unui prejudiciu moral. În ceea ce priveşte deteriorarea sănătăţii reclamantului, Guvernul consideră că nu există o legătură directă de cauzalitate între starea sănătăţii acestuia şi procedurile judiciare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că evenimentele în cauză au cauzat ingerinţe grave în drepturile reclamantului la respectarea bunurilor sale, de acces la o instanţă şi la un proces echitabil, pentru care suma de 20.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suportat (Hotărârea din 09/04/2002, în cauza Anghelescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 16/09/2002).

În principal, reclamantul solicită restituirea casei în discuţie sau acordarea a 80.000 euro (EUR). El a depus la dosar un raport de expertiză. De asemenea, el solicită 43.920 EUR pentru privarea de dreptul său începând din anul 2002 şi până în 2006. De asemenea, el solicită 20.000 EUR cu titlu de daune morale pentru suferinţele, îngrijorarea şi incertitudinea cauzate de ingerinţa statului în dreptul său de proprietate.

Guvernul român apreciază că valoarea comercială a bunului este de 57.039 EUR. El prezintă opinia expertului imobiliar în acest sens. În ceea ce priveşte suma reprezentând chiriile neîncasate, Guvernul consideră că, în principiu, nu este cazul să se acorde o asemenea despăgubire şi invocă, printre altele, Cauza Buzatu împotriva României (nr. 34.642/97, § 18, 25 ianuarie 2005). În ceea ce priveşte daunele morale, Guvernul consideră că pretenţiile reclamantului sunt excesive în raport cu jurisprudenţa Curţii ( Străin împotriva României, § 84) şi apreciază că hotărârea ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare a prejudiciului moral suportat.

În observaţiile sale ca răspuns la cele ale Guvernului, reclamantul a depus la dosar un răspuns la opinia expertului Guvernului, în care el insistă asupra rezultatului expertizei sale iniţiale. El exprimă anumite îndoieli în ceea ce priveşte imparţialitatea expertului Guvernului care şi-a prezentat opinia, deoarece ar fi fost vorba de domnul L.M., persoană care efectuează toate expertizele în cauzele comunicate Guvernului român. Conform celor spuse de reclamant, fiind vorba de un mare număr de expertize efectuate pentru Guvern şi ţinând seama de onorariile practicate de acest expert, această situaţie poate influenţa, într-o anumită măsură, rezultatele expertizelor.

În ceea ce priveşte suma corespunzătoare privării de dreptul de proprietate, reclamantul îi solicită Curţii fie să-i acorde o reparaţie pecuniară cu acest titlu, fie să ţină cont de ea cu ocazia reparaţiei prejudiciului moral, conform Cauzei Radu împotriva României (nr. 13.309/03, § 49, 20 iulie 2006). În fine, în ceea ce priveşte prejudiciul moral, el îi solicită Curţii să ţină cont de faptul că a existat, de asemenea, o încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie, din cauza imposibilităţii de a executa hotărârea ce dispunea restituirea bunului.

În circumstanţele speţei, Curtea apreciază că restituirea casei situate în Str. Dezrobirii nr. 44, în Eforie Sud, precum şi a terenului alăturat, aşa cum a fost ea dispusă la data de 2 februarie 2000 de către Tribunalul Judeţean Constanţa, l-ar pune pe reclamant cât mai curând posibil într-o situaţie ce ar echivala cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În cazul în care statul pârât nu procedează la această restituire în cel mult 3 luni de la data la care prezenta hotărâre va rămâne definitivă, Curtea dispune ca el să-i plătească persoanei în cauză, ca daune materiale, o sumă care să corespundă valorii actuale a bunului.

În acest sens, Curtea observă cu interes că Legea nr. 247/2005 pentru modificarea Legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naţionalizate atât legal, cât şi ilegal, intrată în vigoare la data de 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudenţa internaţională, judiciară sau arbitrală, în ceea ce priveşte reparaţiile datorate în cazurile de acte ilicite şi confirmate în mod constant de ea însăşi în jurisprudenţa sa referitoare la privările ilegale sau de facto [Papamichalopoulos împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă), Hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, §§ 36-39, Zubani împotriva Italiei, Hotărârea din 7 august 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, p. 1078, § 49, şi Brumărescu (satisfacţie echitabilă), §§ 22 şi 23].

Într-adevăr, noua lege califică drept abuzive naţionalizările operate de regimul comunist şi prevede obligarea restituirii în natură a bunurilor ieşite din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei astfel de privări. În caz de imposibilitate de a le restitui, de exemplu din cauza vânzării bunului unui terţ de bună-credinţă, legea acordă o despăgubire la valoarea comercială a bunului la momentul acordării (titlul I secţiunea I art. 1, 16 şi 43 din lege).

Curtea observă că opinia trimisă de expertul Guvernului este întemeiată pe o valoare ipotetică, deoarece expertul nu a vizitat bunul. Ţinând cont de expertiza furnizată de reclamant, precum şi de informaţiile de care dispune Curtea asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară locală, ea apreciază că valoarea comercială actuală a bunului este de 80.000 EUR.

În ceea ce priveşte sumele solicitate cu titlu de chirii neîncasate, Curtea nu poate specula asupra posibilităţii şi randamentului unei închirieri a bunului în discuţie (conform Buzatu împotriva României, nr. 34.642/97, § 18, 27 ianuarie 2005). Cu toate acestea, ea va ţine cont de privarea de proprietate suportată de reclamant începând din anul 1997, cu ocazia reparaţiei prejudiciului moral (vezi, mutatis mutandis, Androne împotriva României, nr. 54.062/00, § 70, 22 decembrie 2004).

Mai mult, Curtea consideră că evenimentele în cauză au adus prejudicii grave dreptului reclamantului la respectarea bunului său, pentru care suma de 8.000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suportat (Hotărârea din 14/12/2006 în Cauza Dimitrie Dan Popescu împotriva României , Cererea nr. 21.397/02, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17/08/2007).

Uneori, Guvernul român a afirmat că, după părerea sa, Curtea nu s-a pronunţat în favoarea acordării unor despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, drept care cererea privind acordarea sumei de 15.000 euro ar trebui, de asemenea, respinsă. Guvernul a citat Cauza Papamichalopoulos şi alţii împotriva Greciei [Hotărârea din 30 octombrie 1995 (fostul art. 50), seria A nr. 330-B, p. 60-61, §§ 38-39], şi Anghelescu împotriva României (nr. 29.411/95, §§ 75-77, 9 aprilie 2002).

În măsura în care reclamantul a solicitat punerea în executare a hotărârilor definitive pronunţate în favoarea sa, Curtea reiterează că hotărârea prin care constată o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor la aceasta impune statului pârât obligaţia legală nu numai de a plăti celor interesaţi sumele acordate cu titlu de reparaţie echitabilă, ci şi de a stabili măsurile generale şi/sau individuale, dacă este cazul, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, ce trebuie adoptate în ordinea juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi pentru a asigura toate remediile adecvate astfel încât să restabilească, pe cât posibil, situaţia existentă anterior încălcării (a se vedea Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [MC], nr. 48.787/99, § 487, 8 iulie 2004, şi Scozzari şi Giunta împotriva Italiei [MC], nr. 39.221/98 şi 41.963/98, §§ 249-250, ECHR 2000-VIII).

În cauza de faţă se va adopta o abordare similară. În ceea ce priveşte despăgubirea cerută de reclamant, Curtea reiterează faptul că a constatat încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie datorită neexecutării hotărârilor definitive prin care autorităţile au fost obligate să restituie reclamantului anumite suprafeţe de teren. Prin urmare, nu pot fi luate în considerare decât daunele materiale şi morale ce au o legătură cauzală cu această încălcare.

Curtea consideră că reclamantul trebuie să fi suferit un prejudiciu material din cauza faptului că hotărârile din 13 martie 1995 şi 25 ianuarie 1996 nu au fost executate până în prezent, precum şi stres şi frustrare ca urmare a neexecutării acestora, cu atât mai mult cu cât are o vârstă înaintată, și acordă reclamantului suma de 5.000 euro cu titlu de daune materiale şi morale (Hotărârea din 09/11/2004, în Cauza Croitoriu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.422 din 16/05/2006, SECŢIA a II-a (Cererea nr. 54.400/00) .

În altă speţă, fiind vorba de determinarea cuantumului acestei sume, Curtea observă că atât reclamantul, cât şi Guvernul român au depus rapoarte de expertiză care permit determinarea valorii apartamentului. Ea remarcă diferenţa semnificativă care separă metodele de calcul folosite în acest scop de către experţii desemnaţi de părţile în litigiu. Ţinând cont de informaţiile de care dispune privind piaţa imobiliară locală, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a apartamentului în chestiune la 50.000 de euro.

În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au implicat atingeri grave aduse dreptului reclamantului la respectarea bunului său, pentru care suma de 3.000 de euro reprezintă o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit.

(Buzatu împotriva României, nr. 34.642/97, § 18, 27 ianuarie 2005; Hotărârea din 12/10/2006 în Cauza Ţovaru împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 19/04/2007)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului remarcă faptul că reclamantul a suferit, în mod incontestabil, un prejudiciu material în legătură directă cu încălcarea art. 6 din Convenţie şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi consecinţele provocate de aceste încălcări în ceea ce priveşte dreptul de proprietate al reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 9 aprilie 2002, Anghelescu împotriva României, Cererea nr. 29.411/95, § 75).

Curtea constată totuşi că, în ciuda refuzului său de a accepta terenul oferit în schimbul terenului datorat, reclamantul este titularul unui drept de proprietate asupra unui teren de 7.042 m², adică echivalentul terenului la care avea dreptul. Din informaţiile de care dispune Curtea, acest titlu este încă valabil, chiar dacă este susceptibil de a fi anulat. De altfel, valabilitatea titlului administrativ de proprietate nu depinde de acceptarea sa de către reclamant.

Referitor la echivalenţa valorii acestui teren cu cea a terenului la care reclamantul avea drept, Curtea constată că acesta nu a combătut afirmaţiile Guvernului conform cărora cele două terenuri au aceeaşi valoare.

În aceste condiţii, Curtea consideră că reclamantului i s-a acordat un bun echivalent cu cel la care avea dreptul şi că, astfel, daunele corespunzând prejudiciului suferit (damnum emergens) au fost reparate.

Chiar dacă reclamantul ar fi putut să accepte oferta autorităţilor privind un alt teren şi ar fi putut astfel, cel puţin, să diminueze prejudiciul, în speţă, câştigul nerealizat (lucrum cessans), el nu poate fi considerat responsabil pentru refuzul de a accepta terenul oferit în schimbul terenului datorat, în absenţa unei decizii administrative sau hotărâri judecătoreşti care să justifice această înlocuire. În consecinţă, reclamantul este îndreptăţit să primească o reparaţie a prejudiciului rezultând din lipsa folosinţei bunului pe parcursul mai multor ani.

Pronunţându-se în echitate conform art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantului 1.500 EUR cu titlu de prejudiciu (Hotărârea din 2/06/2004, în cauza Sabin Popescu împotriva României (Cererea nr. 48.102/99), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 24/08/2005).

Curtea apreciază că reclamantul şi văduva sa au suferit un prejudiciu material determinat de neexecutarea hotărârilor în cauză şi un prejudiciu moral constând în sentimentul profund de nedreptate datorat faptului că, timp de peste opt ani, în ciuda pronunţării unor hotărâri definitive şi executorii, aceştia nu au beneficiat de protecţia efectivă a drepturilor lor.

Ţinând cont de aceste consideraţii, Curtea, pronunţându-se în echitate, acordă doamnei Ruianu suma de 10.000 euro, pentru ambele prejudicii însumate (Hotărârea din 17/06/2003, în cauza Ruianu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1139 din 02/12/2004).

Reclamanţii solicită, de asemenea, repararea prejudiciului moral suferit din cauza suferinţei provocate de C.S.J., prin privarea de bunul lor a doua oară, după ce reuşiseră în anul 1994 să pună capăt încălcării de către autorităţile comuniste a dreptului lor.

Curtea consideră că evenimentele în cauză au provocat ingerinţe grave în drepturile doamnei Letiţia Todorescu şi ale domnului Ioan Todorescu la respectarea bunurilor lor, la acces la justiţie şi la un proces echitabil, pentru care suma de 5.000 EUR, pentru ambii reclamanţi, reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit (Hotărârea din 30/09/2003, în cauza Todorescu împotriva României (Cererea nr. 40.670/98), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 24/08/2005). La fel, în Cauza Iacob împotriva României, prin Hotărârea din 03/02/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 05/05/2006).

Evenimentele în cauză au antrenat grave ingerinţe în drepturile reclamantei la respectarea bunului său, la justiţie şi la un proces echitabil, pentru care suma de 3.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Curtea arată că reclamanta a păstrat posesia apartamentului nr. 2 din imobil şi că nu a suferit o eventuală lipsă de folosinţă, în ceea ce priveşte măsurile solicitate pentru a determina încetarea stării de incertitudine care afectează dreptul său de proprietate. Reamintind că articolul 41 nu îi acordă competenţa de a impune o asemenea măsură statului parte (Selmouni împotriva Franţei [MC], nr. 25803/94, § 126, CEDH 1999-V), ea va ţine cont de aceste aspecte la evaluarea prejudiciului moral.

În privinţa prejudiciului moral, Curtea consideră că evenimentele în cauză şi în special starea de incertitudine care o afectează şi la acest moment pe reclamantă au determinat încălcări grave ale dreptului doamnei Popescu la respectarea bunurilor sale, ale dreptului de acces la justiţie şi ale dreptului la un proces echitabil, suma de 5.000 euro reprezentând o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit (Hotărârea din 25/11/2003 în cauza Popescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1129 din 30/11/2004; idem, Hotărârea din 29/06/2006, în Cauza Caracas împotriva României (Cererea nr. 78.037/01), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 19/03/2007).

Guvernul român precizează că ar putea admite existenţa, în speţă, a unui prejudiciu moral. Subliniind, în această privinţă, că suma cerută de reclamant este absolut exagerată, atrage atenţia asupra unor elemente susceptibile de a fi relevante în stabilirea sumei, printre care cele ce urmează: reclamantul nu şi-a pierdut niciodată posesia imobilului; încălcarea invocată a dreptului la respectarea domiciliului, pentru care parchetul i-a pedepsit pe terţii responsabili cu o amendă administrativă, nu a atins, conform autorităţilor naţionale, gravitatea unei infracţiuni.

Curtea susţine că singura bază ce se cuvine reţinută pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă, în speţă, în faptul că autorităţile competente nu au depus eforturile scontate, în mod normal, pentru a pune capăt atingerilor aduse de terţi dreptului reclamantului la respectarea domiciliului.

Curtea consideră că acesta a fost victima unei suferinţe morale indubitabile, dată fiind inacţiunea autorităţilor, timp de mai mulţi ani, în a-i asigura respectarea dreptului garantat prin art. 8 din Convenţie. Statuând în echitate, astfel cum este garantat în art. 41, Curtea îi acordă domnului Surugiu suma de 4.000 EUR cu acest titlu (Hotărârea din 20/04/2004 în Cauza Surugiu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 388 din 05/05/2006, SECŢIA A II-A (Cererea nr. 48.995/1999) .

O hotărâre prin care se constată o încălcare antrenează, pentru statul pârât, obligaţia juridică de a pune capăt încălcării constatate şi de a elimina consecinţele acesteia, pentru a restabili, în măsura posibilului, situaţia anterioară acesteia [cauzele Metaxas împotriva Greciei, § 35, şi Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) (M.C.), Cererea nr. 31.107/96, § 32, CEDO 2000-XI].

Curtea a constatat o încălcare a drepturilor reclamantei datorată neexecutării unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a dispus plata de către administraţie a unei sume stabilite de către instanţele judecătoreşti, cu titlu de reparaţie pentru partea nerestituită a imobilului său naţionalizat. Această hotărâre este încă neexecutată.

În consecinţă, Curtea apreciază că reclamanta a suferit un prejudiciu material datorat neexecutării hotărârii judecătoreşti definitive, precum şi un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării provocate de refuzul administraţiei de a executa sentinţa pronunţată în favoarea sa şi de faptul că a fost direcţionată, timp de mai multe luni, de la Direcţie la Minister şi invers, aceste instituţii respingându-i, una după cealaltă, cererile sale de efectuare a plăţii. Acest prejudiciu nu este compensat suficient prin constatarea încălcărilor.

În aceste împrejurări, având în vedere ansamblul informaţiilor de care dispune şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, ea acordă reclamantei 6.500 euro cu titlu de prejudiciu (Hotărârea nr. 5 din 24/03/2005, definitivă la 24 iunie 2005, în Cauza Şandor împotriva României , Cererea nr. 67.289/01, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1048 din 25/11/2005).

Dacă dreptul intern pertinent nu permite decât o eliminare imperfectă a consecinţelor acestei încălcări, art. 41 din Convenţie conferă Curţii competenţa de a acorda o reparaţie în favoarea părţii vătămate prin actul sau prin omisiunea cu privire la care a fost constatată o încălcare a Convenţiei. Exercitându-şi această competenţă, Curtea dispune de o anumită marjă de apreciere, adjectivul “echitabil” şi fragmentul de frază “dacă este cazul” dovedind acest aspect.

Printre elementele luate în considerare de către Curte, atunci când se pronunţă în materie, se numără prejudiciul material, mai precis pierderile efectiv suferite, rezultând direct din pretinsa încălcare, şi prejudiciul moral, care reprezintă repararea stării de angoasă, a neplăcerilor şi a incertitudinilor rezultând din această încălcare, precum şi din alte pagube nemateriale [a se vedea printre altele Ernestina Zullo, Cererea nr. 64.897/01, § 25, 10 noiembrie 2004].

De altfel, în cazul în care diverse elemente constituind prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau în cazul în care distincţia între prejudiciul material şi cel moral se realizează mai greu, Curtea le poate examina împreună (Cauza Comingersoll împotriva Portugaliei, (GC), Cererea nr. 35.382/97, § 29, CEDH 2000-IV].

În speţă, singura bază pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de o procedură echitabilă pentru a revendica partea din imobil cu privire la care comisia respinsese cererea de despăgubiri. Curtea nu poate în nici un caz să speculeze asupra modului în care ar fi fost finalizat procesul în caz contrar şi nici asupra finalizării litigiului actual aflat pe rolul instanţelor interne, în cadrul căruia reclamantul solicită recunoaşterea calităţii de proprietar asupra părţii din imobilul în litigiu care nu i-a fost încă restituită; cu toate acestea, Curtea nu consideră ca fiind nerezonabil să susţină că, având în vedere absenţa echităţii în cadrul procedurii în revendicare imobiliară, finalizată prin Hotărârea definitivă din 8 septembrie 1999, reclamantul a suferit pierderea unei şanse reale [Cauza Pelissier şi Sassi împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 25.444/94, § 80, CEDH 1999-II, şi Crişan împotriva României, nr. 42.930/98, § 36, 27 mai 2003]. Pronunţându-se în echitate, aşa cum se prevede în art. 41, Curtea acordă reclamantului suma globală de 5.000 euro pentru toate prejudiciile (Hotărârea nr. 4 din 28/04/2005, definitivă la 28 iulie 2005, în Cauza Albina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1049 din 25/11/2005 ; idem, Hotărârea nr. 7 din 21/07/2005, în cauza Străin şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.99 din 02/02/2006; idem, Hotărârea din 16/02/2006, în Cauza Porţeanu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.783 din 15/09/2006, definitivă la 16 mai 2006).

O hotărâre de constatare a unei încălcări creează pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a anula consecinţele, astfel încât să restabilească, în măsura posibilităţilor, situaţia anterioară acesteia (Cauza Metaxas împotriva Greciei, citată anterior, § 35, şi Cauza Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) [GC], nr. 31.107/1996, § 32, CEDO 2000-XI).

Curtea a constatat încălcarea drepturilor reclamantei, prin neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive prin care administraţia a fost obligată să o pună în posesia unui apartament.

În consecinţă, Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral, ca urmare a frustrării provocate de imposibilitatea executării sentinţei pronunţate în favoarea ei, şi că prejudiciul respectiv nu este suficient compensat prin constatarea încălcării şi statuând în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, acordă reclamantei suma de 3.000 euro, cu titlu de daune morale (Hotărârea din 26/08/2005 din 26 mai 2005, definitivă la 26 august 2005, în Cauza Costin împotriva României (Cererea nr. 57.810/2000), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 27/04/2006).

Dacă dreptul intern nu permite decât o înlăturare parţială a consecinţelor acestei încălcări, art. 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii lezate prin actul sau omisiunea din cauza cărora s-a constatat o încălcare a Convenţiei. În exercitarea acestei puteri, ea dispune de o anumită latitudine; adjectivul “echitabil” şi partea din frază “dacă e cazul” dovedesc acest lucru.

Printre elementele luate în consideraţie de Curte, atunci când decide în această materie, figurează prejudiciul material, adică pierderile efectiv suferite ca o consecinţă directă a încălcării invocate şi dauna morală, adică reparaţia stării de nelinişte, a neplăcerilor şi a incertitudinilor rezultate din această încălcare, precum şi alte daune care nu sunt de natură materială (a se vedea, între altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).

Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea executării hotărârii pronunţate în favoarea sa, şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatarea încălcării, și acordă reclamantului 4.000 euro cu titlu de prejudiciu moral (Hotărârea din 15/06/2006, în Cauza Abăluţă împotriva României (Cererea nr. 77.195/01), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 31/07/2007

Mai mult, atunci când diferitele elemente ce constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau atunci când distincţia dintre daunele materiale şi daunele morale se dovedeşte a fi dificilă, Curtea poate fi determinată să le analizeze global (Comingersoll împotriva Portugaliei [MC], nr. 35.382/97, § 29, CEDO 2000-IV, idem, Hotărârea din 29/06/2006, în Cauza Jujescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.314 din 22/04/2008).

Printre elementele luate în considerare de către Curte, atunci când statuează în materie, se numără prejudiciul material, adică pierderile efective suportate ca o consecinţă directă a pretinsei încălcări, şi prejudiciul moral, adică reparaţia de către stat pentru îngrijorarea, neplăcerile şi incertitudinile cauzate de această încălcare, precum şi alte prejudicii nemateriale (cum ar fi, printre altele, Ernestina Zullo împotriva Italiei, nr. 64.897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).

În circumstanţele speţei, Curtea apreciază că restituirea apartamentului nr. 3 situat în Bucureşti, str. Romniceanu nr. 36, vândut către A.S.L., l-ar pune pe reclamant, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Dacă statul pârât nu procedează la această restituire în cel mult 3 luni de la data la care prezenta hotărâre va rămâne definitivă, Curtea, conştientă de refuzul reclamantului de a accepta plata unei despăgubiri, dispune ca statul pârât să-i plătească persoanei în cauză, cu titlu de daune materiale, o sumă corespunzând valorii actuale a apartamentului.

În speţă, fiind necesară stabilirea cuantumului acestei sume, Curtea observă că reclamantul refuză orice formă de evaluare a valorii comerciale a bunului. Guvernul nu a formulat observaţii în această privinţă.

Ţinând cont de informaţiile de care dispune despre piaţa imobiliară locală, Curtea apreciază valoarea comercială actuală a bunului la 125.000 euro.

Pe deasupra, Curtea consideră că evenimentele în discuţie au adus prejudicii grave dreptului reclamantului de a i se respecta bunul, pentru care suma de 5.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă pentru prejudiciul moral suportat ( Hotărârea din 12/10/2006, în cauza Sebastian Taub împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 27/06/2007, SECŢIA A III-a , Cererea nr. 58.612/06)

Referitor la valoarea pe piaţă a apartamentelor vândute şi a terenului aferent, Guvernul apreciază că daunele morale trebuie apreciate conform jurisprudenţei Curţii şi nu se opune plăţii cheltuielilor de judecată, cu condiţia ca acestea să se sprijine pe documente justificative, să fie rezonabile şi să aibă legătură cu încălcarea constatată.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că, în circumstanţele speţei, chestiunea aplicării art. 41 din Convenţie nu se află în stare de judecată. Prin urmare, acest aspect va fi amânat, iar procedura ulterioară este fixată în termen de 6 luni de la data prezentei hotărâri, ţinând seama de eventualitatea unui acord între statul pârât şi reclamant (art. 75 § 1 din regulament) Hotărârea din 01/12/2005 în Cauza Păduraru împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.514 din 14/06/2006, SECŢIA A TREIA , definitivă la 1 martie 2006, Cererea nr. 63.252/00)

Curtea apreciază că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral datorat frustrării provocate prin atingerea adusă dreptului lor de folosinţă a apartamentului în discuţie. Având în vedere ansamblul elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea acordă 1.000 euro fiecăruia dintre petiţionari pentru prejudiciul moral suferit. Hotărârea din 29/07/2008 în Cauza Oancea şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.67 din 04/02/2009 (Cererea nr. 5984/02)

Curtea apreciază că anularea deciziei din data de 28 noiembrie 2001 de către Curtea Supremă de Justiţie, în urma recursului în anulare formulat de procurorul general, a dus la o gravă încălcare a dreptului reclamantei la un proces echitabil, care i-a cauzat un prejudiciu moral. Ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa şi statuând în echitate, în sensul art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocă suma de 3.000 EUR cu acest titlu. Hotărârea din 22/11/2007 în Cauza Sfrijan împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.719 din 23/10/2008, Cererea nr. 20.366/04)

Curtea apreciază că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral din cauza încălcării principiului securităţii raporturilor juridice şi, prin aceasta, a dreptului lor la un proces echitabil. Statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41, Curtea îi alocă fiecărui reclamant suma de 3.000 EUR cu acest titlu (Hotărârea din 27/01/2009 în Cauza Daniel şi Niculina împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343 din 22/05/2009).

Într-o altă cauză, reclamanta pretinde, cu titlu de prejudiciu material, fie restituirea apartamentului, fie acordarea sumei de 100.000 euro (EUR) reprezentând valoarea de piaţă a acestuia, precum și suma de 10.000 EUR cu titlu de despăgubiri morale pentru disconfortul cauzat de frustrarea determinată de imposibilitatea de a se bucura de bunul său.

Guvernul român reiterează observaţiile sale cu privire la posibilitatea reclamantei de a obţine o indemnizare. După ce a făcut o scurtă descriere a modului în care funcţionează Fondul “Proprietatea”, Guvernul consideră că trebuie luată în considerare, întocmai ca în Cauza Broniowski împotriva Poloniei ([MC], nr. 31.443/96, § 149, CEDO, 2004-V), larga marjă de apreciere a statului în a alege măsurile ce vizează respectarea drepturilor patrimoniale şi în a dispune de timpul necesar pentru punerea lor în practică. Guvernul consideră că adoptarea Legii nr. 247/2005 constituie o reformă radicală în domeniul reglementării dreptului de proprietate şi că acest mecanism va fi funcţional într-un termen rezonabil. Astfel, conform susţinerilor Guvernului, întârzierea în acordarea unei indemnizări reprezintă o circumstanţă excepţională.

Pentru cazul în care Curtea ar considera că cererea întemeiată pe art. 41 din Convenţie ar fi în stare de judecată, Guvernul apreciază că valoarea de piaţă a bunului este de 85.258 EUR. În acest sens, depune un raport de expertiză. Cu privire la eventualul prejudiciu moral suferit de reclamantă, Guvernul consideră că nicio legătură de cauzalitate nu poate fi reţinută între pretinsa violare a prevederilor Convenţiei şi daunele morale solicitate şi că, în orice caz, pretinsul prejudiciu ar fi compensat în mod suficient printr-o eventuală constatare a încălcării.

Curtea aminteşte că o hotărâre constatând o încălcare a prevederilor Convenţiei antrenează pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt acestei violări şi de a elimina consecinţele, astfel încât să se restabilească, pe cât posibil, situaţia anterioară acesteia [Metaxas, § 35, şi Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă)] [MC], nr. 31.107/96, § 32, CEDO, 2000-XI).

În cauza de faţă, Curtea apreciază că restituirea apartamentului , aşa cum a fost ea dispusă prin hotărârea definitivă a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, ar plasa reclamanta, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă celei în care s-ar fi găsit dacă prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În orice caz, în absenţa unei astfel de restituiri de către stat, în termen de 3 luni începând cu data de la care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă, Curtea decide că statul va trebui să plătească reclamantei, cu titlu de daune materiale, o sumă reprezentând valoarea actuală a apartamentului.

Cu privire la acest aspect, Curtea remarcă cu interes că Legea nr. 247/2005, care modifică Legea nr. 10/2001 califică drept abuzive naţionalizările operate de către regimul comunist şi prevede obligaţia restituirii unui bun scos din patrimoniul unei persoane ca urmare a unei astfel de privări. În cazul imposibilităţii restituirii, cauzată, de exemplu, de vânzarea bunului către un terţ de bună-credinţă, legea acordă o indemnizare în cuantum egal cu valoarea de piaţă a bunului în momentul acordării acestei indemnizări (titlul I secţiunea I art. 1, 16 şi 43 din lege).

În cauza de faţă, cu privire la determinarea cuantumului indemnizării ce ar putea fi acordată reclamantei, Curtea observă că aceasta nu a depus o expertiză care să permită determinarea valorii apartamentului, dar că a estimat valoarea bunului în cauză la suma de 100.000 EUR. Cât priveşte Guvernul, acesta a prezentat un raport întocmit de un expert, conform căruia valoarea apartamentului ar fi de 85.258 EUR.

Ţinând cont de informaţiile de care dispune cu privire la preţurile de pe piaţa imobiliară locală, Curtea apreciază că valoarea de piaţă actuală a bunului este de 87.000 EUR.

Mai mult, Curtea consideră că evenimentele în discuţie au reprezentat atingeri grave ale dreptului reclamantei la respectul bunurilor sale, pentru care suma de 3.000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit (Hotărârea din 12/10/2006, în Cauza Ruxanda Ionescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.570 din 20/08/2007, Secţia a treia ,
Cererea nr. 2.608/02).

O hotărâre care constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele, astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia anterioară acesteia [Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) (MC), nr. 31.107/96, § 32, CEDO 2000-XI2]. Ea constată că singurul fundament ce trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în desfiinţarea unei decizii irevocabile, cu încălcarea principiului securităţii juridice şi a dreptului la respectarea bunurilor.

În ceea ce priveşte suma solicitată pentru lipsa de folosinţă a imobilului, Curtea nu poate specula asupra posibilităţii şi randamentului închirierii casei în discuţie (Cauza Buzatu împotriva României nr. 34.642/97, § 18, 27 ianuarie 2005), însă ea va ţine cont de acest aspect din perspectiva prejudiciului moral.

Referitor la cererea de acordare a daunelor morale, Curtea apreciază că desfiinţarea Deciziei irevocabile din 5 septembrie 2001 şi imposibilitatea reclamantului de a se bucura de dreptul său de proprietate au adus o gravă atingere drepturilor sale, creându-i un prejudiciu moral. Ţinând cont de toate elementele aflate la dispoziţia sa şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, ea îi acordă 5.000 EUR cu acest titlu, sumă ce va fi convertită, de asemenea, în dolari americani.

Hotărârea din 11/10/2007, în Cauza Fischer împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.609 din 18/08/2008, SECŢIA A TREIA , Cererea nr. 28.400/04)

În ceea ce priveşte sumele solicitate cu titlu de chirii neîncasate pentru apartamentul respectiv, Curtea nu poate aloca nicio sumă cu acest titlu, având în vedere, pe de o parte, faptul că a dispus restituirea bunului ca reparaţie în temeiul art. 41 din Convenţie şi, pe de altă parte, că acordarea unei sume cu acest titlu ar avea, în speţă, un caracter speculativ, posibilitatea şi randamentul unei închirieri depinzând de mai multe variabile. Cu toate acestea, ea va ţine cont de privarea de proprietate suferită de reclamant cu ocazia acordării daunelor morale (mutatis mutandis, Radu împotriva României, nr. 13.309/03, § 49, 20 iulie 2006, şi Penescu împotriva României, nr. 13.075/03, § 41, 5 octombrie 2006).

Curtea consideră că încălcarea gravă a dreptului reclamantului la respectarea proprietăţii şi a dreptului la un proces echitabil nu ar putea fi suficient compensată prin simpla constatare a încălcării art. 6 § 1 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1. Statuând în echitate, îi acordă suma de 7.000 EUR cu titlu de reparaţie a prejudiciului moral suferit (Hotărârea din 11/10/2007 în Cauza Puşcaş împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 100 din 19/02/2009, Cererea nr. 30.502/03)

Curtea constată o diferenţă mare între valoarea imobilului stabilită de cele două expertize furnizate de părţi, diferenţă datorată în special metodelor tehnice utilizate. Ţinând cont de informaţiile de care dispune referitor la preţurile de pe piaţa imobiliară locală şi de elementele furnizate de părţi, Curtea estimează că valoarea de piaţă actuală a bunului este de 170.000 EUR.

Curtea consideră că evenimentele în cauză au putut să îi provoace reclamantei o stare de incertitudine şi suferinţe ce nu pot fi compensate prin constatarea încălcării. Ea apreciază că suma de 2.000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă (Hotărârea din 21/02/2008 în Cauza Johanna Huber împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.677 din 02/10/2008, Cererea nr. 37.296/04).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că frustrarea rezultată din restricţiile suferite de reclamantă timp de mai mulţi ani în legătură cu folosinţa apartamentului său nu poate fi reparată prin simpla constatare a încălcării făcută în prezenta hotărâre.

În aceste condiţii, ţinând cont de toate elementele de care dispune şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocă reclamantei suma de 8.000 EUR, cu titlu de prejudiciu global ( Hotărârea din 07/02/2008 în Cauza Tarik împotriva României – Cererea nr. 75.849/01 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 29/12/2008).

Dreptul de acces la instanţă. Într-o cauză, Guvernul român apreciază că hotărârea Curţii ar putea constitui în sine o reparaţie suficientă a pretinsului prejudiciu moral suferit de reclamanţi.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului observă că, în speţă, singurul fundament de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în faptul că reclamanţii nu au beneficiat de un drept de acces la o instanţă pentru a-şi expune pretenţiile.

În ceea ce priveşte prejudiciul material pretins, Curtea nu poate specula asupra rezultatului pe care l-ar fi avut acţiunea în anulare a ipotecii, dacă încălcarea Convenţiei nu ar fi avut loc. Aşadar, nu este cazul să li se acorde reclamanţilor vreo despăgubire cu acest titlu (vezi Lungoci, § 53, şi, mutatis mutandis, Findlay împotriva Regatului Unit, hotărârea din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I, p. 284, § 85).

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea apreciază că reclamanţii au suferit într-adevăr o frustrare din cauza respingerii acţiunii lor. Statuând în echitate, Curtea le acordă suma de 5.000 EUR cu titlu de daune morale.

După cum am mai arătat, în caz de încălcare a art. 6 din Convenţie, reclamanţii trebuie repuşi, cât mai curând posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi avut loc încălcarea cerinţelor acestei prevederi [Piersack împotriva Belgiei (art. 50), Hotărârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16, § 12]. O hotărâre care constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică nu numai de a le plăti părţilor interesate sumele alocate cu titlu de reparaţie echitabilă, ci şi de a alege, sub controlul Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, măsurile generale şi/sau, dacă este cazul, individuale ce trebuie adoptate în ordinea sa juridică internă pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi a-i înlătura, în măsura posibilului, consecinţele, astfel încât să restabilească, pe cât posibil, situaţia anterioară acesteia (Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [MC], nr. 48.787/99, § 487, CEDO 2004-VII).

În plus, Curtea apreciază că atunci când constată că un reclamant nu a avut acces la o instanţă stabilită prin lege, redresarea cea mai potrivită ar fi, în principiu, rejudecarea sau redeschiderea procedurii în timp util şi cu respectarea cerinţelor art. 6 din Convenţie (vezi Lungoci, § 56; Yanakiev împotriva Bulgariei, nr. 40.476/98, § 90, 10 august 2006; Hotărârea din 20/12/2007 în Cauza Iosif şi alţii împotriva României (Cererea nr. 10.443/03), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 24/07/2008.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul român consideră că suma solicitată este excesivă şi că nu a fost stabilită nicio legătură de cauzalitate între pretinsul prejudiciu şi o eventuală încălcare a dreptului de acces la o instanţă al reclamanţilor. După părerea sa, o eventuală constatare a încălcării art. 6 § 1 din Convenţie ar constitui în sine o reparaţie echitabilă satisfăcătoare.

Curtea observă că, în speţă, singura bază pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în faptul că reclamanţii nu au beneficiat de dreptul de acces la o instanţă pentru a-şi revendica bunurile imobile ca urmare a încălcării art. 6 § 1 din Convenţie.

În ceea ce priveşte pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care ar fi condus acţiunile lor în revendicare dacă nu ar fi avut loc încălcarea Convenţiei. Aşadar, nu este cazul să li se acorde o despăgubire cu acest titlu.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea apreciază că reclamanţii au fost, foarte probabil, supuşi unei frustrări din cauza respingerii acţiunilor lor în revendicare.

Statuând în echitate, Curtea consideră că trebuie acordată fiecăruia dintre reclamanţi suma de 1.000 de euro pentru daune morale. Hotărârea din 14/12/2006 în Cauza Lupaş şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.464 din 10/07/2007

Curtea constată că, în ceea ce priveşte cererea privind nerestituirea terenului pe vechiul amplasament, singura bază ce trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în faptul că reclamanţii nu au beneficiat de dreptul de acces la o instanţă pentru a se analiza chestiunea dreptului lor de a li se restitui terenul în cauză, chestiune lăsată la discreţia autorităţilor administrative. Desigur, Curtea nu poate specula asupra soluţiei pe care ar fi avut-o procesul în caz contrar, însă nu apreciază drept nerezonabil să considere că reclamanţii au suferit o pierdere de şansă reală (vezi, mutatis mutandis, Glod, citată anterior, § 50, şi Hauler, citată anterior, § 45). Pe de altă parte, Curtea admite că reclamanţii au suferit un anumit prejudiciu moral din cauza frustrării provocate de încălcarea dreptului lor de acces la o instanţă şi a duratei excesive a procedurii civile şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat de constatările de încălcare a Convenţiei în cauză. Statuând cu echitate, conform art. 41, Curtea le alocă împreună suma de 10.000 EUR pentru repararea tuturor prejudiciilor. Hotărârea din 29/04/2008 în Cauza Stancu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.787 din 25/11/2008 Cererea nr. 30.390/02)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că evenimentele în cauză – prin privarea de bunul lor a doua oară, după ce reuşiseră în anul 1994 să pună capăt încălcării de către autorităţile comuniste a dreptului lor – au provocat ingerinţe grave în drepturile doamnei Letiţia Todorescu şi ale domnului Ioan Todorescu la respectarea bunurilor lor, la acces la justiţie şi la un proces echitabil, pentru care suma de 5.000 EUR, pentru ambii reclamanţi, reprezintă o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit (Hotărârea din 30/09/2003, în cauza Todorescu împotriva României (Cererea nr. 40.670/98), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.770 din 24/08/2005, mai sus pomenită). La fel, în Cauza Iacob împotriva României, prin Hotărârea din 03/02/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.389 din 05/05/2006, Curtea consideră că evenimentele în cauză au antrenat grave ingerinţe în drepturile reclamantei la respectarea bunului său, la justiţie şi la un proces echitabil, pentru care suma de 3.000 euro reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Curtea reiterează faptul că a constatat existenţa unei încălcări a dreptului reclamantei de acces la o instanţă din cauza aplicării termenelor-limită, astfel încât doar acest aspect poate constitui baza acordării unor despăgubiri. Aşadar, Curtea îi acordă reclamantei suma de 5.000 EUR cu titlu de daune morale; în mod special, ar trebuie să se asigure posibilitatea de a obţine redeschiderea procesului (a se vedea, Piersack împotriva Belgiei , art. 50; Hotărârea din 26 octombrie 1984, seria A nr. 85, p. 16, § 12; Geniel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, § 27, 23 octombrie 2003; Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40.997/98, § 23, 29 ianuarie 2004; Somogy împotriva Italiei, nr. 67.972/01, § 86, 18 mai 2004; Metaxas împotriva Greciei, nr. 8.415/02, § 35, 27 mai 2004; Caloglu împotriva Turciei, nr. 55.812/00, § 30, 29 iulie 2004; Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [MC], nr. 48.787/99, § 487, CEDO 2004-VII; şi Lungoci, citată anterior, §§ 55-56; Hotărârea din 24/04/2008 în cauza Visan împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.876 din 24/12/2008).

Guvernul român consideră că suma cerută cu titlu de prejudiciu moral este, de asemenea, excesivă. Potrivit acestuia, despăgubirea privind prejudiciul moral suferit trebuie să fie determinată ţinându-se cont de încălcarea Convenţiei stabilită de Curte, precum şi de jurisprudenţa acesteia în materia neexecutării unei hotărâri judecătoreşti (Burdov împotriva Rusiei, nr. 59.498/00, § 47, CEDO 2002-III).

Curtea reaminteşte că singurul fundament pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă în faptul că reclamanta nu a beneficiat de dreptul său de acces la instanţă ca urmare a încălcării art. 6 din Convenţie.

În plus, Curtea apreciază că reclamanta a suferit un prejudiciu moral mai ales ca urmare a frustrării provocate de imposibilitatea de a obţine executarea hotărârilor pronunţate în favoarea sa şi că acest prejudiciu nu poate fi compensat în totalitate prin simpla constatare a încălcării și acordă reclamantei 1.000 de euro cu titlu de prejudiciu moral (Hotărârea din 15/06/2006, în Cauza Pântea împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.251 din 16/04/2007; idem, Hotărârea din 12/10/2006, în Cauza Bărcănescu împotriva României (Cererea nr. 75.261/2001), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.198 din 22/03/2007).

Pentru privarea de proprietate suferită şi ţinând cont de ingerinţele în dreptul domnului Dan Sorin Ghiţescu la respectarea proprietăţii, la un tribunal şi la un proces echitabil, statuând în echitate, conform prevederilor art. 41 din Convenţie, Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantului 5.000 EUR cu acest titlu (Hotărârea din 29/04/2003, în cauza Ghiţescu împotriva României , Cererea nr. 32.915/96), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.452 din 27/05/2005, Definitivă la29 iulie 2003).

Curtea apreciază că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral, în special din cauza frustrării provocate de desfiinţarea deciziei definitive pronunţate în favoarea lor, şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat printr-o constatare a încălcării.

Ţinând cont de totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, în sensul art. 41 din Convenţie, Curtea le acordă împreună reclamanţilor suma de 3.000 EUR cu titlu de daune morale. Hotărârea din 07/02/2008, în Cauza Gâgă împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.782 din 24/11/2008

Curtea apreciază că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral în special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a obţine executarea în mod integral şi efectiv a sentinţei definitive din 23 noiembrie 1992 după data de 20 iunie 1994, data ratificării Convenţiei de către România, şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat printr-o constatare a încălcării. În aceste circumstanţe, ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa şi statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocă fiecăruia dintre reclamanţi suma de 5.500 EUR cu titlu de daune morale ( Hotărârea din 02/12/2008, în Cauza Giuglan şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.408 din 16/06/2009, Cererea nr. 3.834/04)

Guvernul român consideră că suma solicitată este exagerată şi că nu s-a stabilit nicio legătură de cauzalitate între pretinsul prejudiciu şi o eventuală încălcare a dreptului reclamantei de a avea acces la justiţie. În opinia sa, o eventuală constatare a încălcării art. 6 alin. 1 din Convenţie ar constitui în sine o reparaţie echitabilă satisfăcătoare.

Curtea observă că, în speţă, singurul temei ce trebuie reţinut pentru acordarea satisfacţiei echitabile constă în faptul că reclamanta nu a beneficiat de un drept de acces la justiţie pentru a-şi revendica bunurile imobiliare, încălcându-se art. 6 din Convenţie.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea consideră că reclamanta a suferit o frustrare din cauza respingerii celei de-a doua acţiuni în revendicare. Statuând în echitate, Curtea îi acordă 5.000 euro cu titlu de prejudiciu moral.

Art. 322 alin. 9 din Codul de procedură civilă permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor unui reclamant. Mai mult, Curtea consideră că atunci când conchide că un reclamant nu a avut acces la o instanţă stabilită prin lege, reparaţia cea mai potrivită ar fi, în principiu, rejudecarea sau redeschiderea procedurii în timp util şi cu respectarea cerinţelor art. 6 din Convenţie (vezi, mutatis mutandis, Somogy împotriva Italiei, nr. 67.972/01, § 86, 18 mai 2004, Gen√cel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, § 27, 23 octombrie 2003, Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40.997/98, § 23, 29 ianuarie 2004, şi Caloglu împotriva Turciei, nr. 55.812/00, § 30, 29 iulie 2004; Hotărârea din 26/01/2006, din 26 ianuarie 2006, definitivă la 26 aprilie 2006, în Cauza Lungoci împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.588 din 07/07/2006, SECŢIA A TREIA , Cererea nr. 62.710/00).

Curtea subliniază că singura bază ce poate fi reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în speţă în faptul că reclamanţii nu au beneficiat de acces la instanţă în faţa Curţii de Apel Bucureşti. Sigur, Curtea nu ar putea specula asupra soluţiei care ar fi fost pronunţată în caz contrar, dar nu consideră nerezonabil să creadă că interesaţii au suferit o pierdere de şansă reală în procesul respectiv (Cauza Pelissier şi Sassi împotriva Franţei [GC], Cererea nr. 25.444/1994, § 80, CEDO 1999-II). Statuând în echitate, astfel cum este prevăzut de art. 41, Curtea acordă reclamanţilor suma de 6.000 EUR convertibili în lei româneşti, la nivelul ratei de schimb aplicabile la data plăţii. (Hotărârea din 26/11/2002 în Cauza Canciovici şi alţii împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.210 din 08/03/2006, SECŢIA A II-A , definitivă la 24 septembrie 2003, Cererea nr. 32.926/1996)

Curtea evidenţiază că singurul element luat în considerare în acordarea satisfacţiei echitabile este, în speţă, faptul că reclamanta nu a beneficiat de acces la justiţie pentru a contesta deciziile Comisiei administrative, ce statuau asupra drepturilor sale cu caracter civil.

Pronunţându-se în echitate, aşa cum prevede articolul 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantei suma de 4.000 euro pentru prejudiciile însumate (Hotărârea din 16/09/2003, în cauza Glod împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1127 din 30/11/2004; idem Hotărârea din 26/11/2002, în Cauza Moşteanu şi alţii împotriva României , cererea nr. 33.176/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 710 din 18/08/2006; idem Constantinescu, Hotărârea din 27/06/2000, în care se alocă reclamanților suma totală de 4.000 euro ).

Într-o altă cauză, reclamantul pretinde despăgubirea pentru un prejudiciu material care s-a produs înainte de sesizarea instanţelor interne şi, mai mult chiar, înainte de ratificarea Convenţiei de către România. Guvernul român apreciază, de asemenea, că cererea reclamantului de acordare de despăgubiri pentru prejudiciu moral este incompatibilă cu noţiunea europeană de ordine publică, care se opune acordării de despăgubiri de natură punitivă şi preventivă.

Pronunţându-se în echitate, aşa cum o cere art. 41, Curtea îi acordă suma globală de 4.000 euro pentru toate prejudiciile ( Hotărârea din 27/05/2003 în cauza Crişan împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1136 din 01/12/2004).

Termen rezonabil . Curtea Europeană a Drepturilor Omului relevă că singurul fundament ce trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în cauza de faţă, în faptul că durata procedurii litigioase îndreptate împotriva reclamanţilor este excesivă şi nu respectă cerinţa unui “termen rezonabil” . Curtea consideră că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral cert. Statuând în echitate, acordă fiecăruia 3.500 euro în acest sens (Hotărârea din 04/08/2005 în Cauza Stoianova şi Nedelcu împotriva României , Cererile nr. 77.517/01 şi 77.722/01 conexate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 562 din 16/08/2007).

Astfel, Curtea estimează că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral cert datorită duratei excesive a procedurii judiciare. Statuând în echitate, ea acordă fiecăruia dintre reclamanţi 3.000 euro (EUR) cu acest titlu. Hotărârea din 27/06/2006 în Cauza Petre împotriva României (Cererea nr. 71.649/01), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.591 din 28/08/2007

Reclamanţii pretind, cu titlu de daune materiale, 240.000 dolari americani (USD) pentru pierderile economice ale mai multor societăţi pe care le conduceau şi 48.000 USD pentru salariile de care susţin că au fost lipsiţi de la începerea urmăririi penale.

Ei solicită, de asemenea, un milion de euro fiecare, cu titlu de daune morale.

Guvernul român contestă aceste pretenţii pe care le consideră excesive şi fără legătură de cauzalitate cu încălcările reclamate.

Curtea nu observă o legătură de cauzalitate între violarea constatată şi daunele materiale pretinse. Ca atare, ea estimează că nicio sumă nu ar putea fi acordată reclamanţilor cu titlu de prejudiciu material în legătură directă cu violarea constatată a art. 6 alin. 1 din Convenţie.

În schimb, Curtea estimează că reclamanţii au suferit un prejudiciu moral cert datorită duratei excesive a procedurii judiciare. Statuând în echitate, ea acordă fiecăruia dintre reclamanţi 3.000 euro , cu acest titlu ( Hotărârea din 27/06/2006 în Cauza Petre împotriva României, Cererea nr. 71.649/01, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.591 din 28/08/2007

Cu privire la prejudiciul moral, doamna Ruianu solicită 100.000 euro, susţinând că litigiul interminabil şi imposibilitatea de a determina respectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive au menţinut în cazul său şi al soţului său defunct un sentiment de nesiguranţă şi umilinţă care le-a agravat starea sănătăţii, conducând în final la decesul reclamantului.

Curtea, pronunţându-se în echitate, acordă doamnei Ruianu suma de 10.000 euro, pentru ambele prejudicii însumate (Hotărârea din 17/06/2003 în cauza Ruianu împotriva României , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr 1139 din 02/12/2004, Cererea nr. 34647/97)

Reclamanţii au încercat o suferinţă psihică certă ca urmare mai ales a frustrării provocate de neexecutarea, mai mulţi ani, a deciziilor definitive şi executorii pronunţate în favoarea lor şi a consecinţelor, după toate aparenţele ireversibile, ale unei asemenea situaţii, care nu ar putea fi reparate, prin simpla constatare a încălcării. Sumele solicitate sunt însă exagerate.

În aceste circumstanţe, având în vedere toate elementele de care dispune şi pronunţându-se în echitate, aşa cum o cere art. 41 din Convenţie, Curtea acordă suma de 12.000 EUR primilor reclamanţi şi suma de 10.000 EUR celui de-al doilea cuplu de reclamanţi, pentru totalitatea prejudiciilor suferite ( Hotărârea din 22/06/2004 privind cauza Pini şi Bertani şi Manera şi Atripaldi împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1245 din 23/12/2004, Cererile nr. 78028/01 şi 78030/01) .

Proces echitabil. După cum am arătat, Curtea nu poate specula asupra soluţiei procesului însă nu consideră nerezonabil să creadă că părţile au suferit o reală pierdere de şansă în procesul respectiv (Cauza Pelissier şi Sassi împotriva Franţei [GC], nr. 25.444/94, § 80, CEDO 1999-II).

Guvernul român consideră suma solicitată de reclamanţi ca “nejustificată” şi face referire la cauze similare, în care Curtea a acordat 4.000 EUR (Cauza Forcellini împotriva Saint-Marin, nr. 34.657/97, § 41, 15 iulie 2003) sau 15.000 franci francezi (Cauza Constantinescu § 82).

Statuând cu echitate, conform art. 41, Curtea acordă reclamanţilor împreună suma de 3.000 EUR ( Hotărârea din 01/12/2005 în Cauza Ilişescu şi Chiforec împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 782 din 15/09/2006).

În speță, informaţiile considerate defăimătoare au fost declarate nule de Curtea de Apel Bucureşti, răspunzând astfel parţial cererii reclamantului. Ca atare. reclamantul a suferit totuşi un prejudiciu moral, datorită faptului că a existat un fişier secret, contrar exigenţelor art. 8, că nu a existat o cale de atac efectivă în această privinţă, nu a avut loc un proces echitabil şi a trecut un număr de ani până când o instanţă să constate că este competentă să anuleze informaţiile defăimătoare.

Prin urmare, Curtea constată că în cauză a existat o atingere gravă a drepturilor domnului Rotaru, iar suma de 50.000 FRF reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit. Această sumă va trebui plătită în lei româneşti, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii (Hotărârea din 4/05/2000 în cauza Rotaru împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 19 din 11/01/2001).

Restricţii ale drepturilor. Despăgubiri pentru repararea prejudiciului moral cauzat de comportamentul autorităţilor şi al instanţelor naţionale . Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră în mod constant că a fost suferit un prejudiciu moral indiscutabil ca urmare a unui condamnării penale.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că există o legătură de cauzalitate între încălcarea art. 10 şi obligaţia reclamanţilor de a plăti solidar suma de 1.582,42 euro pentru prejudiciul suferit de către judecătorul M.I.

În consecinţă, Curtea dispune acordarea acestei sume (1.582,42 euro) către cel de-al doilea reclamant, care a achitat-o efectiv.

Curtea reţine că primul reclamant a fost condamnat la o pedeapsă de 10 luni de închisoare, din care a efectuat 45 de zile, iar al doilea reclamant a fost condamnat la amendă penală cu suspendare. La aceasta se adaugă, pentru primul reclamant, retragerea drepturilor părinteşti faţă de copiii săi.

Având în vedere circumstanţele cauzei şi, pronunţându-se în echitate, aşa cum prevede art. 41, pentru repararea prejudiciului moral Curtea acordă suma de 5.000 euro primului reclamant şi de 1.000 euro celui de-al doilea. Hotărârea din 28/09/2004 în cauza Sabou şi Pîrcălab împotriva României (Cererea nr. 46.572/99), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.484 din 08/06/2005

Doamna Dalban solicită acordarea sumei de 250 milioane lei româneşti (ROL) ca reparaţie a prejudiciului moral cauzat de condamnarea care a condus la discreditarea defunctului său soţ şi a prejudiciului material care ar decurge din pierderile suferite în urma dispariţiei revistei “Cronica Romaşcană”. Ea precizează că “această sumă reprezintă o recompensă minimă, destinată exclusiv reapariţiei ziarului”, şi nu o sporire a averii personale.

Guvernul român subliniază în primul rând absenţa oricărei legături de cauzalitate între pretenţiile formulate şi prejudiciul material pretins şi consideră că suma indicată ar fi oricum exagerată. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, simpla constatare a încălcării art. 10 din convenţie ar constitui în sine o satisfacţie echitabilă suficientă. În privinţa despăgubirilor la care a fost obligat reclamantul, Guvernul susţine că ele nu au fost niciodată achitate, reamintind posibilitatea pe care o are doamna Dalban de a le recupera printr-o acţiune civilă.

Curtea împărtăşeşte punctul de vedere al Guvernului cu privire la pretinsul prejudiciu material. În ceea ce priveşte daunele morale, ea consideră, dimpotrivă, că reclamantul şi văduva sa au suferit un asemenea prejudiciu care nu poate fi reparat suficient prin simpla constatare a încălcării. În cauză, decesul domnului Dalban, intervenit înaintea introducerii de către parchet a recursului în anulare, este un element care trebuie luat în considerare la evaluarea prejudiciului. Ţinând seama de rata ridicată a inflaţiei în România, Curtea va exprima suma acordată în franci francezi (FRF), convertibili în lei româneşti la cursul zilei. Curtea acordă doamnei Dalban 20.000 FRF. În ceea ce priveşte al treilea argument al Guvernului Curtea se limitează să constate că doamna Dalban nu solicită rambursarea despăgubirilor la care a fost obligat reclamantul, cu atât mai mult cu cât ele nu au fost plătite (Hotărârea din 28/09/1999 în cauza I. Dalban împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 277 din 20/06/2000).

Atunci când un particular a fost condamnat în urma unei proceduri în care au avut loc încălcări ale cerinţelor art. 6 din Convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii la cererea părţii interesate reprezintă în principiu un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate (vezi Geniel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, § 27, 23 octombrie 2003, şi Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40.997/98, § 23, 29 ianuarie 2004).

În acest sens, ea observă că art. 408¹ din Codul de procedură penală român permite revizuirea unui proces pe plan intern atunci când Curtea a constatat încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale unui reclamant. Prin urmare, statuând în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea îi acordă reclamantei suma de 5.000 EUR. (Hotărârea din 29/04/2008, în Cauza Spînu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 21/11/2008).

Jurisprudenţa conform căreia împrejurarea că un reclamant nu a solicitat despăgubiri în faţa unei instanţe interne nu va determina respingerea cererii respective ca nefondată, cu atât mai mult cu cât acest lucru nu constituie un obstacol în calea admisibilităţii cererii [Hotărârea De Wilde, Ooms şi Versyp împotriva Belgiei din 10 martie 1972 (art. 50), seria A nr. 14, pag. 10, alin. 20] este constantă.

Mai mult, Curtea constată, contrar susţinerilor Guvernului, că reclamantul a cerut în faţa instanţelor interne să i se acorde, cu titlu de prejudiciu moral, suma simbolică de 1 leu, cerere nesoluţionată de instanţe.

Curtea mai observă că informaţiile considerate defăimătoare au fost declarate nule de Curtea de Apel Bucureşti, răspunzând astfel parţial cererii reclamantului. Se apreciază că reclamantul a suferit totuşi un prejudiciu moral, datorită faptului că a existat un fişier secret, contrar exigenţelor art. 8, că nu a existat o cale de atac efectivă în această privinţă, nu a avut loc un proces echitabil şi a trecut un număr de ani până când o instanţă să constate că este competentă să anuleze informaţiile defăimătoare.

Prin urmare, Curtea constată că în cauză a existat o atingere gravă a drepturilor domnului Rotaru, iar suma de 50.000 FRF reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit. Această sumă va trebui plătită în lei româneşti, conform ratei de schimb aplicabile la momentul plăţii. Hotărârea din 4/05/2000 în cauza Rotaru împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.19 din 11/01/2001

Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu exclude faptul că reclamanta, deposedată de bunurile sale timp de peste 30 de ani, a suportat din această cauză anumite suferinţe. Doamna Vasilescu a suferit deci un prejudiciu moral pentru care Curtea, pronunţându-se în echitate, după cum cere art. 50, îi acordă o despăgubire de 30.000 franci francezi. Această sumă trebuie transformată în lei la cursul de schimb de la data plăţii ( Cazul Vasilescu împotriva României , Hotărârea din 22/05/1998, (53/1997/837/1043), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 637 din 27/12/1999 ; idem , Hotărârea din 28/09/1999, în cauza I. Dalban împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.277 din 20/06/2000).

Reclamantul solicită acordarea a 100 milioane dolari S.U.A., cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea sa.

În primul rând Curtea constată că susţinerile reclamantului privitoare la câştigul nerealizat nu au fost în nici un fel dovedite. Singurul temei care trebuie avut în vedere pentru acordarea unei satisfacţii echitabile constă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa Tribunalului Bucureşti. În mod cert Curtea nu poate prevedea ce s-ar fi întâmplat dacă procedura ar fi fost echitabilă, dar apreciază că este rezonabil să se considere că reclamantul a pierdut o şansă reală. (Hotărârea Pelissier şi Sassi împotriva Franţei [GC], nr. 25.444/94, alin. 80 CEDO 1999-II). Judecând în echitate, în conformitate cu exigenţele art. 41, Curtea acordă reclamantului suma de 15.000 FRF convertibili în lei româneşti la cursul de schimb aplicabil în ziua efectuării plăţii (Hotărârea din 27/06/2000, În cauza Constantinescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.279 din 30/05/2001).

Reclamantul pretinde că a suferit şi un prejudiciu moral de 1.000.000 dolari americani (USD) datorită suferinţelor fizice şi psihice suportate atât din cauza relelor tratamente aplicate de poliţişti, cât şi din cauza arestării sale abuzive.

Guvernul român consideră exorbitante pretenţiile reclamantului şi solicită Curţii să ţină cont, în estimarea prejudiciului moral, de nivelul de gravitate relativ scăzut al tratamentelor incriminate, inclusiv prin raportare la cauze similare. În acest sens, Guvernul român face trimitere la cauza Kmetty împotriva Ungariei (Cererea nr. 57.967/00, Hotărârea din 16 decembrie 2003). El arată, de asemenea, că doar capetele de cerere întemeiate pe art. 3 din Convenţie au fost declarate admisibile, astfel încât Curtea nu poate acorda nici o indemnizaţie în vederea reparării prejudiciului pretins de reclamant datorită arestării sale preventive.

Curtea arată că singurul fundament pentru acordarea unei satisfacţii echitabile îl constituie în speţă tratamentele contrare art. 3 din Convenţie, suferite de reclamant şi în absenţa unei anchete efective din partea autorităţilor naţionale în această privinţă.

Având în vedere împrejurările cauzei şi statuând în echitate, aşa cum prevede art. 41 din Convenţie, ea decide să îi acorde reclamantului 7.000 euro. (Hotărârea din 5/10/2004 în cauza Barbu Anghelescu împotriva României, Cererea nr. 46.430/99, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 19/05/2005

În măsura în care prejudiciile arătate de reclamant constituie rezultatul luării măsurii arestării preventive şi al confiscării documentelor ce aparţineau societăţilor comerciale al căror director general era, Guvernul român apreciază că instanţa europeană nu poate acorda despăgubiri, având în vedere faptul că nu a fost invitat să se pronunţe asupra admisibilităţii şi temeiniciei capetelor de cerere întemeiate pe aceste fapte.

În ceea ce priveşte măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, Guvernul român arată că reclamantul nu a prezentat dovada legăturii de cauzalitate dintre măsura incriminată şi aşa-zisele daune materiale suferite de societăţile comerciale. Mai mult, reclamantul nu poate solicita repararea prejudiciilor suferite de persoane juridice, deoarece cererea de faţă a fost introdusă în numele reclamantului, şi nu al acestor societăţi comerciale, astfel încât ele nu pot pretinde că sunt victimele unei încălcări a Convenţiei.

Curtea constată că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara nu l-a împiedicat pe reclamant să desfăşoare o activitate profesională. Prin urmare, Curtea concluzionează că nu există o legătură de cauzalitate între încălcarea Convenţiei constatată şi prejudiciul material pretins, respingând cererile reclamantului în această privinţă (Vito Sante Santoro, § 64).

Guvernul român consideră că reclamantul nu a făcut dovada legăturii de cauzalitate dintre încălcările Convenţiei susţinute şi prejudiciul moral. În al doilea rând, Guvernul apreciază că suma de 500.000 euro este exorbitantă şi face trimitere în acest sens la jurisprudenţa Curţii (Baumann împotriva Franţei, Labita împotriva Italiei, Lavents împotriva Letoniei, Freimanis şi Lidums împotriva Letoniei, Diamantides împotriva Greciei, Y.B. şi alţii împotriva Turciei).

Curtea constată că temeiul pentru acordarea reparaţiei echitabile constă în faptul că reclamantul nu a putut părăsi teritoriul român. În ceea ce priveşte suma de 8.016 EUR, Curtea constată că este vorba de un prejudiciu material pe care reclamantul îl invocă, dar că nu poate specula asupra a ceea ce ar fi făcut reclamantul dacă nu i s-ar fi interzis să părăsească teritoriul românesc. În plus, reclamantul a locuit în România înainte de luarea măsurii de interdicţie şi a continuat să locuiască acolo după revocarea acestei măsuri (Riener împotriva Bulgariei, nr. 46.343/99, § 163, 23 mai 2006). Totuşi, Curtea admite că reclamantul trebuie să fi suferit un prejudiciu moral ca urmare a încălcării art. 2 din Protocolul nr. 4, care nu este compensat suficient prin constatarea încălcării. Ţinând cont de împrejurările cauzei şi statuând în echitate, conform art. 41, Curtea decide să-i acorde suma de 5.000 EUR. Hotărârea din 25/01/2007 în Cauza Sissanis împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.784 din 24/11/2008, SECŢIA A TREIA (Cererea nr. 23.468/02)

Reclamantul solicită acordarea a 100 milioane dolari S.U.A., cu titlu de despăgubiri, pentru prejudiciul moral cauzat prin condamnarea sa.

Într-o altă cauză, se solicită, suma de 10.000 euro cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a comportamentului autorităţilor care au citit şi au expediat cu întârziere corespondenţa de la sau către organismele Convenţiei, care au privat partea de mijloacele necesare pentru a putea continua să corespondeze cu Curtea şi care au exercitat presiuni asupra sa pentru a-şi retrage cererea de la Strasbourg. Se susţine că deschiderea repetată a scrisorilor şi întârzierile în sosirea sau în expedierea lor au cauzat sentimente de angoasă, frustrare, incertitudine şi descurajare, accentuate de faptul că se găsea într-un spaţiu închis, fără nici un contact cu lumea exterioară. Prin citirea şi expedierea cu întârziere a corespondenţei, autorităţile l-au supus pe reclamant la restricţii multiple ale dreptului său de a comunica cu Curtea şi cu Comisia. Acest fapt i-a cauzat suferinţe rezultate din faptul că s-a simţit izolat, umilit şi fără nici o apărare în faţa autorităţilor. Subliniază apoi că a fost obligat, în cele din urmă, să se umilească în faţa altor deţinuţi, menţionând situaţia sa financiară precară, în scopul de a le solicita plicuri sau timbre ori de a accepta să le folosească plicurile pentru a-şi trimite scrisorile. Sentimentele sale de incertitudine, descurajare şi abandon au fost foarte puternice, după cum o dovedeşte fraza conţinută în scrisoarea din 16 noiembrie 1995, adresată Comisiei, conform căreia Comisia era “ultima lui şansă”.

Curtea consideră că partea interesată a suferit cu siguranţă un prejudiciu moral datorită deschiderii şi întârzierilor în transmiterea corespondenţei sale cu Curtea, datorită omisiunii administraţiei penitenciare de a-i furniza cele necesare pentru a putea coresponda cu Curtea şi presiunilor exercitate asupra reclamantului, de natură să îi încalce acestuia dreptul la un recurs individual.

În aceste condiţii şi în considerarea tuturor elementelor care se găsesc în posesia sa, statuând în echitate, după cum se stabileşte în art. 41 din Convenţie, acordă reclamantului 2.500 euro pentru întregul prejudiciu suferit (Hotărârea din 03/06/2003 în cauza Silvestru Cotleţ împotriva României, Cererea nr. 38.565/97, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 19/05/2005).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază că, având în vedere împrejurările excepţionale ale cauzei, îndeosebi caracterul deosebit de grav al încălcărilor constatate, precum şi prejudiciul moral evident rezultând din acestea, va fi acordată, în echitate, după cum prevede art. 41 din Convenţie, suma de 10.000 euro cu acest titlu (Hotărârea din 12/10/2004 în cauza Bursuc împotriva României, Cererea nr. 42.066/98), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.452 din 27/05/2005).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că nu există nici un motiv de îndoială că reclamantul a suferit datorită imposibilităţii înapoierii copilului său şi a exercitării drepturilor părinteşti. Consideră că simpla constatare a unei încălcări nu ar reprezenta o satisfacţie echitabilă. Având în vedere sumele acordate în cauze similare (a se vedea cauzele Ignaccolo-Zenide, § 117; Sylvester, § 84; Iglesias Gil şi A.U.I., § 67 şi Maire, § 82, precum şi Sophia Gudrun Hansen împotriva Turciei, Cererea nr. 36.141/97, § 115, Hotărârea din 23 septembrie 2003) şi făcând o evaluare pe baze echitabile, aşa cum impune art. 41, Curtea acordă reclamantului suma de 15.000 euro cu acest titlu (Hotărârea nr. 6/2005 din 05/04/2005, definitivă la 5 iulie 2005, în Cauza Monory împotriva României şi Ungariei, Cererea nr. 71.099/01, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1055 – 26/11/2005).

Doamna Ignaccolo-Zenide solicită 200.000 franci francezi (FRF) cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral datorat angoasei şi suferinţei pe care le-ar fi încercat pentru că nu s-a putut bucura de drepturile ei părinteşti.

Guvernul nu a formulat un punct de vedere cu privire la acest aspect.

Curtea apreciază că reclamanta a suferit cu certitudine un prejudiciu moral. Ţinând seama de circumstanţele cauzei şi pronunţându-se în echitate conform art. 41, Curtea va acorda 100.000 FRF cu acest titlu (Hotărârea din 25/01/2000 în cauza Ignaccolo-Zenide împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 8/01/2001).

Cu privire la pretenţiile reclamantului referitoare la pierderea materială, jurisprudenţa Curţii stabileşte că trebuie să existe o legătură clară de cauzalitate între despăgubirile pretinse de reclamant şi încălcarea Convenţiei şi că acestea pot, dacă este cazul, să includă despăgubiri pentru pierderea de câştiguri [a se vedea, printre alte autorităţi, Barbera, Messegue şi Jabardo împotriva Spaniei (art. 50), Hotărârea din 13 iunie 1994, Seria A nr. 285-C, pp. 57-58, §§ 16-20, şi Stretch împotriva Marii Britanii, § 47)].

Un calcul exact al sumelor necesare pentru o reparare integrală (restitutio in integrum) cu privire la pierderile materiale suferite de reclamant poate fi împiedicat de caracterul incert inerent al prejudiciului care decurge din încălcare [a se vedea Young, James şi Webster împotriva Marii Britanii (art. 50), Hotărârea din 18 octombrie 1982, Seria A nr. 55, pag. 7, § 11)]. O anumită sumă poate fi totuşi acordată, în pofida numărului mare de aspecte necuantificabile implicate în evaluarea pierderilor viitoare, deşi cu cât perioada de timp implicată este mai mare, cu atât mai incertă devine legătura dintre încălcare şi prejudiciu. Chestiunea care trebuie soluţionată în astfel de cazuri este nivelul reparaţiei echitabile, cu privire la prejudiciul material trecut şi viitor, care trebuie acordată fiecărui reclamant, chestiune aflată la aprecierea Curţii, ţinând cont şi de ceea ce este echitabil [a se vedea Hotărârea Lustig-Prean şi Beckett împotriva Marii Britanii din 25 iulie 2000 (reparaţie echitabilă), cererile nr. 31.417/96 şi 32.377/96, §§ 22-23, şi Stretch împotriva Marii Britanii, §§ 47-48)].

Curtea a constatat că, în circumstanţele prezentei cauze, a existat o ingerinţă nejustificată în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale, datorată consecinţelor disproporţionate ale invalidării calităţii sale de avocat prin Decizia UAR din 27 iunie 1996. Cu privire la deciziile UAR şi ale Baroului Bucureşti din februarie 2004, Curtea observă că, în conformitate cu afirmaţiile reclamantului, care nu au fost contestate de Guvern, decizia Baroului Bucureşti nu a fost încă notificată reclamantului, ca acesta să se poată înregistra ca avocat în acel barou.

Reclamantul a susţinut că a avut stări de supărare, angoasă şi frustrare din cauza imposibilităţii exercitării profesiei de avocat şi din cauza a ceea ce a considerat ca fiind victimizarea sa continuă datorată faptului că a luat atitudine împotriva autorităţilor comuniste în 1981. Acesta s-a referit în special la retragerea secretă a statutului de membru al Baroului, la faptul că UAR nu a răspuns solicitărilor sale şi la faptul că instanţele naţionale nu au soluţionat corespunzător cererile, declarând că a trăit un sentiment de neajutorare din cauza negării manifeste, prin toate mijloacele, a dreptului său de exercitare a profesiei.

Curtea constată că reclamantul a trăit stări de supărare şi frustrare în legătură cu procedurile privind Decizia UAR din 27 iunie 1996 şi cu pierderea calităţii sale de avocat român, care nu sunt suficient compensate prin constatarea încălcării Convenţiei. Prin urmare, pe o bază echitabilă, Curtea îi acordă 5.000 euro pentru prejudiciul moral (Hotărârea nr. 8 din 24/05/2005, în Cauza Buzescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 08/03/2006, definitivă la 24 august 2005,în Cauza Buzescu împotriva României , Cererea nr. 61.302/00)

Restricţii ale drepturilor salariale. După cum am mai arătat, Curtea Europeană a Drepturilor a statuat că o hotărâre constatând o încălcare antrenează pentru statul pârât obligaţia juridică de a pune capăt încălcării şi de a şterge consecinţele astfel încât, în măsura posibilităţilor, să fie restabilită situaţia anterioară [Cauza Metaxas împotriva Greciei nr. 8.415/2002, § 35, 27 mai 2004, şi Cauza Iatridis împotriva Greciei, satisfacţie echitabilă (GC), nr. 31.107/1996, § 32, CEDO 2000-XI].

Curtea a constatat o încălcare a drepturilor reclamantei, prin neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti definitive dispunând reintegrarea sa în funcţie.

În consecinţă, Curtea consideră că reclamanta a suferit un prejudiciu moral şi material şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat prin constatarea încălcării.

În aceste împrejurări, având în vedere ansamblul elementelor de care dispune şi statuând în echitate, astfel cum este prevăzut în art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantei 4.800 euro cu titlu de prejudiciu material şi moral ( SECŢIA A III-A , definitivă la 12 octombrie 2005, Cererea nr. 7.893/2002)

În circumstanţele speţei, Curtea apreciază că reintegrarea reclamantului într-un post echivalent celui deţinut înainte de concedierea sa, plata sumelor dispuse prin Decizia din data de 1 februarie 1999, reactualizate în funcţie de inflaţie, precum şi plata despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale suferite din cauza neexecutării deciziei respective l-ar repune pe reclamant, în măsura posibilului, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 6 alin. 1 din Convenţie nu ar fi fost încălcate.

În cazul în care statul pârât nu procedează la reintegrarea în post a reclamantului în cel mult 3 luni de la data la care prezenta hotărâre va rămâne definitivă (a se vedea, mutatis mutandis, Georgi împotriva României, nr. 58.318/00, § 57, 24 mai 2006, Sabin Popescu, § 72, şi Mihai Iulian Popescu împotriva României, nr. 2.911/02, § 43, 29 septembrie 2005), Curtea decide ca Guvernul să îi plătească reclamantului 2.500 EUR pentru daunele materiale cauzate prin neexecutarea Deciziei din data de 1 februarie 1999, această sumă cuprinzând şi sumele acordate prin Decizia din data de 1 februarie 1999.

Pe de altă parte, în lipsa unor documente justificative relevante, Curtea nu poate specula asupra indemnizaţiilor pe care reclamantul le-ar fi putut primi dacă nu ar fi fost concediat sau dacă ar fi fost reintegrat imediat în acelaşi post [a se vedea, mutatis mutandis, Dragne şi alţii împotriva României (reparaţie echitabilă), nr. 78.047/01, § 18, 16 noiembrie 2006]. De asemenea, ea observă împreună cu Guvernul că suma de 5.000 EUR nu are nicio legătură de cauzalitate cu încălcările constatate.

Curtea apreciază că, în orice caz, reclamantul a suferit un prejudiciu moral în special din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a obţine executarea deciziei pronunţate în favoarea sa şi că acest prejudiciu nu este compensat suficient printr-o constatare a încălcării.

În aceste circumstanţe, având în vedere totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocă reclamantului suma de 3.500 EUR cu titlu de daune morale. Hotărârea din 11/10/2007 în Cauza Ştefanescu împotriva României publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.617 din 22/08/2008 (Cererea nr. 9.555/03)

Curtea reaminteşte că a constatat deja încălcări ale art. 6 § 1 din Convenţie din cauza neexecutării unei hotărâri judecătoreşti definitive care dispunea reintegrarea reclamantului şi plata de despăgubiri, precum şi din cauza anulării acestei hotărâri pe calea unui recurs în anulare. De asemenea, ea reaminteşte că o hotărâre ce constată o încălcare atrage pentru statul pârât obligaţia juridică, faţă de Convenţie, de a pune capăt încălcării şi de a-i înlătura consecinţele.

În circumstanţele speţei, Curtea apreciază că reintegrarea reclamantului în postul său şi plata sumelor recunoscute prin hotărârea definitivă din data de 5 martie 2001, reactualizate pe baza ratei inflaţiei, şi anume a sumei de 8.226 euro (EUR), ar repune reclamantul, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 6 § 1 din Convenţie nu ar fi fost încălcate. În plus, având în vedere că angajatorul este singurul în măsură să plătească la casa de asigurări de sănătate şi la casa de pensii cotizaţiile aferente salariilor datorate, este de datoria Guvernului să ia măsurile necesare în acest sens (Miclici împotriva României, nr. 23.657/03, § 67, 20 decembrie 2007).

Dacă statul pârât nu procedează la executarea hotărârii judecătoreşti în discuţie în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri, Curtea hotărăşte că Guvernul va trebui să îi plătească reclamantului o anumită sumă cu titlu de daune materiale. Ţinând cont de informaţiile trimise de părţi cu privire la sumele datorate reclamantului, ajustate în funcţie de rata inflaţiei, de cererile de reparaţie echitabilă ale acestuia şi de observaţiile Guvernului, Curtea apreciază că se cuvine să îi acorde reclamantului suma de 8.226 EUR, ce corespunde cu despăgubirile stabilite prin hotărârea din data de 5 martie 2001, reactualizate pe baza ratei inflaţiei, plus o sumă suplimentară de 5.000 EUR, adică în total 13.226 EUR, cu titlu de daune materiale.

Curtea apreciază că, în orice caz, reclamantul a suferit un prejudiciu moral din cauza frustrării provocate de imposibilitatea de a obţine executarea hotărârii pronunţate în favoarea sa şi că acest prejudiciu nu este suficient compensat printr-o constatare a încălcării. În aceste circumstanţe, ţinând cont de toate elementele aflate în posesia sa şi statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea îi acordă reclamantului suma de 2.000 EUR cu titlu de daune morale (Hotărârea din 29/07/2008 în Cauza Teodorescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 09/06/2009 Cererea nr. 29.762/02) .

Referitor la prejudiciul moral ce afectează persoane juridice. Statele contractante sunt, în principiu, libere să aleagă mijloacele pe care doresc să le folosească pentru a se conforma unei hotărâri ce constată o încălcare, pronunţată într-o cauză în care ele sunt părţi. Dacă natura încălcării permite o restitutio in integrum, statul pârât are obligaţia de a o îndeplini. Dacă, în schimb, dreptul naţional nu permite sau permite doar o înlăturare incompletă a consecinţelor încălcării, art. 41 îi conferă Curţii puterea de a-i acorda părţii lezate, dacă este cazul, reparaţia pe care o consideră adecvată [(Brumărescu împotriva României (reparaţie echitabilă) [MC], nr. 28.342/95, § 21, CEDO 2001-I); a se vedea și C. Bârsan, Conventia Europeană a Drepturilor Omului, Comentariu pe articole, Vol. II, Editura C. H. Beck, București, 2006, pp. 515 sqq].

Reclamanta, subiect colectiv de drepturi, solicită suma de 300.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral adus reputaţiei sale în urma deschiderii unei proceduri de faliment, pornită exclusiv pentru o datorie constatată prin decizia Curţii Supreme de Justiţie din data de 13 ianuarie 2003, ce face obiectul prezentei cereri. Astfel, aceasta face trimitere la publicările deschiderii procedurii de faliment împotriva sa în Buletinul insolvenţei din lunile februarie, mai şi iunie 2007.

Prejudiciul nonmaterial poate cuprinde, pentru o societate comercială, elemente mai mult sau mai puţin “obiective” şi “subiective”. Printre aceste elemente trebuie recunoscute reputaţia societăţii, dar şi incertitudinea în planificarea deciziilor ce trebuie luate, tulburările cauzate în administrarea societăţii înseşi, ale căror consecinţe nu se pretează unui calcul exact şi, în fine, deşi într-o măsură mai mică, neliniştea şi neplăcerile cauzate membrilor organelor de conducere ale societăţii (Comingersoll S.A. împotriva Portugaliei, Hotărârea din 6/04/2000 [MC], nr. 35.382/97, § 35, CEDO , Recueil 2000-IV, § 29).

Situaţia de incertitudine prelungită în care a fost pusă reclamanta probabil că a cauzat, pe de o parte, tulburări considerabile în planificarea deciziilor ce trebuiau luate în ceea ce priveşte administrarea activităţii sale economice şi, pe de altă parte, neplăceri în relaţiile reclamantei cu alte societăţi. Pe de altă parte, această incertitudine probabil că a afectat şi reputaţia reclamantei în ochii clienţilor săi actuali şi potenţiali, afectând succesul comercial şi viabilitatea însăşi a societăţii, în detrimentul asociaţilor şi al angajaţilor (vezi, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding, § 80 şi Steel şi Morris împotriva Regatului Unit, nr. 68.416/01, § 94, CEDO 2005-II).

Având în vedere totalitatea elementelor aflate în posesia sa şi statuând în echitate, astfel cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea hotărăşte să îi aloce reclamantei suma de 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral (Hotărârea din 13/05/2008 în Cauza S.C. Editura Orizonturi – S.R.L. împotriva României , Cererea nr. 15.872/03, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 28/01/2009).

Ţinând seama de ansamblul elementelor care se găsesc în posesia sa şi statuând în echitate, în conformitate cu art. 41 din Convenţie, Curtea decide să aloce reclamantei suma de 5.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral ( Hotărârea din 01/12/2005 în Cauza Societatea Comercială “Maşinexportimport Industrial Group” – S.A. împotriva României , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 09/08/2006).

Reclamanta solicită suma de 3.884.798,57 dolari americani (USD) cu titlu de daune materiale pe care le-ar fi suferit din cauza pierderii veniturilor aferente contractelor în curs de executare (damnum emergens) şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans). Ea arată că actele şi omisiunile autorităţilor naţionale au avut consecinţe de ordin patrimonial în ceea ce o priveşte, ţinând cont de faptul că este un agent economic a cărui continuitate a activităţii este esenţială pentru existenţa sa şi de faptul că ea se află “în încetare completă a activităţii, lipsită de venituri şi încărcată de datorii”. În acest sens, ea citează Cauza Iatridis împotriva Greciei (satisfacţie echitabilă) ([MC], nr. 31.107/96, §§ 40-45, CEDO 2000-XI).

Guvernul român consideră că o eventuală hotărâre de condamnare ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral pe care reclamanta pretinde că l-a suferit. În subsidiar, consideră că suma solicitată cu acest titlu este excesivă, citând, în acest sens, cauzele IZA Ltd şi Makrakhidze împotriva Georgiei (nr. 28.537/02, § 63, 27 septembrie 2005) şi S.C. Maşinexportimport Industrial Group S.A. , § 57 . Totuşi, el subliniază că acordarea unei sume pentru prejudiciul moral în această ultimă cauză, ca şi în Cauza Sovtransavto Holding, a luat în considerare incertitudinea juridică care a planat asupra părţilor interesate timp de mai mulţi ani. În plus, Guvernul atrage atenţia asupra faptului că, dacă diferitele elemente care constituie prejudiciul nu se pretează la un calcul exact sau dacă distincţia dintre prejudiciul material şi prejudiciul moral se dovedeşte a fi dificilă, Curtea ar putea fi determinată să le analizeze global.

Reclamanta contestă cu fermitate “punctul de vedere de specialitate” prezentat de Guvern, considerând că acest document nu ar putea fi considerat drept o expertiză (Hotărârea din 03/06/2008, în Cauza Societatea Comercială “Pilot Service” – S.A. Constanţa împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.137 din 05/03/2009, Cererea nr. 1.477/02) .

Dar cea mai aspră condamnare a României , prin gravitatea încălcărilor enuntate, este aceea din cauza Moldovan şi alţii împotriva României .

Curtea Europeană a Drepturilor Omului reiterează constatările sale:

– reclamanţii au fost supuşi unor tratamente degradante, în sensul art. 3 din Convenţie;

– a existat o ingerinţă în dreptul acestora la domiciliu şi la respectarea vieţii private şi de familie neconformă art. 8 din Convenţie;

– durata procedurii civile nu a fost rezonabilă în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie; şi

– reclamanţii au fost discriminaţi, datorită originii lor etnice, în exercitarea drepturilor acestora ocrotite de art. 8 din Convenţie, prin încălcarea art. 14.

Toate aceste încălcări ale dispoziţiilor Convenţiei s-au datorat condiţiilor de viaţă ale reclamanţilor, posterioare ingerinţei autorităţilor statului pârât în drepturile reclamanţilor ulterior lunii iunie 1994, şi eşecului repetat al acestora de a pune capăt acestor încălcări.

Curtea apreciază că există o legătură cauzală între ingerinţele în drepturile reclamanţilor şi prejudiciul material reclamat, de vreme ce Guvernul a fost găsit responsabil de incapacitatea de a pune capăt încălcărilor aduse drepturilor reclamanţilor care au generat pentru aceştia condiţii inacceptabile de viaţă. Constată, de asemenea, că raportul de expertiză prezentat de părţi este inexact şi inconsistent. Totodată, apreciază că, în urma ingerinţelor constatate, reclamanţii au suferit în mod indubitabil prejudicii morale, ce nu pot fi reparate prin simpla constatare a încălcării.

În consecinţă, faţă de gravitatea încălcării normelor Convenţiei, de cuantumul daunelor deja acordate de instanţa internă prin Hotărârea definitivă şi irevocabilă din 25 februarie 2005 şi statuând în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea acordă acestora următoarele sume, plus orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit:

a) 60.000 EUR, daune materiale şi morale reclamantului Iulius Moldovan;

b) 13.000 EUR daune materiale şi morale reclamantei Melenuţa Moldovan;

c) 11.000 EUR daune materiale şi morale reclamantei Maria Moldovan;

d) 15.000 EUR daune materiale şi morale reclamantei Otilia Rostaş;

e) 17.000 EUR daune materiale şi morale reclamantului Petru (Gruia) Lăcătuş;

f) 95.000 EUR daune materiale şi morale reclamantei Maria Floarea Zoltan;

g) 27.000 EUR daune materiale şi morale reclamantului Petru (Dîgăla) Lăcătuş.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului apreciază că acordarea acestor sume, incluzându-le pe cele stabilite de instanţa naţională, reprezintă soluţia completă şi finală a cazului dedus judecăţii ( Hotărârea nr. 2 definitivă la 30 noiembrie 2005, în Cauza Moldovan şi alţii împotriva României din 12/07/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 10/04/2006 , cererile nr. 41.138/98 şi 64.320/01).

Guvernul român a fost găsit responsabil de incapacitatea de a pune capăt încălcărilor aduse drepturilor reclamanţilor care au generat pentru aceştia condiţii inacceptabile de viaţă.

Q daune

Curtea statuează că, în mod incontestabil, reclamantul a suferit prejudicii materiale şi morale, pentru care simpla constatare a încălcării nu poate constitui o reparaţie echitabilă. Dată fiind gravitatea şi numărul încălcărilor constante ale dispoziţiilor Convenţiei, statuând în echitate, Curtea acordă reclamantului 40 000 EUR, pentru prejudiciul material şi moral suferit (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, HOTĂRÂREA din 3 iunie 2003 în cauza Pantea împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.150 din 6 decembrie 2004, § 301)

Faţă de ansamblul elementelor ce se află în posesia sa şi statuând în echitate, după cum prevede art. 41 din Convenţie, Curtea îi alocă reclamantului 14.000 euro cu titlu de daune materiale şi 2.000 euro cu titlu de daune morale (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, HOTĂRÂREA din 4 noiembrie 2008 în Cauza Bota împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 337 din 20 mai 2009, § 63).

45000 € daune morale, 3700 € daune materiale (Înalta Curte de Casație și Justiție , S. civ. și proprietate intelectuală, dec. Nr. 4972 din 4 octombrie 2010, în cauza Reman Domocoș Gheorghe).

Dorin CIUNCAN

Pages

Categories

Legături

Meta

DAUNELE MORALE

Titlul V al noului cod civil reglementează apărarea drepturilor nepatrimoniale.

Personalitatea umană este ocrotită în mod egal de lege.

Leave a Reply Cancel reply

Recent Posts

Dorin CIUNCAN

Pages

Categories

Legături

Meta

DAUNELE MORALE

Titlul V al noului cod civil reglementează apărarea drepturilor nepatrimoniale.

Personalitatea umană este ocrotită în mod egal de lege.

Leave a Reply Cancel reply

Recent Posts

Tags