DEZINDUSTRIALIZARE  ÎN ROMÂNIA

Corupţia constituie o ameninţare pentru democraţie, pentru supremaţia dreptului, echităţii sociale şi a justiţiei, erodând principiile unei administraţii eficiente, subminând economia de piaţă şi punând în pericol stabilitatea instituţiilor statale.

Una dintre principalele cauze ale prezenţei şi perpetuării corupţiei este lipsa unui cadru legislativ coerent şi stabil, magistraţii fiind confruntaţi cu un volum foarte mare de dosare în care sunt incidente prevederile mai multor legi, conţinând dispoziţii confuze şi chiar contradictorii, neclare şi fără rigoare juridică, ceea ce determină adoptarea unor soluţii controversate, criticabile.

Domeniile şi relaţiile sociale vulnerabile la corupţie, precum şi evoluţia legislaţiei în domeniul protecţiei proprietăţii, privatizării, reorganizării judiciare şi achiziţiilor publice nasc multiple controverse şi discuţii cu privire la mecanismele de protecţie şi de combatere a fenomenului infracţional. Lipsa unui statut clar al proprietăţii a favorizat extinderea corupţiei într-o perioadă în care România se afla în plin proces de tranziţie, în loc de restabilirea dreptului de proprietate producându-se o redistribuire a avuţiei naţionale.

Reglementarea insuficientă a elementelor constitutive ale infracţiunilor vizând corupţia, mai ales în ceea ce priveşte latura obiectivă, natura şi sursa folosului necuvenit a determinat apariţia unor soluţii contradictorii, care au ridicat probleme procurorului de caz şi instanţei în luarea unei decizii obiective imediate; trebuie remarcat, pe de altă parte, că pedepsele pronunţate au fost minime, deşi gravitatea faptelor şi circumstanţele acestora impuneau adoptarea unor soluţii adecvate[1].

„Nu vrem să recu­noaştem că, din păcate, privatizările au fost în proporţie de 80% un eşec. După cum nu vrem să recunoaştem că, iată, vindem acţiuni la companii strategice, în perioadă de criză, în condiţiile în care capital autohton nu există. Trebuie să recunoaştem că, din pă­cate, am distrus mult. Au dispărut industrii care au fost competitive dintot­deauna, cu exporturi de peste 80-90% în Vest. Cu prea mare uşurinţă, începând din ’90 încoace, am acceptat prea multe sfaturi de afară, spre binele nostru, şi binele a dus la situaţia de astăzi a României. Ar fi trebuit să vorbim despre o Românie cu un PIB de trei ori mai mare decât cel de astăzi“[2].

Continuarea privatizărilor şi după anul 2007 ar fi făcut ca numărul companiilor de stat cu probleme financiare să fie mult mai mic în prezent, iar dacă ne uităm în ultimii 20 de ani putem spune în mod clar că privatizările de succes le depăşesc pe cele care s-au transformat în eşec,[3]

Lupta împotriva corupției “este împiedicată de probleme de integritate chiar în sânul instituţiilor care trebuie să aplice legea şi să combată corupţia”[4].

Comisia Europeană investighează condiţiile de privatizare a Automobile Craiova Guvernul de la Bucureşti, suspectat că a acordat ajutoare de stat companiei Ford.

Privatizarea uzinei prin licitaţie condiţionată ar fi putut avea ca efect un preţ de vânzare mai redus, implicând astfel un ajutor din partea statului.

Comisia Europeană investighează condiţiile de privatizare a Automobile Craiova

Comisia Europeană a lansat o investigaţie privind posibilele ajutoare de stat acordate Automobile Craiova în cadrul procesului de privatizare, uzina auto fiind preluată, în luna septembrie, de grupul american Ford.

Autorităţile române au condiţionat privatizarea Automobile Craiova, prin Autoritatea de Valorificare a Activelor Statului (AVAS), de îndeplinirea mai multor condiţii, precum atingerea unui nivel minim al producţiei de 200.000 de maşini pe an, în al patrulea an de la transferul uzinei, continuarea activităţilor actuale pe o perioadă de patru ani şi menţinerea numărului de angajaţi. Executivul Uniunii va verifica dacă aceste condiţii au făcut ca preţul de vânzare să fie mai mic decât în cazul în care tranzacţia ar fi fost necondiţionată. Dacă acest fapt se va confirma, CE ar putea considera că privatizarea a inclus acordarea unor ajutoare de stat, se arată într-un comunicat al instituţiei europene.Totodată, România ar fi modificat termenii privatizării pe parcursul procesului, ceea ce ar putea adăuga alte elemente de sprijin din partea statului.Deschiderea unei investigaţii acordă părţilor implicate posibilitatea să comenteze măsurile evaluate şi nu prejudiciază rezultatul procesului.

Drama unei natiuni, obiectivele economice distruse, din care unele strategice, sunt in numar mult mai mare. Nu sunt amintite combinatele chimice, combinatele din ind. lemnului, industria usoara, ind. locala si agricultura, bancile, Romtelecomul si multe altele. In fapt a fost distrus si jefuit capitalul romanesc pentru a face loc capitalului strain care exploateaza cea mai ramas si transfera in strainatate profitul obtinut. A se vedea Petrom. Sa fi fost si sa fie toti tradatori ai interesului national, agenti ai unor puteri straine care urmaresc sa-si insuseasca bogatiile Romaniei. De ce nicio putere din statul roman nu incearca sa ancheteze aceasta tradare?[5]

Dezastrul a provenit de la faptul ca managerii au pierdut pietele de desfacere.ASIA , in speta tarile arabe erau o imensa piata de desfacere pentru Romania si fostele tari din CSI ca Armenia, Ayerbaidjan, Uzbekistan SAU IRAK, IRAN. Greseala a fost a guvernantilor de atunci si chiar si a celor din prezent  a face piata de desfacere produselor cu marca U/E.Si astfel a inceput distrugerea industriei romanesti[6].

Incompetenta clasei politice din Romani se vede la fiecare pas de-a lungul celor 24 de ani de la revolutie. Tergiversarea privatizarii in anii imediat de dupa 1990 cand Romania nu avea obligatii internationale, corelata cu lipsa de viziune social si economica, incoerenta politcă si haosul legislativ au dus industria socialista supradimensionata si inefcienta unde este azi[7].

Problemele Romaniei vor incepe odata cu conditiile pe care le vor accepta sindicatele din Europa sub presiunea crizei.

Domeniile şi relaţiile sociale vulnerabile. Evoluţia legislaţiei în domeniul privatizării, reorganizării judiciare şi achiziţiilor publice. Legislaţia privatizării reflectă exact evoluţia Guvernării postdecembriste. Legea privatizării societăţilor comerciale[8] este expresia elocventă a evoluţiei gândirii sociale româneşti trecând prin interesele clasei politice în drumul evoluţiei sale spre o pătură capitalistă. Ideile nucleului conducător au evoluat până la acel nivel la care, astăzi, conduc economia naţională spre o economie funcţională de piaţă. Pentru economie de spaţiu nu mai redăm transformările legislaţiei privatizării băncilor.

Astfel, în februarie 2002, Guvernul României a aprobat Ordonanţa Guvernului nr. 25/2002 privind unele măsuri pentru monitorizarea postprivatizare a contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni deţinute de stat la societăţile comerciale, cu modificările şi completările ulterioare[9]. În prezent, este percepută o lipsă de claritate în reglementarea şi tratarea problemelor de postprivatizare legate de obligaţiile contractuale asumate de investitori la achiziţia unei societăţi de la statul român. Pe măsură ce angajamentele asumate de investitori ajung la termen în ceea ce priveşte îndeplinirea lor, mulţi investitori au realizat că relaţia lor cu APAPS devine tensionată şi dificilă din cauza absenţei legislaţiei specifice, politicilor şi liniilor directoare în domeniul post-privatizării. În multe cazuri investitorii au fost obligaţi să folosească mijloace legale precum instanţele şi arbitrajul, pentru a rezolva neînţelegerile cu APAPS.

Implementarea corectă a Ordonanţei nr. 25/2002 va transmite un semnal important investitorilor străini privind faptul că România are intenţii serioase de a crea un mediu investiţional pozitiv şi sănătos.

Consiliul Investitorilor Străini a formulat unele recomandări în Raportul său din luna mai a anului 2002, dintre care amintim:

– APAPS ar trebui să evite litigiile cu cumpărătorii societăţilor privatizate prin utilizarea Ordonanţei nr. 25/2002 ca un mandat pentru rezolvarea litigiilor legate de contracte de privatizare mai degrabă prin negocieri, decât prin mijloace judiciare;

– definirea investiţiilor în cadrul Ordonanţei nr. 25/2002 trebuie să fie extinsă pentru a fi conformă cu standardele internaţionale şi să includă nu numai finanţarea prin participarea la capital, ci şi finanţarea datoriilor şi alte instrumente de investiţii mai sofisticate utilizate de investitori[10].

Situatia economica internationala nu va influenta procedurile de pregatire pentru privatizarea societatilor din portofoliu AVAS, institutia precizand ca pana la sfarsitul anului doreste sa lanseze la privatizare Oltchim, Complex Energetic Craiova, Cuprumin Abrud, IOR Bucuresti.

“Pregatirea unei societati pentru privatizare nu tine, exclusiv, de activitatea si determinarea Autoritatii pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS). Cu toate acestea, procedurile de pregatire pentru privatizarea celorlalte societati comerciale din programul AVAS pentru 2008 sunt in derulare, in diferite stadii. Printre societatile comerciale pe care AVAS doreste sa le lanseze la privatizare pana la sfarsitul anului, mentionam: Oltchim, Complex Energetic Craiova, Cuprumin Abrud, IOR Bucuresti”, au declarat, potrivit NewsIn, reprezentanti ai Autoritatii.

Potrivit datelor AVAS, din cele 60 de societati comerciale la care AVAS detinea pachetul majoritar de actiuni la inceputul anului 2008, cinci dintre acestea au contracte de vanzare-cumparare de actiuni incheiate (Master Bucuresti, Olimp Estival 2000 Olimp, Spid Targu Mures, Recons Iasi, Agromec Rimetea), o societate comerciala se afla in stadiul negocierilor pentru oferta de privatizare (IAR Ghimbav) si doua societati comerciale au anunt pentru ofertele de privatizare (Avioane Craiova, Splai Bucuresti).

Pentru alte patru societati comerciale s-a revocat oferta la solicitarea Comisiei Europene, deoarece ofertele cuprindeau posibile elemente de ajutor de stat (INAR Brasov, Cuprumin Abrud, ISCIR – CERT Bucuresti, ITEC Brazi).Publicitate pe acest site

De asemenea, sunt trei societati comerciale pentru care nu s-a incheiat contract de vanzare-cumparare (Industrializarea Laptelui Bistrita, Casstil Bucuresti, Iprochim Bucuresti), iar alte doua societati comerciale (Baneasa (IPRS) Voluntari si Minbucovina Vatra Dornei) sunt in proces de lichidare. Potrivit AVAS, restul societatilor se afla in diferite stadii premergatoare demararii procesului de privatizare.

“Dupa modificarea cadrului legislativ referitor la privatizarea societatilor comerciale cu profil de cercetare-dezvoltare, societatile comerciale cu acest profil ramase in portofoliul AVAS vor fi lansate la privatizare in cel mai scurt timp posibil”, au mai spus reprezentantii AVAS.

La inceputul lunii august AVAS detinea pachete minoritare de actiuni la 222 de societati comerciale, 44 dintre acestea au fost oferite spre vanzare de la inceputul anului 2008, din care pentru 18 societati au fost incheiate 21 contracte vanzare-cumparare actiuni, iar pentru alte 10 societati care au fost oferite spre vanzare in intervalul 1 ianuarie -30 iunie 2008, nu s-a reusit incheierea de contracte de vanzare-cumparare actiuni din cauza interesului scazut al investitorilor.

Conform informatiilor AVAS, 16 societati sunt in prezent scoase la vanzare sau sunt in curs de publicare a anuntului de vanzare actiuni.

De asemenea, 34 societati (din care 10 societati incluse in programul pe 2008) au fost actionate in instanta pentru netransmiterea documentatiei de privatizare catre AVAS, iar 123 societati au fost identificate cu situatie patrimoniala neclara, nereguli majorare capital social cu valoarea terenurilor, din care 73 societati sunt incluse in programul pe 2008.

La inceputul anului 2008, AVAS a anuntat obiectivele privind procesul de trecere in proprietate privata. Acestea au fost stabilite in functie de portofoliul Autoritatii, in conditiile in care, la inceputul anului 2006, AVAS finalizase privatizarea a peste 90% din societatile pe care le detinea, dar preluase portofoliul OPSPI din domeniul energetic si al apararii, unde legislatia in vigoare nu permitea privatizarea.

Astfel, obiectivele stabilite de AVAS pentru anul 2008 au avut in vedere selectarea societatilor comerciale din portofoliul institutiei care pot fi oferite la privatizare, initierea procedurilor de privatizare pentru societatile din portofoliul AVAS, care fac parte din programul de privatizare, vanzarea pachetelor minoritare cotate la bursa si modificarea legislatiei in conformitate cu cerintele Comisiei Europene.

Dupa fixarea obiectivelor s-a realizat o analiza detaliata a societatilor comerciale neprivatizate din portofoliul AVAS pentru stabilirea strategiilor punctuale de privatizare/declansare a procedurilor de lichidare, prin coroborarea situatiei lor economico-financiare cu interesul manifestat de potentialii investitori.
Societatile minoritare au fost selectate in functie de valoarea de piata, rapiditatea estimata pentru finalizarea contractului de privatizare si volumul tranzactiilor din ultimele sase luni.

Firmele de administrare şi lichidare ju­diciară afirmă că anul acesta şi probabil şi în 2014 numărul de in­sol­venţe din economie va continua să fie la un nivel ridicat, în strânsă corelare cu evo­­luţia portofoliului de credite ne­per­for­mante din bilanţurile băncilor, iar şti­ri­le publi­cate în presa econo­mi­că în fie­ca­re săptămână tre­cută de la înce­pu­tul anului au venit să con­fir­me aceste opinii.

„Băncile au băgat sub preş în toţi aceşti ani dosarele şi au făcut pre­lun­giri de credite să trea­că în anul următor, să nu le afecteze bilanţul, şi unde am ajuns? 17% credite neperformante. Sun­tem în situaţia că societăţi mijlocii şi mari nu mai rezistă pentru că, să vedeţi ce s-a întâmplat: criza nu a vrut să ne asculte ru­găminţile şi nu s-a terminat nici în trei luni, nici în şase luni, nici într-un an, nici în doi şi nici acum. Poţi să rezişti, şi mai rezişti, dar până la urmă te ajunge“ [11] .   

În primele luni ale anului pentru com­panii precum Me­chel Târgovişte, Romet Buzău, Oltchim Râmnicu-Vâlcea, Dobro­gea Grup sau proiectul de bi­rouri Swan din Pipera au fost pro­nun­ţa­te de­ciziile de intrare în insol­ven­ţă, sem­­nale care anunţă un an cel puţin la fel de dificil ca pre­cedentul[12].

„Apreciem că rit­mul intră­ri­lor în insol­venţă în 2013 va fi cel puţin la nivelul anului 2012. Cele mai afec­­tate vor fi fir­me­le din sectorul imobi­liar şi trans­por­turi. În con­ti­nuare vom asista la des­chi­de­rea pro­ce­du­rii in­sol­ven­ţei unor so­cie­tăţi mari în domeniile în care activează“, [13]

Din acest punct de vedere, situaţia s-ar putea îmbunătăţi în următoarea perioadă, în sensul creşterii numărului de firme care încearcă şi reuşesc să se reorganizeze, în condiţiile în care şi creditorii încep să conştien­tize­ze că falimentul şi lichidarea nu re­pre­zintă în toate cazurile soluţia optimă.

„Vom asista la un procent crescut al cererilor de reorgani­za­re în defavoarea celor de faliment. De ase­menea, este de aş­teptat un sprijin cres­cut din partea cre­ditorilor în susţine­rea dosarelor de re­organizare“, [14]

Pentru activele scoase la vânzare se găsesc în prezent extrem de greu cumpărători, deşi pe galantarele lichida­to­rilor au ajuns zeci de fa­brici, terenuri şi proiecte imo­biliare, iar preţurile au fost deja ajustate la va­lori care în perioada de boom ar fi fost con­siderate chilipir.

Referitor la proprietatea publică şi la regimul juridic al acesteia, se impune cu necesitate ca terminologia utilizată în Legea nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, să fie conformă cu prevederile art. 136 din Constituţia României, revizuită, având în vedere diversitatea opiniilor doctrinare exprimate în legătură cu această problemă (domeniu public – proprietate publică, domeniu privat – proprietate privată[15]).

Trebuie menţionat că, potrivit art. 44 alin. (3) din Constituţia revizuită, „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”, iar potrivit art. 5 din Legea nr. 33/1994, „utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes naţional sau de interes local.”

De aceea, considerăm necesar să se prevadă criteriile în baza cărora urmează a se face declararea de uz sau interes public a unor bunuri; totodată, legea proprietăţii publice trebuie să fie modificată în sensul dispunerii ca declararea de uz sau interes public a unui bun să se facă pe cale judecătorească, iar despăgubirea să fie realizată la preţul pieţei din momentul introducerii acţiunii în faţa instanţei.

În ceea priveşte posibilitatea trecerii unor bunuri din patrimoniul unor societăţi comerciale la care statul sau o unitate administrativ – teritorială este acţionar în domeniul public, suntem de părere că actuala formulare este de natură să creeze unele confuzii în aplicarea sa, deoarece nu se precizează:

– modalitatea juridică concretă prin care se va face trecerea în domeniul public a respectivelor bunuri;

– dacă acordul adunării generale a asociaţilor este prealabil sau nu;

– dacă statul sau unitatea administrativ – teritorială are calitatea de acţionar unic sau majoritar.

Considerăm oportun ca transmiterea în administrare şi aprobarea închirierii unui bun proprietate publică să se facă în acelaşi timp, printr-un singur act de decizie, astfel încât punerea în valoare a bunului în cauză să se poată face mult mai eficient, ori ca această transmitere să se facă prin intermediul unui act de decizie de nivel inferior.

Având în vedere faptul că Guvernul reprezintă autoritatea executivă, el nu poate efectua decât acte de administrare asupra domeniului public. Luând în considerare acest aspect, toate actele de dispoziţie, incluzând aici darea în administrare, acordarea de ajutoare de stat, fonduri nerambursabile, transferuri de proprietăţi, primirea de donaţii cu sarcini, trecerea bunurilor din domeniul public în domeniul privat (intrând astfel în circuitul civil), nu pot fi efectuate decât în condiţiile legii organice care reglementează proprietatea publică. Prevederea legală conform căreia „hotărârea de trecere a bunurilor din domeniul public în domeniul privat poate fi atacată, în condiţiile legii, la instanţa de contencios administrativ competentă în a cărei rază teritorială se află bunul” devine inaplicabilă, în condiţiile în care statul rămâne titularul dreptului real asupra bunului respectiv[16].

Menţionăm aici faptul că dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. m) din Constituţie acordă numai Parlamentului dreptul de a stabili regimul juridic general al proprietăţii. În acest sens, legea care reglementează regimul juridic al proprietăţii publice trebuie să stabilească criteriile în baza cărora un bun aparţine proprietăţii publice, precum şi condiţiile în care bunul îşi pierde aceste caracteristici; în lipsa unor asemenea reglementări, orice acte de dispoziţie asupra bunurilor din domeniul public sunt de competenţa strictă a Parlamentului, cu atât mai mult cu cât bunurile proprietate publică sunt inalienabile. Un bun aparţinând domeniului public nu poate pur şi simplu, printr-o hotărâre de Guvern, să iasă din domeniul public şi să treacă în domeniul privat, în acest caz nemaiexistând nici o justificare pentru care bunul intrase anterior în proprietatea publică. Este necesară cel puţin o motivare, urmată de o licitaţie/atribuire după criterii concurenţiale. Ceea ce vrem să subliniem ţine de esenţa şi de caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică, iar o exercitare abuzivă a uneia dintre modalităţile specifice de exercitare a acestui drept (darea în administrare, închirierea, concesionarea, darea în folosinţă gratuită) ar subjuga interesul public unor interese contrare principiului supremaţiei statului de drept.

Legea nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie, în mod necesar, să fie completată cu prevederi care să nu lase loc de abuzuri şi să consfinţească regimul juridic al proprietăţii publice reglementat de Constituţie.

În ceea ce priveşte evaluarea bunurilor proprietate publică, se impune respectarea standardelor internaţionale de contabilitate:

– determinarea valorii de utilitate poate fi necesară doar în efectuarea operaţiunilor patrimoniale;

– pot fi utilizate, în acest scop, valoarea nominală, valoarea de intrare, ca valori contabile;

– trebuie ca, iniţial, să fie stabilită valoarea de piaţă (de către un auditor exterior deţinătorului bunului, un evaluator autorizat, în formularea din anul 2003), iar abia după această operaţiune se poate trece bunul din domeniul public în domeniul privat sau poate fi dat în administrare, concesionat ori închiriat.

În ceea ce priveşte inventarierea bunurilor care sunt proprietate publică, suntem de părere că este necesar să se urmeze o procedură unitară, indiferent de titularul dreptului de proprietate.

Potrivit actualei reglementări se înţelege că bunurile proprietate publică a statului au acest regim juridic prin simplul efect al întocmirii inventarului, în timp ce pentru bunurile proprietate publică locală confirmarea acestui regim juridic urmează a se face prin hotărâre a Guvernului (art. 20 şi 21 din lege).

Lipsa unui statut clar, satisfăcător, al proprietăţii a favorizat extinderea corupţiei într-o perioadă în care România se afla în plin proces de tranziţie, în loc de restabilirea dreptului de proprietate având loc o redistribuire a avuţiei naţionale, ceea ce a determinat, în cele din urmă, şi condamnarea României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze intentate de persoane fizice române cărora le-a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor prevăzut în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale[17].

Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că nu este de datoria sa să analizeze temeinicia motivului întemeiat pe neconstituţionalitatea decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, această sarcină aparţinând instanţelor naţionale. Cu toate acestea, ea observă că această analiză era decisivă pentru soluţionarea procedurii. Într-adevăr, dacă tribunalul sau curtea de apel ar fi considerat acest mijloc ca fiind întemeiat, ele ar fi constatat în mod necesar lipsa unui transfer de proprietate valabil şi ar fi obligat statul să-i restituie reclamantului bunul aflat în litigiu.

Analiza acestui motiv era cu atât mai justificată cu cât art. 36 alin. 5 din Legea nr. 18/1991 dispune restituirea bunurilor naţionalizate în baza Decretului nr. 712/1966. Mai mult, art. 6 din Legea nr. 213/1998 impune un control judiciar al constituţionalităţii transferurilor bunurilor în patrimoniul statului intervenite în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Or, trebuie constatat că un astfel de control nu a avut loc în speţă.

Având în vedere incidenţa decisivă a motivului întemeiat pe neconstituţionalitatea decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, Curtea apreciază că el impunea din partea tribunalului şi a curţii de apel un răspuns specific şi explicit. În lipsa unui astfel de răspuns, este imposibil de stabilit dacă aceste instanţe l-au neglijat pur şi simplu sau dacă au vrut să-l respingă, şi, dacă da, din ce motive (a se vedea, mutatis mutandis, Ruiz Torija şi Hiro Balani, p. 12, § 30, şi p. 30, § 28).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că acţiunea reclamantului în procedura de revendicare nu a fost echitabilă. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.[18]

Curtea a subliniat în repetate rânduri că art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine 3 norme distincte: prima normă, prevăzută în prima teză a primului paragraf, este de natură generală şi enunţă principiul respectării bunurilor; a doua normă, inclusă în a doua teză a primului paragraf, reglementează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; a treia normă, menţionată în al doilea paragraf, recunoaşte că statele contractante au dreptul, printre altele, de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general. Aceste norme nu sunt totuşi fără legătură între ele. A doua şi a treia normă privesc cazurile speciale de ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor şi ar trebui interpretate aşadar prin prisma principiului formulat în prima normă [a se vedea, printre altele, James şi alţii împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1986, pct. 37, seria A nr. 98, care reiterează parţial principiile stabilite de Curte în Hotărârea Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, 23 septembrie 1982, pct. 61, seria A nr. 52; a se vedea, de asemenea, Cauza Broniowski împotriva Poloniei (MC) nr. 31.443/96, pct. 134, CEDO 2004-V, şi Hutten-Czapska, citată anterior, pct. 157].

Curtea a hotărât anterior că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 reglementează folosinţa bunurilor, ceea ce intră sub incidenţa art. 1 § 2 din Protocolul nr. 1 (Radovici şi Stănescu împotriva României, citată anterior, pct. 74).

Curtea subliniază că a mai examinat anterior plângeri similare şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea Radovici şi Stănescu împotriva României, citată anterior, Burzo împotriva României, nr. 75.240/01, 4 martie 2008, Popescu şi Toader împotriva României, nr. 27.086/02, 8 martie 2007, Arsenovici împotriva României, nr. 77.210/01, 7 februarie 2008). Curtea nu constată circumstanţe deosebite în cazul de faţă care să necesite abaterea de la jurisprudenţa consacrată. Reclamanţii în cererile de faţă au fost obligaţi, de asemenea, să suporte restrângerea dreptului lor la folosinţa bunurilor ca urmare a legislaţiei defectuoase şi a lacunelor normative existente în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe.

Reclamanţii au susţinut faptul că reglementările interne privind raporturile dintre proprietari şi chiriaşi, împreună cu hotărârile instanţelor interne pronunţate în acest temei, au încălcat drepturile lor de proprietate

Guvernul a recunoscut faptul că refuzul instanţelor interne de a admite acţiunea în evacuarea chiriaşilor a constituit o ingerinţă în dreptul reclamanţilor de folosinţă a proprietăţii lor, ceea ce echivala cu reglementarea folosinţei bunurilor. Instanţele au considerat că ingerinţa era prevăzută de lege, urmărea un scop legitim de interes general şi nu era disproporţionată faţă de scopul respectiv.

Guvernul a evidenţiat diferenţele dintre prezenta cauză şi Hutten-Czapska împotriva Poloniei [(MC) nr. 35.014/97, CEDO 2006-VIII], explicând următoarele: prelungirea legală a contractelor de închiriere în litigiu a fost limitată la 5 ani; proprietarii avuseseră libertatea de a negocia valoarea chiriei cu chiriaşii, în anumite condiţii; iar costul întreţinerii imobilului, conform Legii locuinţei nr. 114/1996, se împărţea între proprietari şi chiriaşi, aceştia din urmă având obligaţia de a acoperi costul reparaţiilor în cazul în care imobilul era avariat în urma folosirii lui necorespunzătoare.

Făcând trimitere la Robitu împotriva României (nr. 33.352/96, decizia Comisiei din 20 mai 1998, nepublicată), Guvernul a considerat că prelungirea legală a contractelor de închiriere – prevăzută în ordonanţă şi menţionată în prezenta cauză de către instanţele interne sesizate cu soluţionarea acţiunilor pentru evacuarea chiriaşilor – urmărea un scop legitim de interes general, şi anume apărarea intereselor chiriaşilor într-un context al insuficienţei locuinţelor cu chirii ieftine. Această prelungire legală, în opinia Guvernului, constituia un just echilibru între interesul general al comunităţii şi cerinţele apărării drepturilor fundamentale ale persoanelor.

În consecinţă, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie ca urmare a ingerinţei în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor[19].

John Nellis a fost unul dintre artizanii politicilor adoptate de Banca Mondială în ajutorul acordat ţărilor postcomuniste în procesul de privatizare. Aflat la o conferinţă a Băncii Mondiale la Washington în calitate de consultant independent, Nellis a acordat un interviu unui ziar central[20].

„- Din experienţa dvs. cu procesul de privatizare prin care a trecut România, care au fost greşelile majore?

– Au fost făcute două greşeli. Prima, de partea Guvernanţilor români la începutul tranziţiei, care au căutat o formă de a introduce privatizarea fără pierderi politice. A doua greşeală a fost făcută de cei care i-au ajutat – experţii Băncii Mondiale, consilierii şi economiştii externi, Guvernele statelor UE şi SUA –, care au crezut că pot introduce proprietatea privată foarte rapid, fără să se preocupe foarte mult de crearea altor instituţii care să asigure buna funcţionare a proprietăţii private. Aşa că, pe de o parte, Guvernul a vrut o privatizare nedureroasă, iar finanţatorii şi experţii străini o formă foarte rapidă de privatizare. Din acest motiv au apărut în România tot felul de scheme dubioase de îmbogăţire – cum au fost acele fonduri de investiţii private ce au dat faliment foarte repede. În plus, finanţatorii externi condiţionau acordarea de împrumuturi nerambursabile de un anumit număr de privatizări. A fost un entuziasm excesiv pentru privatizări, fără a se lua în considerare faptul că pieţele nu pot funcţiona corect pentru că nu există la baza nişte instituţii solide. Când privatizezi într-un sistem legal încă legat de regimul comunist, în care nu au existat coduri comerciale, fără tradiţia aplicării contractelor comerciale, fără a stabili reguli clare despre ceea ce e permis şi ce nu în economia de piaţă, multe persoane obţin beneficii, nu neapărat ilegale, pentru că legile permiteau, dar cu siguranţă injuste.

– Legile au fost făcute tocmai pentru că acele persoane să poată profita – clientelismul politic e şi azi o problemă în România.

– Da, cu siguranţă. Este un fenomen care nu a apărut doar în România, ci în multe alte ţări aflate în tranziţie – Rusia, Cehia, Slovacia. La mijlocul anilor ‘90, când am fost în România, Guvernul era foarte rezervat faţă de privatizări. Asta spre deosebire de alte state est-europene, care au privatizat foarte rapid şi care, deşi au o amintire negativă legată de privatizările imorale şi dăunătoare societăţii –, spun acum „gata, a trecut, acum suntem în sistemul economiei de piaţă şi nu ne mai întoarcem la ce a fost înainte”. România a fost mai lentă – marile privatizări au avut loc recent, dar poate pe undeva a fost mai bine aşa, pentru că licitaţiile au avut loc cu mai mulţi ofertanţi, iar preţul obţinut a fost mai mare decât, spre exemplu, în Rusia, unde privatizările au fost dezastruoase pentru că întreprinderile au fost preluate de oameni din interior.

– Credeţi că presiunea dinspre UE şi alte organisme internaţionale a fost prea mică sau tardivă în ce priveşte buna funcţionare a statului de drept, combaterea corupţiei şi aplicarea legilor?

– Presiunea UE a fost cu siguranţă o forţă pozitivă, chiar dacă tardivă, care a ajutat pe termen lung. Dar ceea ce vedem acum, după aderare, e că presiunea de a reforma instituţiile s-a oprit. şi cred că trebuie să fiţi iarăşi cu garda sus în această privinţă. Presiunea trebuie să vină din interiorul României. Desigur că acest gen de presiune nu se cultivă peste noapte, ci evoluează treptat din forţele politice ale societăţii. Dar începutul e bun, datorită rezultatelor obţinute pentru aderarea la UE.

– Avem un Guvern liberal, dar avem şi politici mai degrabă populiste – cum ar fi recenta lege privind majorarea pensiilor. Sechele comuniste sau simple „pomeni electorale”?

– Trebuie să spun că nu cunosc multe detalii despre scena politică românească actuală şi despre politicile adoptate de Guvern. Pe de altă parte, categoric că România, la fel ca şi celelalte ţări din regiune, suportă încă şi va mai suporta consecinţele moştenirii comuniste. Cred că vom vedea un clivaj mare între percepţia vechii generaţii şi a noii generaţii. Tinerii care au crescut în capitalism şi cu modelul european au aşteptări diferite faţă de ceea ce vor să facă în viaţă şi ceea ce statul trebuie să facă pentru ei. Generaţia mai în vârsta are o viziune diferită şi va trece probabil o generaţie până când moştenirea trecutului se va stinge.

– În lucrările dvs. din anii ’90 eraţi foarte entuziast cu privire la succesul ţărilor care şi-au privatizat activele statului. Sunteţi la fel de optimist acum, mai ales dacă ne uităm la Rusia sau Venezuela, care renaţionalizează companiile energetice?

– Da, recunosc că am împărtăşit şi eu optimismul excesiv al observatorilor externi din anii ’90. Dar trebuie să spun că am început să am dubii destul de devreme. În 1999 am scris o lucrare intitulată „Timpul să regândim privatizările din economiile în tranziţie”, în care argumentam că entuziasmul nostru iniţial nu era justificat şi că în unele privinţe ne-am mişcat prea mult şi prea repede. Asta nu înseamnă că nu trebuia privatizat, subliniez încă o dată, ci trebuia acordată mai multă atenţie instituţiilor statului de drept. Singurul motiv pentru care Rusia îşi permite acum să renaţionalizeze este acelaşi cu al Venezuelei: pentru că au profituri de miliarde de dolari din petrol, care le permit sa subvenţioneze ineficienţele şi pierderile concernelor de stat. Dar ţări ca România, Bulgaria sau Cehia, care nu au asemenea resurse, nu-şi pot permite să renaţionalizeze întreprinderile.”

Premise exterioare actului de justiţie. Captaţia statului. Procesul de privatizare a fost văzut deseori în presă ca o sursă de corupţie la toate nivelurile. Modul în care s-a făcut privatizarea unor societăţi a ridicat şi continuă să ridice semne de întrebare. În această categorie intră privatizarea unor societăţi precum Romtelecom, Sidex, Combinatul Siderurgic Reşiţa, IPRS Băneasa, Balneoclimaterica Sovata, Petrom etc.

Cu toate acestea, în pofida nenumăratelor articole de presă, până în prezent nu există cazuri importante în care să se fi dovedit fraude comise de funcţionarii statului însărcinaţi cu privatizarea^[21].

Fenomenul insolvenţelor nu a ocolit niciun judeţ din România în ultimii cinci ani, perioadă în care la fiecare 200 de locuitori ai ţării o firmă a intrat în incapacitate de plată.

Cei aproximativ 2.300 de prac­ti­cieni în insolvenţă din Ro­mâ­nia au avut de gestio­nat în ultimii cinci ani peste 90.000 de dosare ale unor fir­me ajun­se în incapacitate de plată, ceea ce în­seamnă că fiecare prac­ti­­cian, fie el avo­cat, econo­mist sau inginer, a avut, în me­die, pâi­­­nea şi cuţitul pentru aproa­pe 40 de com­panii, de la buticul si­tuat la parterul blo­cului la mal­luri, proiecte cu sute de apar­­tamente sau giganţi indus­triali ca Hidroelectrica[22].

Reprezentanţii Casei de Insolvenţă Transilvania (CITR), în portofoliul căreia se află companii precum Rom­strade, Piritex sau Leonar­do, au încercat să anticipeze evo­luţia numărului de insolvenţe în următorii doi ani printr-o corelaţie cu creditele restante la bănci.

Astfel, practicienii au luat ca punct de por­nire sfârşitul anului 2008, când rata creditelor res­tante era de 1,41% la un vo­lum de fi­nan­­ţări acordate com­paniilor de 23 mld. euro.

La sfârşitul anului trecut, creditele acor­date companiilor au ajuns la 28,1 mld. euro, în timp ce împrumu­tu­rile res­tan­te au ajuns la 12,58%. În ultimele şa­se luni ale anului trecut media de creş­tere a creditelor restante a fost de 0,27% pe lună, iar practicienii CITR progno­zea­ză că această cadenţă se va menţine pâ­nă la finalul anului 2014, când cre­di­te­le restante ar putea depăşi 19% din fi­nan­­ţările acordate de bănci companiilor.

Luând în calcul o medie de 50 de angajaţi per companie, insolvenţele din următorii doi ani ar putea afecta direct apro­ximativ 23.000 de salariaţi, iar prin­tr-un „efect de domino“ consecin­ţele aces­tei situaţii ar putea fi chiar mai tragice.

Cu alte cuvinte, mediul de afaceri local a traversat deja aproape cinci ani în care beculeţul roşul cu „alertă de insolvenţă“ a fost aproape în perma­nenţă aprins într-un colţ de monitor, dar nici situaţia următorilor doi ani nu se prezintă deocamdată „roz“.

Şocurile din industrie se ţin lanţ: Oltchim, Arpechim, Mechel, iar guvernul nu găseşte soluţii. Unde este industria românească după 20 de ani de privatizare şi reformă?

Oprirea activităţii la Oltchim, posibila demolare a Arpechim, amenin­ţa­rea cu închiderea a unui grup siderurgic cu peste 6.000 de angajaţi – Mechel, aduc în discuţie ceea ce s-a întâmplat cu industria românească în ultimii 20 de ani.

Datele publicate  de Statistică arată o scădere a industriei în trimestrul IV din 2012 cu 2,4% faţă de aceeaşi perioadă de anul trecut, în condiţiile în care în 2010, 2011 şi primele trei sferturi din 2012 a fost necontenit pe creştere. Cea mai mare parte a întreprinderilor de stat au fost privatizate, dar, privatizate sau nu, cu capital privat românesc sau străin, puţine companii industriale au rezistat în România, iar acum cel mai important sector din economie trece printr-un nou val de închideri.

Ce se va alege de industria românească în acest ritm şi ce se mai poate face, dacă se mai poate face ceva? De ce am ajuns aici?

“În 1989 România era a patra ţară din lume care încerca să producă totul la nivel intern şi când încerci să produci tot nu poţi să le faci performante. Industria electronică din România a fost prima care a dispărut după ’89, într-un an, pentru că au venit Sony, Philips, Panasonic cu preţuri mai mici şi o calitate superioară şi au ras tot. Platforma de tuburi de la Pipera şi altele au dispărut. Noi nu ţineam cont de costuri până în 1989 şi nu aveam o piaţă concurenţială. Pe noi ne-a lovit mai puternic decât alte state precum Cehia sau Polonia pentru că economiile acestora aveau o oarecare deschidere înainte de liberalizarea pieţei”,[23]

“Noi aveam în plan să facem cinci centrale nucleare la Cernavodă. După 1990 banii de investiţii s-au risipit, s-au dus pe protecţie socială şi pe altele în loc să se facă căi ferate, metrou şi să dea de lucru la oameni.

S-au făcut trei staţii de metrou în 23 de ani. Noi am vrut să fim unici şi să facem totul când toate investiţiile pe care le-am făcut după ’89 trebuiau să fie în armonie cu Europa şi cu toată lumea”, consideră Petru Ianc .

În timp ce unii specialişti spun că de vină a fost lipsa de viziune a statului şi politicile industriale, alţii cred că nu acestea au fost principala problemă. “Este ideal să ai politici industriale, dar nu m-aş aventura. A gândi că statul are viziu­ne şi să investească în Oltchim când alţii închid şi arabii investesc în capacităţi foarte mari mi se pare aventuros.

El spune că înainte de ’89 firmele aveau un puternic rol de protecţie socială, iar locurile de muncă au dispărut în urma eficientizării Aveam economii intensive în forţă de muncă, dar am ră­mas descoperiţi la capital. Când am pornit liberalizarea eco­nomiei, nu am avut instituţii puternice anticorupţie şi fiecare a furat cât a putut.  .[24]

Pe de altă parte, închiderile de uzine au avut un impact puternic social şi nefavorabil asupra oraşelor şi industriile care au mai rămas sunt puţine la număr.

Cazul recent al muncitorului de la Mechel Câmpia Turzii care s-a sinucis pentru că nu-şi mai putea plăti ratele la bancă arată disperarea oamenilor care rămân fără locuri de muncă în oraşe în care în afară de o fabrică sau două mai mari există foarte puţine oportunităţi de angajare.

“Combinatul de oţeluri speciale de la Târgovişte a fost concepută în anii ’70 pentru că aveam o industrie de armament foarte dezvoltată, aveam fabrici de rulmenţi, camioane şi automobile, toate consumând oţeluri speciale. După ’90 toate au dat faliment şi combinatul a ajuns să producă oţel beton, care este cel mai ordinar produs al siderurgiei” [25]

Există desigur şi exemple de privatizări care au avut rezultate bune, cum ar fi Dacia, Aerostar, Silcotub şi Azomureş, companii care au reuşit să rămână pe piaţă, să se impună şi să creeze noi locuri de muncă şi să contribuie la creşterea economică a României.

“În situaţia în care încerci peste noapte să faci ceea ce nu s-a făcut în timp nu cred că este măsura cea mai bună. Din punctul meu de vedere foarte multe se datorează politicilor greşite aplicate de instituţiile care s-au succedat, precum FPS, APAPS şi AVAS. Dacă ne uităm înapoi în istorie, vom constata că noi ne-am bătut joc de sectorul industrial. Toate activităţile acestor combinate erau profitabile şi ar fi adăugat foarte multă valoare adăugată în prezent. Siderca Călăraşi, spre exem­plu, combinatul[26]

Astra Vagoane Arad a intrat în insolvenţă, odată cu grupul IRS [27].

În Reşiţa numai disponibilizările de la producătorul de utilaj greu UCM Reşiţa şi combinatul siderurgic TMK Reşiţa au lăsat pe drumuri circa 22.500 de oameni.

UCM Reşiţa a intrat în 2011 în insolvenţă [28] .

Industria Sârmei Câmpia Turzii a fost deţinută până recent de Mechel. Afacerile acestei companii includ patru segmente: minerit, siderurgie, feroaliaje și putere. Mechel asociază producători de cărbune, minereu de fier, nichel concentrat, ferosiliciu din oțel, FEROCROM, laminate, produse, hardware, energie electrica si termica[29].

Mechel Câmpia Turzii   este un combinat siderurgic unde se producea sârmă, plase de sârmă şi oţel beton. Combinatul a fost privatizat în 2003 şi a fost preluat pentru suma de 27,2 mil. euro de către firma Conares Trading din Elveţia, care a devenit ulterior parte a grupului rus Mechel. La privatizare în combinat lucrau 5.600 de oameni, iar în prezent la Câmpia Turzii au mai rămas circa 300 de muncitori în urma disponibilizărilor. Deşi ruşii şi-au îndeplinit condiţiile din contractul de privatizare,  Mechel a închis majoritatea capacităţilor de producţie din cauza condiţiilor de piaţă nefavorabile şi a vândut combinatul în prima parte a anului 2013 către firma Invest Nikarom. În prezent combinatul este oprit şi situaţia acestuia este incertă.

Phoenix Baia Mare este o fabrică de rafinare a cuprului, una dintre cele mai mari din România, cu o capacitate de 40.000 de tone de catoade. Fabrica a fost privatizată în 1999 de APAPS şi preluată de firma britanică Allied Deals, care la acea vreme a preluat şi producătorul din sectorul cuprului Elcond Zalău. În prima parte a anului 2002 Alliend Deals a intrat în faliment, iar în primăvara anului 2003 cele două fabrici au fost preluate cu 3,6 mil. dolari de doi foşti bancheri, care le-au fuzionat şi au format Cuprom România. De la circa 2.900 de salariaţi în 1999 la Phoenix Baia Mare şi alţi 3.000 de angajaţi la Elcond Zalău până în 2003 în cele două fabrici mai lucrau în total doar 730 de oameni.

Cuprom SA este cea mai mare companie producatore de cupru din Romania si una dintre cele mai mari din Estul Europei, care detine facilitati de productie pentru topirea, rafinarea, laminarea, trefilarea, toronarea si emailarea cuprului.

Cuprom SA este unicul producator de cupru electrolitic, sârma turnata si laminata si conductoare emailate din România.

Activitatea firmei consta in reciclarea, rafinarea si transformarea cuprului. Produsele   sunt certificate ISO 9001:2000, ISO/TS 16949: 2002 si EN ISO 14001:2004. Obiectivul   este sa se mentină pozitia de lider, diversificandu-se continuu activitatea, cautand noi oportunitati de dezvoltare[30].

Cuprom a intrat în insolvenţă la finele anului 2008 în urma unor pierderi semnificative cauzate de fluctuaţii ale preţului cuprului şi ulterior firma a intrat în lichidare.

Astra Vagoane Arad este cel mai mare producător de vagoane din România şi avea în 1989 circa 16.000 de salariaţi. În anul 1999, când a fost privatizată şi preluată de grupul Trinity Industries, compania mai avea 2.500 de angajaţi. Trinity a preluat fabrica pentru 50 mil. dolari şi s-a angajat să investească alte 50 mil. dolari în companie. În urma restructurărilor la nivel de grup în 2002 Trinity a vândut fabrica grupului International Railway Systems, pentru un preţ de lichidare de 30 mil. dolari, tranzacţie care includea mai multe fabrici de fabrici şi active. Până în 2008 afacerile Astra Vagoane au crescut de mai multe ori şi au ajuns la 594 mil. lei (134 mil. euro), însă din cauza lipsei de comenzi grupul IRS a intrat în insolvenţă odată cu compania din Arad, iar din companie au fost disponibilizaţi circa 800 de salariaţi. Astăzi Astra Vagoane este deţinută de firma nemţească Astra Rail Management.

International Railway Systems – membrii Astra Vagoane Arad, Meva SA si Romvag Caracal, toate cele trei companii in insolventa din anul 2010, au fost preluate de peste 30 de milioane de euro printr-un joint-venture, inclusiv două societăți cu sediul în Germania și Țările de Jos.

“Tranzacția reprezintă o măsură de recuperare,  a integrat: infuzie de capital, accesul pe piață, echipa de management și de sprijin din partea creditorilor. Am evita astfel oprirea a trei companii și tăierea  de peste 1.500 de locuri de muncă “,[31] Suma de peste 30 de milioane EUR vor intra în conturile creditorilor, RBS Bank, ING, Citibank Europe si Piraeus Bank, care a creditat dezvoltarea fabricilor de 120 de milioane EUR.
Activele celor trei fabrici au fost transferate către o alta companie, numita Astra Rail Industries, deținută de Astra feroviar Management BV cu sediul în Țările de Jos, cu o pondere de 95% și de Astra management feroviar cu sediul în Germania, cu 5%,  [32].

Înainte de Revoluţie la Combinatul Siderurgic Hunedoara lucrau peste 20.000 de oameni. În 2003, când a fost privatizat, mai avea 2.200 de salariaţi, iar din aceştia în 2011 mai lucrau 683 de oameni. Pe fondul crizei fabrica din Hunedoara a raportat pierderi semnificative în ultimii ani care au determinat grupul ArcelorMittal[33] să aducă în companie o sumă record, de 350 mil. lei (80 mil. euro). Din această sumă circa 50 mil. euro au fost investiţi într-o nouă linie pentru producţia de europrofile care a fost pusă în funcţiune recent. ArcelorMittal Hunedoara a închis anul 2011 cu pierderi de 19,8 mil. lei (4,5 mil. euro) şi a avut afaceri de 388 mil. lei (89 mil. euro)[34]

Uzina Constructoare de Maşini (UCM) Reşiţa este un producător de utilaje grele care înainte de 1990 avea 15.000 de salariaţi. Firma a fost privatizată în 2003 de APAPS, când la conducerea instituţiei se afla Ovidiu Muşetescu, şi a fost cumpărată cu 13,1 mil. euro de către elveţienii de la INET AG Elveţia. După privatizare compania s-a menţinut mai mult pe pierdere, iar în urma unui scandal de returnare ilegală a TVA compania a raportat pierderi de mai multe zeci de milioane de euro, fiind nevoită să-şi declare insolvenţa. Astăzi uzina mai are 2.000 de salariaţi şi este administrată judiciar de Euro Insol, care a readus-o pe profit[35].

Combinatul Siderurgic Reşiţa avea înainte de 1990 aproape 10.400 de salariaţi. În septembrie 2000, Fondul Proprietăţii de Stat a încheiat contractul de privatizare a societăţii cu firma americană Noble Ventures. Guvernul era condus atunci de Mugur Isărescu. Ulterior s-a dovedit că americanii nu aveau banii promişi pentru investiţii şi nici măcar să plătească acţiunile, astfel că în 2003 contractul a fost anulat. Între timp, însă situaţia companiei s-a înrăutăţit şi mii de oameni au rămas fără locuri de muncă. În 2004 statul a vândut pachetul majoritar de acţiuni către grupul rus TMK pentru un euro. Ruşii au făcut investiţii şi continuă producţia, iar în 2011 au avut profit. În combinat mai lucrează 780 de salariaţi.[36]

Oltchim Râmnicu Vâlcea era cel mai mare combinat chimic din România şi avea înainte de 1999 circa 7.300 de angajaţi. De-a lungul timpului au existat nenumărate tentative de privatizare, însă compania a rămas în portofoliul statului. Compania a fost condusă timp de 20 de ani de Constantin Roibu, care a realizat mai multe investiţii cu preţul unor împrumuturi la bănci. Combinatul s-a menţinut pe un uşor profit până în 2007, când Petrom a decis să închidă secţia din cadrul Arpechim care asigura materia primă de bază pentru Oltchim, fapt pentru care combinatul a funcţionat ulterior la subcapacitate şi a produs pierderi majore. În 2009 Oltchim a preluat secţia de petrochimie de la Piteşti, dar nu a mai avut bani pentru repornirea acesteia, astfel că în 2012 sub presiunea datoriilor de peste 800 mil. euro şi-a anunţat insolvenţa, moment în care în companie mai lucrau 3.300 de salariaţi.[37]

Electroputere Craiova (EPT) care de-a lungul istoriei a produs 2.400 de locomotive diesel şi peste 1.000 de locomotive electrice şi asigura în anul 1999 locurile de muncă a circa 5.800 de oameni a rămas mai mult o amintire. După anul 2001 compania care se afla în portofoliul statului a început să raporteze pierderi şi din cauză că reprezenta o povară pentru buget a fost privatizată în anul 2007 de către Teodor Atanasiu, preşedintele AVAS, şi preluată de grupul Al-Arrab care promisese să crească de cinci ori vânzările şi să dezvolte activitatea de producţie a locomotivelor. Arabii au plătit 2,3 mil. euro pe pachetul de acţiuni al Electroputere, în 2010 au vândut active ale companiei de 30 mil. euro şi în 2012 au renunţat definitiv la producţia de locomotive. În plus, compania a raportat în fiecare an pierderi după privatizare, iar de la 2.550 de angajaţi au mai rămas circa 1.000 de oameni în companie[38].

Alro Slatina este cea mai mare companie din sectorul metalurgiei neferoase din România. Privatizarea companiei este una controversată pentru că ruşii au cumpărat de pe bursă un pachet de circa 40% din acţiuni, iar în anul 2002 statul, care deţinea controlul companiei la acel moment, le-a vândut o participaţie de circa 10% din acţiuni suficientă pentru ca grupul rus să preia controlul. În urma majorărilor de capital ulteriore, participaţia statului s-a diluat, iar grupul Vimetco a ajuns să deţină aproape 90% din acţiuni. Ruşii au făcut profituri semnificative după privatizare pe fondul investiţiilor realizate, dar mai ales ca urmare a unui preţ scăzut la energie de la Hidroelectrica. În 2012 Hidroelectrica, care a intrat în insolvenţă, a renegociat contractul şi Alro a raportat în acelaşi an primele pierderi. Vimetco a investit circa 600 mil. dolari în compania românească, însă cu profiturile de la Alro a finanţat o parte din construcţia a trei combinate de aluminiu în China. De la 3.700 de salariaţi, câţi avea la privatizare, în Alro mai lucrează în prezent circa 2.500 de oameni [39].

Aro Câmpulung, unul dintre simbolurile industriei româneşti şi singura fabrică care producea maşini de teren în România exportând 90% din producţie înainte de ’89, a fost privatizată în anul 2003 şi preluată de firma americană Cross Lander,   Cross Lander a plătit pe pachetul majoritar de acţiuni al Aro suma de 150.000 de dolari şi a beneficiat de ştergerea datoriilor la bugetul de stat, Aro a intrat în faliment în 2006. Aro înregistra pierderi de câteva zeci de milioane de lei anual şi înainte şi după privatizare[40].

Producătorul de ţevi ArcelorMittal Tubular Products Roman (fostul Petrotub) a fost privatizat în anul 2004, Combinatul a fost preluat de grupul Mittal pentru suma de 6 milioane de dolari, a beneficiat de ştergerea datoriilor la privatizare şi investiţiile asumate s-au cifrat la 77 de milioane de dolari. În anul 2011 ArcelorMittal Roman a avut afaceri de 748 mil. lei (171 mil. euro) şi o pierdere de 26,4 mil. lei (6 mil. euro)[41].

Fortus Iaşi avea 15.000 de angajaţi şi se axa pe producţia de maşini şi utilaje de mari dimensiuni, precum părţi sub presiune. Compania se adresa unor industrii diverse, precum cea navală, industriei hidro sau sectoarelor de rafinare şi petrochimie. Fortus Iaşi a ajuns să fie deţinută de ruşii de la Atom Stroi prin intermediul Metalexportimport. În 2008, pe fondul nerealizării investiţiilor la care se angajase, AVAS a desfiinţat contractul de privatizare şi firma a revenit în portofoliul statului.  Fortus a intrat în faliment în 2012[42].

În 2004 Tractorul Braşov a fost la un pas de a fi privatizată şi preluată de italienii de la Landini, însă în urma tergiversărilor nu a mai avut loc, iar situaţia companiei a continuat să se deterioreze, în 2007 declarându-şi falimentul. Activele uzinei au fost achiziţionate în acelaşi an pentru suma de 92 mil. euro de firma imobiliară Flavus Invest Bucureşti, controlată de fondul britanic de investiţii Centerra Capital Partner[43].

Rulmentul Braşov a fost scoasă la privatizare de 13 ori după 1990, fără succes însă, astfel că pe fondul agravării situaţiei financiare a companiei care adunase datorii de 245 mil. lei, în 2007 şi-a declarat falimentul, moment în care au fost concediaţi şi cei 2.000 de salariaţi care mai lucrau în companie.  Rulmentul s-a menţinut pe profit până în anul 2002, când a raportat pierderi de 2,6 mil. lei la afaceri de 118,8 mil. lei, moment la care compania a început să înregistreze pierderi din ce în ce mai mari.

În 2008 Roman Braşov (Întreprinderea de Autocamioane Braşov sau Uzina Steagul Roşu)  mai avea la privatizare 8.600 de salariaţi, fiind preluată de Pesaka Astana din Malaiezia pentru suma simbolică de un euro cu promisiunea unor investiţii de 50 mil. euro. La scurt timp după privatizare, în 2004,   acţionar principal a devenit Asociaţia Pro Roman Braşov . În companie au mai rămas 450 de salariaţi[44].

Privatizarea combinatului siderurgic ArcelorMittal Galaţi (fostul Ispat Sidex),   cu pierderi de un milion de dolari pe zi înainte de privatizare,   a ajuns pe profit după ce a fost preluată de indianul Laksmi Mittal.  Profiturile realizate de combinat în primii ani după privatizare au fost anulate de pierderile cumulate după anul 2008 pe fondul crizei, care au depăşit 600 mil. euro.

Conducerea ArcelorMittal Galaţi, cel mai mare combinat siderurgic controlat de miliardarul Lakshmi Mittal, şi-a anunţat intenţia de a mai demola unul dintre cele cinci furnale care existau în momentul privatizării pe platforma industrială de la Galaţi, după ce la finele anului trecut a trimis la fier vechi un alt furnal. „Furnalul nr. 2 nu mai face parte din actuala structură industrială din cauza capacităţii sale mici de producţie, performanţelor tehnice reduse, nivelului scăzut de automatizare şi a impactului mare asupra mediului, comparativ cu furnalele aflate în operare“, spun reprezentanţii ArcelorMittal Galaţi. După demolarea acestor unităţi de producţie combinatul va mai rămâne cu o capacitate maximă de 3 mil. tone de oţel brut, faţă de 5 mil. tone cât avea în 2001 la privatizare[45].

Şantierul Naval Constanţa (SNC) a fost privatizată în 2002 de APAPS şi preluată de firma Resource International din Insulele Marshall.   Ulterior criza financiară a afectat serios activitatea şantierului care nu a mai avut comenzi şi a disponibilizat o mare parte din angajaţi, ajungând la circa 1.350 de salariaţi, iar afacerile au scăzut de circa nouă ori.

Combinatul siderurgic din Călăraşi, redenumit Siderca şi-a anunţat falimentul în anul 2000. În ianuarie 2003 activele viabile ale combinatului au fost preluate de Donasid. Italienii au vândut mai departe compania către liderul în producţia de ţevi la nivel mondial, Tenaris. Mai târziu a integrat activitatea oţelăriei, cu o capacitate de 470.000 de tone, sub umbrela producătorului de ţevi Silcotub Zalău. În acest moment Silcotub este cea mai mecanizată şi profitabilă companie din sectorul siderurgic, realizând în 2011 un profit net de 107,5 mil. lei (25 mil. euro) la afaceri de 1,44 mld. lei (330 mil. euro).   [46]

Turnu SA Turnu Măgurele a fost lichidată în 2004, iar activele au fost preluate de grupul Interagro prin firma Donau Chem. Donau Chem a avut anul trecut afaceri de 19 mil. euro cu 1.021 de salariaţi. [47]

Republica Bucureşti a fost preluată de un consorţiu de patru firme ruseşti. APAPS a decis câteva luni mai târziu să rezilieze contractul după ce cumpărătorul nu şi-a îndeplinit condiţiile şi a disponibilizat muncitorii. În 2008 indienii de la Maharashtra Seamless au preluat activele fabricii pentru un preţ de lichidare de 6,1 mil. euro. Aceştia au luat utilajele de producţie de la Republica şi le-au transferat în India.

Uzinele 23 August (actualul complex Faur)   au fost preluate, la sfârşitul anului 2003, de un consorţiu format din firmele Laminate Bucureşti, Relco Bucureşti, Rafinăria Astra Română Ploieşti şi Begacom Bucureşti, în cadrul unei tranzacţii în valoare de 3,5 mil. euro. În urma unei majorări de capital în valoare de 2,9 mil. euro realizată în 2005,   grupul  Bega  a preluat controlul companiei   La privatizare compania genera pierderi de 74 mil. lei, iar mai apoi a devenit profitabilă, în 2011 raportând un profit de 5,8 mil. lei. Pe de altă parte, activitatea s-a restrâns semnificativ, afacerile ridicându-se în 2011 la 28,2 mil. lei, adică jumătate faţă de momentul privatizării[48].

Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti (IMGB), deşi continuă să fie unul dintre jucătorii de top din industria românească, la IMGB mai lucrează circa 700 de oameni. Firma a fost preluată în 1998 de concernul norvegian – britanic Kvaerner pentru suma simbolică de 1 dolar. În 2006 Kvaerner a vândut-o către grupul coreean Dossan . Firma a raportat pierderi în fiecare an deşi Dossan a investit mai multe zeci de milioane de euro pentru modernizarea acesteia. În 2011 compania a avut pierderi de 19,5 mil. lei la afaceri de 406 mil. lei.[49]

Timpuri Noi a fost privatizată, pachetul de control fiind preluat de salariaţi. După privatizare compania a continuat să raporteze an de an pierderi,  activitatea s-a restrâns , au mai rămas circa 130 de salariaţi şi afacerile firmei s-au învârtit în 2011 în jurul cifrei de 6,5 mil. lei (1,5 mil. euro)[50].

Laminorul Brăila, cu datorii de 57,2 milioane de lei, a intrat în insolvenţă, aceasta fiind a doua fostă companie Mechel care solicită o astfel de măsură.

Cererea de intrare în insolvenţă a fost aprobată marţi de Tribunalul Brăila, potrivit unui comunicat al companiei transmis miercuri Bursei de Valori Bucureşti.

Administratorul judiciar al combinatului este firma RVA Insolvency Specialists din Bucureşti.

Celălalt fost combinat al Mechel, Mechel Târgovişte, a intrat în insolvenţă la sfârşitul lunii februarie.

Grupul rus Mechel a vândut, în februarie, pentru preţul simbolic de 230 de lei (52 euro) cele patru combinate metalurgice pe care le deţinea în România, puternic îndatorate, către firma Invest Nikarom din Bucureşti, controlată de două persoane cu cetăţenie rusă.

Tranzacţia a vizat compania Mechel East Europe Metallurgical Division SRL şi combinatele Ductil Steel Buzău, Ductil Steel Oţelu Roşu, Mechel Câmpia Turzii, Mechel Târgovişte şi Laminorul Brăila.

Istoricul privatizării societăţilor comerciale – Legea nr. 58/1991. În vederea realizării transferului proprietăţii de stat către sectorul privat, în condiţiile asigurării distribuirii echivalentului a 30% din capitalul social al societăţilor comerciale către cetăţenii români îndreptăţiţi, a fost adoptată Legea privatizării societăţilor comerciale, nr. 58 din 14 august 1991[51], care cuprinde reglementări privind vânzarea de acţiuni sau active ale societăţilor comerciale către persoane fizice sau juridice, române sau străine.

Legea a stabilit cadrul juridic corespunzător transferului proprietăţii de stat în proprietatea privată a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice.

În acest scop, prin lege se reglementează:

a) procedura privind distribuirea gratuită de certificate de proprietate către cetăţenii români îndreptăţiţi;

b) metodele de privatizare a societăţilor comerciale;

c) oferirea spre vânzare de acţiuni sau active ale societăţilor comerciale către salariaţii acestora;

d) participarea persoanelor fizice şi a persoanelor juridice, române sau străine, la vânzarea-cumpărarea de acţiuni sau active ale societăţilor comerciale.

Legea se aplica societăţilor comerciale pe acţiuni sau cu răspundere limitată, constituite conform dispoziţiilor capitolului III al Legii nr. 15/1990, precum şi societăţilor comerciale înfiinţate prin asocierea societăţilor comerciale cu acţionar unic statul român, în condiţiile Legii nr. 31/1990 şi unor regii autonome ce se vor transforma, prin hotărâri ale Guvernului, în societăţi comerciale.

Privatizarea societăţilor comerciale se realiza prin transferul gratuit al unei părţi din acţiunile statului şi prin vânzarea acţiunilor rămase după transfer, în condiţiile prezentei legi.

De asemenea, părţi ale patrimoniului unor societăţi comerciale puteau fi înstrăinate sub forma directă a vânzării de active, în condiţiile prevăzute de lege.

Transferul gratuit avea loc pe calea distribuirii de certificate de proprietate.

Certificatele de proprietate erau acţiuni la societăţi comerciale de natură financiară, denumite Fonduri ale Proprietăţii Private.

Deţinătorii certificatelor de proprietate aveau dreptul, în condiţiile prevăzute de lege, să opteze pentru:

a) vânzarea certificatelor de proprietate;

b) schimbarea certificatelor de proprietate în acţiuni, în condiţii de piaţă, la orice societate comercială care urmează a fi privatizată, oricând, într-o perioadă de cel mult cinci ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi;

c) transformarea certificatelor de proprietate, rămase la sfârşitul perioadei de cinci ani, în acţiuni la Fondurile Proprietăţii Private, după organizarea acestora în societăţi comerciale de tipul fondurilor mutuale.

Gestionarea şi vânzarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute de stat se realiza prin intermediul unei instituţii publice, cu caracter comercial şi financiar, denumită Fondul Proprietăţii de Stat.

Articolul 4 din lege dispunea înfiinţarea a cinci Fonduri ale Proprietăţii Private, societăţi comerciale pe acţiuni. Statutul-cadru al Fondurilor Proprietăţii Private se propunea de Guvern şi se aproba de către Parlament.

Fondurile Proprietăţii Private deţin iniţial, în total, 30% din capitalul social al societăţilor comerciale organizate conform prevederilor capitolului III din Legea nr. 15/1990, cu excepţia părţii de capital social al societăţilor comerciale care se privatizează în condiţiile prevăzute de Legea nr. 58/1991.

Distribuirea a 30% din capitalul social al societăţilor comerciale între cele cinci Fonduri ale Proprietăţii Private a fost efectuată de Agenţia Naţională pentru Privatizare.

În calitate de acţionari la societăţile comerciale, Fondurile Proprietăţii Private exercită în raporturile cu acestea toate drepturile şi obligaţiile ce le revin .

Fondurile Proprietăţii Private îndeplinesc următoarele obiective principale:

a) emit certificate de proprietate în condiţiile prevăzute de lege;

b) urmăresc maximizarea profiturilor ce revin deţinătorilor certificatelor de proprietate;

c) examinează şi stabilesc modalităţile de utilizare a certificatelor de proprietate pentru obţinerea de acţiuni ale societăţilor comerciale;

d) asigură servicii de brokeraj, în scopul schimbării certificatelor de proprietate, pe care le-au emis, în acţiuni, pe baza condiţiilor de piaţă;

e) restructurează portofoliul de acţiuni şi efectuează noi investiţii, în vederea maximizării valorii de piaţă a certificatelor de proprietate;

f) iniţiază măsuri de accelerare a privatizării societăţilor comerciale arondate fiecăruia, inclusiv prin vânzarea de acţiuni, indiferent dacă acestea aparţin Fondului Proprietăţii de Stat, şi informează acest fond cu privire la respectivele măsuri.

Fiecare Fond al Proprietăţii Private este condus de un consiliu de administraţie, compus din 7 membri.

Legea prevedea că fiecare Fond al Proprietăţii Private foloseşte veniturile şi profitul realizate, în proporţiile stabilite de consiliul său de administraţie, pentru următoarele scopuri:

a) distribuirea de dividende deţinătorilor de certificate de proprietate;

b) depuneri în conturi purtătoare de dobânzi;

c) acoperirea tuturor cheltuielilor necesare funcţionării şi orice alte operaţiuni comerciale în legătură cu obiectul lor de activitate.

Fondurile Proprietăţii Private îşi desfăşurau activitatea ca societăţi comerciale pe acţiuni, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 58/1991 şi de Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, numai pentru o perioadă de cinci ani. După expirarea acestuia, Fondurile Proprietăţii Private se transformau, prin efectul legii, în societăţi comerciale pe acţiuni de drept comun, de tipul fondurilor mutuale.

Fiecare Fond al Proprietăţii Private emite, la data legii, în mod egal şi gratuit, tuturor cetăţenilor români, cu domiciliul în România, care au împlinit 18 ani până la data de 31 decembrie 1990, câte un certificat de proprietate, titlu de valoare la purtător, cu o valoare nominală determinată de raportul dintre capitalul fiecărui Fond al Proprietăţii Private şi numărul cetăţenilor care au dreptul la certificate de proprietate.

Certificatele de proprietate reprezentau o participare indiviză a cetăţenilor români la Fondurile Proprietăţii Private.

Agenţia Naţională pentru Privatizare avea sarcina să distribuie certificatele de proprietate cu sprijinul organelor locale ale administraţiei publice.

Certificatele de proprietate puteau fi negociate la bursă, în condiţiile prevăzute prin legea de organizare şi funcţionare a bursei de valori.

Certificatele de proprietate pot fi folosite pentru schimbarea în acţiuni ale societăţilor comerciale, cu respectarea procedurilor stabilite de către consiliul de administraţie al fiecărui Fond al Proprietăţii Private.

Potrivit legii, deţinătorii certificatelor de proprietate aveau următoarele drepturi:

a) să primească dividende anuale, care se plătesc în condiţiile şi la datele stabilite de Fondul Proprietăţii Private;

b) să propună acţiuni de îmbunătăţire a activităţii specifice a fiecărui fond, să declanşeze efectuarea controlului financiar de către cenzori sau să solicite, motivat, înlocuirea membrilor consiliului de administraţie, cu condiţia ca propunerile să fie însuşite de deţinătorii a cel puţin 10.000 de certificate de proprietate;

c) să cumpere acţiuni ale societăţilor comerciale care sunt puse în vânzare de Fondul Proprietăţii de Stat, într-un termen limitat, anterior oricăror vânzări publice de acţiuni, cu o reducere de 10% faţă de preţul ofertei publice, într-o perioadă de cinci ani de la data intrării în vigoare a legii, în limita valorii de piaţă a certificatelor deţinute;

d) să obţină din partea Fondurilor Proprietăţii Private servicii de brokeraj pentru schimbarea certificatelor de proprietate în acţiuni, în condiţii de piaţă, la orice societate comercială oferită spre privatizare;

e) orice alte drepturi prevăzute de lege pentru acţionari.

La aceeaşi dată se înfiinţează Fondul Proprietăţii de Stat, instituţie publică cu personalitate juridică, cu caracter comercial şi financiar.

Fondul Proprietăţii de Stat deţine iniţial 70% din capitalul social al societăţilor comerciale organizate conform prevederilor capitolului III din Legea nr. 15/1990, cu excepţia părţii de capital social al societăţilor comerciale care se privatizează în condiţiile prevăzute de Legea nr. 51/1991.

Articolul 25 dispunea că Fondul Proprietăţii de Stat, în calitate de acţionar, exercită cu privire la societăţile comerciale toate drepturile şi obligaţiile ce-i revin din această calitate, potrivit legii.

În acest scop, Fondul Proprietăţii de Stat are următoarele obligaţii principale:

a) ia măsuri pentru reducerea participării statului la capitalul social al societăţilor comerciale, până la privatizarea completă a acestora;

b) defineşte criterii de performanţă minimă pentru aprecierea societăţilor comerciale, precum şi politica privind utilizarea dividendelor ce i se cuvin;

c) ia măsuri pentru restructurarea şi reabilitarea societăţilor comerciale sau, după caz, pentru lichidarea societăţilor comerciale nerentabile;

d) participă la realizarea măsurilor iniţiate de către Fondurile Proprietăţii Private pentru accelerarea procesului de privatizare;

e) îndeplineşte, împreună cu Fondurile Proprietăţii Private, atribuţiile ce revin, potrivit legii, adunării generale a acţionarilor.

Fondul Proprietăţii de Stat îşi desfăşoară activitatea şi ia decizii pe bază de principii comerciale.

Veniturile Fondului Proprietăţii de Stat se folosesc în proporţiile stabilite de consiliul de administraţie, pentru:

a) depunerea în conturi purtătoare de dobânzi;

b) efectuarea de investiţii necesare restructurării, reabilitării şi rentabilizării societăţilor comerciale, fără ca prin respectivele investiţii să se mărească proporţia participării statului la capitalul social al acestora;

c) acordarea de credite persoanelor fizice sau persoanelor juridice, cu capital privat, române, pentru cumpărarea de acţiuni sau active ale societăţilor comerciale;

d) finanţarea cheltuielilor legate de pregătirea şi realizarea privatizării societăţilor comerciale;

e) orice alte operaţiuni comerciale în legătură cu obiectul de activitate al Fondului Proprietăţii de Stat.

Fondul Proprietăţii de Stat îşi încetează, de drept, activitatea la data realizării integrale a privatizării societăţilor comerciale cu capital de stat.

Activul deţinut de Fondul Proprietăţii de Stat în momentul încetării activităţii se face venit la bugetul administraţiei centrale de stat, care preia obligaţiile financiare ale Fondului Proprietăţii de Stat de la data încetării activităţii acestuia.

La expirarea a şapte ani de la începerea activităţii Fondului Proprietăţii de Stat, pe baza raportului prezentat Parlamentului, acesta va decide, în funcţie de situaţia existentă la acel moment, asupra activităţii Fondului Proprietăţii de Stat şi asupra procedurilor de urmat, în vederea gestionării participaţiei statului în societăţile comerciale[52].

Vânzarea de acţiuni ale societăţilor comerciale. Acţiunile societăţilor comerciale deţinute de Fondurile Proprietăţii Private şi Fondul Proprietăţii de Stat au fost vândute către persoane fizice sau persoane juridice, române ori străine, prin:

a) oferte de vânzare de acţiuni către public;

b) vânzări de acţiuni pe bază de licitaţie deschisă sau licitaţie cu participanţi preselecţionaţi;

c) vânzări de acţiuni prin negociere directă;

d) orice combinaţie a procedurilor de mai sus.

Acţiunile societăţilor comerciale puse în vânzare de către Fondul Proprietăţii de Stat, pe bază de ofertă de vânzare către public sau pe bază de licitaţie, au fost oferite spre cumpărare salariaţilor şi membrilor conducerii respectivelor societăţi, în condiţii preferenţiale, după cum urmează:

– în cazul unei vânzări de acţiuni prin ofertă publică, salariaţii şi membrii conducerii au dreptul să cumpere, într-un termen limitat, până la 10% din acţiunile scoase la vânzare, cu o reducere de 10% faţă de preţul ofertei publice;

– în cazul unei vânzări de acţiuni prin licitaţie, orice salariat sau membru al conducerii, ori o asociaţie a acestora va avea dreptul de cumpărare preferenţială a acţiunilor, în situaţia în care oferă un preţ cu cel mult 10% mai mic decât preţul cel mai mare oferit în cadrul licitaţiei şi respectă celelalte condiţii din ofertă.

În condiţii egale cu alţi cumpărători potenţiali, acţiunile societăţilor comerciale scoase la vânzare prin negociere directă de Fondul Proprietăţii de Stat vor fi atribuite salariaţilor şi membrilor conducerii acestor societăţi comerciale.

Articolul 49 prevedea că Fondul Proprietăţii de Stat poate să acorde, în condiţiile stabilite de consiliul său de administraţie şi pe principii comerciale, facilităţi salariaţilor şi membrilor conducerii, precum şi pensionarilor, care cumpără acţiuni ale societăţilor comerciale, după cum urmează:

a) credite;

b) plata la termen;

c) plata în rate;

d) alte facilităţi, ţinând seama de specificul acţiunilor şi de condiţiile concrete de efectuare a vânzării.

În practică, lipsa unei oferte reale şi exprese de cumpărare a asociaţiei salariaţilor a determinat vânzătorul să negocieze cu o altă persoană juridică,externă,fără a încălca, prin aceasta, dreptul preferenţial de a cumpăra al salariaţilor constituiţi în asociaţie iar angajamentul de confidenţialitate nu poate echivala cu manifestarea de voinţă a potenţialului cumpărător şi potrivit art. 11 alin. (3) lit. i) din Ordonanţa de urgenţă nr. 198/1999, lipsa documentaţiei cu privire la dosarul de prezentare şi caietul de sarcini până la data şi ora stabilită în anunţul publicitar, presupunând ignorarea anunţului publicitar, au dus la pierderea dreptului asociaţiei de a participa la vânzarea prin negociere directă[53].

Atribuţiile Agenţiei Naţionale pentru Privatizare. Articolul 63 din lege prevedea că Agenţia Naţională pentru Privatizare este organul guvernamental responsabil pentru coordonarea, îndrumarea şi controlul procesului de privatizare.

Agenţia Naţională pentru Privatizare îndeplineşte următoarele atribuţii:

a) în baza statutului-cadru, propune spre aprobare Guvernului statutele Fondurilor Proprietăţii Private;

b) publică în Monitorul Oficial al României metodologia de distribuire a certificatelor de proprietate;

c) întocmeşte listele cetăţenilor români care au dreptul să primească certificate de proprietate;

d) asigură distribuirea certificatelor de proprietate;

e) stabileşte criteriile privind privatizările iniţiate înainte de organizarea fondurilor;

f) aprobă încheierea contractelor de asistenţă de specialitate cu firmele de consultanţă străine;

g) aprobă vânzările de acţiuni ale societăţilor comerciale iniţiate înainte de organizarea fondurilor;

h) propune spre aprobare Guvernului normele metodologice privind condiţiile de organizare şi desfăşurare a vânzărilor de acţiuni şi active;

i) asigură asistenţă de specialitate societăţilor comerciale implicate în procesul de privatizare;

j) controlează legalitatea actelor juridice încheiate în aplicarea prezentei legi;

k) editează periodic un Buletin informativ;

l) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.

Înfiinţarea şi organizarea Fondului Proprietăţii Private. Asocierea salariaţilor. Legea nr. 77 din 1 august 1994 privind asociaţiile salariaţilor şi membrilor conducerii societăţilor comerciale care se privatizează a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 11 august 1994.

În art. 1 se arăta că, pentru dobândirea de acţiuni ale societăţilor care se privatizează potrivit Legii nr. 58/1991, salariaţii şi membrii conducerii acestor societăţi comerciale se pot constitui în asociaţii, potrivit prezentei legi.

Asociaţia este o persoană juridică constituită de persoanele prevăzute la art. 3, în scopul de a dobândi şi de a folosi în condiţiile legii, în numele şi pentru aceste persoane, acţiuni ale societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat, în vederea privatizării acestora în condiţiile legii.

Făceau parte din asociaţie:

a) salariaţii societăţii comerciale cu contract de muncă încheiat pe durată nedeterminată, cu program de lucru normal sau de cel puţin o jumătate de normă;

b) membrii conducerii societăţii comerciale în componenţa definită la art. 74 din Legea nr. 58/1991 sau managerul societăţii comerciale, definit la art. 3 lit. b) din Legea nr. 66/1993 privind contractul de management;

c) foşti salariaţi ai societăţii comerciale;

d) pensionarii care au avut ultimul loc de muncă la societatea comercială;

e) producătorii agricoli, persoane fizice, care se află în relaţii contractuale, de furnizori sau beneficiari, cu societatea comercială agroindustrială care se privatizează.

Societatea comercială este obligată să furnizeze toate informaţiile financiare, comerciale şi tehnice cerute de comitetul de iniţiativă în vederea întocmirii studiului de fezabilitate a privatizării.

Constituirea asociaţiei este supusă autorizării de către instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are sediul societatea comercială care se privatizează.

Instanţa judecătorească verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege şi va încuviinţa cererea, dispunând înscrierea asociaţiei în registrul de persoane juridice. Personalitatea juridică a asociaţiei este dobândită pe data înscrierii.

În condiţiile art. 48 alin.(2) din Legea nr. 58/1991, asociaţia dobândeşte acţiunile societăţii comerciale astfel:

1. în numele acelora dintre membrii săi care au subscris acţiuni şi care le achită individual, folosind următoarele modalităţi:

a) plata în numerar;

b) schimbul certificatelor de proprietate;

2. în numele tuturor membrilor săi, grupaţi în asociaţie, dobândind acţiuni care iniţial nu sunt distribuite individual, utilizând în acest scop:

a) plata în rate, facilitată de Fondul Proprietăţii de Stat;

b) credite contractate de asociaţie.

Asociaţia desfăşura negocieri cu Fondul Proprietăţii de Stat şi cu Fondurile Proprietăţii Private şi semna contractul de vânzare-cumpărare, stabilind de comun acord, pe baza studiului de fezabilitate:

a) preţul de cumpărare;

b) avansul iniţial;

c) eşalonarea ratelor;

d) dobânda pentru creditul primit.

Transferul de acţiuni – Legea nr. 55/1995. Accelerarea privatizării s-a realizat prin transferul efectiv şi cu titlu gratuit, către cetăţenii români îndreptăţiţi, al acţiunilor aferente cotei de 30% din capitalul social al societăţilor comerciale cu capital de stat, denumite în continuare societăţi comerciale, cât şi prin vânzarea acţiunilor emise de aceste societăţi.

Pentru accelerarea procesului de privatizare, Legea nr. 55 din 15 iunie 1995[54] a dispus ca Guvernul, Fondul Proprietăţii de Stat şi Fondurile Proprietăţii Private să ia toate măsurile necesare în vederea aplicării programului de privatizare.

Transferul cu titlu gratuit de acţiuni către cetăţenii români îndreptăţiţi, al acţiunilor aferente cotei de 30% din capitalul social al societăţilor comerciale prevăzute la art. 2 din Legea privatizării societăţilor comerciale nr. 58/1991 se efectuează pe baza certificatelor de proprietate, distribuite în temeiul aceleiaşi legi, şi a cupoanelor nominative de privatizare, emise în temeiul prezentei legi.

Noua lege prevedea că aceste cupoane nominative de privatizare, cu valoare unică de schimb, vor fi emise şi distribuite de către Agenţia Naţională pentru Privatizare cetăţenilor români cu domiciliul în România, care, până la data de 31 decembrie 1990 inclusiv, au împlinit vârsta de 18 ani, fiind astfel îndreptăţiţi a primi certificate de proprietate conform prevederilor Legii nr. 58/1991, iar în caz de deces, succesorilor legali ai acestora, precum şi cetăţenilor români care vor împlini vârsta de 18 ani până la data de 31 decembrie 1995 inclusiv şi care domiciliază în România.

Cupoanele nominative de privatizare nu puteau fi înstrăinate prin acte juridice între vii.

Cupoanele nominative de privatizare emise şi distribuite cu încălcarea dispoziţiilor legii, precum şi actele juridice de înstrăinare încheiate cu încălcarea interdicţiei legale sunt nule de drept.

Articolul 3 dispunea că acţiunile societăţilor comerciale supuse privatizării se vor transmite cu titlu gratuit, în limitele stabilite de lege, după cum urmează:

a) în schimbul carnetelor cu certificate de proprietate distribuite conform Legii nr. 58/1991, la valoarea unică de schimb de 25.000 lei;

b) în schimbul cupoanelor nominative de privatizare, a căror valoare unică de schimb se determină de către Guvern, Fondul Proprietăţii de Stat şi Fondurile Proprietăţii Private, ca diferenţă între echivalentul valoric al cotei de 30% din capitalul social al societăţilor comerciale, conform raportărilor contabile la 31 decembrie 1994, împărţit la numărul cetăţenilor îndreptăţiţi să primească cupoane nominative de privatizare potrivit art. 2 al prezentei legi, pe de o parte, şi valoarea unică de schimb a carnetului cu certificate de proprietate, pe de altă parte.

Carnetele cu certificate de proprietate şi/sau cupoanele nominative de privatizare pot fi utilizate de cetăţenii îndreptăţiţi pentru dobândirea de acţiuni la societăţile comerciale de la data încheierii perioadei de distribuire a cupoanelor nominative de privatizare, stabilită prin normele metodologice, până la 31 decembrie 1995 inclusiv.

Persoanele care optează pentru procurarea de acţiuni ale Fondurilor Proprietăţii Private, ce se vor organiza ca societăţi de investiţii financiare, sunt îndreptăţite să primească dividendele aferente perioadei cuprinse între momentul obţinerii calităţii de acţionar şi încheierea exerciţiului financiar al respectivului fond. Dividendele provin numai din profiturile realizate din activitatea economico-financiară a societăţilor comerciale la care Fondul Proprietăţii Private devine acţionar prin schimbul carnetelor cu certificate de proprietate şi al cupoanelor nominative de privatizare, conform alin. (5).

Articolul 5 dispunea că pot schimba carnetele cu certificate de proprietate şi/sau cupoanele nominative de privatizare contra acţiuni la o societate comercială cu capital de stat care nu este inclusă în lista societăţilor comerciale:

a) salariaţii societăţii comerciale;

b) membrii conducerii societăţilor comerciale în componenţa definită la art. 76 din Legea nr. 58/1991 şi managerul, persoană fizică, definit la art. 3 lit. b) din Legea nr. 66/1993 privind contractul de management;

c) şomerii cu ultimul loc de muncă la respectiva societate comercială;

d) pensionarii care au avut ultimul loc de muncă la respectiva societate comercială;

e) producătorii agricoli care întreţin relaţii contractuale cu caracter de continuitate cu societatea comercială respectivă, dacă aceasta se încadrează în domeniul agriculturii, industriei prelucrătoare de materii prime agricole ori prestărilor de servicii pentru agricultură.

În legătură cu neconstituţionalitatea Legii pentru accelerarea procesului de privatizare în ansamblul său, ca urmare a încălcării art. 76 alin. (2) din Constituţie, Curtea Constituţională a fost sesizată la data de 25 mai 1995.

În sesizarea grupului de 29 de senatori şi a grupului de deputaţi se consideră că Legea pentru accelerarea procesului de privatizare este neconstituţională, fiind ignorate drepturile foştilor proprietari deposedaţi de regimul comunist, deoarece:

– prin art. 77 din Legea nr. 58/1991 s-a prevăzut că „Reparaţiile pentru bunurile preluate de stat în mod abuziv se vor reglementa printr-o lege specială”; în aceste condiţii, se consideră că „până la stabilirea drepturilor ce revin foştilor proprietari”, regimul de proprietate al societăţilor comerciale „este incert şi nimeni nu este îndreptăţit, inclusiv statul, să dispună în această privinţă”, astfel încât „Transformarea acestor societăţi comerciale în societăţi pe acţiuni, vândute sau atribuite cu titlu gratuit populaţiei”, constituie o încălcare a art. 41 alin. (1), (2) şi (3) din Constituţie;

– nu au fost adoptate amendamentele comisiei de privatizare referitoare la obligaţia Guvernului „de a elabora o lege în acest sens, de a accepta cu titlu informativ cereri de revendicare din partea foştilor proprietari şi de a rezerva un pachet de acţiuni la societăţile în cauză în vederea acoperirii reparaţiilor pe care legea le va acorda”.

Criticile formulate nu sunt întemeiate. Acordarea cu titlu gratuit populaţiei a 30% din capitalul social al societăţilor comerciale cu capital de stat este o măsură instituită de Legea nr. 15/1990 şi de Legea nr. 58/1991, nu de Legea pentru accelerarea procesului de privatizare. Mai mult, Legea nr. 58/1991, instituind, totodată, că reparaţiile pentru bunurile preluate abuziv se reglementează printr-o lege specială, implicit a exclus posibilitatea ca aceste reparaţii să se facă din cota de 30% cuvenită populaţiei. În orice caz, critica formulată nu priveşte noua reglementare, ci Legea nr. 15/1990 şi Legea nr. 58/1991, adoptate înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei. De asemenea, această din urmă lege a permis societăţilor comerciale să-şi înstrăineze active, cât şi acţiuni, astfel încât, şi sub acest aspect, critica formulată este inadmisibilă, întrucât priveşte, în fond, o reglementare preexistentă şi în vigoare care, deci nu poate fi atacată pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate, limitată exclusiv la lege, înainte de promulgare.

În plus, susţinerea că foştii proprietari ar avea un drept de proprietate garantat şi ocrotit de art. 41 din Constituţie, deşi proprietatea lor fusese etatizată, este contrară principiului neretroactivităţii legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie, ce se aplică şi legii fundamentale. La aceeaşi concluzie se ajunge şi în funcţie de regulile pentru soluţionarea conflictului legilor în timp, potrivit cărora, aşa cum s-a statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 3/1993, fără retroactivitate, noua lege nu poate desfiinţa modalitatea în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv, această modalitate fiind supusă regulii tempus regit actum. De aceea art. 41 din Constituţie nu poate fi aplicabil dreptului foştilor proprietari, anterior etatizării proprietăţii lor, ceea ce nu impietează asupra valabilităţii soluţiilor instituite în art. 77 din Legea nr. 58/1991 şi în art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Obiecţia de neconstituţionalitate ar putea avea în sensul unei critici aduse legii, deoarece nu a reglementat, în concordanţă cu prevederile art. 77 din Legea nr. 58/1991, reparaţiile pentru actele abuzive pe care le-au suferit foştii proprietari. Îndeosebi, are semnificaţia unei asemenea critici imputarea legată de neadoptarea propunerilor comisiei de privatizare, referitoare la reiterarea, în noua lege, a obligaţiei de elaborare a unui proiect de lege în acest sens, de a se accepta cu titlu informativ cererile de revendicare ale foştilor proprietari şi de a se rezerva un pachet de acţiuni în vederea acoperirii pretenţiilor lor. În substanţa sa, această critică constituie o obiecţie de neconstituţionalitate prin omisiune. Cu alte cuvinte, se consideră că legea ar fi neconstituţională datorită faptului că nu a reglementat aceste aspecte.

Obiecţia de neconstituţionalitate prin omisiune excede, însă, competenţa Curţii Constituţionale care priveşte exclusiv, potrivit art. 144 lit. a) din Constituţie, legile adoptate, nu şi cele ce se consideră că ar fi trebuit adoptate. În caz contrar, ar însemna că, substituindu-se Parlamentului, unica autoritate legiuitoare a ţării, potrivit art. 58 alin. (1) din Constituţie, Curtea să îndeplinească, ca şi acesta, funcţia de legislator pozitiv, ceea ce contravine statutului său constituţional. În acest sens este şi practica privind controlul anterior al constituţionalităţii legii, astfel cum rezultă din Decizia Curţii Constituţionale nr. 42/1993. De altfel, noua lege nu împiedică legiuitorul să reglementeze oricând aceste aspecte.

În sesizarea grupului de senatori şi a grupului de deputaţi se susţine că prevederile legate de cupoanele nominative de privatizare, ce fac obiectul capitolului I „Transferul cu titlu gratuit de acţiuni”, sunt neconstituţionale, pentru următoarele motive:

– diminuarea globală a capitalului social al Fondului Proprietăţii Private datorită faptului că 900.000 de certificate de proprietate vândute de proprietarii lor, prin valorificarea cărora a fost diminuat capitalul social al Fondului Proprietăţii Private, vor fi repuse în circulaţie sub formă de cupoane, 850.000 de cetăţeni care nu şi-au ridicat certificatele de proprietate vor putea primi cupoane şi se presupune că numai jumătate din aceştia le vor ridica, astfel că 425.000 de cupoane vor fi anulate, iar rata inflaţiei va determina o creştere a valorii capitalului social al Fondului Proprietăţii Private ce nu va fi acoperită de valoarea globală a certificatelor şi cupoanelor care au valoare fixă;

– diminuarea valorii atribuite fiecărui cetăţean, ca urmare a faptului că 850.000 de cetăţeni care nu şi-au ridicat certificatele de proprietate vor fi îndreptăţiţi să primească cupoane, astfel că sunt luaţi în calculul valorii anticipate a cuponului, chiar dacă nu-şi vor ridica cuponul la care sunt îndreptăţiţi, precum şi ca urmare a faptului că se atribuie cupoane şi tinerilor ce vor împlini 18 ani până la data de 31 decembrie 1995, lărgindu-se astfel sfera celor îndreptăţiţi să participe la procesul privatizării, faţă de sfera persoanelor care deţin certificate de proprietate;

– lezarea dreptului de proprietate al investitorilor care au cumpărat certificate de proprietate, atât valoric, prin stabilirea preţului fix de 25.000 lei, cât şi în ce priveşte dreptul de dispoziţie.

Diminuarea sau creşterea valorii capitalului social, indiferent cui aparţine acesta, este o consecinţă a economiei de piaţă, în contextul reglementărilor legale din domeniul economiei, astfel încât această situaţie nu afectează dreptul de proprietate ca atare. Sunt două aspecte diferite: dreptul de proprietate şi valoarea de circulaţie a bunurilor ce fac obiectul acestui drept. Garantarea şi ocrotirea constituţională a proprietăţii se referă la dreptul de proprietate şi nu la oscilaţiile inerente ale valorii de circulaţie a bunurilor, inclusiv ale valorii capitalului social.

În ce priveşte certificatele de proprietate, noua reglementare nu este neconstituţională, neputându-se nega dreptul legiuitorului de a institui reguli care să modifice regimul dreptului pe parcursul realizării sale, potrivit principiului aplicării legii noi.

Faptul că noua reglementare acordă posibilitatea de a obţine cupoane nominative de privatizare, pentru a participa la procesul de privatizare, unei sfere mai largi de persoane, nu constituie un motiv de neconstituţionalitate ci, dimpotrivă, o măsură de justiţie socială, de atributul exclusiv al legiuitorului.

Astfel, potrivit noii legi, cetăţenii care şi-au înstrăinat certificatele de proprietate vor primi, ca şi celelalte persoane îndreptăţite, cupoane nominative de privatizare, aşa încât certificatele pe care le-au înstrăinat se regăsesc la cei care le-au cumpărat şi care le vor putea preschimba în acţiuni. Din această cauză, nu poate rezulta o diminuare de natură a afecta un drept constituţional.

Sub alt aspect, dacă nu s-ar fi acordat dreptul de a primi cupoane şi celor care nu ridicaseră certificatele de proprietate înăuntrul termenului de decădere prevăzut de Legea nr. 58/1991, s-ar fi perpetuat o sancţiune, în condiţiile în care noua reglementare a instituit un alt instrument de privatizare – cuponul – fără să se poată imputa, referitor la acest instrument, că cei îndreptăţiţi nu şi-au manifestat în termen interesul de a-l utiliza, ceea ce ar fi fost contrar prevederilor art. 16 din Constituţie.

În ce priveşte critica legată de rata inflaţiei, aceasta constituie o problemă de executare a legii, nu de constituţionalitate, ce urmează a fi reglementată, dacă acest fenomen se va produce, pe cale normativă, pentru păstrarea echilibrului iniţial dintre capitalul neprivatizat şi valoarea instrumentelor de privatizare neutilizate.

În legătură cu ultima critică adusă, privind investitorii care au cumpărat certificate de proprietate, într-adevăr măsura legislativă adoptată nu este în favoarea lor, deoarece, deşi pot valorifica toate certificatele pe care le deţin, valoarea acestora este fixă, de 25.000 lei. Aşa cum se arată în una dintre sesizări, “valoarea la care au fost negociate certificatele a fost derizorie”. Indiferent din ce motive s-a ajuns la o asemenea situaţie, nu poate fi considerată neconstituţională o măsură având ca scop reinstituirea egalităţii de şanse a cetăţenilor în privatizare, cu titlu gratuit, a 30% din capitalul societăţilor comerciale supuse privatizării, drept cuvenit potrivit Legii nr. 15/1990 şi Legii nr. 58/1991. privatizarea, în măsura în care este concepută ca un proces democratic, nu poate fi numai în favoarea celor care au acumulat certificate de proprietate, mai ales că pe baza lor transferul este gratuit, iar concepţia iniţială a legii a fost aceea de a asigura acest transfer tuturor cetăţenilor îndreptăţiţi. De aceea, soluţia adoptată se justifică, pe plan constituţional, atât în considerarea art. 16 din Constituţie, potrivit căruia cetăţenii sunt egali în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, cât şi a art. 1 alin. (3), potrivit căruia România este un stat de drept, democratic şi social.

În cele două sesizări, de la grupul de deputaţi şi de la grupul de senatori, se susţine că art. 2 alin. (2) şi (4), precum şi art. 4 alin. (2) din lege sunt neconstituţionale, întrucât, pe de o parte, cupoanele fiind nominative, înstrăinarea lor este interzisă altfel decât pentru privatizare, iar, pe de altă parte, cupoanele pot fi folosite pentru dobândirea de acţiuni la o singură societate comercială.

Aceste măsuri sunt restrictive, dar nu neconstituţionale. Cuponul nominativ de privatizare reprezintă o ofertă publică, astfel încât cel care îl acceptă, implicit achiesează la condiţiile pentru folosirea lui. De aceea, în cazul de faţă, nu se poate susţine că ar exista o restrângere a unui drept, prin ipoteză acesta dobândindu-se numai după ridicarea cuponului. Critica formulată are în vedere regimul de circulaţie a certificatelor de proprietate potrivit Legii nr. 58/1991. Or, din acest punct de vedere, problema legată de regimul cupoanelor este strict de politică legislativă. Condiţiile restrictive de folosire se justifică tocmai prin necesitatea evitării fenomenelor produse de circulaţia certificatelor de proprietate şi reprezintă măsuri de protecţie în vederea asigurării egalităţii de şanse a cetăţenilor în procesul privatizării.

În sesizarea celor 29 de senatori şi a grupului de deputaţi se arată că art. 14 alin. (1) din lege, referindu-se numai la contractele încheiate cu Fondul Proprietăţii Private şi Fondul Proprietăţii de Stat, implicit exclude contractele valabil încheiate doar cu unul dintre aceste Fonduri.

Întrucât, potrivit principiului neretroactivităţii legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie, contractele valabil încheiate sub imperiul unei legi nu pot fi desfiinţate de legea nouă, raţiunea care justifică art. 14 alin. (1), în ceea ce priveşte contractele încheiate cu cele două Fonduri, se regăseşte şi în ce priveşte contractele încheiate exclusiv cu unul dintre aceste Fonduri. De aceea art. 14 alin. (1) din lege este constituţional numai în măsura în care se aplică şi pentru contractele valabil încheiate cu unul dintre aceste Fonduri, în virtutea principiului neretroactivităţii legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie.

În sesizarea grupului de 29 de senatori şi a grupului de deputaţi se apreciază că, întrucât tinerii care împlinesc vârsta de 18 ani până la data de 31 decembrie 1995 vor primi numai cupoane nominative de privatizare, aceştia sunt discriminaţi faţă de restul cetăţenilor, care au şi certificate de proprietate.

Critica formulată nu este justificată, deoarece certificatele de proprietate s-au distribuit potrivit Legii nr. 58/1991, iar cupoanele nominative reprezintă un alt instrument de privatizare, ce urmează a fi distribuit potrivit noii reglementări, fiecare consacrând drepturi diferite. Deci situaţia creată rezultă din succesiunea în timp a acestor două reglementări, Legea pentru accelerarea procesului de privatizare acordând cupoane nominative de privatizare atât persoanelor cu certificate de proprietate, cât şi altor categorii de cetăţeni, a lărgit sfera celor ce urmează să participe la procesul de privatizare. Aceasta constituie o măsură în favoarea noilor participanţi şi nu o măsură discriminatorie, în defavoarea lor.

Având în vedere considerentele arătate, Curtea Constituţională[55] a constatat că prevederile Legii pentru accelerarea procesului de privatizare sunt constituţionale, cu precizarea că dispoziţiile art. 14 alin. (1) au acest caracter numai în măsura în care se aplică şi contractelor valabil încheiate fie cu Fondul Proprietăţii de Stat, fie cu Fondul Proprietăţii Private.

Începând cu data intrării în vigoare a legii, acţiunile aferente cotei de 40% din capitalul social al societăţilor comerciale care nu fac obiectul privatizării cu titlu gratuit, vor fi oferite spre vânzare, de către Fondul Proprietăţii de Stat, persoanelor fizice şi/sau juridice de drept privat române sau străine prin oricare dintre metodele prevăzute de lege.

Pentru privatizarea rapidă şi integrală a societăţilor comerciale la care cererea de acţiuni este mai mică decât oferta, preţul de vânzare al acţiunilor poate fi redus, pe baza raportului de evaluare, sub valoarea nominală a acestora.

În situaţia în care din raportul de evaluare rezultă o reducere mai mare decât 30% faţă de valoarea nominală a acţiunilor, vânzarea se face pe bază de contract cu cumpărătorul, care va include clauze asiguratorii pentru societăţile comerciale în cauză.

Acelaşi regim se aplică şi acţiunilor neschimbate în procesul privatizării cu titlu gratuit.

După efectuarea schimbului de acţiuni contra carnete cu certificate de proprietate şi/sau cupoane nominative de privatizare şi la expirarea contractelor de locaţie de gestiune sau de închiriere a unor active ale societăţii comerciale, locatarii care au efectuat investiţii în aceste active vor primi în compensaţie acţiuni ce vor fi emise ca urmare a majorării capitalului social prin încorporarea valorii rămase actualizată a investiţiilor efectuate de ei în activele respective.

Legea definea ca fiind infracţiune de fals intelectual înscrierea cu intenţie în listele cetăţenilor îndreptăţiţi a li se atribui cupoane nominative de privatizare a unor persoane neîndreptăţite să primească asemenea cupoane.

Atribuirea mai multor cupoane nominative de privatizare unei singure persoane constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice şi intereselor persoanelor şi se pedepseşte potrivit legii penale.

Articolul 13 prevedea că depăşirea cotelor de capital social destinate, în condiţiile prezentei legi, privatizării cu titlu gratuit, precum şi depăşirea plafonului de 60% ori a limitelor stabilite de art. 8 alin. (1) – (3) pentru sumele alocate cu titlu gratuit societăţilor comerciale privatizate constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice şi se pedepseşte potrivit legii penale.

Dacă până la data intrării în vigoare a legii, la unele dintre societăţile comerciale procesul de privatizare a fost iniţiat şi este deja concretizat prin contracte de schimb şi de vânzare de acţiuni încheiate cu Fondurile Proprietăţii Private şi cu Fondul Proprietăţii de Stat, acest proces va fi finalizat, pentru acţiunile formând obiectul respectivelor contracte de schimb şi de vânzare, potrivit procedurilor stabilite de legea sub imperiul căreia a fost iniţiat.

Acţiunile deţinute de Fondul Proprietăţii de Stat la societăţile comerciale nenominalizate în cadrul programului de privatizare în masă, puteau fi vândute şi prin alte metode stabilite de celelalte reglementări legale în vigoare.

Schimbul şi vânzarea de acţiuni la oricare dintre societăţile comerciale cu capital de stat, care deţineau terenuri a căror situaţie juridică în privinţa proprietăţii este în curs de clarificare, se vor efectua în limita capitalului social, fără a include valoarea terenurilor pentru care societatea comercială nu deţine titlu de proprietate.

Articolul 25 dispunea că pentru domeniul reglementat de prezenta lege, prevederile Legii nr. 15/1990, ale Legii nr. 58/1991, ale Ordonanţei Guvernului nr. 10/1992, aprobată şi modificată prin Legea nr. 114/1992, şi ale art. 5 lit. e) din Legea nr. 66/1993 se aplică numai în măsura în care nu sunt incompatibile cu dispoziţiile sale.

Începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 55/1995, prevederile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 52/1994 au fost abrogate.

Într-o speţă, reclamanta (SIF T S.A.) a cerut anularea AGEA din 5 aprilie 2004 a societăţii pârâte (S.C. S.A.), motivând cererea prin faptul că majorarea de capital s-a făcut fără includerea în preţul de subscriere a noilor acţiuni a unei prime de emisiune, încălcându-se prevederile Ordonanţei de urgenţă nr. 28/2002.

Prin contractul de privatizare din 21 septembrie 2000, cumpărătorul (S.C. S.A.) s-a angajat ca din surse atrase, în perioada 2005-2009 (cinci ani), să efectueze o investiţie ori aport de capital în valoare de 1,33 miliarde USD.

Instanţa a remarcat că majorarea capitalului social asumată prin contractul de privatizare, (conform Ordonanţa Guvernului nr. 25/2002), făcută cu aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. (1) din Legea nr.137/2002, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 208/2002, este exceptată de la prevederile Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002.

Ca urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială a înlăturat susţinerea reclamantei conform căreia majorarea capitalului social nu se putea face fără emiterea unei prime de emisiune, în baza Ordonanţa Guvernului nr. 28/2002[56].

O altă speţă a privit hotărârea adunării generale extraordinare a acţionarilor privind majorarea capitalului social cu valoarea investiţiilor realizate conform contractului de privatizare şi acordarea dreptului de preferinţă. Reclamanta SIF a cerut anularea hotărârii AGEA privind majorarea capitalului social al pârâtei S.C. S.A.

Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat între APAPS vânzător şi S.A. I S.A., cumpărător, s-a stipulat că urmare a acestei investiţii, cumpărătorul poate beneficia de acţiunile emise de societate pentru majorarea de capital.

AGEA a pârâtei a hotărât majorarea de capital cu acordarea dreptului de preferinţă tuturor acţionarilor, inclusiv reclamantei iar faptul că nu a uzat de acest drept nu duce la anularea hotărârii AGEA[57].

Privatizarea bancară. Societăţile comerciale bancare la care statul este acţionar, înfiinţate în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, al Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi al Legii nr. 33/1991 privind activitatea bancară, au fost privatizate potrivit prevederilor Legii nr. 83 din 21 mai 1997 [58].

Privatizarea societăţilor bancare se realizează utilizând unul dintre următoarele procedee:

a) majorarea capitalului social prin aport de capital privat, în numerar, în baza unei oferte publice sau a unui plasament privat, efectuate potrivit prevederilor legale în vigoare;

b) vânzarea de acţiuni gestionate de Fondul Proprietăţii de Stat, numai contra numerar, cu plata integrală, către persoane fizice şi persoane juridice române cu capital social majoritar privat, inclusiv către societăţile de investiţii financiare rezultate din transformarea Fondurilor Proprietăţii Private, precum şi către persoane fizice şi persoane juridice străine cu capital majoritar privat;

c) combinarea celor două procedee.

Pentru privatizarea fiecărei societăţi bancare se constituie, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea comună a Băncii Naţionale a României, Agenţiei Naţionale pentru Privatizare şi Fondului Proprietăţii de Stat, o comisie de privatizare care răspunde de atingerea obiectivelor prezentei legi şi de respectarea principiilor de transparenţă, rigoare şi obiectivitate.

Privatizarea societăţilor bancare, prin oricare dintre procedeele şi metodele prevăzute de lege, se va realiza pe baza raportului de evaluare şi a studiului de fezabilitate, întocmite de o firmă specializată, selectată, prin licitaţie, în conformitate cu normele metodologice aprobate prin hotărâre a Guvernului, la propunerea comună a Băncii Naţionale a României, Agenţiei Naţionale pentru Privatizare şi Fondului Proprietăţii de Stat.

Principalele elemente ale raportului de evaluare şi ale studiului de fezabilitate, însuşite de comisia de privatizare, sunt supuse regimului de publicitate în principalele cotidiene de răspândire naţională, precum şi în principalele săptămânale financiare internaţionale.

Procedeele şi metodele utilizate, precum şi cotele de capital social care pot fi dobândite de persoanele fizice sau juridice în procesul de privatizate a societăţilor bancare se stabilesc, pentru fiecare caz în parte, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea comisiei de privatizare, pe baza consultării şi a avizului comun al Agenţiei Naţionale pentru Privatizare, Băncii Naţionale a României şi Fondului Proprietăţii de Stat.

Prevederile art. 48 şi 49 din Legea privatizării societăţilor comerciale nr. 58/1991 şi ale art. 8 din Legea nr. 55/1995 pentru accelerarea procesului de privatizare nu sunt aplicabile în cazul societăţilor bancare care se privatizează potrivit acestei legi.

În mod uimitor, operaţiunile în legătură cu procesul de privatizare a societăţilor bancare, care fac obiectul acestei legi, nu sunt supuse controlului financiar al Curţii de Conturi.

Curtea de Conturi poate exercita exclusiv controlul preventiv asupra sumelor care se varsă la Fondul special de dezvoltare la dispoziţia Guvernului.

Ordonanţa de urgenţă nr. 88 din 23 decembrie 1997[59] stabileşte cadrul juridic pentru vânzarea acţiunilor emise de societăţi comerciale şi deţinute de stat sau de o autoritate a administraţiei publice locale, precum şi pentru vânzarea activelor aparţinând societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, în baza următoarelor principii:

a) asigurarea transparenţei tranzacţiilor;

b) stabilirea preţului de vânzare, în baza raportului dintre cerere şi ofertă;

c) asigurarea egalităţii de tratament între cumpărători.

Potrivit art. 2 din ordonanţa de urgenţă, prevederile sale se aplică:

a) societăţilor comerciale înfiinţate în baza prevederilor capitolului III din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările ulterioare;

b) societăţilor comerciale şi naţionale, care rezultă din reorganizarea regiilor autonome de interes naţional sau local, în temeiul Ordonanţei de urgenţă nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome, aprobată şi modificată prin Legea nr. 207/1997;

c) societăţilor comerciale care au fost constituite de autorităţile administraţiei publice locale în baza Legii administraţiei publice locale nr. 69/1991, republicată, cu modificările ulterioare;

d) societăţilor comerciale care rezultă din divizarea sau fuziunea societăţilor comerciale menţionate la lit. a) – c).

Ministerul Privatizării este autoritatea administraţiei publice centrale, responsabilă cu elaborarea politicilor de privatizare, cu coordonarea şi controlul procesului de privatizare. În acest scop, Ministerul Privatizării îndeplineşte următoarele atribuţii:

a) elaborează şi supune spre aprobare Guvernului strategia de privatizare, în baza propunerilor ministerelor, pentru a asigura o corelare cu proiectele de dezvoltare ale acestora;

b) elaborează şi supune spre aprobare Guvernului proiecte de legi şi proiecte de hotărâri ale Guvernului în domeniul privatizării;

c) îndrumă metodologic întregul proces de privatizare;

d) avizează şi supune spre aprobare Guvernului programul anual de privatizare elaborat de Fondul Proprietăţii de Stat[60]; programul anual de privatizare se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, prin grija Fondului Proprietăţii de Stat, inclusiv eventualele modificări şi completări; etc.

În vederea îndeplinirii atribuţiilor ce îi revin, Ministerul Privatizării are dreptul să solicite, în scris, informaţii de la orice instituţie publică centrală sau locală, precum şi de la societăţile comerciale la care statul este acţionar. Autorităţile centrale şi locale ale administraţiei publice, precum şi societăţile comerciale sunt obligate să răspundă la solicitările Ministerului Privatizării, în termen de cel mult 10 zile de la data solicitării.

Articolul 12 din ordonanţa de urgentă dispune că Fondul Proprietăţii de Stat se desfiinţează în momentul în care Parlamentul constată, pe baza informaţiilor prezentate de Guvern, că privatizarea este un proces încheiat.

Acţiunile gestionate de Fondul Proprietăţii de Stat se vând persoanelor fizice sau juridice de drept privat, române ori străine, prin:

a) ofertă publică de vânzare;

b) negociere directă;

c) licitaţie cu strigare sau în plic;

d) certificate de depozit emise de bănci de investiţii pe piaţa de capital internaţională;

e) orice combinaţie a metodelor de mai sus.

Vânzarea se face pe baza raportului dintre cerere şi ofertă, la preţul de piaţă, indiferent de metoda de privatizare utilizată, în baza unui raport de evaluare, fără a exista un preţ, minim de vânzare. În situaţia în care o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar este cotată la bursa de valori sau pe o altă piaţă organizată, Fondul Proprietăţii de Stat nu va întocmi, de regulă, raport de evaluare. În acest caz, preţul de ofertă va fi cel înregistrat în ultima zi de tranzacţie la bursele de valori sau pe alte pieţe organizate, naţionale sau internaţionale, anterior zilei în care se face vânzarea.

Aplicarea metodelor de privatizare nu exclude posibilitatea conversiei datoriilor în acţiuni sau reeşalonarea datoriilor cu acordul creditorilor, ori vânzarea acţiunilor pe piaţa de capital internaţională prin bănci de investiţii. De asemenea, aplicarea metodelor de privatizare nu exclude posibilitatea conversiei datoriei publice în acţiuni, în cazul în care statul a emis obligaţiuni convertibile. În acest caz, la lansarea emisiunii de obligaţiuni de stat convertibile se vor menţiona în prospect tipul acţiunilor şi emitentul, dobânda, condiţiile de transmitere a acţiunilor contra plată de către Fondul Proprietăţii de Stat, precum şi alte informaţii, după caz.

Vânzarea, prin oricare dintre metode obligă Fondul Proprietăţii de Stat să formuleze o ofertă irevocabilă, valabilă cel puţin 30 de zile, dar nu mai mult de 180 de zile de la data publicării ei. Ofertele de vânzare se prezintă la sediul central al Fondului Proprietăţii de Stat, la sucursalele sale teritoriale, la bursele de valori sau pe alte pieţe organizate, interne sau internaţionale, după caz.

Vânzarea va fi precedată, în toate situaţiile, de întocmirea unui dosar de prezentare. În dosarul de prezentare se va ţine seama de protecţia unor mărci de fabrică, de comerţ sau de serviciu înregistrate, cu recunoaştere naţională sau internaţională, după caz. Pentru societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale deţine nu mai mult de 10% din totalul acţiunilor, Fondul Proprietăţii de Stat nu va mai întocmi dosar de prezentare. Pentru societăţile comerciale cotate la bursele de valori sau pe alte pieţe organizate, interne sau internaţionale, oferta se va întocmi pe bază de prospect, în conformitate cu normele şi instrucţiunile Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (articolul 14).

În jurisprudenţă[61] s-a statuat că reclamanta APAPS (AVAS) în calitate de acţionar majoritar al societăţii privatizate trebuia să cunoască situaţia financiară reală a acesteia întrucât, în calitate de vânzător, răspunde pentru evicţiune, conform art. 1337 C. civ., astfel că societatea cumpărătoare a acţiunilor a chemat în judecată pe vânzătore, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat ulterior privatizării, iar reclamanta vânzătoare a formulat acţiunea în regres împotriva societăţii privatizate, susţinând că despăgubirile la care a fost obligată sunt din culpa acesteia. Dar, având în vedere că acţiunea în regres s-a întemeiat pe clauzele contractului de privatizare, pe informaţiile primite de la societatea privatizată, pe propria răspundere a managerului acestuia, fără o verificare a situaţiei prezentată de acesta, este exclusă culpa societăţii implicată în privatizare.

Instanţele au reţinut că nu s-a dovedit culpa pârâtei în săvârşirea faptei care să-i atragă răspunderea conform art. 998-999 C. civ., iar pe de altă parte, reclamanta, în calitate de vânzător al acţiunilor şi-a însuşit declaraţia conducerii societăţii, fără să verifice situaţia prezentată de aceasta.

În speţă, curtea de apel a arătat că reclamanta-recurentă deţinea 55% din acţiunile societăţii privatizate şi trebuia să cunoască situaţia financiară reală a societăţii privatizate, iar în calitate de vânzător răspunde pentru evicţiune conform art. 1337 C. civ.

Acţiunea în regres a reclamantei s-a întemeiat pe clauzele contractului de privatizare, datele şi informaţiile despre societatea pârâtă fiind cuprinse în dosarul de prezentare, în baza documentaţiei primite de fostul F.P.S. de la societatea privatizată, pe propria răspundere a managerului acesteia, ceea ce exclude culpa societăţii implicate în privatizare.

Critica recurentei nu poate fi primită deoarece privatizarea s-a făcut în baza Hotărârea Guvernului nr.55/1998 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind privatizarea societăţilor comerciale şi vânzarea de active, iar în conformitate cu art.41 din acest act normativ, vânzătorul avea obligaţia de a elabora dosarul de prezentare pus la dispoziţia ofertanţilor.

Obligaţia vânzătorului se coroborează cu obligaţiile generale ale vânzătorului, aşa cum sunt prevăzute în art. 970 şi 1312 C. civ. aşa încât, vânzătorul F.P.S. avea îndatorirea de a oferi cumpărătorului toate informaţiile de care avea nevoie pentru a încheia contractul în cunoştinţă de cauză.

Ca atare, garanţia de evicţiune nu se referă numai la pachetul de acţiuni înstrăinat, aşa cum susţine recurenta, ci şi la eventualele daune pe care le-ar încerca cumpărătorul prin încălcarea clauzelor convenite.

Societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar pot vinde active din patrimoniul lor persoanelor fizice sau juridice de drept privat la iniţiativa consiliului lor de administraţie şi cu acordul Fondului Proprietăţii de Stat ori din iniţiativa Fondului Proprietăţii de Stat, cu mandatarea reprezentantului său în adunarea generală a acţionarilor. Vânzarea se poate face numai în cazul în care nu este afectată privatizarea unei societăţi comerciale sau privatizarea unui activ în integralitatea sa. Vânzarea activelor se efectuează pe bază de licitaţie cu strigare sau în plic, cu adjudecare la preţul de piaţă, în baza raportului dintre cerere şi ofertă.

Aceeaşi procedură se aplica şi în cazul perfectării unui contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, având ca obiect utilizarea activelor aparţinând societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, dacă în contractul de leasing imobiliar nu s-a prevăzut altfel (articolul 24).

Fondul Proprietăţii de Stat[62] avea obligaţia să întocmească periodic, în baza informaţiilor primite de la fiecare societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, lista activelor oferite la vânzare, care se publică în presă.

La cumpărarea de active aparţinând societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar nu au dreptul să participe membrii consiliului de administraţie şi directorii executivi ai societăţilor comerciale vânzătoare.

Sumele rezultate din vânzarea activelor societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar vor fi utilizate de către acestea, în următoarea ordine, numai pentru:

a) rambursarea datoriilor;

b) efectuarea de investiţii;

c) finanţarea activităţilor cuprinse în obiectul de activitate;

d) efectuarea cheltuielilor legate de îndeplinirea obligaţiilor legale de conformare la cerinţele de protecţie a mediului, după caz.

Potrivit articolului 27 din ordonanţă, societăţile comerciale şi regiile autonome, care au în derulare contracte de locaţie de gestiune, de închiriere sau de asociere în participaţiune, pot vinde sau încheia contracte de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, prin negociere directă cu locatarii sau asociaţii în situaţiile în care aceştia au efectuat investiţii în activele pe care le utilizează reprezentând mai mult de 15% din valoarea acestor active. În acest caz, din preţul de vânzare se scade valoarea investiţiilor pe bază de raport de evaluare acceptat de părţi.

Încheierea contractelor de leasing, în temeiul art. 27 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997, reprezintă o formă de privatizare şi, drept urmare, clauza irevocabilă de vânzare reprezintă partea reglementară a contractului de leasing şi ea există în conţinutul legal, chiar dacă părţile nu au inclus-o sau i-au dat un alt cuprins şi sens, în contract.

Jurisprudenţa a decis că un contract de leasing imobiliar, conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr. 88/1997 (art. 27) şi ale Ordonanţei de urgenţă nr. 51/1997, permite includerea clauzei irevocabile de vânzare şi în lipsa unei clauze privind valoarea reziduală.

Într-o speţă[63], pârâta a fost obligată la executarea obligaţiei de a vinde imobilul, după achitarea sumei ce a rezultat din regularizarea redevenţei totale.

Cu privire la regimul juridic aplicabil contractului de leasing, în speţă, el este cel reglementat de art.27 din Ordonanţa de urgenţă nr.88/1997, ca lege specială, iar nu cel reglementat de Ordonanţa nr.51/1997, privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, care în raport cu norma cuprinsă în art.27, reprezintă dreptul comun.

Încheierea contractelor de leasing, în temeiul art.27 din Ordonanţa de urgenţă nr.88/1997, reprezintă o formă de privatizare şi drept urmare, clauza irevocabilă de vânzare reprezintă partea reglementară a contractului de leasing şi ea există în conţinutul ei legal, chiar dacă părţile nu au inclus-o sau i-au dat un alt cuprins şi sens, în contract.

Sub acest aspect, instanţele au făcut o corectă aplicare a legii, aplicând cu prioritate prevederile art. 27 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997.

În ceea ce priveşte regularizarea redevenţei, de asemenea, instanţele au făcut o corectă aplicare a prevederilor art.6 alin.2 din contract, conform cărora, la expirarea contractului se va efectua regularizarea redevenţei şi a plăţilor efectuate, ţinând cont de rata inflaţiei. Acesta a fost temeiul pentru care, constatând că reclamanta a plătit ratele convenite şi deci obligaţiile contractuale respectate, a procedat la regularizarea acestora, conform clauzei menţionate.

Soluţia instanţei de fond, menţinută de instanţa de apel, de obligare a pârâtei la executarea obligaţiei de a vinde imobilul după achitarea sumei ce a rezultat din regularizarea redevenţei totale în funcţie de rata inflaţiei, este corectă, şi nu este lipsită de eficienţă aducerea sa la îndeplinire pe cale de constrângere, fiind posibilă în condiţiile art. 580³ C. pr. civ.

Reguli speciale privind privatizarea societăţilor naţionale. În ramurile strategice ale economiei naţionale, în care se organizează societăţi comerciale pe acţiuni, cum sunt: producţia şi distribuţia de energie electrică, termică şi nucleară, mineritul şi gazele naturale, prelucrarea petrolului, poşta, telecomunicaţiile şi transporturile feroviare, Guvernul poate decide fie păstrarea unei acţiuni nominative de control, fie vânzarea pachetului majoritar către investitori de portofoliu[64].

Jurisprudenţa a statuat că acţiunea care are drept obiect executarea unui contract de vânzare-cumpărare de acţiuni aferente majorării capitalului social, încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 99/1999, se soluţionează potrivit normelor procesuale de drept comun, iar nu conform regulilor speciale conţinute de noua reglementare, pentru că în speţă, ceea ce s-a cerut este executarea întocmai a contractului, iar nu operaţiunea în sine de majorare a capitalului social[65].

În speţă, solicitând obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni aferente majorării de capital social cu contravaloarea terenului de incintă, ca urmare a eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, conform art. 7 indice 3 alin. (2) din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, reclamanta a invocat executarea întocmai a contractului încheiat în anul 1997, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 99/1999, iar nu operaţiunea în sine de majorare a capitalului social.

În discuţie fiind executarea unui contract de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 99/1999 (lege prin care s-au modificat dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă nr. 88/1997), acţiunea, având acest obiect, se soluţionează potrivit normelor procesuale de drept comun, iar nu celor speciale conţinute de noua reglementare, nefiind în situaţia prevăzută de art. 36 din Ordonanţa de urgenţă nr.88/1997, şi nici în aceea prevăzută de art. II din Legea nr. 99/1999, referitoare la vânzări în curs de desfăşurare. Privatizarea, în speţă, s-a realizat la data transmiterii dreptului de proprietate asupra acţiunilor, de la vânzător la cumpărător.

O altă jurisprudenţă a privit dreptul de preferinţă, actualizarea valorii imobilizărilor şi prima de emisiune, anularea hotărârii adunării generale extraordinare a acţionarilor. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială a decis că nu există obligaţia acordării dreptului de preferinţă şi a stabilirii unei prime de emisiune; în astfel de situaţii profită doar acţionarul care a contribuit prin efectuarea investiţiei la creşterea de capital, fiind vorba, în speţă, de acţionarul majoritar[66].

Într-o altă speţă, obiectul cererii de chemare în judecată l-a reprezentat obligarea pârâtei la efectuarea investiţiilor în sumă de 4.100.000.000 lei aferente anilor 2000-2001, asumate prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 1463/26 noiembrie 1997 şi la plata sumei totale de 1.230.000.000 lei reprezentând penalităţi pentru nerealizarea investiţiilor aferente anilor 2000 şi 2001.

Din verificarea contractului de vânzare cumpărare de acţiuni nr. 1463/26 noiembrie 1997 încheiat între Fondul Proprietăţii de Stat, în calitatea de vânzător şi S.C. N SA în calitatea de cumpărător rezultă că în clauza 7.7 a fost stipulată obligaţia cumpărătorului să asigure includerea în programul de investiţii al S.C. P SA Sighetu Marmaţiei şi realizarea în perioada 1998-2001 a unor investiţii în sumă de 5.000.000.000 lei, în conformitate cu eşalonarea prevăzută în anexa 1 la acest contract. Această investiţie urma să fie făcută în numerar şi/sau în natură, fie din sursele proprii ale cumpărătorului, fie din fonduri împrumutate de acesta. De asemenea cumpărătorul s-a obligat ca în cazul neefectuării investiţiilor prevăzute anterior, să plătească vânzătorului o penalitate de 30% pe an, din suma neinvestită la sfârşitul fiecărui an.

Curtea de Apel Cluj – Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 460/16 septembrie 2004, a admis în parte apelul declarat de reclamanta Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 763/15 martie 2004 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta APAPS împotriva pârâtei S.C. N SA şi, în consecinţă, a obligat pe pârâtă să efectueze investiţiile în sumă de 4.525.618.232 lei asumate prin contractul nr. 1463/26 noiembrie 1997 şi să achite suma de 1.057.685.469 lei penalităţi de întârziere contractuale aferente investiţiilor nerealizate.

Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile formulate de recurente, urmează a respinge ca nefondat recursul promovat de reclamanta AVAS Bucureşti şi de a anula ca netimbrat recursul declarat de pârâta S.C. N S.A. Cluj Napoca, împotriva aceleiaşi decizii. Printr-o corectă şi integrală apreciere a probelor, instanţa de apel a stabilit adevăratele raporturi juridice dintre părţi, întinderea drepturilor şi obligaţiilor asumate reciproc şi sancţiunile care intervin în situaţia nerespectării clauzelor contractuale. Amplu motivat şi bine argumentat, a fost stabilită, pe bază de probe, întreaga situaţie de fapt şi de drept, care a condus la fundamentarea concretă a programului de investiţii al pârâtei, în sensul că aceasta mai este obligată numai la efectuarea de investiţii în sumă de 3.525.618.232 lei şi penalităţi de întârziere contractuale aferente investiţiilor nerealizate în cuantum de 1.057.685.469 lei, pentru anii 2001-2002[67].

Referitor la majorarea capitalului social al societăţii comerciale supuse privatizării cu valoarea terenurilor, în jurisprudenţă s-a decis că procedura de majorare a capitalului social cu valoarea cuprinsă în certificat nu poate fi substituită prin alte modalităţi sau criterii, fără a se reţine încălcarea prevederilor legale în materia privatizării.

În cazul societăţii comerciale care se privatizează, s-a decis că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a art. 32 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 99/1999, prin care s-a stabilit o procedură specială de majorare a capitalului social cu valoarea terenurilor pentru care s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate. Astfel, societatea îşi poate majora capitalul social numai după eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi numai cu valoarea terenurilor menţionate în certificat[68].

Potrivit dispoziţiilor art. 35 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997, 32¹ – 32², din Legea nr. 99/1999, art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 834/1991, societăţile comerciale deţin terenurile aflate în patrimoniul lor în administrare sau în proprietate. Pentru societăţile care se privatizează, legiuitorul a făcut distincţie între terenurile pentru care societatea deţine titluri de proprietate şi terenuri, pentru care, deşi se află în patrimoniul societăţilor, nu s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate. Pornind de la această distincţie în legislaţia privind măsurile instituite pentru privatizare şi accelerarea reformei (Legea nr. 99/1999, Hotărârea Guvernului nr. 834/1991, Hotărârea Guvernului nr. 450/1990 şi Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 577/1999), s-a stabilit o modalitate distinctă de majorare a capitalului social cu valoarea terenurilor. Din acest punct de vedere, instanţele anterioare au pus problema derogării acestor prevederi de la cerinţele majorării capitalului social prevăzute de legea societăţilor comerciale.

Deşi a citat dispoziţii specifice domeniului societăţilor comerciale care se privatizează, cu distincţiile referitoare la terenurile aflate în patrimoniul acestora şi la deţinerea certificatului de proprietate, pârâta a apreciat că toate terenurile societăţii, inclusiv cele pentru care din diverse motive nu s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate, pot fi incluse în capitalul social.

Această concluzie nu-şi găseşte corespondent în dispoziţiile art. 32¹ şi 32² din Legea nr.99/1999 potrivit cărora „…Societăţile comerciale se privatizează fără a include în capitalul social valoarea terenurilor prevăzute la alin.1” (art. 32¹ alin. 2). „Capitalul social al societăţilor comerciale cărora li s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor se majorează de drept cu valoarea terenurilor menţionate în certificat” (art. 32² alin.1). Rezultă că textele aplicabile speţei stabilesc o „obligaţie pozitivă” de majorare a capitalului social, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului. Dovadă în acest sens sunt şi dispoziţiile art.35 (2) din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997, pe care le-a citat recurenta, prin care s-a stabilit expres că „societăţile comerciale cărora li s-a eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor vor fi privatizate cu includerea valorii terenului în capitalul social”. Prin urmare, „includerea valorii în capitalul social” sau „majorarea de drept” a capitalului social cu valoarea terenurilor (în cazul obţinerii ulterioare a certificatului de proprietate) este condiţionată de deţinerea sau de obţinerea ulterioară a certificatului care atestă proprietatea asupra terenului.

Faptul că legislaţia amintită de recurentă (Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 şi Legea nr. 99/1999) nu a folosit noţiunea expresă de terenuri aflate în proprietatea societăţii nu prezintă nici o relevanţă, câtă vreme textele citate stabilesc obligaţia de majorare a capitalului social cu valoarea terenurilor pentru care s-a eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate.

Aceste cerinţe impuse pentru majorarea capitalului social scot în evidenţă faptul că terenurile din patrimoniul societăţilor comerciale pot fi deţinute şi cu alt titlu (art. 32¹ alin. 3). Prin urmare, obligaţia stabilită generic de art. 1 şi 5 din Hotărârea Guvernului nr. 834/1991 pentru obţinerea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale nu poate fi interpretată în sensul că majorarea capitalului social poate fi făcută cu valoarea terenurilor determinate după criterii de evaluare, fără deţinerea certificatului de proprietate pentru simplul motiv că se află în patrimoniul societăţii comerciale.

Concluzia instanţelor, care s-au pronunţat anterior, potrivit căreia, societăţile comerciale îşi pot majora capitalul social cu valoarea terenurilor numai după ce s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate este conformă cu dispoziţiile art. 32¹ – 32² din Legea nr. 99/1999. Această majorare de drept a capitalului social cu valoarea cuprinsă în certificat nu poate fi substituită prin alte modalităţi sau criterii aşa cum opinează recurenta, fără a se reţine încălcarea prevederilor legale în materia privatizării sau fără a adăuga la aceasta, proceduri pe care legea nu le-a prevăzut.

Votul din AGA al reprezentantului A.P.A.P.S., într-un sens sau altul, nu este de natură să confirme posibilitatea încălcării dispoziţiilor legale analizate sau a procedurilor pe care legea le-a prevăzut tocmai pentru a avea sub control acest domeniu al privatizării.

La data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, Legea nr. 58/1991, Legea nr. 77/1994, Legea nr. 55/1995, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 alin. (3), art. 5, art. 6 alin. (1) şi (8), precum şi art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 30/1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 207/1997, precum şi art. 4, art. 5, art. 7 alin. (2) lit. e), art. 11, art. 12, art. 14 alin. (2) şi art. 17 alin. (2) din Legea nr. 83/1997 au fost abrogate. În continuare, înţelegem să marcăm principalele modificări ulterioare.

Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998, cu modificările şi completările ulterioare, a mai fost modificată şi completată prin Legea nr. 99 din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice[69].

După capitolul V al ordonanţei se introduc capitolele V1 – V3 reglementând situaţia unor imobile deţinute de societăţile comerciale care fac obiectul privatizării, aducând dispoziţii speciale privind închiderea operaţională şi vânzarea activelor nerentabile, fuziunea, divizarea, dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale supuse privatizării şi, respectiv, soluţionarea litigiilor.

Astfel, societăţile comerciale care deţin terenuri ce sunt necesare pentru desfăşurarea activităţii în conformitate cu obiectul lor de activitate şi al căror regim juridic urmează să fie clarificat vor continua să folosească aceste terenuri până la clarificarea regimului lor juridic.

După clarificarea regimului juridic terenurile clasificate ca aparţinând domeniului public al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz, rămân în folosinţa societăţilor comerciale privatizate sau care urmează a fi privatizate, pe baza unei concesiuni acordate de autoritatea competentă, pentru perioada maximă prevăzută de lege. Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, metoda, procedura şi documentaţia necesare pentru acordarea concesiunilor vor fi prevăzute în normele metodologice emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă. Terenurile clasificate ca aparţinând domeniului privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz, pot fi concesionate în condiţiile prevăzute mai sus, închiriate sau oferite societăţii comerciale spre a fi cumpărate.

Potrivit art. 32², capitalul social al societăţilor comerciale cărora li s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor se majorează de drept cu valoarea terenurilor menţionate în certificat.

În cazul în care eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nu a fost urmată, anterior privatizării, de majorarea corespunzătoare a capitalului social sau dacă certificatul se eliberează după privatizare, capitalul social se majorează de drept cu valoarea terenurilor, care va fi considerată aport în natură al statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale, după caz, în schimbul căruia se vor emite acţiuni suplimentare ce vor reveni de drept instituţiei publice implicate. Cumpărătorul are un drept de opţiune la cumpărarea de la instituţia publică implicată, la un preţ convenit în contractul iniţial de vânzare a acţiunilor ori, în lipsa unei clauze în acest sens, la preţul plătit de cumpărător pentru pachetul iniţial de acţiuni, reactualizat în conformitate cu prevederile normelor metodologice emise în aplicarea acestei ordonanţe de urgenţă, a unui număr de acţiuni suplimentare reprezentând un procent din acţiunile nou-emise egal cu cota de participare a cumpărătorului la capitalul social la data când s-a emis certificatul sau la data achiziţionării pachetului iniţial de acţiuni, după caz. Cumpărătorul îşi poate exercita această opţiune în termen de două luni de la data înregistrării majorării capitalului social. Transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor nou-emise are loc în momentul plăţii integrale a acţiunilor.

Instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Despăgubirea prevăzută se stabileşte de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă, prin justiţie.

Imobilele preluate de stat în baza unor legi, acte administrative sau hotărâri judecătoreşti de confiscare, constând în terenuri şi clădiri evidenţiate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare, în absenţa cărora realizarea obiectului de activitate al acestor societăţi comerciale este împiedicată în asemenea măsură încât, ca urmare a acestei restituiri, societatea comercială nu ar mai putea să-şi continue activitatea şi ar urma să fie supusă dizolvării şi lichidării, nu vor fi restituite în natură.

În cazul în care prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă societăţile comerciale sunt obligate la plata echivalentului în bani al imobilelor, instituţiile publice implicate vor plăti direct fostului proprietar suma prevăzută în hotărâre.

Statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor arătate mai sus.

În soluţionarea litigiilor, legea prevede că termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut în Ordonanţa de urgenţă.nr.88/1997 ori se valorifică un drept conferit de aceasta este de 3 luni de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului.

Cererea în anulare şi opoziţia nu suspendă executarea hotărârii atacate. La cerere, pentru motive întemeiate, instanţa poate decide suspendarea, dacă se depune o cauţiune egală cu 1% din valoarea capitalului social al societăţii comerciale supuse fuziunii, divizării sau lichidării ori, după caz, egală cu o pătrime din valoarea creanţei, dar nu mai mult de 200.000.000 lei. Cauţiunea se restituie numai în cazul admiterii acţiunii. Plafonul maxim al cauţiunii va putea fi reactualizat periodic prin hotărâre a Guvernului.

Instanţa este obligată să pronunţe hotărârea în termen de 5 zile de la închiderea dezbaterilor şi să comunice părţilor hotărârea motivată în cel mult 10 zile de la pronunţare, iar hotărârea instanţei poate fi atacată numai cu recurs.

Într-o cauză[70], prin acţiunea întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 32⁴⁰ din Legea nr. 99/1999 de aprobare a Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997, reclamanta a pretins obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru imobilele retrocedate în natură foştilor proprietari, textul de lege precizat reglementând obligaţia instituţiilor publice implicate în privatizare de a asigura repararea prejudiciului cauzat în această situaţie.

Acest litigiu şi drepturile pretinse nu derivă din procesul de privatizare la care se referă Legea nr. 99/1998 de aprobare a Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997, şi anume dispoziţiile art. 32^30, ci sunt ulterioare, iar termenul de prescripţie pentru acţiunea vizând recuperarea prejudiciului, în lipsa altor prevederi din legea specială, este cel general de 3 ani şi curge de la momentul naşterii dreptului la acţiune, care este momentul când imobilele au fost restituite efectiv foştilor proprietari.

Prin urmare, excepţia prescrierii dreptului la acţiune trebuia respinsă iar nu admisă, aşa cum au procedat instanţele, încât în baza art. 312 alin. (5) C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ. şi în considerarea art. 297 C. pr. civ., recursul a fost admis, decizia modificată în sensul admiterii apelului şi anulării sentinţei civile nr. 4760 din 1 aprilie 2004 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a Comercială, iar cauza a fost trimisă pentru soluţionarea acţiunii pe fond, Curţii de Apel Bucureşti.

În scopul accelerării procesului de privatizare, instituţiile publice implicate pot delega unor agenţi de privatizare exerciţiul anumitor drepturi, inclusiv orice atribuţie prevăzută la art. 43 alin. (2), cu excepţia încheierii contractului de vânzare de acţiuni. Agenţii de privatizare vor prezenta, la cererea instituţiei publice implicate mandante, rapoarte cu privire la activităţile efectuate şi vor exercita în mod exclusiv pe perioada mandatului atribuţiile delegate. Mandatul se acordă în legătură cu privatizarea unei societăţi comerciale sau a unui grup de societăţi comerciale, cuprinse în programe speciale de privatizare prin hotărâre a Guvernului ori selectate în conformitate cu prevederile normelor metodologice emise în aplicarea ordonanţei de urgenţă.

După cum am mai menţionat, o altă modificare importantă a privit F.P.S. Legea nr. 379 din 10 iulie 2001 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 37/1999 pentru completarea art. 9 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 16 iulie 2001dispune că în tot cuprinsul ordonanţei de urgenţă sintagma Fondul Proprietăţii de Stat se înlocuieşte cu sintagma Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului.

La data intrării în vigoare a ORDONANŢei DE URGENŢĂ Nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, modificată prin L. Nr. 91/06.06.2011 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407/09.06.2011, Legea nr. 58/1991, Legea nr. 77/1994, Legea nr. 55/1995, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 alin. (3), art. 5, art. 6 alin. (1) şi (8), precum şi art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 207/1997, precum şi art. 4, art. 5, art. 7 alin. (2) lit. e), art. 11, art. 12, art. 14 alin. (2) şi art. 17 alin. (2) din Legea nr. 83/1997 se abrogă.

Prezenta ordonanţă de urgenţă stabileşte cadrul juridic pentru accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare, în baza următoarelor principii:

a) asigurarea transparenţei procesului de privatizare;

b) formarea preţului de vânzare, în baza raportului dintre cerere şi ofertă;

c) asigurarea egalităţii de tratament între cumpărători;

d) reconsiderarea datoriilor societăţilor comerciale, în vederea sporirii atractivităţii ofertei de privatizare.

Potrivit Art. 2 ,  Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă se aplică:

a) vânzării de acţiuni la societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, indiferent de numărul acţiunilor pe care le deţine, inclusiv la societăţile naţionale, companiile naţionale şi celelalte societăţi comerciale rezultate din reorganizarea regiilor autonome de interes naţional sau local;

b) vânzării de active ale regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, inclusiv ale companiilor naţionale şi ale societăţilor naţionale ori ale celorlalte societăţi comerciale rezultate din reorganizarea unei regii autonome de interes naţional sau local.

Competenţele şi atribuţiile în legătură cu procesul de privatizare aparţin Guvernului, Agenţiei Române de Dezvoltare şi instituţiilor publice implicate.

Guvernul asigură înfăptuirea politicii de privatizare, coordonează şi controlează activitatea ministerelor şi instituţiilor publice, care au competenţe şi atribuţii în realizarea privatizării, ia măsuri obligatorii pentru accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare şi răspunde în faţa Parlamentului de îndeplinirea acestor obligaţii.

În acest scop Guvernul:

a) aprobă strategia naţională de privatizare;

d) ia orice alte măsuri în calitate de autoritate centrală de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului este o instituţie de interes public, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care acţionează pentru diminuarea implicării în economie a statului şi a autorităţilor administraţiei publice locale, prin vânzarea acţiunilor acestora. Bugetul Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului se formează integral din veniturile rezultate ca urmare a privatizării societăţilor comerciale, din dividende şi din dobânzile aferente disponibilităţilor sale băneşti, se aprobă de către Guvern şi se gestionează în regim extrabugetar.

Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului exercită atribuţiile prevăzute la art. 4³ alin. (2) cu privire la societăţile comerciale, altele decât cele de interes strategic, în cazul cărora aceste atribuţii se exercită de către ministerele de resort. Guvernul poate hotărî ca şi în cazul unor asemenea societăţi Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului să exercite atribuţiile prevăzute la art. 4³ alin. (2). În cazul societăţilor comerciale constituite în baza Legii administraţiei publice locale nr. 69/1991, atribuţiile prevăzute la art. 4³ alin. (2) se exercită de către autorităţile administraţiei publice locale.

Vânzarea de acţiuni

Instituţiile publice implicate vând acţiunile prin următoarele metode:

a) ofertă publică;

b) metode de vânzare specifice pieţei de capital;

c) negociere;

d) licitaţie cu strigare sau în plic;

e) certificate de depozit emise de bănci de investiţii pe piaţa de capital internaţională;

f) orice combinaţie a metodelor prevăzute la lit. a) – e).

În cazul în care instituţia publică implicată decide să formuleze o ofertă de vânzare, preţul de ofertă va fi, de regulă, egal cu valoarea nominală a acţiunilor, cu precizarea că vânzarea se face la preţul de piaţă rezultat din raportul dintre cerere şi ofertă, indiferent de metoda de privatizare utilizată, fără a exista un preţ minim de vânzare.

Instituţiile publice implicate au dreptul să contracteze cu persoane fizice sau juridice, române ori străine, servicii de asistenţă de specialitate în domeniul privatizării, restructurării şi lichidării. De asemenea, instituţiile publice implicate pot încheia contracte cu societăţi de valori mobiliare, pentru vânzarea acţiunilor la bursele de valori sau pe alte pieţe organizate, naţionale ori internaţionale, precum şi cu bănci de investiţii, pentru transferul şi vânzarea unui portofoliu de acţiuni pe piaţa de capital internaţională, în baza certificatelor de depozit sau a altor instrumente financiare utilizate pe această piaţă.

În vederea măririi şanselor de privatizare a societăţilor comerciale, instituţiile publice implicate pot accepta plata în rate a preţului acţiunilor vândute, în condiţiile stabilite în normele metodologice emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă.

În cazul vânzării cu plata în rate a preţului acţiunilor unei societăţi comerciale de interes strategic, avansul nu va putea fi mai mic de 35% din preţul de vânzare, iar plata ratelor se va eşalona pe o perioadă de maximum 3 ani.

Asupra acţiunilor vândute cu plata în rate se constituie un drept de gaj.

În cazul în care cumpărătorul nu plăteşte la scadenţă două rate succesive, contractul poate fi rezolvit.

Pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra acţiunilor emise de o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, salariaţii, membrii consiliului de administraţie sau pensionarii cu ultimul loc de muncă la respectiva societate comercială pot constitui asociaţii potrivit prevederilor prezentei secţiuni.

Asociaţia este o persoană juridică de drept privat, fără scop lucrativ, constituită din persoanele prevăzute la alineatul precedent, în scopul dobândirii de acţiuni emise de societăţile comerciale.

În cadrul unei societăţi comerciale se pot constitui una sau mai multe asociaţii, formate, după caz, din:

a) salariaţi ai respectivei societăţi comerciale şi/sau pensionari cu ultimul loc de muncă la aceasta;

b) membrii consiliului de administraţie şi salariaţi.

Pot face parte dintr-o asociaţie următoarele categorii de salariaţi, după caz:

a) salariaţii societăţii comerciale, cu contract individual de muncă încheiat pe durată nedeterminată;

b) salariaţii societăţii comerciale, cu contract individual de muncă încheiat pe durată determinată, cu program de lucru normal sau de cel puţin o jumătate de normă.

Procedura de constituire şi de lichidare a unei asociaţii, structura acesteia, drepturile şi obligaţiile membrilor săi sunt cele prevăzute în Legea nr. 21/1924, iar raporturile dintre o asociaţie şi societatea comercială în cadrul căreia se înfiinţează aceasta se reglementează prin hotărâre a Guvernului.

Vânzarea activelor societăţilor comerciale şi ale regiilor autonome

Societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar pot vinde sau încheia contracte de leasing imobiliar pentru active aflate în proprietatea lor, cu aprobarea adunării generale a acţionarilor sau a consiliului de administraţie, după caz, în condiţiile stabilite prin normele metodologice emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă.

Sumele rezultate din vânzarea activelor   vor fi utilizate, în următoarea ordine, pentru:

a) plata datoriilor către bugetul de stat şi bugetele locale, inclusiv a datoriilor provenind din plăţile efectuate de Ministerul Finanţelor în contul garanţiilor executate pentru credite interne şi externe, precum şi din credite externe contractate direct de stat din care s-au făcut subîmprumuturi;

b) plata datoriilor către bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale;

c) plata altor datorii;

d) efectuarea de investiţii;

e) finanţarea activităţilor cuprinse în obiectul de activitate;

f) efectuarea cheltuielilor legate de îndeplinirea obligaţiilor legale de conformare la cerinţele de protecţie a mediului, după caz;

g) alte destinaţii.

Societăţile comerciale şi regiile autonome, care au în derulare contracte de locaţie de gestiune, de închiriere sau de asociere în participaţiune, pot vinde sau încheia contracte de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, prin negociere directă cu locatarii sau asociaţii în situaţiile în care aceştia au efectuat investiţii în activele pe care le utilizează reprezentând mai mult de 15% din valoarea acestor active. În acest caz, din preţul de vânzare se scade valoarea investiţiilor pe bază de raport de evaluare acceptat de părţi.

Obligaţii de mediu şi protecţia salariaţilor

Art. 31 – (1) În cazul în care, ca urmare a transmiterii dreptului de proprietate asupra pachetului de acţiuni, cumpărătorul ar dobândi controlul asupra societăţii comerciale, acea societate trebuie să întocmească, în conformitate cu dispoziţiile normelor metodologice emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă, un bilanţ de mediu care este supus spre avizare autorităţii de mediu competente. Avizul va cuprinde obligaţiile de mediu ce revin societăţii comerciale.

(6) În toate cazurile societatea comercială este obligată să îl despăgubească pe cumpărător pentru prejudiciile suferite ca urmare a stabilirii în sarcina acestuia a unor obligaţii de conformare cu normele privind protecţia mediului care nu au fost prevăzute în dosarul de prezentare a activului.

Dispoziţii speciale privind închiderea operaţională şi vânzarea activelor nerentabile, fuziunea, divizarea, dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale supuse privatizării

Lichidarea

(2) Creditorii care depun declaraţii de creanţe alcătuiesc asociaţia creditorilor, în cadrul căreia hotărârile se adoptă cu majoritate absolută de voturi. Votul fiecărui creditor este proporţional cu ponderea creanţei sale în totalitatea creanţelor aparţinând creditorilor asociaţi. Asociaţia creditorilor nu constituie persoană juridică. Organizarea şi funcţionarea asociaţiei creditorilor vor fi reglementate prin normele metodologice emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă.

Art. 32¹⁵ – (1) Nici o dobândă, penalitate, majorare de întârziere sau cheltuială similară nu va putea fi adăugată creanţelor negarantate sau părţilor negarantate din creanţele garantate, începând cu data depunerii hotărârii de dizolvare la registrul comerţului.

Art. 32¹⁶ – (1) Lichidatorul se numeşte de către instituţia publică implicată, pe bază de licitaţie, în termen de 60 de zile de la data depunerii hotărârii de dizolvare la registrului comerţului.

(2) Agentul de privatizare care exercită atribuţiile prevăzute la art. 4³ alin. (2) cu privire la societatea comercială supusă lichidării poate îndeplini funcţia de lichidator, potrivit mandatului acordat sau pe baza unei solicitări adresate instituţiei publice implicate, fără a mai fi necesară organizarea unei licitaţii.

(3) Contractul de angajare a lichidatorului va fi semnat şi va intra în vigoare în termen de două zile de la adjudecarea licitaţiei, sub sancţiunea nulităţii.

(4) Lichidatorul va intra în funcţie după depunerea semnăturii la registrul comerţului şi a specimenului de semnătură în bancă, în ziua următoare semnării contractului său de angajare.

(5) În termen de 30 de zile de la data intrării în funcţie a lichidatorului se va efectua predarea-preluarea patrimoniului şi a documentelor societăţii, potrivit prevederilor art. 247 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, care va fi certificată de către cenzori. La data îndeplinirii acestei formalităţi funcţia administratorilor încetează.

(6) În cazul admiterii în principiu a cererii formulate de creditori în temeiul art. 32¹⁴ alin. (1), numirea lichidatorului potrivit prezentului articol va fi supusă validării de către judecătorul-sindic.

(2) Bunurile se adjudecă la cel mai mare preţ oferit.

(4) Contractul va putea prevedea plata preţului bunurilor în rate, cu condiţia ca plata ratelor să fie asigurată în condiţiile prevăzute în normele metodologice emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă.

(5) Prevederile art. 32⁷ alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

Soluţionarea litigiilor

Art. 32²⁹ – Termenul de prescripţie pentru introducerea cererilor în anulare şi a opoziţiilor împotriva hotărârilor prevăzute la art. 32⁹ este de 10 zile de la data publicării hotărârii consiliului de administraţie, adoptată în temeiul acestora. În cazul hotărârilor prevăzute la art. 32¹⁰, termenul curge de la data publicării acestora în conformitate cu dispoziţiile art. 32⁹ alin. (6).

Art. 32³⁰ – (1) Cererea în anulare şi opoziţia nu suspendă executarea hotărârii atacate. La cerere, pentru motive întemeiate, instanţa poate decide suspendarea, dacă se depune o cauţiune egală cu 1% din valoarea capitalului social al societăţii comerciale supuse fuziunii, divizării sau lichidării ori, după caz, egală cu o pătrime din valoarea creanţei, dar nu mai mult de 200.000.000 lei. Cauţiunea se restituie numai în cazul admiterii acţiunii. Plafonul maxim al cauţiunii va putea fi reactualizat periodic prin hotărâre a Guvernului.

Reguli speciale privind privatizarea anumitor societăţi comerciale

Art. 34¹ – (1) Privatizarea băncilor se desfăşoară potrivit prevederilor Legii nr. 83/1997 pentru privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul este acţionar. Vânzarea acţiunilor emise de societăţile bancare la care statul este acţionar se va desfăşura conform oricărei metode prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă.

(2) Privatizarea societăţilor comerciale din turism se desfăşoară potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 32/1998 privind privatizarea societăţilor comerciale din turism.

Cap. VII¹

Agenţii de privatizare

Art. 34²

(3) Agenţii de privatizare se pot grupa în baza unui contract de asociere temporară pe obiect sau a unui contract de societate cu răspundere limitată ori pe acţiuni. În cazul asocierilor temporare pe obiect, asociaţii desemnează asociatul coordonator, împuternicit să participe la procedura de selecţie în vederea acordării mandatului prevăzut în prezentul capitol.

Art. 34⁴ –

(4) În cazul societăţilor comerciale de interes strategic, elementele esenţiale ale contractului de mandat se supun spre aprobare Guvernului.

(5) Instituţia publică implicată încheie contractul de mandat în termen de 15 zile de la data hotărârii comisiei prevăzute la alin. (3).

Art. 34⁵ – (1) Onorariul agenţilor de privatizare include o componentă fixă şi componente variabile în funcţie de costurile efective şi de aducerea la îndeplinire a mandatului, potrivit normelor metodologice emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă.

(2) Membrii asociaţi sunt răspunzători solidar pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor prevăzute în contractul de mandat.

Cap. VIII

Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 36 – (1) Procedurile de privatizare aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă vor continua cu recunoaşterea valabilităţii actelor şi a etapelor consumate până la această dată, potrivit dispoziţiilor legale anterioare. Sunt considerate proceduri de privatizare aflate în curs de derulare: vânzările de acţiuni, dacă au fost aprobate de Consiliul de administraţie al Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, şi vânzările de active, în cazul în care s-au publicat anunţurile de organizare a licitaţiilor. Ofertele ale căror termene au fost depăşite ca urmare a neconsumării etapei de negociere se prelungesc cu 30 de zile.

(2) Sistemul de facilităţi privind sumele care se lasă cu titlu gratuit la dispoziţia societăţilor comerciale privatizate, potrivit Legii nr. 55/1995, cu modificările ulterioare, inclusiv sistemul de virare la bugetul de stat, la Fondul special de dezvoltare aflat la dispoziţia Guvernului şi la bugetele locale, potrivit ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului nr. 15/1997 şi nr. 59/1997, se aplică numai pentru contractele care au fost încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

(3) Prevederile alin. (2) se aplică şi în cazul societăţilor comerciale privatizate prin negociere directă, fără caiet de sarcini, precum şi în cazul societăţilor comerciale privatizate către investitori străini care nu au primit certificat de investitor, ori s-a prevăzut restituirea în valută a sumelor care se lasă cu titlu gratuit.

(4) Pentru contractele în curs de negociere ori pentru situaţiile în care etapa selecţiei achizitorului potenţial nu s-a consumat, în baza metodei de privatizare fixate iniţial, Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului poate conveni cu achizitorul perfectarea contractelor fără a include sistemul de facilităţi privind sumele care se lasă cu titlu gratuit la dispoziţia societăţii comerciale privatizate. În acest caz, eventualele datorii înregistrate de societatea comercială care se privatizează se deduc din preţul acţiunilor care se vând, fără a afecta valoarea investiţiilor la care se obligă cumpărătorul, iar eventualele diferenţe la datorii vor fi reeşalonate cu acordul creditorilor.

(5) Sumele aflate în conturi curente şi în depozite bancare, pe care Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului le-a deschis sau le-a constituit, inclusiv dobânzile încasate şi aferente acestor sume, urmează regimul juridic stabilit până la intrarea în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă.

Art. 39 – (1) Sumele rezultate din vânzarea cu plata în rate a acţiunilor emise de societăţile comerciale la care statul este acţionar, devenite scadente la data desfiinţării Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, ratele aferente creditelor de restructurare acordate în baza Legii nr. 58/1991 şi Legii nr. 55/1995 şi devenite exigibile după această dată, precum şi orice alte venituri financiare cuvenite Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului revin statului şi se varsă la bugetul de stat.

(2) Sumele rezultate din vânzarea acţiunilor emise de societăţi comerciale privatizate prin programele de privatizare-pilot, iniţiate de către Agenţia Naţională pentru Privatizare, înainte de organizarea Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului şi a celor cinci Fonduri ale Proprietăţii Private, revin statului, în proporţie de 70%, după desfiinţarea Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului şi, respectiv, a Fondurilor Proprietăţii Private, sau societăţilor rezultate în urma transformării acestora.

(3) Urmărirea executării contractelor de vânzare cu plata în rate, a creditelor de restructurare acordate şi devenite exigibile, precum şi a oricăror alte venituri financiare cuvenite Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, după data desfiinţării acestuia, se realizează de către Ministerul Finanţelor prin organele financiare teritoriale.

Art. 42 – (1) Instituţiile publice, regiile autonome şi societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar nu au dreptul să participe la cumpărări de acţiuni, sub sancţiunea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, sub rezerva prevederilor art. 3 lit. e).

(2) Regiile autonome şi societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar au dreptul să participe la cumpărări de active în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, ale normelor metodologice, cu respectarea prevederilor în domeniul ajutorului de stat. Instituţiile publice au dreptul să participe la cumpărări de active necesare desfăşurării în condiţii optime a activităţii proprii.

Legea nr. 444 din 18 iulie 2001[71] a aprobat Ordonanţa de urgenţă nr. 251/2000 ce modificase art. 14 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale. Legea mai dispune că, la cererea instituţiei publice implicate sau a agentului de privatizare, pentru stabilirea situaţiei obligaţiilor bugetare scadente ale societăţilor comerciale supuse privatizării, Ministerul Finanţelor Publice şi celelalte entităţi care au în administrare bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale vor iniţia procedura întocmirii unor rapoarte asupra naturii şi cuantumului obligaţiilor respective.

Pe baza rapoartelor întocmite Ministerul Finanţelor Publice şi celelalte entităţi care administrează bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale vor emite certificate de obligaţii bugetare, care vor preciza natura şi cuantumul obligaţiilor bugetare pe care le au în administrare la data raportului, pe baza documentelor contabile ale societăţii comerciale şi a declaraţiei pe propria răspundere a administratorilor acesteia că nu mai dispun de alte acte, documente, înscrisuri neoperate în evidenţa contabilă.

La data intrării în vigoare a Legii nr. 137 din 28 martie 2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 3 aprilie 2006 au fost abrogate, printre altele: lit. a), c), k) şi l) ale art. 3, lit. b) a alin. (2) al art. 41, art. 42, art. 6, art. 7, alin. (2) şi (3) ale art. 9, alin. (4) al art. 13, alin. (1), (3) – (6), (8) şi (9) ale art. 14, art. 152, art. 19, alin. (2) – (5) ale art. 31, secţiunea I a capitolul V², alin. (2) – (4) ale art. 32², art. 32³, art. 32⁴, alin. (1) – (3) ale art. 32⁹, art. 32¹⁰, art. 32¹¹, art. 32¹², alin. (1) şi (3) ale art. 32¹³, art. 32¹⁴, alin. (2) al art. 32¹⁵, art. 32¹⁷, alin. (2) al art. 32¹⁸, alin. (1) şi (3) ale art. 32¹⁹, alin. (1) şi (4) ale art. 32²¹, art. 32²⁸, art. 32³¹, alin. (1) şi (2) ale art. 34², art. 34³, alin. (1) – (3) ale art. 34⁴ şi art. 41 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare.

Mai trebuie să pomenim Legea nr. 185 din 15 iunie 2005[72] prin care a fost abrogat art. 34 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 La data intrării în vigoare a acestei legi, acţiunile nominative de control deţinute de stat se transformă de drept în acţiuni ordinare.

Succesiunea de norme – ca să nu spunem avalanşa – denotă lipsa unei strategii şi a unei politici consecvente, şi nu conjuncturale, de privatizare. În România, în locul unei restituiri, reconstituiri a proprietăţii, a avut şi mai are loc o redistribuire a avuţiei naţionale[73].

Oficiul Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie, a fost infiinţat prin Ordonanţa de Urgentă a Guvernului nr. 88/2001, aprobată prin Legea nr. 552/2001, ca instituţie publică cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Economiei şi Comerţului, devenind operativ în luna noiembrie, dupa apariţia Hotararii de Guvern nr. 869/2001, de aprobare a organizării şi funcţionării instituţiei, modificata şi completata prin H.G. nr. 620/2003.

La sfârșitul anului 2006 a fost emisă O.U.G. nr. 101/2006 privind reorganizarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului prin comasarea prin absorbție cu Oficiul Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie, iar O.P.S.P.I. a fuzionat prin absorptie cu A.V.A.S.

La sfârșitul anului 2008, că urmare a apariției Legii nr. 308/2008 privind respingerea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 101/2006 privind reorganizarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) prin comasarea prin absorbție cu Oficiul Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie (O.P.S.P.I.), precum și a altor acte normative incidente, O.P.S.P.I. și-a reluat activitatea ca instituție în subordinea Ministerului Economiei, cu atribuții în administrarea și privatizarea operatorilor economici din portofoliu.

În prezent O.P.S.P.I. este instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei, funcţioneaza în coordonarea ministrului economiei, exercita, în numele Ministerului Economiei, atribuţiile acestuia de instituţie publica implicata în procesul de privatizare din domeniul sau de activitate si deruleaza, în numele Ministerului Economiei, activităţile legate de exercitarea calităţii de acţionar al statului la societăţile şi companiile naţionale, precum şi la celelalte societăţi comerciale din portofoliul acestuia, în limitele competentelor aprobate prin ordin al ministrului economiei şi comerţului.

În exercitarea atribuţiilor Ministerului Economiei, de instituţie implicată în domeniul privatizării și acționar la societățile și companiile naționale, precum și la celelalte societăți comerciale din portofoliul acestuia, Oficiul Participațiilor Statului și Privatizării în Industrieîndeplinește următoarele atribuții principale:

• Asigură aplicarea strategiei Guvernului privind realizarea procesului de atragere de investiții/privatizare a operatorilor economici din portofliulMinisterului Economiei din domeniile:
  • Energie electrică
  • Petrol
  • Gaze
  • Minerit
  • Industria de aparare
• Administrează în numele Ministerului Economiei operatorii economici din portofoliu.
• Pregătește privatizarea, propune strategiile de privatizare și realizează privatizare.
• Realizează controlul postprivatizare al îndeplinirii clauzelor din contractele de privatizare.
• Fundamentează și propune acordarea de facilități, în condițiile legii, operatorilor economici din portofoliul Ministerului Economiei.
• Elaborează elementele principale ale contractului de mandat ce se încheie cu agenții de privatizare în vederea vânzării participațiilor statului la societățile comerciale din portofoliu.

Activitatea de atragere de investiții/privatizare a operatorilor economici se bazează pe experiență acumulată până în prezent în acest domeniu, precum și pe necesitatea unei schimbări profunde în principiile de realizare și de eficientă ale acestui proces.

Privatizarea nu trebuie văzută că un scop în sine, ci ca un proces prin care transferul de proprietate să se concretizeze în recapitalizare, modernizare, investiții, management superior, care să conducă la eficientă economică în activitate[74].

Cu titlu de exemplu, la nivelul anului 2004, PARTICIPAŢIILE STATULUI erau următoarele:

Compania Naţională Administraţia Naţională „Apele Române”, Compania Naţională „Administraţia Canalelor Navigabile” – S.A. Constanţa, Compania Naţională „Administraţia Porturilor Maritime Constanţa” – S.A., Compania Naţională „Aeroportul Internaţional Bucureşti – Otopeni” – S.A., Compania Naţională „Institutul Naţional de Meteorologie, Hidrologie şi Gospodărire a Apelor” – S.A., Compania Naţională „Poşta Română”, Compania Naţională a Căilor Ferate „C.F.R.” – S.A. Bucureşti, Compania Naţională a Cuprului, Aurului şi Fierului „Minvest” Deva, Compania Naţională a Huilei – Petroşani, Compania Naţională a Imprimeriilor „Coresi” – S.A., Compania Naţională a Lignitului „Oltenia” – S.A. Târgu Jiu, Compania Naţională a Metalelor, Preţioase şi Neferoase „Remin” – S.A. Baia Mare, Compania Naţională a Uraniului – S.A. Bucureşti, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România – S.A. Bucureşti, Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice „Transelectrica” – S.A. Bucureşti,

Regia Autonomă „Administraţia Fluvială a Dunării de Jos” – Galaţi, Regia Autonomă „Monetăria Statului”, Regia Autonomă „Multiproduct”, Regia Autonomă „Rami Dacia”, Regia Autonomă „Registrul Auto Român” Bucureşti, Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor „România-Film” Bucureşti, Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare Drobeta-Turnu Severin, Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva,

Societatea Comercială „Ampelum” – S.A. Zlatna, Societatea Comercială „Aversa” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială „Brafor” – S.A. Braşov, Societatea Comercială „C.F.R.-Transauto” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială „Caromet” – S.A. Caransebeş, Societatea Comercială „Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române – TAROM” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială „CSR” – S.A. Reşiţa, Societatea Comercială „CUG” – S.A. Cluj-Napoca, Societatea Comercială „Cupru Min” – S.A. Abrud, Societatea Comercială „Electroputere” – S.A. Craiova, Societatea Comercială „Exfor” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială „Faur” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială „GES” – S.A. Boldeşti Scăeni, Societatea Comercială „Griro” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială „I.A.R.” – S.A. Braşov, Societatea Comercială „I.O.R.” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială „IAIFO” – S.A. Zalău, Societatea Comercială „ICMRS” – S.A. Galaţi, Societatea Comercială „Metalurgica” – S.A. Aiud, Societatea Comercială „Minbucovina” – S.A. Vatra Dornei, Societatea Comercială „Miniera Banat” – S.A. Anina, Societatea Comercială „Moldomin” – S.A. Moldova Nouă, Societatea Comercială „Moldosim” – S.A. Vaslui, Societatea Comercială „Oltchim” – S.A. Râmnicu Vâlcea, Societatea Comercială „Rocar” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială „Rodipet” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială „Romaero” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială „Rulmentul” – S.A. Braşov, Societatea Comercială „Severnav” – S.A. Drobeta-Turnu Severin, Societatea Comercială „Ştei” – S.A. Băiţa, Societatea Comercială „Turnu” – S.A. Turnu Măgurele, Societatea Comercială „UCMR” – S.A. Reşiţa, Societatea Comercială „Uztel” – S.A. Ploieşti, Societatea Comercială de Distribuţie a Gazelor Naturale „Distrigaz Nord” – S.A. Mediaş, Societatea Comercială de Distribuţie a Gazelor Naturale „Distrigaz Sud” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice „Electrica” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice „Hidroelectrica” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice şi Termice „Termoelectrica” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială de Transport cu Metroul „Metrorex” – S.A. Bucureşti, Societatea Naţională „Avioane Craiova” – S.A. Craiova, Societatea Naţională „Îmbunătăţiri Funciare” – S.A., Societatea Naţională „Nuclearelectrica” – S.A. Bucureşti, Societatea Naţională „Romarm” – S.A. Bucureşti, Societatea Naţională „Romgaz” – S.A. Mediaş, Societatea Naţională a Cărbunelui Ploieşti, Societatea Naţională a Petrolului „Petrom” – S.A. Bucureşti, Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” – S.A. Bucureşti, Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” – S.A. Bucureşti, Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale „Transgaz” – S.A. Mediaş

Aspecte tehnico-juridice ale privatizării. Transferul proprietăţii în cadrul procesului de privatizare implică formularea de către instituţiile publice implicate a unei propuneri de a contracta, reprezentând primul pas pentru formarea acordului de voinţă.

Corelat cu metodele de privatizare aplicate de entităţile cu rol în privatizare, analizarea caracterului ofertei de vânzare implică o abordare diferenţiată. Incidentele create de conţinutul şi termenul ofertei de vânzare au condus la modificări continue a legislaţiei în domeniu. Astfel, dacă într-o primă redactare a Ordonanţei de urgenţă nr. 88/1997[75] iniţierea procesului de vânzare de acţiuni, prin oricare dintre metode, era realizată printr-o ofertă irevocabilă, valabilă cel puţin 30 de zile, dar nu mai mult de 180 de zile, ulterior normele de privatizare au suportat serioase nuanţări.

Problema care din punct de vedere juridic suscită un real interes este conţinutul şi caracterul ofertei de vânzare prin care entităţile mandatate de stat realizează transferul către economia privată a unor bunuri pe care le au în administrare. În funcţie de răspunsul la aceste întrebări se poate realiza o analiză de legalitate a procedurilor aplicate frecvent de entităţile implicate în privatizare, constând în negocierea unor clauze contractuale cu adjudecatarii (desemnaţi fie în urma licitaţiei, fie prin aplicarea unei grile de punctaj pentru departajarea ofertelor scrise) prin care se modifică radical condiţiile iniţiale cunoscute de toţi potenţialii ofertanţi din oferta publicată (avem în vedere negocierea ştergerii de datorii ale societăţii scoase la privatizare sau acceptarea unor disponibilizări de personal cu realizarea unor plăţi compensatorii de către stat). De asemenea, în funcţie de limitele mandatului atribuit comisiei care realizează vânzarea este posibilă realizarea unei aprecieri asupra limitelor până la care preţul de tranzacţionare poate fi scăzut faţă de preţul de ofertă, pentru fiecare metodă şi etapă în parte.

Potrivit doctrinei[76], condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească oferta de vânzare sunt următoarele:

– să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, neviciată şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic;

– să fie fermă, exprimând o propunere neîndoielnică pentru un angajament juridic, care, prin acceptare, să poată realiza încheierea contractului;

– să fie neechivocă;

– să fie precisă şi completă.

Fiind o manifestare de voinţă, oferta trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale cerute unei manifestări de voinţă, efectuată cu scopul de a produce efecte juridice.

a) Oferta de privatizare este rezultatul unui proces de voinţă din partea autorităţilor care au ca obiectiv transferul participaţiei statului către societăţi comerciale din sectorul privat. Anterior oricărui act de informare publică a intenţiei de vânzare, conducerile instituţiilor publice implicate în vânzarea participaţiilor statului sunt mandatate să stabilească strategia de privatizare aplicabilă fiecărei societăţi aflate în portofoliu. Pentru a decide dacă formulează o ofertă de vânzare, propunerea privind vânzarea de acţiuni sau active deţinute de stat este înaintată colegiilor de conducere ale entităţilor implicate, prin nota de privatizare întocmită de departamente specializate. Aprobarea notei de privatizare implică aprobarea formulării ofertei de vânzare, proces care debutează prin publicarea anunţului de vânzare. Manifestarea de voinţă a colegiilor de conducere, exprimată în vederea realizării unor efecte juridice, având ca finalitate încheierea contractului de privatizare, poate reprezenta acceptarea unei propuneri făcută de unul sau mai mulţi întreprinzători care depun o scrisoare de intenţie pentru cumpărarea de acţiuni/active sau punerea în practică a unei strategii proprii. Acceptarea nu trebuie înţeleasă în sensul creării unui acord de voinţe, ca urmare a primirii unei oferte, acceptul fiind dat numai pentru declanşarea procesului, etapizat, în faze strict stabilite prin norme interne.

Potrivit art. 13 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997, în cazul în care instituţia publică implicată decide să formuleze o ofertă de vânzare, preţul de ofertă va fi, de regulă, egal cu valoarea nominală a acţiunilor, cu precizarea că vânzarea se face la preţul de piaţă rezultat din raportul dintre cerere şi ofertă, indiferent de metoda de privatizare utilizată, fără a exista un preţ minim de vânzare.

Între anunţul de vânzare şi oferta de vânzare, astfel cum sunt nominalizate prin norme legale în domeniul privatizării, trebuie făcută o separaţie netă. În intenţia legiuitorului, anunţul de vânzare precede oferta de vânzare. Astfel, într-o procedură accelerată a privatizării, reglementată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 26/2004, se menţionează expres că oferta de vânzare va fi precedată de publicarea unui anunţ de vânzare, cu cel puţin 10 zile înainte.

b) Caracterul ferm al ofertei este apreciat ca fiind o propunere neîndoielnică pentru un angajament juridic, care, prin acceptare, să poată realiza contractul.

În procesul de privatizare, prin hotărâre a Guvernului, instituţiile publice implicate au fost mandatate ca, în anumite situaţii, să revoce oferta de vânzare concomitent sau independent de schimbarea strategiei de privatizare[77].

Prin legea generală în materie, motivele de revocare au fost enunţate ca fiind: strategia de privatizare a Guvernului, strategia instituţiei publice pentru societatea care face obiectul privatizării, modificările intervenite în termenii iniţiali ai ofertei de vânzare, alte condiţii care ar putea influenţa negativ rezultatele unui proces de privatizare. Prin legea specială adoptată pentru privatizarea efectuată de Ministerul Economiei şi Comerţului, prin Oficiul Participaţiilor Statului în Industrie[78], între motivele de revocare a unei oferte formulate pentru vânzare de acţiuni s-au invocat în plus şi modificările de orice natură intervenite în termenii condiţiilor de vânzare sau neparticiparea potenţialilor investitori la procesul de privatizare (pct. 9.1 din Hotărârea Guvernului nr. 881/2004).

Această din urmă condiţie ridică multe semne de întrebare, în practică existând multiple situaţii în care privatizarea s-a derulat prin negocierea cu un singur investitor, acesta fiind cel care a dictat preţul. Deşi au avut la dispoziţie estimarea preţului de piaţă obtenabil în condiţiile unei pieţe corecte, comisiile de privatizare au acceptat preţuri mult diminuate faţă de valoarea de piaţă, fără ca pentru subevaluare să fie găsit vreun responsabil. În aceste condiţii se pune o dublă problemă: 1) care este rolul raportului de evaluare al cărui rezultat ia forma preţului de ofertă; 2) având în vedere că preţul de ofertă nu este făcut cunoscut potenţialilor investitori, are acesta într-adevăr calitatea de componentă a ofertei?

Prin decizia nr. 1471 din 16 martie 2000, Curtea Supremă de Justiţie, a reţinut că Fondul Proprietăţii de Stat a făcut o ofertă de vânzare, iar o firmă privată a formulat oferta de cumpărare şi a fost admisă în procedura de negociere, iar prin metoda de privatizare aleasă, negocierea era o etapă necesară însă aceasta nu se confundă cu obligaţia de a încheia contractul şi nici cu posibilitatea uneia dintre părţi de a imputa celeilalte neacceptarea ofertei. În momentul negocierii, acordul de voinţă priveşte selecţionarea ofertei şi nu înstrăinarea bunului.

S-a mai reţinut că procesul-verbal de finalizare a negocierii directe este un act administrativ care nu obligă proprietarul şi nici nu dă dreptul la despăgubiri.

Unanim este acceptată posibilitatea ca oferta să cuprindă o stipulaţie, expresă ori implicită, prin care ofertantul îşi rezervă dreptul de a-şi retrage oferta atâta vreme cât aceasta nu a fost acceptată, însă numai cu privire la contractele pentru care destinatarul ofertei nu trebuie să facă nici un fel de pregătiri speciale în vederea prestaţiei pe care ar urma să o săvârşească, cazuri în care retragerea ofertei nu-i poate cauza nici un prejudiciu.

Asumarea de către executiv a obligaţiei de despăgubire, în cazul în care instituţia publică implicată îşi revocă oferta de vânzare, denotă implicarea factorilor de decizie politică pentru a realiza privatizarea numai în condiţii strict determinate de interesul clasei aflată la Guvernare[79].

În cazul privatizării, fermitatea ofertei poate fi cântărită prin analiza intenţiei de a realiza un angajament juridic. Potrivit specialiştilor în dreptul civil, nu este fermă „oferta fără angajament”, adică acea propunere în care ofertantul şi-ar rezerva dreptul de a modifica preţul indicat. Nu este fermă nici propunerea făcută numai cu scopul de a angaja tratative în vederea contractării[80].

c) În cazul vânzării prin licitaţie normele privatizării nu reuşesc însă să depăşească bariera echivocului, prin confuzia creată între anunţul de vânzare şi oferta de vânzare. În două articole succesive din cadrul Ordonanţei de urgenţă nr. 26/2004 se face referire pe de o parte la anunţul de vânzare (art. 4), publicat obligatoriu cu 10 zile înainte de oferta de vânzare (în cadrul licitaţiei), deşi anterior, la art. 3, se defineşte privatizarea accelerată ca metodă de diminuare a participaţiei statului prin vânzarea acţiunilor societăţii comerciale, prin licitaţie cu strigare, în termen de 10 zile de la publicarea ofertei de vânzare. Astfel cum se prevede prin dispoziţiile legale invocate, anunţul de vânzare şi oferta de vânzare sunt două acte distincte care se succed la un interval de 10 zile. În realitate, anunţul de vânzare este singurul document prin care publicului i se aduce la cunoştinţă intenţia de vânzare, iar în cadrul acestuia se află şi informaţiile privind locul, data şi ora de începere a licitaţiei şi alte elemente specificate de art. 5 în cuprinsul ofertei de vânzare.

Asigurarea transparenţei procesului de privatiza­re a unei societăţi comerciale implică cu necesitate respectarea cu rigurozitate de către instituţiile implicate a termenelor şi procedurilor legal prevăzute, precum şi publicitatea acestora.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 3211/2000 la Curtea de Apel Ploieşti, reclamantul B.G. a solicitat ca, în contradictoriu cu Fondul Proprietăţii de Stat Bucureşti şi Direcţia Teritorială Buzău, instanţa de judecată să pronunţe o hotărâre prin care să se anuleze licitaţia cu strigare desfăşurată în data de 27 martie 2000, având ca obiect vânzarea pachetului de acţiuni pe care pârâta îl deţine la S.C. „T.A.C.S.” S.A. Buzău şi să fie obligaţi pârâţii la organizarea unei noi licitaţii cu respectarea prevederilor O.U.G. nr. 88/1997 şi a Normelor Metodologice aprobate prin H.G. nr. 450/1999, cu daune cominatorii de 5.000.000 lei pe zi de întârziere.

Instanţa de fond reţine ca dovedite publicarea ofertei de vânzare şi modificarea acesteia de către pârâte. Neştiind de modificarea operată, reclamantul s-a prezentat la 25 martie 2000 la sediul F.P.S. Buzău, cu intenţia de a depune documentele de participare, prilej cu care află de noua situaţie ce îl pune în imposibilitatea de a licita. Acestea rezultă din împrejurarea că imediat după ce a aflat de schimbarea datei privind termenul limită de depunere a documentelor de participare la licitaţie, reclamantul s-a prezentat la Judecătoria Buzău şi a solicitat pe calea unei ordonanţe preşedinţiale – dosar nr. 2776/2000 – suspendarea procesului de vânzare prin licitaţie publică a acţiunilor deţinute de F.P.S. la S.C. „S.” S.A. Buzău.

Instanţa apreciază că prin modificarea termenului limită de depunere a documentelor de participare la licitaţie a fost încălcat principiul transparenţei. Evident că, apreciază instanţa de fond, organizatorul licitaţiei putea să modifice anumite date, dar în sensul lărgirii termenului şi nu reducerii acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 142/18.05.2000 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi comercial, acţiunea reclamantului a fost admisă în parte. Instanţa anulează licitaţia din 27 martie 2000, obligă pârâţii să organizeze o nouă licitaţie privitoare la vânzarea aceloraşi acţiuni şi respinge capătul de cerere având ca obiect daune.

Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs pârâta Fondul Proprietăţii de Stat – Direcţia Teritorială Buzău.

Instanţa de recurs reţine faptul că din „oferta de vânzare acţiuni prin licitaţie cu strigare” se constată că pentru participarea la licitaţia organizată în vederea vânzării unui pachet de acţiuni deţinut de pârâtă la S.C. „T.A.C.S.” S.A. Buzău, ofertanţii au obligaţia de a cumpăra „dosarul de prezentare”, a achita taxa de participare, a depune garanţia de participare în valoare de 556.020.000 lei şi a depune „documentele de participare” precizate de pct. 3.22 din normele metodologice şi reiterate în secţiunea C a „dosarului de prezentare”, în plic închis, până cel târziu la data de 26 martie 2000, ora 14,00, sub sancţiunea decăderii.

Potrivit aceloraşi oferte, garanţia se poate depune la Trezoreria Statului – B.N.R. Buzău şi, alternativ, prin scrisoare de garanţie bancară emisă de o bancă română sau o bancă străină cu care banca pârâtei are relaţii de corespondent sau prin bilet la ordin avalizat de către o bancă agreată de F.P.S.

Pentru garanţia de participare nu este stabilită alternativa depunerii sumei la casieria pârâtei, aşa cum este instituită depunerea pentru taxa de participare şi preţul dosarului de prezentare.

Cum termenul limită pentru depunerea „documentelor de participare” stabilit de pârâtă la data de 26 martie 2000, ca zi a săptămânii, era o duminică, şi cum este de notorietate că trezoreria şi băncile nu au organizat program de lucru cu publicul în zilele nelucrătoare ale săptămânii, rezultă că garanţia de participare putea fi depusă de orice ofertant cel mai târziu la data de 24 martie 2000.

Aşa fiind, dacă celelalte obligaţii puteau fi îndeplinite cu potenţialii cumpărători şi în data de 26 martie 2000 (pentru cazul în care pârâta ar fi respectat datele ofertei originare şi ar fi asigurat prezenţa la serviciu la acea dată a personalului propriu necesar desfăşurării licitaţiei), depunerea garanţiei de participare – condiţie cumulată de participare şi, concomitent, de excludere de la licitaţie în cazul neîndeplinirii – nu se putea realiza în data de 26 martie 2000, pentru motivul precizat mai sus.

Pentru a face proba incontestabilă a intenţiei serioase de participare la licitaţie, reclamantul trebuia să facă dovada depunerii garanţiei de participare până cel mai târziu la data de 24 martie 2000.

Pentru a aprecia ca existentă intenţia de participare a reclamantului la licitaţia organizată de pârâtă pentru data de 27 martie 2000, instanţa de fond coroborează afirmaţia acestuia cu manifestările ulterioare, constând în promovarea unei cereri de suspen­dare a licitaţiei prin ordonanţă preşedinţială şi a unei acţiuni de drept comun pentru anularea licitaţiei, afirmaţii ce pot fi sau nu adevărate şi manifestări ce pot constitui în egală măsură acţiuni pentru realizarea unui drept subiectiv sau a unui interes neocrotit de lege.

Pentru a distinge între cele două ipoteze şi a stabili judiciar existenţa sau inexistenţa intenţiei de participare la licitaţie şi efectuarea sau neefectuarea demersurilor obligatorii prevăzute în „oferta de vânzare” a pârâtei, instanţa de fond urma a proceda la coroborarea afirmaţiilor şi manifestărilor reclamantului cu proba nemijlocită a înscrisului dovedind depunerea garanţiei de participare.

Recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Acordând valoare de probă indirectă unei afirmaţii necontrolabile şi neconfirmate, în timp ce pentru dovedirea intenţiei de participare, dacă aceasta era reală, ar fi existat proba directă a înscrisului constatator al depunerii garanţiei de participare, instanţa de fond pronunţă o hotărâre ce se întemeiază pe o greşeală de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.

Este de necontestat că prin art. I din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, prin care, printre altele, s-a modificat şi completat O.U.G. nr. 88/1997, stabilindu-se cadrul juridic pentru accelerarea şi finalizarea proce­sului de privatizare, au fost stabilite un număr de patru principii ale privatizării, primul dintre acestea fiind „asigurarea transparenţei procesului de privatizare”.

Plecând de la premisa că un principiu nu se aplică ca atare, ci prin aplicarea normelor precizatoare de conţinut, urmează a se observa ce a stabilit legiuitorul, ca semnificaţie şi conţinut juridic, că reprezintă transparenţa procesului de privatizare.

Din economia aceluiaşi act normativ se constată că transparenţa procesului de privatizare reprezintă proceduri, termene şi publicitate precis determinate, care fac public, controlabil, clar acest proces, înlăturând caracterul său abscons, dorit de grupuri interesate.

În consecinţă, asigurarea transparenţei procesului de privatizare implică cu necesitate respectarea cu rigurozitate de către instituţiile implicate a termenelor şi procedurilor legal prevăzute, precum şi publicitatea acestora.

Din actele dosarului se constată că oferta de vânzare a pachetului de acţiuni deţinut de F.P.S. la S.C. „S.” S.A. Buzău în data de 27 martie 2000 a fost publicată în data de 25 februarie 2000.

Se constată a fi îndeplinite condiţiile de termen şi publicitate prevăzute de art. 14 din Legea nr. 99/1999.

Cum termenul de 27 martie 2000 nu a fost modificat, punerea de acord a termenului de depunere a ofertei cu dispoziţiile art. 3.39 alin. (1) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 450/1999 este irelevantă în cauză şi nu poate duce la aprecierea că nu a fost respectat, în acest caz, principiul asigurării transparenţei procesului de privatizare, atâta timp cât modificarea a făcut obiectul publicităţii.

De altfel, prin depunerea de către pârâtă a celor trei oferte, se probează suficienţa timpului şi neîmpiedicarea eventualilor ofertanţi de a-şi manifesta, în mod complet şi potrivit ofertei de vânzare, opţiunea de cumpărare a pachetului de acţiuni scos la vânzare.

Constatând că motivele de casare invocate de recurentă sunt întemeiate, Curtea[81] admite recursul dispunând casarea hotărârii instanţei de fond.

În cazul metodei negocierii directe, ulterior întocmirii de către organizatorul vânzării a dosarului de prezentare[82] prevăzut de art. 82 din Hotărârea Guvernului nr. 577/2002, şi punerea la dispoziţia potenţialilor cumpărători care plătesc o anumită taxă, oferta de vânzare este acordată cu elementele din ofertele de cumpărare depuse în scris de persoane fizice sau companii private prin discuţii în cadrul cărora părţile cad de acord asupra elementelor preţului: suma plătibilă în cont şi investiţiile (de dezvoltare, de mediu, aport în numerar, etc.) făcute în cadrul societăţii privatizate. În funcţie de aceste elemente se stabileşte adjudecatarul, cu care ulterior se negociază contractul de privatizare.

Clasificarea, de către comisia de negociere, pe primul loc nu înseamnă însă şi declararea acestui ofertant ca selecţionat pentru încheierea contractului, căci decizia de încheiere a contractului şi încheierea contractului de vânzare-cumpărare revine consiliului de conducere al instituţiei publice implicate[83].

Privatizarea spontană duce la însuşirea de către persoane particulare a proprietăţii publice prin afaceri din interior care duc la vânzarea cu un preţ mia mic decât cel real[84].

Sintagma „precis şi complet” aplicabilă ofertei presupune ca manifestarea de voinţă să conţină toate elementele constitutive ale contractului, toate clauzele necesare, aşa încât pentru încheierea acordului să fie suficientă o acceptare pură şi simplă.

Anunţul despre ţinerea licitaţiei de vânzare acţiuni sau active are forţa juridică a unei oferte de vânzare.

Prin Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă nr. 88/1997 s-a prevăzut în competenţa entităţilor chemate să administreze participaţiile statului negocierea clauzelor esenţiale ale contractului de vânzare-cumpărare acţiuni. În consecinţă, adjudecatarul licitaţiei dobândeşte calitatea de cumpărător al acţiunilor numai după realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractului de vânzare-cumpărare acţiuni[85].

Potrivit dispoziţiilor legale ce reglementează privatizarea societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, prin licitaţie se stabileşte doar preţul acţiunilor şi că adjudecatarul licitaţiei dobândeşte calitatea de cumpărător numai după realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractului de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, condiţiile privind încheierea contractului, respectiv întâlnirea concordantă a ofertei de a contracta cu acceptarea acelei oferte, precum şi cele privind condiţiile de validitate a acestuia, rămân cele statuate de Codul civil, normele legale reglementând privatizarea având caracter complementar şi fiind menite a da configuraţia complexă a contractului de vânzare-cumpărare.

Aşadar, hotărârea de admitere a cererii reclamantei este dată cu încălcarea esenţială a legii, cu referire atât la normele imperative din materia privatizării, cât şi la cele din dreptul comun reglementând principiul autonomiei de voinţă[86].

Potrivit opiniei exprimate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială prin decizia nr. 4064 din 11 iunie 2002, oferta de vânzare, condiţiile vânzării, sunt etape prealabile comunicate ofertanţilor. Comisia de negociere, în condiţiile mandatului primit procedează la selectarea ofertelor dar, decizia şi semnarea contractului de vânzare-cumpărare revine Consiliului de conducere al entităţii vânzătoare.

Aşa fiind, admitem că în procedura privatizării oferta de vânzare reprezintă, în fapt, o cerere de ofertă, întreprinzătorii fiind invitaţi să depună oferte de cumpărare potrivit cerinţelor precizate prin dosarul de prezentare.

Problema care se iveşte în activitatea practică este aceea dacă în conţinutul ofertei de vânzare includem sau nu dosarul de prezentare şi, în caz afirmativ, care anume elemente sunt obligatorii a fi preluate în contractul de vânzare-cumpărare. În conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Hotărârea Guvernului nr. 577/2002, instrucţiunile privind întocmirea ofertei de cumpărare din partea cumpărătorilor pot fi transmise de instituţia publică ulterior apariţiei în mijloacele de comunicare a anunţului de vânzare. Condiţia impusă de lege este ca aceste instrucţiuni să fie la dispoziţia acestora cu cel puţin 8 zile înainte de termenul limită de depunere a ofertelor finale, odată cu transmiterea următoarelor documente:

a) proiectul contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni şi, după caz, al altor documente contractuale necesare în vederea încheierii tranzacţiei, cu indicarea elementelor obligatorii ale acestora, dacă există;

b) criteriile care stau la baza întocmirii grilei de punctaj al ofertelor finale, fără a fi obligatorie menţionarea ponderii fiecărui criteriu în evaluarea acestor oferte.

Instituţia publică implicată va putea modifica instrucţiunile privind întocmirea ofertelor finale ori conţinutul altor documente prevăzute la art. 38 numai dacă şi-a rezervat în scris acest drept (art. 39, teza a doua).

Printr-o interpretare a metodologiei procesului de privatizare, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 55/1998, în prezent abrogată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială a admis recursul formulat de A.V.A.S. în dosarul 6704/2000 cu motivarea că preţul este un element esenţial al contractului de vânzare – cumpărare şi, întrucât acesta nu corespunde ofertei de vânzare a recurentei (oferta de vânzare era de 25.000 lei pe acţiune iar adjudecatarul oferise 13.190 lei/acţiune), acordul de voinţă al părţilor nu s-a realizat şi acesta nu poate fi suplinit de instanţă.

Ulterior, prin aprobarea Legii nr. 137/2002, executivul a dat posibilitatea entităţilor cu rol în privatizare să vândă pachetele de acţiuni la preţuri cu mult sub valoarea intrinsecă a întreprinderilor emitente, argumentul fiind realizarea unei protecţii sociale sporite[87]. Prin acelaşi act normativ s-a creat posibilitatea reeşalonării de datorii sau ştergerea unor datorii istorice (art. 16 alin. 4).

Privit în termeni de logică elementară, ştergerea datoriilor înregistrate de societatea supusă privatizării şi evidenţiate în dosarul de prezentare, ulterior selectării investitorului care a oferit preţul cel mai mare (în faza de negociere), conduce la o modificare a ofertei, respectiv a schimbării condiţiilor de vânzare. Ceilalţi investitori participanţi la negocierea directă pot invoca lipsa informaţiilor privind ştergerea de datorii (lipsa de transparenţă) şi contesta o privatizare în care instituţia publică implicată acceptă schimbarea datelor de ofertă ulterior selectării ofertantului care a însumat cel mai mare punctaj, însă până în prezent o astfel de acţiune nu a avut o finalitate practică. Legiuitorul nu a prevăzut în normele care reglementează domeniul nici un fel de sancţiuni pentru încălcarea condiţiilor de transparenţă.

Concluzionăm că acceptarea unei oferte de preţ duce la încheierea legală a contractului de privatizare numai dacă acceptarea dată de instituţia publică implicată este pentru oferta făcută de cumpărător în condiţiile în care acesta nu solicită în cadrul negocierii intervenţia autorităţii pentru rectificări asupra situaţiei economice, financiare, juridice şi patrimoniale a societăţii comerciale. Orice modificări apărute faţă de situaţia constatată în dosarul de prezentare (având la bază datele furnizate de consiliul de administraţie sau de directorul general, după caz, precum şi de cenzorii întreprinderii supuse privatizării cuprinse într-o declaraţie pe proprie răspundere autentificată) conduce la modificarea condiţiilor de ofertă. Ştergerea în tot sau în parte a datoriilor notificate prin certificatul de sarcini fiscale după desemnarea câştigătorului procedurii negocierii, în etapa negocierilor clauzelor contractului, este susceptibilă de critica pentru netransparenţa procedurii de privatizare.

În opinia noastră, menţiunile cuprinse în dosarele de prezentare obligă instituţia publică implicată să menţină condiţiile din ofertă, inclusiv datele pasivului bilanţier.

În sprijinul concluziei enunţate menţionăm şi motivaţia formulată de Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, în decizia nr. 2515 din 16 mai 2000, potrivit căreia datoriile care nu sunt consemnate în oferta publică de negociere directă publicată prin mass-media şi nu sunt evidenţiate nici în dosarul de prezentare constituie un element al dolului în încheierea contractului.

Negocierea directă şi selecţionarea ofertei în cadrul procesului de privatizare prin vânzare de acţiuni nu constituie o promisiune de vânzare.

Într-o cauză[88], reclamantul a chemat în judecată Fondul Proprietăţii de Stat şi pe C.D. şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să se dispună anularea deciziei Comitetului Director al Fondului Proprietăţii de Stat din 6 mai 1999 şi obligarea Fondului Proprietăţii de Stat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a pachetului de acţiuni reprezentând 51% din capitalul social al S.C. „T.” S.A. Iaşi, astfel cum rezultă din procesul-verbal de finalizare a negocierii directe organizate pentru vânzarea acţiunilor.

Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială a respins ca nefondată acţiunea, cu motivarea că pârâta Fondul Proprietăţii de Stat a făcut oferta de vânzare pentru pachetul de acţiuni reprezentând 51% din capitalul social al S.C. „T.” S.A. şi oferta s-a situat sub nivelul preţului stabilit de pârâtă pentru vânzare, astfel încât contractul de vânzare-cumpărare nu s-a perfectat.

În apel s-a menţionat că între părţi nu a intervenit o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, nefiind realizat acordul de voinţă al părţilor. În momentul negocierii, acordul de voinţă priveşte selecţionarea ofertei şi nu înstrăinarea bunului.

S-a mai reţinut că procesul-verbal de finalizare a negocierii directe este un act administrativ care nu obligă proprietarul şi nici nu dă dreptul la despăgubiri.

Apelul declarat de reclamant a fost respins cu motivarea că oferta de cumpărare a fost selecţionată, dar preţul era sub limitele mandatului acordat de Comitetul director al Fondului Proprietăţii de Stat, că procesul de privatizare a continuat şi că selecţionarea ofertei este doar o etapă premergătoare şi nu obligă la încheierea contractului dacă preţul oferit este neserios.

Instanţa de recurs a reţinut că Fondul Proprietăţii de Stat a făcut o ofertă de vânzare, iar recurentul a formulat oferta de cumpărare şi a fost admis în procedura de negociere.

Negocierea, faţă de metoda de privatizare aleasă, era o etapă necesară însă aceasta nu se confundă cu obligaţia de a încheia contractul şi nici cu posibilitatea uneia dintre părţi de a imputa celeilalte neacceptarea ofertei.

Se susţine în acelaşi motiv de recurs că nu s-a ţinut seama în cadrul ofertei de faptul că pe lângă preţul oferit, ofertantul şi-a asumat şi alte obligaţii, pe când în cazul licitaţiei prin strigare, practicată ulterior de Fondul Proprietăţii de Stat, nu se mai includ aceste obligaţii, iar valoarea pusă în discuţie este sub cea oferită de recurent.

Metoda de privatizare se alege de Fondul Proprietăţii de Stat, iar în ce priveşte vânzarea acţiunilor gestionate de acesta, art. 13 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997, stabileşte modalităţile de abordare a vânzărilor, printre care şi negocierile directe care nu se puteau desfăşura decât pe baza grilei de punctaj a ofertelor aprobate de Consiliul de Administraţie sau, după caz, de către comitetele de direcţie. În acelaşi sens sunt de observat dispoziţiile art. 29 din Hotărârea Guvernului nr. 361/1998 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 55/1998 potrivit cărora negocierile directe se pot desfăşura în mai multe etape, de fiecare dată însă ţinând seama de limitele mandatului acordat comisiilor de negociere.

În acest sens legal, instanţa de apel a analizat actele depuse la dosar şi a ajuns la concluzia corectă că selecţionarea ofertei nu obligă la încheierea contractului, cauza principală fiind nerealizarea acordului de voinţă ca urmare a faptului că nu s-a obţinut aprobarea de către Consiliul Director al Fondului Proprietăţii de Stat a condiţiilor oferite de ofertantul selecţionat.

Recursul reclamantului este nefondat pentru următoarele considerente:

Normele metodologice privind privatizarea societăţilor comerciale date în aplicarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr. 88/1997 definesc negocierea directă drept o modalitate prin care vânzătorul şi un potenţial cumpărător convin asupra clauzelor care trebuie incluse în contractul de vânzare-cumpărare ce are ca obiect acţiuni emise de societatea comercială în care statul este acţionar.

Textul citat diferenţiază clar negocierea de contractul de vânzare-cumpărare astfel că instanţele care au soluţionat cauza au reţinut corect că acordul de voinţă nu poate fi suplinit.

În speţă nu s-a făcut o ofertă publică de vânzare pe bază de prospect pentru a se pune în discuţie valoarea nominală întrucât Fondul Proprietăţii de Stat nu a înţeles să promoveze astfel de oferte, astfel că şi din acest punct de vedere criticile aduse deciziei sunt nefondate.

De observat că recurentul nu a solicitat prelungirea termenului, oferta fiind cu termen conform art. 14 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997, iar suspendarea la care se face referire în recurs nu putea opera printr-o înştiinţare unilaterală a intimatei în condiţiile în care nici legea şi nici părţile nu au stabilit eventualele cauze de suspendare a termenului de valabilitate a ofertei.

Instanţele care au judecat pricina au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale, fundamentate pe analiza probelor aflate la dosar, astfel că recursul s-a respins.

Prin metoda licitaţiei electronice pe piaţa de capital, instituţia publică implicată poate vinde acţiuni reprezentând, de regulă, mai mult de 5% din capitalul social al unei societăţi comerciale ale cărei acţiuni sunt tranzacţionate sau urmează să fie tranzacţionate pe piaţa de capital. Această metodă constă în afişarea unui ordin de vânzare şi a unuia sau mai multor ordine de cumpărare, vânzarea efectuându-se la cele mai bune preţuri de cumpărare înregistrate.

Licitaţia electronică se desfăşoară atât în baza legislaţiei specifice privatizării, cât şi prin respectarea reglementărilor specifice instituţiilor pieţei de capital. În acest caz, societatea de servicii de investiţii financiare selectată în vederea intermedierii vânzării pachetului de acţiuni deţinut de stat este cea care întocmeşte dosarul de prezentare al emitentului, precum şi documentaţia adresată potenţialilor investitori, ce va fi difuzată în sistemul electronic al pieţei, după caz. Pe baza datelor din dosarul de prezentare şi în urma aprobării notei de privatizare, vânzătorul întocmeşte caietul de sarcini al licitaţiei electronice, prin care se realizează informarea potenţialilor investitori asupra condiţiilor tehnico-administrative de participare la licitaţia electronică.

În timp real derularea licitaţiei electronice este supravegheată inclusiv de reprezentanţii entităţii cu rol în privatizare, aceştia putând decide, la încheierea licitaţiei, validarea sau invalidarea operaţiunii. Pentru orice sesiune de reluare a licitaţiei în urma invalidării pe criteriul financiar conform caietului de sarcini, se realizează un nou program de publicitate, dându-se astfel posibilitatea achiziţionării pachetului de sarcini şi de către alţi participanţi.

Prin decizia 2385 din 7 aprilie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus anularea procesului de privatizare prin licitaţie electronică ca urmare a neîndeplinirii de către ofertant a unei condiţii precizate prin caietul de sarcini, vânzarea unui procent de 40% din acţiunile unei societăţi supuse privatizării (vânzarea era valabilă doar în cazul tranzacţionării întregului pachet de acţiuni). Vânzarea unui procent inferior celui menţionat prin caietul de sarcini a fost considerată de instanţă ca o neîndeplinire a condiţiei din caietul de sarcini şi s-a dispus anularea licitaţiei.

Licitaţia cu strigare se aplică la vânzarea acţiunilor gestionate de instituţiile publice implicate la care se consideră că nu este necesară impunerea unui program de investiţii.

Listele societăţilor comerciale care se privatizează se publică în presa scrisă şi în sistem electronic, pe plan local, naţional sau internaţional în vederea atragerii de investitori şi a depunerii scrisorilor de intenţie.

Nota privind propunerea de vânzare prin metoda licitaţiei cu strigare este aprobată de colegiul de conducere al entităţii cu rol în privatizare, ocazie cu care este stabilită şi componenţa comisiei de licitaţie şi preţul de ofertă, respectiv pasul de licitaţie.

Pentru societăţile comerciale la care entitatea implicată în privatizare deţine pachete de acţiuni reprezentând mai mult de o treime din totalul acţiunilor, dacă, în funcţie de importanţa tranzacţiei nu se decide altfel, se întocmeşte dosarul de prezentare.

Practica privatizării a demonstrat că şi metoda licitaţie cu strigare poate fi ajustată de către ofertanţii interesaţi, aflaţi în conivenţă cu organizatorii vânzării, în scopul desemnării drept câştigător a unui anumit investitor.

Pe de o parte, interesul firmelor este obţinerea pachetelor de acţiuni puse în vânzare, iar, pe de altă parte, apropierea acestora la preţuri cât mai scăzute.

În cele mai multe situaţii, vânzarea trucată prin metoda licitaţiei a fost realizată în cadrul celei de a treia şedinţe când organizatorul nu mai este ţinut de menţinerea unui minim al preţului.

În acest sens concurenţa a fost anihilată fie prin practicarea în primele două etape a unor preţuri nerealiste, mult crescute faţă de valoarea de piaţă a titlurilor, fie prin înscrierea la licitaţie exclusiv a unor firme aflate în legătură cu cel care urma să adjudece acţiunile societăţii de stat (aşa numita „mână moartă”), fie prin oferirea unor preţuri care depăşeau valoarea justă a societăţii, iar ulterior, în etapa negocierii (sau chiar în etapa postprivatizare) societatea privatizată beneficia de scutiri la plata datoriilor din bilanţul încheiat anterior scoaterii la vânzare fie către bugetul de stat fie către furnizorii de utilităţi. Sumele restante neplătite de societatea de stat urmau a fi trecute la datoria publică. Beneficiul creat societăţii prin aceste scutiri a fost justificat totdeauna de către instituţiile publice implicate ca fiind facilităţi acordate fostelor societăţi de stat pentru readucerea acestora în circuitul economic, lipsa acestora conducând la dizolvarea persoanelor juridice, cu consecinţe sociale grave.

Deşi este foarte probabil ca aceste facilităţi să fie acordate în schimbul unor avantaje personale ale persoanelor cu funcţii de decizie din cadrul autorităţilor publice, cazurile în care s-a stabilit o legătură de cauzalitate directă dintre folosul personal obţinut de un funcţionar şi facilităţile oferite unei întreprinderi trecute în proprietate privată sunt aproape inexistente.

Licitaţia cu ofertă în plic este reglementată în art. 62-68 din Hotărârea Guvernului nr. 577/2002.

Spre deosebire de varianta anterioară, oferta de cumpărare nu este făcută cunoscută prin ridicarea unor taloane ci se depune sub forma unor înscrisuri, în plic sigilat şi semnat, la sediul entităţii cu rol în privatizare. Conţinutul ofertei de cumpărare va fi cunoscut astfel numai de către membrii comisiei de licitaţie, care au obligaţia să respecte caracterul confidenţial al datelor şi informaţiilor pe care le cuprinde aceasta.

Dacă se depune o singură ofertă de cumpărare, se poate încheia contractul de vânzare-cumpărare numai dacă aceasta îndeplineşte condiţiile din oferta de vânzare.

Reţinem că în acest caz oferta este considerată numai aparent fermă şi completă, simpla acceptare a ei de către cumpărător conducând numai la desemnarea unui adjudecatar, însă pentru semnarea contractului de vânzare-cumpărare este necesar să existe acceptul colegiului de conducere al instituţiei publice implicate.

Dacă la procedura licitaţiei cu oferte în plic nu s-a depus nici o ofertă de cumpărare, instituţia publică implicată poate decide reluarea procesului de privatizare prin oricare dintre metodele stabilite prin lege.

Riscul metodei, pe lângă cel prezentat anterior pentru licitaţia cu strigare, este constituit de completarea documentaţiei depuse în plicul sigilat ulterior deschiderii acestora în prima şedinţă de licitaţie[89].

Aşa de pildă, în practică a fost întâlnită situaţia în care o filă ce conţinea informaţii nerelevante pentru admiterea la procedura licitaţiei (de exemplu copia xerox a anunţului de vânzare), semnată de contraofertanţi, a fost completată ulterior, pe verso, prin dactilografiere, la cererea unuia dintre membrii comisiei, întrucât lipsa înscrisului completat abuziv ar fi condus la excluderea de la etapele ulterioare ale procedurii.

Posibilitatea creării unei astfel de practici este favorizată de lipsa unor menţiuni concrete privind conţinutul fiecărui document depus în cadrul procesului verbal întocmit cu ocazia deschiderii plicurilor conţinând documentele de participare.

De asemenea, licitaţia cu oferte în plic poate fi accesibilă, conform condiţiilor din anunţul de vânzare, numai pentru ofertanţii care îndeplinesc anumite condiţii economice, de pregătire în domeniu, etc. criterii care pot fi uneori „ajustate” de o asemenea manieră încât să conducă la desemnarea drept câştigător a unui investitor preselectat. Avem în vedere o preselecţie făcută pe criterii netransparente în schimbul unor foloase sau avantaje făcute funcţionarilor fie anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare fie ulterior acestuia.

La o analiză sumară a procedurii de privatizare, utilizarea unor asemenea tehnici conduc în mod sigur la formularea unor concluzii privind realizarea unor operaţiuni fireşti de selectare a investitorilor. Organele îndreptăţite să efectueze verificarea modului de derulare a privatizării nu pot constata existenţa unei vicieri a formelor procedurale, iar ca atare nu pot stabili o răspundere în sarcina unor persoane determinate. Beneficiile obţinute de cei care favorizează un investitor în detrimentul contracandidaţilor la procedurile de privatizare pot avea o sferă extrem de largă. Este de notorietate realizarea unor angajări a funcţionarilor care anterior au făcut parte din comisii de privatizare în firmele ale căror acţiuni au făcut obiectul vânzării.

Potrivit art. 29 din Hotărârea Guvernului nr. 577/2002, vânzarea prin negociere se utilizează în cazul în care instituţia publică implicată se adresează, prin publicarea unui anunţ de vânzare, potrivit prevederilor art. 78 – 80, investitorilor strategici, în scopul obţinerii unor oferte de cumpărare ori, în cazul în care, în urma desfăşurării unei licitaţii cu ofertă în plic, instituţia publică implicată constată că s-a depus o singură ofertă de cumpărare care obţine mai puţin de 50% din punctajul maxim determinat pe baza grilei de punctaj.

Pentru valabilitatea ofertei de vânzare acţiuni în cadrul procedurii de negociere s-a creat o condiţie specială de formă. Astfel, în principiu, pentru vânzarea prin negociere, trebuie să facem distincţie între anunţul publicat în presă de entităţile de privatizare, prin care se anunţă intenţia de vânzare a unor pachete de acţiuni sau active, şi oferta de vânzare propriu-zisă, ale cărei elemente sunt cunoscute de potenţialul investitor prin cumpărarea dosarului de prezentare. Dosarul de prezentare are, de asemenea, caracter public, însă poate fi pus la dispoziţia întreprinzătorilor numai în condiţiile achitării preţului stabilit de vânzător şi semnarea unui angajament de confidenţialitate asupra elementelor din cuprinsul acestuia.

Astfel fiind, nici anunţul de vânzare şi nici chiar dosarul de prezentare – în care sunt precizate criterii de eligibilitate şi proiectul contractului de privatizare -, nu au forţa juridică a unei oferte de vânzare.

Ofertantul are posibilitatea de a efectua propriile investigaţii pentru a verifica corectitudinea informaţiilor prezentate.

O situaţie contradictorie a fost creată prin depunerea de către ofertanţi a unor oferte conţinând condiţionări care, la momentul înregistrării ofertei la sediul organizatorului, exced cadrului legal.

În practică s-au regăsit următoarele situaţii:

– respingerea ofertei ca fiind neconformă

– continuarea negocierilor cu ofertantul şi stabilirea unor clauze care răspund (parţial sau total) cerinţelor acestuia prin inserarea în contractul de vânzare-cumpărare a unor condiţii suspensive.

În cea de a doua situaţie, pendente conditione, nu se realizează transferul dreptului de proprietate asupra pachetului de acţiuni scos la privatizare, urmând ca reprezentanţii instituţiei publice implicate să procedeze la îndeplinirea condiţiilor la care comisia de privatizare se angajează odată cu semnarea contractului grefat cu sarcini.

Reamintim limitele mandatului acordat comisiei de negociere care, în acest caz, prezintă o excepţie de la regula potrivit căreia nu poate accepta o ofertă, respectiv clauze contractuale, excedând dispoziţiilor din dosarul de prezentare. Astfel, în situaţii determinate, fără a mai fi întocmit un act scris pentru extinderea mandatului, s-a admis modificarea condiţiilor ofertei prin acceptul colegiului de conducere, organismul care şi-a asumat şi responsabilitatea promovării noilor condiţii de vânzare (necunoscute publicului şi neprevăzute în legile statului) fie către Guvern (prin metoda aprobării unor memorandumuri) fie de către Parlament (prin promovarea unei legi de privatizare a societăţii comerciale în cauză).

Concluzionăm, astfel, că organele de conducere ale entităţilor cu rol în privatizare nu sunt total rupte de activitatea comisiilor de negociere, ci în permanenţă comisia realizează un raport către conducere care dispune asupra facilităţilor care pot fi acordate prin clauze contractuale suspensive.

Obligaţia comisiei de negociere şi a instituţiei, prin reprezentanţii decizionali, era aceea să verifice în prealabil îndeplinirea de către investitor a unor criterii de bonitate, să solicite documentele necesare şi suficiente care să convingă indubitabil că acesta dispune de resursele financiare, tehnice şi organizatorice necesare în vederea atingerii anumitor obiective de dezvoltare a societăţii comerciale ale cărei acţiuni erau oferite spre vânzare. Obiectivele respective erau stabilite în baza celor susţinute de conducerea executivă a societăţii, care înainta APAPS o listă cu necesarul investiţional şi respectiv aportul de capital de care trebuia să dispună pentru derularea unei activităţi profitabile.

Legiuitorul a trecut în sarcina instituţiei cu rol în privatizare sarcina stabilirii documentelor şi criteriilor la care trebuia să răspundă ofertantul, astfel ca acesta să fie încadrat în categoria investitorilor strategici.

Un exemplu privind modul în care oferta publicată prin mijloacele de comunicare poate fi distorsionată este prezentat în cele ce urmează[90].

Astfel, pentru privatizarea societăţii comerciale X la care statul era acţionar 100%, instituţia publică implicată a realizat şi a dispus publicarea în presă a unui anunţ de vânzare prin intermediul unei firme intermediare. Acţiunile au fost evaluate în cadrul raportului de evaluare la valoarea de 25.000 lei/acţiune iar lucrătorii instituţiei publice au corectat această valoare la 35.000 lei/acţiune. Preţul de ofertă pentru pachetul de acţiuni deţinut de stat a fost de 4.178.160.000 lei.

Deşi în macheta anunţului de vânzare realizată de funcţionarii instituţiei publice implicate procentul de deţinere era de 100% iar datoriile de 50.379.000 lei, în presă anunţul a apărut cu inexactităţi, respectiv procentul de acţiuni pus în vânzare era de numai 10%, iar valoarea datoriilor către bugetul statului: 50.379.000 mii lei. Deci o creştere a datoriilor de o mie de ori, aspect care făcea total neatractivă investiţia în respectivele titluri. Ulterior anunţul de vânzare nu a mai fost corectat. Ca o consecinţă a acestei inexactităţi, vânzarea pachetului de 100% acţiuni a fost realizată pentru suma de cca. 790 mil. lei, deşi disponibilităţile băneşti din conturile societăţii depăşeau 1 miliard lei.

Metoda de vânzare – negocierea directă cu preselecţie a fost derulată în condiţiile în care la privatizare s-a prezentat un singur ofertant care cumpărase anterior caietul de sarcini şi care deşi nu îndeplinea unele dintre criteriile de preselectare a fost declarat adjudecatar. Ulterior achitării preţului, societatea şi-a schimbat obiectul de activitate şi a trecut la valorificarea mijloacelor fixe, în special vânzarea de fier vechi şi înstrăinarea terenurilor pe piaţa imobiliară.

Faţă de cele prezentate se ridică problema dacă în cauză sunt aplicabile prevederile art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Având în vedere cele de mai sus, determinarea caracterului penal al unei evaluări poate fi dat de analiza existenţei sau nu a laturii subiective[91].

Statul are obligaţia de a asigura libertatea comerţului şi protecţia concurenţei loiale, dar şi obligaţia de a asigura protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară.

Au fost supuse controlului de constituţionalitate dispoziţiile art. 31³ din Ordonanţa de urgenţă nr. 26/2004 privind unele măsuri pentru finalizarea privatizării societăţilor comerciale aflate în portofoliul Autorităţii pentru privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului şi consolidarea unor privatizări, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 30 aprilie 2004. Acest text[92] a fost introdus prin articolul unic pct. 7 din Legea nr. 442/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 26/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.005 din 1 noiembrie 2004, prin care după art. 31 se introduc articolele 31¹ – 31⁷.

Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială „O” – S.A., Societate de Asigurare Reasigurare, membră a Grupului W S, într-un proces comercial în care solicită obligarea Autorităţii pentru privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului la reluarea procedurii de privatizare aleasă, şi anume vânzarea prin negociere a acţiunilor gestionate de Fondul Proprietăţii de Stat la Societatea Comercială Asigurare Reasigurare „A” – S.A. Bucureşti ca urmare a desfiinţării de drept a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni aparţinând acestei societăţi.

Analizând criticile de neconstituţionalitate şi argumentele aduse în susţinerea acestora, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate .

Legea nr. 442/2004 a aprobat, cu modificări şi completări, Ordonanţa de urgenţă nr. 26/2004, ce are ca domeniu de reglementare, aşa cum rezultă din titlul acestei ordonanţe, măsuri pentru finalizarea privatizării societăţilor comerciale aflate în portofoliul Autorităţii pentru privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului, precum şi consolidarea unor privatizări.

Textele de lege criticate sunt cuprinse în capitolul V „Consolidări ale unor privatizări efectuate de APAPS” şi se înscriu în obiectivele necesare îndeplinirii unor angajamente asumate de Guvernul României, cu scopul menţinerii acestor societăţi comerciale în activitate şi fără perturbări sociale majore. Având în vedere aceste obiective, Curtea reţine că scopul reglementării din norma legală criticată este acela ca societăţile comerciale privatizate să poată exercita în continuare funcţiile economice pentru care au fost constituite, aspecte ce privesc interesul public general, în acord cu obligaţia statului de a asigura protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară, precum şi libertatea comerţului şi protecţia concurenţei loiale. Astfel, se justifică aplicarea şi în speţa de faţă a soluţiei consacrate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia instituirea unui tratament juridic diferenţiat nu poate fi privită ca o încălcare a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, atâta vreme cât situaţiile avute în vedere sunt diferite.

Pentru motivele expuse mai sus, Curtea Constituţională[93] a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 31³ din Ordonanţa de urgenţă nr. 26/2004, excepţie ridicată de Societatea Comercială „O” – S.A din Bucureşti în Dosarul nr. 4.932/2005 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a comercială.

Asupra terenurilor neincluse în capitalul social, societăţile constituite în baza Legii nr. 15/1990 aveau numai un drept de administrare, pentru aceste terenuri revenindu-le obligaţia de mandat, conform art. 1532 şi urm. Cod civil[94].

Potrivit dispoziţiilor art. 44 din Constituţie şi ale art. 480 şi urm. Cod civil, dreptul de proprietate asupra terenurilor nu se putea transmite decât în conformitate cu legea, astfel că în urma privatizării societăţile care dispuneau de active imobiliare sau terenuri erau obligaţi să respecte întocmai prevederile speciale ale Legii nr. 137/2002, Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 cu modificările şi completările ulterioare, Legii nr. 31/1990 şi normelor metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 577/2002 .

Dispoziţiile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 137/2002 prevăd majorarea de drept a capitalului social cu valoarea terenurilor în cazul în care eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor s-a realizat după privatizare.

Înalta Curte analizând recursul  , urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (5) din Legea nr. 137/2002, legiuitorul a stabilit în mod limitativ, două ipoteze în care există obligaţia de majorare a capitalului social al societăţii, respectiv:

(a) Când, deşi certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului a fost emis anterior privatizării, însă, înainte de privatizare, nu a fost efectuată şi majorarea de capital social cu valoarea terenului; în această situaţie, rămâne în sarcina investitorului care preia societatea să majoreze capitalul social cu respectiva valoare;

(b) Certificatul de atestare a dreptului de proprietate se eliberează după privatizare.

În cazul de faţă, pentru S.C. F. S.A. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost emis după privatizare, la data de 23.03.2006. Imediat după obţinerea acestuia, societatea a efectuat formalităţile impuse de lege, respectiv a convocat Adunarea Generală a Acţionarilor şi a decis majorarea capitalului social cu valoarea terenului pentru care Ministerul Agriculturii a emis Certificatul de atestare a dreptului de proprietate. A se vedea în acest sens Hotărârea AGEA nr. 1/18.04.2006 urmată de întocmirea unui Act adiţional la Actul constitutiv al societăţii cu privire la noua structură a acţionariatului (ambele înscrisuri depuse la dosarul de fond f. 48 şi 66).

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate indică o valoare a terenului de 235.350,2080 RON. Certificatul este un document oficial, un act administrativ emis de autoritatea abilitată în acest sens (în cazul de faţă, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale).

Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, actul administrativ este un act “unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice “.

Prin urmare, fiind un act emis în regim de putere publică, Certificatul beneficiază de o prezumţie de legalitate, iar conţinutul său este obligatoriu. A solicita societăţii şi acţionarilor să efectueze o majorare de capital social cu o altă valoare decât cea indicată în Certificat nu are nicio bază legală. Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, autoritatea competentă obligată conform art. 12. alin (2) din Legea nr. 137/2002 să emită Certificatul, este cel care a indicat valoarea terenului în urma unei evaluări efectuate pe baza criteriilor indicate în acte normative relevante (H.G. nr. 834/1991 şi H.G. nr. 500/1994).

Deci, ca urmare a obţinerii Certificatului, acţionarii S.C. F. S.A. au decis prin hotărârea AGEA din 18.04.2006 majorarea capitalului social exact cu valoarea indicata de acesta, respectiv 235.350,2080 RON. în consecinţă, acţionarii societăţii au acţionat în conformitate cu prevederile Certificatului şi ale legii. Nu se impunea nicio reactualizare a acestei valori întrucât majorarea de capital social a fost făcută în termenele legale. Certificatul a fost emis la data de 23.03.2006, iar majorarea capitalului social a avut loc la data de 18.04.2006.

În concluzie, în urma emiterii Certificatului de atestate a dreptului de proprietate, capitalul social al S.C. F. S.A. s-a majorat de drept, potrivit art. 12 alin. (5) din Legea nr. 137/2002, iar societatea nu a făcut decât să îndeplinească formalităţile prevăzute de lege pentru înregistrarea majorării la Registrul Comerţului. Majorarea a fost efectuată la data de 18.04.2006 şi a fost înregistrată la Registrul Comerţului în termenul legal. În măsura în care AVAS ar fi apreciat că hotărârea AGA de majorare a capitalului social din aprilie 2006 nu ar fi fost valabilă şi legală, acesta avea la dispoziţie calea contestării acestei majorări. Însă AVAS a fost de acord cu majorarea capitalului social şi cu felul în care acesta a fost realizată, motiv pentru care nu a contestat niciodată Hotărârea AGA din 18.04.2006. Prin urmare, aceasta beneficiază de prezumţia de valabilitate şi de legalitate.

Dispoziţiile art. 6 şi 7 din H.G. nr. 834/1991 se interpretează şi se aplică în conformitate cu scopul pentru care au fost edictate şi în varianta în vigoare la data la care se analizează legalitatea hotărârii acţionarilor.

Dispoziţiile H.G. nr. 834/1991 au fost modificate de-a lungul timpului, însă ele au fost respectate la momentul la care a fost emis Certificatul de atestare a dreptului de proprietate al Societăţii asupra terenului situat în Bucureşti, str. Intrarea Binelui nr. 1A, sector 4.

În versiunea în vigoare la data de 18.04.2006 cele două articole aveau următorul conţinut:

“Art. 6 – Terenurile stabilite potrivit art. 1 se evaluează de consiliile de administraţie ale societăţilor comerciale, cu respectarea criteriilor prevăzute la art. 2, iar valoarea acestora se include în patrimoniul societăţilor comerciale, fără modificarea capitalului social al acestora.

Art. 7 – în vederea vânzării de active sau de acţiuni conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, patrimoniul societăţilor comerciale se reevaluează în condiţiile prevăzute de lege.”

În ceea ce priveşte evaluarea terenului reglementată prin art. 6 sus citat, aceasta a fost efectuată în conformitate cu criteriile prevăzute la art. 2 din H.G. nr. 834/1991, fapt confirmat prin emiterea Certificatului.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 7 mai sus citate, acestea se referă la vânzarea de active în condiţiile O.U.G. nr. 88/1997. Or, potrivit art. 2 din O.U.G. nr. 88/1997, acest act normativ se aplică numai la vânzarea de active a societăţilor cu capital majoritar de stat. S.C. F. este însă o societate cu capital majoritar privat, rezultă deci că aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile în prezenta cauză.

AVAS reclamă faptul că societatea nu a făcut o nouă majorare în anul 2008, în raport de versiunea actuală a art. 6 şi 7 din H.G. nr. 834/1991, potrivit căreia:

“Art. 6 – (1) Terenurile stabilite potrivit art. 1 se evaluează la valoarea de piaţă, pe baza rapoartelor de evaluare întocmite, conform standardelor în vigoare, de evaluatori autorizaţi, atestaţi conform legii, ale căror servicii vor fi achiziţionate în conformitate cu prevederile art. 38, 39 şi 215 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Rapoartele de evaluare prevăzute la alin. (1) se anexează la documentaţiile înaintate autorităţii publice de resort, în scopul eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în cauză.

(3) Valoarea terenurilor evaluate potrivit alin. (1), actualizată cu indicele de inflaţie până la data evaluării, se include, potrivit legii, în patrimoniul societăţilor comerciale, iar capitalul social al acestora se majorează conform dispoziţiilor art. 113 lit. f) şi art. 210 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 7 – în vederea vânzării de active sau de acţiuni conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, patrimoniul societăţilor comerciale se reevaluează în condiţiile prevăzute de lege.”

Rezultă aşadar că decizia atacată nu a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 12 (5) din Legea nr. 137/2002 şi nici ale art. 6 şi 7 din H.G. nr. 834/1991, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

Pentru aceste considerente conform art. 312 C. pr. civ se va respinge recursul declarat de reclamanta AVAS – BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 522 din 2 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V-a comercială, ca nefondat.

Înalta Curte respinge recursul declarat de reclamanta AVAS – BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 522 din 2 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V-a comercială, ca nefondat[95].

Majorarea capitalului social. Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 31/1990 republicată, actul constitutiv al societăţii pe acţiuni trebuie să cuprindă, pe lângă datele de identificare ale fondatorilor, capitalul social subscris şi cel vărsat, precum şi natura şi valoarea bunurilor aduse ca aport în natură, numărul de acţiuni acordate pentru acestea şi numele persoanei care le-a adus ca aport.

Aporturile în natură trebuie să fie evaluabile din punct de vedere economic. Ele sunt vărsate prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare.

Aporturile de creanţe au regimul juridic al aporturilor în natură, asociatul care a adus un astfel de aport nefiind liberat cât timp societatea nu a obţinut plata sumei pentru care au fost aduse.

Bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul comerţului, dacă prin actul constitutiv nu s-a stipulat un alt regim aplicabil acestora.

Din perspectiva abordată, majorarea capitalului social prezintă interes atât ca modalitate de privatizare, prin diminuarea participaţiei statului prin aport de capital privat, cât şi din perspectiva obligaţiei de investiţii a întreprinzătorului privat în faza postprivatizare. De asemenea, o situaţie des întâlnită în practică este vânzarea acţiunilor aferente majorării de capital social cu contravaloarea terenurilor pentru care certificatele de proprietate au fost emise ulterior vânzării participaţiilor statului.

În cazul în care cumpărătorul nu plăteşte la scadenţă o rată sau nu a efectuat programul de investiţii, contractul de vânzare-cumpărare se consideră rezolvit de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără orice altă formalitate. În această situaţie cumpărătorul pierde atât preţul plătit până la acea dată, cât şi investiţiile efectuate (art. 2 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă nr. 52/2001 privind accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare a societăţilor comerciale din turism, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 6 aprilie 2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 80/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 4 martie 2002).

Textele de lege criticate reglementează sancţionarea cumpărătorului activelor unei societăţi comerciale din turism, aflată în procesul de privatizare, pentru nerespectarea obligaţiilor asumate, şi anume plata unei rate la scadenţă sau neefectuarea programului de investiţii.

Curtea Constituţională a constatat că aceste prevederi nu operează o „expropriere”, aşa cum susţine autorul excepţiei, ci sancţionează cumpărătorul unui activ al unei societăţi comerciale la care statul este acţionar majoritar, cumpărător care nu-şi respectă obligaţiile asumate printr-un contract încheiat în considerarea unui obiectiv vizând interesul public. Garantarea accesului liber la o activitate economică, a liberei iniţiative şi exercitarea acestora în condiţiile legii, potrivit art. 45 din Constituţie, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune reglementarea strictă prin lege, cu precizarea răspunderilor în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale asumate.

Totodată, Curtea reţine că textul criticat reglementează condiţiile şi limitele dreptului de proprietate al societăţilor comerciale din turism asupra acţiunilor şi activelor pe care le deţin, dând expresie dispoziţiilor art. 44 alin. (1) teza finală din Constituţie, potrivit cărora „Conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege”.

Pentru motivele expuse mai sus, Curtea Constituţională[96], a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă nr. 52/2001 privind accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare a societăţilor comerciale din turism, excepţie ridicată de S.C. „DSM” S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 5.789/COM/2004 al Tribunalului Constanţa – Secţia comercială.

Curtea Constituţională a fost legal sesizată cu  excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 lit. f²) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Dispoziţiile criticate au următorul cuprins: “Actul constitutiv al societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni va cuprinde:

[…]

f²) orice restricţie cu privire la transferul de acţiuni;”.

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 40 referitor la dreptul de asociere, art. 44 alin. (1) potrivit căruia “Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”, art. 57 privind exercitarea drepturilor şi a libertăţilor şi art. 135 alin. (2) lit. a) referitor la libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate în raport cu critici şi prevederi constituţionale similare, invocate chiar de autorul prezentei excepţii, însă în altă cauză aflată pe rolul instanţelor judecătoreşti, în acest sens fiind Decizia nr. 437 din 3 mai 2012 [97].

În ceea ce priveşte invocarea prevederilor constituţionale referitoare la dreptul de asociere, se constată că instanţa de contencios constituţional a reţinut că principiul libertăţii de asociere nu are în vedere constituirea de “asociaţii” care au ca obiect desfăşurarea de activităţi cu scop patrimonial, ceea ce legea califică drept societăţi comerciale, ci, aşa cum rezultă din formula redacţională a textului, se referă la constituirea unor subiecte colective de o altă natură juridică şi cu altă finalitate, cum sunt asociaţiile fără scop patrimonial, partidele politice sau sindicatele. Sub acest aspect, prin sintagma “[…] şi în alte forme de asociere”, legiuitorul constituţional a avut în vedere, prin această formulă mai largă, entităţi colective cu naturi juridice şi finalităţi similare celor menţionate, iar nu societăţi comerciale. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 1.424 din 25 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 27 ianuarie 2012.

De asemenea, se constată că dispoziţiile criticate prevăd elementele esenţiale pe care trebuie să le cuprindă actul constitutiv al societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni şi trebuie interpretate şi în sensul că restricţiile cu privire la acţiuni trebuie să fie prevăzute în actul constitutiv şi nu în afara acestuia, în alte documente ale societăţii, fără a se putea reţine încălcarea prevederilor constituţionale referitoare la dreptul de proprietate privată. Textul criticat nu dispune obligaţia asociaţilor de a impune restricţii cu privire la transferul de acţiuni. Mai mult, potrivit prevederilor art. 136¹ din Legea nr. 31/1990, “acţionarii trebuie să îşi exercite drepturile cu bună-credinţă, cu respectarea drepturilor şi a intereselor legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari.”

Astfel, în caz de abuz de majoritate, acţionarii minoritari pot promova acţiunea în anulare în temeiul art. 132 din Legea nr. 31/1990, prilej cu care instanţa va verifica respectarea tuturor condiţiilor în care s-a luat hotărârea respectivă, iar consecinţa directă a admiterii de către instanţele de judecată a acţiunii este anularea hotărârii generale a acţionarilor.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor constituţionale referitoare la libertatea comerţului, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate nu contravin regulilor fundamentale potrivit cărora statul are obligaţia de a asigura libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, precum şi crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie şi nu constituie o restrângere a libertăţii comerţului, ci dau expresie acestora, asigurând, în acelaşi timp, şi o protecţie participanţilor la circuitul comercial[98].

Legea nr. 137/2002 conţine la art. 4 lit. b) o modalitate inovatoare pentru realizarea procesului de privatizare, respectiv diminuarea participaţiilor statului la societăţile comerciale prin aport de capital privat.

Într-o cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că motivul de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, nu este fondat, întrucât instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 6 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 137/2002, art. 89 din H.G. nr. 577/2002, art. 3 din H.G. nr. 837/2004, reţinând în raport de starea de fapt stabilită, că pârâta şi-a îndeplinit obligaţia legală, transmiţând recurentei documentele solicitate referitoare la pachetul său de acţiuni de 0,501%, din capitalul S.C. I. S.A. Arad.

Pârâta a transmis reclamantei documentele din anexa 1 şi 2, ce fac obiectul prezentei acţiuni, semnate, parafate şi certificate, raportat la art. 3 al. 3 din H.G. nr. 837/2004 şi Legea nr. 137/2002, iar în faza de control judiciar, preşedintele directoratului societăţii a depus declaraţia autentificată, prin care a precizat pe propria răspundere şi a certificat că toate documentele din litigiu sunt conforme cu originalul şi corespund sub aspectul formei şi a conţinutului datelor înregistrate în evidenţele societăţii.

Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, deşi se invocă prevederea din art. 89 a H.G. nr. 577/2002 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 şi a Legii nr. 137/2002, nu se precizează în ce au constat acţiunile intimatei de a nu permite accesul direct a instituţiei publice implicate la documentele necesare, singurul aspect litigios, fiind legat de obligaţia prevăzută de art. 3 alin. 3 din H.G. nr. 837/2004 de a furniza către AVAS, la cererea acesteia, actele şi informaţiile deţinute, aspect ce a fost analizat.

Pentru considerentele expuse, se apreciază că hotărârea nu este afectată de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, încât în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Înalta Curte urmează a respinge recursul reclamantei ca nefondat.

Înalta Curte respinge recursul declarat de reclamanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 117/COM din 3 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia comercială, ca nefondat[99]

În anul 2003, art. 4 din Legea nr. 137/2002 a fost completat[100] prin introducerea lit. b¹) potrivit căreia este posibilă această procedură şi la societăţile comerciale aflate în portofoliul Ministerului Economiei şi Comerţului.

Trecând peste imperfecţiunile de tehnică legislativă prin care s-a realizat această completare a dispoziţiilor Legii nr. 137/2002 (printr-o ordonanţă simplă a Guvernului), semnalăm posibilitatea creată de executiv pentru majorarea capitalului social al societăţilor comerciale în care statul român are participaţii cu capital public aparţinând altor state, fără ca în acest proces să fie creat cadrul concurenţial firesc.

În punerea în practică a metodei, capitalul social al unei societăţi pe acţiuni se poate mări prin emisiunea de acţiuni noi sau prin majorarea valorii nominale a acţiunilor existente în schimbul unor noi aporturi în numerar şi/sau natură.

Acţiunile noi emise pot fi liberate prin compensarea unor creanţe lichide şi exigibile asupra societăţii cu acţiuni ale acesteia.

Din prevederile art. 215 al Legii 31/1990 reţinem că majorarea capitalului social poate fi realizată prin aporturi în natură, în condiţiile în care adunarea generală a hotărât aceasta şi a propus judecătorului-sindic numirea unuia sau mai multor experţi pentru evaluarea acestora, însă aporturile în creanţe nu sunt admise.

Legiuitorul a prevăzut totuşi o posibilitate de mărire a capitalului social prin compensarea creanţelor deţinute de terţi asupra societăţii cu acţiuni ale acesteia. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 210 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, acţiunile noi sunt liberate prin încorporarea rezervelor, cu excepţia rezervelor legale, precum şi a beneficiilor sau a primelor de emisiune, ori prin compensarea unor creanţe lichide şi exigibile asupra societăţii cu acţiuni ale acesteia.

În alte cuvenite, sumele de bani cuvenite creditorilor în baza creanţelor lichide şi exigibile pe care le au faţă de societate pot servi la achitarea acţiunilor noi ale societăţii. În schimbul creanţelor faţă de societate, creditorii primesc acţiuni ale societăţii[101].

Într-o cauză, Înalta Curte respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Reşiţa şi SC P. Reşiţa SRL prin Administrator Judiciar SCP T. & Asociaţii SPRL Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 140 din 24 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială[102].

Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate şi urmează a fi respinse pentru următoarele aspecte:

Este de necontestat că instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei-intimate reţinând că interesul juridic al acesteia pentru formularea acţiunii lipseşte, pentru că dreptul său de proprietate asupra construcţiilor de pe parcela C.F. Câlnic nr. top A nu a fost atins prin respectiva majorare de capital.

Curtea de Apel Timişoara a făcut o analiză riguroasă a situaţiei de carte funciară a imobilelor, reţinând că există şir de dezmembrări ale parcelelor şi că este evident că şirul dezmembrărilor înregistrate în cartea funciară duce la concluzia că parcelele cu nr. top Y şi, respectiv, Z, nu pot proveni decât din parcelele nr. B şi, respectiv, C.

S-a reţinut în mod corect că reclamantei trebuie să i se recunoască interes în a contesta hotărârile de majorare a capitalului social al SC P. Reşiţa SRL cu terenuri care încorporează şi terenul grevat de dreptul său de folosinţă.

Interesul reprezintă acea condiţie de exercitare a acţiunii civile care constă în folosul practic, imediat pe care-l are o parte pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare.

Interesul este legitim atunci când pe calea acţiunii se urmăreşte afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege sau a unui interes ocrotit de lege, potrivit scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut.

Înalta Curte apreciază că intimata-reclamantă a dovedit interesul pe care îl are în acţiunea privind constatarea nulităţii absolute a hotărârii AGA a SC P. Reşiţa SRL, iar susţinerile recurentelor care privesc probleme ce ţin de fondul cauzei urmează a se dezbate în faţa primei instanţe.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei atacate şi pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile urmează a fi respinse, ca nefondate.

Textul de lege instituie emiterea de către societatea comercială a unor acţiuni noi care pot fi liberate prin compensarea unor creanţe lichide şi exigibile deţinute de terţi, modalitate care aplicabilă societăţilor cu capital de stat conduce la o veritabilă privatizare.

Prevederile legale au fost utilizate de către unii membrii ai conducerilor executive ale societăţilor ce aveau statul drept acţionar în scopul consolidării controlului asupra titlurilor de valoare şi implicit asupra activului patrimonial.

Folosirea unor firme interpuse, acceptate fraudulos drept furnizor de bunuri ce urmau a fi aprovizionate de societăţile în care statul deţinea participaţii, a reprezentat numai unul dintre mecanismele prin care persoanele interesate au reuşit să-şi apropie părţi importante ale patrimoniului naţional. Astfel, prin crearea unui mecanism fictiv de îndatorare a întreprinderilor de stat, firma interpusă era ulterior îndreptăţită să propună stingerea datoriei prin acţiuni la societăţile cu capital de stat. Au fost vizate în principal unităţile de stat care deşi aveau o societate economico-financiară precară erau deţinătoare ale unor terenuri şi active deosebit de atractive pe piaţa liberă.

Astfel, în cazul S.C. „F” S.A. B., societate la care statul român deţinea, în anul 2000, un procent de 50,5770 % din capitalul social, o firmă privată a dobândit calitatea de acţionar semnificativ, fără ca în tranzacţie să fi fost plătită vreo sumă de bani.

Conducerea executivă a S.C. „F” S.A. B. a angajat societatea printr-o achiziţie de 5,5 mld. lei, deşi în prealabil nu a existat un program prin care să fie identificate sursele de finanţare a acestei cheltuieli. Suma reprezenta contravaloarea unei aprovizionări cu aparate de aer condiţionat în condiţiile în care contractul pentru furnizarea acestor produse era încheiat după trecerea sezonului călduros, în luna septembrie.

Potrivit clauzelor convenite, părţile au anticipat situaţia în care cumpărătorul nu îşi putea îndeplini obligaţiile de plată, fapt pentru care, de comun acord urmau să se găsească alte modalităţi de stingere a creanţelor vânzătorului, fără pretinderea unor penalităţi de întârziere. Tot în contract se stipula faptul că vânzătorul, la cererea cumpărătorului, va păstra marfa în custodie pe bază de proces verbal. Prin această operaţiune s-au creat premisele privatizării societăţii prin conversia datoriilor în acţiuni, operaţiunea având avizul funcţionarilor din carul entităţilor cu rol în administrarea patrimoniului de stat.

Obligaţiile asumate de adjudecatarii pachetelor de acţiuni vândute de autorităţile statului în cadrul procesului de privatizare, respectiv aporturile cumpărătorului, sunt permanentizate în cadrul societăţii privatizate prin operaţiunea majorării capitalului social cu contravaloarea acestora.

Potrivit clauzelor contractelor de privatizare, investiţiile (aport de capital) se consideră realizate dacă, în termenele prevăzute, cumpărătorul prezintă certificatul de înscriere de menţiuni eliberat de Oficiul Registrului Comerţului privind majorarea capitalului social al societăţii cu investiţia/aportul de capital social subscris şi integral vărsat, însoţit de documentele care atestă realizarea investiţiei, documente privind înregistrarea în contabilitatea societăţii a investiţiilor/aport de capital, vizate de comisia de cenzori a acesteia.

O particularitate deosebită o prezintă investiţiile în natură, prezente cu predilecţie în cazul privatizării societăţilor cu specific agricol, pentru care odată cu vânzarea acţiunilor se încheie şi contractele de concesionare a terenurilor.

Apreciem în acest caz că aporturile reprezentând investiţiile în natură (de regulă dezvoltarea exploataţiei, întreţinerea şi exploatarea terenului) se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare (sisteme de maşini şi utilaje necesare). Prestaţiile în muncă nu pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social.

Pentru majorarea capitalului social cu valoarea aporturilor în natură, care să certifice realizarea investiţiilor la care cumpărătorul se angajează prin contractul de vânzare-cumpărare, instrumentele folosite drept justificare sunt rapoartele de evaluare, rapoartele cenzorilor şi procese verbale de recepţie.

Majorările de capital aferente investiţiilor realizate de către cumpărătorii pachetelor majoritare de acţiuni afectează poziţia investitorilor minoritari în situaţia în care elementele de activ existente în patrimoniu nu sunt supuse reevaluării.

Dacă se doreşte să se ajungă la un raport real între ceea ce exista în patrimoniul societăţii privatizate şi înainte şi după majorarea de capital, considerăm necesar ca activele existente înaintea majorării de capital să fie reevaluate şi abia apoi să se facă majorarea de capital.

Nerespectarea acestor măsuri conduce la o creştere inechitabilă a participaţiei cumpărătorului pachetului majoritar faţă de ceilalţi acţionari din cadrul societăţii privatizate, aceştia neavând posibilitatea de a controla efectiv procesul investiţional.

Acţionarii ar trebui să aibă posibilitatea de a-şi exprima voturile în cunoştinţă de cauză, în cadrul adunării generale în care se discută majorarea capitalului social cu contravaloarea aportului în natură sau înainte de aceasta. Toţi acţionarii ar trebui să dispună de timp suficient pentru a analiza documentele care urmează să fie prezentate în cadrul adunării generale şi pentru a decide asupra votului pe care-l vor exprima pentru acţiunile pe care le deţin. În acest scop, ar trebui ca adunarea să fie convocată în timp util, iar acţionarilor ar trebui să li se furnizeze informaţii complete asupra punctelor care urmează să fie prezentate adunării generale.

În practica privatizării modalităţile prin care adjudecatarii acţiunilor deţinute de stat au înţeles să justifice realizarea obligaţiilor investiţionale, concretizate prin majorări ale capitalului social al societăţilor la care statul înstrăinase acţiuni cunoaşte o largă diversitate. Imposibilitatea realizării promisiunilor investiţionale, coroborat cu dorinţa de menţinere a unei afaceri din care pot fi obţinute beneficii personale pentru adjudecatarii nesolvabili, a condus fie la abordarea unor strategii de transfer a pachetului de acţiuni cumpărat de la o firmă la alta, scopul acestei suveici fiind tocmai tergiversarea oricărei încercări de anulare a privatizării, fie la prezentarea unor acte nereale prin care s-a încercat dovedirea îndeplinirii clauzelor contractuale.

Astfel, în vederea realizării investiţiilor în valoare totală de 1,2 mil. USD asumate prin contractul de vânzare cumpărare acţiuni aparţinând SC „F” SA M., cumpărătorul pachetului majoritar de acţiuni (79,184%), Asociaţia PAS „F”, a încheiat un contract de prestări servicii şi lucrări de investiţii – înfiinţări de plantaţii de vie şi pomi -, tocmai cu societatea ale cărei acţiuni le achiziţionase.

Unii dintre semnatarii contractului de prestări servicii se regăseau atât în dreptul prestatorului – S.C. „F” S.A., cât şi drept reprezentant pentru beneficiar – Asociaţia PAS „F” M.

Conform prevederilor contractul menţionat, decontarea de către PAS „F” a costurilor suportate de SC F. SA pentru efectuarea investiţiei trebuia să se realizeze pentru toate costurile efectuate cu proiectarea, avizarea, înfiinţarea, întreţinerea şi realizarea investiţiei pe măsură ce beneficiarul prestaţiei îşi constituia sursele din contribuţia proprie a membrilor Asociaţiei PAS „F” M. . În realitate, membrii PAS nu dispuneau de venituri care să le permită plata contribuţiei de peste 1 mil. USD, astfel că organele decizionale ale programului asociaţiei au procedat la introducerea în acţionariat a unor finanţatori externi.

Posibilitatea tergiversării realizării aportului investiţional din partea cumpărătorilor pachetelor de acţiuni are inevitabil contribuţia funcţionarilor chemaţi să asigure controlul post privatizare. Astfel, în baza prerogativelor conferite de art. 10 lit. c) din Ordonanţa nr. 25/2002 (reeşalonarea programului de investiţii, efectuarea unor novaţii sau delegaţii, etc.) transferul pachetului de acţiuni de la o societate la alta sau încheierea unor acte adiţionale prin care se instituie un nou program al investiţiilor de mediu pare la o primă abordare perfect legal. Nu de puţine ori presa a semnalat lipsa de reacţie a organelor autorităţii de stat în cazul nerespectării clauzelor contractuale ale marilor societăţi privatizate, inactivitatea fiind trecută în categoria aspectelor apropiate actelor de corupţie[103].

Prin decizia nr. 95 din 27 martie 2001 (referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32² alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice) Curtea Constituţională a statuat că terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, constituie aportul în natură al statului sau al instituţiei publice implicate în privatizare.

În condiţiile înstrăinării de active imobiliare situate pe terenuri pentru care la momentul privatizării nu fuseseră emise certificatele de atestare a dreptului de proprietate, valoarea terenurilor suferă anumite influenţe pe piaţă datorate sarcinilor care grevează dreptul de proprietate al statului.

Existenţa unor active aparţinând deja unor dobânditori pe terenurile la care titlurile de proprietate se emit ulterior privatizării descurajează opţiunea de cumpărare a altor cumpărători, ceea ce se traduce într-o scădere a cererii de cumpărare. Pe de altă parte, cadrul legislativ influenţează cererea şi oferta prin aceea că se creează un drept de preemţiune pentru dobânditorii activelor supraterane prin negociere directă. Chiar şi în condiţiile în care ar exista alţi solicitanţi decât cumpărătorii activelor supraterane, cererea este limitată de acţiuni ulterioare ale deţinătorilor de active, ca de exemplu solicitări privind acordarea unor drepturi de servitute.

În rezolvarea acestei situaţii, executivul a emis la data de 30 ianuarie 2008 Hotărârea Guvernului nr. 107/2008 prin care a stabilit modificarea art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 834/1991 în sensul că documentaţiile înaintate autorităţii publice de resort, în scopul eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în cauză, trebuie să fie însoţite de rapoarte de evaluare întocmite de evaluatori autorizaţi.

Problema reevaluării a fost tranşată prin alin. (3) al art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 107/2008, valoarea terenurilor fiind obligatoriu actualizată cu indicele de inflaţie până la data evaluării, şi ulterior inclusă în patrimoniul societăţilor comerciale, capitalul social al acestora majorându-se conform dispoziţiilor art. 113 lit. f) şi art. 210 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare[104].

Privatizarea societăţilor comerciale la care statul deţine participaţii, desfăşurată prin metoda instituită de art. 13 lit. b din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997, respectiv negocierea directă, ridică unele controverse legate de modul de garantare a plăţii preţului (pentru vânzarea în rate), respectiv a investiţiilor asumate de cumpărătorii pachetelor de acţiuni deţinute de stat[105].

În calitate de entităţi cu atribuţii specifice în procesul privatizării sunt mandatate în prezent Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS), Agenţia Domeniilor Statului – pentru societăţile cu specific agricol, respectiv ministerele sub a căror autoritate funcţionează societăţi comerciale cu capital de stat (Ministerul Transporturilor[106], Ministerul Sănătăţii Publice etc.)[107].

Sediul materiei în domeniul privatizării este reprezentat de Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997, cu completările şi modificările ulterioare, Legea nr. 137/2002 şi Hotărârea Guvernului nr. 577/2002 privind aprobarea Normelor metodologice de privatizare. Aceste acte normative sunt obligatorii pentru Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi de asemenea, reprezintă legea generală pentru celelalte instituţii publice implicate, acestea fiind obligate să respecte legile specifice prin care au fost mandatate de legislativ să realizeze transferul proprietăţii de stat către sectorul privat.

În cadrul metodelor enunţate, privatizarea prin metoda negocierii prezintă cel mai ridicat risc privind practicarea unor ingerinţe din partea politicului[108], alegerea acestei metode fiind, în principal, atributul conducerii instituţiilor publice implicate.

Începând cu anul 2001, pentru unele întreprinderi declarate de interes strategic, au fost adoptate hotărâri ale Guvernului prin care s-a dispus metoda negocierii la privatizare, în defavoarea unor proceduri cu un grad mai ridicat de transparenţă. Practicarea negocierii directe a fost preferată de grupările aflate la Guvernare tocmai datorită modalităţii de desemnare a adjudecatarului – în baza unei grile de selecţie aprobată de conducerile entităţilor implicate, prin determinarea ponderilor elementelor componente ale ofertelor tehnice şi financiare. Precizăm că pentru fiecare societate privatizată ponderile (respectiv elementele grilei de punctaj şi numărul acestora) nu rămân stabile pentru toate vânzările, ci distinct în funcţie de specificul fiecărei societăţi.

Exemplificăm prin componenta reprezentând cuantumul aportului de numerar asumat de cumpărător, pentru care, în calculul punctajului pentru selecţia cumpărătorului, au existat criterii privind banii consideraţi drept capital de lucru, pentru plata materiilor prime, materialelor şi altele necesare producţiei societăţii. Practic, vânzătorul a avut în considerarea preţului de vânzare şi aporturile în numerar angajate de investitori, acesta reprezentând o fracţiune a preţului stabilit pentru transferul proprietăţii.

Cumpărătorul devenit acţionar prin preluarea acţiunilor statului fie credita societatea aflată în dificultate prin intermediul unui contract de împrumut fără dobândă, fie se angaja să obţină în nume propriu/prin persoane afiliate, credite bancare fără a angaja patrimoniul societăţii.

Conform procedurilor interne ale instituţiilor publice care acţionau în calitate de vânzător, garantarea realizării aportului de numerar trebuia să fie totdeauna realizată prin instrumente de garantare reală financiară de tip scrisoare de garanţie, bilet la ordin avalizat sau prin depunerea aportului de numerar într-un cont de garanţie.

Desemnarea câştigătorului în cazul privatizării prin metoda negocierii se realizează în funcţie de punctajele însumate, acordate de comisia mandatată de conducerea instituţiei publice, distinct pentru oferta financiară şi oferta tehnică. În cazul ofertei tehnice nu au existat proceduri prin care fiecărui element esenţial al ofertei să-i corespundă un anumit număr de puncte, ci acestea au fost acordate global, comisia având libertatea de apreciere.

Faţă de cele prezentate apreciem că lipsa unor criterii riguroase de apreciere a ofertei tehnice a reprezentat un minus major al privatizării româneşti, în această etapă fiind posibilă tocmai solicitarea acelor înscrisuri financiare, contracte sau al altor probe prin care cumpărătorul să probeze viabilitatea planului de afaceri înaintat comisiei.

În lipsa acestor criterii clare s-a prezumat că mandatul comisiei de negociere se rezumă la desemnarea ofertei câştigătoare în baza elementelor de ofertă cuprinse în documentaţiile precizate de art. 35 coroborat cu dispoziţiile art. 38 şi 40 din Hotărârea Guvernului nr. 577/2002, prezentarea acestora acoperind responsabilităţile funcţionarilor publici mandataţi pentru negociere.

Astfel, într-o opinie, mandatul comisiei de negociere se finalizează prin prezentarea către forul de conducere a ofertei care întruneşte cel mai mare număr de puncte în urma aplicării grilei de punctaj, respectiv întocmirea unei note privind propunerea de finalizare a negocierilor.

Apreciem că această abordare este esenţialmente nefondată întrucât orice informaţie imprecisă din conţinutul documentelor depuse de ofertanţi putea fi clarificată de membrii comisiilor de negociere, aceştia putând solicita şi obţine probe suplimentare. Aşa fiind, cu atât mai mult susţinem inconsistenţa unei argumentări care transferă întreaga responsabilitate către investitor, funcţionarii fiind „acoperiţi” prin declaraţiile pe proprie răspundere depuse de ofertanţi că dispun de fondurile necesare susţinerii planului de afaceri şi fondurile respective au o provenienţă legală. În opinia noastră declaraţia pe proprie răspundere nu este de natură să creeze prezumţia respectării planului de afaceri şi implicit eficientizarea activităţii întreprinderilor privatizate.

La rândul lor, conducerile instituţiilor publice implicate (colegiu de conducere, consiliu de administraţie, etc.) sunt direct implicate în selectarea cumpărătorului, aprobarea notei finale de negociere reprezentând în fapt un nou mandat acordat comisiei pentru negocierea clauzelor contractelor de privatizare.

Procesul verbal final privind derularea negocierilor, întocmit ulterior acceptului dat pentru elementele de preţ, stă la baza redactării clauzelor contractului de vânzare – cumpărare acţiuni. Facem precizarea că în negocierea clauzelor contractuale este obligatorie inserarea unor articole privind asumarea de către cumpărător a plăţii datoriilor către creditorii bugetari din sursele proprii ale acestuia.

În aceste condiţii, stabilirea ab initio a potenţialului financiar de care dispune investitorul şi posibilitatea alocării rapide a unor fonduri pentru achitarea datoriilor întreprinderilor privatizate reprezintă o componentă fundamentală a unui proces reuşit.

Pentru persoanele fizice care participă în nume propriu la cumpărarea participaţiilor statului, capabilitatea autorităţilor în stabilirea bonităţii acestora are unele limitări. Practic, în lipsa unei structuri informaţionale, stabilirea bonităţii şi respectiv capacităţii de plată poate fi realizată numai în măsura în care persoanele fizice activează într-un mediu de afaceri.

Măsurile luate în anul 2002 de legislativ în vederea întăririi disciplinei contractuale[109] impun includerea în cadrul contractelor de privatizare a clauzelor obligatorii referitoare la termenele, modalităţile de plată şi garantare a plăţii preţului.

Anterior adoptării Legii nr. 469/2002, instituţiile publice implicate erau îndreptăţite să procedeze la instituirea unor garanţii, în condiţiile în care considerau necesară luarea măsurilor de asigurare împotriva riscului de neplată. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 101 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 577/2002, se putea cere cumpărătorului, cu care se negociase, vânzarea în rate a titlurilor de valoare aparţinând societăţilor cu capital de stat, constituirea unor garanţii suplimentare pentru acoperirea plăţii ratelor prin ipoteci sau garanţii reale imobiliare.

Transferul dreptului de proprietate al acţiunilor în cadrul procesului de privatizare ia forma unei cesiuni de acţiuni de la instituţia publică implicată (având ca atribuţii, între altele, administrarea participaţiilor statului, în calitate de acţionar la societăţile comerciale aflate în portofoliu) către investitorii privaţi. Contractul de vânzare-cumpărare acţiuni încheiat în acest scop este supus dispoziţiilor legii civile române.

Dacă anterior adoptării Legii nr. 137/2002 instituţia publică implicată era mandatată să deruleze proceduri de vânzare a acţiunilor la cel mai bun preţ obţinut, prin adoptarea Legii privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării s-a instituit posibilitatea vânzării anumitor societăţi (stabilite în baza unor criterii privind realizarea de investiţii pentru viabilizare) la preţul simbolic de un euro.

Prin măsurile vizate de iniţiatorii legii (adoptate prin angajarea, la data de 20 martie 2002, a răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului) s-a intenţionat păstrarea principiului vânzării la cel mai bun preţ obţinut, indiferent de cuantumul acestuia, corelând preţul cu celelalte elemente ale ofertei de cumpărare, respectiv: volumul investiţiilor angajate, numărul de locuri de muncă ce urmează să fie create şi capitalul de lucru.

De asemenea, Legea nr. 137/2002 a creat cadrul normativ pentru reeşalonarea unora dintre datoriile ce grevau activitatea întreprinderilor de stat, respectiv ştergerea de datorii istorice tocmai în vederea sporirii atractivităţii acestora la privatizare.

Contraprestaţia investitorului semnatar al contractului de vânzare-cumpărare al unei întreprinderi pentru preţul de un euro (în realitate un preţ sub valoarea intrinsecă) este în acest caz una complexă, simpla achitare a preţului acţiunilor fiind numai o componentă a obligaţiei acestuia.

Din motivaţia proiectului Legii nr. 137/2002, deducem că executivul a avut în vedere selectarea unor investitori care să beneficieze de un drept decizional real în cadrul societăţilor privatizate, odată ce aceştia preluau o afacere în regres şi care impunea infuzia urgentă de capital şi tehnologie. Investitorii dispuşi să preia o astfel de firmă urmau să negocieze cu reprezentanţii autorităţilor clauze investiţionale şi sociale menite să conducă la viabilizarea întreprinderilor privatizate. S-a urmărit astfel evitarea disipării deciziei manageriale către un număr mare de investitori (cum s-ar fi întâmplat în cazul vânzării la bursă, metodă prin care, teoretic, s-ar fi putut obţine cel mai mare preţ) în scopul menţinerii unui control asupra evoluţiei ulterioare a indicatorilor economici asumaţi de cumpărători în urma negocierii.

Cu atât mai mult, având în vedere aceste premise, considerăm că se impunea adoptarea unor metode de selectare a investitorilor (strategici) în funcţie de capacitatea realizării unei relansări a întreprinderii privatizate, introducerea de tehnologii şi echipamente noi, promovarea produselor pe pieţe în care deja este consacrat, capacitatea creşterii performanţei economice şi realizarea unei infuzii de capital necesar pentru continuarea activităţii.

Criteriile de selectare şi condiţiile de garantare aplicabile investitorilor cuprinse pierd din transparenţă odată cu emiterea Hotărârii Guvernului nr. 577/2002. În cuprinsul acesteia nu se regăsesc atribuţii clare pentru funcţionarii din comisiile de negociere pentru instituirea unor măsuri asiguratorii pentru promisiunile făcute prin oferta tehnică sau financiară, măsură de natură a introduce arbitrariul în procesul selecţiei. Aşa de pildă, un investitor poate fi selectat în baza unei promisiuni viitoare de investiţii menţionate într-o ofertă tehnică, care poate convinge, la nivel scriptic, de posibilitatea redresării unităţii supuse privatizării, iar ulterior transferului proprietăţii, pentru un preţ simbolic, autoritatea publică să trebuiască să se convingă de nerealizarea planurilor propuse. Mai mult, dată fiind inerţia activităţii post privatizare, investitorul debitor are şi ocazia să treacă la măsuri de dezmembrare şi valorificare a activelor şi stocurilor, fără ca instituţia publică să poată interveni eficient.

Hotărârea Guvernului nr. 577/2002 lasă la dispoziţia instituţiei publice implicate posibilitatea de a stabili, prin dosarele de prezentare, criteriile care definesc sursele financiare, tehnice şi organizatorice ale investitorului/grupului de investitori (art. 30 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 577/2002).

Conchidem că lipsa de transparenţă a fost dublată şi de o permisivitate sporită în activitatea comisiei de negociere, eliberată de constrângerile respectării unor reguli a cărei încălcare să atragă o consecinţă directă, disciplinară sau penală.

Aspectele care suscită un interes deosebit în cazul garanţiilor mobiliare constituite prin afectarea titlurilor de valoare cesionate de stat investitorilor privaţi, în cadrul procedurii privatizării, vizează valoarea luată în garanţie – raportat la preţul obţinut în cadrul negocierilor – şi perioada în care garanţia trebuie să subziste în integralitatea sa.

Considerăm utilă clarificarea sub aspect teoretic a acestor problematici întrucât deşi, în cele mai multe cazuri, acţiunile societăţilor cu capital de stat au fost vândute pentru preţuri sub valoarea nominală (de regulă 25.000 lei), titlurile luate în garanţie au fost gajate pentru valoarea nominală.

Dreptul creditorului de a urmări garanţia sau o parte a acesteia, în cazul îndeplinirii parţiale a obligaţiilor asumate de cumpărător, implică, în caz de reziliere a privatizării, restituirea către stat a unor bunuri supra-apreciate faţă de preţul de vânzare.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 99/1999 debitorului îi este stabilit dreptul de a administra sau de a dispune de bunul afectat garanţiei şi de produsele acestuia, inclusiv prin închiriere, constituirea altei garanţii sau vânzare.

În cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia garantată, creditorul are dreptul de a-şi satisface creanţa cu bunul afectat garanţiei, deci se trece la realizarea garanţiei. Valoarea luată în garanţie pentru titlul de valoare cesionat are în acest caz un rol esenţial, având în vedere cedarea odată cu pachetul majoritar (semnificativ) de acţiuni şi a drepturilor conferite de deţinerea acestora, respectiv cedarea administrării întreprinderilor cu capital de stat.

Instituţiile publice cu rol în privatizare au permis nejustificat constituirea de garanţii reale mobiliare prin contracte în care valoarea luată în garanţie se situa la nivelul valorii nominale a acţiunilor, deşi valoarea negociată de reprezentanţii statului se situa la un nivel inferior acesteia.

Spre exemplificare, în cazul privatizării S.C. „A” S.A. Câmpulung, APAPS a acceptat garantarea unei obligaţii investiţionale de 5.000.000 USD cu pachetul de acţiuni tranzacţionat în cadrul privatizării, care a fost negociat la 150.213 USD. Garanţia reală mobiliară a fost constituită exclusiv asupra pachetului de acţiuni adjudecat. Valoarea luată în garanţie a fost considerată valoarea nominală a titlurilor (2,5 RON), în condiţiile în care preţul de piaţă negociat pentru acelaşi titlu era de 0,69 RON.

De asemenea, exemplul privatizării Combinatului Siderurgic Reşiţa cu Noble Ventures este edificator[110].

Eşecul privatizării, respectiv imposibilitatea recuperării de către statul român a pagubelor pricinuite de un investitor rău intenţionat, care deşi beneficiază de facilităţi de preţ nu îşi îndeplineşte obligaţiile investiţionale şi procedează la decapitalizarea societăţii cumpărate, constă tocmai în lipsa unei conexităţi materiale între bunurile/drepturile cesionate şi garanţiile constituite de adjudecatarii acţiunilor din proprietatea statului.

Reţinem riscul creat prin instituirea unor garanţii supra-apreciate, cu atât mai mult cu cât entităţile implicate au inserat în contractele de privatizare clauze prin care pentru investiţiile eşalonate pe o perioadă mai mare (de regulă 5 ani), după realizarea integrală a investiţiilor aferente primului an investiţional, acţiunile ce făceau obiectul contractului de garanţie reală mobiliară încheiat urmau a fi în continuare gajate pentru garantarea investiţiilor aferente celui de-al doilea an investiţional şi în continuare pentru ceilalţi ani până la achitarea integrală a obligaţiilor.

Autorităţile statului cu rol în privatizare aveau posibilitatea, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor asumate de către investitor, de opunere a exceptio non adimpleti contractus tocmai ca urmare a existenţei contractului de garanţie reală mobiliară accesoriu. Reţinem contradicţia între instituirea dreptului de retenţie şi eliberarea acţiunilor pentru garantarea celui de al doilea an investiţional. Mai mult, în practică nu au existat cazuri în care ulterior contractului de garanţie reală mobiliară semnat odată cu contractul de privatizare să mai fie încheiat un alt act sub semnătură privată aferent garanţiei pentru următorul an investiţional.

De asemenea, potrivit doctrinei, dreptul de retenţie poate fi invocat ori de câte ori între lucru şi datorie există o conexitate materială sau juridică (dată fie de lege fie de echitate).

Cum dreptul de retenţie are un caracter absolut (fiind opozabil tuturor[111]) şi indivizibil, având ca obiect întregul bun aflat în detenţia retentorului, până la achitarea integrală a datoriei, considerăm că modalitatea de fragmentare a garanţiei de către autorităţile cu rol în privatizare implică o încălcare a principiului.

Articolul 23 alin. (2) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 îi recunoaşte creditorului garantat, în speţă instituţia publică implicată, prerogativa de a urmări bunul mobil în mâinile oricărei persoane s-ar afla, afară de cazul prevăzut de art. 38 alin. (1).

Dispoziţiile legale cuprinse la art. 23 prezintă importanţă pentru privatizare în special prin raportare la prevederile art. 10 alin. (2)[112] din Legea nr. 31/1990, în varianta anterioară modificării prin Legea nr. 441/2006. Potrivit acestora, numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni nu putea fi (cu unele derogări) mai mic de 5, investitorul care achiziţiona pachetul majoritar la o societate de stat, în care alături de stat (prin APAPS, AVAS, A.D.S. etc.) se aflau mai puţin de 4 acţionari, trebuia să cesioneze din acţiunile cumpărate dacă voia să păstreze forma de proprietate pe acţiuni. Alternativa era transformarea societăţii pe acţiuni într-o societate cu răspundere limitată.

Apreciem că lipsa unor prevederi legale care să reglementeze distinct obligativitatea prezentării de către investitori a surselor de finanţare pentru îndeplinirea obiectivelor planului de afaceri care dobândea girul funcţionarilor din comisiile de negociere, respectiv documentele economico-financiare care pot constitui dovezi certe privind potenţialul economic al acestora a contribuit în mod decisiv la derapajul metodei negocierii directe.

Potrivit unor autori, în prezent este percepută o lipsă de claritate în reglementarea şi tratarea problemelor de postprivatizare legate de obligaţiile contractuale asumate de investitori la achiziţionarea unei societăţi de la statul român[113].

În practica privatizării se face o distincţie clară între sursele proprii de finanţare şi sursele atrase pe numele său de investitor. Astfel, sunt considerate „surse proprii de finanţare” a investiţiilor angajate de cumpărători prin contractele de vânzare – cumpărare de acţiuni, următoarele:

– aporturi la capitalul social al societăţii comerciale ale cumpărătorului:

– în numerar, în moneda naţională sau în valută convertibilă;

– în natură, constând în imobilizări corporale (mijloace fixe noi, precum: clădiri şi construcţii, utilaje, echipamente tehnologice, mijloace de transport destinate exclusiv producţiei, modernizări, consolidări, refaceri reţele etc.) şi necorporale (concesiuni, brevete, licenţe, know-how, mărci de fabrică şi comerţ, programe informatice create sau achiziţionate de la terţi, etc.), a căror valoare va fi stabilită şi înregistrată în conformitate cu prevederile legale;

– credite angajate de cumpărător pe numele sau şi garantate de acesta fără a implica patrimoniul societăţii;

– partea din dividendul net obţinut ulterior privatizării de către societate, cuvenită cumpărătorului proporţional cu cota de capital deţinuta de acesta;

– bunuri care fac obiectul unor contracte de leasing încheiate intre cumpărător şi o altă persoana fizică/juridică şi a căror folosinţă exclusivă aparţine societăţii. Contractele de leasing vor trebui să fie încheiate pe o perioada mai mică sau cel mult egală cu perioadă de efectuare a investiţiilor. Cumpărătorul se va obliga faţă de vânzător ca, la sfârşitul perioadei de leasing, să cumpere aceste bunuri şi să majoreze corespunzător capitalul social al societăţii.

Sunt considerate „surse atrase pe numele său” de cumpărător aporturile în numerar şi/sau în natură ale acţionarilor/asociaţilor/afiliaţilor persoanei juridice cumpărătoare, creditele angajate de către acţionarii/asociaţii/afiliaţii persoanei juridice cumpărătoare, bunuri ce fac obiectul unor contracte de leasing încheiate între acţionarii/asociaţii/afiliaţii persoanei juridice cumpărătoare şi o altă persoană fizică/juridică.

Dacă pentru investitorii persoane fizice şi juridice române legislaţia naţională prevede unele exigenţe pentru probarea credibilităţii financiare a cumpărătorului[114], respectiv autorităţile implicate în privatizare au precizat prin dosarul de prezentare, secţiunea C, modelul scrisorilor de bonitate bancară acceptate (prin care unitatea bancară confirmă cifra de afaceri, profitul brut/net, rata profitului net, lichiditatea globală, rata solvabilităţii generale şi rata autonomiei financiare, indicatori menţionaţi distinct în modelul scrisorii de bonitate financiară), pentru persoanele fizice/juridice străine acest aspect nu a putut fi supus unei rigori. Investitorii străini au invocat legislaţia bancară din ţările de origine, iar în acest caz comisiile de negociere s-au văzut în situaţia de a accepta înscrisuri care nu conţineau date relevante asupra potenţialului economic al ofertantului şi care nu angajau în nici un fel răspunderea instituţiei bancare.

Spre exemplificare, actele bancare prezentate de unul dintre investitorii străini căruia i se solicitaseră scrisori de bonitate conţineau menţiuni potrivit cărora investitorul are conturi de depozit ale căror solduri ating în medie 6 cifre, iar banca emitentă făcea precizarea că informaţiile şi opiniile se pot schimba fără înştiinţare şi exactitatea datelor nu este garantată.

În vederea realizării unei protecţii reale – necesare cu prisosinţă în lipsa unor informaţii pertinente relativ la potenţialul financiar al investitorilor străini -, pentru o perioadă limitată, APAPS a încheiat în anul 2001 un acord cu Banca de Export Import a României S.A. (EXIMBANK). Unitatea bancară se obliga prin acest înscris să transpună din documentele bancare emise de bănci străine, informaţii care să confirme indicatorii menţionaţi distinct în modelul scrisorii de bonitate financiară al autorităţilor româneşti.

Protecţia dată de acest protocol a fost una relativă, relaţiile EXIMBANK cu băncile investitorilor nepermiţând altceva decât o identificare a realităţii semnăturilor de pe documentele bancare. Aşa fiind, calea către procedura executării garanţiei era una destul de probabilă în cazul cumpărătorilor interesaţi de afaceri imobiliare cu terenurile întreprinderilor nerentabile, concomitent cu comercializarea de fier vechi şi materiale neferoase rezultate în urma dezmembrărilor.

Astfel, prin aplicarea art. 62 alin. (1) din Legea nr. 99/1999 se conferă creditorului garantat dreptul de a proceda la executarea garanţiei reale mobiliare potrivit dispoziţiilor înscrise în Titlul VI al legii.

De asemenea, instituţia publică implicată trebuie să vândă bunul astfel încât să obţină cel mai bun preţ, urmând „regulile comerciale adecvate, folosite de persoanele care vând bunuri similare în mod obişnuit pe piaţa respectivă”, precum vânzarea directă către un terţ, vânzarea prin licitaţie făcută publică în ziar, vânzarea pe pieţe publice, etc. (art. 69 alin. 3 din Legea nr. 99/1999).

Realizarea acestei valorificări în urma executării de garanţie, în condiţiile în care bunul afectat îl constituie pachetul majoritar de acţiuni deţinut de stat, echivalează cu o nouă privatizare. Reluarea procedurilor nu garantează obţinerea preţului negociat anterior cu debitorul neplătitor, mai ales în condiţiile aplicării unui management defectuos de către acesta, sau devalizării prin înstrăinarea de active din societate fără acceptul vânzătorului (în principiu active care nu sunt destinate realizării obiectului principal de activitate).

În opinia noastră, prin acceptarea liberării acţiunilor gajate prin contractele de garanţie mobiliare, ca urmare a realizării investiţiilor aferente unui an investiţional, şi gajarea aceloraşi titluri pentru anul investiţional ulterior, statul, prin instituţiile implicate în privatizare, a realizat o sponsorizare mascată a sectorului privat.

În practică, funcţionarii publici care aveau obligaţia de a verifica modul de realizare, în etapa postprivatizare, a obligaţiilor asumate de un cumpărător au fost obligaţi să considere clauza investiţională în derulare deşi trecuseră trei ani de la data scadentă potrivit planului de afaceri, tocmai datorită neefectuării înregistrării transferului dreptului de proprietate la ORC.

De asemenea, având în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, în varianta anterioară modificării prin Legea nr. 441/2006, potrivit cărora numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni nu putea fi (cu unele derogări) mai mic de 5, investitorul care achiziţiona pachetul majoritar la o societate de stat, în care existau mai puţin de 5 acţionari, evita, prin întârzierea evidenţierii la ORC a noii structuri a acţionariatului, cesionarea unora dintre acţiunile cumpărate.

In Monitorul Oficial nr. 131 din 12 martie 2013 a fost publicata Legea nr. 39/2013 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 45/2012 pentru completarea art. 1 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 88/2001 privind infiintarea Oficiului Participatiilor Statului si Privatizarii in Industrie.

Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie în Legea nr. 78/2000. Potrivit art. 10 din Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, erau pedepsite cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte, dacă erau săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite:

a) stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând agenţilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare sau cu ocazia unei tranzacţii comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţilor publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestionare;

b) acordarea de credite sau de subvenţii cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărirea, conform legii sau normelor de creditare, a destinaţiilor contractate ale creditelor sau subvenţiilor ori neurmărirea creditelor restante;

c) utilizarea creditelor sau a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate.

Incriminarea unor asemenea fapte care sunt asimilate infracţiunilor de corupţie ne determină la analiza câtorva elemente definitorii ale acestora, oprindu-ne asupra infracţiunilor prevăzute la lit. a) a art. 10[115].

Caracteristica esenţială a infracţiunilor de corupţie constă în existenţa unui funcţionar venal.

Subiectul activ al infracţiunii respective sunt persoanele care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestiune.

În ceea ce priveşte infracţiunea săvârşită în legătură cu bunurile aparţinând agenţilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, aceste persoane pot fi, potrivit art. 1 din Legea nr. 78/2000, persoanele care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor ori administrează sau gestionează bunurile serviciilor publice, regiilor autonome, societăţilor comerciale, companiilor naţionale, societăţilor naţionale, unităţilor cooperatiste sau al altor agenţi economici. Condiţia esenţială care priveşte calitatea procesuală penală a subiectului activ este ca statul sau o autoritate a administraţiei publice locale să fie acţionar la agenţii economici respectivi. Potrivit Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu dispoziţiile textelor de lege invocate mai sus, pot fi subiecţi activi ai infracţiunii în discuţie, membrii consiliilor de administraţie (numai când sunt mai mulţi administratori[116], dar şi administratorul unic, având în vedere faptul că, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990, administratorul unic are toate drepturile şi este ţinut de toate obligaţiile unui consiliu de administraţie), persoanele care deţin funcţii de conducere (directorii generali, directorii, ca membri ai comitetului de direcţie, alţii decât membrii consiliului de administraţie, directorii executivi, contabilul şef, şefii de compartimente), în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, lichidatorii judiciari şi persoanele care, potrivit Legii nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor organizaţiilor socialiste, cu modificările şi completările ulterioare, gestionează bunurile agentului economic.

În ceea ce priveşte infracţiunea săvârşită în legătură cu bunurile aparţinând autorităţilor publice sau instituţiilor publice, subiect activ al acestei infracţiuni sunt persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere, de administrare sau de gestionare în cadrul Aparatului Administraţiei Prezidenţiale, Parlamentului, Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, parchetelor, Curţii Constituţionale, Consiliului Legislativ, Consiliului Concurenţei, Avocatului Poporului, Curţii de Conturi, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi Consiliul Naţional al Audiovizualului, prefectul, organele locale de specialitate subordonate ministerelor şi conduse de prefect, organe autonome locale (consiliul judeţean, consiliul local, primarul), precum şi persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere în cadrul unei instituţii publice, privită ca structură organizaţională specifică, finanţată de la bugetul de stat sau, după caz, local, prin bugetul autorităţii în subordinea căreia îşi desfăşoară activitatea, având atribuţii în anumite domenii de competenţă, subsecvente domeniului de competenţă al autorităţii publice în subordinea căreia îşi desfăşoară activitatea[117]. Termenul de instituţie publică trebuie privit lato sensu, ceea ce determină ca, în aplicarea Legii nr. 78/2000, să se ţină seama de diferitele tipuri de instituţii publice ale sistemului de drept românesc. Categoriile de funcţii de conducere din cadrul autorităţilor publice şi ale instituţiilor publice sunt cele stabilite potrivit actului normativ care reglementează înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea acestora, iar, dacă este vorba de funcţionari publici, atunci aceste categorii de funcţii se regăsesc în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare.

Privite din punctul de vedere al unităţii infracţionale, faptele prevăzute art. 10 lit. a) comportă anumite discuţii.

Astfel, este considerată infracţiune fapta persoanei cu atribuţii de conducere, de administrare, de gestionare, de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară care stabileşte, cu intenţie, o valoare diminuată, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară ori cu ocazia unei operaţiuni comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţii publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora sau de executare silită, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite.

Din modul de redactare al textului de lege, rezultă că latura obiectivă a infracţiunii o reprezintă acţiunea de a stabili o valoare diminuată, comisă în cadrul acţiunii de privatizare .

Pentru ca infracţiunea să capete existenţă juridică, legiuitorul a înţeles ca actul de conduită ilegală să fie opera voinţei directe a făptuitorului, prin care acesta prevede rezultatul acţiunii şi urmăreşte producerea acestuia. Mai mult, legiuitorul condiţionează existenţa infracţiunii de existenţa unui scop, incluzându-l expres în conţinutul infracţiunii, acesta fiind de a obţine, pentru sine sau pentru altul, bani, bunuri sau alte foloase necuvenite; acestea trebuie să fie legal nedatorate, să aibă caracter de retribuţie.

Se poate vorbi de o infracţiune complexă, în acest caz? Considerăm că nu.

Aşa cum a stabilit legiuitorul român, infracţiunea prevăzută de art. 10 lit. a) este socotită o infracţiune asimilată infracţiunilor de corupţie.

Legea nr. 27/2002 pentru ratificarea Convenţiei penale privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, nu deosebeşte între infracţiuni de corupţie şi infracţiuni asimilate corupţiei. Ceea ce are relevanţă în stabilirea naturii juridice a infracţiunilor de corupţie este acţiunea, ca parte componentă a laturii obiective a infracţiunii, de a da sau de a primi foloase necuvenite, împreună cu formele acestora (acceptare, promisiune, oferire etc.). Toate infracţiunile de corupţie prevăzute de Convenţia penală privind corupţia au ca latură subiectivă intenţia directă, ceea ce diferă fiind scopul acţiunii făptuitorului.

Legiuitorul român a înţeles să reglementeze în mod diferit corupţia, prin stabilirea unor tipuri diferite de infracţiuni, care sunt de corupţie, asimilate corupţiei sau în legătură directă cu corupţia. Secţiunea a III – a Capitolului III din Legea nr. 78/2000 reglementează infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie, iar aici întâlnim fapte, cu excepţia infracţiunii prevăzute la art. 13¹, ale căror scop inclus în latura subiectivă este, în concepţia Convenţiei penale privind corupţia, latura materială a infracţiunilor de corupţie: obţinerea de foloase necuvenite. De ce o asemenea răsturnare de conţinut juridic? Dar să nu deviem de la subiectul iniţial.

Aşa cum se prezintă prima infracţiune prevăzută de art. 10 lit. a), acţiunea (inacţiunea) făptuitorului trebuie să constituie sine qua non un contraechivalent al conduitei sale lipsite de probitate. Reciproca acesteia trebuie să aibă caracterul unei plăţi sau a unei răsplătiri în vederea efectuării unui anume act perfect determinat, şi nu în general. Chiar dacă legea permite un avantaj patrimonial indirect, acesta trebuie să profite tot făptuitorului, deşi în chip mediat. Fără existenţa unei asemenea proporţii, fapta nu este caracterizată penal (daruri simbolice, expresia unor sentimente de recunoştinţă ori respect personal – cf art. 4 alin. (1) din lege), după cum lipsa raportului de legătură, de retribuire poate caracteriza o altă infracţiune, cum ar fi, de exemplu, un abuz în serviciu. Prin urmare, avem o unitate infracţională simplă, în cadrul căreia intenţia este calificată prin scop. Pentru a exista ca infracţiune prevăzută de art. 10 lit. a), este absolut necesar ca acţiunea de stabilire a unei valori diminuate să aibă drept scop obţinerea de foloase necuvenite.

În anul 2000, inculpata D.F., director al unităţii SAPARD din cadrul Direcţiei Generale [. . . ], a intermediat primirea de către inculpatul J. D., director general al Direcţiei Generale [. . . ], a sumei de 120.000 USD de la reprezentanţii societăţii „A” din Italia, în scopul câştigării licitaţiei organizate cu ocazia privatizării S.C. „J”. De asemenea, inculpatul J.D., care în schimbul sumelor primite prin intermediul inculpatei D. V. a acceptat primirea unor documente ale „A” după împlinirea termenului limită de depunere a ofertelor şi, corelativ, eliminarea de la negocieri a ofertantului „T”, a vătămat interesele legale ale acesteia, actul defectuos fiind îndeplinit cu ştiinţă în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

De aceea, prin decizia penală nr. 93 din 7 ianuarie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie[118] a condamnat pe inculpaţi la pedepse între 3 şi, respectiv, 9 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută în art. 257 cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000;

– la 12 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută în art. 254 alin. (l) Cod penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu degradarea militară a unui inculpat şi interzicerea exercitării unor drepturilor ;

– la pedepse între 5 şi 9 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută în art. 248 raportat la art. 248¹ Cod penal şi interzicerea exercitării unor drepturi; şi respectiv

– la 5 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută în art. 248 raportat la art. 248¹ Cod penal şi art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000.

O altă problemă ridicată de modul de reglementare a infracţiunilor prevăzute de art. 10 lit. a) este legată de momentul la care aceasta se consumă: momentul stabilirii valorii diminuate sau momentul obţinerii de foloase necuvenite?

Infracţiunea se consumă, în principiu, în momentul în care fapta penală produce rezultatul tipic sau urmarea imediată specifică acelei infracţiuni şi pentru a cărei preîntâmpinare este incriminată şi sancţionată însăşi fapta penală. În cazul infracţiunilor formale sau de atitudine, aşa cum este cea în discuţie, consumarea infracţiunii se va produce implicit cu executarea[119]. Indiferent de întinderea şi durata acţiunii, momentul consumării îl reprezintă momentul terminării acţiunii ilicite, iar în cazul nostru este reprezentat de momentul în care a fost stabilită valoarea bunului respectiv. Obţinerea de foloase necuvenite nu are relevanţă decât din punctul de vedere al stabilirii incriminării: infracţiune asimilată corupţiei sau abuz în serviciu.

Sunt susceptibile infracţiunile prevăzute de art. 10 lit. a) de tentativă faţă de formularea dată de legiuitor articolului 15 din legea nr. 78/2000?

Dacă foloasele necuvenite au fost obţinute înainte de stabilirea unei valori diminuate, iar acţiunea nu s-a produs din varii motive, atunci avem de a face cu o luare de mită, dar numai dacă foloasele necuvenite au fost obţinute pentru a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale subiectului infracţiunii sau în scopul de a face un act contrar îndatoririlor sale. Tentativă nu poate exista decât atunci când hotărârea de a săvârşi infracţiunea a fost pusă în executare, iar executarea a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul (art.20 alin. 1 C. pen. ). Or, în cazul nostru, infracţiunea, din punct de vedere al laturii obiective, este una imediată, neputând vorbi de o întrerupere a executării sau de neproducerea efectelor. Organul de urmărire penală trebuie să facă dovada intenţiei celui care a vrut să stabilească valoarea diminuată, intenţie care s-a transpus faptic, dar nu şi-a produs efectul. Ceea ce este absurd!

Dacă foloasele necuvenite nu au fost obţinute, iar acţiunea nu s-a produs, de asemenea, pentru considerentele de mai sus, nu putem vorbi de o tentativă, nici măcar o tentativă de luare de mită, întrucât legiuitorul a pus pe acelaşi plan, ca element material al infracţiunii de luare de mită, activităţi care constituie un început de executare cu fapta în formă consumată (de exemplu, pretinderea în raport cu primirea banilor sau a foloaselor), iar darea de mită comportă aceeaşi discuţie.

Dacă foloasele necuvenite nu au fost obţinute, iar acţiunea s-a produs, ne aflăm în faţa unui caz de abuz în serviciu, dacă întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni, prevăzută de art. 248 C. pen. sau în forma calificată a acesteia, art. 248¹. Dacă, în schimb, organul de urmărire penală face dovada unei pretinderi de foloase necuvenite, putem vorbi doar de infracţiune în variantă consumată, întrucât pretinderea în raport cu primirea banilor sau a foloaselor necuvenite sunt puse de legiuitor pe acelaşi plan.

Obiectul material al infracţiunii şi paguba materială. Articolul 13 alin.(4) din Ordonanţa de urgenţă privind Direcţia Naţională Anticorupţie dispune că sunt de competenţa parchetelor ordinare de pe lângă instanţe, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală, infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, care nu sunt date, conform alin. (1), (1¹) şi (1²) în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

În cele ce urmează înţelegem să ne pronunţăm asupra unor chestiuni ridicate în practica determinării competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie în legătură cu unele dintre formulările legii.

Articolul 13 alin. (1) prevede că sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii:

a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro.

Astfel, prin infracţiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000 trebuie să înţelegem infracţiunile de corupţie, infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, precum şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene. Avem de-a face, dară, cu un sens larg dat sintagmei (ce include mai multe categorii de incriminări), dar şi cu un sens restrâns, limitat doar la infracţiunile de corupţie propriu-zise, astfel cum există ele în reglementarea din art. 6-9 din lege. Distincţia este importantă întrucât în cuprinsul aceluiaşi articol se operează cu ambele sensuri. Atunci când legiuitorul se referă la infracţiuni prevăzute în lege „indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis” este evident că există un sens larg al noţiunii; dar, atunci când se referă la „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie” avem un sens restrâns.

Articolul 6¹ alin. (3) din lege vorbeşte de obiectul infracţiunii ca fiind „banii, valorile sau orice alte bunuri”.

Deşi în cazul săvârşirii oricăror infracţiuni la care se referă prezentul capitol (în sens larg), banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă (art. 19 din lege), nu toate infracţiunile prevăzute în capitolul III al legii au un obiect material[120]. Exemplificăm cu infracţiunea de şantaj, la care se referă art. 13¹ din lege[121]. Fiind o infracţiune îndreptată, în principal, împotriva unui drept personal – libertatea morală a persoanei – şantajul nu are, de regulă, un obiect material. Totuşi, violenţa presupune un obiect material, acesta fiind corpul uman.

La infracţiunile de corupţie (în sens restrâns) lipseşte, de regulă, un obiect material. Totuşi, dacă acţiunea făptuitorului priveşte un anumit bun, infracţiunea are şi un asemenea obiect constând în bunul respectiv (făptuitorul primeşte un bun, se prestează o muncă asupra unui bun[122]). Chiar dacă art. 13 lit. a) dă un sens larg noţiunii de bun, înglobând şi „banii şi valorile”, sensul folosit de doctrină este cel limitativ[123].

În consecinţă, referirea legii la infracţiuni de corupţie cu obiect al infracţiunii constând într-o valoare mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro presupune un sens restrâns al sintagmei.

Niciodată nu trebuie să confundăm obiectul material al infracţiunii cu folosul realizat prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce reprezintă o consecinţă, iar nu un aspect al acţiunii infracţionale[124].

Cum banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă, iar dacă bunurile nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani, este evident că în art. 13 legea nu face vorbire de tot prejudiciul cauzat printr-o faptă penală[125]. Banii, valorile sau orice alte bunuri pot reprezenta o parte din paguba materială, care trebuie să fie mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro pentru a fi atrasă competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, legiuitorul privind-o separat totuşi ca fiind un obiect al infracţiunii, altul decât paguba în integralitatea ei.

Paguba materială care trebuie să fie mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro pentru a fi atrasă competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie se referă la folosul realizat prin săvârşirea infracţiunii şi la toate consecinţele cuantificabile ale faptei, putând să includă – dacă există – şi valorile ce fac obiectul infracţiunii de corupţie (în sens restrâns), mai mic sau mai mare de 10 000 €.

Ceea ce am dorit să departajăm este distincţia netă între lipsa unui obiect material – în sens doctrinar – în cazul infracţiunilor de corupţie (în principiu) şi prezenţa unor valori ridicate ale pagubelor în cazul săvârşirii unor infracţiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000 (în sens larg). Confuzia între lipsa de obiect şi consecinţa unei pagube poate antrena soluţii judiciare provizorii greşite.

Corupţia constituie o ameninţare pentru democraţie, pentru supremaţia dreptului, echităţii sociale şi a justiţiei, erodând principiile unei administraţii eficiente, subminând economia de piaţă şi punând în pericol stabilitatea instituţiilor statale.

Domeniile şi relaţiile sociale vulnerabile la corupţie, precum şi evoluţia în domeniul protecţiei proprietăţii, privatizării, reorganizării judiciare şi achiziţiilor publice, nasc multiple controverse şi discuţii cu privire la mecanismele de protecţie şi de combatere a fenomenului infracţional.

Având în vedere faptul că guvernul reprezintă autoritatea executivă, el nu poate efectua decât acte de administrare asupra domeniului public. Luând în considerare acest aspect, toate actele de dispoziţie, incluzând aici  şi darea în administrare, acordarea de ajutoare de stat, fonduri nerambursabile, transferuri de proprietăţi, primirea de donaţii cu sarcini, trecerea bunurilor din domeniul public în domeniu privat (intrând astfel în circuitul civil), nu pot fi efectuate decât în condiţiile legii organice care reglementează proprietatea publică. Lipsa unui statut clar al proprietăţii a favorizat extinderea corupţiei într-o perioadă în care România se află în plin proces de tranziţie, în loc de restabilirea dreptului de proprietate având loc o redistribuire a avuţiei naţionale.

Reglementarea insuficientă a elementelor constitutive ale infracţiunilor vizând corupţia, mai ales în ceea ce priveşte latura obiectivă, natura şi sursa folosului necuvenit,  condiţie a incriminării, a determinat apariţia unor dosare soluţionate prin hotărâri definitive care au ridicat probleme procurorului de caz şi instanţei în luarea unei decizii obiective imediate; trebuie remarcat, pe de altă parte, că pedepsele pronunţate au fost minime, deşi gravitatea faptelor şi circumstanţele acestora impuneau, de principiu, adoptarea unor soluţii mai adecvate.

Una dintre principalele cauze ale prezenţei şi perpetuării corupţiei este lipsa unui cadru legislativ coerent şi stabil, magistraţii fiind confruntaţi cu un volum foarte mare de dosare în care sunt incidente prevederile mai multor legi, conţinând dispoziţii confuze şi chiar contradictorii, neclare şi fără rigoare juridică, ceea ce determină adoptarea unor soluţii controversate, criticabile.

Ca urmare a crizei economice şi, mai ales, financiare pe care o traversează întreaga economie mondiala, unul dintre cele mai afectate domenii de activitate este reprezentat de sectorul investiţiilor; mediul economic romanesc a resimţit pe deplin impactul acestei crize, impact reflectat si prin scăderea semnificativa a volumului investiţiilor directe în România.

Sistemul achiziţiilor publice este deficitar şi generează întârzierea, blocarea şi chiar anularea unor proiecte importante de dezvoltare a infrastructurii, potrivit Consiliului Investitorilor Străini  . Sunt de subliniat  inconsistenţele în reglementările achiziţiilor, practici neunitare interinstituţionale şi un deficit relativ de resurse, combinat cu procese interne ineficiente ale principalilor actori implicaţi în acest domeniu.

Consiliul  propune adoptarea unor soluţii cât mai urgente pentru îmbunătăţirea sistemului de achiziţii publice, dar şi creşterea stabilităţii şi eficacităţii cadrului de reglementare . Este necesară realizarea unei analize profunde a impactului pe care modificările legislative le-ar aduce[126], reducerea birocratiei si accelerarea proceselor din interiorul sistemului de achizitii publice.

Se constată numărul încă ridicat de contestaţii, în ciuda măsurilor luate pentru reducerea lor. Astfel, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor ar trebui să aibă o monitorizare mai strânsă a tendinţei şi naturii contestaţiilor.

O altă problemă identificată este conflictul de interese, fiind necesară dezvoltarea unor metodologii adecvate care să ducă la depistarea acestora.

Consiliul propune ca rolul şi domeniul de control ale diverselor autorităţi implicate în achiziţiile finanţate cu fonduri europene să fie clar delimitate, iar autorităţile să analizeze oportunitatea implementării unui sistem naţional de certificare şi acreditare pentru operatorii economici care participă la licitaţii[127].

Este necesară îmbunătăţirea platformei SEAP, sprijinirea şi specializarea autorităţilor contractante, o abordare proactivă în domeniul depistării cartelurilor şi practicilor anticoncurenţiale la achiziţii şi indexarea preţurilor din contractele a căror implementare depăşeşte un an.

Studiu de caz

Procurorii Secţiei a II-a din  fostul Parchet Naţional Anticorupţie au instrumentat[128], o serie de cauze penale având ca obiect fapte de corupţie comise prin utilizarea, în scop personal, a unor informaţii deţinute de funcţionarii publici în virtutea atribuţiilor ce le revin. Astfel, procurorii au indicii că în procesele de privatizare sau în cadrul vânzărilor şi cumpărărilor de acţiuni o serie de persoane ce au acces (în virtutea atribuţiilor de serviciu) la date şi informaţii cu caracter confidenţial, le utilizează în interesul propriu sau al unor persoane interpuse.

În acest sens, procurorii au finalizat un prim dosar având ca obiect înstrăinarea S.C. „B” S.A., fiind trimişi în judecată inculpaţii S.E., C.M.C. şi P.E.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul S.E., în calitate de fost director general al societăţii, şi pe baza unor informaţii deţinute în virtutea acestei funcţii, a reuşit să închirieze, în luna august 1999, un spaţiu de locuit din patrimoniul societăţii pe care o conducea, la numai două luni diferenţă intrând în proprietatea imobilului.

De reţinut faptul că apariţia Legii 1/2000 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a oferit foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora posibilitatea intrării în posesie asupra unor suprafeţe de până la limita a 50 de hectare, de regulă pe vechile amplasamente. În aceste împrejurări, unele persoane din conducerea S.C. „B” S.A. şi-au manifestat dorinţa de a cumpăra acţiuni, reprezentând echivalentul unor suprafeţe de teren, de la cei care le deţineau şi urmau să fie puşi în posesie.

Această situaţie a constituit un bun prilej pentru cei care deţineau informaţii referitoare la suprafeţele rămase disponibile să cumpere acţiuni de la proprietarii sau moştenitorii de drept şi să stabilească, în favoarea lor, amplasamentul cel mai avantajos. De o asemenea situaţie a beneficiat şi inculpatul S.E. care a închiriat un spaţiu al societăţii, considerat locuinţă de serviciu, dar evaluat ca activ.

În baza unui raport de evaluare prin care se stabileşte ca preţ minim de vânzare al activului, suma de 96.832.529 lei, inculpatul S.E. i-a împuternicit pe inculpaţii C.M.C.- juristul societăţii şi pe P.E. – director tehnic al S.C. „B” S.A., să reprezinte societatea la notariat, în vederea încheierii contractului de vânzare – cumpărare a activului respectiv.

În luna iunie 2000, cei trei inculpaţi au semnat actul de înstrăinare al imobilului, pentru care s-a atribuit în folosinţă şi suprafaţa de 2348 mp. teren. De menţionat că inculpatul S.E. a participat la aceste operaţiuni comerciale în calitate de director general al societăţii, deşi, conform legii, era incompatibil. Art. 24 din Legea nr. 99/1999 prevede că „la cumpărarea de active nu au dreptul să participe reprezentanţii instituţiilor publice implicate în adunările generale ale acţionarilor, membrii consiliului de administraţie şi directorii executivi ai societăţilor comerciale sau ai regiilor autonome vânzătoare”.

Mai mult, fostul director general a stabilit amplasamentul suprafeţelor de teren echivalente acţiunilor cumpărate de el pe locaţia unde se aflau unele active ale societăţii: cantină-restaurant, seră de flori, centrală termică.

Anchetatorii au stabilit că inculpatul S.E., în calitate de director general al societăţii, a întreprins toate demersurile necesare pentru a obţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2348 mp., l-a inclus în patrimoniul S.C. „B” S.A. şi, ulterior, l-a trecut în proprietatea sa. Demn de subliniat este faptul că inculpatul nu a avut nici o aprobare expresă de înstrăinare a terenului, Agenţia Domeniilor Statului comunicând condiţiile în care acesta poate fi vândut.

În sarcina inculpatului S.E. s-a reţinut stabilirea cu intenţie a unei valori diminuate faţă de valoarea comercială în cadrul unei acţiuni de vânzare, precum şi efectuarea de acte comerciale incompatibile cu funcţia ce o deţinea, utilizând şi informaţiile la care avea acces, fapte prevăzute şi pedepsite de Legea nr. 78/2000 art. 10 lit. a), respectiv art.12 lit. a).

Ceilalţi doi inculpaţi – C.M.C. şi P.E. – au fost trimişi în judecată pentru complicitate la efectuarea de acte de comerţ incompatibile cu funcţia ce o deţineau, constând în aceea că l-au ajutat pe inculpatul S.E. să cumpere, în mod ilegal, active din patrimoniul S.C. „B” S.A.. În sarcina inculpatului C.M.C., procurorii au reţinut şi comiterea infracţiunilor de fals în declaraţii şi uz de fals.

Cauza a fost trimisă spre competentă soluţionare la Judecătoria Iaşi.

Prin rechizitoriul procurorului D.N.A. – Serviciul Teritorial Iaşi a fost trimis în judecată, printre alţii, inculpatul:

– S.E., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000 şi art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal, art. 33, 34 lit. a) Cod penal;

S-a reţinut ca situaţie de fapt prin rechizitoriu în sarcina inculpaţilor, următoarele:

Faptele săvârşite de inculpatul S. E., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de:

a. stabilirea cu intenţie a unei valori diminuate faţă de valoarea comercială în carul unei acţiuni de vânzare, săvârşită de cei cu atribuţii de conducere, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000 – constând în aceea că la data de 29.12.2000, în calitate de director general la S.C. „B” Iaşi, a stabilit preţul de vânzare a unor active din patrimoniul societăţii vândute numiţilor T.E. şi B.I., la o valoare mai mică faţă de cea de piaţă stabilită de evaluator, prejudiciind unitatea cu suma de 82.819.519 lei;

b. efectuarea de acte de comerţ incompatibile cu funcţia ce o avea, utilizând şi informaţiile ce le deţinea în virtutea funcţiei, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 – constând în aceea că la datele de 13.06.2000, 20.08.2001 şi 31.10.2001 a cumpărat din patrimoniul S.C. „B” S.A. Iaşi active, deşi se afla în situaţie de incompatibilitate faţă de actele de comerţ la care a participat, conform art. 26 (1) din Legea nr. 99/1999 – privind accelerarea reformei.

Instanţa de fond a administrat nemijlocit toate probele de la urmărirea penală, alte probe, reţinând o situaţie de fapt secvenţional reală – rezultată din aprecierea unor probe dar, nejustificând înlăturarea altor probe evidente şi confirmate cert.

Astfel, în mod corect s-a evidenţiat probator şi reţinut că, din data de 1 aprilie1999, comisia de cenzori a S.C. „B” S.A. Iaşi a numit pe inculpatul S.E. în funcţia de administrator unic al acestei societăţi, iar la data de 27 octombrie1999 s-a încheiat contractul de administrare între S.C. „B” S.A. Iaşi şi inculpatul S.E..

Începând cu primele luni ale anului 1999, an premergător începerii procesului de privatizare, unii angajaţi ai societăţii au înaintat cereri de închiriere a unor spaţii de locuit din patrimoniul societăţii în vederea cumpărării ulterioare a acestora.

Inculpatul S. E. intenţiona să cumpere imobilul în care a funcţionat anterior sediul fermei B. În acest scop, la fel cu ceilalţi angajaţi, a încheiat la data de 28 august 1999 contractul de închiriere al spaţiului de la adresa menţionată mai sus, stabilindu-se o chirie lunară de 473.744 lei.

La data de 11 octombrie 1999, inculpatul S.E. a înaintat o cerere la A.G.A., prin care solicita să îi fie vândută locuinţa, iar prin Hotărârea A.G.A. din 15 noiembrie 1999 s-a aprobat cumpărarea locuinţelor de serviciu de către inculpatul S.E. şi de către alte persoane.

După evaluarea imobilului considerat ca locuinţă de serviciu, dar evaluat ca activ, s-a stabilit de către expertul evaluator că activul respectiv are o valoare de 96.832.529 lei, recomandându-se ca acesta sa fie preţul minim de vânzare.

Devenit proprietar al locuinţei, inculpatului S.E. i-a fost atribuit în folosinţă şi terenul aferent construcţiei în suprafaţă de 162 mp. şi curte, în total 2348 mp.

Deşi AGA a aprobat vânzarea de locuinţe cu condiţia să nu se vândă terenurile de sub construcţii şi incinte, precum şi vânzarea terenurilor aferente imobilelor vândute ca locuinţe de serviciu, inculpatul S.E. a făcut demersuri pentru a obţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 2348 mp., în baza căruia să includă în patrimoniul S.C. „B” S.A. Iaşi suprafaţa respectivă de teren pentru ca apoi să o poată cumpăra.

La data de 29 septembrie 2000 s-a emis de către Ministerul Agriculturii Pădurii şi Dezvoltării Rurale certificatul de atestare a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 2348 mp., care intră în patrimoniul S.C. „B” S.A. Iaşi.

Pentru cumpărarea terenului care a intrat în patrimoniul societăţii, inculpatul S.E. s-a adresat cu o cerere la AGA, în vederea aprobării vânzării suprafeţelor de teren aferente locuinţelor cumpărate pentru care s-a obţinut certificat de atestare a dreptului de proprietate de către S.C. „B” S.A..

Prin hotărârea din 25 octombrie 2000, AGA a aprobat, în principiu, vânzarea suprafeţei de 2348 mp.

În vederea vânzării efective a suprafeţei de teren, inculpatul a solicitat o expertizare a terenului respectiv, expertul stabilind valoarea de 58.271.880 lei fără TVA.

Printr-o interpretare eronată a actelor dosarului (în exclusivitate a susţinerilor rechizitoriului), instanţa de fond a reţinut că locuinţa de serviciu cumpărată de S.E. făcea parte din categoria „active” a S.C. „B.” S.A. şi intra sub incidenţa prevederilor Legii nr. 61/1991 şi Legii nr. 85/1992. Dispoziţiile acestor legi interzic vânzarea activelor societăţii,iar rechizitoriul susţine că s-au încălcat aceste prevederi de către inculpaţi deşi nu sunt cuprinse în dispoziţia de trimitere în judecată, pe de o parte, iar pe de altă parte – nu a rezultat probator caracterul de „activ” al locuinţei cumpărate de inculpatul S.E..        Din actele dosarului s-a constatat cert (instanţa de fond nu a putut înlătura probator şi nici nu a motivat în vreun fel) că locuinţa de serviciu s-a vândut înaintea privatizării S.C. „B.” S.A. – către inculpatul S.E. (chiriaş – angajat al S.C. „B.” S.A. Iaşi), în condiţii legale.

Valoarea acesteia a fost calculată conform Legii nr. 61/1990, fiind vândută cu 115 milioane lei (valoare stabilită de evaluator şi nu de inculpatul S. E.), deşi iniţial acelaşi evaluator stabilise o valoare minimă de vânzare ce era mult sub această valoare (de 5,7 milioane lei).

În actul de inculpare şi preluat nejustificat probator s-a reţinut că inculpatul (având atribuţii de conducere) ar fi stabilit cu intenţie o valoare diminuată pentru cumpărarea imobilului (faţă de valoarea comercială reală, în scopul obţinerii de foloase pentru sine sau pentru altul). Tot în acest sens, s-a mai reţinut în sarcina inculpatului S. şi că a încuviinţat vânzarea unor bunuri la preţuri minime către martorii T. şi B..

Din actele dosarului rezultă că inculpatul S.E. era director general al S.C. „B” S.A. dar, în acelaşi timp, era obligat la punerea în executare a hotărârilor A.G.A. ce au încuviinţat închirierea locuinţelor şi ulterior, vânzarea acestora.

Evaluarea imobilelor a fost realizată nu de inculpatul S. E. (care nu avea nici o atribuţie în acest sens), ci de evaluatorul autorizat S.C. „E” S.R.L. Iaşi, inculpatul cumpărând imobilul cu un preţ peste valoarea minimă stabilită – aspect confirmat şi prin faptul că S.C. „B.” S.A. nu a fost prejudiciată, neconstituindu-se parte civilă.

La momentul derulării acestor acte de către inculpatul S. E., în nici un act, imobilele vândute nu au figurat ca „active”.

Ceea ce s-a întâmplat anterior încheierii contractelor de închiriere (şi deci anterior privatizării S.C. „B” S.A.) referitor la imobile şi la caracterul acestora nu a justificat probator ca instanţa să reţină arbitrar că acele mijloace fixe (în speţă locuinţa inculpaţilor) au fost şi rămas ca „active ale societăţii” (deci nu puteau fi cumpărate de aceştia).

Dispoziţiile legale invocate de parchet (în partea expozitivă) şi reţinute în motivarea instanţei a fi încălcate de inculpaţi, respectiv pct. 46 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 82/1991 a O.U.G. nr. 88/1997 (ce defineşte activele) – nu sunt demonstrate probator şi nici nu au constituit dispozitivul actului de inculpare.

De necontestat a fost calitatea de chiriaş a inculpatului S. E. însă aceasta nu a fost eficientă în interpretarea ulterioară şi logică a instanţei de fond, referitor la succesiunea firească a actelor încheiate de inculpatul S.E.

Totodată privind incriminarea inculpatului S.E. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută în art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000 a fost invocat prin rechizitoriu, vânzarea imobilelor (ca active) către T. şi B. Deşi prin hotărârea A.G.A., ce a fost respectată de către inculpat s-a dispus şi asupra altor persoane (cererilor chiriaşilor pentru cumpărarea locuinţelor) actul de inculpare nu a dispus în nici un fel asupra acestora (nici probator, nici prin dispozitiv), la fel şi instanţa de fond (care nu administrează probe, nefiind investită asupra contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu T.E., a dispus însă arbitrar anularea acestuia, prejudiciind grav această parte care nu a fost citată şi audiată în proces decât ca martoră). La fel şi instanţa de apel – reţine greşit încălcarea unor dispoziţii asupra cărora nu a fost sesizată.

Referitor la aspectul vizând inculparea inculpatului S.E., locuinţele vândute către T. şi B. erau evidenţiate tot ca „locuinţe de serviciu”, şi nu ca active, iar evaluarea acestora nu a fost stabilită de S.E. (nu există nici un act în acest sens care să contureze susţinerile din rechizitoriu şi constatările eronate de instanţa de judecată).

Concluzionând, nu a rezultat probator în sarcina inculpatului S.E. intenţia stabilirii unei valori diminuate faţă de valoarea comercială în cadrul unei acţiuni de vânzare. Astfel încât, sub aspectul lipsei intenţiei inculpatului în săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000, interpretarea instanţei de fond, reţinută şi de instanţa de apel este greşită.

Cert este că activitatea de vânzare a imobilelor a avut loc, însă ca locuinţe de serviciu, şi nu active, iar eventualele neconcordanţe în modul de stabilire a preţului de vânzare, nu poate fi imputat inculpatului atât timp cât a rezultat clar că el nu a avut intenţia stabilirii vreunei valori „diminuate” (nici pentru el, nici pentru T. sau B. ), în concepţia actului de sesizare şi a constatării instanţelor.

În susţinerea probatorie a lipsei intenţiei inculpatului S.E. la săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000 este şi neconstituirea de parte civilă a S.C. „B.” S.A. Iaşi.

Cu motivarea reţinută anterior, s-a constatat greşit săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 10 şi 12 din Legea nr. 78/2000.

Privitor la cumpărarea suprafeţei de teren de 2.348 mp. de către inculpat (la 20.08.2000), s-a eludat de instanţe faptul că acest teren era atribuit în folosinţă chiriaşului (respectiv inculpatului) în baza Legii nr. 18/1991 – art. 36 alin. (2) şi, la cererea acestuia, a trecut în proprietatea sa.

Şi sub acest aspect actul de vânzare-cumpărare încheiat în favoarea inculpatului nu a fost un act de comerţ (o tranzacţie financiară) în sensul incriminării, ci un act juridic civil, clar de vânzare-cumpărare. Inculpatul a acţionat în conformitate cu respectarea hotărârii A.G.A. (nr. 147/25.10.2000) cu avizul F.P.S. şi a comisiei de cenzori.

Instanţele nu au dat eficienţă actelor emise de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei şi nu s-a motivat înlăturarea acestora.

Referitor şi la ultimul act infracţional pretins a fi încheiat de inculpat şi reţinut ca act de comerţ – din data de 31.10.2001, s-au constatat următoarele:

Cumpărarea de acţiuni de către inculpat (cu identificarea şi delimitarea terenului de către O.J.C.G.C., Comisia locală, aprobările A.D.S., C.J.F.F.) s-a făcut corespunzător terenului înscris pe titlul său de proprietate .

În acest sens, au existat hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile – decizia Curţii de Apel Iaşi pronunţată la 26 mai 2006 – ce a fost omisă a fi avută în vedere atât de organul de urmărire penală cât şi de instanţe – incriminând nelegal pe inculpatul S. E.. Astfel, fiind proprietar al terenului, în conformitate cu art. 19 din Legea nr. 1/2000 inculpatul a fost îndreptăţit să cumpere investiţiile de pe teren şi nu a avut intenţia de a eluda vreo dispoziţie legală (ceea ce au făcut şi alţi proprietari – menţionaţi în rechizitoriu dar neincriminate faptele lor).

Eludând şi raportat la această infracţiune (art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000) dispoziţiile referitoare la elementele constitutive ale acesteia, faţă de actele dosarului şi probatoriul amplu administrat – instanţele au reţinut cu uşurinţă, preluând aprecierile din actul de inculpare şi săvârşirea acestei infracţiuni de către inculpatul S.E..

Greşit s-a pornit din interpretarea iniţială (nejustificată probator, ci doar preluată din sesizarea Curţii de Conturi) a reţinerii calităţii de „active” a bunurilor vândute de S.C. „B.” S.A. şi cumpărate de inculpatul S.E. şi a considerării nelegale a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de inculpat ca „acte de comerţ” şi nu ca acte juridice civile şi a eludării hotărârilor judecătoreşti civile definitive şi irevocabile ce stabileau dreptul de proprietate al inculpatului asupra terenului.

Prin prisma tuturor considerentelor expuse anterior, nu s-a dovedit în sarcina inculpatului S.E. existenţa intenţiei în săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000 şi cea prevăzută de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Sub toate considerentele expuse, ce au rezultat dintr-o reevaluare probatorie amănunţită şi a fiecărei probe în parte – se constată că recursurile promovate de inculpaţii S.E. şi C.M. sunt fondate prin prisma aspectelor expuse şi vor fi admise şi casate hotărârile recurate în parte – în legea penală şi civilă.

În rejudecare, conform dispoziţiilor art. 11 pct. 1 lit. a) Cod procedură penală, combinat cu art. 10 lit. „d” Cod procedură penală se va dispune achitarea inculpatului S.E. – pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 10 lit. a) şi cea prevăzută de art. 12 lit. a) – Legea nr. 78/2000 şi a inculpatului C.M. – pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 26 raportat la art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal.

Vor fi înlăturate menţiunile vizând anularea contractelor de vânzare-cumpărare, acestea fiind legal încheiate,precum şi dispoziţiile vizând obligaţiile inculpaţilor la plata cheltuielilor judiciare statului.

În baza dispoziţiilor art. 385¹⁵ pct. 1 lit. a) Cod procedură penală va fi respins ca nefondat recursul procurorului D.N.A. – Serviciul Teritorial Iaşi.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate ce nu contravin prezentei decizii[129].

În actualul cadru legislativ, apreciem soluţia corectă, dar cu o altă motivare. Mai întâi înţelegem să ne pronunţăm noţiunii de tranzacţie comercială în sensul art. 10 lit. a) din legea nr. 78/2000[130], în acord cu redactorii hotărârii.

În activitatea curentă s-a ridicat problema dacă vânzarea prin executare silită a unor bunuri în contul unor datorii restante poate fi asimilată unei tranzacţii[131] comerciale în sensul art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Potrivit acestui text de lege, sunt pedepsite cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite:

a) stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând agenţilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare sau cu ocazia unei tranzacţii comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţilor publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestionare.

Tranzacţia este un contract prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să nască, se dispune în Titlul XVII, Despre tranzacţie, din Codul civil.

• Ea trebuie să fie constatată prin act scris (art. 1705).
• Tranzacţii pot face numai acei ce pot dispune de obiectul cuprins în ea. Acei însă ce nu pot dispune de obiectul cuprins în tranzacţie, nu pot transige decât în formele stabilite de legi speciale (art. 1706)[132].
• Se poate transige asupra unei acţiuni civile ce derivă dintr-o infracţiune.
• Tranzacţiile se mărginesc numai la obiectul lor; renunţarea, făcută în toate pretenţiile şi acţiunile, cuprinde numai ceea ce se reporta la pricinile, asupra cărora a urmat tranzacţie.
• Tranzacţia nu se întinde decât asupra pricinilor de care tratează, fie intenţia părţilor manifestată prin expresii speciale sau generale, ori rezulte ca o consecinţă necesară din ceea ce s-a exprimat (art. 1710).
• Tranzacţiile au între părţile contractante puterea unei hotărâri judecătoreşti definitive (art. 1711).
• Este admisibilă acţiunea de nulitate contra unei tranzacţii, pentru eroarea asupra persoanei sau obiectului în proces.
• Asemenea se poate ataca tranzacţia făcută spre executarea unui titlu nul, afară numai când părţile ar fi tratat expres despre nulitate.
• Tranzacţia făcută pe documente dovedite în urmă de false este nulă.
• E asemenea nulă tranzacţia asupra unui proces finit prin hotărâre judecătorească definitivă, despre care părţile sau una din ele n-aveau cunoştinţă.
• Când sentinţa necunoscută părţilor ar fi încă apelabilă, tranzacţia va fi validă.
• Când părţile au transigeat în genere asupra tuturor afacerilor ce ar putea sa existe între dânsele, documentele ce le-ar fi fost necunoscute lor în timpul tranzacţiei şi care s-ar fi descoperit în urmă nu constituie un titlu de anularea tranzacţiei, afară numai atunci când ar fi fost ascunse prin fapta uneia din părţile contractante.
• Însă tranzacţia va fi nulă, când ea nu ar cuprinde decât un singur obiect şi s-ar dovedi, din documentele în urmă descoperite, că una din părţi nu avea nici un drept asupra acelui obiect (art. 1716).
• Învederată greşeala în socoteli, urmată la facerea tranzacţiei, nu păgubeşte pe nici una din părţi, şi trebuie să se repare.

Aceasta este reglementarea naţională şi se aplică acolo unde legea comercială nu dispune altfel (art. 1 alin. 2 din Codul comercial).

În concluzie, formularea Legii nr. 78/2000 se referea la contractele[133] de tranzacţie încheiate potrivit reglementării arătate[134] şi care au natură pur comercială (şi nu şi civilă sau de altă natură – fiscală, de exemplu). Modalitatea de executare a obligaţiilor este subsidiară. Sperăm că nu s-au produs consecinţe penale negative ireversibile, modificarea legislativă ulterioară blocând normativ orice urmărire penală.

Este pedepsită fapta de stabilire, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară ori cu ocazia unei operaţiuni comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţii publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora sau de executare silită, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare, de gestionare, de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară, dacă este săvârşită în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite.

Cel ce îndreaptă spre aceştia folosul necuvenit este făptuitorul din voinţa sa, şi nu plătitorul favorului care trebuie să fie mereu altul decât beneficiarul plăţii necuvenite. La rândul său, această persoană va beneficia întotdeauna de celelalte avantaje astfel cumpărate în contrapartidă.

Banii sau celelalte foloase primite, pretinse ori promise trebuie să fie necuvenite, adică legal nedatorate, să aibă caracter de retribuţie, întrucât invocarea unui alt titlu atrage calificarea de abuz în serviciu[135].

Ceea ce vrem să subliniem în cele ce urmează este necesitatea unei departajări nete a patrimoniilor, profitul trebuind să fie întotdeauna al altei persoane decât vânzătorul serviciilor. Caracteristic acestei infracţiuni este faptul că subiectul activ trebuie să aibă întotdeauna o altă calificare decât persoana care plăteşte. Este de neconceput ca făptuitorul să aibă acelaşi profit cu plătitorul complice sau instigator. Prin definiţie nu ar exista un profit care caracterizează infracţiunea asimilată cu o corupţie. Instigatorul este instigator, iar complicele este complice – ei nu sunt şi nu devin coautori. În sistemul nostru de drept, mituitorul nu este considerat participant la infracţiunea de luare de mită, ci de autor al altei infracţiuni, de sine stătătoare, de dare de mită.

După cum am arătat, caracteristica esenţială a infracţiunilor de corupţie constă în existenţa unui funcţionar venal. Lipsa raportului de legătură, de retribuire poate caracteriza o altă infracţiune, cum ar fi, de exemplu, un abuz în serviciu. Atunci când legea vorbeşte de foloase necuvenite, ea se referă la sensul de drept comun al sintagmei, în accepţiunea dreptului penal român. Sensul de folos „indirect” se referă la persoane interpuse, dar tot în ideea exact a recompensării actului făptuitorului, cum ar fi un dar făcut soţiei funcţionarului şi nerestituit[136], reparaţii, zugrăveli, efectuarea de lucrări în favoarea făptuitorului sau acoliţilor săi, aceştia putând fi o rudă, un prieten sau chiar o persoană juridică.

Acţiunea (inacţiunea) făptuitorului trebuie să constituie sine qua non un contraechivalent al conduitei sale lipsite de probitate în desfăşurarea competenţei acordate. Reciproca acesteia fapte trebuie să îmbrace caracterul unei plăţi sau a unei răsplătiri în vederea efectuării unui anume act perfect determinat, şi nu în general, după cum lipsa raportului de legătură, de retribuire poate caracteriza o altă infracţiune, cum ar fi, de exemplu, un abuz în serviciu în contra intereselor persoanelor, respectiv, a intereselor publice.

Dacă fapta constă în încălcarea unor atribuţii generice, ea nu atrage răspunderea prepusului. Dacă fapta constă în încălcarea unor dispoziţii exprese ale comitentului, am putea vorbi de o răspundere civilă, pentru un delict civil, la latitudinea acestuia. Dacă fapta constă în neîndeplinirea, cu ştiinţă, a unui act ori în îndeplinirea în mod defectuos a unei atribuţii de serviciu public de către un funcţionar public, sau simplu funcţionar aflat în exerciţiul acelei funcţiuni publice şi dacă, prin aceasta, cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane fizice ea trebuie privită ca un abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Nefiind întrunite toate cerinţele infracţiunii, în cauza analizată nu există fapta incriminată în art. 10lit. a) din Legea nr. 78/2000. Faptul că un funcţionar, printr-o operaţiune civilă, obţine foloase nu înseamnă că a săvârşit o infracţiune de corupţie, sensul de folos necuvenit fiind bine determinat în doctrină şi jurisprudenţă, iar Legea nr. 78 nu adaugă sau derogă de la accepţiunea generală.

Referitor la sensul sintagmei de valoare comercială reală, observăm că, potrivit art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000, este pedepsită cu închisoare, dacă este săvârşită în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială, ori a bunurilor aparţinând autorităţilor publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestionare.

Vânzarea de acţiuni emise de societăţile comerciale care fac obiectul prezentei legi se va realiza în baza unui raport de evaluare, la preţul de piaţă stabilit de cerere şi ofertă[137]. Acest principiu, înscris în art. 13 al Legii nr. 268 din 28 mai 2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului a fost dezvoltat prin Hotărârea nr. 626 din 6 iulie 2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului[138].

În norme (art. 45) se arată că acţiunile societăţilor comerciale se vor vinde la preţul de piaţă rezultat din raportul dintre cerere şi ofertă, fără să existe un preţ minim de vânzare.

Aceasta înseamnă că determinarea caracterului ilicit al faptei se poate face numai în cazul în care au fost încălcate exigenţele consiliului de administraţie. Astfel, în cazul în care, în urma negocierilor, preţul cel mai bun obţinut este sub preţul de ofertă al A.D.S., consiliul de administraţie poate decide asupra oportunităţii încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni la preţul oferit.

Societăţile comerciale, regiile autonome, societăţile şi companiile naţionale, pot proceda la reevaluarea imobilizărilor corporale aflate în patrimoniul lor.

Reevaluarea imobilizărilor corporale se efectuează în vederea determinării valorii juste a acestora, ţinându-se seama de inflaţie (în baza ratei inflaţiei comunicate de Institutul Naţional de Statistică pentru sfârşitul anului) de utilitatea bunului, de starea acestuia şi de preţul pieţei, atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea justă[139].

Valoarea de piaţă a proprietăţii imobiliare este mai degrabă o reprezentare a utilităţii sale recunoscute de piaţă decât a stării sale pur fizice. Utilitatea activelor pentru o anumită întreprindere sau persoană poate fi diferită de utilitatea recunoscută de piaţă sau de un anumit domeniu economic. De aceea, este necesar ca evaluarea de active în scopul elaborării situaţiilor financiare, care reflectă efectele modificării preţurilor, să facă distincţia între valorile recunoscute pe piaţă, care ar trebui reflectate în situaţiile financiare şi tipurile de valoare nebazate pe piaţă.

Conceptul de valoare de piaţă reflectă percepţiile şi acţiunile colective de pe piaţă şi este baza pentru evaluarea majorităţii resurselor în economiile de piaţă. Deşi definiţiile pot fi diferite ca precizie, conceptul de valoare de piaţă este, de obicei, înţeles şi aplicat.

Valoarea de piaţă se defineşte ca fiind suma estimată pentru care o proprietate ar putea fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, după o activitate de marketing adecvată, în care ambele părţi au acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere.

Este important de subliniat că estimarea profesionistă a valorii de piaţă este o evaluare obiectivă a drepturilor de proprietate asupra unor anumite bunuri, la o anumită dată. În această definiţie apare implicit conceptul de piaţă în ansamblu, care reflectă mai degrabă activitatea şi motivaţia mai multor participanţi decât imaginea sau interesul preconceput ale unui anumit participant.

O proprietate individuală poate avea o valoare adiţională sau specială, peste valoarea sa privită ca entitate separată, ca rezultat al asocierii sale fizice sau funcţionale cu o proprietate deţinută de alţii sau al atractivităţii pentru un cumpărător care are interese speciale. Mărimea unei astfel de valori adiţionale sau speciale este, în general, raportată în mod distinct de valoarea de piaţă.

Utilitatea este măsurată dintr-o perspectivă pe termen lung, de obicei pe durata normală de utilizare a unei proprietăţi sau unui grup de proprietăţi. Totuşi, sunt momente când o anumită proprietate poate deveni temporar excedentară, scoasă în afara exploatării, adaptată pentru o utilizare sau o funcţionare alternativă, sau uneori pur şi simplu pusă în conservare pentru a anumită perioadă de timp. În alte cazuri, circumstanţele externe ale pieţei, economice sau politice, pot dicta limitarea producţiei pentru o perioadă nedefinită de timp. Evaluările în astfel de situaţii necesită competenţă şi o experienţă deosebită şi raportările se vor efectua în concordanţă cu Standardele Internaţionale de Evaluare. Este deosebit de important ca evaluatorul să prezinte explicit definiţia valorii, informaţiile pe care se bazează evaluarea, ipotezele şi condiţiile limitative (dacă există) referitoare la evaluare.

În mod similar, este posibil ca proprietăţile să nu aibă un grad de utilitate perceptibil la data evaluării, datorită factorilor externi sau economici, cum ar fi proprietăţi situate în regiuni îndepărtate, în ţări cu o economie în tranziţie, în ţări care nu au o economie de piaţă sau în ţări în care au loc schimbări în sistemul economic[140].

Şi sub acest aspect, curtea de apel a avut o interpretare normală.

Pentru înţelegerea exactă a sintagmei juridice de „valoare comercială reală”, care să atragă o condamnare, este necesară prezentarea completă a definiţiei valorii, a informaţiilor pe care se bazează evaluarea şi măsura în care ipotezele şi condiţiile limitative (dacă există) influenţează evaluarea.

Expresia valoare de piaţă şi termenul valoare justă, aşa cum apare în mod uzual în standardele de contabilitate sunt, în general, compatibile, chiar dacă nu întotdeauna exact echivalente.

Valoarea justă, ca un concept de contabilitate, reprezintă suma la care poate fi tranzacţionat un activ sau decontată o datorie, de bunăvoie, între părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii în care preţul este determinat obiectiv.

Când se poate stabili valoarea de piaţă a unui activ, această valoare va fi egală cu valoarea justă. Când valoarea de piaţă a unui activ nu poate fi determinată, se decide utilizarea unei valori surogat, cum este costul de înlocuire net (CIN).

Valoarea de piaţă a unei întreprinderi nu este neapărat echivalentă cu valoarea de utilizare a întreprinderii. Evaluările în scopul raportării financiare sunt, în general, solicitate a se baza pe valoarea justă, care poate fi echivalentă sau nu cu valoarea de piaţă.

Conceptul de valoare se referă la preţul cel mai probabil convenit de cumpărătorii şi vânzătorii unui bun sau serviciu disponibil pentru cumpărare. Valoarea stabileşte preţul ipotetic sau noţional pe care cumpărătorii şi vânzătorii îl vor conveni pentru un bun sau un serviciu. Astfel, valoarea nu reprezintă un fapt, ci o estimare a celui mai probabil preţ care va fi plătit pentru un bun sau serviciu, disponibil pentru cumpărare, la un anumit moment dat.

Conceptul de valoare de piaţă este legat de percepţiile colective şi de comportamentul participanţilor pe piaţă. Acest concept recunoaşte diverşii factori care pot influenţa tranzacţiile din cadrul pieţei, şi îi separă de alte considerente intrinseci sau nebazate pe piaţă, care influenţează valoarea.

Evaluările proprietăţii pe baza pieţei implică funcţionarea unei pieţe în cadrul căreia tranzacţiile au loc fără restricţii din partea forţelor din afara pieţei.

Evaluările pe baza pieţei trebuie să stabilească cea mai bună utilizare, sau cea mai probabilă utilizare a proprietăţii, care reprezintă un determinant semnificativ al valorii sale.

Evaluările nebazate pe piaţă trebuie să includă definiţia valorii aplicate în cadrul evaluării, cum ar fi valoarea de utilizare, valoarea de exploatare continuă, valoarea de investiţie sau subiectivă, valoarea de asigurare, valoarea de impunere sau de impozitare, valoarea de recuperare, valoarea de lichidare, sau valoarea specială.

Valoarea de piaţă este o reprezentare a valorii de schimb, sau suma de bani pe care o proprietate ar aduce-o dacă ar fi oferită spre vânzare pe o piaţă liberă, la data evaluării, conform cerinţelor care corespund definiţiei valorii de piaţă. Pentru a estima valoarea de piaţă, evaluatorul trebuie să determine mai întâi cea mai bună utilizare, sau cea mai probabilă utilizare.

Cele mai utilizate metode pentru estimarea valorii de piaţă includ abordarea prin cost, abordarea prin comparaţia vânzărilor şi abordarea prin capitalizarea veniturilor, inclusiv analiza fluxului de numerar actualizat.

Valoarea de piaţă este suma estimată pentru care o proprietate va fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, după o activitate de marketing corespunzătoare, în care părţile implicate au acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere.

Conceptul de valoare de piaţă nu este dependent de o tranzacţie actuală, care are loc la data evaluării. Mai degrabă, valoarea de piaţă este o estimare a preţului care ar trebui obţinut la o vânzare, la data evaluării, în condiţiile definiţiei valorii de piaţă. Valoarea de piaţă e o reprezentare a preţului asupra căruia un cumpărător şi un vânzător ar trebui să cadă de acord, într-un anume moment.

Conceptul de valoare de piaţă presupune un preţ negociat pe o piaţă liberă şi concurenţială, o circumstanţă care ocazional impune utilizarea adjectivului liber după cuvintele valoare de piaţă.

În general, evaluările de piaţă se bazează pe informaţiile referitoare la proprietăţi comparabile. Procesul de evaluare cere ca evaluatorul se efectueze o cercetare adecvată şi relevantă, să efectueze analize competente şi să tragă concluzii informate şi bine susţinute. În acest proces, evaluatorii nu pot accepta orice informaţii, ci trebuie să ia în considerare toate evidenţele pertinente asupra pieţei, tendinţele, tranzacţiile comparabile, şi alte informaţii.

În concluzie, singura sintagmă ce are caracter ştiinţific este aceea a valorii de piaţă, şi singura ce se poate utiliza. Preţul corect este preţul pieţei. Pentru determinarea caracterului penal este necesară determinarea unei intenţii infracţionale. În lipsa corupţiei, putem decela un eventual abuz.

În concluzie, deruta legislativă nu poate decât să atragă o derută judiciară. Anomia profită.

BIBLIOGRAFIE

– Gheorghe Anghelache, în „Tribuna economică” nr. 11/1997;

– Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. 2, Editura All Beck, 2004;

– Bancă de date privind captaţia statului, la adresa BEEPS (Business Environment and Enterprise Performance Survey) sau www.worldbank.org;

– Marie Bénilde, Parlamentari francezi şi europeni sub presiune, Când lobby-urile (des)fac legile, „Le monde diplomatique”, nr. 17/2007;

– David Stark, L. Bruszt, Traiectorii postsocialiste – transformarea politicii şi a proprietăţii în Europa Centrală şi de Est, Editura Ziua, 2002;

– Brânduşa Armanca, În dialog cu Horia Roman Patapievici, Stenogramele PSD sunt o bombă cu efect întârziat, Dialoguri esenţiale, în „Ziua”, 6 decembrie 2004);

– Stanciu D. Cărpenaru Drept comercial român, Ediţia a VI-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;

– Corpus Juris, Dispoziţii penale privind protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene, ed. rom., Direcţia Generală de Control Financiar a Comisiei Europene, Asociaţia Română de Cercetare a Dreptului European, Editura Efemerida, Bucureşti, 2000;

– cartea verde asupra protecţiei penale a intereselor financiare comunitare şi creării unui procuror european antifraudă, Bruxelles, 11 decembrie 2001;

– D. Ciuncan, Legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină anticorupţie, Supliment „Buletin documentar” P. N. A., vol. III, 22 mai 2003;

– D. Ciuncan, Forma de vinovăţie necesară pentru realizarea laturii subiective în cazul infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în „Pro lege”nr. 2/1999;

–  D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „R. R. D.” nr. 1/1987;

– D. Ciuncan, Jurisprudenţă şi doctrină penală în materia corupţiei, Lumina Lex, Bucureşti, 2004;

– D. Ciuncan, Cauzele care generează şi condiţiile care favorizează corupţia, rezultate din activitatea Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în Ministerul Public, „Pro lege” nr. 1/2007 (partea I) şi „Pro lege” nr. 2/2007 (partea II) ;

– D. Ciuncan, Calculul prejudiciului produs prin infracţiune, în „Revista de drept penal” nr.1/2004 ;

– D. Ciuncan, A. Niculiţă, Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie în Legea nr. 78/2000, supliment P.N.A. „Buletin documentar”, august 2004;

– D. Ciuncan, Prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Bucureşti, 2004, Supliment PNA, „Buletin documentar”;

– D. Ciuncan, Consecinţele penale ale neînregistrarilor contabile, în „Dreptul” nr. 3/1996;

– D. Ciuncan, Legislaţie anticorupţie comentată, supliment „Buletin documentar”;

– Florin Ciutacu, Garanţiile de executare a obligaţiilor, Garanţiile personale şi garanţiile reale, Editura Themis Cart;

– Comentarii, Pitt, PNA instrument politic cu dublu rol, 2004-11-10 01:11:32, IP: 81.180.58…, pe site-ul www.Ziua.ro;

– Comisia Naţională de Prognoză, O radiografie a privatizării în România, în „Tribuna economică” nr. 29/2007, p. 87-88;

– N. Conea, Gr.Theodoru, O propunere de lege ferenda în legătură cu luarea măsurii asigurătorii a sechestrului, „Revista română de drept” nr. 10/1976;

– Culegere de decizii;

– „Curierul judiciar”, colecţia;

– V. Dabu, Dreptul afacerilor comerciale;

– Horia Diaconescu, Studii Juridice, Editura ALL BECK;

– „Dilema veche”, colecţia;

– A. Dincu, Drept penal, Partea generală, vol. I, Bucureşti, 1975;

– V. Donciu (I), D. Ciuncan (II), Fals. Determinarea sferei noţiunii de „înscrisuri oficiale”. Producerea de consecinţe juridice, în „Revista romană de drept” nr. 6/1988;

– V. Dongoroz, (colectiv) Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1972 ;

– V. Dongoroz, Infracţiuni contra avutului personal sau particular, în „Explicaţii teoretice…” vol. III;

– V. Dongoroz, Curs de drept penal, Editura cursurilor litografiate, Bucureşti, 1941;

– V. Dongoroz, Infracţiuni de fals, în «Explicaţii teoretice ale Codului penal roman», Partea specială, vol. IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1972;

– V. Dobrinoiu, N. Conea, Drept penal român – partea specială, vol. II, Editura Lumina Lex, 2000;

– Horatius Dumbravă, Statul de drept, democraţia şi independenţa procurorilor, în „Ziua” nr. 4055, 9 octombrie 2007;

– M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972;

– Sorin Fusea, Vilele de la RA-APPS si negocierea directa, în www. Juridice.ro/ Comentarii;

– Sorin Fusea, Participarea consorţiilor la privatizare, în www. Juridice.ro/ Comentarii;

– Tom Gallager, Moştenirea lui Vîşinski, în „Averea” 15 decembrie 2005;

– Sorin Fusea, Dorin Ciuncan, Privatizarea în România. Aspecte tehnice – consecinţe juridice, Universul Juridic, 2008;

– Carmen Gâlcă, Sechestrul asigurător şi posibilitatea instituirii lui pe parcursul procesului penal, în P.N.A., „Buletin documentar” nr. 1/2004;

– N. Giurgiu, Infracţiunea, Editura Gama, Iaşi, 1994;

– Cristian Ghinea, Când corupţii chiar există, „Dilema Veche”, 25 noiembrie 2004;

– Cristian Ghinea, Rufele corupţiei trebuie spălate în public, în „Dilema veche”, nr. 82, 12-18 august 2005;

– Aneta Grigorovici, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;

– J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, Seize the State, Seize the Day: State Capture, Corruption, and Influence in Transition Economies, în World Bank Policy Research Working Paper 2444, septembre 2000;

– J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, M. Schankerman, Measuring Governance, Corruption, and State Capture: How Firms and Bureaucrats Shape the Business Environment in Transition Economies, în „World Bank Policy Research Working Paper 2312”, aprilie 2000;

– J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, Beyond the ‘Grabbing Hand’ of Government in Transition: Facing Up to ‘State Capture’ by the Corporate Sector, în „Transition”, août 2000;

– J. Hellman, D. Kaufmann, La captation de l’État dans les économies en transition: un défi à relever, în „Finance and Development”, FMI, septembrie 2001, pp. 31-35;

– http://europa.eu.int/comm/ige2000/offdoc/opin-igc-fr.pdf.;

– Nicoleta Iliescu, în „Explicaţii . . . ” vol I, Editura Academiei, Bucureşti, 1969;

– Internal Valuation Standards Committee, ediţia a VI-a, 2003, p. 95 şi urm.;

– „Juridica”, colecţia;

– S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român, ”, vol. IV, Partea specială, de V. Dongoroz ş. a., Editura Academiei, Bucureşti, 1972;

– Legislaţia privatizării, Radu Economu (lucrare îngrijită şi comentată), Lumina lex, Bucureşti, 1993;

– O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. 1996, Editura Şansa, Bucureşti;

– O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. a IV-a, Şansa, 2001;

– D. Lucinescu în Codul penal comentat şi adnotat, P. specială, vol. I;

– G. Marty, La relation de cause à effect comme condition de la responsabilité civile. Etude comparativedes conceptions allemandes, anglaises et francaises, în „Revue trimestriale de droit civil” 1932;

– L. Moreno Ocampo, State Capture: Who Represents the Poor?, în „WBI Development Outreach”, 2001;

–

– A. Niculiţă, D. Ciuncan, Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie în Legea nr. 78/2000, supliment P.N.A. „Buletin documentar”, august 2004;

– Mihaela Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura Rosetti;

– Monna-Lisa Belu Magdo, în „Revista de drept comercial” nr. 1/2007;

– Raportul activităţii desfăşurate de Ministerul Public în anul 2005, la http://www.mpublic.ro/rap_activ_2005.htm;

– Ovidiu Nemţanu, Ioana Gavriluţă, Suveica acţionarilor de la FORTUS SA, Ziua de Iaşi din 5 martie 2008;

– Marcur Olson, Economics Focus, Out of anarchy, the Economist, 19th February 2000, de asemenea, The Logic of Collective Action: Public Goods and the Theory of Groups, Harvard University Press, 1st ed. 1965, 2nd ed. 1971, The Rise and Decline of Nations: Economic Growth, Stagflation, and Social Rigidities, Yale University Press, 1982

– Lucia Moldovan, Luarea de mită în Codul penal al R.S.R., Studia Universitatis – Babeş Boyai, Cluj, 1970;

– L. Moreno Ocampo, State Capture: Who Represents the Poor?, în „WBI Development Outreach”, 2001;

– G. Marty, P. Raymond, Les obligations, vol. II, nr. 1000;

– Dumitru Mărgulescu (coordonator), Analiza economoco-financiară a societăţilor comerciale, „Tribuna economică”supliment 1994;

– V. Papadopol, Comentariu, în „Codul penal comentat şi adnotat, Partea specială, vol. II. de T. Vasiliu ş.a., Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;

– M. I. Papadopolu, în C. Rătescu, Codul penal adnotat, vol. II, 1937;

– Vladimir Pasti, Corupţia – dezbatere şi realitate, în „Sfera Politicii” nr. 106;

– Dan Pavel, De ce ne trebuie grupuri de interese?, „Ziua” 24 octombrie 2005;

– Dragoş Pătroi, Sursele de risc de fraudă şi corupţie în activitatea de achiziţii publice, în „Revista finanţe publice şi contabilitate”, nr. 11 – 12/2006;

– Cristian Pârvulescu, Structurile de putere – ţintă grupurilor oculte, în revista „22”, anul XIV (806) (16 august -22 august 2005);

– Traian Pop, în „Codul penal comentat”, 1937, vol I;

– Valentina Pop, Nu privatizarilor fără un stat de drept functional!, „România liberă”, 17 iulie 2007;

– Cosmin Popa, Prea mici pentru scandalul CIA, în „Adevărul” 29 noiembrie 2005;

– Tudor R. Popescu, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968;

– Tudor R. Popescu – Brăila, Drept civil, Bucureşti, 1993;

– Standardele Internaţionale de Evaluare, Ediţia a opta, 2007;

– Ştefan Rădeanu, Derapajele privatizării, „Curierul Naţional”, nr. 3893 din 2 decembrie 2003;

– adina sădeanu, fraudele cu banii phare, în „adevărul” din 31 august 2002;

– Dragoş Alexanndru Sitaru, Drept comercial internaţional, Tratat, Editura Lumina Lex, Bucureşti;

– Constantin Stănescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck;

– Rodica Mihaela Stănoiu, Infracţiuni contra autorităţii, în „Explicaţii teoretice. . ” de V. Dongoroz ş.a., vol. III;

– O.A. Stoica, Drept penal – partea specială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976;

– Grigore Theodoru, Drept procesual penal, partea generală, Editura Cugetarea, Iaşi, 1996 ;

– Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, 2007;

– I. Träger, Der Kausalbegriff im Straff und Zivilrecht, ed. a II-a, 1929;

– Un climat investiţional pentru aderarea la uniunea europeană, Raport elaborat de Consiliul Investitorilor Străini, mai 2002;

– Katherine S. Williams, Textbook on Criminology, Oxford University Press, 2001;

– Cristine van den Wyngaert, C. Gane, H.H. Kuhne, F.M. Cauley, Criminal procedure systems in the European Community, Butterworths, London, Brussels, Dublin, Edinburgh, 1993;

–                   Anchetă, corpul de control al primului ministru verifică fondurile Phare, în  „România liberă” din 11 septembrie 2002;

-„Buletin documentar” D. N. A., colecţia;

-„Buletin documentar” P. N. A., colecţia;

-Repertoriu de practică judiciară civilă, 1969-1975 etc.;

-„Revista română de drept”, colecţia;

-„Revista de drept penal”, colecţia;

-Revista „Dreptul”, colecţia;

-Revista „Pro lege”, colecţia;

-Revista „Tribuna economică”, colecţia;

-„România liberă”, colecţia;

-Revista „Dilema Veche”, colecţia;

-„Revista română de drept a afacerilor”, colecţia;

-fonduri phare pentru un centru de studii neacreditat, romnet;

-Revista „22”, colecţia;

– www.juridice.ro/ comentarii;

– www.mie.ro;

– www.Scj.ro;

– www.Ziua.ro;

BIBLIOGRAFIE

– Gheorghe Anghelache, în „Tribuna economică” nr. 11/1997;

– Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. 2, Editura All Beck, 2004;

– David Stark, L. Bruszt, Traiectorii postsocialiste – transformarea politicii şi a proprietăţii în Europa Centrală şi de Est, Editura Ziua, 2002;

–  „Buletin documentar” D. N. A., colecţia;

– „Buletin documentar” P. N. A., colecţia;

– Stanciu D. Cărpenaru Drept comercial român, Ediţia a VI-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;

– Corpus Juris, Dispoziţii penale privind protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene, ed. rom., Direcţia Generală de Control Financiar a Comisiei Europene, Asociaţia Română de Cercetare a Dreptului European, Editura Efemerida, Bucureşti, 2000;

– cartea verde asupra protecţiei penale a intereselor financiare comunitare şi creării unui procuror european antifraudă, Bruxelles, 11 decembrie 2001;

– D. Ciuncan, Legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină anticorupţie, Supliment „Buletin documentar” P. N. A., vol. III, 22 mai 2003;

–

–  D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „R. R. D.” nr. 1/1987;

– D. Ciuncan, Jurisprudenţă şi doctrină penală în materia corupţiei, Lumina Lex, Bucureşti, 2004;

– D. Ciuncan, Cauzele care generează şi condiţiile care favorizează corupţia, rezultate din activitatea Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în Ministerul Public, „Pro lege” nr. 1/2007 (partea I) şi „Pro lege” nr. 2/2007 (partea II) ;

– D. Ciuncan, Calculul prejudiciului produs prin infracţiune, în „Revista de drept penal” nr.1/2004 ;

– D. Ciuncan, A. Niculiţă, Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie în Legea nr. 78/2000, supliment P.N.A. „Buletin documentar”, august 2004;

– D. Ciuncan, Prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Bucureşti, 2004, Supliment PNA, „Buletin documentar”;

– D. Ciuncan, Consecinţele penale ale neînregistrarilor contabile, în „Dreptul” nr. 3/1996;

– D. Ciuncan, Legislaţie anticorupţie comentată, supliment „Buletin documentar”;

– Florin Ciutacu, Garanţiile de executare a obligaţiilor, Garanţiile personale şi garanţiile reale, Editura Themis Cart;

– Comisia Naţională de Prognoză, O radiografie a privatizării în România, în „Tribuna economică” nr. 29/2007, p. 87-88;

– Culegere de decizii;

– „Curierul judiciar”, colecţia;

– V. Dabu, Dreptul afacerilor comerciale;

– Horia Diaconescu, Studii Juridice, Editura ALL BECK;

– V. Dongoroz, (colectiv) Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1972 ;

– V. Dongoroz, Infracţiuni contra avutului personal sau particular, în „Explicaţii teoretice…” vol. III;

– V. Dongoroz, Curs de drept penal, Editura cursurilor litografiate, Bucureşti, 1941;

– V. Dongoroz, Infracţiuni de fals, în «Explicaţii teoretice ale Codului penal roman», Partea specială, vol. IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1972;

– V. Dobrinoiu, N. Conea, Drept penal român – partea specială, vol. II, Editura Lumina Lex, 2000;

– Horatius Dumbravă, Statul de drept, democraţia şi independenţa procurorilor, în „Ziua” nr. 4055, 9 octombrie 2007;

– M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972;

– Sorin Fusea, Vilele de la RA-APPS si negocierea directa, în www. Juridice.ro/ Comentarii;

– Sorin Fusea, Participarea consorţiilor la privatizare, în www. Juridice.ro/ Comentarii;

– Sorin Fusea, Dorin Ciuncan, Privatizarea în România. Aspecte tehnice – consecinţe juridice, Universul Juridic, 2008;

– Cristian Ghinea, Rufele corupţiei trebuie spălate în public, în „Dilema veche”, nr. 82, 12-18 august 2005;

– J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, Seize the State, Seize the Day: State Capture, Corruption, and Influence in Transition Economies, în World Bank Policy Research Working Paper 2444, septembre 2000;

– J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, M. Schankerman, Measuring Governance, Corruption, and State Capture: How Firms and Bureaucrats Shape the Business Environment in Transition Economies, în „World Bank Policy Research Working Paper 2312”, aprilie 2000;

– J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, Beyond the ‘Grabbing Hand’ of Government in Transition: Facing Up to ‘State Capture’ by the Corporate Sector, în „Transition”, août 2000;

– J. Hellman, D. Kaufmann, La captation de l’État dans les économies en transition: un défi à relever, în „Finance and Development”, FMI, septembrie 2001, pp. 31-35;

– http://europa.eu.int/comm/ige2000/offdoc/opin-igc-fr.pdf.;

– Internal Valuation Standards Committee, ediţia a VI-a, 2003, p. 95 şi urm.;

– „Juridica”, colecţia;

– S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român, ”, vol. IV, Partea specială, de V. Dongoroz ş. a., Editura Academiei, Bucureşti, 1972;

– Legislaţia privatizării, Radu Economu (lucrare îngrijită şi comentată), Lumina lex, Bucureşti, 1993;

– O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. 1996, Editura Şansa, Bucureşti;

– O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. a IV-a, Şansa, 2001;

– D. Lucinescu în Codul penal comentat şi adnotat, P. specială, vol. I;

– G. Marty, La relation de cause à effect comme condition de la responsabilité civile. Etude comparativedes conceptions allemandes, anglaises et francaises, în „Revue trimestriale de droit civil” 1932;

– L. Moreno Ocampo, State Capture: Who Represents the Poor?, în „WBI Development Outreach”, 2001;

–

– A. Niculiţă, D. Ciuncan, Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie în Legea nr. 78/2000, supliment P.N.A. „Buletin documentar”, august 2004;

– Mihaela Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura Rosetti;

– Monna-Lisa Belu Magdo, în „Revista de drept comercial” nr. 1/2007;

– Ovidiu Nemţanu, Ioana Gavriluţă, Suveica acţionarilor de la FORTUS SA, Ziua de Iaşi din 5 martie 2008;

– Marcur Olson, Economics Focus, Out of anarchy, the Economist, 19th February 2000, de asemenea, The Logic of Collective Action: Public Goods and the Theory of Groups, Harvard University Press, 1st ed. 1965, 2nd ed. 1971, The Rise and Decline of Nations: Economic Growth, Stagflation, and Social Rigidities, Yale University Press, 1982

– L. Moreno Ocampo, State Capture: Who Represents the Poor?, în „WBI Development Outreach”, 2001;

– G. Marty, P. Raymond, Les obligations, vol. II, nr. 1000;

– Dumitru Mărgulescu (coordonator), Analiza economoco-financiară a societăţilor comerciale, „Tribuna economică”supliment 1994;

– V. Papadopol, Comentariu, în „Codul penal comentat şi adnotat, Partea specială, vol. II. de T. Vasiliu ş.a., Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;

– Anchetă, corpul de control al primului ministru verifică fondurile Phare, în „România liberă” din 11 septembrie 2002;

– M. I. Papadopolu, în C. Rătescu, Codul penal adnotat, vol. II, 1937;

– Vladimir Pasti, Corupţia – dezbatere şi realitate, în „Sfera Politicii” nr. 106;

– Dan Pavel, De ce ne trebuie grupuri de interese?, „Ziua” 24 octombrie 2005;

– Dragoş Pătroi, Sursele de risc de fraudă şi corupţie în activitatea de achiziţii publice, în „Revista finanţe publice şi contabilitate”, nr. 11 – 12/2006;

– Cristian Pârvulescu, Structurile de putere – ţintă grupurilor oculte, în revista „22”, anul XIV (806) (16 august -22 august 2005);

– Traian Pop, în „Codul penal comentat”, 1937, vol I;

– Valentina Pop, Nu privatizarilor fără un stat de drept functional!, „România liberă”, 17 iulie 2007;

– Tudor R. Popescu, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968;

– Tudor R. Popescu – Brăila, Drept civil, Bucureşti, 1993;

– Standardele Internaţionale de Evaluare, Ediţia a opta, 2007;

– Ştefan Rădeanu, Derapajele privatizării, „Curierul Naţional”, nr. 3893 din 2 decembrie 2003;

–  „Revista română de drept”, colecţia;

– „Revista de drept penal”, colecţia;

– Revista „Dreptul”, colecţia;

– Revista „Pro lege”, colecţia;

– Revista „Tribuna economică”, colecţia;

– „România liberă”, colecţia;

– Revista „Dilema Veche”, colecţia;

– „Revista română de drept a afacerilor”, colecţia;

– fonduri phare pentru un centru de studii neacreditat, romnet;

– Revista „22”, colecţia;

– adina sădeanu, fraudele cu banii phare, în „adevărul” din 31 august 2002;

– Constantin Stănescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck;

– Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, 2007;

– I. Träger, Der Kausalbegriff im Straff und Zivilrecht, ed. a II-a, 1929;

– Un climat investiţional pentru aderarea la uniunea europeană, Raport elaborat de Consiliul Investitorilor Străini, mai 2002;

– Cristine van den Wyngaert, C. Gane, H.H. Kuhne, F.M. Cauley, Criminal procedure systems in the European Community, Butterworths, London, Brussels, Dublin, Edinburgh, 1993;

– www.juridice.ro/ comentarii;

– www.mie.ro;

– www.Scj.ro;

– www.Ziua.ro;

– www.zf.ro;

– www.worldbank.org.

---

[1] Intrebarea este de ce firmele mari de electronice si electrocasnice(SONY, PANASONIC, PHILIPS, ELECTROLUX, etc.) n-au venit in Romania si au preferat Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria. Nu cumva tot nenorocita de coruptie era de vina? Comentariu,Mache , 7 martie 2013, ziarul financiar

[2] N.Văcăroiu, citat de Claudia Medrega, Mădălina Panaete, Fostul prim-ministru PSD Nicolae Văcăroiu afirmă că 80% din privatizările din România au fost un eşec. Este adevărat sau nu?, http://www.zf.ro/analiza/fostul-prim-ministru-psd, 5 aprilie 2013

[3] E. Sinca, economist-şef al BCR, Privatizările de succes le depăşesc pe cele care s-au transformat în eşec, în ultimii 20 de ani ,citat de Claudia Medrega,www.zf.ro,5 aprilie 2013. Daniel Dăianu  consideră că o bună parte din eşecurile din sfera privatizăriilor din piaţa locală puteau fi evitate sau gestionate mai bine, Anelis Baciu, www.zf.ro,5 aprilie 2013

[4] Commission des Communautés Européennes, Bruxelles, le 6.10.2004, SEC(2004) 1200, Rapport régulier, 2004, sur les progrès réalisés par la Roumanie sur la voie de l’adhésion, COM(2004)657 final ; D. Ciuncan , Prevenirea,  descoperirea  şi  sancţionarea  faptelor de  corupţie, Legea nr. 78 / 2000 adnotată şi comentată, Universul Juridic, București, 2009;

[5], Drama nationala, declin economic, o Romanie consumerista , Horia , Comentariu , 18 martie 2013, ziarul financiar, , Comentariu,Roxana – 18 martie 2013, ziarul financiar

[6] Descoperim ca suntem consumatori pentru toate tipurile de produse, Comentariu, Popescu ,  14 martie 2013, ziarul financiar , Manole , Comentariu , 28 martie 2013 ziarul financiar, Comentariu,Alina , 7 martie 2013, ziarul financiar .

[7] Costi , Comentariu, , ziarul financiar, 7 martie 2013

[8] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 16 august 1991. Legea a fost abrogată prin art. 44 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997. După adoptare, legea a fost modificată prin Legea nr. 115 din 7 decembrie 1992 privind prelungirea termenului de încheiere a acţiunii de distribuire a certificatelor de proprietate, prevăzut de Legea privatizării societăţilor comerciale nr. 58/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 8 decembrie 1992, prin Legea nr. 88 din 12 iulie 1996, pentru modificarea Legii privatizării societăţilor comerciale nr. 58/1991 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 12 iulie 1996 (Fondurile Proprietăţii Private îşi vor desfăşura activitatea ca societăţi comerciale pe acţiuni, în condiţiile prevăzute de prezenta lege şi de Legea nr. 31/1990, până la data intrării în vigoare a legii privind transformarea acestor fonduri în societăţi de investiţii financiare, dar nu mai târziu de 31 octombrie 1996), prin Legea nr. 133 din 28 octombrie 1996 pentru transformarea Fondurilor Proprietăţii Private în societăţi de investiţii financiare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 1 noiembrie 1996, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 15 din 5 mai 1997 pentru modificarea şi completarea Legii privatizării societăţilor comerciale nr. 58/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 13 mai 1997, şi prin Ordonanţa de urgenţă nr. 59 din 27 septembrie 1997 privind destinaţia sumelor încasate de Fondul Proprietăţii de Stat în cadrul procesului de privatizare a societăţilor comerciale la care statul este acţionar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267 din 6 octombrie 1997.

La rândul ei, Ordonanţa de urgenţă nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997 a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 56 din 23 decembrie 1998 privind unele măsuri pentru restructurarea Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 30 decembrie 1998, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 3 din 1 februarie 1999 pentru completarea alin. (1) al art. 14 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 3 februarie 1999, completată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 37 din 2 aprilie 1999 pentru completarea art. 9 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 2 aprilie 1999, modificată prin Legea nr. 99 din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 98 din 24 iunie 1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 29 iunie 1999, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 150 din 14 octombrie 1999, pentru modificarea art. 14 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 18 octombrie 1999, Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 38 din 20 aprilie 2000, privind unele măsuri pentru diminuarea datoriei publice interne, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 25 aprilie 2000, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 251 din 30 noiembrie 2000 pentru modificarea art. 14 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 647 din 12 decembrie 2000, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 296 din 30 decembrie 2000 privind înfiinţarea Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 30 decembrie 2000, prin Legea nr. 379 din 10 iulie 2001 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 37/1999 pentru completarea art. 9 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 16 iulie 2001 şi prin Legea nr. 444 din 18 iulie 2001 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 251/2000 pentru modificarea art. 14 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 24 iulie 2001. În acest studiu, privatizarea se referă la procesul transferării drepturilor de proprietate asupra bunurilor de producţie. A se vedea, David Stark, L. Bruszt, Traiectorii postsocialiste – transformarea politicii si a proprietăţii in Europa Centrală şi de Est, Editura Ziua, 2002, p. 111

[9] Ordonanţa nr. 25/2002 a fost modificată prin Legea nr. 506/2002, Ordonanţa nr. 40/2003, Ordonanţa nr. 27/2005 şi prin Legea nr. 340/2005.

[10] Un climat investiţional pentru aderarea la Uniunea Europeană, Raport elaborat de Consiliul Investitorilor Străini, mai 2002.

[11] Arin Stănescu, fondatorul firmei RVA Insolvency şi preşedinte al Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă, zf.ro).

[12] Criza nu va influenta privatizarile incepute de AVAS, 30 Octombrie 2008, „Societăţi mici şi mijlocii nu mai rezistă“, zf

,

[13] Ele­na Cosma, co-managing part­­ner al firmei ZRP Insolvency. Carol Dan, Laminorul Brăila, fostă companie din grupul rus Mechel, a intrat în insolvenţă, zf, 25 martie 2013,

[14] afirmă Simona Miloş, par­­tener în cadrul RVA Insolvency şi pre­­şedinte al Institutului Naţional pen­tru Pregătirea Practicie­nilor în Insolvenţă. Carol Dan, Laminorul Brăila, fostă companie din grupul rus Mechel, a intrat în insolvenţă, zf, 25 martie 2013,

[15] Singura ordine respirabilă este ordinea proprietăţii private (Brînduşa Armanca, În dialog cu Horia Roman Patapievici, Stenogramele PSD sunt o bombă cu efect întârziat, Dialoguri esenţiale, în „Ziua”, 6 decembrie 2004).

[16] Pentru acelaşi motiv, un guvern nu poate avea competenţa de a primi donaţii cu sarcină.

[17] Potrivit art. 1 – Protecţia proprietăţii – din primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 (articol amendat conform Protocolului nr. 11), orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

De exemplu, în cauza Porţeanu împotriva României (Hotărârea din 16 februarie 2006, definitivă la 16 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 783 din 15 septembrie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Secţia a II-a, a hotărât că statul român trebuie să restituie reclamantei imobilului în cauză; în lipsa unei asemenea restituiri, statul trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni, 60.000 € cu titlu de prejudiciu material, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, convertită în lei la cursul aplicabil la data plăţii; începând de la data expirării termenului menţionat până la momentul efectuării plăţii, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobânda minimă pentru împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându-se o majorare de 3 puncte procentuale. Condamnări similare au fost pronunţate prin Hotărârile nr. 3/2005, în cauza Iacob împotriva României, nr. 26/2005, în cauza Costin împotriva României, nr. 21/2005, în cauza Străin ş.a. împotriva României; mai menţionăm hotărârea din 12 octombrie 2006 în cauza Sebastian Taub împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 27 iunie 2007; hotărârea din 24 mai 2007 în Cauza Păun împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 31 decembrie 2007; hotărârea din 24 mai 2007 în Cauza Aslan împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 31 decembrie 2007; hotărârea din 31 mai 2007 în Cauza Brazdă şi Maliţa împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 8 februarie 2008; hotărârea din 11 octombrie 2007 în Cauza Dragoş împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 24 aprilie 2008 etc. etc.

[18] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia Întâi, Hotărârea din 8 iunie 2006, în Cauza Vlasia Grigore Vasilescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 5 august 2008

[19] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a treia, Hotărârea din 31 mai 2012 în Cauza Jarnea şi alţii împotriva României ,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.    556 din 7 august 2012

[20] Valentina Pop, Nu privatizărilor fără un stat de drept funcţional!, „România liberă”, 17 iulie 2007

[21] http://ro.wikipedia.org/wiki/Privatizare

[22] Cristi Moga, Cod roşu de insolvenţe: 90.000 de companii îngenuncheate în cinci ani de criză, http://www.zf.ro/companii/cod-rosu-de-insolvente-90-000-de-companii-ingenuncheate-in-cinci-ani-de-criza-10702321

[23] spune Petru Ianc, fost director în Ministerul Economiei. El spune că cererea internă, care susţinea marile combinate, se sprijinea până în 1989 pe investiţii. Adrian Cojocar, Industria trece printr-un val de închideri care afectează creşterea economică. Care sunt cauzele dezindustrializării de după ‘89 şi unde s-a greşit? Am privatizat destul sau prea puţin? De ce nu am atras destui noi investitori?, ziarul financiar 10385 , 7 mar 2013

[24] Florin Pogonaru, pre­şedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România, Adrian Cojocar, Industria trece printr-un val de închideri care afectează creşterea economică. Care sunt cauzele dezindustrializării de după ‘89 şi unde s-a greşit? Am privatizat destul sau prea puţin? De ce nu am atras destui noi investitori?, ziarul financiar 10385 , 7 mar 2013

[25] Petru Ianc, fost director în Ministerul Economiei, Adrian Cojocar, Industria trece printr-un val de închideri care afectează creşterea economică. Care sunt cauzele dezindustrializării de după ‘89 şi unde s-a greşit? Am privatizat destul sau prea puţin? De ce nu am atras destui noi investitori?, ziarul financiar 10385 , 7 mar 2013

[26] Ionel Blănculescu fost preşe­dinte al AVAB şi chiar al AVAS, în prezent consultant de business, Adrian Cojocar, Industria trece printr-un val de închideri care afectează creşterea economică. Care sunt cauzele dezindustrializării de după ‘89 şi unde s-a greşit? Am privatizat destul sau prea puţin? De ce nu am atras destui noi investitori?, ziarul financiar 10385 , 7 mar 2013

[27] Adrian Cojocar, Industria trece printr-un val de închideri care afectează creşterea economică. Care sunt cauzele dezindustrializării de după ‘89 şi unde s-a greşit? Am privatizat destul sau prea puţin? De ce nu am atras destui noi investitori?, ziarul financiar 10385 , 7 mar 2013

[28] Cristian Pârvan, vicepreşedinte la AOAR, Adrian Cojocar, Industria trece printr-un val de închideri care afectează creşterea economică. Care sunt cauzele dezindustrializării de după ‘89 şi unde s-a greşit? Am privatizat destul sau prea puţin? De ce nu am atras destui noi investitori?, ziarul financiar 10385 , 7 mar 2013

[29] http://www.mechel.com/

[30] Cuprom. com

[31] Casa de Insolvență Transilvania, administratorul în procedura de faliment a Astra Vagoane Arad si Meva SA.

[32] Registrul Comerțului, Astra feroviar Industries preia 3 companii IRS, Sursa: zf.ro, 10/07/2012

Adrian Cojocar, Industria trece printr-un val de închideri care afectează creşterea economică. Care sunt cauzele dezindustrializării de după ‘89 şi unde s-a greşit? Am privatizat destul sau prea puţin? De ce nu am atras destui noi investitori?, ziarul financiar 10385 , 7 mar 2013

[33] Societati ArcelorMittal in Romania –    ArcelorMittal Galati , ArcelorMittal Tubular Products Roman , ArcelorMittal Tubular Products Iasi, ArcelorMittal Romportmet

[34] Adrian Cojocar, Industria trece printr-un val de închideri care afectează creşterea economică. Care sunt cauzele dezindustrializării de după ‘89 şi unde s-a greşit? Am privatizat destul sau prea puţin? De ce nu am atras destui noi investitori?, ziarul financiar 10385 , 7 mar 2013

[35] Adrian Cojocar, Industria trece printr-un val de închideri care afectează creşterea economică. Care sunt cauzele dezindustrializării de după ‘89 şi unde s-a greşit? Am privatizat destul sau prea puţin? De ce nu am atras destui noi investitori?, ziarul financiar 10385 , 7 martie 2013

[36] ibidem

[37] ibidem

[38] ibidem

[39] Adrian Cojocar, Industria trece printr-un val de închideri care afectează creşterea economică. Care sunt cauzele dezindustrializării de după ‘89 şi unde s-a greşit? Am privatizat destul sau prea puţin? De ce nu am atras destui noi investitori?, ziarul financiar 10385 , 7 mar 2013

[40] ibidem

[41] ibidem

[42] ibidem

[43] ibidem

[44] ibidem

[45] ibidem

[46] ibidem

[47] ibidem

[48] Adrian Cojocar, Industria trece printr-un val de închideri care afectează creşterea economică. Care sunt cauzele dezindustrializării de după ‘89 şi unde s-a greşit? Am privatizat destul sau prea puţin? De ce nu am atras destui noi investitori?, ziarul financiar 10385 , 7 mar 2013

[49] ibidem

[50] ibidem

[51] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 16 august 1991. Ulterior, legea a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 59 din 27 septembrie 1997 privind destinaţia sumelor încasate de Fondul Proprietăţii de Stat în cadrul procesului de privatizare a societăţilor comerciale la care statul este acţionar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267 din 6 octombrie 1997, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 15 din 5 mai 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 13 mai 1997, prin Legea nr. 133 din 28 octombrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 1 noiembrie 1996, prin care Fondurilor Proprietăţii Private au fost transformate în societăţi de investiţii financiare, prin Legea nr. 115 din 16 octombrie 1996 privind declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere; Legea nr. 88 din 12 iulie 1996 a dispus că Fondurile Proprietăţii Private îşi vor desfăşura activitatea ca societăţi comerciale pe acţiuni, în condiţiile prevăzute de această lege şi de Legea nr. 31/1990, până la data intrării în vigoare a legii privind transformarea acestor fonduri în societăţi de investiţii financiare, dar nu mai târziu de 31 octombrie 1996.

La data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997, Legea nr. 58/1991, Legea nr. 77/1994, Legea nr. 55/1995, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 alin. (3), art. 5, art. 6 alin. (1) şi (8), precum şi art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 30/1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 207/1997, precum şi art. 4, art. 5, art. 7 alin. (2) lit. e), art. 11, art. 12, art. 14 alin. (2) şi art. 17 alin. (2) din Legea nr. 83/1997 au fost abrogate.

[52] Pentru privatizarea unor societăţi comerciale prin vânzarea de acţiuni înainte de organizarea Fondurilor Proprietăţii Private şi a Fondului Proprietăţii de Stat se împuterniceşte Agenţia Naţională pentru Privatizare.

Agenţia Naţională pentru Privatizare, la propunerea societăţilor comerciale cu capital de stat şi pe baza recomandărilor formulate de ministerele de resort, efectuează selectarea societăţilor comerciale pentru privatizare, dar nu mai mult de 0,5% din totalul societăţilor comerciale care fac obiectul prezentei legi.

[53] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială,decizia nr. 3134 din 23 iunie 2003

[54] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 19 iunie 1995, legea a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 59 din 27 septembrie 1997 (privind destinaţia sumelor încasate de Fondul Proprietăţii de Stat în cadrul procesului de privatizare a societăţilor comerciale la care statul este acţionar), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267 din 6 octombrie 1997, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 37 din 10 iulie 1997 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 11 iulie 1997; Legea nr. 129 din 27 decembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 28 decembrie 1995 dispune că alineatele (5) şi (6) ale articolului 4 din Legea nr. 55/1995 pentru accelerarea procesului de privatizare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 19 iunie 1995, se modifică în sensul că aceste carnete cu certificate de proprietate şi/sau cupoanele nominative de privatizare pot fi utilizate de cetăţenii îndreptăţiţi pentru dobândirea de acţiuni la societăţile comerciale de la data încheierii perioadei de distribuire a cupoanelor nominative de privatizare, stabilită prin normele metodologice, până la 31 martie 1996 inclusiv. Cetăţenii îndreptăţiţi pot depune carnetele cu certificate de proprietate, inclusiv cele incomplete, la valoarea de 5.000 lei pentru un certificat şi/sau cupoanele nominative de privatizare la Fondurile Proprietăţii Private până la 30 aprilie 1996 inclusiv, devenind acţionari la aceste fonduri în condiţiile art. 3 din Legea 58/1991. Cu începere de la 1 mai 1996, certificatele de proprietate şi cupoanele nominative de privatizare neutilizate în condiţiile alin. (5) sau ale prezentului alineat îşi pierd valabilitatea.

La data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997, Legea nr. 58/1991, Legea nr. 77/1994, Legea nr. 55/1995, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 alin. (3), art. 5, art. 6 alin. (1) şi (8), precum şi art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 30/1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 207/1997, precum şi art. 4, art. 5, art. 7 alin. (2) lit. e), art. 11, art. 12, art. 14 alin. (2) şi art. 17 alin. (2) din Legea nr. 83/1997 au fost abrogate.

[55] Curtea Constituţională, decizia nr. 62 din 13 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.122 din 19 iunie 1995

[56] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr.1281 din 30 martie 2006

[57] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr.2326 din 22 iunie 2006

[58] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 23 mai 1997, legea a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 59 din 27 septembrie 1997 privind destinaţia sumelor încasate de Fondul Proprietăţii de Stat în cadrul procesului de privatizare a societăţilor comerciale la care statul este acţionar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267 din 6 octombrie 1997, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997 Ordonanţa de urgenţă nr. 84 din 10 iunie 1999 privind completarea art. 7 din Legea nr. 83/1997 pentru privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul este acţionar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 270 din 11 iunie 1999, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 212 din 29 decembrie 1999 privind modificarea Legii nr. 83/1997 pentru privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul este acţionar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 45 din 2 mai 2000 privind modificarea Legii nr. 83/1997 pentru privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul este acţionar şi abrogarea Ordonanţei Guvernului nr. 130/1998 privind regularizarea cotelor de capital social în procesul de privatizare a băncilor, aprobată prin Legea nr. 41/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 4 mai 2000, prin Legea nr. 521 din 9 octombrie 2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 212/1999 privind modificarea Legii nr. 83/1997 pentru privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul este acţionar, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 44 din 4 aprilie 2002 privind completarea art. 7 din Legea nr. 83/1997 pentru privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul este acţionar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 18 aprilie 2002.

[59] Ordonanţa de urgenţă nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăţilor comerciale a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997şi a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 56 din 23 decembrie 1998 privind unele măsuri pentru restructurarea Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 30 decembrie 1998, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 3 din 1 februarie 1999 pentru completarea alin. (1) al art. 14 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 37 din 2 aprilie 1999 pentru completarea art. 9 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 2 aprilie 1999, prin Legea nr. 99 din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 98 din 24 iunie 1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 29 iunie 1999, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 150 din 14 octombrie 1999 pentru modificarea art. 14 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 18 octombrie 1999, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 38 din 20 aprilie 2000 privind unele măsuri pentru diminuarea datoriei publice interne, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 25 aprilie 2000, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 251din 30 noiembrie 2000 pentru modificarea art. 14 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 647 din 12 decembrie 2000, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 296 din 30 decembrie 2000 privind înfiinţarea Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 30 decembrie 2000, prin Legea nr. 30 din 5 martie 2001privind respingerea Ordonanţei de urgenţă nr. 3/1999 pentru completarea alin. (1) al art. 14 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 7 martie 2001, prin Legea nr. 379 din 10 iulie 2001privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 37/1999 pentru completarea art. 9 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 16 iulie 2001, prin Legea nr. 444 din 18 iulie 2001 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 251/2000 pentru modificarea art. 14 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 24 iulie 2001, prin Legea nr. 548 din 17 octombrie 2001 privind respingerea Ordonanţei de urgenţă nr. 150/1999 pentru modificarea art. 14 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 676 din 25 octombrie 2001, prin Legea nr. 137 din 28 martie 2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 28 martie 2002, prin Ordonanţa nr. 36 din 29 ianuarie 2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 26 din 31 martie 2005 privind abrogarea dispoziţiilor legale referitoare la acordarea înlesnirilor la plata obligaţiilor bugetare restante, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 8 aprilie 2005, prin Legea nr. 185 din 15 iunie 2005 pentru abrogarea art. 34 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 50 din 30 mai 2007 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 7 iunie 2007, prin Legea nr. 305 din 13 noiembrie 2007 privind respingerea Ordonanţei de urgenţă nr. 50/2007 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 784 din 19 noiembrie 2007.

[60] Legea nr. 379 din 10 iulie 2001 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 37/1999 pentru completarea art. 9 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 16 iulie 2001dispune că în tot cuprinsul ordonanţei de urgenţă sintagma Fondul Proprietăţii de Stat se înlocuieşte cu sintagma Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului.

[61] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr.3896 din 23 iunie 2005

[62] Potrivit art. 6 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă nr. 296/2000, Fondul Proprietăţii de Stat s-a transformat, ulterior, în Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului.

[63] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 1778 din 23 mai 2006

[64] Potrivit art. II din Legea nr. 185/2005, la data de 23 iunie 2005 acţiunile nominative de control deţinute de stat se transformă de drept în acţiuni ordinare.

[65] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr.1772 din 12 martie 2002

[66] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr.2798 din 5 octombrie 2006

[67] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 1703 din 11 martie 2005

[68] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr.2711 din 29 septembrie 2006

[69] Modificată prin Legea nr. 161din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 296 din 30 decembrie 2000 privind înfiinţarea Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 30 decembrie 2000 şi prin Ordonanţa nr. 89 din 29 august 2000 privind unele măsuri pentru autorizarea operatorilor şi efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 423 din 1 septembrie 2000.

[70] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr.3830 din 22 iunie 2005

[71] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 24 iulie 2001

[72] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 20 iunie 2005

[73] D. Ciuncan, Cauzele care generează şi condiţiile care favorizează corupţia, rezultate din activitatea Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în Ministerul Public, „Pro lege” nr. 1/2007 (partea I) şi „Pro lege” nr. 2/2007 (partea II), pp. 59 sqq. şi ,respectiv, pp. 129 sqq.

[74] http://opspi.minind.ro/

[75] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997

[76] Constantin Stănescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck, p. 47

[77] Art. 12 – (1) din H.G. nr. 577/2002: „Pentru motive întemeiate instituţia publică implicată va putea modifica metoda de privatizare şi/sau va putea revoca oferta, după caz:

a) în limitele permise de strategia de privatizare şi cu aprobarea Guvernului;

b)în funcţie de strategia concretă de privatizare, stabilită de instituţia publică implicată pentru societatea comercială;

c) ca urmare a modificărilor intervenite în termenii ofertei iniţiale de vânzare;

d) ca urmare a altor condiţii care ar putea influenţa negativ rezultatele unui proces de privatizare”.

[78] Avem în vedere dispoziţiile H.G. nr. 881/2004 pentru aprobarea Strategiei de privatizare a unor societăţi comerciale aflate în portofoliul Ministerului Economiei şi Comerţului, pentru anul 2004

[79] Avem în vedere restituirea contravalorii dosarului de prezentare, a taxei de acces în societatea comercială şi/sau a taxei de participare la licitaţie, precum şi contravaloarea garanţiei de participare, în termen de 5 zile lucrătoare de la data revocării ofertei.

[80] G. Marty, P. Raymond, Les obligations, vol. II, nr. 1000, p.82

[81] Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 5610 din 15 noiembrie 2000

[82] Dosar de prezentare înseamnă ansamblul de date şi informaţii privitoare la o societate comercială sau la un activ, furnizate în scris potenţialilor cumpărători de acţiuni sau de active. A se vedea, S. Fusea, D. Ciuncan, Privatizarea în România. Aspecte tehnice-consecinţe juridice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.277 sqq.

[83] A se vedea şi decizia nr. 4064 din 11 iunie 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, publicată în „Revista română de drept a afacerilor nr. 9/2003, p. 115-117

[84] David Stark, L. Bruszt, Traiectorii postsocialiste – transformarea politicii şi a proprietăţii în Europa Centrală şi de Est, Editura Ziua, 2002, p. 84

[85] A se vedea şi decizia nr. 30 din 17 februarie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, publicată în „Revista română de drept a afacerilor” nr. 9/2003.

[86] Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, DECIZIA Nr. 30 din 17 februarie 2003, publicată în “Pandectele române” nr. 3/2003, pp.  35 – 38

[87] A se vedea şi David Stark, L. Bruszt, Traiectorii postsocialiste – transformarea politicii şi a proprietăţii în Europa Centrală şi de Est, cit.supra, p. 84

[88] Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 1471 din 16 martie 2000

[89] S.Fusea, D.Ciuncan, Privatizarea în România. Aspecte tehnice-consecinţe juridice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 277 sqq.

[90] S.Fusea, D.Ciuncan, Privatizarea în România. Aspecte tehnice-consecinţe juridice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pp.277 sqq.

[91] D. Ciuncan, op.cit., p. 101; T.R. Popescu – Brăila, Drept civil, Bucureşti, 1993, pp. 48 urm;

[92] Prevederile de lege criticate au următorul cuprins:

„Art. 31³: “(1) AVAS este mandatată să renunţe la aplicarea pactului comisoriu de grad IV stipulat în cuprinsul contractului de privatizare a Societăţii Comerciale Asigurare Reasigurare «ASTRA» – S.A. Bucureşti, pentru toate obligaţiile ajunse la scadenţă până la data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

(2) Se scutesc la plată penalităţile de întârziere de orice fel aferente tuturor obligaţiilor stipulate în contractul de privatizare a Societăţii Comerciale Asigurare Reasigurare «ASTRA» – S.A. Bucureşti, ajunse la scadenţă până la data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

(3) Scutirea la plată prevăzută la alin. (2) nu exonerează de la îndeplinirea obligaţiei principale.”

[93] Curtea Constituţională, decizia nr. 428 din 25 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 10 iulie 2006

[94] Sorin Fusea, Dorin Ciuncan, Privatizarea în România. Aspecte tehnice – consecinţe juridice, Universul Juridic 2008, p. 149

[95] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, Dosar nr. 2050/3/2009, DECIZIA Nr. 2.745 din 15 septembrie 2010

[96] Curtea Constituţională, decizia nr. 741 din 26 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 5 ianuarie 2007

[97] _____________

*) Decizia nr. 437 din 3 mai 2012 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 10 iulie 2012.

[98] Curtea Constituţională, DECIZIA Nr. 610 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 23 iulie 2012

[99] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, Dosar Nr. 4701/108/2008, DECIZIA Nr. 605 din 10 februarie 2011

[100] Pin O.G. nr. 55/2003, privind unele măsuri pentru derularea procesului de privatizare a Societăţii Naţionale a Petrolului „Petrom” – S.A. Bucureşti, precum şi pentru modificarea şi completarea cadrului legal în domeniul privatizării pentru societăţile comerciale aflate în portofoliul Ministerului Economiei şi Comerţului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 26 august 2003. A se vedea, S. Fusea, D. Ciuncan, Privatizarea în România. Aspecte tehnice-consecinţe juridice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.277 sqq.

[101] Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VI-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.111

[102] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, Dosar nr. 3370/115/2007, DECIZIA Nr. 1.267 din 8 martie 2012

[103] Ovidiu Nemţanu, Ioana Gavriluţă, Suveica acţionarilor de la FORTUS SA, Ziua de Iaşi din 5 martie 2008

[104] Articolul 6 din Hotărârea Guvernului nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 20 decembrie 1991, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 6 – (1) Terenurile stabilite potrivit art. 1 se evaluează la valoarea de piaţă, pe baza rapoartelor de evaluare întocmite, conform standardelor în vigoare, de evaluatori autorizaţi, atestaţi conform legii, ale căror servicii vor fi achiziţionate în conformitate cu prevederile art. 38, 39 şi 215 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Rapoartele de evaluare prevăzute la alin. (1) se anexează la documentaţiile înaintate autorităţii publice de resort, în scopul eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în cauză.

(3) Valoarea terenurilor evaluate potrivit alin. (1), actualizată cu indicele de inflaţie până la data evaluării, se include, potrivit legii, în patrimoniul societăţilor comerciale, iar capitalul social al acestora se majorează conform dispoziţiilor art. 113 lit. f) şi art. 210 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.” ( Hotărârea nr. 107 din 30 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  87 din 4 februarie 2008).

[105] S.Fusea, D.Ciuncan, Privatizarea în România. Aspecte tehnice-consecinţe juridice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.277 sqq.

[106] Ministerul Transporturilor coordonează întregul proces de administrare a participaţiilor statului, reorganizare, restructurare, privatizare si postprivatizare a companiilor/societăţilor naţionale, a filialelor acestora, precum şi a societăţilor comerciale care funcţionează sub autoritatea şi în portofoliul său. În aplicarea actelor normative în vigoare din domeniul privatizării şi în scopul realizării strategiei de privatizare, la nivelul Ministerul Transporturilor este constituit Comitetul pentru Privatizare, care îşi desfăşoară activitatea conform competentelor şi atribuţiilor stabilite prin ordin al ministrului transporturilor

[107] De menţionat este faptul că Oficiul Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie a fost absorbit de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului ca urmare a adoptării de către Guvern a O.U.G. nr. 101 din 6 decembrie 2006.

[108] Vladimir Pasti, Corupţia – dezbatere şi realitate, în „Sfera Politicii” nr. 106/2004: „Pentru condiţiile specifice ale post-comunismului (…) nici un sistem democratic nu poate duce privatizarea, respectând regulile jocului, mai departe de stabilirea categoriilor sociale şi, în consecinţă, nu poate face privatizarea, căci acestea implică, obligatoriu, de a identifica persoane, şi nu grupuri”.

[109] Legea nr. 469/2002 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 19 iulie 2002

[110] Ştefan Rădeanu, Derapajele privatizării, „Curierul Naţional” nr. 3893 din 2 decembrie 2003.

[111] Dreptul de retenţie are un caracter real; el nu este însă însoţit de atributul urmăririi şi cel al preferinţei. S-a decis că: Dreptul de retenţie constituie un mijloc de apărare, pe baza căruia deţinătorul unui bun poate să refuze restituirea lui până când i se plăteşte datoria legată de acel bun ( Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 857 din 18 mai 1968)

[112] Art. 10 alin 2 din Legea nr. 31/1990: “Numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni nu poate fi mai mic de 5”.

[113] Dorin Ciuncan, Cauzele care generează şi condiţiile care favorizează corupţia, rezultate din activitatea Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în „Pro lege” nr. 1/2007, p.72

[114] Conform art. 2 pct. 3 din Legea nr. 469/2002 „Părţile contractante pot depune diligenţele necesare în scopul obţinerii de informaţii privind credibilitatea financiară şi seriozitatea persoanei juridice sau fizice cu care intră în raporturi contractuale, în conformitate cu reglementările Băncii Naţionale a României privind organizarea şi funcţionarea Centralei Incidentelor de Plăţi”.

În acest sens a se vedea şi V. Dabu, Dreptul afacerilor comerciale, p. 56: „Viaţa a demonstrat că multe riscuri în afaceri sunt determinate de situaţia partenerului în afaceri din punct de vedere, juridic, politic al stării de sănătate psihică şi fizică etc. şi de adevăratul scop al acestuia vizat prin afacerea respectivă, precum de faptul dacă acesta este de rea sau bună credinţă. Potrivit acestui principiu pot fi folosite cazierul penal, cazierul fiscal, cazierul comercial, diferite registre publice, evidenţa incidenţelor de plată, a rău platnicilor etc. toate în scopul asigurării cunoaşterii partenerului de afaceri”.

[115] Ultima formă normativă:

Art. 10. – Sunt pedepsite cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite:

a) stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară ori cu ocazia unei operaţiuni comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţii publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora sau de executare silită, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare, de gestionare, de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară;

b) acordarea de subvenţii cu încălcarea legii, neurmărirea, conform legii, a destinaţiilor subvenţiilor;

c) utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, precum şi utilizarea în alte scopuri a creditelor garantate din fonduri publice sau care urmează să fie rambursate din fonduri publice.

Litera a) a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 124 din 6 septembrie 2005 privind modificarea şi completarea Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 842 din 19 septembrie 2005.

Litera a) avea următorul cuprins:

„a) stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând agenţilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare sau cu ocazia unei tranzacţii comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţilor publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestionare;”

Litera b) a fost modificată prin Legea nr. 69/2007 din 26 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 29 martie 2007.

Anterior, litera b) avea următorul cuprins:

„b) acordarea de credite sau de subvenţii cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărirea, conform legii sau normelor de creditare, a destinaţiilor contractate ale creditelor sau subvenţiilor ori neurmărirea creditelor restante;”

Litera c) a fost modificată prin Legea nr. 69/2007 din 26 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 29 martie 2007.

Anterior, litera c) avea următorul cuprins:

„c) utilizarea creditelor sau a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate.”

[116] Potrivit art. 143 din Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 privind societăţile comerciale (republicată în temeiul art. X din Ordonanţa de urgenţă nr. 32/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 27 iunie 1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 195 din 17 noiembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 335 din 28 noiembrie 1997. Legea nr. 31/1990 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 126 – 127 din 17 noiembrie 1990, şi a mai fost modificată prin: Legea nr. 41 din 1 iunie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 4 iunie 1991; Legea nr. 44 din 4 iulie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 11 iulie 1991; Legea nr. 80 din 23 decembrie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 23 decembrie 1991, şi prin Legea nr. 78 din 20 iulie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 28 iulie 1992 şi republicată în Monitorul Oficial nr. 33 din 29 ianuarie 1998) administratorii vor putea să încheie acte juridice prin care să dobândească, să înstrăineze, să închirieze, să schimbe sau să constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale extraordinare a acţionarilor, dată în condiţiile prevăzute la art. 115. Regulile sunt cele de la MANDAT.

[117]Forma la zi a alineatului 1 din articolul 10 al Ordonanţei de urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie este următorul:

Sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii:

a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro;

b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de gravitatea perturbării aduse unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către: deputaţi; senatori; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat şi asimilaţii acestora; consilieri ai miniştrilor; judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Curţii Constituţionale; ceilalţi judecători şi procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; preşedintele Consiliului Legislativ şi locţiitorul acestuia; Avocatul Poporului şi adjuncţii săi; consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale; consilierii de stat ai primului ministru; membrii şi controlorii financiari ai Curţii de Conturi şi ai camerelor judeţene de conturi; guvernatorul, prim-viceguvernatorul şi viceguvernatorul Băncii Naţionale a României; preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Concurenţei; ofiţeri, amirali, generali şi mareşali; ofiţeri de poliţie; preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene; primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii municipiilor; consilierii judeţeni; prefecţii şi subprefecţii; conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale şi persoanele cu funcţii de control din cadrul acestora, cu excepţia conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi a persoanelor cu funcţii de control din cadrul acestora; avocaţii; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care deţin funcţii de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, al instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la art. 8¹ din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare; lichidatorii judiciari; executorii Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.

Articolul 13 a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă nr. 24/2004, Ordonanţa de urgenţă nr. 103/2004 (respinsă), Legea nr. 601/2004 şi prin Ordonanţa de urgenţă nr. 134/2005.

Iniţial, articolul 13 avea următorul cuprins:

„Art. 13. – (1) Procurorii specializaţi din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală în cazul infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000.

(2) Sunt de competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie, care funcţionează la nivel naţional, infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, săvârşite în una dintre următoarele condiţii:

a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 euro sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice;

b) de către deputaţi, senatori, membrii Guvernului, secretari de stat şi asimilaţii acestora, judecătorii Curţii Constituţionale, membrii, judecătorii, procurorii şi controlorii financiari ai Curţii de Conturi şi ai camerelor de conturi judeţene, preşedintele Consiliului Legislativ, avocatul poporului, guvernatorul şi viceguvernatorii Băncii Naţionale a României, preşedintele Consiliului Concurenţei, magistraţi, ofiţeri superiori, generali, mareşali, amirali, notari publici, executori judecătoreşti, consilieri judeţeni şi locali, primari, prefecţi, subprefecţi, persoane cu funcţii de conducere şi de control în cadrul autorităţilor publice centrale şi locale sau în cadrul instituţiilor publice, membrii consiliilor de administraţie şi persoane care deţin funcţii de conducere de la director, inclusiv, în sus în cadrul regiilor autonome de interes naţional sau local, al companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare.

(3) Sunt de competenţa serviciilor Parchetului Naţional Anticorupţie, care funcţionează la nivelul parchetelor de pe lângă curţile de apel, infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu excepţia celor prevăzute la alin. (2).”

Articolul 13, modificat prin Ordonanţa de urgenţă nr. 24/2004, avea următorul cuprins:

„Art. 13. – (1) Sunt de competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie, care funcţionează la nivel central, infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, săvârşite în una din următoarele condiţii:

a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 euro sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro;

b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale sau de gravitatea perturbării aduse unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către deputaţi, senatori, membrii Guvernului, secretari de stat şi asimilaţii acestora, judecătorii Curţii Supreme de Justiţie, ai Curţii Constituţionale, preşedintele Consiliului Legislativ, Avocatul Poporului, consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale, consilierii de stat ai primului-ministru, membrii, judecătorii, procurorii şi controlorii financiari ai Curţii de Conturi, guvernatorul şi viceguvernatorul Băncii Naţionale a României, preşedintele Consiliului Concurenţei, ceilalţi magistraţi, ofiţeri superiori, amirali, generali, mareşali, chestori, chestori principali, chestori şefi adjuncţi şi chestori şefi, subcomisari, comisari şi comisari şefi, preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene, primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti, primarii şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti şi primarii şi viceprimarii municipiilor reşedinţe de judeţ, prefecţi, subprefecţi, persoane cu funcţii de conducere şi control în cadrul autorităţilor publice centrale, notarii publici, comisarul general al Gărzii Financiare şi comisarii şefi ai Gărzii Financiare judeţene, membrii consiliilor de administraţie şi persoanele care deţin funcţii de conducere de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare, precum şi persoanele prevăzute la art. 8¹ din Legea nr. 78/2000.

(2) Sunt de competenţa serviciilor teritoriale ale Parchetului Naţional Anticorupţie, care funcţionează la nivelul parchetelor de pe lângă curţile de apel, infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, săvârşite în una din următoarele condiţii:

a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro, dar nu mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 euro ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 3.000 euro, dar nu mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro;

b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale sau de valoarea sumei ori a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către lichidatori judiciari, comisari ai Gărzii Financiare, subinspectori, inspectori, inspectori principali, agenţi de poliţie, indiferent de gradul profesional, personal vamal, judecătorii, procurorii şi controlorii financiari ai camerelor judeţene de conturi, executorii judecătoreşti, consilierii judeţeni şi locali, primarii şi viceprimarii oraşelor alţii decât cei prevăzuţi la alin. (1) lit. b), persoane cu funcţii de conducere şi control în cadrul autorităţilor publice locale.

(3) Procurorii specializaţi din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute la alin. (1) şi (2).

(4) Urmărirea penală în cauzele privind infracţiunile prevăzute la alin. (1) şi (2) săvârşite de militari se efectuează de procurori militari din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie.

(5) Sunt de competenţa parchetelor de pe lângă instanţe, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală, infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 care nu sunt date, potrivit alin. (1) şi (2), în competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie.”

Articolul 13 alineatul (1), modificat prin Ordonanţa de urgenţă nr. 103/2004, avea următorul cuprins:

„(1) Sunt de competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii:

a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 euro ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 5.000 de euro;

b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale sau de gravitatea perturbării aduse unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice, ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către deputaţi, senatori, membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat şi asimilaţii acestora, judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Curţii Constituţionale, preşedintele Consiliului Legislativ şi locţiitorul acestuia, Avocatul Poporului şi adjuncţii săi, consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale, consilierii de stat ai primului-ministru, membrii, procurorii şi controlorii financiari ai Curţii de Conturi şi ai camerelor judeţene de conturi, guvernatorul şi viceguvernatorul Băncii Naţionale a României, preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Concurenţei, ceilalţi magistraţi, ofiţeri, amirali, generali şi mareşali, ofiţeri de poliţie şi ofiţeri din sistemul administraţiei penitenciare, preşedinţii consiliilor judeţene, primarul general al municipiului Bucureşti, primarii sectoarelor municipiului Bucureşti, primarii municipiilor şi ai oraşelor, prefecţii, conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, precum şi persoanele care exercită atribuţii de control ale acestora, notarii publici, avocaţii, comisarii Gărzii Financiare, persoanele care deţin funcţii de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, al instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare, persoanele prevăzute la art. 8¹ din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, şi vameşii.”

Articolul (13) alin. (1), modificat prin Legea nr. 601/2004, avea următorul cuprins:

„(1) Sunt de competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii:

a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 euro ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 3.000 euro;

b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de gravitatea perturbării aduse unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către deputaţi, senatori, membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat şi asimilaţii acestora, judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Curţii Constituţionale, preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Legislativ, Avocatul Poporului şi adjuncţii săi, consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale, consilierii de stat ai primului-ministru, membrii, procurorii şi controlorii financiari ai Curţii de Conturi şi ai camerelor judeţene de conturi, guvernatorul şi viceguvernatorul Băncii Naţionale a României, preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Concurenţei, ceilalţi magistraţi, ofiţeri, amirali, generali şi mareşali, ofiţeri de poliţie şi agenţi de poliţie, indiferent de gradul profesional, preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene, primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti, primarii şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti, primarii şi viceprimarii municipiilor, oraşelor şi comunelor, consilierii judeţeni şi locali, prefecţi, subprefecţi, persoane cu funcţii de conducere ale autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale, precum şi cele de control ale acestora, notarii publici, avocaţii, comisarii Gărzii Financiare, membrii consiliilor de administraţie şi persoanele care deţin funcţii de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, al instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare, persoanele prevăzute la art. 8¹ din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, lichidatorii judiciari, personalul vamal, executorii judecătoreşti şi executorii Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.”

[118] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Dosar nr.1639/2004

[119] N. Giurgiu, Infracţiunea, Editura Gama, Iaşi, 1994, p. 209; V. Dongoroz, Curs de drept penal, Editura cursurilor litografiate, Bucureşti, 1941, p. 356; Traian Pop, în „Codul penal comentat”, 1937, vol. I, p. 237; Nicoleta Iliescu, în „Explicaţii . . . ” vol I, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 136; A. Dincu, Drept penal, Partea generală, vol. I, Bucureşti, 1975, p. 251

[120] Trebuie să remarcăm totuşi faptul că legea nu vorbeşte de un obiect material. Credem că este vorba şi de o formulare eliptică .

[121] Fiind o infracţiune îndreptată, în principal, împotriva unui drept personal – libertatea morală a persoanei-şantajul nu are, de regulă, un obiect material. Totuşi, violenţa presupune un obiect material ca fiind corpul uman.

[122] Banii sau celelalte foloase primite, pretinse ori promise trebuie să fie necuvenite, adică legal nedatorate, să aibă caracter de retribuţie, întrucât invocarea unui alt titlu atrage calificarea de abuz în serviciu (D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „R.R.D.” nr. 1/1987, p. 43; D. Ciuncan, Legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină anticorupţie, Supliment „Buletin documentar” PNA, vol. III, 22 mai 2003)

[123] S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol. IV, Partea specială, de V. Dongoroz ş.a., Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 130-131, 139. Idem, O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, „Şansa”, Bucureşti, 2001, p. 399. Există şi opinia că obiectul material al infracţiunii este sinonim cu elementul material al infracţiunii (C.S.J., S. pen. dec. nr.117/1998, în „Revista de drept penal” nr. 3/200, p. 169 )

[124] Rodica Mihaela Stănoiu, Infracţiuni contra autorităţii, în „Explicaţii teoretice..” de V. Dongoroz ş.a., vol. III, p. 324, Idem, O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, p. 178

[125] D. Ciuncan, Calculul prejudiciului produs prin infracţiune, în „Revista de drept penal” nr. 1/2004, p.80 sqq. Repararea integrală a prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei infracţiuni presupune respectarea criteriului valorii pagubei pricinuite (la momentul judecării cauzei).

[126] Consiliul investitorilor Straini (FIC) in dialog despre stimularea absorbtiei fondurilor europene pentru investitii in infrastructura prin imbunatatirea sistemului de achizitii publice din Romania , http://www.fic.ro/press,14 martie 2013

[127] I.Dobrescu, Investitorii străini sunt nemulţumiţi că nu au destul acces la achiziţiile publice, http://www.zf.ro/eveniment, 15 martie 2013

[128] Comunicat de presă   nr. 409 din 24 august 2004, aflat pe site-ul www.pna.ro, în care se regăsesc numele reale ale inculpaţilor.

[129] Curtea de Apel Iaşi, Secţia penală, decizia penală nr. 760 din 1 noiembrie 2007.

[130] Legea nr. 78/2000 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, a fost modificată prin Ordonanţa nr. 83 din 29 august 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 425 din 1 septembrie 2000, modificată şi completată prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, din 21 aprilie 2003 şi prin Legea nr. 521 din 24 noiembrie 2004, privind modificarea şi completarea Legii nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1123 din 29 noiembrie 2004, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 124 din 6 septembrie 2005 privind modificarea şi completarea Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 842 din 19 septembrie 2005, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 50 din 28 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 30 iunie 2006, prin Legea nr. 69/2007 din 26 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 29 martie 2007.

Ultima formă normativă:

Art. 10. – Sunt pedepsite cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite:

a) stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară ori cu ocazia unei operaţiuni comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţii publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora sau de executare silită, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare, de gestionare, de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară;

b) acordarea de subvenţii cu încălcarea legii, neurmărirea, conform legii, a destinaţiilor subvenţiilor;

c) utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, precum şi utilizarea în alte scopuri a creditelor garantate din fonduri publice sau care urmează să fie rambursate din fonduri publice.

Litera a) a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 124 din 6 septembrie 2005 privind modificarea şi completarea Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 842 din 19 septembrie 2005.

Litera a) avea următorul cuprins:

„a) stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând agenţilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare sau cu ocazia unei tranzacţii comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţilor publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestionare;”

Litera b) a fost modificată prin Legea nr. 69/2007 din 26 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 29 martie 2007.

Anterior, litera b) avea următorul cuprins:

„b) acordarea de credite sau de subvenţii cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărirea, conform legii sau normelor de creditare, a destinaţiilor contractate ale creditelor sau subvenţiilor ori neurmărirea creditelor restante;”

Litera c) a fost modificată prin Legea nr. 69/2007 din 26 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 29 martie 2007.

Anterior, litera c) avea următorul cuprins:

„c) utilizarea creditelor sau a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate.”

[131] Transaction (fr.), settlement arrived at by the parties, arrangement, to effect a compromise (engl.), Vergleich, Ausgleich, Kompromiss (germ.). Prin generalizare, în sensul comun al termenului: înţelegere, învoială, acord.

[132] Art. 5 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale (Monitorul Oficial nr. 98 din 8 august 1990) dispune că regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său.

În exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă posedă, foloseşte şi dispune, în mod autonom, de bunurile pe care le are în patrimoniu, sau le culege fructele, după caz, în vederea realizării scopului pentru care a fost constituită.

Înstrăinarea bunurilor imobile aparţinând regiei autonome sau încheierea de tranzacţii în litigii cu o valoare de peste zece milioane de lei se face cu aprobarea ministerului de resort.

Art. 23 lit. j) din Legea nr. 64 din 22 iunie 1995, republicată, privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, publicată în Monitorul Oficial nr. 608 din 13 decembrie 1999 vorbeşte de încheierea de tranzacţii, descărcarea de datorii, descărcarea fideiusorilor, renunţarea la garanţii reale sub condiţia confirmării de către judecătorul-sindic.

[133] Şi nu la sensul comun al termenului.

[134] A se vedea şi art. 179 din Legea nr. 105/1992, cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.

[135] Există opinia că fapta va constitui abuz dacă motivarea destinaţiei şi chiar destinaţia efectivă nu va fi în folos propriu, ci al unităţii (D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „R.R.D.” nr. 1/1987, p. 43). Argumentul este acela al lipsei laturii subiective. În acelaşi sens, O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Editura Şansa, Bucureşti, ed. 1996, p. 336.

[136] S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol. IV, Partea specială, de V. Dongoroz ş.a., Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 149. I. Lascu, Laura Codruţa Lascu, Corupţia şi crima organizată, Editura Alma Mater, Sibiu, 2002, p. 76.

[137] Valoarea de piaţă a unei imobilizări corporale reprezintă preţul care poate fi obţinut pe o piaţă activă, atunci când activele de pe piaţă sunt relativ omogene şi există cantităţi suficiente de asemenea active tranzacţionate, în aşa fel încât oricând pot fi găsiţi potenţiali cumpărători şi vânzători (anexa 1 la Norme privind reevaluarea imobilizărilor corporale, Hotărârea nr. 403 din 19 mai 2000 privind reevaluarea imobilizărilor corporale publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 252 din 7 iunie 2000).

[138] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 17 iulie 2001.

[139] A se vedea şi Hotărârea nr. 1553 din 18 decembrie 2003 privind reevaluarea imobilizărilor corporale şi stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 12 ianuarie 2004, care a abrogat Hotărârea nr. 403 din 19 mai 2000.

[140] În dosarul nr. 20/P/2002, P. N. A., Secţia de combatere a corupţiei a trimis în judecată un grup de inculpaţi care, în perioada aprilie-august 2000, au contribuit la efectuarea de operaţiuni de ascundere a unei părţi din activul unei societăţi comerciale, în vederea diminuării aparente a valorii acestora, cunoscând că societatea se află în încetare parţială de activitate. În aceeaşi perioadă s-a creat un circuit în mod fraudulos prin care bunuri aparţinând acesteia au fost transferate la firme off-shore. Au fost efectuate transferuri bancare fără a exista vreo motivaţie financiară, comercială sau

DEZINDUSTRIALIZARE  ÎN ROMÂNIA

Corupţia constituie o ameninţare pentru democraţie, pentru supremaţia dreptului, echităţii sociale şi a justiţiei, erodând principiile unei administraţii eficiente, subminând economia de piaţă şi punând în pericol stabilitatea instituţiilor statale.

Una dintre principalele cauze ale prezenţei şi perpetuării corupţiei este lipsa unui cadru legislativ coerent şi stabil, magistraţii fiind confruntaţi cu un volum foarte mare de dosare în care sunt incidente prevederile mai multor legi, conţinând dispoziţii confuze şi chiar contradictorii, neclare şi fără rigoare juridică, ceea ce determină adoptarea unor soluţii controversate, criticabile.

Domeniile şi relaţiile sociale vulnerabile la corupţie, precum şi evoluţia legislaţiei în domeniul protecţiei proprietăţii, privatizării, reorganizării judiciare şi achiziţiilor publice nasc multiple controverse şi discuţii cu privire la mecanismele de protecţie şi de combatere a fenomenului infracţional. Lipsa unui statut clar al proprietăţii a favorizat extinderea corupţiei într-o perioadă în care România se afla în plin proces de tranziţie, în loc de restabilirea dreptului de proprietate producându-se o redistribuire a avuţiei naţionale.

Reglementarea insuficientă a elementelor constitutive ale infracţiunilor vizând corupţia, mai ales în ceea ce priveşte latura obiectivă, natura şi sursa folosului necuvenit a determinat apariţia unor soluţii contradictorii, care au ridicat probleme procurorului de caz şi instanţei în luarea unei decizii obiective imediate; trebuie remarcat, pe de altă parte, că pedepsele pronunţate au fost minime, deşi gravitatea faptelor şi circumstanţele acestora impuneau adoptarea unor soluţii adecvate[1].

„Nu vrem să recu­noaştem că, din păcate, privatizările au fost în proporţie de 80% un eşec. După cum nu vrem să recunoaştem că, iată, vindem acţiuni la companii strategice, în perioadă de criză, în condiţiile în care capital autohton nu există. Trebuie să recunoaştem că, din pă­cate, am distrus mult. Au dispărut industrii care au fost competitive dintot­deauna, cu exporturi de peste 80-90% în Vest. Cu prea mare uşurinţă, începând din ’90 încoace, am acceptat prea multe sfaturi de afară, spre binele nostru, şi binele a dus la situaţia de astăzi a României. Ar fi trebuit să vorbim despre o Românie cu un PIB de trei ori mai mare decât cel de astăzi“[2].

Continuarea privatizărilor şi după anul 2007 ar fi făcut ca numărul companiilor de stat cu probleme financiare să fie mult mai mic în prezent, iar dacă ne uităm în ultimii 20 de ani putem spune în mod clar că privatizările de succes le depăşesc pe cele care s-au transformat în eşec,[3]

Lupta împotriva corupției “este împiedicată de probleme de integritate chiar în sânul instituţiilor care trebuie să aplice legea şi să combată corupţia”[4].

Comisia Europeană investighează condiţiile de privatizare a Automobile Craiova Guvernul de la Bucureşti, suspectat că a acordat ajutoare de stat companiei Ford.

Privatizarea uzinei prin licitaţie condiţionată ar fi putut avea ca efect un preţ de vânzare mai redus, implicând astfel un ajutor din partea statului.

Comisia Europeană investighează condiţiile de privatizare a Automobile Craiova

Comisia Europeană a lansat o investigaţie privind posibilele ajutoare de stat acordate Automobile Craiova în cadrul procesului de privatizare, uzina auto fiind preluată, în luna septembrie, de grupul american Ford.

Autorităţile române au condiţionat privatizarea Automobile Craiova, prin Autoritatea de Valorificare a Activelor Statului (AVAS), de îndeplinirea mai multor condiţii, precum atingerea unui nivel minim al producţiei de 200.000 de maşini pe an, în al patrulea an de la transferul uzinei, continuarea activităţilor actuale pe o perioadă de patru ani şi menţinerea numărului de angajaţi. Executivul Uniunii va verifica dacă aceste condiţii au făcut ca preţul de vânzare să fie mai mic decât în cazul în care tranzacţia ar fi fost necondiţionată. Dacă acest fapt se va confirma, CE ar putea considera că privatizarea a inclus acordarea unor ajutoare de stat, se arată într-un comunicat al instituţiei europene.Totodată, România ar fi modificat termenii privatizării pe parcursul procesului, ceea ce ar putea adăuga alte elemente de sprijin din partea statului.Deschiderea unei investigaţii acordă părţilor implicate posibilitatea să comenteze măsurile evaluate şi nu prejudiciază rezultatul procesului.

Drama unei natiuni, obiectivele economice distruse, din care unele strategice, sunt in numar mult mai mare. Nu sunt amintite combinatele chimice, combinatele din ind. lemnului, industria usoara, ind. locala si agricultura, bancile, Romtelecomul si multe altele. In fapt a fost distrus si jefuit capitalul romanesc pentru a face loc capitalului strain care exploateaza cea mai ramas si transfera in strainatate profitul obtinut. A se vedea Petrom. Sa fi fost si sa fie toti tradatori ai interesului national, agenti ai unor puteri straine care urmaresc sa-si insuseasca bogatiile Romaniei. De ce nicio putere din statul roman nu incearca sa ancheteze aceasta tradare?[5]

Dezastrul a provenit de la faptul ca managerii au pierdut pietele de desfacere.ASIA , in speta tarile arabe erau o imensa piata de desfacere pentru Romania si fostele tari din CSI ca Armenia, Ayerbaidjan, Uzbekistan SAU IRAK, IRAN. Greseala a fost a guvernantilor de atunci si chiar si a celor din prezent  a face piata de desfacere produselor cu marca U/E.Si astfel a inceput distrugerea industriei romanesti[6].

Incompetenta clasei politice din Romani se vede la fiecare pas de-a lungul celor 24 de ani de la revolutie. Tergiversarea privatizarii in anii imediat de dupa 1990 cand Romania nu avea obligatii internationale, corelata cu lipsa de viziune social si economica, incoerenta politcă si haosul legislativ au dus industria socialista supradimensionata si inefcienta unde este azi[7].

Problemele Romaniei vor incepe odata cu conditiile pe care le vor accepta sindicatele din Europa sub presiunea crizei.

Domeniile şi relaţiile sociale vulnerabile. Evoluţia legislaţiei în domeniul privatizării, reorganizării judiciare şi achiziţiilor publice. Legislaţia privatizării reflectă exact evoluţia Guvernării postdecembriste. Legea privatizării societăţilor comerciale[8] este expresia elocventă a evoluţiei gândirii sociale româneşti trecând prin interesele clasei politice în drumul evoluţiei sale spre o pătură capitalistă. Ideile nucleului conducător au evoluat până la acel nivel la care, astăzi, conduc economia naţională spre o economie funcţională de piaţă. Pentru economie de spaţiu nu mai redăm transformările legislaţiei privatizării băncilor.

Astfel, în februarie 2002, Guvernul României a aprobat Ordonanţa Guvernului nr. 25/2002 privind unele măsuri pentru monitorizarea postprivatizare a contractelor de vânzare-cumpărare de acţiuni deţinute de stat la societăţile comerciale, cu modificările şi completările ulterioare[9]. În prezent, este percepută o lipsă de claritate în reglementarea şi tratarea problemelor de postprivatizare legate de obligaţiile contractuale asumate de investitori la achiziţia unei societăţi de la statul român. Pe măsură ce angajamentele asumate de investitori ajung la termen în ceea ce priveşte îndeplinirea lor, mulţi investitori au realizat că relaţia lor cu APAPS devine tensionată şi dificilă din cauza absenţei legislaţiei specifice, politicilor şi liniilor directoare în domeniul post-privatizării. În multe cazuri investitorii au fost obligaţi să folosească mijloace legale precum instanţele şi arbitrajul, pentru a rezolva neînţelegerile cu APAPS.

Implementarea corectă a Ordonanţei nr. 25/2002 va transmite un semnal important investitorilor străini privind faptul că România are intenţii serioase de a crea un mediu investiţional pozitiv şi sănătos.

Consiliul Investitorilor Străini a formulat unele recomandări în Raportul său din luna mai a anului 2002, dintre care amintim:

– APAPS ar trebui să evite litigiile cu cumpărătorii societăţilor privatizate prin utilizarea Ordonanţei nr. 25/2002 ca un mandat pentru rezolvarea litigiilor legate de contracte de privatizare mai degrabă prin negocieri, decât prin mijloace judiciare;

– definirea investiţiilor în cadrul Ordonanţei nr. 25/2002 trebuie să fie extinsă pentru a fi conformă cu standardele internaţionale şi să includă nu numai finanţarea prin participarea la capital, ci şi finanţarea datoriilor şi alte instrumente de investiţii mai sofisticate utilizate de investitori[10].

Situatia economica internationala nu va influenta procedurile de pregatire pentru privatizarea societatilor din portofoliu AVAS, institutia precizand ca pana la sfarsitul anului doreste sa lanseze la privatizare Oltchim, Complex Energetic Craiova, Cuprumin Abrud, IOR Bucuresti.

“Pregatirea unei societati pentru privatizare nu tine, exclusiv, de activitatea si determinarea Autoritatii pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS). Cu toate acestea, procedurile de pregatire pentru privatizarea celorlalte societati comerciale din programul AVAS pentru 2008 sunt in derulare, in diferite stadii. Printre societatile comerciale pe care AVAS doreste sa le lanseze la privatizare pana la sfarsitul anului, mentionam: Oltchim, Complex Energetic Craiova, Cuprumin Abrud, IOR Bucuresti”, au declarat, potrivit NewsIn, reprezentanti ai Autoritatii.

Potrivit datelor AVAS, din cele 60 de societati comerciale la care AVAS detinea pachetul majoritar de actiuni la inceputul anului 2008, cinci dintre acestea au contracte de vanzare-cumparare de actiuni incheiate (Master Bucuresti, Olimp Estival 2000 Olimp, Spid Targu Mures, Recons Iasi, Agromec Rimetea), o societate comerciala se afla in stadiul negocierilor pentru oferta de privatizare (IAR Ghimbav) si doua societati comerciale au anunt pentru ofertele de privatizare (Avioane Craiova, Splai Bucuresti).

Pentru alte patru societati comerciale s-a revocat oferta la solicitarea Comisiei Europene, deoarece ofertele cuprindeau posibile elemente de ajutor de stat (INAR Brasov, Cuprumin Abrud, ISCIR – CERT Bucuresti, ITEC Brazi).Publicitate pe acest site

De asemenea, sunt trei societati comerciale pentru care nu s-a incheiat contract de vanzare-cumparare (Industrializarea Laptelui Bistrita, Casstil Bucuresti, Iprochim Bucuresti), iar alte doua societati comerciale (Baneasa (IPRS) Voluntari si Minbucovina Vatra Dornei) sunt in proces de lichidare. Potrivit AVAS, restul societatilor se afla in diferite stadii premergatoare demararii procesului de privatizare.

“Dupa modificarea cadrului legislativ referitor la privatizarea societatilor comerciale cu profil de cercetare-dezvoltare, societatile comerciale cu acest profil ramase in portofoliul AVAS vor fi lansate la privatizare in cel mai scurt timp posibil”, au mai spus reprezentantii AVAS.

La inceputul lunii august AVAS detinea pachete minoritare de actiuni la 222 de societati comerciale, 44 dintre acestea au fost oferite spre vanzare de la inceputul anului 2008, din care pentru 18 societati au fost incheiate 21 contracte vanzare-cumparare actiuni, iar pentru alte 10 societati care au fost oferite spre vanzare in intervalul 1 ianuarie -30 iunie 2008, nu s-a reusit incheierea de contracte de vanzare-cumparare actiuni din cauza interesului scazut al investitorilor.

Conform informatiilor AVAS, 16 societati sunt in prezent scoase la vanzare sau sunt in curs de publicare a anuntului de vanzare actiuni.

De asemenea, 34 societati (din care 10 societati incluse in programul pe 2008) au fost actionate in instanta pentru netransmiterea documentatiei de privatizare catre AVAS, iar 123 societati au fost identificate cu situatie patrimoniala neclara, nereguli majorare capital social cu valoarea terenurilor, din care 73 societati sunt incluse in programul pe 2008.

La inceputul anului 2008, AVAS a anuntat obiectivele privind procesul de trecere in proprietate privata. Acestea au fost stabilite in functie de portofoliul Autoritatii, in conditiile in care, la inceputul anului 2006, AVAS finalizase privatizarea a peste 90% din societatile pe care le detinea, dar preluase portofoliul OPSPI din domeniul energetic si al apararii, unde legislatia in vigoare nu permitea privatizarea.

Astfel, obiectivele stabilite de AVAS pentru anul 2008 au avut in vedere selectarea societatilor comerciale din portofoliul institutiei care pot fi oferite la privatizare, initierea procedurilor de privatizare pentru societatile din portofoliul AVAS, care fac parte din programul de privatizare, vanzarea pachetelor minoritare cotate la bursa si modificarea legislatiei in conformitate cu cerintele Comisiei Europene.

Dupa fixarea obiectivelor s-a realizat o analiza detaliata a societatilor comerciale neprivatizate din portofoliul AVAS pentru stabilirea strategiilor punctuale de privatizare/declansare a procedurilor de lichidare, prin coroborarea situatiei lor economico-financiare cu interesul manifestat de potentialii investitori.
Societatile minoritare au fost selectate in functie de valoarea de piata, rapiditatea estimata pentru finalizarea contractului de privatizare si volumul tranzactiilor din ultimele sase luni.

Firmele de administrare şi lichidare ju­diciară afirmă că anul acesta şi probabil şi în 2014 numărul de in­sol­venţe din economie va continua să fie la un nivel ridicat, în strânsă corelare cu evo­­luţia portofoliului de credite ne­per­for­mante din bilanţurile băncilor, iar şti­ri­le publi­cate în presa econo­mi­că în fie­ca­re săptămână tre­cută de la înce­pu­tul anului au venit să con­fir­me aceste opinii.

„Băncile au băgat sub preş în toţi aceşti ani dosarele şi au făcut pre­lun­giri de credite să trea­că în anul următor, să nu le afecteze bilanţul, şi unde am ajuns? 17% credite neperformante. Sun­tem în situaţia că societăţi mijlocii şi mari nu mai rezistă pentru că, să vedeţi ce s-a întâmplat: criza nu a vrut să ne asculte ru­găminţile şi nu s-a terminat nici în trei luni, nici în şase luni, nici într-un an, nici în doi şi nici acum. Poţi să rezişti, şi mai rezişti, dar până la urmă te ajunge“ [11] .   

În primele luni ale anului pentru com­panii precum Me­chel Târgovişte, Romet Buzău, Oltchim Râmnicu-Vâlcea, Dobro­gea Grup sau proiectul de bi­rouri Swan din Pipera au fost pro­nun­ţa­te de­ciziile de intrare în insol­ven­ţă, sem­­nale care anunţă un an cel puţin la fel de dificil ca pre­cedentul[12].

„Apreciem că rit­mul intră­ri­lor în insol­venţă în 2013 va fi cel puţin la nivelul anului 2012. Cele mai afec­­tate vor fi fir­me­le din sectorul imobi­liar şi trans­por­turi. În con­ti­nuare vom asista la des­chi­de­rea pro­ce­du­rii in­sol­ven­ţei unor so­cie­tăţi mari în domeniile în care activează“, [13]

Din acest punct de vedere, situaţia s-ar putea îmbunătăţi în următoarea perioadă, în sensul creşterii numărului de firme care încearcă şi reuşesc să se reorganizeze, în condiţiile în care şi creditorii încep să conştien­tize­ze că falimentul şi lichidarea nu re­pre­zintă în toate cazurile soluţia optimă.

„Vom asista la un procent crescut al cererilor de reorgani­za­re în defavoarea celor de faliment. De ase­menea, este de aş­teptat un sprijin cres­cut din partea cre­ditorilor în susţine­rea dosarelor de re­organizare“, [14]

Pentru activele scoase la vânzare se găsesc în prezent extrem de greu cumpărători, deşi pe galantarele lichida­to­rilor au ajuns zeci de fa­brici, terenuri şi proiecte imo­biliare, iar preţurile au fost deja ajustate la va­lori care în perioada de boom ar fi fost con­siderate chilipir.

Referitor la proprietatea publică şi la regimul juridic al acesteia, se impune cu necesitate ca terminologia utilizată în Legea nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, să fie conformă cu prevederile art. 136 din Constituţia României, revizuită, având în vedere diversitatea opiniilor doctrinare exprimate în legătură cu această problemă (domeniu public – proprietate publică, domeniu privat – proprietate privată[15]).

Trebuie menţionat că, potrivit art. 44 alin. (3) din Constituţia revizuită, „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”, iar potrivit art. 5 din Legea nr. 33/1994, „utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes naţional sau de interes local.”

De aceea, considerăm necesar să se prevadă criteriile în baza cărora urmează a se face declararea de uz sau interes public a unor bunuri; totodată, legea proprietăţii publice trebuie să fie modificată în sensul dispunerii ca declararea de uz sau interes public a unui bun să se facă pe cale judecătorească, iar despăgubirea să fie realizată la preţul pieţei din momentul introducerii acţiunii în faţa instanţei.

În ceea priveşte posibilitatea trecerii unor bunuri din patrimoniul unor societăţi comerciale la care statul sau o unitate administrativ – teritorială este acţionar în domeniul public, suntem de părere că actuala formulare este de natură să creeze unele confuzii în aplicarea sa, deoarece nu se precizează:

– modalitatea juridică concretă prin care se va face trecerea în domeniul public a respectivelor bunuri;

– dacă acordul adunării generale a asociaţilor este prealabil sau nu;

– dacă statul sau unitatea administrativ – teritorială are calitatea de acţionar unic sau majoritar.

Considerăm oportun ca transmiterea în administrare şi aprobarea închirierii unui bun proprietate publică să se facă în acelaşi timp, printr-un singur act de decizie, astfel încât punerea în valoare a bunului în cauză să se poată face mult mai eficient, ori ca această transmitere să se facă prin intermediul unui act de decizie de nivel inferior.

Având în vedere faptul că Guvernul reprezintă autoritatea executivă, el nu poate efectua decât acte de administrare asupra domeniului public. Luând în considerare acest aspect, toate actele de dispoziţie, incluzând aici darea în administrare, acordarea de ajutoare de stat, fonduri nerambursabile, transferuri de proprietăţi, primirea de donaţii cu sarcini, trecerea bunurilor din domeniul public în domeniul privat (intrând astfel în circuitul civil), nu pot fi efectuate decât în condiţiile legii organice care reglementează proprietatea publică. Prevederea legală conform căreia „hotărârea de trecere a bunurilor din domeniul public în domeniul privat poate fi atacată, în condiţiile legii, la instanţa de contencios administrativ competentă în a cărei rază teritorială se află bunul” devine inaplicabilă, în condiţiile în care statul rămâne titularul dreptului real asupra bunului respectiv[16].

Menţionăm aici faptul că dispoziţiile art. 73 alin. (3) lit. m) din Constituţie acordă numai Parlamentului dreptul de a stabili regimul juridic general al proprietăţii. În acest sens, legea care reglementează regimul juridic al proprietăţii publice trebuie să stabilească criteriile în baza cărora un bun aparţine proprietăţii publice, precum şi condiţiile în care bunul îşi pierde aceste caracteristici; în lipsa unor asemenea reglementări, orice acte de dispoziţie asupra bunurilor din domeniul public sunt de competenţa strictă a Parlamentului, cu atât mai mult cu cât bunurile proprietate publică sunt inalienabile. Un bun aparţinând domeniului public nu poate pur şi simplu, printr-o hotărâre de Guvern, să iasă din domeniul public şi să treacă în domeniul privat, în acest caz nemaiexistând nici o justificare pentru care bunul intrase anterior în proprietatea publică. Este necesară cel puţin o motivare, urmată de o licitaţie/atribuire după criterii concurenţiale. Ceea ce vrem să subliniem ţine de esenţa şi de caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică, iar o exercitare abuzivă a uneia dintre modalităţile specifice de exercitare a acestui drept (darea în administrare, închirierea, concesionarea, darea în folosinţă gratuită) ar subjuga interesul public unor interese contrare principiului supremaţiei statului de drept.

Legea nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie, în mod necesar, să fie completată cu prevederi care să nu lase loc de abuzuri şi să consfinţească regimul juridic al proprietăţii publice reglementat de Constituţie.

În ceea ce priveşte evaluarea bunurilor proprietate publică, se impune respectarea standardelor internaţionale de contabilitate:

– determinarea valorii de utilitate poate fi necesară doar în efectuarea operaţiunilor patrimoniale;

– pot fi utilizate, în acest scop, valoarea nominală, valoarea de intrare, ca valori contabile;

– trebuie ca, iniţial, să fie stabilită valoarea de piaţă (de către un auditor exterior deţinătorului bunului, un evaluator autorizat, în formularea din anul 2003), iar abia după această operaţiune se poate trece bunul din domeniul public în domeniul privat sau poate fi dat în administrare, concesionat ori închiriat.

În ceea ce priveşte inventarierea bunurilor care sunt proprietate publică, suntem de părere că este necesar să se urmeze o procedură unitară, indiferent de titularul dreptului de proprietate.

Potrivit actualei reglementări se înţelege că bunurile proprietate publică a statului au acest regim juridic prin simplul efect al întocmirii inventarului, în timp ce pentru bunurile proprietate publică locală confirmarea acestui regim juridic urmează a se face prin hotărâre a Guvernului (art. 20 şi 21 din lege).

Lipsa unui statut clar, satisfăcător, al proprietăţii a favorizat extinderea corupţiei într-o perioadă în care România se afla în plin proces de tranziţie, în loc de restabilirea dreptului de proprietate având loc o redistribuire a avuţiei naţionale, ceea ce a determinat, în cele din urmă, şi condamnarea României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cauze intentate de persoane fizice române cărora le-a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor prevăzut în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale[17].

Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată că nu este de datoria sa să analizeze temeinicia motivului întemeiat pe neconstituţionalitatea decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, această sarcină aparţinând instanţelor naţionale. Cu toate acestea, ea observă că această analiză era decisivă pentru soluţionarea procedurii. Într-adevăr, dacă tribunalul sau curtea de apel ar fi considerat acest mijloc ca fiind întemeiat, ele ar fi constatat în mod necesar lipsa unui transfer de proprietate valabil şi ar fi obligat statul să-i restituie reclamantului bunul aflat în litigiu.

Analiza acestui motiv era cu atât mai justificată cu cât art. 36 alin. 5 din Legea nr. 18/1991 dispune restituirea bunurilor naţionalizate în baza Decretului nr. 712/1966. Mai mult, art. 6 din Legea nr. 213/1998 impune un control judiciar al constituţionalităţii transferurilor bunurilor în patrimoniul statului intervenite în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Or, trebuie constatat că un astfel de control nu a avut loc în speţă.

Având în vedere incidenţa decisivă a motivului întemeiat pe neconstituţionalitatea decretelor nr. 218/1960 şi nr. 712/1966, Curtea apreciază că el impunea din partea tribunalului şi a curţii de apel un răspuns specific şi explicit. În lipsa unui astfel de răspuns, este imposibil de stabilit dacă aceste instanţe l-au neglijat pur şi simplu sau dacă au vrut să-l respingă, şi, dacă da, din ce motive (a se vedea, mutatis mutandis, Ruiz Torija şi Hiro Balani, p. 12, § 30, şi p. 30, § 28).

Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că acţiunea reclamantului în procedura de revendicare nu a fost echitabilă. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie.[18]

Curtea a subliniat în repetate rânduri că art. 1 din Protocolul nr. 1 conţine 3 norme distincte: prima normă, prevăzută în prima teză a primului paragraf, este de natură generală şi enunţă principiul respectării bunurilor; a doua normă, inclusă în a doua teză a primului paragraf, reglementează privarea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; a treia normă, menţionată în al doilea paragraf, recunoaşte că statele contractante au dreptul, printre altele, de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general. Aceste norme nu sunt totuşi fără legătură între ele. A doua şi a treia normă privesc cazurile speciale de ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor şi ar trebui interpretate aşadar prin prisma principiului formulat în prima normă [a se vedea, printre altele, James şi alţii împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1986, pct. 37, seria A nr. 98, care reiterează parţial principiile stabilite de Curte în Hotărârea Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, 23 septembrie 1982, pct. 61, seria A nr. 52; a se vedea, de asemenea, Cauza Broniowski împotriva Poloniei (MC) nr. 31.443/96, pct. 134, CEDO 2004-V, şi Hutten-Czapska, citată anterior, pct. 157].

Curtea a hotărât anterior că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 reglementează folosinţa bunurilor, ceea ce intră sub incidenţa art. 1 § 2 din Protocolul nr. 1 (Radovici şi Stănescu împotriva României, citată anterior, pct. 74).

Curtea subliniază că a mai examinat anterior plângeri similare şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea Radovici şi Stănescu împotriva României, citată anterior, Burzo împotriva României, nr. 75.240/01, 4 martie 2008, Popescu şi Toader împotriva României, nr. 27.086/02, 8 martie 2007, Arsenovici împotriva României, nr. 77.210/01, 7 februarie 2008). Curtea nu constată circumstanţe deosebite în cazul de faţă care să necesite abaterea de la jurisprudenţa consacrată. Reclamanţii în cererile de faţă au fost obligaţi, de asemenea, să suporte restrângerea dreptului lor la folosinţa bunurilor ca urmare a legislaţiei defectuoase şi a lacunelor normative existente în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe.

Reclamanţii au susţinut faptul că reglementările interne privind raporturile dintre proprietari şi chiriaşi, împreună cu hotărârile instanţelor interne pronunţate în acest temei, au încălcat drepturile lor de proprietate

Guvernul a recunoscut faptul că refuzul instanţelor interne de a admite acţiunea în evacuarea chiriaşilor a constituit o ingerinţă în dreptul reclamanţilor de folosinţă a proprietăţii lor, ceea ce echivala cu reglementarea folosinţei bunurilor. Instanţele au considerat că ingerinţa era prevăzută de lege, urmărea un scop legitim de interes general şi nu era disproporţionată faţă de scopul respectiv.

Guvernul a evidenţiat diferenţele dintre prezenta cauză şi Hutten-Czapska împotriva Poloniei [(MC) nr. 35.014/97, CEDO 2006-VIII], explicând următoarele: prelungirea legală a contractelor de închiriere în litigiu a fost limitată la 5 ani; proprietarii avuseseră libertatea de a negocia valoarea chiriei cu chiriaşii, în anumite condiţii; iar costul întreţinerii imobilului, conform Legii locuinţei nr. 114/1996, se împărţea între proprietari şi chiriaşi, aceştia din urmă având obligaţia de a acoperi costul reparaţiilor în cazul în care imobilul era avariat în urma folosirii lui necorespunzătoare.

Făcând trimitere la Robitu împotriva României (nr. 33.352/96, decizia Comisiei din 20 mai 1998, nepublicată), Guvernul a considerat că prelungirea legală a contractelor de închiriere – prevăzută în ordonanţă şi menţionată în prezenta cauză de către instanţele interne sesizate cu soluţionarea acţiunilor pentru evacuarea chiriaşilor – urmărea un scop legitim de interes general, şi anume apărarea intereselor chiriaşilor într-un context al insuficienţei locuinţelor cu chirii ieftine. Această prelungire legală, în opinia Guvernului, constituia un just echilibru între interesul general al comunităţii şi cerinţele apărării drepturilor fundamentale ale persoanelor.

În consecinţă, a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie ca urmare a ingerinţei în dreptul reclamanţilor la respectarea bunurilor lor[19].

John Nellis a fost unul dintre artizanii politicilor adoptate de Banca Mondială în ajutorul acordat ţărilor postcomuniste în procesul de privatizare. Aflat la o conferinţă a Băncii Mondiale la Washington în calitate de consultant independent, Nellis a acordat un interviu unui ziar central[20].

„- Din experienţa dvs. cu procesul de privatizare prin care a trecut România, care au fost greşelile majore?

– Au fost făcute două greşeli. Prima, de partea Guvernanţilor români la începutul tranziţiei, care au căutat o formă de a introduce privatizarea fără pierderi politice. A doua greşeală a fost făcută de cei care i-au ajutat – experţii Băncii Mondiale, consilierii şi economiştii externi, Guvernele statelor UE şi SUA –, care au crezut că pot introduce proprietatea privată foarte rapid, fără să se preocupe foarte mult de crearea altor instituţii care să asigure buna funcţionare a proprietăţii private. Aşa că, pe de o parte, Guvernul a vrut o privatizare nedureroasă, iar finanţatorii şi experţii străini o formă foarte rapidă de privatizare. Din acest motiv au apărut în România tot felul de scheme dubioase de îmbogăţire – cum au fost acele fonduri de investiţii private ce au dat faliment foarte repede. În plus, finanţatorii externi condiţionau acordarea de împrumuturi nerambursabile de un anumit număr de privatizări. A fost un entuziasm excesiv pentru privatizări, fără a se lua în considerare faptul că pieţele nu pot funcţiona corect pentru că nu există la baza nişte instituţii solide. Când privatizezi într-un sistem legal încă legat de regimul comunist, în care nu au existat coduri comerciale, fără tradiţia aplicării contractelor comerciale, fără a stabili reguli clare despre ceea ce e permis şi ce nu în economia de piaţă, multe persoane obţin beneficii, nu neapărat ilegale, pentru că legile permiteau, dar cu siguranţă injuste.

– Legile au fost făcute tocmai pentru că acele persoane să poată profita – clientelismul politic e şi azi o problemă în România.

– Da, cu siguranţă. Este un fenomen care nu a apărut doar în România, ci în multe alte ţări aflate în tranziţie – Rusia, Cehia, Slovacia. La mijlocul anilor ‘90, când am fost în România, Guvernul era foarte rezervat faţă de privatizări. Asta spre deosebire de alte state est-europene, care au privatizat foarte rapid şi care, deşi au o amintire negativă legată de privatizările imorale şi dăunătoare societăţii –, spun acum „gata, a trecut, acum suntem în sistemul economiei de piaţă şi nu ne mai întoarcem la ce a fost înainte”. România a fost mai lentă – marile privatizări au avut loc recent, dar poate pe undeva a fost mai bine aşa, pentru că licitaţiile au avut loc cu mai mulţi ofertanţi, iar preţul obţinut a fost mai mare decât, spre exemplu, în Rusia, unde privatizările au fost dezastruoase pentru că întreprinderile au fost preluate de oameni din interior.

– Credeţi că presiunea dinspre UE şi alte organisme internaţionale a fost prea mică sau tardivă în ce priveşte buna funcţionare a statului de drept, combaterea corupţiei şi aplicarea legilor?

– Presiunea UE a fost cu siguranţă o forţă pozitivă, chiar dacă tardivă, care a ajutat pe termen lung. Dar ceea ce vedem acum, după aderare, e că presiunea de a reforma instituţiile s-a oprit. şi cred că trebuie să fiţi iarăşi cu garda sus în această privinţă. Presiunea trebuie să vină din interiorul României. Desigur că acest gen de presiune nu se cultivă peste noapte, ci evoluează treptat din forţele politice ale societăţii. Dar începutul e bun, datorită rezultatelor obţinute pentru aderarea la UE.

– Avem un Guvern liberal, dar avem şi politici mai degrabă populiste – cum ar fi recenta lege privind majorarea pensiilor. Sechele comuniste sau simple „pomeni electorale”?

– Trebuie să spun că nu cunosc multe detalii despre scena politică românească actuală şi despre politicile adoptate de Guvern. Pe de altă parte, categoric că România, la fel ca şi celelalte ţări din regiune, suportă încă şi va mai suporta consecinţele moştenirii comuniste. Cred că vom vedea un clivaj mare între percepţia vechii generaţii şi a noii generaţii. Tinerii care au crescut în capitalism şi cu modelul european au aşteptări diferite faţă de ceea ce vor să facă în viaţă şi ceea ce statul trebuie să facă pentru ei. Generaţia mai în vârsta are o viziune diferită şi va trece probabil o generaţie până când moştenirea trecutului se va stinge.

– În lucrările dvs. din anii ’90 eraţi foarte entuziast cu privire la succesul ţărilor care şi-au privatizat activele statului. Sunteţi la fel de optimist acum, mai ales dacă ne uităm la Rusia sau Venezuela, care renaţionalizează companiile energetice?

– Da, recunosc că am împărtăşit şi eu optimismul excesiv al observatorilor externi din anii ’90. Dar trebuie să spun că am început să am dubii destul de devreme. În 1999 am scris o lucrare intitulată „Timpul să regândim privatizările din economiile în tranziţie”, în care argumentam că entuziasmul nostru iniţial nu era justificat şi că în unele privinţe ne-am mişcat prea mult şi prea repede. Asta nu înseamnă că nu trebuia privatizat, subliniez încă o dată, ci trebuia acordată mai multă atenţie instituţiilor statului de drept. Singurul motiv pentru care Rusia îşi permite acum să renaţionalizeze este acelaşi cu al Venezuelei: pentru că au profituri de miliarde de dolari din petrol, care le permit sa subvenţioneze ineficienţele şi pierderile concernelor de stat. Dar ţări ca România, Bulgaria sau Cehia, care nu au asemenea resurse, nu-şi pot permite să renaţionalizeze întreprinderile.”

Premise exterioare actului de justiţie. Captaţia statului. Procesul de privatizare a fost văzut deseori în presă ca o sursă de corupţie la toate nivelurile. Modul în care s-a făcut privatizarea unor societăţi a ridicat şi continuă să ridice semne de întrebare. În această categorie intră privatizarea unor societăţi precum Romtelecom, Sidex, Combinatul Siderurgic Reşiţa, IPRS Băneasa, Balneoclimaterica Sovata, Petrom etc.

Cu toate acestea, în pofida nenumăratelor articole de presă, până în prezent nu există cazuri importante în care să se fi dovedit fraude comise de funcţionarii statului însărcinaţi cu privatizarea^[21].

Fenomenul insolvenţelor nu a ocolit niciun judeţ din România în ultimii cinci ani, perioadă în care la fiecare 200 de locuitori ai ţării o firmă a intrat în incapacitate de plată.

Cei aproximativ 2.300 de prac­ti­cieni în insolvenţă din Ro­mâ­nia au avut de gestio­nat în ultimii cinci ani peste 90.000 de dosare ale unor fir­me ajun­se în incapacitate de plată, ceea ce în­seamnă că fiecare prac­ti­­cian, fie el avo­cat, econo­mist sau inginer, a avut, în me­die, pâi­­­nea şi cuţitul pentru aproa­pe 40 de com­panii, de la buticul si­tuat la parterul blo­cului la mal­luri, proiecte cu sute de apar­­tamente sau giganţi indus­triali ca Hidroelectrica[22].

Reprezentanţii Casei de Insolvenţă Transilvania (CITR), în portofoliul căreia se află companii precum Rom­strade, Piritex sau Leonar­do, au încercat să anticipeze evo­luţia numărului de insolvenţe în următorii doi ani printr-o corelaţie cu creditele restante la bănci.

Astfel, practicienii au luat ca punct de por­nire sfârşitul anului 2008, când rata creditelor res­tante era de 1,41% la un vo­lum de fi­nan­­ţări acordate com­paniilor de 23 mld. euro.

La sfârşitul anului trecut, creditele acor­date companiilor au ajuns la 28,1 mld. euro, în timp ce împrumu­tu­rile res­tan­te au ajuns la 12,58%. În ultimele şa­se luni ale anului trecut media de creş­tere a creditelor restante a fost de 0,27% pe lună, iar practicienii CITR progno­zea­ză că această cadenţă se va menţine pâ­nă la finalul anului 2014, când cre­di­te­le restante ar putea depăşi 19% din fi­nan­­ţările acordate de bănci companiilor.

Luând în calcul o medie de 50 de angajaţi per companie, insolvenţele din următorii doi ani ar putea afecta direct apro­ximativ 23.000 de salariaţi, iar prin­tr-un „efect de domino“ consecin­ţele aces­tei situaţii ar putea fi chiar mai tragice.

Cu alte cuvinte, mediul de afaceri local a traversat deja aproape cinci ani în care beculeţul roşul cu „alertă de insolvenţă“ a fost aproape în perma­nenţă aprins într-un colţ de monitor, dar nici situaţia următorilor doi ani nu se prezintă deocamdată „roz“.

Şocurile din industrie se ţin lanţ: Oltchim, Arpechim, Mechel, iar guvernul nu găseşte soluţii. Unde este industria românească după 20 de ani de privatizare şi reformă?

Oprirea activităţii la Oltchim, posibila demolare a Arpechim, amenin­ţa­rea cu închiderea a unui grup siderurgic cu peste 6.000 de angajaţi – Mechel, aduc în discuţie ceea ce s-a întâmplat cu industria românească în ultimii 20 de ani.

Datele publicate  de Statistică arată o scădere a industriei în trimestrul IV din 2012 cu 2,4% faţă de aceeaşi perioadă de anul trecut, în condiţiile în care în 2010, 2011 şi primele trei sferturi din 2012 a fost necontenit pe creştere. Cea mai mare parte a întreprinderilor de stat au fost privatizate, dar, privatizate sau nu, cu capital privat românesc sau străin, puţine companii industriale au rezistat în România, iar acum cel mai important sector din economie trece printr-un nou val de închideri.

Ce se va alege de industria românească în acest ritm şi ce se mai poate face, dacă se mai poate face ceva? De ce am ajuns aici?

“În 1989 România era a patra ţară din lume care încerca să producă totul la nivel intern şi când încerci să produci tot nu poţi să le faci performante. Industria electronică din România a fost prima care a dispărut după ’89, într-un an, pentru că au venit Sony, Philips, Panasonic cu preţuri mai mici şi o calitate superioară şi au ras tot. Platforma de tuburi de la Pipera şi altele au dispărut. Noi nu ţineam cont de costuri până în 1989 şi nu aveam o piaţă concurenţială. Pe noi ne-a lovit mai puternic decât alte state precum Cehia sau Polonia pentru că economiile acestora aveau o oarecare deschidere înainte de liberalizarea pieţei”,[23]

“Noi aveam în plan să facem cinci centrale nucleare la Cernavodă. După 1990 banii de investiţii s-au risipit, s-au dus pe protecţie socială şi pe altele în loc să se facă căi ferate, metrou şi să dea de lucru la oameni.

S-au făcut trei staţii de metrou în 23 de ani. Noi am vrut să fim unici şi să facem totul când toate investiţiile pe care le-am făcut după ’89 trebuiau să fie în armonie cu Europa şi cu toată lumea”, consideră Petru Ianc .

În timp ce unii specialişti spun că de vină a fost lipsa de viziune a statului şi politicile industriale, alţii cred că nu acestea au fost principala problemă. “Este ideal să ai politici industriale, dar nu m-aş aventura. A gândi că statul are viziu­ne şi să investească în Oltchim când alţii închid şi arabii investesc în capacităţi foarte mari mi se pare aventuros.

El spune că înainte de ’89 firmele aveau un puternic rol de protecţie socială, iar locurile de muncă au dispărut în urma eficientizării Aveam economii intensive în forţă de muncă, dar am ră­mas descoperiţi la capital. Când am pornit liberalizarea eco­nomiei, nu am avut instituţii puternice anticorupţie şi fiecare a furat cât a putut.  .[24]

Pe de altă parte, închiderile de uzine au avut un impact puternic social şi nefavorabil asupra oraşelor şi industriile care au mai rămas sunt puţine la număr.

Cazul recent al muncitorului de la Mechel Câmpia Turzii care s-a sinucis pentru că nu-şi mai putea plăti ratele la bancă arată disperarea oamenilor care rămân fără locuri de muncă în oraşe în care în afară de o fabrică sau două mai mari există foarte puţine oportunităţi de angajare.

“Combinatul de oţeluri speciale de la Târgovişte a fost concepută în anii ’70 pentru că aveam o industrie de armament foarte dezvoltată, aveam fabrici de rulmenţi, camioane şi automobile, toate consumând oţeluri speciale. După ’90 toate au dat faliment şi combinatul a ajuns să producă oţel beton, care este cel mai ordinar produs al siderurgiei” [25]

Există desigur şi exemple de privatizări care au avut rezultate bune, cum ar fi Dacia, Aerostar, Silcotub şi Azomureş, companii care au reuşit să rămână pe piaţă, să se impună şi să creeze noi locuri de muncă şi să contribuie la creşterea economică a României.

“În situaţia în care încerci peste noapte să faci ceea ce nu s-a făcut în timp nu cred că este măsura cea mai bună. Din punctul meu de vedere foarte multe se datorează politicilor greşite aplicate de instituţiile care s-au succedat, precum FPS, APAPS şi AVAS. Dacă ne uităm înapoi în istorie, vom constata că noi ne-am bătut joc de sectorul industrial. Toate activităţile acestor combinate erau profitabile şi ar fi adăugat foarte multă valoare adăugată în prezent. Siderca Călăraşi, spre exem­plu, combinatul[26]

Astra Vagoane Arad a intrat în insolvenţă, odată cu grupul IRS [27].

În Reşiţa numai disponibilizările de la producătorul de utilaj greu UCM Reşiţa şi combinatul siderurgic TMK Reşiţa au lăsat pe drumuri circa 22.500 de oameni.

UCM Reşiţa a intrat în 2011 în insolvenţă [28] .

Industria Sârmei Câmpia Turzii a fost deţinută până recent de Mechel. Afacerile acestei companii includ patru segmente: minerit, siderurgie, feroaliaje și putere. Mechel asociază producători de cărbune, minereu de fier, nichel concentrat, ferosiliciu din oțel, FEROCROM, laminate, produse, hardware, energie electrica si termica[29].

Mechel Câmpia Turzii   este un combinat siderurgic unde se producea sârmă, plase de sârmă şi oţel beton. Combinatul a fost privatizat în 2003 şi a fost preluat pentru suma de 27,2 mil. euro de către firma Conares Trading din Elveţia, care a devenit ulterior parte a grupului rus Mechel. La privatizare în combinat lucrau 5.600 de oameni, iar în prezent la Câmpia Turzii au mai rămas circa 300 de muncitori în urma disponibilizărilor. Deşi ruşii şi-au îndeplinit condiţiile din contractul de privatizare,  Mechel a închis majoritatea capacităţilor de producţie din cauza condiţiilor de piaţă nefavorabile şi a vândut combinatul în prima parte a anului 2013 către firma Invest Nikarom. În prezent combinatul este oprit şi situaţia acestuia este incertă.

Phoenix Baia Mare este o fabrică de rafinare a cuprului, una dintre cele mai mari din România, cu o capacitate de 40.000 de tone de catoade. Fabrica a fost privatizată în 1999 de APAPS şi preluată de firma britanică Allied Deals, care la acea vreme a preluat şi producătorul din sectorul cuprului Elcond Zalău. În prima parte a anului 2002 Alliend Deals a intrat în faliment, iar în primăvara anului 2003 cele două fabrici au fost preluate cu 3,6 mil. dolari de doi foşti bancheri, care le-au fuzionat şi au format Cuprom România. De la circa 2.900 de salariaţi în 1999 la Phoenix Baia Mare şi alţi 3.000 de angajaţi la Elcond Zalău până în 2003 în cele două fabrici mai lucrau în total doar 730 de oameni.

Cuprom SA este cea mai mare companie producatore de cupru din Romania si una dintre cele mai mari din Estul Europei, care detine facilitati de productie pentru topirea, rafinarea, laminarea, trefilarea, toronarea si emailarea cuprului.

Cuprom SA este unicul producator de cupru electrolitic, sârma turnata si laminata si conductoare emailate din România.

Activitatea firmei consta in reciclarea, rafinarea si transformarea cuprului. Produsele   sunt certificate ISO 9001:2000, ISO/TS 16949: 2002 si EN ISO 14001:2004. Obiectivul   este sa se mentină pozitia de lider, diversificandu-se continuu activitatea, cautand noi oportunitati de dezvoltare[30].

Cuprom a intrat în insolvenţă la finele anului 2008 în urma unor pierderi semnificative cauzate de fluctuaţii ale preţului cuprului şi ulterior firma a intrat în lichidare.

Astra Vagoane Arad este cel mai mare producător de vagoane din România şi avea în 1989 circa 16.000 de salariaţi. În anul 1999, când a fost privatizată şi preluată de grupul Trinity Industries, compania mai avea 2.500 de angajaţi. Trinity a preluat fabrica pentru 50 mil. dolari şi s-a angajat să investească alte 50 mil. dolari în companie. În urma restructurărilor la nivel de grup în 2002 Trinity a vândut fabrica grupului International Railway Systems, pentru un preţ de lichidare de 30 mil. dolari, tranzacţie care includea mai multe fabrici de fabrici şi active. Până în 2008 afacerile Astra Vagoane au crescut de mai multe ori şi au ajuns la 594 mil. lei (134 mil. euro), însă din cauza lipsei de comenzi grupul IRS a intrat în insolvenţă odată cu compania din Arad, iar din companie au fost disponibilizaţi circa 800 de salariaţi. Astăzi Astra Vagoane este deţinută de firma nemţească Astra Rail Management.

International Railway Systems – membrii Astra Vagoane Arad, Meva SA si Romvag Caracal, toate cele trei companii in insolventa din anul 2010, au fost preluate de peste 30 de milioane de euro printr-un joint-venture, inclusiv două societăți cu sediul în Germania și Țările de Jos.

“Tranzacția reprezintă o măsură de recuperare,  a integrat: infuzie de capital, accesul pe piață, echipa de management și de sprijin din partea creditorilor. Am evita astfel oprirea a trei companii și tăierea  de peste 1.500 de locuri de muncă “,[31] Suma de peste 30 de milioane EUR vor intra în conturile creditorilor, RBS Bank, ING, Citibank Europe si Piraeus Bank, care a creditat dezvoltarea fabricilor de 120 de milioane EUR.
Activele celor trei fabrici au fost transferate către o alta companie, numita Astra Rail Industries, deținută de Astra feroviar Management BV cu sediul în Țările de Jos, cu o pondere de 95% și de Astra management feroviar cu sediul în Germania, cu 5%,  [32].

Înainte de Revoluţie la Combinatul Siderurgic Hunedoara lucrau peste 20.000 de oameni. În 2003, când a fost privatizat, mai avea 2.200 de salariaţi, iar din aceştia în 2011 mai lucrau 683 de oameni. Pe fondul crizei fabrica din Hunedoara a raportat pierderi semnificative în ultimii ani care au determinat grupul ArcelorMittal[33] să aducă în companie o sumă record, de 350 mil. lei (80 mil. euro). Din această sumă circa 50 mil. euro au fost investiţi într-o nouă linie pentru producţia de europrofile care a fost pusă în funcţiune recent. ArcelorMittal Hunedoara a închis anul 2011 cu pierderi de 19,8 mil. lei (4,5 mil. euro) şi a avut afaceri de 388 mil. lei (89 mil. euro)[34]

Uzina Constructoare de Maşini (UCM) Reşiţa este un producător de utilaje grele care înainte de 1990 avea 15.000 de salariaţi. Firma a fost privatizată în 2003 de APAPS, când la conducerea instituţiei se afla Ovidiu Muşetescu, şi a fost cumpărată cu 13,1 mil. euro de către elveţienii de la INET AG Elveţia. După privatizare compania s-a menţinut mai mult pe pierdere, iar în urma unui scandal de returnare ilegală a TVA compania a raportat pierderi de mai multe zeci de milioane de euro, fiind nevoită să-şi declare insolvenţa. Astăzi uzina mai are 2.000 de salariaţi şi este administrată judiciar de Euro Insol, care a readus-o pe profit[35].

Combinatul Siderurgic Reşiţa avea înainte de 1990 aproape 10.400 de salariaţi. În septembrie 2000, Fondul Proprietăţii de Stat a încheiat contractul de privatizare a societăţii cu firma americană Noble Ventures. Guvernul era condus atunci de Mugur Isărescu. Ulterior s-a dovedit că americanii nu aveau banii promişi pentru investiţii şi nici măcar să plătească acţiunile, astfel că în 2003 contractul a fost anulat. Între timp, însă situaţia companiei s-a înrăutăţit şi mii de oameni au rămas fără locuri de muncă. În 2004 statul a vândut pachetul majoritar de acţiuni către grupul rus TMK pentru un euro. Ruşii au făcut investiţii şi continuă producţia, iar în 2011 au avut profit. În combinat mai lucrează 780 de salariaţi.[36]

Oltchim Râmnicu Vâlcea era cel mai mare combinat chimic din România şi avea înainte de 1999 circa 7.300 de angajaţi. De-a lungul timpului au existat nenumărate tentative de privatizare, însă compania a rămas în portofoliul statului. Compania a fost condusă timp de 20 de ani de Constantin Roibu, care a realizat mai multe investiţii cu preţul unor împrumuturi la bănci. Combinatul s-a menţinut pe un uşor profit până în 2007, când Petrom a decis să închidă secţia din cadrul Arpechim care asigura materia primă de bază pentru Oltchim, fapt pentru care combinatul a funcţionat ulterior la subcapacitate şi a produs pierderi majore. În 2009 Oltchim a preluat secţia de petrochimie de la Piteşti, dar nu a mai avut bani pentru repornirea acesteia, astfel că în 2012 sub presiunea datoriilor de peste 800 mil. euro şi-a anunţat insolvenţa, moment în care în companie mai lucrau 3.300 de salariaţi.[37]

Electroputere Craiova (EPT) care de-a lungul istoriei a produs 2.400 de locomotive diesel şi peste 1.000 de locomotive electrice şi asigura în anul 1999 locurile de muncă a circa 5.800 de oameni a rămas mai mult o amintire. După anul 2001 compania care se afla în portofoliul statului a început să raporteze pierderi şi din cauză că reprezenta o povară pentru buget a fost privatizată în anul 2007 de către Teodor Atanasiu, preşedintele AVAS, şi preluată de grupul Al-Arrab care promisese să crească de cinci ori vânzările şi să dezvolte activitatea de producţie a locomotivelor. Arabii au plătit 2,3 mil. euro pe pachetul de acţiuni al Electroputere, în 2010 au vândut active ale companiei de 30 mil. euro şi în 2012 au renunţat definitiv la producţia de locomotive. În plus, compania a raportat în fiecare an pierderi după privatizare, iar de la 2.550 de angajaţi au mai rămas circa 1.000 de oameni în companie[38].

Alro Slatina este cea mai mare companie din sectorul metalurgiei neferoase din România. Privatizarea companiei este una controversată pentru că ruşii au cumpărat de pe bursă un pachet de circa 40% din acţiuni, iar în anul 2002 statul, care deţinea controlul companiei la acel moment, le-a vândut o participaţie de circa 10% din acţiuni suficientă pentru ca grupul rus să preia controlul. În urma majorărilor de capital ulteriore, participaţia statului s-a diluat, iar grupul Vimetco a ajuns să deţină aproape 90% din acţiuni. Ruşii au făcut profituri semnificative după privatizare pe fondul investiţiilor realizate, dar mai ales ca urmare a unui preţ scăzut la energie de la Hidroelectrica. În 2012 Hidroelectrica, care a intrat în insolvenţă, a renegociat contractul şi Alro a raportat în acelaşi an primele pierderi. Vimetco a investit circa 600 mil. dolari în compania românească, însă cu profiturile de la Alro a finanţat o parte din construcţia a trei combinate de aluminiu în China. De la 3.700 de salariaţi, câţi avea la privatizare, în Alro mai lucrează în prezent circa 2.500 de oameni [39].

Aro Câmpulung, unul dintre simbolurile industriei româneşti şi singura fabrică care producea maşini de teren în România exportând 90% din producţie înainte de ’89, a fost privatizată în anul 2003 şi preluată de firma americană Cross Lander,   Cross Lander a plătit pe pachetul majoritar de acţiuni al Aro suma de 150.000 de dolari şi a beneficiat de ştergerea datoriilor la bugetul de stat, Aro a intrat în faliment în 2006. Aro înregistra pierderi de câteva zeci de milioane de lei anual şi înainte şi după privatizare[40].

Producătorul de ţevi ArcelorMittal Tubular Products Roman (fostul Petrotub) a fost privatizat în anul 2004, Combinatul a fost preluat de grupul Mittal pentru suma de 6 milioane de dolari, a beneficiat de ştergerea datoriilor la privatizare şi investiţiile asumate s-au cifrat la 77 de milioane de dolari. În anul 2011 ArcelorMittal Roman a avut afaceri de 748 mil. lei (171 mil. euro) şi o pierdere de 26,4 mil. lei (6 mil. euro)[41].

Fortus Iaşi avea 15.000 de angajaţi şi se axa pe producţia de maşini şi utilaje de mari dimensiuni, precum părţi sub presiune. Compania se adresa unor industrii diverse, precum cea navală, industriei hidro sau sectoarelor de rafinare şi petrochimie. Fortus Iaşi a ajuns să fie deţinută de ruşii de la Atom Stroi prin intermediul Metalexportimport. În 2008, pe fondul nerealizării investiţiilor la care se angajase, AVAS a desfiinţat contractul de privatizare şi firma a revenit în portofoliul statului.  Fortus a intrat în faliment în 2012[42].

În 2004 Tractorul Braşov a fost la un pas de a fi privatizată şi preluată de italienii de la Landini, însă în urma tergiversărilor nu a mai avut loc, iar situaţia companiei a continuat să se deterioreze, în 2007 declarându-şi falimentul. Activele uzinei au fost achiziţionate în acelaşi an pentru suma de 92 mil. euro de firma imobiliară Flavus Invest Bucureşti, controlată de fondul britanic de investiţii Centerra Capital Partner[43].

Rulmentul Braşov a fost scoasă la privatizare de 13 ori după 1990, fără succes însă, astfel că pe fondul agravării situaţiei financiare a companiei care adunase datorii de 245 mil. lei, în 2007 şi-a declarat falimentul, moment în care au fost concediaţi şi cei 2.000 de salariaţi care mai lucrau în companie.  Rulmentul s-a menţinut pe profit până în anul 2002, când a raportat pierderi de 2,6 mil. lei la afaceri de 118,8 mil. lei, moment la care compania a început să înregistreze pierderi din ce în ce mai mari.

În 2008 Roman Braşov (Întreprinderea de Autocamioane Braşov sau Uzina Steagul Roşu)  mai avea la privatizare 8.600 de salariaţi, fiind preluată de Pesaka Astana din Malaiezia pentru suma simbolică de un euro cu promisiunea unor investiţii de 50 mil. euro. La scurt timp după privatizare, în 2004,   acţionar principal a devenit Asociaţia Pro Roman Braşov . În companie au mai rămas 450 de salariaţi[44].

Privatizarea combinatului siderurgic ArcelorMittal Galaţi (fostul Ispat Sidex),   cu pierderi de un milion de dolari pe zi înainte de privatizare,   a ajuns pe profit după ce a fost preluată de indianul Laksmi Mittal.  Profiturile realizate de combinat în primii ani după privatizare au fost anulate de pierderile cumulate după anul 2008 pe fondul crizei, care au depăşit 600 mil. euro.

Conducerea ArcelorMittal Galaţi, cel mai mare combinat siderurgic controlat de miliardarul Lakshmi Mittal, şi-a anunţat intenţia de a mai demola unul dintre cele cinci furnale care existau în momentul privatizării pe platforma industrială de la Galaţi, după ce la finele anului trecut a trimis la fier vechi un alt furnal. „Furnalul nr. 2 nu mai face parte din actuala structură industrială din cauza capacităţii sale mici de producţie, performanţelor tehnice reduse, nivelului scăzut de automatizare şi a impactului mare asupra mediului, comparativ cu furnalele aflate în operare“, spun reprezentanţii ArcelorMittal Galaţi. După demolarea acestor unităţi de producţie combinatul va mai rămâne cu o capacitate maximă de 3 mil. tone de oţel brut, faţă de 5 mil. tone cât avea în 2001 la privatizare[45].

Şantierul Naval Constanţa (SNC) a fost privatizată în 2002 de APAPS şi preluată de firma Resource International din Insulele Marshall.   Ulterior criza financiară a afectat serios activitatea şantierului care nu a mai avut comenzi şi a disponibilizat o mare parte din angajaţi, ajungând la circa 1.350 de salariaţi, iar afacerile au scăzut de circa nouă ori.

Combinatul siderurgic din Călăraşi, redenumit Siderca şi-a anunţat falimentul în anul 2000. În ianuarie 2003 activele viabile ale combinatului au fost preluate de Donasid. Italienii au vândut mai departe compania către liderul în producţia de ţevi la nivel mondial, Tenaris. Mai târziu a integrat activitatea oţelăriei, cu o capacitate de 470.000 de tone, sub umbrela producătorului de ţevi Silcotub Zalău. În acest moment Silcotub este cea mai mecanizată şi profitabilă companie din sectorul siderurgic, realizând în 2011 un profit net de 107,5 mil. lei (25 mil. euro) la afaceri de 1,44 mld. lei (330 mil. euro).   [46]

Turnu SA Turnu Măgurele a fost lichidată în 2004, iar activele au fost preluate de grupul Interagro prin firma Donau Chem. Donau Chem a avut anul trecut afaceri de 19 mil. euro cu 1.021 de salariaţi. [47]

Republica Bucureşti a fost preluată de un consorţiu de patru firme ruseşti. APAPS a decis câteva luni mai târziu să rezilieze contractul după ce cumpărătorul nu şi-a îndeplinit condiţiile şi a disponibilizat muncitorii. În 2008 indienii de la Maharashtra Seamless au preluat activele fabricii pentru un preţ de lichidare de 6,1 mil. euro. Aceştia au luat utilajele de producţie de la Republica şi le-au transferat în India.

Uzinele 23 August (actualul complex Faur)   au fost preluate, la sfârşitul anului 2003, de un consorţiu format din firmele Laminate Bucureşti, Relco Bucureşti, Rafinăria Astra Română Ploieşti şi Begacom Bucureşti, în cadrul unei tranzacţii în valoare de 3,5 mil. euro. În urma unei majorări de capital în valoare de 2,9 mil. euro realizată în 2005,   grupul  Bega  a preluat controlul companiei   La privatizare compania genera pierderi de 74 mil. lei, iar mai apoi a devenit profitabilă, în 2011 raportând un profit de 5,8 mil. lei. Pe de altă parte, activitatea s-a restrâns semnificativ, afacerile ridicându-se în 2011 la 28,2 mil. lei, adică jumătate faţă de momentul privatizării[48].

Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti (IMGB), deşi continuă să fie unul dintre jucătorii de top din industria românească, la IMGB mai lucrează circa 700 de oameni. Firma a fost preluată în 1998 de concernul norvegian – britanic Kvaerner pentru suma simbolică de 1 dolar. În 2006 Kvaerner a vândut-o către grupul coreean Dossan . Firma a raportat pierderi în fiecare an deşi Dossan a investit mai multe zeci de milioane de euro pentru modernizarea acesteia. În 2011 compania a avut pierderi de 19,5 mil. lei la afaceri de 406 mil. lei.[49]

Timpuri Noi a fost privatizată, pachetul de control fiind preluat de salariaţi. După privatizare compania a continuat să raporteze an de an pierderi,  activitatea s-a restrâns , au mai rămas circa 130 de salariaţi şi afacerile firmei s-au învârtit în 2011 în jurul cifrei de 6,5 mil. lei (1,5 mil. euro)[50].

Laminorul Brăila, cu datorii de 57,2 milioane de lei, a intrat în insolvenţă, aceasta fiind a doua fostă companie Mechel care solicită o astfel de măsură.

Cererea de intrare în insolvenţă a fost aprobată marţi de Tribunalul Brăila, potrivit unui comunicat al companiei transmis miercuri Bursei de Valori Bucureşti.

Administratorul judiciar al combinatului este firma RVA Insolvency Specialists din Bucureşti.

Celălalt fost combinat al Mechel, Mechel Târgovişte, a intrat în insolvenţă la sfârşitul lunii februarie.

Grupul rus Mechel a vândut, în februarie, pentru preţul simbolic de 230 de lei (52 euro) cele patru combinate metalurgice pe care le deţinea în România, puternic îndatorate, către firma Invest Nikarom din Bucureşti, controlată de două persoane cu cetăţenie rusă.

Tranzacţia a vizat compania Mechel East Europe Metallurgical Division SRL şi combinatele Ductil Steel Buzău, Ductil Steel Oţelu Roşu, Mechel Câmpia Turzii, Mechel Târgovişte şi Laminorul Brăila.

Istoricul privatizării societăţilor comerciale – Legea nr. 58/1991. În vederea realizării transferului proprietăţii de stat către sectorul privat, în condiţiile asigurării distribuirii echivalentului a 30% din capitalul social al societăţilor comerciale către cetăţenii români îndreptăţiţi, a fost adoptată Legea privatizării societăţilor comerciale, nr. 58 din 14 august 1991[51], care cuprinde reglementări privind vânzarea de acţiuni sau active ale societăţilor comerciale către persoane fizice sau juridice, române sau străine.

Legea a stabilit cadrul juridic corespunzător transferului proprietăţii de stat în proprietatea privată a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice.

În acest scop, prin lege se reglementează:

a) procedura privind distribuirea gratuită de certificate de proprietate către cetăţenii români îndreptăţiţi;

b) metodele de privatizare a societăţilor comerciale;

c) oferirea spre vânzare de acţiuni sau active ale societăţilor comerciale către salariaţii acestora;

d) participarea persoanelor fizice şi a persoanelor juridice, române sau străine, la vânzarea-cumpărarea de acţiuni sau active ale societăţilor comerciale.

Legea se aplica societăţilor comerciale pe acţiuni sau cu răspundere limitată, constituite conform dispoziţiilor capitolului III al Legii nr. 15/1990, precum şi societăţilor comerciale înfiinţate prin asocierea societăţilor comerciale cu acţionar unic statul român, în condiţiile Legii nr. 31/1990 şi unor regii autonome ce se vor transforma, prin hotărâri ale Guvernului, în societăţi comerciale.

Privatizarea societăţilor comerciale se realiza prin transferul gratuit al unei părţi din acţiunile statului şi prin vânzarea acţiunilor rămase după transfer, în condiţiile prezentei legi.

De asemenea, părţi ale patrimoniului unor societăţi comerciale puteau fi înstrăinate sub forma directă a vânzării de active, în condiţiile prevăzute de lege.

Transferul gratuit avea loc pe calea distribuirii de certificate de proprietate.

Certificatele de proprietate erau acţiuni la societăţi comerciale de natură financiară, denumite Fonduri ale Proprietăţii Private.

Deţinătorii certificatelor de proprietate aveau dreptul, în condiţiile prevăzute de lege, să opteze pentru:

a) vânzarea certificatelor de proprietate;

b) schimbarea certificatelor de proprietate în acţiuni, în condiţii de piaţă, la orice societate comercială care urmează a fi privatizată, oricând, într-o perioadă de cel mult cinci ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi;

c) transformarea certificatelor de proprietate, rămase la sfârşitul perioadei de cinci ani, în acţiuni la Fondurile Proprietăţii Private, după organizarea acestora în societăţi comerciale de tipul fondurilor mutuale.

Gestionarea şi vânzarea acţiunilor sau părţilor sociale deţinute de stat se realiza prin intermediul unei instituţii publice, cu caracter comercial şi financiar, denumită Fondul Proprietăţii de Stat.

Articolul 4 din lege dispunea înfiinţarea a cinci Fonduri ale Proprietăţii Private, societăţi comerciale pe acţiuni. Statutul-cadru al Fondurilor Proprietăţii Private se propunea de Guvern şi se aproba de către Parlament.

Fondurile Proprietăţii Private deţin iniţial, în total, 30% din capitalul social al societăţilor comerciale organizate conform prevederilor capitolului III din Legea nr. 15/1990, cu excepţia părţii de capital social al societăţilor comerciale care se privatizează în condiţiile prevăzute de Legea nr. 58/1991.

Distribuirea a 30% din capitalul social al societăţilor comerciale între cele cinci Fonduri ale Proprietăţii Private a fost efectuată de Agenţia Naţională pentru Privatizare.

În calitate de acţionari la societăţile comerciale, Fondurile Proprietăţii Private exercită în raporturile cu acestea toate drepturile şi obligaţiile ce le revin .

Fondurile Proprietăţii Private îndeplinesc următoarele obiective principale:

a) emit certificate de proprietate în condiţiile prevăzute de lege;

b) urmăresc maximizarea profiturilor ce revin deţinătorilor certificatelor de proprietate;

c) examinează şi stabilesc modalităţile de utilizare a certificatelor de proprietate pentru obţinerea de acţiuni ale societăţilor comerciale;

d) asigură servicii de brokeraj, în scopul schimbării certificatelor de proprietate, pe care le-au emis, în acţiuni, pe baza condiţiilor de piaţă;

e) restructurează portofoliul de acţiuni şi efectuează noi investiţii, în vederea maximizării valorii de piaţă a certificatelor de proprietate;

f) iniţiază măsuri de accelerare a privatizării societăţilor comerciale arondate fiecăruia, inclusiv prin vânzarea de acţiuni, indiferent dacă acestea aparţin Fondului Proprietăţii de Stat, şi informează acest fond cu privire la respectivele măsuri.

Fiecare Fond al Proprietăţii Private este condus de un consiliu de administraţie, compus din 7 membri.

Legea prevedea că fiecare Fond al Proprietăţii Private foloseşte veniturile şi profitul realizate, în proporţiile stabilite de consiliul său de administraţie, pentru următoarele scopuri:

a) distribuirea de dividende deţinătorilor de certificate de proprietate;

b) depuneri în conturi purtătoare de dobânzi;

c) acoperirea tuturor cheltuielilor necesare funcţionării şi orice alte operaţiuni comerciale în legătură cu obiectul lor de activitate.

Fondurile Proprietăţii Private îşi desfăşurau activitatea ca societăţi comerciale pe acţiuni, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 58/1991 şi de Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, numai pentru o perioadă de cinci ani. După expirarea acestuia, Fondurile Proprietăţii Private se transformau, prin efectul legii, în societăţi comerciale pe acţiuni de drept comun, de tipul fondurilor mutuale.

Fiecare Fond al Proprietăţii Private emite, la data legii, în mod egal şi gratuit, tuturor cetăţenilor români, cu domiciliul în România, care au împlinit 18 ani până la data de 31 decembrie 1990, câte un certificat de proprietate, titlu de valoare la purtător, cu o valoare nominală determinată de raportul dintre capitalul fiecărui Fond al Proprietăţii Private şi numărul cetăţenilor care au dreptul la certificate de proprietate.

Certificatele de proprietate reprezentau o participare indiviză a cetăţenilor români la Fondurile Proprietăţii Private.

Agenţia Naţională pentru Privatizare avea sarcina să distribuie certificatele de proprietate cu sprijinul organelor locale ale administraţiei publice.

Certificatele de proprietate puteau fi negociate la bursă, în condiţiile prevăzute prin legea de organizare şi funcţionare a bursei de valori.

Certificatele de proprietate pot fi folosite pentru schimbarea în acţiuni ale societăţilor comerciale, cu respectarea procedurilor stabilite de către consiliul de administraţie al fiecărui Fond al Proprietăţii Private.

Potrivit legii, deţinătorii certificatelor de proprietate aveau următoarele drepturi:

a) să primească dividende anuale, care se plătesc în condiţiile şi la datele stabilite de Fondul Proprietăţii Private;

b) să propună acţiuni de îmbunătăţire a activităţii specifice a fiecărui fond, să declanşeze efectuarea controlului financiar de către cenzori sau să solicite, motivat, înlocuirea membrilor consiliului de administraţie, cu condiţia ca propunerile să fie însuşite de deţinătorii a cel puţin 10.000 de certificate de proprietate;

c) să cumpere acţiuni ale societăţilor comerciale care sunt puse în vânzare de Fondul Proprietăţii de Stat, într-un termen limitat, anterior oricăror vânzări publice de acţiuni, cu o reducere de 10% faţă de preţul ofertei publice, într-o perioadă de cinci ani de la data intrării în vigoare a legii, în limita valorii de piaţă a certificatelor deţinute;

d) să obţină din partea Fondurilor Proprietăţii Private servicii de brokeraj pentru schimbarea certificatelor de proprietate în acţiuni, în condiţii de piaţă, la orice societate comercială oferită spre privatizare;

e) orice alte drepturi prevăzute de lege pentru acţionari.

La aceeaşi dată se înfiinţează Fondul Proprietăţii de Stat, instituţie publică cu personalitate juridică, cu caracter comercial şi financiar.

Fondul Proprietăţii de Stat deţine iniţial 70% din capitalul social al societăţilor comerciale organizate conform prevederilor capitolului III din Legea nr. 15/1990, cu excepţia părţii de capital social al societăţilor comerciale care se privatizează în condiţiile prevăzute de Legea nr. 51/1991.

Articolul 25 dispunea că Fondul Proprietăţii de Stat, în calitate de acţionar, exercită cu privire la societăţile comerciale toate drepturile şi obligaţiile ce-i revin din această calitate, potrivit legii.

În acest scop, Fondul Proprietăţii de Stat are următoarele obligaţii principale:

a) ia măsuri pentru reducerea participării statului la capitalul social al societăţilor comerciale, până la privatizarea completă a acestora;

b) defineşte criterii de performanţă minimă pentru aprecierea societăţilor comerciale, precum şi politica privind utilizarea dividendelor ce i se cuvin;

c) ia măsuri pentru restructurarea şi reabilitarea societăţilor comerciale sau, după caz, pentru lichidarea societăţilor comerciale nerentabile;

d) participă la realizarea măsurilor iniţiate de către Fondurile Proprietăţii Private pentru accelerarea procesului de privatizare;

e) îndeplineşte, împreună cu Fondurile Proprietăţii Private, atribuţiile ce revin, potrivit legii, adunării generale a acţionarilor.

Fondul Proprietăţii de Stat îşi desfăşoară activitatea şi ia decizii pe bază de principii comerciale.

Veniturile Fondului Proprietăţii de Stat se folosesc în proporţiile stabilite de consiliul de administraţie, pentru:

a) depunerea în conturi purtătoare de dobânzi;

b) efectuarea de investiţii necesare restructurării, reabilitării şi rentabilizării societăţilor comerciale, fără ca prin respectivele investiţii să se mărească proporţia participării statului la capitalul social al acestora;

c) acordarea de credite persoanelor fizice sau persoanelor juridice, cu capital privat, române, pentru cumpărarea de acţiuni sau active ale societăţilor comerciale;

d) finanţarea cheltuielilor legate de pregătirea şi realizarea privatizării societăţilor comerciale;

e) orice alte operaţiuni comerciale în legătură cu obiectul de activitate al Fondului Proprietăţii de Stat.

Fondul Proprietăţii de Stat îşi încetează, de drept, activitatea la data realizării integrale a privatizării societăţilor comerciale cu capital de stat.

Activul deţinut de Fondul Proprietăţii de Stat în momentul încetării activităţii se face venit la bugetul administraţiei centrale de stat, care preia obligaţiile financiare ale Fondului Proprietăţii de Stat de la data încetării activităţii acestuia.

La expirarea a şapte ani de la începerea activităţii Fondului Proprietăţii de Stat, pe baza raportului prezentat Parlamentului, acesta va decide, în funcţie de situaţia existentă la acel moment, asupra activităţii Fondului Proprietăţii de Stat şi asupra procedurilor de urmat, în vederea gestionării participaţiei statului în societăţile comerciale[52].

Vânzarea de acţiuni ale societăţilor comerciale. Acţiunile societăţilor comerciale deţinute de Fondurile Proprietăţii Private şi Fondul Proprietăţii de Stat au fost vândute către persoane fizice sau persoane juridice, române ori străine, prin:

a) oferte de vânzare de acţiuni către public;

b) vânzări de acţiuni pe bază de licitaţie deschisă sau licitaţie cu participanţi preselecţionaţi;

c) vânzări de acţiuni prin negociere directă;

d) orice combinaţie a procedurilor de mai sus.

Acţiunile societăţilor comerciale puse în vânzare de către Fondul Proprietăţii de Stat, pe bază de ofertă de vânzare către public sau pe bază de licitaţie, au fost oferite spre cumpărare salariaţilor şi membrilor conducerii respectivelor societăţi, în condiţii preferenţiale, după cum urmează:

– în cazul unei vânzări de acţiuni prin ofertă publică, salariaţii şi membrii conducerii au dreptul să cumpere, într-un termen limitat, până la 10% din acţiunile scoase la vânzare, cu o reducere de 10% faţă de preţul ofertei publice;

– în cazul unei vânzări de acţiuni prin licitaţie, orice salariat sau membru al conducerii, ori o asociaţie a acestora va avea dreptul de cumpărare preferenţială a acţiunilor, în situaţia în care oferă un preţ cu cel mult 10% mai mic decât preţul cel mai mare oferit în cadrul licitaţiei şi respectă celelalte condiţii din ofertă.

În condiţii egale cu alţi cumpărători potenţiali, acţiunile societăţilor comerciale scoase la vânzare prin negociere directă de Fondul Proprietăţii de Stat vor fi atribuite salariaţilor şi membrilor conducerii acestor societăţi comerciale.

Articolul 49 prevedea că Fondul Proprietăţii de Stat poate să acorde, în condiţiile stabilite de consiliul său de administraţie şi pe principii comerciale, facilităţi salariaţilor şi membrilor conducerii, precum şi pensionarilor, care cumpără acţiuni ale societăţilor comerciale, după cum urmează:

a) credite;

b) plata la termen;

c) plata în rate;

d) alte facilităţi, ţinând seama de specificul acţiunilor şi de condiţiile concrete de efectuare a vânzării.

În practică, lipsa unei oferte reale şi exprese de cumpărare a asociaţiei salariaţilor a determinat vânzătorul să negocieze cu o altă persoană juridică,externă,fără a încălca, prin aceasta, dreptul preferenţial de a cumpăra al salariaţilor constituiţi în asociaţie iar angajamentul de confidenţialitate nu poate echivala cu manifestarea de voinţă a potenţialului cumpărător şi potrivit art. 11 alin. (3) lit. i) din Ordonanţa de urgenţă nr. 198/1999, lipsa documentaţiei cu privire la dosarul de prezentare şi caietul de sarcini până la data şi ora stabilită în anunţul publicitar, presupunând ignorarea anunţului publicitar, au dus la pierderea dreptului asociaţiei de a participa la vânzarea prin negociere directă[53].

Atribuţiile Agenţiei Naţionale pentru Privatizare. Articolul 63 din lege prevedea că Agenţia Naţională pentru Privatizare este organul guvernamental responsabil pentru coordonarea, îndrumarea şi controlul procesului de privatizare.

Agenţia Naţională pentru Privatizare îndeplineşte următoarele atribuţii:

a) în baza statutului-cadru, propune spre aprobare Guvernului statutele Fondurilor Proprietăţii Private;

b) publică în Monitorul Oficial al României metodologia de distribuire a certificatelor de proprietate;

c) întocmeşte listele cetăţenilor români care au dreptul să primească certificate de proprietate;

d) asigură distribuirea certificatelor de proprietate;

e) stabileşte criteriile privind privatizările iniţiate înainte de organizarea fondurilor;

f) aprobă încheierea contractelor de asistenţă de specialitate cu firmele de consultanţă străine;

g) aprobă vânzările de acţiuni ale societăţilor comerciale iniţiate înainte de organizarea fondurilor;

h) propune spre aprobare Guvernului normele metodologice privind condiţiile de organizare şi desfăşurare a vânzărilor de acţiuni şi active;

i) asigură asistenţă de specialitate societăţilor comerciale implicate în procesul de privatizare;

j) controlează legalitatea actelor juridice încheiate în aplicarea prezentei legi;

k) editează periodic un Buletin informativ;

l) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege.

Înfiinţarea şi organizarea Fondului Proprietăţii Private. Asocierea salariaţilor. Legea nr. 77 din 1 august 1994 privind asociaţiile salariaţilor şi membrilor conducerii societăţilor comerciale care se privatizează a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 11 august 1994.

În art. 1 se arăta că, pentru dobândirea de acţiuni ale societăţilor care se privatizează potrivit Legii nr. 58/1991, salariaţii şi membrii conducerii acestor societăţi comerciale se pot constitui în asociaţii, potrivit prezentei legi.

Asociaţia este o persoană juridică constituită de persoanele prevăzute la art. 3, în scopul de a dobândi şi de a folosi în condiţiile legii, în numele şi pentru aceste persoane, acţiuni ale societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat, în vederea privatizării acestora în condiţiile legii.

Făceau parte din asociaţie:

a) salariaţii societăţii comerciale cu contract de muncă încheiat pe durată nedeterminată, cu program de lucru normal sau de cel puţin o jumătate de normă;

b) membrii conducerii societăţii comerciale în componenţa definită la art. 74 din Legea nr. 58/1991 sau managerul societăţii comerciale, definit la art. 3 lit. b) din Legea nr. 66/1993 privind contractul de management;

c) foşti salariaţi ai societăţii comerciale;

d) pensionarii care au avut ultimul loc de muncă la societatea comercială;

e) producătorii agricoli, persoane fizice, care se află în relaţii contractuale, de furnizori sau beneficiari, cu societatea comercială agroindustrială care se privatizează.

Societatea comercială este obligată să furnizeze toate informaţiile financiare, comerciale şi tehnice cerute de comitetul de iniţiativă în vederea întocmirii studiului de fezabilitate a privatizării.

Constituirea asociaţiei este supusă autorizării de către instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială îşi are sediul societatea comercială care se privatizează.

Instanţa judecătorească verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege şi va încuviinţa cererea, dispunând înscrierea asociaţiei în registrul de persoane juridice. Personalitatea juridică a asociaţiei este dobândită pe data înscrierii.

În condiţiile art. 48 alin.(2) din Legea nr. 58/1991, asociaţia dobândeşte acţiunile societăţii comerciale astfel:

1. în numele acelora dintre membrii săi care au subscris acţiuni şi care le achită individual, folosind următoarele modalităţi:

a) plata în numerar;

b) schimbul certificatelor de proprietate;

2. în numele tuturor membrilor săi, grupaţi în asociaţie, dobândind acţiuni care iniţial nu sunt distribuite individual, utilizând în acest scop:

a) plata în rate, facilitată de Fondul Proprietăţii de Stat;

b) credite contractate de asociaţie.

Asociaţia desfăşura negocieri cu Fondul Proprietăţii de Stat şi cu Fondurile Proprietăţii Private şi semna contractul de vânzare-cumpărare, stabilind de comun acord, pe baza studiului de fezabilitate:

a) preţul de cumpărare;

b) avansul iniţial;

c) eşalonarea ratelor;

d) dobânda pentru creditul primit.

Transferul de acţiuni – Legea nr. 55/1995. Accelerarea privatizării s-a realizat prin transferul efectiv şi cu titlu gratuit, către cetăţenii români îndreptăţiţi, al acţiunilor aferente cotei de 30% din capitalul social al societăţilor comerciale cu capital de stat, denumite în continuare societăţi comerciale, cât şi prin vânzarea acţiunilor emise de aceste societăţi.

Pentru accelerarea procesului de privatizare, Legea nr. 55 din 15 iunie 1995[54] a dispus ca Guvernul, Fondul Proprietăţii de Stat şi Fondurile Proprietăţii Private să ia toate măsurile necesare în vederea aplicării programului de privatizare.

Transferul cu titlu gratuit de acţiuni către cetăţenii români îndreptăţiţi, al acţiunilor aferente cotei de 30% din capitalul social al societăţilor comerciale prevăzute la art. 2 din Legea privatizării societăţilor comerciale nr. 58/1991 se efectuează pe baza certificatelor de proprietate, distribuite în temeiul aceleiaşi legi, şi a cupoanelor nominative de privatizare, emise în temeiul prezentei legi.

Noua lege prevedea că aceste cupoane nominative de privatizare, cu valoare unică de schimb, vor fi emise şi distribuite de către Agenţia Naţională pentru Privatizare cetăţenilor români cu domiciliul în România, care, până la data de 31 decembrie 1990 inclusiv, au împlinit vârsta de 18 ani, fiind astfel îndreptăţiţi a primi certificate de proprietate conform prevederilor Legii nr. 58/1991, iar în caz de deces, succesorilor legali ai acestora, precum şi cetăţenilor români care vor împlini vârsta de 18 ani până la data de 31 decembrie 1995 inclusiv şi care domiciliază în România.

Cupoanele nominative de privatizare nu puteau fi înstrăinate prin acte juridice între vii.

Cupoanele nominative de privatizare emise şi distribuite cu încălcarea dispoziţiilor legii, precum şi actele juridice de înstrăinare încheiate cu încălcarea interdicţiei legale sunt nule de drept.

Articolul 3 dispunea că acţiunile societăţilor comerciale supuse privatizării se vor transmite cu titlu gratuit, în limitele stabilite de lege, după cum urmează:

a) în schimbul carnetelor cu certificate de proprietate distribuite conform Legii nr. 58/1991, la valoarea unică de schimb de 25.000 lei;

b) în schimbul cupoanelor nominative de privatizare, a căror valoare unică de schimb se determină de către Guvern, Fondul Proprietăţii de Stat şi Fondurile Proprietăţii Private, ca diferenţă între echivalentul valoric al cotei de 30% din capitalul social al societăţilor comerciale, conform raportărilor contabile la 31 decembrie 1994, împărţit la numărul cetăţenilor îndreptăţiţi să primească cupoane nominative de privatizare potrivit art. 2 al prezentei legi, pe de o parte, şi valoarea unică de schimb a carnetului cu certificate de proprietate, pe de altă parte.

Carnetele cu certificate de proprietate şi/sau cupoanele nominative de privatizare pot fi utilizate de cetăţenii îndreptăţiţi pentru dobândirea de acţiuni la societăţile comerciale de la data încheierii perioadei de distribuire a cupoanelor nominative de privatizare, stabilită prin normele metodologice, până la 31 decembrie 1995 inclusiv.

Persoanele care optează pentru procurarea de acţiuni ale Fondurilor Proprietăţii Private, ce se vor organiza ca societăţi de investiţii financiare, sunt îndreptăţite să primească dividendele aferente perioadei cuprinse între momentul obţinerii calităţii de acţionar şi încheierea exerciţiului financiar al respectivului fond. Dividendele provin numai din profiturile realizate din activitatea economico-financiară a societăţilor comerciale la care Fondul Proprietăţii Private devine acţionar prin schimbul carnetelor cu certificate de proprietate şi al cupoanelor nominative de privatizare, conform alin. (5).

Articolul 5 dispunea că pot schimba carnetele cu certificate de proprietate şi/sau cupoanele nominative de privatizare contra acţiuni la o societate comercială cu capital de stat care nu este inclusă în lista societăţilor comerciale:

a) salariaţii societăţii comerciale;

b) membrii conducerii societăţilor comerciale în componenţa definită la art. 76 din Legea nr. 58/1991 şi managerul, persoană fizică, definit la art. 3 lit. b) din Legea nr. 66/1993 privind contractul de management;

c) şomerii cu ultimul loc de muncă la respectiva societate comercială;

d) pensionarii care au avut ultimul loc de muncă la respectiva societate comercială;

e) producătorii agricoli care întreţin relaţii contractuale cu caracter de continuitate cu societatea comercială respectivă, dacă aceasta se încadrează în domeniul agriculturii, industriei prelucrătoare de materii prime agricole ori prestărilor de servicii pentru agricultură.

În legătură cu neconstituţionalitatea Legii pentru accelerarea procesului de privatizare în ansamblul său, ca urmare a încălcării art. 76 alin. (2) din Constituţie, Curtea Constituţională a fost sesizată la data de 25 mai 1995.

În sesizarea grupului de 29 de senatori şi a grupului de deputaţi se consideră că Legea pentru accelerarea procesului de privatizare este neconstituţională, fiind ignorate drepturile foştilor proprietari deposedaţi de regimul comunist, deoarece:

– prin art. 77 din Legea nr. 58/1991 s-a prevăzut că „Reparaţiile pentru bunurile preluate de stat în mod abuziv se vor reglementa printr-o lege specială”; în aceste condiţii, se consideră că „până la stabilirea drepturilor ce revin foştilor proprietari”, regimul de proprietate al societăţilor comerciale „este incert şi nimeni nu este îndreptăţit, inclusiv statul, să dispună în această privinţă”, astfel încât „Transformarea acestor societăţi comerciale în societăţi pe acţiuni, vândute sau atribuite cu titlu gratuit populaţiei”, constituie o încălcare a art. 41 alin. (1), (2) şi (3) din Constituţie;

– nu au fost adoptate amendamentele comisiei de privatizare referitoare la obligaţia Guvernului „de a elabora o lege în acest sens, de a accepta cu titlu informativ cereri de revendicare din partea foştilor proprietari şi de a rezerva un pachet de acţiuni la societăţile în cauză în vederea acoperirii reparaţiilor pe care legea le va acorda”.

Criticile formulate nu sunt întemeiate. Acordarea cu titlu gratuit populaţiei a 30% din capitalul social al societăţilor comerciale cu capital de stat este o măsură instituită de Legea nr. 15/1990 şi de Legea nr. 58/1991, nu de Legea pentru accelerarea procesului de privatizare. Mai mult, Legea nr. 58/1991, instituind, totodată, că reparaţiile pentru bunurile preluate abuziv se reglementează printr-o lege specială, implicit a exclus posibilitatea ca aceste reparaţii să se facă din cota de 30% cuvenită populaţiei. În orice caz, critica formulată nu priveşte noua reglementare, ci Legea nr. 15/1990 şi Legea nr. 58/1991, adoptate înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei. De asemenea, această din urmă lege a permis societăţilor comerciale să-şi înstrăineze active, cât şi acţiuni, astfel încât, şi sub acest aspect, critica formulată este inadmisibilă, întrucât priveşte, în fond, o reglementare preexistentă şi în vigoare care, deci nu poate fi atacată pe calea obiecţiei de neconstituţionalitate, limitată exclusiv la lege, înainte de promulgare.

În plus, susţinerea că foştii proprietari ar avea un drept de proprietate garantat şi ocrotit de art. 41 din Constituţie, deşi proprietatea lor fusese etatizată, este contrară principiului neretroactivităţii legii, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie, ce se aplică şi legii fundamentale. La aceeaşi concluzie se ajunge şi în funcţie de regulile pentru soluţionarea conflictului legilor în timp, potrivit cărora, aşa cum s-a statuat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 3/1993, fără retroactivitate, noua lege nu poate desfiinţa modalitatea în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv, această modalitate fiind supusă regulii tempus regit actum. De aceea art. 41 din Constituţie nu poate fi aplicabil dreptului foştilor proprietari, anterior etatizării proprietăţii lor, ceea ce nu impietează asupra valabilităţii soluţiilor instituite în art. 77 din Legea nr. 58/1991 şi în art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992.

Obiecţia de neconstituţionalitate ar putea avea în sensul unei critici aduse legii, deoarece nu a reglementat, în concordanţă cu prevederile art. 77 din Legea nr. 58/1991, reparaţiile pentru actele abuzive pe care le-au suferit foştii proprietari. Îndeosebi, are semnificaţia unei asemenea critici imputarea legată de neadoptarea propunerilor comisiei de privatizare, referitoare la reiterarea, în noua lege, a obligaţiei de elaborare a unui proiect de lege în acest sens, de a se accepta cu titlu informativ cererile de revendicare ale foştilor proprietari şi de a se rezerva un pachet de acţiuni în vederea acoperirii pretenţiilor lor. În substanţa sa, această critică constituie o obiecţie de neconstituţionalitate prin omisiune. Cu alte cuvinte, se consideră că legea ar fi neconstituţională datorită faptului că nu a reglementat aceste aspecte.

Obiecţia de neconstituţionalitate prin omisiune excede, însă, competenţa Curţii Constituţionale care priveşte exclusiv, potrivit art. 144 lit. a) din Constituţie, legile adoptate, nu şi cele ce se consideră că ar fi trebuit adoptate. În caz contrar, ar însemna că, substituindu-se Parlamentului, unica autoritate legiuitoare a ţării, potrivit art. 58 alin. (1) din Constituţie, Curtea să îndeplinească, ca şi acesta, funcţia de legislator pozitiv, ceea ce contravine statutului său constituţional. În acest sens este şi practica privind controlul anterior al constituţionalităţii legii, astfel cum rezultă din Decizia Curţii Constituţionale nr. 42/1993. De altfel, noua lege nu împiedică legiuitorul să reglementeze oricând aceste aspecte.

În sesizarea grupului de senatori şi a grupului de deputaţi se susţine că prevederile legate de cupoanele nominative de privatizare, ce fac obiectul capitolului I „Transferul cu titlu gratuit de acţiuni”, sunt neconstituţionale, pentru următoarele motive:

– diminuarea globală a capitalului social al Fondului Proprietăţii Private datorită faptului că 900.000 de certificate de proprietate vândute de proprietarii lor, prin valorificarea cărora a fost diminuat capitalul social al Fondului Proprietăţii Private, vor fi repuse în circulaţie sub formă de cupoane, 850.000 de cetăţeni care nu şi-au ridicat certificatele de proprietate vor putea primi cupoane şi se presupune că numai jumătate din aceştia le vor ridica, astfel că 425.000 de cupoane vor fi anulate, iar rata inflaţiei va determina o creştere a valorii capitalului social al Fondului Proprietăţii Private ce nu va fi acoperită de valoarea globală a certificatelor şi cupoanelor care au valoare fixă;

– diminuarea valorii atribuite fiecărui cetăţean, ca urmare a faptului că 850.000 de cetăţeni care nu şi-au ridicat certificatele de proprietate vor fi îndreptăţiţi să primească cupoane, astfel că sunt luaţi în calculul valorii anticipate a cuponului, chiar dacă nu-şi vor ridica cuponul la care sunt îndreptăţiţi, precum şi ca urmare a faptului că se atribuie cupoane şi tinerilor ce vor împlini 18 ani până la data de 31 decembrie 1995, lărgindu-se astfel sfera celor îndreptăţiţi să participe la procesul privatizării, faţă de sfera persoanelor care deţin certificate de proprietate;

– lezarea dreptului de proprietate al investitorilor care au cumpărat certificate de proprietate, atât valoric, prin stabilirea preţului fix de 25.000 lei, cât şi în ce priveşte dreptul de dispoziţie.

Diminuarea sau creşterea valorii capitalului social, indiferent cui aparţine acesta, este o consecinţă a economiei de piaţă, în contextul reglementărilor legale din domeniul economiei, astfel încât această situaţie nu afectează dreptul de proprietate ca atare. Sunt două aspecte diferite: dreptul de proprietate şi valoarea de circulaţie a bunurilor ce fac obiectul acestui drept. Garantarea şi ocrotirea constituţională a proprietăţii se referă la dreptul de proprietate şi nu la oscilaţiile inerente ale valorii de circulaţie a bunurilor, inclusiv ale valorii capitalului social.

În ce priveşte certificatele de proprietate, noua reglementare nu este neconstituţională, neputându-se nega dreptul legiuitorului de a institui reguli care să modifice regimul dreptului pe parcursul realizării sale, potrivit principiului aplicării legii noi.

Faptul că noua reglementare acordă posibilitatea de a obţine cupoane nominative de privatizare, pentru a participa la procesul de privatizare, unei sfere mai largi de persoane, nu constituie un motiv de neconstituţionalitate ci, dimpotrivă, o măsură de justiţie socială, de atributul exclusiv al legiuitorului.

Astfel, potrivit noii legi, cetăţenii care şi-au înstrăinat certificatele de proprietate vor primi, ca şi celelalte persoane îndreptăţite, cupoane nominative de privatizare, aşa încât certificatele pe care le-au înstrăinat se regăsesc la cei care le-au cumpărat şi care le vor putea preschimba în acţiuni. Din această cauză, nu poate rezulta o diminuare de natură a afecta un drept constituţional.

Sub alt aspect, dacă nu s-ar fi acordat dreptul de a primi cupoane şi celor care nu ridicaseră certificatele de proprietate înăuntrul termenului de decădere prevăzut de Legea nr. 58/1991, s-ar fi perpetuat o sancţiune, în condiţiile în care noua reglementare a instituit un alt instrument de privatizare – cuponul – fără să se poată imputa, referitor la acest instrument, că cei îndreptăţiţi nu şi-au manifestat în termen interesul de a-l utiliza, ceea ce ar fi fost contrar prevederilor art. 16 din Constituţie.

În ce priveşte critica legată de rata inflaţiei, aceasta constituie o problemă de executare a legii, nu de constituţionalitate, ce urmează a fi reglementată, dacă acest fenomen se va produce, pe cale normativă, pentru păstrarea echilibrului iniţial dintre capitalul neprivatizat şi valoarea instrumentelor de privatizare neutilizate.

În legătură cu ultima critică adusă, privind investitorii care au cumpărat certificate de proprietate, într-adevăr măsura legislativă adoptată nu este în favoarea lor, deoarece, deşi pot valorifica toate certificatele pe care le deţin, valoarea acestora este fixă, de 25.000 lei. Aşa cum se arată în una dintre sesizări, “valoarea la care au fost negociate certificatele a fost derizorie”. Indiferent din ce motive s-a ajuns la o asemenea situaţie, nu poate fi considerată neconstituţională o măsură având ca scop reinstituirea egalităţii de şanse a cetăţenilor în privatizare, cu titlu gratuit, a 30% din capitalul societăţilor comerciale supuse privatizării, drept cuvenit potrivit Legii nr. 15/1990 şi Legii nr. 58/1991. privatizarea, în măsura în care este concepută ca un proces democratic, nu poate fi numai în favoarea celor care au acumulat certificate de proprietate, mai ales că pe baza lor transferul este gratuit, iar concepţia iniţială a legii a fost aceea de a asigura acest transfer tuturor cetăţenilor îndreptăţiţi. De aceea, soluţia adoptată se justifică, pe plan constituţional, atât în considerarea art. 16 din Constituţie, potrivit căruia cetăţenii sunt egali în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, cât şi a art. 1 alin. (3), potrivit căruia România este un stat de drept, democratic şi social.

În cele două sesizări, de la grupul de deputaţi şi de la grupul de senatori, se susţine că art. 2 alin. (2) şi (4), precum şi art. 4 alin. (2) din lege sunt neconstituţionale, întrucât, pe de o parte, cupoanele fiind nominative, înstrăinarea lor este interzisă altfel decât pentru privatizare, iar, pe de altă parte, cupoanele pot fi folosite pentru dobândirea de acţiuni la o singură societate comercială.

Aceste măsuri sunt restrictive, dar nu neconstituţionale. Cuponul nominativ de privatizare reprezintă o ofertă publică, astfel încât cel care îl acceptă, implicit achiesează la condiţiile pentru folosirea lui. De aceea, în cazul de faţă, nu se poate susţine că ar exista o restrângere a unui drept, prin ipoteză acesta dobândindu-se numai după ridicarea cuponului. Critica formulată are în vedere regimul de circulaţie a certificatelor de proprietate potrivit Legii nr. 58/1991. Or, din acest punct de vedere, problema legată de regimul cupoanelor este strict de politică legislativă. Condiţiile restrictive de folosire se justifică tocmai prin necesitatea evitării fenomenelor produse de circulaţia certificatelor de proprietate şi reprezintă măsuri de protecţie în vederea asigurării egalităţii de şanse a cetăţenilor în procesul privatizării.

În sesizarea celor 29 de senatori şi a grupului de deputaţi se arată că art. 14 alin. (1) din lege, referindu-se numai la contractele încheiate cu Fondul Proprietăţii Private şi Fondul Proprietăţii de Stat, implicit exclude contractele valabil încheiate doar cu unul dintre aceste Fonduri.

Întrucât, potrivit principiului neretroactivităţii legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie, contractele valabil încheiate sub imperiul unei legi nu pot fi desfiinţate de legea nouă, raţiunea care justifică art. 14 alin. (1), în ceea ce priveşte contractele încheiate cu cele două Fonduri, se regăseşte şi în ce priveşte contractele încheiate exclusiv cu unul dintre aceste Fonduri. De aceea art. 14 alin. (1) din lege este constituţional numai în măsura în care se aplică şi pentru contractele valabil încheiate cu unul dintre aceste Fonduri, în virtutea principiului neretroactivităţii legii prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie.

În sesizarea grupului de 29 de senatori şi a grupului de deputaţi se apreciază că, întrucât tinerii care împlinesc vârsta de 18 ani până la data de 31 decembrie 1995 vor primi numai cupoane nominative de privatizare, aceştia sunt discriminaţi faţă de restul cetăţenilor, care au şi certificate de proprietate.

Critica formulată nu este justificată, deoarece certificatele de proprietate s-au distribuit potrivit Legii nr. 58/1991, iar cupoanele nominative reprezintă un alt instrument de privatizare, ce urmează a fi distribuit potrivit noii reglementări, fiecare consacrând drepturi diferite. Deci situaţia creată rezultă din succesiunea în timp a acestor două reglementări, Legea pentru accelerarea procesului de privatizare acordând cupoane nominative de privatizare atât persoanelor cu certificate de proprietate, cât şi altor categorii de cetăţeni, a lărgit sfera celor ce urmează să participe la procesul de privatizare. Aceasta constituie o măsură în favoarea noilor participanţi şi nu o măsură discriminatorie, în defavoarea lor.

Având în vedere considerentele arătate, Curtea Constituţională[55] a constatat că prevederile Legii pentru accelerarea procesului de privatizare sunt constituţionale, cu precizarea că dispoziţiile art. 14 alin. (1) au acest caracter numai în măsura în care se aplică şi contractelor valabil încheiate fie cu Fondul Proprietăţii de Stat, fie cu Fondul Proprietăţii Private.

Începând cu data intrării în vigoare a legii, acţiunile aferente cotei de 40% din capitalul social al societăţilor comerciale care nu fac obiectul privatizării cu titlu gratuit, vor fi oferite spre vânzare, de către Fondul Proprietăţii de Stat, persoanelor fizice şi/sau juridice de drept privat române sau străine prin oricare dintre metodele prevăzute de lege.

Pentru privatizarea rapidă şi integrală a societăţilor comerciale la care cererea de acţiuni este mai mică decât oferta, preţul de vânzare al acţiunilor poate fi redus, pe baza raportului de evaluare, sub valoarea nominală a acestora.

În situaţia în care din raportul de evaluare rezultă o reducere mai mare decât 30% faţă de valoarea nominală a acţiunilor, vânzarea se face pe bază de contract cu cumpărătorul, care va include clauze asiguratorii pentru societăţile comerciale în cauză.

Acelaşi regim se aplică şi acţiunilor neschimbate în procesul privatizării cu titlu gratuit.

După efectuarea schimbului de acţiuni contra carnete cu certificate de proprietate şi/sau cupoane nominative de privatizare şi la expirarea contractelor de locaţie de gestiune sau de închiriere a unor active ale societăţii comerciale, locatarii care au efectuat investiţii în aceste active vor primi în compensaţie acţiuni ce vor fi emise ca urmare a majorării capitalului social prin încorporarea valorii rămase actualizată a investiţiilor efectuate de ei în activele respective.

Legea definea ca fiind infracţiune de fals intelectual înscrierea cu intenţie în listele cetăţenilor îndreptăţiţi a li se atribui cupoane nominative de privatizare a unor persoane neîndreptăţite să primească asemenea cupoane.

Atribuirea mai multor cupoane nominative de privatizare unei singure persoane constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice şi intereselor persoanelor şi se pedepseşte potrivit legii penale.

Articolul 13 prevedea că depăşirea cotelor de capital social destinate, în condiţiile prezentei legi, privatizării cu titlu gratuit, precum şi depăşirea plafonului de 60% ori a limitelor stabilite de art. 8 alin. (1) – (3) pentru sumele alocate cu titlu gratuit societăţilor comerciale privatizate constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice şi se pedepseşte potrivit legii penale.

Dacă până la data intrării în vigoare a legii, la unele dintre societăţile comerciale procesul de privatizare a fost iniţiat şi este deja concretizat prin contracte de schimb şi de vânzare de acţiuni încheiate cu Fondurile Proprietăţii Private şi cu Fondul Proprietăţii de Stat, acest proces va fi finalizat, pentru acţiunile formând obiectul respectivelor contracte de schimb şi de vânzare, potrivit procedurilor stabilite de legea sub imperiul căreia a fost iniţiat.

Acţiunile deţinute de Fondul Proprietăţii de Stat la societăţile comerciale nenominalizate în cadrul programului de privatizare în masă, puteau fi vândute şi prin alte metode stabilite de celelalte reglementări legale în vigoare.

Schimbul şi vânzarea de acţiuni la oricare dintre societăţile comerciale cu capital de stat, care deţineau terenuri a căror situaţie juridică în privinţa proprietăţii este în curs de clarificare, se vor efectua în limita capitalului social, fără a include valoarea terenurilor pentru care societatea comercială nu deţine titlu de proprietate.

Articolul 25 dispunea că pentru domeniul reglementat de prezenta lege, prevederile Legii nr. 15/1990, ale Legii nr. 58/1991, ale Ordonanţei Guvernului nr. 10/1992, aprobată şi modificată prin Legea nr. 114/1992, şi ale art. 5 lit. e) din Legea nr. 66/1993 se aplică numai în măsura în care nu sunt incompatibile cu dispoziţiile sale.

Începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 55/1995, prevederile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 52/1994 au fost abrogate.

Într-o speţă, reclamanta (SIF T S.A.) a cerut anularea AGEA din 5 aprilie 2004 a societăţii pârâte (S.C. S.A.), motivând cererea prin faptul că majorarea de capital s-a făcut fără includerea în preţul de subscriere a noilor acţiuni a unei prime de emisiune, încălcându-se prevederile Ordonanţei de urgenţă nr. 28/2002.

Prin contractul de privatizare din 21 septembrie 2000, cumpărătorul (S.C. S.A.) s-a angajat ca din surse atrase, în perioada 2005-2009 (cinci ani), să efectueze o investiţie ori aport de capital în valoare de 1,33 miliarde USD.

Instanţa a remarcat că majorarea capitalului social asumată prin contractul de privatizare, (conform Ordonanţa Guvernului nr. 25/2002), făcută cu aplicarea dispoziţiilor art. 47 alin. (1) din Legea nr.137/2002, modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 208/2002, este exceptată de la prevederile Ordonanţa de urgenţă nr. 28/2002.

Ca urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială a înlăturat susţinerea reclamantei conform căreia majorarea capitalului social nu se putea face fără emiterea unei prime de emisiune, în baza Ordonanţa Guvernului nr. 28/2002[56].

O altă speţă a privit hotărârea adunării generale extraordinare a acţionarilor privind majorarea capitalului social cu valoarea investiţiilor realizate conform contractului de privatizare şi acordarea dreptului de preferinţă. Reclamanta SIF a cerut anularea hotărârii AGEA privind majorarea capitalului social al pârâtei S.C. S.A.

Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat între APAPS vânzător şi S.A. I S.A., cumpărător, s-a stipulat că urmare a acestei investiţii, cumpărătorul poate beneficia de acţiunile emise de societate pentru majorarea de capital.

AGEA a pârâtei a hotărât majorarea de capital cu acordarea dreptului de preferinţă tuturor acţionarilor, inclusiv reclamantei iar faptul că nu a uzat de acest drept nu duce la anularea hotărârii AGEA[57].

Privatizarea bancară. Societăţile comerciale bancare la care statul este acţionar, înfiinţate în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, al Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi al Legii nr. 33/1991 privind activitatea bancară, au fost privatizate potrivit prevederilor Legii nr. 83 din 21 mai 1997 [58].

Privatizarea societăţilor bancare se realizează utilizând unul dintre următoarele procedee:

a) majorarea capitalului social prin aport de capital privat, în numerar, în baza unei oferte publice sau a unui plasament privat, efectuate potrivit prevederilor legale în vigoare;

b) vânzarea de acţiuni gestionate de Fondul Proprietăţii de Stat, numai contra numerar, cu plata integrală, către persoane fizice şi persoane juridice române cu capital social majoritar privat, inclusiv către societăţile de investiţii financiare rezultate din transformarea Fondurilor Proprietăţii Private, precum şi către persoane fizice şi persoane juridice străine cu capital majoritar privat;

c) combinarea celor două procedee.

Pentru privatizarea fiecărei societăţi bancare se constituie, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea comună a Băncii Naţionale a României, Agenţiei Naţionale pentru Privatizare şi Fondului Proprietăţii de Stat, o comisie de privatizare care răspunde de atingerea obiectivelor prezentei legi şi de respectarea principiilor de transparenţă, rigoare şi obiectivitate.

Privatizarea societăţilor bancare, prin oricare dintre procedeele şi metodele prevăzute de lege, se va realiza pe baza raportului de evaluare şi a studiului de fezabilitate, întocmite de o firmă specializată, selectată, prin licitaţie, în conformitate cu normele metodologice aprobate prin hotărâre a Guvernului, la propunerea comună a Băncii Naţionale a României, Agenţiei Naţionale pentru Privatizare şi Fondului Proprietăţii de Stat.

Principalele elemente ale raportului de evaluare şi ale studiului de fezabilitate, însuşite de comisia de privatizare, sunt supuse regimului de publicitate în principalele cotidiene de răspândire naţională, precum şi în principalele săptămânale financiare internaţionale.

Procedeele şi metodele utilizate, precum şi cotele de capital social care pot fi dobândite de persoanele fizice sau juridice în procesul de privatizate a societăţilor bancare se stabilesc, pentru fiecare caz în parte, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea comisiei de privatizare, pe baza consultării şi a avizului comun al Agenţiei Naţionale pentru Privatizare, Băncii Naţionale a României şi Fondului Proprietăţii de Stat.

Prevederile art. 48 şi 49 din Legea privatizării societăţilor comerciale nr. 58/1991 şi ale art. 8 din Legea nr. 55/1995 pentru accelerarea procesului de privatizare nu sunt aplicabile în cazul societăţilor bancare care se privatizează potrivit acestei legi.

În mod uimitor, operaţiunile în legătură cu procesul de privatizare a societăţilor bancare, care fac obiectul acestei legi, nu sunt supuse controlului financiar al Curţii de Conturi.

Curtea de Conturi poate exercita exclusiv controlul preventiv asupra sumelor care se varsă la Fondul special de dezvoltare la dispoziţia Guvernului.

Ordonanţa de urgenţă nr. 88 din 23 decembrie 1997[59] stabileşte cadrul juridic pentru vânzarea acţiunilor emise de societăţi comerciale şi deţinute de stat sau de o autoritate a administraţiei publice locale, precum şi pentru vânzarea activelor aparţinând societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, în baza următoarelor principii:

a) asigurarea transparenţei tranzacţiilor;

b) stabilirea preţului de vânzare, în baza raportului dintre cerere şi ofertă;

c) asigurarea egalităţii de tratament între cumpărători.

Potrivit art. 2 din ordonanţa de urgenţă, prevederile sale se aplică:

a) societăţilor comerciale înfiinţate în baza prevederilor capitolului III din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările ulterioare;

b) societăţilor comerciale şi naţionale, care rezultă din reorganizarea regiilor autonome de interes naţional sau local, în temeiul Ordonanţei de urgenţă nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome, aprobată şi modificată prin Legea nr. 207/1997;

c) societăţilor comerciale care au fost constituite de autorităţile administraţiei publice locale în baza Legii administraţiei publice locale nr. 69/1991, republicată, cu modificările ulterioare;

d) societăţilor comerciale care rezultă din divizarea sau fuziunea societăţilor comerciale menţionate la lit. a) – c).

Ministerul Privatizării este autoritatea administraţiei publice centrale, responsabilă cu elaborarea politicilor de privatizare, cu coordonarea şi controlul procesului de privatizare. În acest scop, Ministerul Privatizării îndeplineşte următoarele atribuţii:

a) elaborează şi supune spre aprobare Guvernului strategia de privatizare, în baza propunerilor ministerelor, pentru a asigura o corelare cu proiectele de dezvoltare ale acestora;

b) elaborează şi supune spre aprobare Guvernului proiecte de legi şi proiecte de hotărâri ale Guvernului în domeniul privatizării;

c) îndrumă metodologic întregul proces de privatizare;

d) avizează şi supune spre aprobare Guvernului programul anual de privatizare elaborat de Fondul Proprietăţii de Stat[60]; programul anual de privatizare se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, prin grija Fondului Proprietăţii de Stat, inclusiv eventualele modificări şi completări; etc.

În vederea îndeplinirii atribuţiilor ce îi revin, Ministerul Privatizării are dreptul să solicite, în scris, informaţii de la orice instituţie publică centrală sau locală, precum şi de la societăţile comerciale la care statul este acţionar. Autorităţile centrale şi locale ale administraţiei publice, precum şi societăţile comerciale sunt obligate să răspundă la solicitările Ministerului Privatizării, în termen de cel mult 10 zile de la data solicitării.

Articolul 12 din ordonanţa de urgentă dispune că Fondul Proprietăţii de Stat se desfiinţează în momentul în care Parlamentul constată, pe baza informaţiilor prezentate de Guvern, că privatizarea este un proces încheiat.

Acţiunile gestionate de Fondul Proprietăţii de Stat se vând persoanelor fizice sau juridice de drept privat, române ori străine, prin:

a) ofertă publică de vânzare;

b) negociere directă;

c) licitaţie cu strigare sau în plic;

d) certificate de depozit emise de bănci de investiţii pe piaţa de capital internaţională;

e) orice combinaţie a metodelor de mai sus.

Vânzarea se face pe baza raportului dintre cerere şi ofertă, la preţul de piaţă, indiferent de metoda de privatizare utilizată, în baza unui raport de evaluare, fără a exista un preţ, minim de vânzare. În situaţia în care o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar este cotată la bursa de valori sau pe o altă piaţă organizată, Fondul Proprietăţii de Stat nu va întocmi, de regulă, raport de evaluare. În acest caz, preţul de ofertă va fi cel înregistrat în ultima zi de tranzacţie la bursele de valori sau pe alte pieţe organizate, naţionale sau internaţionale, anterior zilei în care se face vânzarea.

Aplicarea metodelor de privatizare nu exclude posibilitatea conversiei datoriilor în acţiuni sau reeşalonarea datoriilor cu acordul creditorilor, ori vânzarea acţiunilor pe piaţa de capital internaţională prin bănci de investiţii. De asemenea, aplicarea metodelor de privatizare nu exclude posibilitatea conversiei datoriei publice în acţiuni, în cazul în care statul a emis obligaţiuni convertibile. În acest caz, la lansarea emisiunii de obligaţiuni de stat convertibile se vor menţiona în prospect tipul acţiunilor şi emitentul, dobânda, condiţiile de transmitere a acţiunilor contra plată de către Fondul Proprietăţii de Stat, precum şi alte informaţii, după caz.

Vânzarea, prin oricare dintre metode obligă Fondul Proprietăţii de Stat să formuleze o ofertă irevocabilă, valabilă cel puţin 30 de zile, dar nu mai mult de 180 de zile de la data publicării ei. Ofertele de vânzare se prezintă la sediul central al Fondului Proprietăţii de Stat, la sucursalele sale teritoriale, la bursele de valori sau pe alte pieţe organizate, interne sau internaţionale, după caz.

Vânzarea va fi precedată, în toate situaţiile, de întocmirea unui dosar de prezentare. În dosarul de prezentare se va ţine seama de protecţia unor mărci de fabrică, de comerţ sau de serviciu înregistrate, cu recunoaştere naţională sau internaţională, după caz. Pentru societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale deţine nu mai mult de 10% din totalul acţiunilor, Fondul Proprietăţii de Stat nu va mai întocmi dosar de prezentare. Pentru societăţile comerciale cotate la bursele de valori sau pe alte pieţe organizate, interne sau internaţionale, oferta se va întocmi pe bază de prospect, în conformitate cu normele şi instrucţiunile Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (articolul 14).

În jurisprudenţă[61] s-a statuat că reclamanta APAPS (AVAS) în calitate de acţionar majoritar al societăţii privatizate trebuia să cunoască situaţia financiară reală a acesteia întrucât, în calitate de vânzător, răspunde pentru evicţiune, conform art. 1337 C. civ., astfel că societatea cumpărătoare a acţiunilor a chemat în judecată pe vânzătore, în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat ulterior privatizării, iar reclamanta vânzătoare a formulat acţiunea în regres împotriva societăţii privatizate, susţinând că despăgubirile la care a fost obligată sunt din culpa acesteia. Dar, având în vedere că acţiunea în regres s-a întemeiat pe clauzele contractului de privatizare, pe informaţiile primite de la societatea privatizată, pe propria răspundere a managerului acestuia, fără o verificare a situaţiei prezentată de acesta, este exclusă culpa societăţii implicată în privatizare.

Instanţele au reţinut că nu s-a dovedit culpa pârâtei în săvârşirea faptei care să-i atragă răspunderea conform art. 998-999 C. civ., iar pe de altă parte, reclamanta, în calitate de vânzător al acţiunilor şi-a însuşit declaraţia conducerii societăţii, fără să verifice situaţia prezentată de aceasta.

În speţă, curtea de apel a arătat că reclamanta-recurentă deţinea 55% din acţiunile societăţii privatizate şi trebuia să cunoască situaţia financiară reală a societăţii privatizate, iar în calitate de vânzător răspunde pentru evicţiune conform art. 1337 C. civ.

Acţiunea în regres a reclamantei s-a întemeiat pe clauzele contractului de privatizare, datele şi informaţiile despre societatea pârâtă fiind cuprinse în dosarul de prezentare, în baza documentaţiei primite de fostul F.P.S. de la societatea privatizată, pe propria răspundere a managerului acesteia, ceea ce exclude culpa societăţii implicate în privatizare.

Critica recurentei nu poate fi primită deoarece privatizarea s-a făcut în baza Hotărârea Guvernului nr.55/1998 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind privatizarea societăţilor comerciale şi vânzarea de active, iar în conformitate cu art.41 din acest act normativ, vânzătorul avea obligaţia de a elabora dosarul de prezentare pus la dispoziţia ofertanţilor.

Obligaţia vânzătorului se coroborează cu obligaţiile generale ale vânzătorului, aşa cum sunt prevăzute în art. 970 şi 1312 C. civ. aşa încât, vânzătorul F.P.S. avea îndatorirea de a oferi cumpărătorului toate informaţiile de care avea nevoie pentru a încheia contractul în cunoştinţă de cauză.

Ca atare, garanţia de evicţiune nu se referă numai la pachetul de acţiuni înstrăinat, aşa cum susţine recurenta, ci şi la eventualele daune pe care le-ar încerca cumpărătorul prin încălcarea clauzelor convenite.

Societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar pot vinde active din patrimoniul lor persoanelor fizice sau juridice de drept privat la iniţiativa consiliului lor de administraţie şi cu acordul Fondului Proprietăţii de Stat ori din iniţiativa Fondului Proprietăţii de Stat, cu mandatarea reprezentantului său în adunarea generală a acţionarilor. Vânzarea se poate face numai în cazul în care nu este afectată privatizarea unei societăţi comerciale sau privatizarea unui activ în integralitatea sa. Vânzarea activelor se efectuează pe bază de licitaţie cu strigare sau în plic, cu adjudecare la preţul de piaţă, în baza raportului dintre cerere şi ofertă.

Aceeaşi procedură se aplica şi în cazul perfectării unui contract de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, având ca obiect utilizarea activelor aparţinând societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, dacă în contractul de leasing imobiliar nu s-a prevăzut altfel (articolul 24).

Fondul Proprietăţii de Stat[62] avea obligaţia să întocmească periodic, în baza informaţiilor primite de la fiecare societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, lista activelor oferite la vânzare, care se publică în presă.

La cumpărarea de active aparţinând societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar nu au dreptul să participe membrii consiliului de administraţie şi directorii executivi ai societăţilor comerciale vânzătoare.

Sumele rezultate din vânzarea activelor societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar vor fi utilizate de către acestea, în următoarea ordine, numai pentru:

a) rambursarea datoriilor;

b) efectuarea de investiţii;

c) finanţarea activităţilor cuprinse în obiectul de activitate;

d) efectuarea cheltuielilor legate de îndeplinirea obligaţiilor legale de conformare la cerinţele de protecţie a mediului, după caz.

Potrivit articolului 27 din ordonanţă, societăţile comerciale şi regiile autonome, care au în derulare contracte de locaţie de gestiune, de închiriere sau de asociere în participaţiune, pot vinde sau încheia contracte de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, prin negociere directă cu locatarii sau asociaţii în situaţiile în care aceştia au efectuat investiţii în activele pe care le utilizează reprezentând mai mult de 15% din valoarea acestor active. În acest caz, din preţul de vânzare se scade valoarea investiţiilor pe bază de raport de evaluare acceptat de părţi.

Încheierea contractelor de leasing, în temeiul art. 27 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997, reprezintă o formă de privatizare şi, drept urmare, clauza irevocabilă de vânzare reprezintă partea reglementară a contractului de leasing şi ea există în conţinutul legal, chiar dacă părţile nu au inclus-o sau i-au dat un alt cuprins şi sens, în contract.

Jurisprudenţa a decis că un contract de leasing imobiliar, conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr. 88/1997 (art. 27) şi ale Ordonanţei de urgenţă nr. 51/1997, permite includerea clauzei irevocabile de vânzare şi în lipsa unei clauze privind valoarea reziduală.

Într-o speţă[63], pârâta a fost obligată la executarea obligaţiei de a vinde imobilul, după achitarea sumei ce a rezultat din regularizarea redevenţei totale.

Cu privire la regimul juridic aplicabil contractului de leasing, în speţă, el este cel reglementat de art.27 din Ordonanţa de urgenţă nr.88/1997, ca lege specială, iar nu cel reglementat de Ordonanţa nr.51/1997, privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, care în raport cu norma cuprinsă în art.27, reprezintă dreptul comun.

Încheierea contractelor de leasing, în temeiul art.27 din Ordonanţa de urgenţă nr.88/1997, reprezintă o formă de privatizare şi drept urmare, clauza irevocabilă de vânzare reprezintă partea reglementară a contractului de leasing şi ea există în conţinutul ei legal, chiar dacă părţile nu au inclus-o sau i-au dat un alt cuprins şi sens, în contract.

Sub acest aspect, instanţele au făcut o corectă aplicare a legii, aplicând cu prioritate prevederile art. 27 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997.

În ceea ce priveşte regularizarea redevenţei, de asemenea, instanţele au făcut o corectă aplicare a prevederilor art.6 alin.2 din contract, conform cărora, la expirarea contractului se va efectua regularizarea redevenţei şi a plăţilor efectuate, ţinând cont de rata inflaţiei. Acesta a fost temeiul pentru care, constatând că reclamanta a plătit ratele convenite şi deci obligaţiile contractuale respectate, a procedat la regularizarea acestora, conform clauzei menţionate.

Soluţia instanţei de fond, menţinută de instanţa de apel, de obligare a pârâtei la executarea obligaţiei de a vinde imobilul după achitarea sumei ce a rezultat din regularizarea redevenţei totale în funcţie de rata inflaţiei, este corectă, şi nu este lipsită de eficienţă aducerea sa la îndeplinire pe cale de constrângere, fiind posibilă în condiţiile art. 580³ C. pr. civ.

Reguli speciale privind privatizarea societăţilor naţionale. În ramurile strategice ale economiei naţionale, în care se organizează societăţi comerciale pe acţiuni, cum sunt: producţia şi distribuţia de energie electrică, termică şi nucleară, mineritul şi gazele naturale, prelucrarea petrolului, poşta, telecomunicaţiile şi transporturile feroviare, Guvernul poate decide fie păstrarea unei acţiuni nominative de control, fie vânzarea pachetului majoritar către investitori de portofoliu[64].

Jurisprudenţa a statuat că acţiunea care are drept obiect executarea unui contract de vânzare-cumpărare de acţiuni aferente majorării capitalului social, încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 99/1999, se soluţionează potrivit normelor procesuale de drept comun, iar nu conform regulilor speciale conţinute de noua reglementare, pentru că în speţă, ceea ce s-a cerut este executarea întocmai a contractului, iar nu operaţiunea în sine de majorare a capitalului social[65].

În speţă, solicitând obligarea pârâtei la încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni aferente majorării de capital social cu contravaloarea terenului de incintă, ca urmare a eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, conform art. 7 indice 3 alin. (2) din contractul de vânzare-cumpărare acţiuni, reclamanta a invocat executarea întocmai a contractului încheiat în anul 1997, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 99/1999, iar nu operaţiunea în sine de majorare a capitalului social.

În discuţie fiind executarea unui contract de vânzare-cumpărare de acţiuni încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 99/1999 (lege prin care s-au modificat dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă nr. 88/1997), acţiunea, având acest obiect, se soluţionează potrivit normelor procesuale de drept comun, iar nu celor speciale conţinute de noua reglementare, nefiind în situaţia prevăzută de art. 36 din Ordonanţa de urgenţă nr.88/1997, şi nici în aceea prevăzută de art. II din Legea nr. 99/1999, referitoare la vânzări în curs de desfăşurare. Privatizarea, în speţă, s-a realizat la data transmiterii dreptului de proprietate asupra acţiunilor, de la vânzător la cumpărător.

O altă jurisprudenţă a privit dreptul de preferinţă, actualizarea valorii imobilizărilor şi prima de emisiune, anularea hotărârii adunării generale extraordinare a acţionarilor. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială a decis că nu există obligaţia acordării dreptului de preferinţă şi a stabilirii unei prime de emisiune; în astfel de situaţii profită doar acţionarul care a contribuit prin efectuarea investiţiei la creşterea de capital, fiind vorba, în speţă, de acţionarul majoritar[66].

Într-o altă speţă, obiectul cererii de chemare în judecată l-a reprezentat obligarea pârâtei la efectuarea investiţiilor în sumă de 4.100.000.000 lei aferente anilor 2000-2001, asumate prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni nr. 1463/26 noiembrie 1997 şi la plata sumei totale de 1.230.000.000 lei reprezentând penalităţi pentru nerealizarea investiţiilor aferente anilor 2000 şi 2001.

Din verificarea contractului de vânzare cumpărare de acţiuni nr. 1463/26 noiembrie 1997 încheiat între Fondul Proprietăţii de Stat, în calitatea de vânzător şi S.C. N SA în calitatea de cumpărător rezultă că în clauza 7.7 a fost stipulată obligaţia cumpărătorului să asigure includerea în programul de investiţii al S.C. P SA Sighetu Marmaţiei şi realizarea în perioada 1998-2001 a unor investiţii în sumă de 5.000.000.000 lei, în conformitate cu eşalonarea prevăzută în anexa 1 la acest contract. Această investiţie urma să fie făcută în numerar şi/sau în natură, fie din sursele proprii ale cumpărătorului, fie din fonduri împrumutate de acesta. De asemenea cumpărătorul s-a obligat ca în cazul neefectuării investiţiilor prevăzute anterior, să plătească vânzătorului o penalitate de 30% pe an, din suma neinvestită la sfârşitul fiecărui an.

Curtea de Apel Cluj – Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin decizia civilă nr. 460/16 septembrie 2004, a admis în parte apelul declarat de reclamanta Autoritatea pentru Privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului Bucureşti, împotriva sentinţei civile nr. 763/15 martie 2004 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta APAPS împotriva pârâtei S.C. N SA şi, în consecinţă, a obligat pe pârâtă să efectueze investiţiile în sumă de 4.525.618.232 lei asumate prin contractul nr. 1463/26 noiembrie 1997 şi să achite suma de 1.057.685.469 lei penalităţi de întârziere contractuale aferente investiţiilor nerealizate.

Înalta Curte, analizând actele şi lucrările dosarului, în raport de criticile formulate de recurente, urmează a respinge ca nefondat recursul promovat de reclamanta AVAS Bucureşti şi de a anula ca netimbrat recursul declarat de pârâta S.C. N S.A. Cluj Napoca, împotriva aceleiaşi decizii. Printr-o corectă şi integrală apreciere a probelor, instanţa de apel a stabilit adevăratele raporturi juridice dintre părţi, întinderea drepturilor şi obligaţiilor asumate reciproc şi sancţiunile care intervin în situaţia nerespectării clauzelor contractuale. Amplu motivat şi bine argumentat, a fost stabilită, pe bază de probe, întreaga situaţie de fapt şi de drept, care a condus la fundamentarea concretă a programului de investiţii al pârâtei, în sensul că aceasta mai este obligată numai la efectuarea de investiţii în sumă de 3.525.618.232 lei şi penalităţi de întârziere contractuale aferente investiţiilor nerealizate în cuantum de 1.057.685.469 lei, pentru anii 2001-2002[67].

Referitor la majorarea capitalului social al societăţii comerciale supuse privatizării cu valoarea terenurilor, în jurisprudenţă s-a decis că procedura de majorare a capitalului social cu valoarea cuprinsă în certificat nu poate fi substituită prin alte modalităţi sau criterii, fără a se reţine încălcarea prevederilor legale în materia privatizării.

În cazul societăţii comerciale care se privatizează, s-a decis că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a art. 32 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 99/1999, prin care s-a stabilit o procedură specială de majorare a capitalului social cu valoarea terenurilor pentru care s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate. Astfel, societatea îşi poate majora capitalul social numai după eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate şi numai cu valoarea terenurilor menţionate în certificat[68].

Potrivit dispoziţiilor art. 35 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997, 32¹ – 32², din Legea nr. 99/1999, art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 834/1991, societăţile comerciale deţin terenurile aflate în patrimoniul lor în administrare sau în proprietate. Pentru societăţile care se privatizează, legiuitorul a făcut distincţie între terenurile pentru care societatea deţine titluri de proprietate şi terenuri, pentru care, deşi se află în patrimoniul societăţilor, nu s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate. Pornind de la această distincţie în legislaţia privind măsurile instituite pentru privatizare şi accelerarea reformei (Legea nr. 99/1999, Hotărârea Guvernului nr. 834/1991, Hotărârea Guvernului nr. 450/1990 şi Normele aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 577/1999), s-a stabilit o modalitate distinctă de majorare a capitalului social cu valoarea terenurilor. Din acest punct de vedere, instanţele anterioare au pus problema derogării acestor prevederi de la cerinţele majorării capitalului social prevăzute de legea societăţilor comerciale.

Deşi a citat dispoziţii specifice domeniului societăţilor comerciale care se privatizează, cu distincţiile referitoare la terenurile aflate în patrimoniul acestora şi la deţinerea certificatului de proprietate, pârâta a apreciat că toate terenurile societăţii, inclusiv cele pentru care din diverse motive nu s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate, pot fi incluse în capitalul social.

Această concluzie nu-şi găseşte corespondent în dispoziţiile art. 32¹ şi 32² din Legea nr.99/1999 potrivit cărora „…Societăţile comerciale se privatizează fără a include în capitalul social valoarea terenurilor prevăzute la alin.1” (art. 32¹ alin. 2). „Capitalul social al societăţilor comerciale cărora li s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor se majorează de drept cu valoarea terenurilor menţionate în certificat” (art. 32² alin.1). Rezultă că textele aplicabile speţei stabilesc o „obligaţie pozitivă” de majorare a capitalului social, conform certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului. Dovadă în acest sens sunt şi dispoziţiile art.35 (2) din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997, pe care le-a citat recurenta, prin care s-a stabilit expres că „societăţile comerciale cărora li s-a eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor vor fi privatizate cu includerea valorii terenului în capitalul social”. Prin urmare, „includerea valorii în capitalul social” sau „majorarea de drept” a capitalului social cu valoarea terenurilor (în cazul obţinerii ulterioare a certificatului de proprietate) este condiţionată de deţinerea sau de obţinerea ulterioară a certificatului care atestă proprietatea asupra terenului.

Faptul că legislaţia amintită de recurentă (Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 şi Legea nr. 99/1999) nu a folosit noţiunea expresă de terenuri aflate în proprietatea societăţii nu prezintă nici o relevanţă, câtă vreme textele citate stabilesc obligaţia de majorare a capitalului social cu valoarea terenurilor pentru care s-a eliberat certificat de atestare a dreptului de proprietate.

Aceste cerinţe impuse pentru majorarea capitalului social scot în evidenţă faptul că terenurile din patrimoniul societăţilor comerciale pot fi deţinute şi cu alt titlu (art. 32¹ alin. 3). Prin urmare, obligaţia stabilită generic de art. 1 şi 5 din Hotărârea Guvernului nr. 834/1991 pentru obţinerea certificatelor de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale nu poate fi interpretată în sensul că majorarea capitalului social poate fi făcută cu valoarea terenurilor determinate după criterii de evaluare, fără deţinerea certificatului de proprietate pentru simplul motiv că se află în patrimoniul societăţii comerciale.

Concluzia instanţelor, care s-au pronunţat anterior, potrivit căreia, societăţile comerciale îşi pot majora capitalul social cu valoarea terenurilor numai după ce s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate este conformă cu dispoziţiile art. 32¹ – 32² din Legea nr. 99/1999. Această majorare de drept a capitalului social cu valoarea cuprinsă în certificat nu poate fi substituită prin alte modalităţi sau criterii aşa cum opinează recurenta, fără a se reţine încălcarea prevederilor legale în materia privatizării sau fără a adăuga la aceasta, proceduri pe care legea nu le-a prevăzut.

Votul din AGA al reprezentantului A.P.A.P.S., într-un sens sau altul, nu este de natură să confirme posibilitatea încălcării dispoziţiilor legale analizate sau a procedurilor pe care legea le-a prevăzut tocmai pentru a avea sub control acest domeniu al privatizării.

La data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă, Legea nr. 58/1991, Legea nr. 77/1994, Legea nr. 55/1995, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 alin. (3), art. 5, art. 6 alin. (1) şi (8), precum şi art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 30/1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 207/1997, precum şi art. 4, art. 5, art. 7 alin. (2) lit. e), art. 11, art. 12, art. 14 alin. (2) şi art. 17 alin. (2) din Legea nr. 83/1997 au fost abrogate. În continuare, înţelegem să marcăm principalele modificări ulterioare.

Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998, cu modificările şi completările ulterioare, a mai fost modificată şi completată prin Legea nr. 99 din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice[69].

După capitolul V al ordonanţei se introduc capitolele V1 – V3 reglementând situaţia unor imobile deţinute de societăţile comerciale care fac obiectul privatizării, aducând dispoziţii speciale privind închiderea operaţională şi vânzarea activelor nerentabile, fuziunea, divizarea, dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale supuse privatizării şi, respectiv, soluţionarea litigiilor.

Astfel, societăţile comerciale care deţin terenuri ce sunt necesare pentru desfăşurarea activităţii în conformitate cu obiectul lor de activitate şi al căror regim juridic urmează să fie clarificat vor continua să folosească aceste terenuri până la clarificarea regimului lor juridic.

După clarificarea regimului juridic terenurile clasificate ca aparţinând domeniului public al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz, rămân în folosinţa societăţilor comerciale privatizate sau care urmează a fi privatizate, pe baza unei concesiuni acordate de autoritatea competentă, pentru perioada maximă prevăzută de lege. Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor, metoda, procedura şi documentaţia necesare pentru acordarea concesiunilor vor fi prevăzute în normele metodologice emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă. Terenurile clasificate ca aparţinând domeniului privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale, după caz, pot fi concesionate în condiţiile prevăzute mai sus, închiriate sau oferite societăţii comerciale spre a fi cumpărate.

Potrivit art. 32², capitalul social al societăţilor comerciale cărora li s-a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor se majorează de drept cu valoarea terenurilor menţionate în certificat.

În cazul în care eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor nu a fost urmată, anterior privatizării, de majorarea corespunzătoare a capitalului social sau dacă certificatul se eliberează după privatizare, capitalul social se majorează de drept cu valoarea terenurilor, care va fi considerată aport în natură al statului sau al unei unităţi administrativ-teritoriale, după caz, în schimbul căruia se vor emite acţiuni suplimentare ce vor reveni de drept instituţiei publice implicate. Cumpărătorul are un drept de opţiune la cumpărarea de la instituţia publică implicată, la un preţ convenit în contractul iniţial de vânzare a acţiunilor ori, în lipsa unei clauze în acest sens, la preţul plătit de cumpărător pentru pachetul iniţial de acţiuni, reactualizat în conformitate cu prevederile normelor metodologice emise în aplicarea acestei ordonanţe de urgenţă, a unui număr de acţiuni suplimentare reprezentând un procent din acţiunile nou-emise egal cu cota de participare a cumpărătorului la capitalul social la data când s-a emis certificatul sau la data achiziţionării pachetului iniţial de acţiuni, după caz. Cumpărătorul îşi poate exercita această opţiune în termen de două luni de la data înregistrării majorării capitalului social. Transferul dreptului de proprietate asupra acţiunilor nou-emise are loc în momentul plăţii integrale a acţiunilor.

Instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.

Despăgubirea prevăzută se stabileşte de comun acord cu societăţile comerciale, iar în caz de divergenţă, prin justiţie.

Imobilele preluate de stat în baza unor legi, acte administrative sau hotărâri judecătoreşti de confiscare, constând în terenuri şi clădiri evidenţiate în patrimoniul societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare, în absenţa cărora realizarea obiectului de activitate al acestor societăţi comerciale este împiedicată în asemenea măsură încât, ca urmare a acestei restituiri, societatea comercială nu ar mai putea să-şi continue activitatea şi ar urma să fie supusă dizolvării şi lichidării, nu vor fi restituite în natură.

În cazul în care prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă societăţile comerciale sunt obligate la plata echivalentului în bani al imobilelor, instituţiile publice implicate vor plăti direct fostului proprietar suma prevăzută în hotărâre.

Statul garantează îndeplinirea de către instituţiile publice implicate a obligaţiilor arătate mai sus.

În soluţionarea litigiilor, legea prevede că termenul de prescripţie pentru introducerea cererii prin care se atacă o operaţiune sau un act prevăzut în Ordonanţa de urgenţă.nr.88/1997 ori se valorifică un drept conferit de aceasta este de 3 luni de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa operaţiunii sau actul atacat ori de la data naşterii dreptului.

Cererea în anulare şi opoziţia nu suspendă executarea hotărârii atacate. La cerere, pentru motive întemeiate, instanţa poate decide suspendarea, dacă se depune o cauţiune egală cu 1% din valoarea capitalului social al societăţii comerciale supuse fuziunii, divizării sau lichidării ori, după caz, egală cu o pătrime din valoarea creanţei, dar nu mai mult de 200.000.000 lei. Cauţiunea se restituie numai în cazul admiterii acţiunii. Plafonul maxim al cauţiunii va putea fi reactualizat periodic prin hotărâre a Guvernului.

Instanţa este obligată să pronunţe hotărârea în termen de 5 zile de la închiderea dezbaterilor şi să comunice părţilor hotărârea motivată în cel mult 10 zile de la pronunţare, iar hotărârea instanţei poate fi atacată numai cu recurs.

Într-o cauză[70], prin acţiunea întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 32⁴⁰ din Legea nr. 99/1999 de aprobare a Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997, reclamanta a pretins obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru imobilele retrocedate în natură foştilor proprietari, textul de lege precizat reglementând obligaţia instituţiilor publice implicate în privatizare de a asigura repararea prejudiciului cauzat în această situaţie.

Acest litigiu şi drepturile pretinse nu derivă din procesul de privatizare la care se referă Legea nr. 99/1998 de aprobare a Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997, şi anume dispoziţiile art. 32^30, ci sunt ulterioare, iar termenul de prescripţie pentru acţiunea vizând recuperarea prejudiciului, în lipsa altor prevederi din legea specială, este cel general de 3 ani şi curge de la momentul naşterii dreptului la acţiune, care este momentul când imobilele au fost restituite efectiv foştilor proprietari.

Prin urmare, excepţia prescrierii dreptului la acţiune trebuia respinsă iar nu admisă, aşa cum au procedat instanţele, încât în baza art. 312 alin. (5) C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ. şi în considerarea art. 297 C. pr. civ., recursul a fost admis, decizia modificată în sensul admiterii apelului şi anulării sentinţei civile nr. 4760 din 1 aprilie 2004 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a VI-a Comercială, iar cauza a fost trimisă pentru soluţionarea acţiunii pe fond, Curţii de Apel Bucureşti.

În scopul accelerării procesului de privatizare, instituţiile publice implicate pot delega unor agenţi de privatizare exerciţiul anumitor drepturi, inclusiv orice atribuţie prevăzută la art. 43 alin. (2), cu excepţia încheierii contractului de vânzare de acţiuni. Agenţii de privatizare vor prezenta, la cererea instituţiei publice implicate mandante, rapoarte cu privire la activităţile efectuate şi vor exercita în mod exclusiv pe perioada mandatului atribuţiile delegate. Mandatul se acordă în legătură cu privatizarea unei societăţi comerciale sau a unui grup de societăţi comerciale, cuprinse în programe speciale de privatizare prin hotărâre a Guvernului ori selectate în conformitate cu prevederile normelor metodologice emise în aplicarea ordonanţei de urgenţă.

După cum am mai menţionat, o altă modificare importantă a privit F.P.S. Legea nr. 379 din 10 iulie 2001 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 37/1999 pentru completarea art. 9 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 16 iulie 2001dispune că în tot cuprinsul ordonanţei de urgenţă sintagma Fondul Proprietăţii de Stat se înlocuieşte cu sintagma Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului.

La data intrării în vigoare a ORDONANŢei DE URGENŢĂ Nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, modificată prin L. Nr. 91/06.06.2011 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407/09.06.2011, Legea nr. 58/1991, Legea nr. 77/1994, Legea nr. 55/1995, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 alin. (3), art. 5, art. 6 alin. (1) şi (8), precum şi art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 207/1997, precum şi art. 4, art. 5, art. 7 alin. (2) lit. e), art. 11, art. 12, art. 14 alin. (2) şi art. 17 alin. (2) din Legea nr. 83/1997 se abrogă.

Prezenta ordonanţă de urgenţă stabileşte cadrul juridic pentru accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare, în baza următoarelor principii:

a) asigurarea transparenţei procesului de privatizare;

b) formarea preţului de vânzare, în baza raportului dintre cerere şi ofertă;

c) asigurarea egalităţii de tratament între cumpărători;

d) reconsiderarea datoriilor societăţilor comerciale, în vederea sporirii atractivităţii ofertei de privatizare.

Potrivit Art. 2 ,  Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă se aplică:

a) vânzării de acţiuni la societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, indiferent de numărul acţiunilor pe care le deţine, inclusiv la societăţile naţionale, companiile naţionale şi celelalte societăţi comerciale rezultate din reorganizarea regiilor autonome de interes naţional sau local;

b) vânzării de active ale regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar, inclusiv ale companiilor naţionale şi ale societăţilor naţionale ori ale celorlalte societăţi comerciale rezultate din reorganizarea unei regii autonome de interes naţional sau local.

Competenţele şi atribuţiile în legătură cu procesul de privatizare aparţin Guvernului, Agenţiei Române de Dezvoltare şi instituţiilor publice implicate.

Guvernul asigură înfăptuirea politicii de privatizare, coordonează şi controlează activitatea ministerelor şi instituţiilor publice, care au competenţe şi atribuţii în realizarea privatizării, ia măsuri obligatorii pentru accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare şi răspunde în faţa Parlamentului de îndeplinirea acestor obligaţii.

În acest scop Guvernul:

a) aprobă strategia naţională de privatizare;

d) ia orice alte măsuri în calitate de autoritate centrală de aplicare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului este o instituţie de interes public, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care acţionează pentru diminuarea implicării în economie a statului şi a autorităţilor administraţiei publice locale, prin vânzarea acţiunilor acestora. Bugetul Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului se formează integral din veniturile rezultate ca urmare a privatizării societăţilor comerciale, din dividende şi din dobânzile aferente disponibilităţilor sale băneşti, se aprobă de către Guvern şi se gestionează în regim extrabugetar.

Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului exercită atribuţiile prevăzute la art. 4³ alin. (2) cu privire la societăţile comerciale, altele decât cele de interes strategic, în cazul cărora aceste atribuţii se exercită de către ministerele de resort. Guvernul poate hotărî ca şi în cazul unor asemenea societăţi Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului să exercite atribuţiile prevăzute la art. 4³ alin. (2). În cazul societăţilor comerciale constituite în baza Legii administraţiei publice locale nr. 69/1991, atribuţiile prevăzute la art. 4³ alin. (2) se exercită de către autorităţile administraţiei publice locale.

Vânzarea de acţiuni

Instituţiile publice implicate vând acţiunile prin următoarele metode:

a) ofertă publică;

b) metode de vânzare specifice pieţei de capital;

c) negociere;

d) licitaţie cu strigare sau în plic;

e) certificate de depozit emise de bănci de investiţii pe piaţa de capital internaţională;

f) orice combinaţie a metodelor prevăzute la lit. a) – e).

În cazul în care instituţia publică implicată decide să formuleze o ofertă de vânzare, preţul de ofertă va fi, de regulă, egal cu valoarea nominală a acţiunilor, cu precizarea că vânzarea se face la preţul de piaţă rezultat din raportul dintre cerere şi ofertă, indiferent de metoda de privatizare utilizată, fără a exista un preţ minim de vânzare.

Instituţiile publice implicate au dreptul să contracteze cu persoane fizice sau juridice, române ori străine, servicii de asistenţă de specialitate în domeniul privatizării, restructurării şi lichidării. De asemenea, instituţiile publice implicate pot încheia contracte cu societăţi de valori mobiliare, pentru vânzarea acţiunilor la bursele de valori sau pe alte pieţe organizate, naţionale ori internaţionale, precum şi cu bănci de investiţii, pentru transferul şi vânzarea unui portofoliu de acţiuni pe piaţa de capital internaţională, în baza certificatelor de depozit sau a altor instrumente financiare utilizate pe această piaţă.

În vederea măririi şanselor de privatizare a societăţilor comerciale, instituţiile publice implicate pot accepta plata în rate a preţului acţiunilor vândute, în condiţiile stabilite în normele metodologice emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă.

În cazul vânzării cu plata în rate a preţului acţiunilor unei societăţi comerciale de interes strategic, avansul nu va putea fi mai mic de 35% din preţul de vânzare, iar plata ratelor se va eşalona pe o perioadă de maximum 3 ani.

Asupra acţiunilor vândute cu plata în rate se constituie un drept de gaj.

În cazul în care cumpărătorul nu plăteşte la scadenţă două rate succesive, contractul poate fi rezolvit.

Pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra acţiunilor emise de o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, salariaţii, membrii consiliului de administraţie sau pensionarii cu ultimul loc de muncă la respectiva societate comercială pot constitui asociaţii potrivit prevederilor prezentei secţiuni.

Asociaţia este o persoană juridică de drept privat, fără scop lucrativ, constituită din persoanele prevăzute la alineatul precedent, în scopul dobândirii de acţiuni emise de societăţile comerciale.

În cadrul unei societăţi comerciale se pot constitui una sau mai multe asociaţii, formate, după caz, din:

a) salariaţi ai respectivei societăţi comerciale şi/sau pensionari cu ultimul loc de muncă la aceasta;

b) membrii consiliului de administraţie şi salariaţi.

Pot face parte dintr-o asociaţie următoarele categorii de salariaţi, după caz:

a) salariaţii societăţii comerciale, cu contract individual de muncă încheiat pe durată nedeterminată;

b) salariaţii societăţii comerciale, cu contract individual de muncă încheiat pe durată determinată, cu program de lucru normal sau de cel puţin o jumătate de normă.

Procedura de constituire şi de lichidare a unei asociaţii, structura acesteia, drepturile şi obligaţiile membrilor săi sunt cele prevăzute în Legea nr. 21/1924, iar raporturile dintre o asociaţie şi societatea comercială în cadrul căreia se înfiinţează aceasta se reglementează prin hotărâre a Guvernului.

Vânzarea activelor societăţilor comerciale şi ale regiilor autonome

Societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar majoritar pot vinde sau încheia contracte de leasing imobiliar pentru active aflate în proprietatea lor, cu aprobarea adunării generale a acţionarilor sau a consiliului de administraţie, după caz, în condiţiile stabilite prin normele metodologice emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă.

Sumele rezultate din vânzarea activelor   vor fi utilizate, în următoarea ordine, pentru:

a) plata datoriilor către bugetul de stat şi bugetele locale, inclusiv a datoriilor provenind din plăţile efectuate de Ministerul Finanţelor în contul garanţiilor executate pentru credite interne şi externe, precum şi din credite externe contractate direct de stat din care s-au făcut subîmprumuturi;

b) plata datoriilor către bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor speciale;

c) plata altor datorii;

d) efectuarea de investiţii;

e) finanţarea activităţilor cuprinse în obiectul de activitate;

f) efectuarea cheltuielilor legate de îndeplinirea obligaţiilor legale de conformare la cerinţele de protecţie a mediului, după caz;

g) alte destinaţii.

Societăţile comerciale şi regiile autonome, care au în derulare contracte de locaţie de gestiune, de închiriere sau de asociere în participaţiune, pot vinde sau încheia contracte de leasing imobiliar cu clauză irevocabilă de vânzare, prin negociere directă cu locatarii sau asociaţii în situaţiile în care aceştia au efectuat investiţii în activele pe care le utilizează reprezentând mai mult de 15% din valoarea acestor active. În acest caz, din preţul de vânzare se scade valoarea investiţiilor pe bază de raport de evaluare acceptat de părţi.

Obligaţii de mediu şi protecţia salariaţilor

Art. 31 – (1) În cazul în care, ca urmare a transmiterii dreptului de proprietate asupra pachetului de acţiuni, cumpărătorul ar dobândi controlul asupra societăţii comerciale, acea societate trebuie să întocmească, în conformitate cu dispoziţiile normelor metodologice emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă, un bilanţ de mediu care este supus spre avizare autorităţii de mediu competente. Avizul va cuprinde obligaţiile de mediu ce revin societăţii comerciale.

(6) În toate cazurile societatea comercială este obligată să îl despăgubească pe cumpărător pentru prejudiciile suferite ca urmare a stabilirii în sarcina acestuia a unor obligaţii de conformare cu normele privind protecţia mediului care nu au fost prevăzute în dosarul de prezentare a activului.

Dispoziţii speciale privind închiderea operaţională şi vânzarea activelor nerentabile, fuziunea, divizarea, dizolvarea şi lichidarea societăţilor comerciale supuse privatizării

Lichidarea

(2) Creditorii care depun declaraţii de creanţe alcătuiesc asociaţia creditorilor, în cadrul căreia hotărârile se adoptă cu majoritate absolută de voturi. Votul fiecărui creditor este proporţional cu ponderea creanţei sale în totalitatea creanţelor aparţinând creditorilor asociaţi. Asociaţia creditorilor nu constituie persoană juridică. Organizarea şi funcţionarea asociaţiei creditorilor vor fi reglementate prin normele metodologice emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă.

Art. 32¹⁵ – (1) Nici o dobândă, penalitate, majorare de întârziere sau cheltuială similară nu va putea fi adăugată creanţelor negarantate sau părţilor negarantate din creanţele garantate, începând cu data depunerii hotărârii de dizolvare la registrul comerţului.

Art. 32¹⁶ – (1) Lichidatorul se numeşte de către instituţia publică implicată, pe bază de licitaţie, în termen de 60 de zile de la data depunerii hotărârii de dizolvare la registrului comerţului.

(2) Agentul de privatizare care exercită atribuţiile prevăzute la art. 4³ alin. (2) cu privire la societatea comercială supusă lichidării poate îndeplini funcţia de lichidator, potrivit mandatului acordat sau pe baza unei solicitări adresate instituţiei publice implicate, fără a mai fi necesară organizarea unei licitaţii.

(3) Contractul de angajare a lichidatorului va fi semnat şi va intra în vigoare în termen de două zile de la adjudecarea licitaţiei, sub sancţiunea nulităţii.

(4) Lichidatorul va intra în funcţie după depunerea semnăturii la registrul comerţului şi a specimenului de semnătură în bancă, în ziua următoare semnării contractului său de angajare.

(5) În termen de 30 de zile de la data intrării în funcţie a lichidatorului se va efectua predarea-preluarea patrimoniului şi a documentelor societăţii, potrivit prevederilor art. 247 alin. (4) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, care va fi certificată de către cenzori. La data îndeplinirii acestei formalităţi funcţia administratorilor încetează.

(6) În cazul admiterii în principiu a cererii formulate de creditori în temeiul art. 32¹⁴ alin. (1), numirea lichidatorului potrivit prezentului articol va fi supusă validării de către judecătorul-sindic.

(2) Bunurile se adjudecă la cel mai mare preţ oferit.

(4) Contractul va putea prevedea plata preţului bunurilor în rate, cu condiţia ca plata ratelor să fie asigurată în condiţiile prevăzute în normele metodologice emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă.

(5) Prevederile art. 32⁷ alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

Soluţionarea litigiilor

Art. 32²⁹ – Termenul de prescripţie pentru introducerea cererilor în anulare şi a opoziţiilor împotriva hotărârilor prevăzute la art. 32⁹ este de 10 zile de la data publicării hotărârii consiliului de administraţie, adoptată în temeiul acestora. În cazul hotărârilor prevăzute la art. 32¹⁰, termenul curge de la data publicării acestora în conformitate cu dispoziţiile art. 32⁹ alin. (6).

Art. 32³⁰ – (1) Cererea în anulare şi opoziţia nu suspendă executarea hotărârii atacate. La cerere, pentru motive întemeiate, instanţa poate decide suspendarea, dacă se depune o cauţiune egală cu 1% din valoarea capitalului social al societăţii comerciale supuse fuziunii, divizării sau lichidării ori, după caz, egală cu o pătrime din valoarea creanţei, dar nu mai mult de 200.000.000 lei. Cauţiunea se restituie numai în cazul admiterii acţiunii. Plafonul maxim al cauţiunii va putea fi reactualizat periodic prin hotărâre a Guvernului.

Reguli speciale privind privatizarea anumitor societăţi comerciale

Art. 34¹ – (1) Privatizarea băncilor se desfăşoară potrivit prevederilor Legii nr. 83/1997 pentru privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul este acţionar. Vânzarea acţiunilor emise de societăţile bancare la care statul este acţionar se va desfăşura conform oricărei metode prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă.

(2) Privatizarea societăţilor comerciale din turism se desfăşoară potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 32/1998 privind privatizarea societăţilor comerciale din turism.

Cap. VII¹

Agenţii de privatizare

Art. 34²

(3) Agenţii de privatizare se pot grupa în baza unui contract de asociere temporară pe obiect sau a unui contract de societate cu răspundere limitată ori pe acţiuni. În cazul asocierilor temporare pe obiect, asociaţii desemnează asociatul coordonator, împuternicit să participe la procedura de selecţie în vederea acordării mandatului prevăzut în prezentul capitol.

Art. 34⁴ –

(4) În cazul societăţilor comerciale de interes strategic, elementele esenţiale ale contractului de mandat se supun spre aprobare Guvernului.

(5) Instituţia publică implicată încheie contractul de mandat în termen de 15 zile de la data hotărârii comisiei prevăzute la alin. (3).

Art. 34⁵ – (1) Onorariul agenţilor de privatizare include o componentă fixă şi componente variabile în funcţie de costurile efective şi de aducerea la îndeplinire a mandatului, potrivit normelor metodologice emise în aplicarea prezentei ordonanţe de urgenţă.

(2) Membrii asociaţi sunt răspunzători solidar pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiilor prevăzute în contractul de mandat.

Cap. VIII

Dispoziţii tranzitorii şi finale

Art. 36 – (1) Procedurile de privatizare aflate în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă vor continua cu recunoaşterea valabilităţii actelor şi a etapelor consumate până la această dată, potrivit dispoziţiilor legale anterioare. Sunt considerate proceduri de privatizare aflate în curs de derulare: vânzările de acţiuni, dacă au fost aprobate de Consiliul de administraţie al Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, şi vânzările de active, în cazul în care s-au publicat anunţurile de organizare a licitaţiilor. Ofertele ale căror termene au fost depăşite ca urmare a neconsumării etapei de negociere se prelungesc cu 30 de zile.

(2) Sistemul de facilităţi privind sumele care se lasă cu titlu gratuit la dispoziţia societăţilor comerciale privatizate, potrivit Legii nr. 55/1995, cu modificările ulterioare, inclusiv sistemul de virare la bugetul de stat, la Fondul special de dezvoltare aflat la dispoziţia Guvernului şi la bugetele locale, potrivit ordonanţelor de urgenţă ale Guvernului nr. 15/1997 şi nr. 59/1997, se aplică numai pentru contractele care au fost încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

(3) Prevederile alin. (2) se aplică şi în cazul societăţilor comerciale privatizate prin negociere directă, fără caiet de sarcini, precum şi în cazul societăţilor comerciale privatizate către investitori străini care nu au primit certificat de investitor, ori s-a prevăzut restituirea în valută a sumelor care se lasă cu titlu gratuit.

(4) Pentru contractele în curs de negociere ori pentru situaţiile în care etapa selecţiei achizitorului potenţial nu s-a consumat, în baza metodei de privatizare fixate iniţial, Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului poate conveni cu achizitorul perfectarea contractelor fără a include sistemul de facilităţi privind sumele care se lasă cu titlu gratuit la dispoziţia societăţii comerciale privatizate. În acest caz, eventualele datorii înregistrate de societatea comercială care se privatizează se deduc din preţul acţiunilor care se vând, fără a afecta valoarea investiţiilor la care se obligă cumpărătorul, iar eventualele diferenţe la datorii vor fi reeşalonate cu acordul creditorilor.

(5) Sumele aflate în conturi curente şi în depozite bancare, pe care Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului le-a deschis sau le-a constituit, inclusiv dobânzile încasate şi aferente acestor sume, urmează regimul juridic stabilit până la intrarea în vigoare a acestei ordonanţe de urgenţă.

Art. 39 – (1) Sumele rezultate din vânzarea cu plata în rate a acţiunilor emise de societăţile comerciale la care statul este acţionar, devenite scadente la data desfiinţării Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, ratele aferente creditelor de restructurare acordate în baza Legii nr. 58/1991 şi Legii nr. 55/1995 şi devenite exigibile după această dată, precum şi orice alte venituri financiare cuvenite Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului revin statului şi se varsă la bugetul de stat.

(2) Sumele rezultate din vânzarea acţiunilor emise de societăţi comerciale privatizate prin programele de privatizare-pilot, iniţiate de către Agenţia Naţională pentru Privatizare, înainte de organizarea Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului şi a celor cinci Fonduri ale Proprietăţii Private, revin statului, în proporţie de 70%, după desfiinţarea Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului şi, respectiv, a Fondurilor Proprietăţii Private, sau societăţilor rezultate în urma transformării acestora.

(3) Urmărirea executării contractelor de vânzare cu plata în rate, a creditelor de restructurare acordate şi devenite exigibile, precum şi a oricăror alte venituri financiare cuvenite Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, după data desfiinţării acestuia, se realizează de către Ministerul Finanţelor prin organele financiare teritoriale.

Art. 42 – (1) Instituţiile publice, regiile autonome şi societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar nu au dreptul să participe la cumpărări de acţiuni, sub sancţiunea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, sub rezerva prevederilor art. 3 lit. e).

(2) Regiile autonome şi societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar au dreptul să participe la cumpărări de active în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă, ale normelor metodologice, cu respectarea prevederilor în domeniul ajutorului de stat. Instituţiile publice au dreptul să participe la cumpărări de active necesare desfăşurării în condiţii optime a activităţii proprii.

Legea nr. 444 din 18 iulie 2001[71] a aprobat Ordonanţa de urgenţă nr. 251/2000 ce modificase art. 14 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale. Legea mai dispune că, la cererea instituţiei publice implicate sau a agentului de privatizare, pentru stabilirea situaţiei obligaţiilor bugetare scadente ale societăţilor comerciale supuse privatizării, Ministerul Finanţelor Publice şi celelalte entităţi care au în administrare bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale vor iniţia procedura întocmirii unor rapoarte asupra naturii şi cuantumului obligaţiilor respective.

Pe baza rapoartelor întocmite Ministerul Finanţelor Publice şi celelalte entităţi care administrează bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale şi bugetele fondurilor speciale vor emite certificate de obligaţii bugetare, care vor preciza natura şi cuantumul obligaţiilor bugetare pe care le au în administrare la data raportului, pe baza documentelor contabile ale societăţii comerciale şi a declaraţiei pe propria răspundere a administratorilor acesteia că nu mai dispun de alte acte, documente, înscrisuri neoperate în evidenţa contabilă.

La data intrării în vigoare a Legii nr. 137 din 28 martie 2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 3 aprilie 2006 au fost abrogate, printre altele: lit. a), c), k) şi l) ale art. 3, lit. b) a alin. (2) al art. 41, art. 42, art. 6, art. 7, alin. (2) şi (3) ale art. 9, alin. (4) al art. 13, alin. (1), (3) – (6), (8) şi (9) ale art. 14, art. 152, art. 19, alin. (2) – (5) ale art. 31, secţiunea I a capitolul V², alin. (2) – (4) ale art. 32², art. 32³, art. 32⁴, alin. (1) – (3) ale art. 32⁹, art. 32¹⁰, art. 32¹¹, art. 32¹², alin. (1) şi (3) ale art. 32¹³, art. 32¹⁴, alin. (2) al art. 32¹⁵, art. 32¹⁷, alin. (2) al art. 32¹⁸, alin. (1) şi (3) ale art. 32¹⁹, alin. (1) şi (4) ale art. 32²¹, art. 32²⁸, art. 32³¹, alin. (1) şi (2) ale art. 34², art. 34³, alin. (1) – (3) ale art. 34⁴ şi art. 41 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare.

Mai trebuie să pomenim Legea nr. 185 din 15 iunie 2005[72] prin care a fost abrogat art. 34 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 La data intrării în vigoare a acestei legi, acţiunile nominative de control deţinute de stat se transformă de drept în acţiuni ordinare.

Succesiunea de norme – ca să nu spunem avalanşa – denotă lipsa unei strategii şi a unei politici consecvente, şi nu conjuncturale, de privatizare. În România, în locul unei restituiri, reconstituiri a proprietăţii, a avut şi mai are loc o redistribuire a avuţiei naţionale[73].

Oficiul Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie, a fost infiinţat prin Ordonanţa de Urgentă a Guvernului nr. 88/2001, aprobată prin Legea nr. 552/2001, ca instituţie publică cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Economiei şi Comerţului, devenind operativ în luna noiembrie, dupa apariţia Hotararii de Guvern nr. 869/2001, de aprobare a organizării şi funcţionării instituţiei, modificata şi completata prin H.G. nr. 620/2003.

La sfârșitul anului 2006 a fost emisă O.U.G. nr. 101/2006 privind reorganizarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului prin comasarea prin absorbție cu Oficiul Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie, iar O.P.S.P.I. a fuzionat prin absorptie cu A.V.A.S.

La sfârșitul anului 2008, că urmare a apariției Legii nr. 308/2008 privind respingerea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 101/2006 privind reorganizarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) prin comasarea prin absorbție cu Oficiul Participațiilor Statului și Privatizării în Industrie (O.P.S.P.I.), precum și a altor acte normative incidente, O.P.S.P.I. și-a reluat activitatea ca instituție în subordinea Ministerului Economiei, cu atribuții în administrarea și privatizarea operatorilor economici din portofoliu.

În prezent O.P.S.P.I. este instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Ministerului Economiei, funcţioneaza în coordonarea ministrului economiei, exercita, în numele Ministerului Economiei, atribuţiile acestuia de instituţie publica implicata în procesul de privatizare din domeniul sau de activitate si deruleaza, în numele Ministerului Economiei, activităţile legate de exercitarea calităţii de acţionar al statului la societăţile şi companiile naţionale, precum şi la celelalte societăţi comerciale din portofoliul acestuia, în limitele competentelor aprobate prin ordin al ministrului economiei şi comerţului.

În exercitarea atribuţiilor Ministerului Economiei, de instituţie implicată în domeniul privatizării și acționar la societățile și companiile naționale, precum și la celelalte societăți comerciale din portofoliul acestuia, Oficiul Participațiilor Statului și Privatizării în Industrieîndeplinește următoarele atribuții principale:

• Asigură aplicarea strategiei Guvernului privind realizarea procesului de atragere de investiții/privatizare a operatorilor economici din portofliulMinisterului Economiei din domeniile:
  • Energie electrică
  • Petrol
  • Gaze
  • Minerit
  • Industria de aparare
• Administrează în numele Ministerului Economiei operatorii economici din portofoliu.
• Pregătește privatizarea, propune strategiile de privatizare și realizează privatizare.
• Realizează controlul postprivatizare al îndeplinirii clauzelor din contractele de privatizare.
• Fundamentează și propune acordarea de facilități, în condițiile legii, operatorilor economici din portofoliul Ministerului Economiei.
• Elaborează elementele principale ale contractului de mandat ce se încheie cu agenții de privatizare în vederea vânzării participațiilor statului la societățile comerciale din portofoliu.

Activitatea de atragere de investiții/privatizare a operatorilor economici se bazează pe experiență acumulată până în prezent în acest domeniu, precum și pe necesitatea unei schimbări profunde în principiile de realizare și de eficientă ale acestui proces.

Privatizarea nu trebuie văzută că un scop în sine, ci ca un proces prin care transferul de proprietate să se concretizeze în recapitalizare, modernizare, investiții, management superior, care să conducă la eficientă economică în activitate[74].

Cu titlu de exemplu, la nivelul anului 2004, PARTICIPAŢIILE STATULUI erau următoarele:

Compania Naţională Administraţia Naţională „Apele Române”, Compania Naţională „Administraţia Canalelor Navigabile” – S.A. Constanţa, Compania Naţională „Administraţia Porturilor Maritime Constanţa” – S.A., Compania Naţională „Aeroportul Internaţional Bucureşti – Otopeni” – S.A., Compania Naţională „Institutul Naţional de Meteorologie, Hidrologie şi Gospodărire a Apelor” – S.A., Compania Naţională „Poşta Română”, Compania Naţională a Căilor Ferate „C.F.R.” – S.A. Bucureşti, Compania Naţională a Cuprului, Aurului şi Fierului „Minvest” Deva, Compania Naţională a Huilei – Petroşani, Compania Naţională a Imprimeriilor „Coresi” – S.A., Compania Naţională a Lignitului „Oltenia” – S.A. Târgu Jiu, Compania Naţională a Metalelor, Preţioase şi Neferoase „Remin” – S.A. Baia Mare, Compania Naţională a Uraniului – S.A. Bucureşti, Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale din România – S.A. Bucureşti, Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice „Transelectrica” – S.A. Bucureşti,

Regia Autonomă „Administraţia Fluvială a Dunării de Jos” – Galaţi, Regia Autonomă „Monetăria Statului”, Regia Autonomă „Multiproduct”, Regia Autonomă „Rami Dacia”, Regia Autonomă „Registrul Auto Român” Bucureşti, Regia Autonomă a Distribuţiei şi Exploatării Filmelor „România-Film” Bucureşti, Regia Autonomă pentru Activităţi Nucleare Drobeta-Turnu Severin, Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva,

Societatea Comercială „Ampelum” – S.A. Zlatna, Societatea Comercială „Aversa” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială „Brafor” – S.A. Braşov, Societatea Comercială „C.F.R.-Transauto” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială „Caromet” – S.A. Caransebeş, Societatea Comercială „Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române – TAROM” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială „CSR” – S.A. Reşiţa, Societatea Comercială „CUG” – S.A. Cluj-Napoca, Societatea Comercială „Cupru Min” – S.A. Abrud, Societatea Comercială „Electroputere” – S.A. Craiova, Societatea Comercială „Exfor” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială „Faur” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială „GES” – S.A. Boldeşti Scăeni, Societatea Comercială „Griro” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială „I.A.R.” – S.A. Braşov, Societatea Comercială „I.O.R.” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială „IAIFO” – S.A. Zalău, Societatea Comercială „ICMRS” – S.A. Galaţi, Societatea Comercială „Metalurgica” – S.A. Aiud, Societatea Comercială „Minbucovina” – S.A. Vatra Dornei, Societatea Comercială „Miniera Banat” – S.A. Anina, Societatea Comercială „Moldomin” – S.A. Moldova Nouă, Societatea Comercială „Moldosim” – S.A. Vaslui, Societatea Comercială „Oltchim” – S.A. Râmnicu Vâlcea, Societatea Comercială „Rocar” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială „Rodipet” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială „Romaero” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială „Rulmentul” – S.A. Braşov, Societatea Comercială „Severnav” – S.A. Drobeta-Turnu Severin, Societatea Comercială „Ştei” – S.A. Băiţa, Societatea Comercială „Turnu” – S.A. Turnu Măgurele, Societatea Comercială „UCMR” – S.A. Reşiţa, Societatea Comercială „Uztel” – S.A. Ploieşti, Societatea Comercială de Distribuţie a Gazelor Naturale „Distrigaz Nord” – S.A. Mediaş, Societatea Comercială de Distribuţie a Gazelor Naturale „Distrigaz Sud” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice „Electrica” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice „Hidroelectrica” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială de Producere a Energiei Electrice şi Termice „Termoelectrica” – S.A. Bucureşti, Societatea Comercială de Transport cu Metroul „Metrorex” – S.A. Bucureşti, Societatea Naţională „Avioane Craiova” – S.A. Craiova, Societatea Naţională „Îmbunătăţiri Funciare” – S.A., Societatea Naţională „Nuclearelectrica” – S.A. Bucureşti, Societatea Naţională „Romarm” – S.A. Bucureşti, Societatea Naţională „Romgaz” – S.A. Mediaş, Societatea Naţională a Cărbunelui Ploieşti, Societatea Naţională a Petrolului „Petrom” – S.A. Bucureşti, Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători „C.F.R. Călători” – S.A. Bucureşti, Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă „C.F.R. Marfă” – S.A. Bucureşti, Societatea Naţională de Transport Gaze Naturale „Transgaz” – S.A. Mediaş

Aspecte tehnico-juridice ale privatizării. Transferul proprietăţii în cadrul procesului de privatizare implică formularea de către instituţiile publice implicate a unei propuneri de a contracta, reprezentând primul pas pentru formarea acordului de voinţă.

Corelat cu metodele de privatizare aplicate de entităţile cu rol în privatizare, analizarea caracterului ofertei de vânzare implică o abordare diferenţiată. Incidentele create de conţinutul şi termenul ofertei de vânzare au condus la modificări continue a legislaţiei în domeniu. Astfel, dacă într-o primă redactare a Ordonanţei de urgenţă nr. 88/1997[75] iniţierea procesului de vânzare de acţiuni, prin oricare dintre metode, era realizată printr-o ofertă irevocabilă, valabilă cel puţin 30 de zile, dar nu mai mult de 180 de zile, ulterior normele de privatizare au suportat serioase nuanţări.

Problema care din punct de vedere juridic suscită un real interes este conţinutul şi caracterul ofertei de vânzare prin care entităţile mandatate de stat realizează transferul către economia privată a unor bunuri pe care le au în administrare. În funcţie de răspunsul la aceste întrebări se poate realiza o analiză de legalitate a procedurilor aplicate frecvent de entităţile implicate în privatizare, constând în negocierea unor clauze contractuale cu adjudecatarii (desemnaţi fie în urma licitaţiei, fie prin aplicarea unei grile de punctaj pentru departajarea ofertelor scrise) prin care se modifică radical condiţiile iniţiale cunoscute de toţi potenţialii ofertanţi din oferta publicată (avem în vedere negocierea ştergerii de datorii ale societăţii scoase la privatizare sau acceptarea unor disponibilizări de personal cu realizarea unor plăţi compensatorii de către stat). De asemenea, în funcţie de limitele mandatului atribuit comisiei care realizează vânzarea este posibilă realizarea unei aprecieri asupra limitelor până la care preţul de tranzacţionare poate fi scăzut faţă de preţul de ofertă, pentru fiecare metodă şi etapă în parte.

Potrivit doctrinei[76], condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească oferta de vânzare sunt următoarele:

– să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, neviciată şi cu intenţia de a angaja din punct de vedere juridic;

– să fie fermă, exprimând o propunere neîndoielnică pentru un angajament juridic, care, prin acceptare, să poată realiza încheierea contractului;

– să fie neechivocă;

– să fie precisă şi completă.

Fiind o manifestare de voinţă, oferta trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale cerute unei manifestări de voinţă, efectuată cu scopul de a produce efecte juridice.

a) Oferta de privatizare este rezultatul unui proces de voinţă din partea autorităţilor care au ca obiectiv transferul participaţiei statului către societăţi comerciale din sectorul privat. Anterior oricărui act de informare publică a intenţiei de vânzare, conducerile instituţiilor publice implicate în vânzarea participaţiilor statului sunt mandatate să stabilească strategia de privatizare aplicabilă fiecărei societăţi aflate în portofoliu. Pentru a decide dacă formulează o ofertă de vânzare, propunerea privind vânzarea de acţiuni sau active deţinute de stat este înaintată colegiilor de conducere ale entităţilor implicate, prin nota de privatizare întocmită de departamente specializate. Aprobarea notei de privatizare implică aprobarea formulării ofertei de vânzare, proces care debutează prin publicarea anunţului de vânzare. Manifestarea de voinţă a colegiilor de conducere, exprimată în vederea realizării unor efecte juridice, având ca finalitate încheierea contractului de privatizare, poate reprezenta acceptarea unei propuneri făcută de unul sau mai mulţi întreprinzători care depun o scrisoare de intenţie pentru cumpărarea de acţiuni/active sau punerea în practică a unei strategii proprii. Acceptarea nu trebuie înţeleasă în sensul creării unui acord de voinţe, ca urmare a primirii unei oferte, acceptul fiind dat numai pentru declanşarea procesului, etapizat, în faze strict stabilite prin norme interne.

Potrivit art. 13 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997, în cazul în care instituţia publică implicată decide să formuleze o ofertă de vânzare, preţul de ofertă va fi, de regulă, egal cu valoarea nominală a acţiunilor, cu precizarea că vânzarea se face la preţul de piaţă rezultat din raportul dintre cerere şi ofertă, indiferent de metoda de privatizare utilizată, fără a exista un preţ minim de vânzare.

Între anunţul de vânzare şi oferta de vânzare, astfel cum sunt nominalizate prin norme legale în domeniul privatizării, trebuie făcută o separaţie netă. În intenţia legiuitorului, anunţul de vânzare precede oferta de vânzare. Astfel, într-o procedură accelerată a privatizării, reglementată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 26/2004, se menţionează expres că oferta de vânzare va fi precedată de publicarea unui anunţ de vânzare, cu cel puţin 10 zile înainte.

b) Caracterul ferm al ofertei este apreciat ca fiind o propunere neîndoielnică pentru un angajament juridic, care, prin acceptare, să poată realiza contractul.

În procesul de privatizare, prin hotărâre a Guvernului, instituţiile publice implicate au fost mandatate ca, în anumite situaţii, să revoce oferta de vânzare concomitent sau independent de schimbarea strategiei de privatizare[77].

Prin legea generală în materie, motivele de revocare au fost enunţate ca fiind: strategia de privatizare a Guvernului, strategia instituţiei publice pentru societatea care face obiectul privatizării, modificările intervenite în termenii iniţiali ai ofertei de vânzare, alte condiţii care ar putea influenţa negativ rezultatele unui proces de privatizare. Prin legea specială adoptată pentru privatizarea efectuată de Ministerul Economiei şi Comerţului, prin Oficiul Participaţiilor Statului în Industrie[78], între motivele de revocare a unei oferte formulate pentru vânzare de acţiuni s-au invocat în plus şi modificările de orice natură intervenite în termenii condiţiilor de vânzare sau neparticiparea potenţialilor investitori la procesul de privatizare (pct. 9.1 din Hotărârea Guvernului nr. 881/2004).

Această din urmă condiţie ridică multe semne de întrebare, în practică existând multiple situaţii în care privatizarea s-a derulat prin negocierea cu un singur investitor, acesta fiind cel care a dictat preţul. Deşi au avut la dispoziţie estimarea preţului de piaţă obtenabil în condiţiile unei pieţe corecte, comisiile de privatizare au acceptat preţuri mult diminuate faţă de valoarea de piaţă, fără ca pentru subevaluare să fie găsit vreun responsabil. În aceste condiţii se pune o dublă problemă: 1) care este rolul raportului de evaluare al cărui rezultat ia forma preţului de ofertă; 2) având în vedere că preţul de ofertă nu este făcut cunoscut potenţialilor investitori, are acesta într-adevăr calitatea de componentă a ofertei?

Prin decizia nr. 1471 din 16 martie 2000, Curtea Supremă de Justiţie, a reţinut că Fondul Proprietăţii de Stat a făcut o ofertă de vânzare, iar o firmă privată a formulat oferta de cumpărare şi a fost admisă în procedura de negociere, iar prin metoda de privatizare aleasă, negocierea era o etapă necesară însă aceasta nu se confundă cu obligaţia de a încheia contractul şi nici cu posibilitatea uneia dintre părţi de a imputa celeilalte neacceptarea ofertei. În momentul negocierii, acordul de voinţă priveşte selecţionarea ofertei şi nu înstrăinarea bunului.

S-a mai reţinut că procesul-verbal de finalizare a negocierii directe este un act administrativ care nu obligă proprietarul şi nici nu dă dreptul la despăgubiri.

Unanim este acceptată posibilitatea ca oferta să cuprindă o stipulaţie, expresă ori implicită, prin care ofertantul îşi rezervă dreptul de a-şi retrage oferta atâta vreme cât aceasta nu a fost acceptată, însă numai cu privire la contractele pentru care destinatarul ofertei nu trebuie să facă nici un fel de pregătiri speciale în vederea prestaţiei pe care ar urma să o săvârşească, cazuri în care retragerea ofertei nu-i poate cauza nici un prejudiciu.

Asumarea de către executiv a obligaţiei de despăgubire, în cazul în care instituţia publică implicată îşi revocă oferta de vânzare, denotă implicarea factorilor de decizie politică pentru a realiza privatizarea numai în condiţii strict determinate de interesul clasei aflată la Guvernare[79].

În cazul privatizării, fermitatea ofertei poate fi cântărită prin analiza intenţiei de a realiza un angajament juridic. Potrivit specialiştilor în dreptul civil, nu este fermă „oferta fără angajament”, adică acea propunere în care ofertantul şi-ar rezerva dreptul de a modifica preţul indicat. Nu este fermă nici propunerea făcută numai cu scopul de a angaja tratative în vederea contractării[80].

c) În cazul vânzării prin licitaţie normele privatizării nu reuşesc însă să depăşească bariera echivocului, prin confuzia creată între anunţul de vânzare şi oferta de vânzare. În două articole succesive din cadrul Ordonanţei de urgenţă nr. 26/2004 se face referire pe de o parte la anunţul de vânzare (art. 4), publicat obligatoriu cu 10 zile înainte de oferta de vânzare (în cadrul licitaţiei), deşi anterior, la art. 3, se defineşte privatizarea accelerată ca metodă de diminuare a participaţiei statului prin vânzarea acţiunilor societăţii comerciale, prin licitaţie cu strigare, în termen de 10 zile de la publicarea ofertei de vânzare. Astfel cum se prevede prin dispoziţiile legale invocate, anunţul de vânzare şi oferta de vânzare sunt două acte distincte care se succed la un interval de 10 zile. În realitate, anunţul de vânzare este singurul document prin care publicului i se aduce la cunoştinţă intenţia de vânzare, iar în cadrul acestuia se află şi informaţiile privind locul, data şi ora de începere a licitaţiei şi alte elemente specificate de art. 5 în cuprinsul ofertei de vânzare.

Asigurarea transparenţei procesului de privatiza­re a unei societăţi comerciale implică cu necesitate respectarea cu rigurozitate de către instituţiile implicate a termenelor şi procedurilor legal prevăzute, precum şi publicitatea acestora.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 3211/2000 la Curtea de Apel Ploieşti, reclamantul B.G. a solicitat ca, în contradictoriu cu Fondul Proprietăţii de Stat Bucureşti şi Direcţia Teritorială Buzău, instanţa de judecată să pronunţe o hotărâre prin care să se anuleze licitaţia cu strigare desfăşurată în data de 27 martie 2000, având ca obiect vânzarea pachetului de acţiuni pe care pârâta îl deţine la S.C. „T.A.C.S.” S.A. Buzău şi să fie obligaţi pârâţii la organizarea unei noi licitaţii cu respectarea prevederilor O.U.G. nr. 88/1997 şi a Normelor Metodologice aprobate prin H.G. nr. 450/1999, cu daune cominatorii de 5.000.000 lei pe zi de întârziere.

Instanţa de fond reţine ca dovedite publicarea ofertei de vânzare şi modificarea acesteia de către pârâte. Neştiind de modificarea operată, reclamantul s-a prezentat la 25 martie 2000 la sediul F.P.S. Buzău, cu intenţia de a depune documentele de participare, prilej cu care află de noua situaţie ce îl pune în imposibilitatea de a licita. Acestea rezultă din împrejurarea că imediat după ce a aflat de schimbarea datei privind termenul limită de depunere a documentelor de participare la licitaţie, reclamantul s-a prezentat la Judecătoria Buzău şi a solicitat pe calea unei ordonanţe preşedinţiale – dosar nr. 2776/2000 – suspendarea procesului de vânzare prin licitaţie publică a acţiunilor deţinute de F.P.S. la S.C. „S.” S.A. Buzău.

Instanţa apreciază că prin modificarea termenului limită de depunere a documentelor de participare la licitaţie a fost încălcat principiul transparenţei. Evident că, apreciază instanţa de fond, organizatorul licitaţiei putea să modifice anumite date, dar în sensul lărgirii termenului şi nu reducerii acestuia.

Prin sentinţa civilă nr. 142/18.05.2000 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi comercial, acţiunea reclamantului a fost admisă în parte. Instanţa anulează licitaţia din 27 martie 2000, obligă pârâţii să organizeze o nouă licitaţie privitoare la vânzarea aceloraşi acţiuni şi respinge capătul de cerere având ca obiect daune.

Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs pârâta Fondul Proprietăţii de Stat – Direcţia Teritorială Buzău.

Instanţa de recurs reţine faptul că din „oferta de vânzare acţiuni prin licitaţie cu strigare” se constată că pentru participarea la licitaţia organizată în vederea vânzării unui pachet de acţiuni deţinut de pârâtă la S.C. „T.A.C.S.” S.A. Buzău, ofertanţii au obligaţia de a cumpăra „dosarul de prezentare”, a achita taxa de participare, a depune garanţia de participare în valoare de 556.020.000 lei şi a depune „documentele de participare” precizate de pct. 3.22 din normele metodologice şi reiterate în secţiunea C a „dosarului de prezentare”, în plic închis, până cel târziu la data de 26 martie 2000, ora 14,00, sub sancţiunea decăderii.

Potrivit aceloraşi oferte, garanţia se poate depune la Trezoreria Statului – B.N.R. Buzău şi, alternativ, prin scrisoare de garanţie bancară emisă de o bancă română sau o bancă străină cu care banca pârâtei are relaţii de corespondent sau prin bilet la ordin avalizat de către o bancă agreată de F.P.S.

Pentru garanţia de participare nu este stabilită alternativa depunerii sumei la casieria pârâtei, aşa cum este instituită depunerea pentru taxa de participare şi preţul dosarului de prezentare.

Cum termenul limită pentru depunerea „documentelor de participare” stabilit de pârâtă la data de 26 martie 2000, ca zi a săptămânii, era o duminică, şi cum este de notorietate că trezoreria şi băncile nu au organizat program de lucru cu publicul în zilele nelucrătoare ale săptămânii, rezultă că garanţia de participare putea fi depusă de orice ofertant cel mai târziu la data de 24 martie 2000.

Aşa fiind, dacă celelalte obligaţii puteau fi îndeplinite cu potenţialii cumpărători şi în data de 26 martie 2000 (pentru cazul în care pârâta ar fi respectat datele ofertei originare şi ar fi asigurat prezenţa la serviciu la acea dată a personalului propriu necesar desfăşurării licitaţiei), depunerea garanţiei de participare – condiţie cumulată de participare şi, concomitent, de excludere de la licitaţie în cazul neîndeplinirii – nu se putea realiza în data de 26 martie 2000, pentru motivul precizat mai sus.

Pentru a face proba incontestabilă a intenţiei serioase de participare la licitaţie, reclamantul trebuia să facă dovada depunerii garanţiei de participare până cel mai târziu la data de 24 martie 2000.

Pentru a aprecia ca existentă intenţia de participare a reclamantului la licitaţia organizată de pârâtă pentru data de 27 martie 2000, instanţa de fond coroborează afirmaţia acestuia cu manifestările ulterioare, constând în promovarea unei cereri de suspen­dare a licitaţiei prin ordonanţă preşedinţială şi a unei acţiuni de drept comun pentru anularea licitaţiei, afirmaţii ce pot fi sau nu adevărate şi manifestări ce pot constitui în egală măsură acţiuni pentru realizarea unui drept subiectiv sau a unui interes neocrotit de lege.

Pentru a distinge între cele două ipoteze şi a stabili judiciar existenţa sau inexistenţa intenţiei de participare la licitaţie şi efectuarea sau neefectuarea demersurilor obligatorii prevăzute în „oferta de vânzare” a pârâtei, instanţa de fond urma a proceda la coroborarea afirmaţiilor şi manifestărilor reclamantului cu proba nemijlocită a înscrisului dovedind depunerea garanţiei de participare.

Recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Acordând valoare de probă indirectă unei afirmaţii necontrolabile şi neconfirmate, în timp ce pentru dovedirea intenţiei de participare, dacă aceasta era reală, ar fi existat proba directă a înscrisului constatator al depunerii garanţiei de participare, instanţa de fond pronunţă o hotărâre ce se întemeiază pe o greşeală de fapt decurgând dintr-o apreciere eronată a probelor administrate.

Este de necontestat că prin art. I din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, prin care, printre altele, s-a modificat şi completat O.U.G. nr. 88/1997, stabilindu-se cadrul juridic pentru accelerarea şi finalizarea proce­sului de privatizare, au fost stabilite un număr de patru principii ale privatizării, primul dintre acestea fiind „asigurarea transparenţei procesului de privatizare”.

Plecând de la premisa că un principiu nu se aplică ca atare, ci prin aplicarea normelor precizatoare de conţinut, urmează a se observa ce a stabilit legiuitorul, ca semnificaţie şi conţinut juridic, că reprezintă transparenţa procesului de privatizare.

Din economia aceluiaşi act normativ se constată că transparenţa procesului de privatizare reprezintă proceduri, termene şi publicitate precis determinate, care fac public, controlabil, clar acest proces, înlăturând caracterul său abscons, dorit de grupuri interesate.

În consecinţă, asigurarea transparenţei procesului de privatizare implică cu necesitate respectarea cu rigurozitate de către instituţiile implicate a termenelor şi procedurilor legal prevăzute, precum şi publicitatea acestora.

Din actele dosarului se constată că oferta de vânzare a pachetului de acţiuni deţinut de F.P.S. la S.C. „S.” S.A. Buzău în data de 27 martie 2000 a fost publicată în data de 25 februarie 2000.

Se constată a fi îndeplinite condiţiile de termen şi publicitate prevăzute de art. 14 din Legea nr. 99/1999.

Cum termenul de 27 martie 2000 nu a fost modificat, punerea de acord a termenului de depunere a ofertei cu dispoziţiile art. 3.39 alin. (1) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 450/1999 este irelevantă în cauză şi nu poate duce la aprecierea că nu a fost respectat, în acest caz, principiul asigurării transparenţei procesului de privatizare, atâta timp cât modificarea a făcut obiectul publicităţii.

De altfel, prin depunerea de către pârâtă a celor trei oferte, se probează suficienţa timpului şi neîmpiedicarea eventualilor ofertanţi de a-şi manifesta, în mod complet şi potrivit ofertei de vânzare, opţiunea de cumpărare a pachetului de acţiuni scos la vânzare.

Constatând că motivele de casare invocate de recurentă sunt întemeiate, Curtea[81] admite recursul dispunând casarea hotărârii instanţei de fond.

În cazul metodei negocierii directe, ulterior întocmirii de către organizatorul vânzării a dosarului de prezentare[82] prevăzut de art. 82 din Hotărârea Guvernului nr. 577/2002, şi punerea la dispoziţia potenţialilor cumpărători care plătesc o anumită taxă, oferta de vânzare este acordată cu elementele din ofertele de cumpărare depuse în scris de persoane fizice sau companii private prin discuţii în cadrul cărora părţile cad de acord asupra elementelor preţului: suma plătibilă în cont şi investiţiile (de dezvoltare, de mediu, aport în numerar, etc.) făcute în cadrul societăţii privatizate. În funcţie de aceste elemente se stabileşte adjudecatarul, cu care ulterior se negociază contractul de privatizare.

Clasificarea, de către comisia de negociere, pe primul loc nu înseamnă însă şi declararea acestui ofertant ca selecţionat pentru încheierea contractului, căci decizia de încheiere a contractului şi încheierea contractului de vânzare-cumpărare revine consiliului de conducere al instituţiei publice implicate[83].

Privatizarea spontană duce la însuşirea de către persoane particulare a proprietăţii publice prin afaceri din interior care duc la vânzarea cu un preţ mia mic decât cel real[84].

Sintagma „precis şi complet” aplicabilă ofertei presupune ca manifestarea de voinţă să conţină toate elementele constitutive ale contractului, toate clauzele necesare, aşa încât pentru încheierea acordului să fie suficientă o acceptare pură şi simplă.

Anunţul despre ţinerea licitaţiei de vânzare acţiuni sau active are forţa juridică a unei oferte de vânzare.

Prin Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă nr. 88/1997 s-a prevăzut în competenţa entităţilor chemate să administreze participaţiile statului negocierea clauzelor esenţiale ale contractului de vânzare-cumpărare acţiuni. În consecinţă, adjudecatarul licitaţiei dobândeşte calitatea de cumpărător al acţiunilor numai după realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractului de vânzare-cumpărare acţiuni[85].

Potrivit dispoziţiilor legale ce reglementează privatizarea societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, prin licitaţie se stabileşte doar preţul acţiunilor şi că adjudecatarul licitaţiei dobândeşte calitatea de cumpărător numai după realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor contractului de vânzare-cumpărare.

Pe de altă parte, condiţiile privind încheierea contractului, respectiv întâlnirea concordantă a ofertei de a contracta cu acceptarea acelei oferte, precum şi cele privind condiţiile de validitate a acestuia, rămân cele statuate de Codul civil, normele legale reglementând privatizarea având caracter complementar şi fiind menite a da configuraţia complexă a contractului de vânzare-cumpărare.

Aşadar, hotărârea de admitere a cererii reclamantei este dată cu încălcarea esenţială a legii, cu referire atât la normele imperative din materia privatizării, cât şi la cele din dreptul comun reglementând principiul autonomiei de voinţă[86].

Potrivit opiniei exprimate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială prin decizia nr. 4064 din 11 iunie 2002, oferta de vânzare, condiţiile vânzării, sunt etape prealabile comunicate ofertanţilor. Comisia de negociere, în condiţiile mandatului primit procedează la selectarea ofertelor dar, decizia şi semnarea contractului de vânzare-cumpărare revine Consiliului de conducere al entităţii vânzătoare.

Aşa fiind, admitem că în procedura privatizării oferta de vânzare reprezintă, în fapt, o cerere de ofertă, întreprinzătorii fiind invitaţi să depună oferte de cumpărare potrivit cerinţelor precizate prin dosarul de prezentare.

Problema care se iveşte în activitatea practică este aceea dacă în conţinutul ofertei de vânzare includem sau nu dosarul de prezentare şi, în caz afirmativ, care anume elemente sunt obligatorii a fi preluate în contractul de vânzare-cumpărare. În conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Hotărârea Guvernului nr. 577/2002, instrucţiunile privind întocmirea ofertei de cumpărare din partea cumpărătorilor pot fi transmise de instituţia publică ulterior apariţiei în mijloacele de comunicare a anunţului de vânzare. Condiţia impusă de lege este ca aceste instrucţiuni să fie la dispoziţia acestora cu cel puţin 8 zile înainte de termenul limită de depunere a ofertelor finale, odată cu transmiterea următoarelor documente:

a) proiectul contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni şi, după caz, al altor documente contractuale necesare în vederea încheierii tranzacţiei, cu indicarea elementelor obligatorii ale acestora, dacă există;

b) criteriile care stau la baza întocmirii grilei de punctaj al ofertelor finale, fără a fi obligatorie menţionarea ponderii fiecărui criteriu în evaluarea acestor oferte.

Instituţia publică implicată va putea modifica instrucţiunile privind întocmirea ofertelor finale ori conţinutul altor documente prevăzute la art. 38 numai dacă şi-a rezervat în scris acest drept (art. 39, teza a doua).

Printr-o interpretare a metodologiei procesului de privatizare, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 55/1998, în prezent abrogată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială a admis recursul formulat de A.V.A.S. în dosarul 6704/2000 cu motivarea că preţul este un element esenţial al contractului de vânzare – cumpărare şi, întrucât acesta nu corespunde ofertei de vânzare a recurentei (oferta de vânzare era de 25.000 lei pe acţiune iar adjudecatarul oferise 13.190 lei/acţiune), acordul de voinţă al părţilor nu s-a realizat şi acesta nu poate fi suplinit de instanţă.

Ulterior, prin aprobarea Legii nr. 137/2002, executivul a dat posibilitatea entităţilor cu rol în privatizare să vândă pachetele de acţiuni la preţuri cu mult sub valoarea intrinsecă a întreprinderilor emitente, argumentul fiind realizarea unei protecţii sociale sporite[87]. Prin acelaşi act normativ s-a creat posibilitatea reeşalonării de datorii sau ştergerea unor datorii istorice (art. 16 alin. 4).

Privit în termeni de logică elementară, ştergerea datoriilor înregistrate de societatea supusă privatizării şi evidenţiate în dosarul de prezentare, ulterior selectării investitorului care a oferit preţul cel mai mare (în faza de negociere), conduce la o modificare a ofertei, respectiv a schimbării condiţiilor de vânzare. Ceilalţi investitori participanţi la negocierea directă pot invoca lipsa informaţiilor privind ştergerea de datorii (lipsa de transparenţă) şi contesta o privatizare în care instituţia publică implicată acceptă schimbarea datelor de ofertă ulterior selectării ofertantului care a însumat cel mai mare punctaj, însă până în prezent o astfel de acţiune nu a avut o finalitate practică. Legiuitorul nu a prevăzut în normele care reglementează domeniul nici un fel de sancţiuni pentru încălcarea condiţiilor de transparenţă.

Concluzionăm că acceptarea unei oferte de preţ duce la încheierea legală a contractului de privatizare numai dacă acceptarea dată de instituţia publică implicată este pentru oferta făcută de cumpărător în condiţiile în care acesta nu solicită în cadrul negocierii intervenţia autorităţii pentru rectificări asupra situaţiei economice, financiare, juridice şi patrimoniale a societăţii comerciale. Orice modificări apărute faţă de situaţia constatată în dosarul de prezentare (având la bază datele furnizate de consiliul de administraţie sau de directorul general, după caz, precum şi de cenzorii întreprinderii supuse privatizării cuprinse într-o declaraţie pe proprie răspundere autentificată) conduce la modificarea condiţiilor de ofertă. Ştergerea în tot sau în parte a datoriilor notificate prin certificatul de sarcini fiscale după desemnarea câştigătorului procedurii negocierii, în etapa negocierilor clauzelor contractului, este susceptibilă de critica pentru netransparenţa procedurii de privatizare.

În opinia noastră, menţiunile cuprinse în dosarele de prezentare obligă instituţia publică implicată să menţină condiţiile din ofertă, inclusiv datele pasivului bilanţier.

În sprijinul concluziei enunţate menţionăm şi motivaţia formulată de Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, în decizia nr. 2515 din 16 mai 2000, potrivit căreia datoriile care nu sunt consemnate în oferta publică de negociere directă publicată prin mass-media şi nu sunt evidenţiate nici în dosarul de prezentare constituie un element al dolului în încheierea contractului.

Negocierea directă şi selecţionarea ofertei în cadrul procesului de privatizare prin vânzare de acţiuni nu constituie o promisiune de vânzare.

Într-o cauză[88], reclamantul a chemat în judecată Fondul Proprietăţii de Stat şi pe C.D. şi a solicitat ca prin sentinţa care se va pronunţa să se dispună anularea deciziei Comitetului Director al Fondului Proprietăţii de Stat din 6 mai 1999 şi obligarea Fondului Proprietăţii de Stat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a pachetului de acţiuni reprezentând 51% din capitalul social al S.C. „T.” S.A. Iaşi, astfel cum rezultă din procesul-verbal de finalizare a negocierii directe organizate pentru vânzarea acţiunilor.

Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială a respins ca nefondată acţiunea, cu motivarea că pârâta Fondul Proprietăţii de Stat a făcut oferta de vânzare pentru pachetul de acţiuni reprezentând 51% din capitalul social al S.C. „T.” S.A. şi oferta s-a situat sub nivelul preţului stabilit de pârâtă pentru vânzare, astfel încât contractul de vânzare-cumpărare nu s-a perfectat.

În apel s-a menţionat că între părţi nu a intervenit o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, nefiind realizat acordul de voinţă al părţilor. În momentul negocierii, acordul de voinţă priveşte selecţionarea ofertei şi nu înstrăinarea bunului.

S-a mai reţinut că procesul-verbal de finalizare a negocierii directe este un act administrativ care nu obligă proprietarul şi nici nu dă dreptul la despăgubiri.

Apelul declarat de reclamant a fost respins cu motivarea că oferta de cumpărare a fost selecţionată, dar preţul era sub limitele mandatului acordat de Comitetul director al Fondului Proprietăţii de Stat, că procesul de privatizare a continuat şi că selecţionarea ofertei este doar o etapă premergătoare şi nu obligă la încheierea contractului dacă preţul oferit este neserios.

Instanţa de recurs a reţinut că Fondul Proprietăţii de Stat a făcut o ofertă de vânzare, iar recurentul a formulat oferta de cumpărare şi a fost admis în procedura de negociere.

Negocierea, faţă de metoda de privatizare aleasă, era o etapă necesară însă aceasta nu se confundă cu obligaţia de a încheia contractul şi nici cu posibilitatea uneia dintre părţi de a imputa celeilalte neacceptarea ofertei.

Se susţine în acelaşi motiv de recurs că nu s-a ţinut seama în cadrul ofertei de faptul că pe lângă preţul oferit, ofertantul şi-a asumat şi alte obligaţii, pe când în cazul licitaţiei prin strigare, practicată ulterior de Fondul Proprietăţii de Stat, nu se mai includ aceste obligaţii, iar valoarea pusă în discuţie este sub cea oferită de recurent.

Metoda de privatizare se alege de Fondul Proprietăţii de Stat, iar în ce priveşte vânzarea acţiunilor gestionate de acesta, art. 13 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997, stabileşte modalităţile de abordare a vânzărilor, printre care şi negocierile directe care nu se puteau desfăşura decât pe baza grilei de punctaj a ofertelor aprobate de Consiliul de Administraţie sau, după caz, de către comitetele de direcţie. În acelaşi sens sunt de observat dispoziţiile art. 29 din Hotărârea Guvernului nr. 361/1998 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 55/1998 potrivit cărora negocierile directe se pot desfăşura în mai multe etape, de fiecare dată însă ţinând seama de limitele mandatului acordat comisiilor de negociere.

În acest sens legal, instanţa de apel a analizat actele depuse la dosar şi a ajuns la concluzia corectă că selecţionarea ofertei nu obligă la încheierea contractului, cauza principală fiind nerealizarea acordului de voinţă ca urmare a faptului că nu s-a obţinut aprobarea de către Consiliul Director al Fondului Proprietăţii de Stat a condiţiilor oferite de ofertantul selecţionat.

Recursul reclamantului este nefondat pentru următoarele considerente:

Normele metodologice privind privatizarea societăţilor comerciale date în aplicarea prevederilor Ordonanţei de urgenţă nr. 88/1997 definesc negocierea directă drept o modalitate prin care vânzătorul şi un potenţial cumpărător convin asupra clauzelor care trebuie incluse în contractul de vânzare-cumpărare ce are ca obiect acţiuni emise de societatea comercială în care statul este acţionar.

Textul citat diferenţiază clar negocierea de contractul de vânzare-cumpărare astfel că instanţele care au soluţionat cauza au reţinut corect că acordul de voinţă nu poate fi suplinit.

În speţă nu s-a făcut o ofertă publică de vânzare pe bază de prospect pentru a se pune în discuţie valoarea nominală întrucât Fondul Proprietăţii de Stat nu a înţeles să promoveze astfel de oferte, astfel că şi din acest punct de vedere criticile aduse deciziei sunt nefondate.

De observat că recurentul nu a solicitat prelungirea termenului, oferta fiind cu termen conform art. 14 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997, iar suspendarea la care se face referire în recurs nu putea opera printr-o înştiinţare unilaterală a intimatei în condiţiile în care nici legea şi nici părţile nu au stabilit eventualele cauze de suspendare a termenului de valabilitate a ofertei.

Instanţele care au judecat pricina au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale, fundamentate pe analiza probelor aflate la dosar, astfel că recursul s-a respins.

Prin metoda licitaţiei electronice pe piaţa de capital, instituţia publică implicată poate vinde acţiuni reprezentând, de regulă, mai mult de 5% din capitalul social al unei societăţi comerciale ale cărei acţiuni sunt tranzacţionate sau urmează să fie tranzacţionate pe piaţa de capital. Această metodă constă în afişarea unui ordin de vânzare şi a unuia sau mai multor ordine de cumpărare, vânzarea efectuându-se la cele mai bune preţuri de cumpărare înregistrate.

Licitaţia electronică se desfăşoară atât în baza legislaţiei specifice privatizării, cât şi prin respectarea reglementărilor specifice instituţiilor pieţei de capital. În acest caz, societatea de servicii de investiţii financiare selectată în vederea intermedierii vânzării pachetului de acţiuni deţinut de stat este cea care întocmeşte dosarul de prezentare al emitentului, precum şi documentaţia adresată potenţialilor investitori, ce va fi difuzată în sistemul electronic al pieţei, după caz. Pe baza datelor din dosarul de prezentare şi în urma aprobării notei de privatizare, vânzătorul întocmeşte caietul de sarcini al licitaţiei electronice, prin care se realizează informarea potenţialilor investitori asupra condiţiilor tehnico-administrative de participare la licitaţia electronică.

În timp real derularea licitaţiei electronice este supravegheată inclusiv de reprezentanţii entităţii cu rol în privatizare, aceştia putând decide, la încheierea licitaţiei, validarea sau invalidarea operaţiunii. Pentru orice sesiune de reluare a licitaţiei în urma invalidării pe criteriul financiar conform caietului de sarcini, se realizează un nou program de publicitate, dându-se astfel posibilitatea achiziţionării pachetului de sarcini şi de către alţi participanţi.

Prin decizia 2385 din 7 aprilie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus anularea procesului de privatizare prin licitaţie electronică ca urmare a neîndeplinirii de către ofertant a unei condiţii precizate prin caietul de sarcini, vânzarea unui procent de 40% din acţiunile unei societăţi supuse privatizării (vânzarea era valabilă doar în cazul tranzacţionării întregului pachet de acţiuni). Vânzarea unui procent inferior celui menţionat prin caietul de sarcini a fost considerată de instanţă ca o neîndeplinire a condiţiei din caietul de sarcini şi s-a dispus anularea licitaţiei.

Licitaţia cu strigare se aplică la vânzarea acţiunilor gestionate de instituţiile publice implicate la care se consideră că nu este necesară impunerea unui program de investiţii.

Listele societăţilor comerciale care se privatizează se publică în presa scrisă şi în sistem electronic, pe plan local, naţional sau internaţional în vederea atragerii de investitori şi a depunerii scrisorilor de intenţie.

Nota privind propunerea de vânzare prin metoda licitaţiei cu strigare este aprobată de colegiul de conducere al entităţii cu rol în privatizare, ocazie cu care este stabilită şi componenţa comisiei de licitaţie şi preţul de ofertă, respectiv pasul de licitaţie.

Pentru societăţile comerciale la care entitatea implicată în privatizare deţine pachete de acţiuni reprezentând mai mult de o treime din totalul acţiunilor, dacă, în funcţie de importanţa tranzacţiei nu se decide altfel, se întocmeşte dosarul de prezentare.

Practica privatizării a demonstrat că şi metoda licitaţie cu strigare poate fi ajustată de către ofertanţii interesaţi, aflaţi în conivenţă cu organizatorii vânzării, în scopul desemnării drept câştigător a unui anumit investitor.

Pe de o parte, interesul firmelor este obţinerea pachetelor de acţiuni puse în vânzare, iar, pe de altă parte, apropierea acestora la preţuri cât mai scăzute.

În cele mai multe situaţii, vânzarea trucată prin metoda licitaţiei a fost realizată în cadrul celei de a treia şedinţe când organizatorul nu mai este ţinut de menţinerea unui minim al preţului.

În acest sens concurenţa a fost anihilată fie prin practicarea în primele două etape a unor preţuri nerealiste, mult crescute faţă de valoarea de piaţă a titlurilor, fie prin înscrierea la licitaţie exclusiv a unor firme aflate în legătură cu cel care urma să adjudece acţiunile societăţii de stat (aşa numita „mână moartă”), fie prin oferirea unor preţuri care depăşeau valoarea justă a societăţii, iar ulterior, în etapa negocierii (sau chiar în etapa postprivatizare) societatea privatizată beneficia de scutiri la plata datoriilor din bilanţul încheiat anterior scoaterii la vânzare fie către bugetul de stat fie către furnizorii de utilităţi. Sumele restante neplătite de societatea de stat urmau a fi trecute la datoria publică. Beneficiul creat societăţii prin aceste scutiri a fost justificat totdeauna de către instituţiile publice implicate ca fiind facilităţi acordate fostelor societăţi de stat pentru readucerea acestora în circuitul economic, lipsa acestora conducând la dizolvarea persoanelor juridice, cu consecinţe sociale grave.

Deşi este foarte probabil ca aceste facilităţi să fie acordate în schimbul unor avantaje personale ale persoanelor cu funcţii de decizie din cadrul autorităţilor publice, cazurile în care s-a stabilit o legătură de cauzalitate directă dintre folosul personal obţinut de un funcţionar şi facilităţile oferite unei întreprinderi trecute în proprietate privată sunt aproape inexistente.

Licitaţia cu ofertă în plic este reglementată în art. 62-68 din Hotărârea Guvernului nr. 577/2002.

Spre deosebire de varianta anterioară, oferta de cumpărare nu este făcută cunoscută prin ridicarea unor taloane ci se depune sub forma unor înscrisuri, în plic sigilat şi semnat, la sediul entităţii cu rol în privatizare. Conţinutul ofertei de cumpărare va fi cunoscut astfel numai de către membrii comisiei de licitaţie, care au obligaţia să respecte caracterul confidenţial al datelor şi informaţiilor pe care le cuprinde aceasta.

Dacă se depune o singură ofertă de cumpărare, se poate încheia contractul de vânzare-cumpărare numai dacă aceasta îndeplineşte condiţiile din oferta de vânzare.

Reţinem că în acest caz oferta este considerată numai aparent fermă şi completă, simpla acceptare a ei de către cumpărător conducând numai la desemnarea unui adjudecatar, însă pentru semnarea contractului de vânzare-cumpărare este necesar să existe acceptul colegiului de conducere al instituţiei publice implicate.

Dacă la procedura licitaţiei cu oferte în plic nu s-a depus nici o ofertă de cumpărare, instituţia publică implicată poate decide reluarea procesului de privatizare prin oricare dintre metodele stabilite prin lege.

Riscul metodei, pe lângă cel prezentat anterior pentru licitaţia cu strigare, este constituit de completarea documentaţiei depuse în plicul sigilat ulterior deschiderii acestora în prima şedinţă de licitaţie[89].

Aşa de pildă, în practică a fost întâlnită situaţia în care o filă ce conţinea informaţii nerelevante pentru admiterea la procedura licitaţiei (de exemplu copia xerox a anunţului de vânzare), semnată de contraofertanţi, a fost completată ulterior, pe verso, prin dactilografiere, la cererea unuia dintre membrii comisiei, întrucât lipsa înscrisului completat abuziv ar fi condus la excluderea de la etapele ulterioare ale procedurii.

Posibilitatea creării unei astfel de practici este favorizată de lipsa unor menţiuni concrete privind conţinutul fiecărui document depus în cadrul procesului verbal întocmit cu ocazia deschiderii plicurilor conţinând documentele de participare.

De asemenea, licitaţia cu oferte în plic poate fi accesibilă, conform condiţiilor din anunţul de vânzare, numai pentru ofertanţii care îndeplinesc anumite condiţii economice, de pregătire în domeniu, etc. criterii care pot fi uneori „ajustate” de o asemenea manieră încât să conducă la desemnarea drept câştigător a unui investitor preselectat. Avem în vedere o preselecţie făcută pe criterii netransparente în schimbul unor foloase sau avantaje făcute funcţionarilor fie anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare fie ulterior acestuia.

La o analiză sumară a procedurii de privatizare, utilizarea unor asemenea tehnici conduc în mod sigur la formularea unor concluzii privind realizarea unor operaţiuni fireşti de selectare a investitorilor. Organele îndreptăţite să efectueze verificarea modului de derulare a privatizării nu pot constata existenţa unei vicieri a formelor procedurale, iar ca atare nu pot stabili o răspundere în sarcina unor persoane determinate. Beneficiile obţinute de cei care favorizează un investitor în detrimentul contracandidaţilor la procedurile de privatizare pot avea o sferă extrem de largă. Este de notorietate realizarea unor angajări a funcţionarilor care anterior au făcut parte din comisii de privatizare în firmele ale căror acţiuni au făcut obiectul vânzării.

Potrivit art. 29 din Hotărârea Guvernului nr. 577/2002, vânzarea prin negociere se utilizează în cazul în care instituţia publică implicată se adresează, prin publicarea unui anunţ de vânzare, potrivit prevederilor art. 78 – 80, investitorilor strategici, în scopul obţinerii unor oferte de cumpărare ori, în cazul în care, în urma desfăşurării unei licitaţii cu ofertă în plic, instituţia publică implicată constată că s-a depus o singură ofertă de cumpărare care obţine mai puţin de 50% din punctajul maxim determinat pe baza grilei de punctaj.

Pentru valabilitatea ofertei de vânzare acţiuni în cadrul procedurii de negociere s-a creat o condiţie specială de formă. Astfel, în principiu, pentru vânzarea prin negociere, trebuie să facem distincţie între anunţul publicat în presă de entităţile de privatizare, prin care se anunţă intenţia de vânzare a unor pachete de acţiuni sau active, şi oferta de vânzare propriu-zisă, ale cărei elemente sunt cunoscute de potenţialul investitor prin cumpărarea dosarului de prezentare. Dosarul de prezentare are, de asemenea, caracter public, însă poate fi pus la dispoziţia întreprinzătorilor numai în condiţiile achitării preţului stabilit de vânzător şi semnarea unui angajament de confidenţialitate asupra elementelor din cuprinsul acestuia.

Astfel fiind, nici anunţul de vânzare şi nici chiar dosarul de prezentare – în care sunt precizate criterii de eligibilitate şi proiectul contractului de privatizare -, nu au forţa juridică a unei oferte de vânzare.

Ofertantul are posibilitatea de a efectua propriile investigaţii pentru a verifica corectitudinea informaţiilor prezentate.

O situaţie contradictorie a fost creată prin depunerea de către ofertanţi a unor oferte conţinând condiţionări care, la momentul înregistrării ofertei la sediul organizatorului, exced cadrului legal.

În practică s-au regăsit următoarele situaţii:

– respingerea ofertei ca fiind neconformă

– continuarea negocierilor cu ofertantul şi stabilirea unor clauze care răspund (parţial sau total) cerinţelor acestuia prin inserarea în contractul de vânzare-cumpărare a unor condiţii suspensive.

În cea de a doua situaţie, pendente conditione, nu se realizează transferul dreptului de proprietate asupra pachetului de acţiuni scos la privatizare, urmând ca reprezentanţii instituţiei publice implicate să procedeze la îndeplinirea condiţiilor la care comisia de privatizare se angajează odată cu semnarea contractului grefat cu sarcini.

Reamintim limitele mandatului acordat comisiei de negociere care, în acest caz, prezintă o excepţie de la regula potrivit căreia nu poate accepta o ofertă, respectiv clauze contractuale, excedând dispoziţiilor din dosarul de prezentare. Astfel, în situaţii determinate, fără a mai fi întocmit un act scris pentru extinderea mandatului, s-a admis modificarea condiţiilor ofertei prin acceptul colegiului de conducere, organismul care şi-a asumat şi responsabilitatea promovării noilor condiţii de vânzare (necunoscute publicului şi neprevăzute în legile statului) fie către Guvern (prin metoda aprobării unor memorandumuri) fie de către Parlament (prin promovarea unei legi de privatizare a societăţii comerciale în cauză).

Concluzionăm, astfel, că organele de conducere ale entităţilor cu rol în privatizare nu sunt total rupte de activitatea comisiilor de negociere, ci în permanenţă comisia realizează un raport către conducere care dispune asupra facilităţilor care pot fi acordate prin clauze contractuale suspensive.

Obligaţia comisiei de negociere şi a instituţiei, prin reprezentanţii decizionali, era aceea să verifice în prealabil îndeplinirea de către investitor a unor criterii de bonitate, să solicite documentele necesare şi suficiente care să convingă indubitabil că acesta dispune de resursele financiare, tehnice şi organizatorice necesare în vederea atingerii anumitor obiective de dezvoltare a societăţii comerciale ale cărei acţiuni erau oferite spre vânzare. Obiectivele respective erau stabilite în baza celor susţinute de conducerea executivă a societăţii, care înainta APAPS o listă cu necesarul investiţional şi respectiv aportul de capital de care trebuia să dispună pentru derularea unei activităţi profitabile.

Legiuitorul a trecut în sarcina instituţiei cu rol în privatizare sarcina stabilirii documentelor şi criteriilor la care trebuia să răspundă ofertantul, astfel ca acesta să fie încadrat în categoria investitorilor strategici.

Un exemplu privind modul în care oferta publicată prin mijloacele de comunicare poate fi distorsionată este prezentat în cele ce urmează[90].

Astfel, pentru privatizarea societăţii comerciale X la care statul era acţionar 100%, instituţia publică implicată a realizat şi a dispus publicarea în presă a unui anunţ de vânzare prin intermediul unei firme intermediare. Acţiunile au fost evaluate în cadrul raportului de evaluare la valoarea de 25.000 lei/acţiune iar lucrătorii instituţiei publice au corectat această valoare la 35.000 lei/acţiune. Preţul de ofertă pentru pachetul de acţiuni deţinut de stat a fost de 4.178.160.000 lei.

Deşi în macheta anunţului de vânzare realizată de funcţionarii instituţiei publice implicate procentul de deţinere era de 100% iar datoriile de 50.379.000 lei, în presă anunţul a apărut cu inexactităţi, respectiv procentul de acţiuni pus în vânzare era de numai 10%, iar valoarea datoriilor către bugetul statului: 50.379.000 mii lei. Deci o creştere a datoriilor de o mie de ori, aspect care făcea total neatractivă investiţia în respectivele titluri. Ulterior anunţul de vânzare nu a mai fost corectat. Ca o consecinţă a acestei inexactităţi, vânzarea pachetului de 100% acţiuni a fost realizată pentru suma de cca. 790 mil. lei, deşi disponibilităţile băneşti din conturile societăţii depăşeau 1 miliard lei.

Metoda de vânzare – negocierea directă cu preselecţie a fost derulată în condiţiile în care la privatizare s-a prezentat un singur ofertant care cumpărase anterior caietul de sarcini şi care deşi nu îndeplinea unele dintre criteriile de preselectare a fost declarat adjudecatar. Ulterior achitării preţului, societatea şi-a schimbat obiectul de activitate şi a trecut la valorificarea mijloacelor fixe, în special vânzarea de fier vechi şi înstrăinarea terenurilor pe piaţa imobiliară.

Faţă de cele prezentate se ridică problema dacă în cauză sunt aplicabile prevederile art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Având în vedere cele de mai sus, determinarea caracterului penal al unei evaluări poate fi dat de analiza existenţei sau nu a laturii subiective[91].

Statul are obligaţia de a asigura libertatea comerţului şi protecţia concurenţei loiale, dar şi obligaţia de a asigura protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară.

Au fost supuse controlului de constituţionalitate dispoziţiile art. 31³ din Ordonanţa de urgenţă nr. 26/2004 privind unele măsuri pentru finalizarea privatizării societăţilor comerciale aflate în portofoliul Autorităţii pentru privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului şi consolidarea unor privatizări, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 385 din 30 aprilie 2004. Acest text[92] a fost introdus prin articolul unic pct. 7 din Legea nr. 442/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 26/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.005 din 1 noiembrie 2004, prin care după art. 31 se introduc articolele 31¹ – 31⁷.

Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială „O” – S.A., Societate de Asigurare Reasigurare, membră a Grupului W S, într-un proces comercial în care solicită obligarea Autorităţii pentru privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului la reluarea procedurii de privatizare aleasă, şi anume vânzarea prin negociere a acţiunilor gestionate de Fondul Proprietăţii de Stat la Societatea Comercială Asigurare Reasigurare „A” – S.A. Bucureşti ca urmare a desfiinţării de drept a contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni aparţinând acestei societăţi.

Analizând criticile de neconstituţionalitate şi argumentele aduse în susţinerea acestora, Curtea constată că acestea sunt neîntemeiate .

Legea nr. 442/2004 a aprobat, cu modificări şi completări, Ordonanţa de urgenţă nr. 26/2004, ce are ca domeniu de reglementare, aşa cum rezultă din titlul acestei ordonanţe, măsuri pentru finalizarea privatizării societăţilor comerciale aflate în portofoliul Autorităţii pentru privatizarea şi Administrarea Participaţiilor Statului, precum şi consolidarea unor privatizări.

Textele de lege criticate sunt cuprinse în capitolul V „Consolidări ale unor privatizări efectuate de APAPS” şi se înscriu în obiectivele necesare îndeplinirii unor angajamente asumate de Guvernul României, cu scopul menţinerii acestor societăţi comerciale în activitate şi fără perturbări sociale majore. Având în vedere aceste obiective, Curtea reţine că scopul reglementării din norma legală criticată este acela ca societăţile comerciale privatizate să poată exercita în continuare funcţiile economice pentru care au fost constituite, aspecte ce privesc interesul public general, în acord cu obligaţia statului de a asigura protejarea intereselor naţionale în activitatea economică, financiară şi valutară, precum şi libertatea comerţului şi protecţia concurenţei loiale. Astfel, se justifică aplicarea şi în speţa de faţă a soluţiei consacrate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia instituirea unui tratament juridic diferenţiat nu poate fi privită ca o încălcare a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, atâta vreme cât situaţiile avute în vedere sunt diferite.

Pentru motivele expuse mai sus, Curtea Constituţională[93] a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 31³ din Ordonanţa de urgenţă nr. 26/2004, excepţie ridicată de Societatea Comercială „O” – S.A din Bucureşti în Dosarul nr. 4.932/2005 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a VI-a comercială.

Asupra terenurilor neincluse în capitalul social, societăţile constituite în baza Legii nr. 15/1990 aveau numai un drept de administrare, pentru aceste terenuri revenindu-le obligaţia de mandat, conform art. 1532 şi urm. Cod civil[94].

Potrivit dispoziţiilor art. 44 din Constituţie şi ale art. 480 şi urm. Cod civil, dreptul de proprietate asupra terenurilor nu se putea transmite decât în conformitate cu legea, astfel că în urma privatizării societăţile care dispuneau de active imobiliare sau terenuri erau obligaţi să respecte întocmai prevederile speciale ale Legii nr. 137/2002, Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 cu modificările şi completările ulterioare, Legii nr. 31/1990 şi normelor metodologice aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 577/2002 .

Dispoziţiile art. 12 alin. (5) din Legea nr. 137/2002 prevăd majorarea de drept a capitalului social cu valoarea terenurilor în cazul în care eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor s-a realizat după privatizare.

Înalta Curte analizând recursul  , urmează să îl respingă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (5) din Legea nr. 137/2002, legiuitorul a stabilit în mod limitativ, două ipoteze în care există obligaţia de majorare a capitalului social al societăţii, respectiv:

(a) Când, deşi certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului a fost emis anterior privatizării, însă, înainte de privatizare, nu a fost efectuată şi majorarea de capital social cu valoarea terenului; în această situaţie, rămâne în sarcina investitorului care preia societatea să majoreze capitalul social cu respectiva valoare;

(b) Certificatul de atestare a dreptului de proprietate se eliberează după privatizare.

În cazul de faţă, pentru S.C. F. S.A. Certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost emis după privatizare, la data de 23.03.2006. Imediat după obţinerea acestuia, societatea a efectuat formalităţile impuse de lege, respectiv a convocat Adunarea Generală a Acţionarilor şi a decis majorarea capitalului social cu valoarea terenului pentru care Ministerul Agriculturii a emis Certificatul de atestare a dreptului de proprietate. A se vedea în acest sens Hotărârea AGEA nr. 1/18.04.2006 urmată de întocmirea unui Act adiţional la Actul constitutiv al societăţii cu privire la noua structură a acţionariatului (ambele înscrisuri depuse la dosarul de fond f. 48 şi 66).

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate indică o valoare a terenului de 235.350,2080 RON. Certificatul este un document oficial, un act administrativ emis de autoritatea abilitată în acest sens (în cazul de faţă, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale).

Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, actul administrativ este un act “unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice “.

Prin urmare, fiind un act emis în regim de putere publică, Certificatul beneficiază de o prezumţie de legalitate, iar conţinutul său este obligatoriu. A solicita societăţii şi acţionarilor să efectueze o majorare de capital social cu o altă valoare decât cea indicată în Certificat nu are nicio bază legală. Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, autoritatea competentă obligată conform art. 12. alin (2) din Legea nr. 137/2002 să emită Certificatul, este cel care a indicat valoarea terenului în urma unei evaluări efectuate pe baza criteriilor indicate în acte normative relevante (H.G. nr. 834/1991 şi H.G. nr. 500/1994).

Deci, ca urmare a obţinerii Certificatului, acţionarii S.C. F. S.A. au decis prin hotărârea AGEA din 18.04.2006 majorarea capitalului social exact cu valoarea indicata de acesta, respectiv 235.350,2080 RON. în consecinţă, acţionarii societăţii au acţionat în conformitate cu prevederile Certificatului şi ale legii. Nu se impunea nicio reactualizare a acestei valori întrucât majorarea de capital social a fost făcută în termenele legale. Certificatul a fost emis la data de 23.03.2006, iar majorarea capitalului social a avut loc la data de 18.04.2006.

În concluzie, în urma emiterii Certificatului de atestate a dreptului de proprietate, capitalul social al S.C. F. S.A. s-a majorat de drept, potrivit art. 12 alin. (5) din Legea nr. 137/2002, iar societatea nu a făcut decât să îndeplinească formalităţile prevăzute de lege pentru înregistrarea majorării la Registrul Comerţului. Majorarea a fost efectuată la data de 18.04.2006 şi a fost înregistrată la Registrul Comerţului în termenul legal. În măsura în care AVAS ar fi apreciat că hotărârea AGA de majorare a capitalului social din aprilie 2006 nu ar fi fost valabilă şi legală, acesta avea la dispoziţie calea contestării acestei majorări. Însă AVAS a fost de acord cu majorarea capitalului social şi cu felul în care acesta a fost realizată, motiv pentru care nu a contestat niciodată Hotărârea AGA din 18.04.2006. Prin urmare, aceasta beneficiază de prezumţia de valabilitate şi de legalitate.

Dispoziţiile art. 6 şi 7 din H.G. nr. 834/1991 se interpretează şi se aplică în conformitate cu scopul pentru care au fost edictate şi în varianta în vigoare la data la care se analizează legalitatea hotărârii acţionarilor.

Dispoziţiile H.G. nr. 834/1991 au fost modificate de-a lungul timpului, însă ele au fost respectate la momentul la care a fost emis Certificatul de atestare a dreptului de proprietate al Societăţii asupra terenului situat în Bucureşti, str. Intrarea Binelui nr. 1A, sector 4.

În versiunea în vigoare la data de 18.04.2006 cele două articole aveau următorul conţinut:

“Art. 6 – Terenurile stabilite potrivit art. 1 se evaluează de consiliile de administraţie ale societăţilor comerciale, cu respectarea criteriilor prevăzute la art. 2, iar valoarea acestora se include în patrimoniul societăţilor comerciale, fără modificarea capitalului social al acestora.

Art. 7 – în vederea vânzării de active sau de acţiuni conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, patrimoniul societăţilor comerciale se reevaluează în condiţiile prevăzute de lege.”

În ceea ce priveşte evaluarea terenului reglementată prin art. 6 sus citat, aceasta a fost efectuată în conformitate cu criteriile prevăzute la art. 2 din H.G. nr. 834/1991, fapt confirmat prin emiterea Certificatului.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 7 mai sus citate, acestea se referă la vânzarea de active în condiţiile O.U.G. nr. 88/1997. Or, potrivit art. 2 din O.U.G. nr. 88/1997, acest act normativ se aplică numai la vânzarea de active a societăţilor cu capital majoritar de stat. S.C. F. este însă o societate cu capital majoritar privat, rezultă deci că aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile în prezenta cauză.

AVAS reclamă faptul că societatea nu a făcut o nouă majorare în anul 2008, în raport de versiunea actuală a art. 6 şi 7 din H.G. nr. 834/1991, potrivit căreia:

“Art. 6 – (1) Terenurile stabilite potrivit art. 1 se evaluează la valoarea de piaţă, pe baza rapoartelor de evaluare întocmite, conform standardelor în vigoare, de evaluatori autorizaţi, atestaţi conform legii, ale căror servicii vor fi achiziţionate în conformitate cu prevederile art. 38, 39 şi 215 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Rapoartele de evaluare prevăzute la alin. (1) se anexează la documentaţiile înaintate autorităţii publice de resort, în scopul eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în cauză.

(3) Valoarea terenurilor evaluate potrivit alin. (1), actualizată cu indicele de inflaţie până la data evaluării, se include, potrivit legii, în patrimoniul societăţilor comerciale, iar capitalul social al acestora se majorează conform dispoziţiilor art. 113 lit. f) şi art. 210 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Art. 7 – în vederea vânzării de active sau de acţiuni conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, aprobată prin Legea nr. 44/1998, patrimoniul societăţilor comerciale se reevaluează în condiţiile prevăzute de lege.”

Rezultă aşadar că decizia atacată nu a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 12 (5) din Legea nr. 137/2002 şi nici ale art. 6 şi 7 din H.G. nr. 834/1991, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. pr. civ.

Pentru aceste considerente conform art. 312 C. pr. civ se va respinge recursul declarat de reclamanta AVAS – BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 522 din 2 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V-a comercială, ca nefondat.

Înalta Curte respinge recursul declarat de reclamanta AVAS – BUCUREŞTI împotriva deciziei comerciale nr. 522 din 2 decembrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a V-a comercială, ca nefondat[95].

Majorarea capitalului social. Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 31/1990 republicată, actul constitutiv al societăţii pe acţiuni trebuie să cuprindă, pe lângă datele de identificare ale fondatorilor, capitalul social subscris şi cel vărsat, precum şi natura şi valoarea bunurilor aduse ca aport în natură, numărul de acţiuni acordate pentru acestea şi numele persoanei care le-a adus ca aport.

Aporturile în natură trebuie să fie evaluabile din punct de vedere economic. Ele sunt vărsate prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare.

Aporturile de creanţe au regimul juridic al aporturilor în natură, asociatul care a adus un astfel de aport nefiind liberat cât timp societatea nu a obţinut plata sumei pentru care au fost aduse.

Bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul comerţului, dacă prin actul constitutiv nu s-a stipulat un alt regim aplicabil acestora.

Din perspectiva abordată, majorarea capitalului social prezintă interes atât ca modalitate de privatizare, prin diminuarea participaţiei statului prin aport de capital privat, cât şi din perspectiva obligaţiei de investiţii a întreprinzătorului privat în faza postprivatizare. De asemenea, o situaţie des întâlnită în practică este vânzarea acţiunilor aferente majorării de capital social cu contravaloarea terenurilor pentru care certificatele de proprietate au fost emise ulterior vânzării participaţiilor statului.

În cazul în care cumpărătorul nu plăteşte la scadenţă o rată sau nu a efectuat programul de investiţii, contractul de vânzare-cumpărare se consideră rezolvit de drept, fără a mai fi necesară punerea în întârziere şi fără orice altă formalitate. În această situaţie cumpărătorul pierde atât preţul plătit până la acea dată, cât şi investiţiile efectuate (art. 2 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă nr. 52/2001 privind accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare a societăţilor comerciale din turism, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 6 aprilie 2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 80/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 154 din 4 martie 2002).

Textele de lege criticate reglementează sancţionarea cumpărătorului activelor unei societăţi comerciale din turism, aflată în procesul de privatizare, pentru nerespectarea obligaţiilor asumate, şi anume plata unei rate la scadenţă sau neefectuarea programului de investiţii.

Curtea Constituţională a constatat că aceste prevederi nu operează o „expropriere”, aşa cum susţine autorul excepţiei, ci sancţionează cumpărătorul unui activ al unei societăţi comerciale la care statul este acţionar majoritar, cumpărător care nu-şi respectă obligaţiile asumate printr-un contract încheiat în considerarea unui obiectiv vizând interesul public. Garantarea accesului liber la o activitate economică, a liberei iniţiative şi exercitarea acestora în condiţiile legii, potrivit art. 45 din Constituţie, nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune reglementarea strictă prin lege, cu precizarea răspunderilor în cazul nerespectării obligaţiilor contractuale asumate.

Totodată, Curtea reţine că textul criticat reglementează condiţiile şi limitele dreptului de proprietate al societăţilor comerciale din turism asupra acţiunilor şi activelor pe care le deţin, dând expresie dispoziţiilor art. 44 alin. (1) teza finală din Constituţie, potrivit cărora „Conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege”.

Pentru motivele expuse mai sus, Curtea Constituţională[96], a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă nr. 52/2001 privind accelerarea şi finalizarea procesului de privatizare a societăţilor comerciale din turism, excepţie ridicată de S.C. „DSM” S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 5.789/COM/2004 al Tribunalului Constanţa – Secţia comercială.

Curtea Constituţională a fost legal sesizată cu  excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 lit. f²) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17 noiembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Dispoziţiile criticate au următorul cuprins: “Actul constitutiv al societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni va cuprinde:

[…]

f²) orice restricţie cu privire la transferul de acţiuni;”.

În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 40 referitor la dreptul de asociere, art. 44 alin. (1) potrivit căruia “Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”, art. 57 privind exercitarea drepturilor şi a libertăţilor şi art. 135 alin. (2) lit. a) referitor la libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate în raport cu critici şi prevederi constituţionale similare, invocate chiar de autorul prezentei excepţii, însă în altă cauză aflată pe rolul instanţelor judecătoreşti, în acest sens fiind Decizia nr. 437 din 3 mai 2012 [97].

În ceea ce priveşte invocarea prevederilor constituţionale referitoare la dreptul de asociere, se constată că instanţa de contencios constituţional a reţinut că principiul libertăţii de asociere nu are în vedere constituirea de “asociaţii” care au ca obiect desfăşurarea de activităţi cu scop patrimonial, ceea ce legea califică drept societăţi comerciale, ci, aşa cum rezultă din formula redacţională a textului, se referă la constituirea unor subiecte colective de o altă natură juridică şi cu altă finalitate, cum sunt asociaţiile fără scop patrimonial, partidele politice sau sindicatele. Sub acest aspect, prin sintagma “[…] şi în alte forme de asociere”, legiuitorul constituţional a avut în vedere, prin această formulă mai largă, entităţi colective cu naturi juridice şi finalităţi similare celor menţionate, iar nu societăţi comerciale. În acest sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 1.424 din 25 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 27 ianuarie 2012.

De asemenea, se constată că dispoziţiile criticate prevăd elementele esenţiale pe care trebuie să le cuprindă actul constitutiv al societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni şi trebuie interpretate şi în sensul că restricţiile cu privire la acţiuni trebuie să fie prevăzute în actul constitutiv şi nu în afara acestuia, în alte documente ale societăţii, fără a se putea reţine încălcarea prevederilor constituţionale referitoare la dreptul de proprietate privată. Textul criticat nu dispune obligaţia asociaţilor de a impune restricţii cu privire la transferul de acţiuni. Mai mult, potrivit prevederilor art. 136¹ din Legea nr. 31/1990, “acţionarii trebuie să îşi exercite drepturile cu bună-credinţă, cu respectarea drepturilor şi a intereselor legitime ale societăţii şi ale celorlalţi acţionari.”

Astfel, în caz de abuz de majoritate, acţionarii minoritari pot promova acţiunea în anulare în temeiul art. 132 din Legea nr. 31/1990, prilej cu care instanţa va verifica respectarea tuturor condiţiilor în care s-a luat hotărârea respectivă, iar consecinţa directă a admiterii de către instanţele de judecată a acţiunii este anularea hotărârii generale a acţionarilor.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor constituţionale referitoare la libertatea comerţului, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate nu contravin regulilor fundamentale potrivit cărora statul are obligaţia de a asigura libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale, precum şi crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie şi nu constituie o restrângere a libertăţii comerţului, ci dau expresie acestora, asigurând, în acelaşi timp, şi o protecţie participanţilor la circuitul comercial[98].

Legea nr. 137/2002 conţine la art. 4 lit. b) o modalitate inovatoare pentru realizarea procesului de privatizare, respectiv diminuarea participaţiilor statului la societăţile comerciale prin aport de capital privat.

Într-o cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că motivul de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, nu este fondat, întrucât instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 6 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 137/2002, art. 89 din H.G. nr. 577/2002, art. 3 din H.G. nr. 837/2004, reţinând în raport de starea de fapt stabilită, că pârâta şi-a îndeplinit obligaţia legală, transmiţând recurentei documentele solicitate referitoare la pachetul său de acţiuni de 0,501%, din capitalul S.C. I. S.A. Arad.

Pârâta a transmis reclamantei documentele din anexa 1 şi 2, ce fac obiectul prezentei acţiuni, semnate, parafate şi certificate, raportat la art. 3 al. 3 din H.G. nr. 837/2004 şi Legea nr. 137/2002, iar în faza de control judiciar, preşedintele directoratului societăţii a depus declaraţia autentificată, prin care a precizat pe propria răspundere şi a certificat că toate documentele din litigiu sunt conforme cu originalul şi corespund sub aspectul formei şi a conţinutului datelor înregistrate în evidenţele societăţii.

Aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, deşi se invocă prevederea din art. 89 a H.G. nr. 577/2002 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 şi a Legii nr. 137/2002, nu se precizează în ce au constat acţiunile intimatei de a nu permite accesul direct a instituţiei publice implicate la documentele necesare, singurul aspect litigios, fiind legat de obligaţia prevăzută de art. 3 alin. 3 din H.G. nr. 837/2004 de a furniza către AVAS, la cererea acesteia, actele şi informaţiile deţinute, aspect ce a fost analizat.

Pentru considerentele expuse, se apreciază că hotărârea nu este afectată de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, încât în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Înalta Curte urmează a respinge recursul reclamantei ca nefondat.

Înalta Curte respinge recursul declarat de reclamanta Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 117/COM din 3 iunie 2010 a Curţii de Apel Timişoara – Secţia comercială, ca nefondat[99]

În anul 2003, art. 4 din Legea nr. 137/2002 a fost completat[100] prin introducerea lit. b¹) potrivit căreia este posibilă această procedură şi la societăţile comerciale aflate în portofoliul Ministerului Economiei şi Comerţului.

Trecând peste imperfecţiunile de tehnică legislativă prin care s-a realizat această completare a dispoziţiilor Legii nr. 137/2002 (printr-o ordonanţă simplă a Guvernului), semnalăm posibilitatea creată de executiv pentru majorarea capitalului social al societăţilor comerciale în care statul român are participaţii cu capital public aparţinând altor state, fără ca în acest proces să fie creat cadrul concurenţial firesc.

În punerea în practică a metodei, capitalul social al unei societăţi pe acţiuni se poate mări prin emisiunea de acţiuni noi sau prin majorarea valorii nominale a acţiunilor existente în schimbul unor noi aporturi în numerar şi/sau natură.

Acţiunile noi emise pot fi liberate prin compensarea unor creanţe lichide şi exigibile asupra societăţii cu acţiuni ale acesteia.

Din prevederile art. 215 al Legii 31/1990 reţinem că majorarea capitalului social poate fi realizată prin aporturi în natură, în condiţiile în care adunarea generală a hotărât aceasta şi a propus judecătorului-sindic numirea unuia sau mai multor experţi pentru evaluarea acestora, însă aporturile în creanţe nu sunt admise.

Legiuitorul a prevăzut totuşi o posibilitate de mărire a capitalului social prin compensarea creanţelor deţinute de terţi asupra societăţii cu acţiuni ale acesteia. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 210 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, acţiunile noi sunt liberate prin încorporarea rezervelor, cu excepţia rezervelor legale, precum şi a beneficiilor sau a primelor de emisiune, ori prin compensarea unor creanţe lichide şi exigibile asupra societăţii cu acţiuni ale acesteia.

În alte cuvenite, sumele de bani cuvenite creditorilor în baza creanţelor lichide şi exigibile pe care le au faţă de societate pot servi la achitarea acţiunilor noi ale societăţii. În schimbul creanţelor faţă de societate, creditorii primesc acţiuni ale societăţii[101].

Într-o cauză, Înalta Curte respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Reşiţa şi SC P. Reşiţa SRL prin Administrator Judiciar SCP T. & Asociaţii SPRL Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 140 din 24 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia comercială[102].

Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate şi urmează a fi respinse pentru următoarele aspecte:

Este de necontestat că instanţa de fond a respins acţiunea reclamantei-intimate reţinând că interesul juridic al acesteia pentru formularea acţiunii lipseşte, pentru că dreptul său de proprietate asupra construcţiilor de pe parcela C.F. Câlnic nr. top A nu a fost atins prin respectiva majorare de capital.

Curtea de Apel Timişoara a făcut o analiză riguroasă a situaţiei de carte funciară a imobilelor, reţinând că există şir de dezmembrări ale parcelelor şi că este evident că şirul dezmembrărilor înregistrate în cartea funciară duce la concluzia că parcelele cu nr. top Y şi, respectiv, Z, nu pot proveni decât din parcelele nr. B şi, respectiv, C.

S-a reţinut în mod corect că reclamantei trebuie să i se recunoască interes în a contesta hotărârile de majorare a capitalului social al SC P. Reşiţa SRL cu terenuri care încorporează şi terenul grevat de dreptul său de folosinţă.

Interesul reprezintă acea condiţie de exercitare a acţiunii civile care constă în folosul practic, imediat pe care-l are o parte pentru a justifica punerea în mişcare a procedurii judiciare.

Interesul este legitim atunci când pe calea acţiunii se urmăreşte afirmarea sau realizarea unui drept subiectiv recunoscut de lege sau a unui interes ocrotit de lege, potrivit scopului economic şi social pentru care a fost recunoscut.

Înalta Curte apreciază că intimata-reclamantă a dovedit interesul pe care îl are în acţiunea privind constatarea nulităţii absolute a hotărârii AGA a SC P. Reşiţa SRL, iar susţinerile recurentelor care privesc probleme ce ţin de fondul cauzei urmează a se dezbate în faţa primei instanţe.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei atacate şi pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursurile urmează a fi respinse, ca nefondate.

Textul de lege instituie emiterea de către societatea comercială a unor acţiuni noi care pot fi liberate prin compensarea unor creanţe lichide şi exigibile deţinute de terţi, modalitate care aplicabilă societăţilor cu capital de stat conduce la o veritabilă privatizare.

Prevederile legale au fost utilizate de către unii membrii ai conducerilor executive ale societăţilor ce aveau statul drept acţionar în scopul consolidării controlului asupra titlurilor de valoare şi implicit asupra activului patrimonial.

Folosirea unor firme interpuse, acceptate fraudulos drept furnizor de bunuri ce urmau a fi aprovizionate de societăţile în care statul deţinea participaţii, a reprezentat numai unul dintre mecanismele prin care persoanele interesate au reuşit să-şi apropie părţi importante ale patrimoniului naţional. Astfel, prin crearea unui mecanism fictiv de îndatorare a întreprinderilor de stat, firma interpusă era ulterior îndreptăţită să propună stingerea datoriei prin acţiuni la societăţile cu capital de stat. Au fost vizate în principal unităţile de stat care deşi aveau o societate economico-financiară precară erau deţinătoare ale unor terenuri şi active deosebit de atractive pe piaţa liberă.

Astfel, în cazul S.C. „F” S.A. B., societate la care statul român deţinea, în anul 2000, un procent de 50,5770 % din capitalul social, o firmă privată a dobândit calitatea de acţionar semnificativ, fără ca în tranzacţie să fi fost plătită vreo sumă de bani.

Conducerea executivă a S.C. „F” S.A. B. a angajat societatea printr-o achiziţie de 5,5 mld. lei, deşi în prealabil nu a existat un program prin care să fie identificate sursele de finanţare a acestei cheltuieli. Suma reprezenta contravaloarea unei aprovizionări cu aparate de aer condiţionat în condiţiile în care contractul pentru furnizarea acestor produse era încheiat după trecerea sezonului călduros, în luna septembrie.

Potrivit clauzelor convenite, părţile au anticipat situaţia în care cumpărătorul nu îşi putea îndeplini obligaţiile de plată, fapt pentru care, de comun acord urmau să se găsească alte modalităţi de stingere a creanţelor vânzătorului, fără pretinderea unor penalităţi de întârziere. Tot în contract se stipula faptul că vânzătorul, la cererea cumpărătorului, va păstra marfa în custodie pe bază de proces verbal. Prin această operaţiune s-au creat premisele privatizării societăţii prin conversia datoriilor în acţiuni, operaţiunea având avizul funcţionarilor din carul entităţilor cu rol în administrarea patrimoniului de stat.

Obligaţiile asumate de adjudecatarii pachetelor de acţiuni vândute de autorităţile statului în cadrul procesului de privatizare, respectiv aporturile cumpărătorului, sunt permanentizate în cadrul societăţii privatizate prin operaţiunea majorării capitalului social cu contravaloarea acestora.

Potrivit clauzelor contractelor de privatizare, investiţiile (aport de capital) se consideră realizate dacă, în termenele prevăzute, cumpărătorul prezintă certificatul de înscriere de menţiuni eliberat de Oficiul Registrului Comerţului privind majorarea capitalului social al societăţii cu investiţia/aportul de capital social subscris şi integral vărsat, însoţit de documentele care atestă realizarea investiţiei, documente privind înregistrarea în contabilitatea societăţii a investiţiilor/aport de capital, vizate de comisia de cenzori a acesteia.

O particularitate deosebită o prezintă investiţiile în natură, prezente cu predilecţie în cazul privatizării societăţilor cu specific agricol, pentru care odată cu vânzarea acţiunilor se încheie şi contractele de concesionare a terenurilor.

Apreciem în acest caz că aporturile reprezentând investiţiile în natură (de regulă dezvoltarea exploataţiei, întreţinerea şi exploatarea terenului) se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare (sisteme de maşini şi utilaje necesare). Prestaţiile în muncă nu pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social.

Pentru majorarea capitalului social cu valoarea aporturilor în natură, care să certifice realizarea investiţiilor la care cumpărătorul se angajează prin contractul de vânzare-cumpărare, instrumentele folosite drept justificare sunt rapoartele de evaluare, rapoartele cenzorilor şi procese verbale de recepţie.

Majorările de capital aferente investiţiilor realizate de către cumpărătorii pachetelor majoritare de acţiuni afectează poziţia investitorilor minoritari în situaţia în care elementele de activ existente în patrimoniu nu sunt supuse reevaluării.

Dacă se doreşte să se ajungă la un raport real între ceea ce exista în patrimoniul societăţii privatizate şi înainte şi după majorarea de capital, considerăm necesar ca activele existente înaintea majorării de capital să fie reevaluate şi abia apoi să se facă majorarea de capital.

Nerespectarea acestor măsuri conduce la o creştere inechitabilă a participaţiei cumpărătorului pachetului majoritar faţă de ceilalţi acţionari din cadrul societăţii privatizate, aceştia neavând posibilitatea de a controla efectiv procesul investiţional.

Acţionarii ar trebui să aibă posibilitatea de a-şi exprima voturile în cunoştinţă de cauză, în cadrul adunării generale în care se discută majorarea capitalului social cu contravaloarea aportului în natură sau înainte de aceasta. Toţi acţionarii ar trebui să dispună de timp suficient pentru a analiza documentele care urmează să fie prezentate în cadrul adunării generale şi pentru a decide asupra votului pe care-l vor exprima pentru acţiunile pe care le deţin. În acest scop, ar trebui ca adunarea să fie convocată în timp util, iar acţionarilor ar trebui să li se furnizeze informaţii complete asupra punctelor care urmează să fie prezentate adunării generale.

În practica privatizării modalităţile prin care adjudecatarii acţiunilor deţinute de stat au înţeles să justifice realizarea obligaţiilor investiţionale, concretizate prin majorări ale capitalului social al societăţilor la care statul înstrăinase acţiuni cunoaşte o largă diversitate. Imposibilitatea realizării promisiunilor investiţionale, coroborat cu dorinţa de menţinere a unei afaceri din care pot fi obţinute beneficii personale pentru adjudecatarii nesolvabili, a condus fie la abordarea unor strategii de transfer a pachetului de acţiuni cumpărat de la o firmă la alta, scopul acestei suveici fiind tocmai tergiversarea oricărei încercări de anulare a privatizării, fie la prezentarea unor acte nereale prin care s-a încercat dovedirea îndeplinirii clauzelor contractuale.

Astfel, în vederea realizării investiţiilor în valoare totală de 1,2 mil. USD asumate prin contractul de vânzare cumpărare acţiuni aparţinând SC „F” SA M., cumpărătorul pachetului majoritar de acţiuni (79,184%), Asociaţia PAS „F”, a încheiat un contract de prestări servicii şi lucrări de investiţii – înfiinţări de plantaţii de vie şi pomi -, tocmai cu societatea ale cărei acţiuni le achiziţionase.

Unii dintre semnatarii contractului de prestări servicii se regăseau atât în dreptul prestatorului – S.C. „F” S.A., cât şi drept reprezentant pentru beneficiar – Asociaţia PAS „F” M.

Conform prevederilor contractul menţionat, decontarea de către PAS „F” a costurilor suportate de SC F. SA pentru efectuarea investiţiei trebuia să se realizeze pentru toate costurile efectuate cu proiectarea, avizarea, înfiinţarea, întreţinerea şi realizarea investiţiei pe măsură ce beneficiarul prestaţiei îşi constituia sursele din contribuţia proprie a membrilor Asociaţiei PAS „F” M. . În realitate, membrii PAS nu dispuneau de venituri care să le permită plata contribuţiei de peste 1 mil. USD, astfel că organele decizionale ale programului asociaţiei au procedat la introducerea în acţionariat a unor finanţatori externi.

Posibilitatea tergiversării realizării aportului investiţional din partea cumpărătorilor pachetelor de acţiuni are inevitabil contribuţia funcţionarilor chemaţi să asigure controlul post privatizare. Astfel, în baza prerogativelor conferite de art. 10 lit. c) din Ordonanţa nr. 25/2002 (reeşalonarea programului de investiţii, efectuarea unor novaţii sau delegaţii, etc.) transferul pachetului de acţiuni de la o societate la alta sau încheierea unor acte adiţionale prin care se instituie un nou program al investiţiilor de mediu pare la o primă abordare perfect legal. Nu de puţine ori presa a semnalat lipsa de reacţie a organelor autorităţii de stat în cazul nerespectării clauzelor contractuale ale marilor societăţi privatizate, inactivitatea fiind trecută în categoria aspectelor apropiate actelor de corupţie[103].

Prin decizia nr. 95 din 27 martie 2001 (referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 32² alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, modificată şi completată prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice) Curtea Constituţională a statuat că terenurile aflate în patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat la data înfiinţării acestora, constituie aportul în natură al statului sau al instituţiei publice implicate în privatizare.

În condiţiile înstrăinării de active imobiliare situate pe terenuri pentru care la momentul privatizării nu fuseseră emise certificatele de atestare a dreptului de proprietate, valoarea terenurilor suferă anumite influenţe pe piaţă datorate sarcinilor care grevează dreptul de proprietate al statului.

Existenţa unor active aparţinând deja unor dobânditori pe terenurile la care titlurile de proprietate se emit ulterior privatizării descurajează opţiunea de cumpărare a altor cumpărători, ceea ce se traduce într-o scădere a cererii de cumpărare. Pe de altă parte, cadrul legislativ influenţează cererea şi oferta prin aceea că se creează un drept de preemţiune pentru dobânditorii activelor supraterane prin negociere directă. Chiar şi în condiţiile în care ar exista alţi solicitanţi decât cumpărătorii activelor supraterane, cererea este limitată de acţiuni ulterioare ale deţinătorilor de active, ca de exemplu solicitări privind acordarea unor drepturi de servitute.

În rezolvarea acestei situaţii, executivul a emis la data de 30 ianuarie 2008 Hotărârea Guvernului nr. 107/2008 prin care a stabilit modificarea art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 834/1991 în sensul că documentaţiile înaintate autorităţii publice de resort, în scopul eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în cauză, trebuie să fie însoţite de rapoarte de evaluare întocmite de evaluatori autorizaţi.

Problema reevaluării a fost tranşată prin alin. (3) al art. 6 din Hotărârea Guvernului nr. 107/2008, valoarea terenurilor fiind obligatoriu actualizată cu indicele de inflaţie până la data evaluării, şi ulterior inclusă în patrimoniul societăţilor comerciale, capitalul social al acestora majorându-se conform dispoziţiilor art. 113 lit. f) şi art. 210 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare[104].

Privatizarea societăţilor comerciale la care statul deţine participaţii, desfăşurată prin metoda instituită de art. 13 lit. b din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997, respectiv negocierea directă, ridică unele controverse legate de modul de garantare a plăţii preţului (pentru vânzarea în rate), respectiv a investiţiilor asumate de cumpărătorii pachetelor de acţiuni deţinute de stat[105].

În calitate de entităţi cu atribuţii specifice în procesul privatizării sunt mandatate în prezent Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS), Agenţia Domeniilor Statului – pentru societăţile cu specific agricol, respectiv ministerele sub a căror autoritate funcţionează societăţi comerciale cu capital de stat (Ministerul Transporturilor[106], Ministerul Sănătăţii Publice etc.)[107].

Sediul materiei în domeniul privatizării este reprezentat de Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997, cu completările şi modificările ulterioare, Legea nr. 137/2002 şi Hotărârea Guvernului nr. 577/2002 privind aprobarea Normelor metodologice de privatizare. Aceste acte normative sunt obligatorii pentru Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului şi de asemenea, reprezintă legea generală pentru celelalte instituţii publice implicate, acestea fiind obligate să respecte legile specifice prin care au fost mandatate de legislativ să realizeze transferul proprietăţii de stat către sectorul privat.

În cadrul metodelor enunţate, privatizarea prin metoda negocierii prezintă cel mai ridicat risc privind practicarea unor ingerinţe din partea politicului[108], alegerea acestei metode fiind, în principal, atributul conducerii instituţiilor publice implicate.

Începând cu anul 2001, pentru unele întreprinderi declarate de interes strategic, au fost adoptate hotărâri ale Guvernului prin care s-a dispus metoda negocierii la privatizare, în defavoarea unor proceduri cu un grad mai ridicat de transparenţă. Practicarea negocierii directe a fost preferată de grupările aflate la Guvernare tocmai datorită modalităţii de desemnare a adjudecatarului – în baza unei grile de selecţie aprobată de conducerile entităţilor implicate, prin determinarea ponderilor elementelor componente ale ofertelor tehnice şi financiare. Precizăm că pentru fiecare societate privatizată ponderile (respectiv elementele grilei de punctaj şi numărul acestora) nu rămân stabile pentru toate vânzările, ci distinct în funcţie de specificul fiecărei societăţi.

Exemplificăm prin componenta reprezentând cuantumul aportului de numerar asumat de cumpărător, pentru care, în calculul punctajului pentru selecţia cumpărătorului, au existat criterii privind banii consideraţi drept capital de lucru, pentru plata materiilor prime, materialelor şi altele necesare producţiei societăţii. Practic, vânzătorul a avut în considerarea preţului de vânzare şi aporturile în numerar angajate de investitori, acesta reprezentând o fracţiune a preţului stabilit pentru transferul proprietăţii.

Cumpărătorul devenit acţionar prin preluarea acţiunilor statului fie credita societatea aflată în dificultate prin intermediul unui contract de împrumut fără dobândă, fie se angaja să obţină în nume propriu/prin persoane afiliate, credite bancare fără a angaja patrimoniul societăţii.

Conform procedurilor interne ale instituţiilor publice care acţionau în calitate de vânzător, garantarea realizării aportului de numerar trebuia să fie totdeauna realizată prin instrumente de garantare reală financiară de tip scrisoare de garanţie, bilet la ordin avalizat sau prin depunerea aportului de numerar într-un cont de garanţie.

Desemnarea câştigătorului în cazul privatizării prin metoda negocierii se realizează în funcţie de punctajele însumate, acordate de comisia mandatată de conducerea instituţiei publice, distinct pentru oferta financiară şi oferta tehnică. În cazul ofertei tehnice nu au existat proceduri prin care fiecărui element esenţial al ofertei să-i corespundă un anumit număr de puncte, ci acestea au fost acordate global, comisia având libertatea de apreciere.

Faţă de cele prezentate apreciem că lipsa unor criterii riguroase de apreciere a ofertei tehnice a reprezentat un minus major al privatizării româneşti, în această etapă fiind posibilă tocmai solicitarea acelor înscrisuri financiare, contracte sau al altor probe prin care cumpărătorul să probeze viabilitatea planului de afaceri înaintat comisiei.

În lipsa acestor criterii clare s-a prezumat că mandatul comisiei de negociere se rezumă la desemnarea ofertei câştigătoare în baza elementelor de ofertă cuprinse în documentaţiile precizate de art. 35 coroborat cu dispoziţiile art. 38 şi 40 din Hotărârea Guvernului nr. 577/2002, prezentarea acestora acoperind responsabilităţile funcţionarilor publici mandataţi pentru negociere.

Astfel, într-o opinie, mandatul comisiei de negociere se finalizează prin prezentarea către forul de conducere a ofertei care întruneşte cel mai mare număr de puncte în urma aplicării grilei de punctaj, respectiv întocmirea unei note privind propunerea de finalizare a negocierilor.

Apreciem că această abordare este esenţialmente nefondată întrucât orice informaţie imprecisă din conţinutul documentelor depuse de ofertanţi putea fi clarificată de membrii comisiilor de negociere, aceştia putând solicita şi obţine probe suplimentare. Aşa fiind, cu atât mai mult susţinem inconsistenţa unei argumentări care transferă întreaga responsabilitate către investitor, funcţionarii fiind „acoperiţi” prin declaraţiile pe proprie răspundere depuse de ofertanţi că dispun de fondurile necesare susţinerii planului de afaceri şi fondurile respective au o provenienţă legală. În opinia noastră declaraţia pe proprie răspundere nu este de natură să creeze prezumţia respectării planului de afaceri şi implicit eficientizarea activităţii întreprinderilor privatizate.

La rândul lor, conducerile instituţiilor publice implicate (colegiu de conducere, consiliu de administraţie, etc.) sunt direct implicate în selectarea cumpărătorului, aprobarea notei finale de negociere reprezentând în fapt un nou mandat acordat comisiei pentru negocierea clauzelor contractelor de privatizare.

Procesul verbal final privind derularea negocierilor, întocmit ulterior acceptului dat pentru elementele de preţ, stă la baza redactării clauzelor contractului de vânzare – cumpărare acţiuni. Facem precizarea că în negocierea clauzelor contractuale este obligatorie inserarea unor articole privind asumarea de către cumpărător a plăţii datoriilor către creditorii bugetari din sursele proprii ale acestuia.

În aceste condiţii, stabilirea ab initio a potenţialului financiar de care dispune investitorul şi posibilitatea alocării rapide a unor fonduri pentru achitarea datoriilor întreprinderilor privatizate reprezintă o componentă fundamentală a unui proces reuşit.

Pentru persoanele fizice care participă în nume propriu la cumpărarea participaţiilor statului, capabilitatea autorităţilor în stabilirea bonităţii acestora are unele limitări. Practic, în lipsa unei structuri informaţionale, stabilirea bonităţii şi respectiv capacităţii de plată poate fi realizată numai în măsura în care persoanele fizice activează într-un mediu de afaceri.

Măsurile luate în anul 2002 de legislativ în vederea întăririi disciplinei contractuale[109] impun includerea în cadrul contractelor de privatizare a clauzelor obligatorii referitoare la termenele, modalităţile de plată şi garantare a plăţii preţului.

Anterior adoptării Legii nr. 469/2002, instituţiile publice implicate erau îndreptăţite să procedeze la instituirea unor garanţii, în condiţiile în care considerau necesară luarea măsurilor de asigurare împotriva riscului de neplată. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 101 lit. b) din Hotărârea Guvernului nr. 577/2002, se putea cere cumpărătorului, cu care se negociase, vânzarea în rate a titlurilor de valoare aparţinând societăţilor cu capital de stat, constituirea unor garanţii suplimentare pentru acoperirea plăţii ratelor prin ipoteci sau garanţii reale imobiliare.

Transferul dreptului de proprietate al acţiunilor în cadrul procesului de privatizare ia forma unei cesiuni de acţiuni de la instituţia publică implicată (având ca atribuţii, între altele, administrarea participaţiilor statului, în calitate de acţionar la societăţile comerciale aflate în portofoliu) către investitorii privaţi. Contractul de vânzare-cumpărare acţiuni încheiat în acest scop este supus dispoziţiilor legii civile române.

Dacă anterior adoptării Legii nr. 137/2002 instituţia publică implicată era mandatată să deruleze proceduri de vânzare a acţiunilor la cel mai bun preţ obţinut, prin adoptarea Legii privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării s-a instituit posibilitatea vânzării anumitor societăţi (stabilite în baza unor criterii privind realizarea de investiţii pentru viabilizare) la preţul simbolic de un euro.

Prin măsurile vizate de iniţiatorii legii (adoptate prin angajarea, la data de 20 martie 2002, a răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi Senatului) s-a intenţionat păstrarea principiului vânzării la cel mai bun preţ obţinut, indiferent de cuantumul acestuia, corelând preţul cu celelalte elemente ale ofertei de cumpărare, respectiv: volumul investiţiilor angajate, numărul de locuri de muncă ce urmează să fie create şi capitalul de lucru.

De asemenea, Legea nr. 137/2002 a creat cadrul normativ pentru reeşalonarea unora dintre datoriile ce grevau activitatea întreprinderilor de stat, respectiv ştergerea de datorii istorice tocmai în vederea sporirii atractivităţii acestora la privatizare.

Contraprestaţia investitorului semnatar al contractului de vânzare-cumpărare al unei întreprinderi pentru preţul de un euro (în realitate un preţ sub valoarea intrinsecă) este în acest caz una complexă, simpla achitare a preţului acţiunilor fiind numai o componentă a obligaţiei acestuia.

Din motivaţia proiectului Legii nr. 137/2002, deducem că executivul a avut în vedere selectarea unor investitori care să beneficieze de un drept decizional real în cadrul societăţilor privatizate, odată ce aceştia preluau o afacere în regres şi care impunea infuzia urgentă de capital şi tehnologie. Investitorii dispuşi să preia o astfel de firmă urmau să negocieze cu reprezentanţii autorităţilor clauze investiţionale şi sociale menite să conducă la viabilizarea întreprinderilor privatizate. S-a urmărit astfel evitarea disipării deciziei manageriale către un număr mare de investitori (cum s-ar fi întâmplat în cazul vânzării la bursă, metodă prin care, teoretic, s-ar fi putut obţine cel mai mare preţ) în scopul menţinerii unui control asupra evoluţiei ulterioare a indicatorilor economici asumaţi de cumpărători în urma negocierii.

Cu atât mai mult, având în vedere aceste premise, considerăm că se impunea adoptarea unor metode de selectare a investitorilor (strategici) în funcţie de capacitatea realizării unei relansări a întreprinderii privatizate, introducerea de tehnologii şi echipamente noi, promovarea produselor pe pieţe în care deja este consacrat, capacitatea creşterii performanţei economice şi realizarea unei infuzii de capital necesar pentru continuarea activităţii.

Criteriile de selectare şi condiţiile de garantare aplicabile investitorilor cuprinse pierd din transparenţă odată cu emiterea Hotărârii Guvernului nr. 577/2002. În cuprinsul acesteia nu se regăsesc atribuţii clare pentru funcţionarii din comisiile de negociere pentru instituirea unor măsuri asiguratorii pentru promisiunile făcute prin oferta tehnică sau financiară, măsură de natură a introduce arbitrariul în procesul selecţiei. Aşa de pildă, un investitor poate fi selectat în baza unei promisiuni viitoare de investiţii menţionate într-o ofertă tehnică, care poate convinge, la nivel scriptic, de posibilitatea redresării unităţii supuse privatizării, iar ulterior transferului proprietăţii, pentru un preţ simbolic, autoritatea publică să trebuiască să se convingă de nerealizarea planurilor propuse. Mai mult, dată fiind inerţia activităţii post privatizare, investitorul debitor are şi ocazia să treacă la măsuri de dezmembrare şi valorificare a activelor şi stocurilor, fără ca instituţia publică să poată interveni eficient.

Hotărârea Guvernului nr. 577/2002 lasă la dispoziţia instituţiei publice implicate posibilitatea de a stabili, prin dosarele de prezentare, criteriile care definesc sursele financiare, tehnice şi organizatorice ale investitorului/grupului de investitori (art. 30 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 577/2002).

Conchidem că lipsa de transparenţă a fost dublată şi de o permisivitate sporită în activitatea comisiei de negociere, eliberată de constrângerile respectării unor reguli a cărei încălcare să atragă o consecinţă directă, disciplinară sau penală.

Aspectele care suscită un interes deosebit în cazul garanţiilor mobiliare constituite prin afectarea titlurilor de valoare cesionate de stat investitorilor privaţi, în cadrul procedurii privatizării, vizează valoarea luată în garanţie – raportat la preţul obţinut în cadrul negocierilor – şi perioada în care garanţia trebuie să subziste în integralitatea sa.

Considerăm utilă clarificarea sub aspect teoretic a acestor problematici întrucât deşi, în cele mai multe cazuri, acţiunile societăţilor cu capital de stat au fost vândute pentru preţuri sub valoarea nominală (de regulă 25.000 lei), titlurile luate în garanţie au fost gajate pentru valoarea nominală.

Dreptul creditorului de a urmări garanţia sau o parte a acesteia, în cazul îndeplinirii parţiale a obligaţiilor asumate de cumpărător, implică, în caz de reziliere a privatizării, restituirea către stat a unor bunuri supra-apreciate faţă de preţul de vânzare.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 99/1999 debitorului îi este stabilit dreptul de a administra sau de a dispune de bunul afectat garanţiei şi de produsele acestuia, inclusiv prin închiriere, constituirea altei garanţii sau vânzare.

În cazul în care debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia garantată, creditorul are dreptul de a-şi satisface creanţa cu bunul afectat garanţiei, deci se trece la realizarea garanţiei. Valoarea luată în garanţie pentru titlul de valoare cesionat are în acest caz un rol esenţial, având în vedere cedarea odată cu pachetul majoritar (semnificativ) de acţiuni şi a drepturilor conferite de deţinerea acestora, respectiv cedarea administrării întreprinderilor cu capital de stat.

Instituţiile publice cu rol în privatizare au permis nejustificat constituirea de garanţii reale mobiliare prin contracte în care valoarea luată în garanţie se situa la nivelul valorii nominale a acţiunilor, deşi valoarea negociată de reprezentanţii statului se situa la un nivel inferior acesteia.

Spre exemplificare, în cazul privatizării S.C. „A” S.A. Câmpulung, APAPS a acceptat garantarea unei obligaţii investiţionale de 5.000.000 USD cu pachetul de acţiuni tranzacţionat în cadrul privatizării, care a fost negociat la 150.213 USD. Garanţia reală mobiliară a fost constituită exclusiv asupra pachetului de acţiuni adjudecat. Valoarea luată în garanţie a fost considerată valoarea nominală a titlurilor (2,5 RON), în condiţiile în care preţul de piaţă negociat pentru acelaşi titlu era de 0,69 RON.

De asemenea, exemplul privatizării Combinatului Siderurgic Reşiţa cu Noble Ventures este edificator[110].

Eşecul privatizării, respectiv imposibilitatea recuperării de către statul român a pagubelor pricinuite de un investitor rău intenţionat, care deşi beneficiază de facilităţi de preţ nu îşi îndeplineşte obligaţiile investiţionale şi procedează la decapitalizarea societăţii cumpărate, constă tocmai în lipsa unei conexităţi materiale între bunurile/drepturile cesionate şi garanţiile constituite de adjudecatarii acţiunilor din proprietatea statului.

Reţinem riscul creat prin instituirea unor garanţii supra-apreciate, cu atât mai mult cu cât entităţile implicate au inserat în contractele de privatizare clauze prin care pentru investiţiile eşalonate pe o perioadă mai mare (de regulă 5 ani), după realizarea integrală a investiţiilor aferente primului an investiţional, acţiunile ce făceau obiectul contractului de garanţie reală mobiliară încheiat urmau a fi în continuare gajate pentru garantarea investiţiilor aferente celui de-al doilea an investiţional şi în continuare pentru ceilalţi ani până la achitarea integrală a obligaţiilor.

Autorităţile statului cu rol în privatizare aveau posibilitatea, în cazul neîndeplinirii obligaţiilor asumate de către investitor, de opunere a exceptio non adimpleti contractus tocmai ca urmare a existenţei contractului de garanţie reală mobiliară accesoriu. Reţinem contradicţia între instituirea dreptului de retenţie şi eliberarea acţiunilor pentru garantarea celui de al doilea an investiţional. Mai mult, în practică nu au existat cazuri în care ulterior contractului de garanţie reală mobiliară semnat odată cu contractul de privatizare să mai fie încheiat un alt act sub semnătură privată aferent garanţiei pentru următorul an investiţional.

De asemenea, potrivit doctrinei, dreptul de retenţie poate fi invocat ori de câte ori între lucru şi datorie există o conexitate materială sau juridică (dată fie de lege fie de echitate).

Cum dreptul de retenţie are un caracter absolut (fiind opozabil tuturor[111]) şi indivizibil, având ca obiect întregul bun aflat în detenţia retentorului, până la achitarea integrală a datoriei, considerăm că modalitatea de fragmentare a garanţiei de către autorităţile cu rol în privatizare implică o încălcare a principiului.

Articolul 23 alin. (2) din Titlul VI al Legii nr. 99/1999 îi recunoaşte creditorului garantat, în speţă instituţia publică implicată, prerogativa de a urmări bunul mobil în mâinile oricărei persoane s-ar afla, afară de cazul prevăzut de art. 38 alin. (1).

Dispoziţiile legale cuprinse la art. 23 prezintă importanţă pentru privatizare în special prin raportare la prevederile art. 10 alin. (2)[112] din Legea nr. 31/1990, în varianta anterioară modificării prin Legea nr. 441/2006. Potrivit acestora, numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni nu putea fi (cu unele derogări) mai mic de 5, investitorul care achiziţiona pachetul majoritar la o societate de stat, în care alături de stat (prin APAPS, AVAS, A.D.S. etc.) se aflau mai puţin de 4 acţionari, trebuia să cesioneze din acţiunile cumpărate dacă voia să păstreze forma de proprietate pe acţiuni. Alternativa era transformarea societăţii pe acţiuni într-o societate cu răspundere limitată.

Apreciem că lipsa unor prevederi legale care să reglementeze distinct obligativitatea prezentării de către investitori a surselor de finanţare pentru îndeplinirea obiectivelor planului de afaceri care dobândea girul funcţionarilor din comisiile de negociere, respectiv documentele economico-financiare care pot constitui dovezi certe privind potenţialul economic al acestora a contribuit în mod decisiv la derapajul metodei negocierii directe.

Potrivit unor autori, în prezent este percepută o lipsă de claritate în reglementarea şi tratarea problemelor de postprivatizare legate de obligaţiile contractuale asumate de investitori la achiziţionarea unei societăţi de la statul român[113].

În practica privatizării se face o distincţie clară între sursele proprii de finanţare şi sursele atrase pe numele său de investitor. Astfel, sunt considerate „surse proprii de finanţare” a investiţiilor angajate de cumpărători prin contractele de vânzare – cumpărare de acţiuni, următoarele:

– aporturi la capitalul social al societăţii comerciale ale cumpărătorului:

– în numerar, în moneda naţională sau în valută convertibilă;

– în natură, constând în imobilizări corporale (mijloace fixe noi, precum: clădiri şi construcţii, utilaje, echipamente tehnologice, mijloace de transport destinate exclusiv producţiei, modernizări, consolidări, refaceri reţele etc.) şi necorporale (concesiuni, brevete, licenţe, know-how, mărci de fabrică şi comerţ, programe informatice create sau achiziţionate de la terţi, etc.), a căror valoare va fi stabilită şi înregistrată în conformitate cu prevederile legale;

– credite angajate de cumpărător pe numele sau şi garantate de acesta fără a implica patrimoniul societăţii;

– partea din dividendul net obţinut ulterior privatizării de către societate, cuvenită cumpărătorului proporţional cu cota de capital deţinuta de acesta;

– bunuri care fac obiectul unor contracte de leasing încheiate intre cumpărător şi o altă persoana fizică/juridică şi a căror folosinţă exclusivă aparţine societăţii. Contractele de leasing vor trebui să fie încheiate pe o perioada mai mică sau cel mult egală cu perioadă de efectuare a investiţiilor. Cumpărătorul se va obliga faţă de vânzător ca, la sfârşitul perioadei de leasing, să cumpere aceste bunuri şi să majoreze corespunzător capitalul social al societăţii.

Sunt considerate „surse atrase pe numele său” de cumpărător aporturile în numerar şi/sau în natură ale acţionarilor/asociaţilor/afiliaţilor persoanei juridice cumpărătoare, creditele angajate de către acţionarii/asociaţii/afiliaţii persoanei juridice cumpărătoare, bunuri ce fac obiectul unor contracte de leasing încheiate între acţionarii/asociaţii/afiliaţii persoanei juridice cumpărătoare şi o altă persoană fizică/juridică.

Dacă pentru investitorii persoane fizice şi juridice române legislaţia naţională prevede unele exigenţe pentru probarea credibilităţii financiare a cumpărătorului[114], respectiv autorităţile implicate în privatizare au precizat prin dosarul de prezentare, secţiunea C, modelul scrisorilor de bonitate bancară acceptate (prin care unitatea bancară confirmă cifra de afaceri, profitul brut/net, rata profitului net, lichiditatea globală, rata solvabilităţii generale şi rata autonomiei financiare, indicatori menţionaţi distinct în modelul scrisorii de bonitate financiară), pentru persoanele fizice/juridice străine acest aspect nu a putut fi supus unei rigori. Investitorii străini au invocat legislaţia bancară din ţările de origine, iar în acest caz comisiile de negociere s-au văzut în situaţia de a accepta înscrisuri care nu conţineau date relevante asupra potenţialului economic al ofertantului şi care nu angajau în nici un fel răspunderea instituţiei bancare.

Spre exemplificare, actele bancare prezentate de unul dintre investitorii străini căruia i se solicitaseră scrisori de bonitate conţineau menţiuni potrivit cărora investitorul are conturi de depozit ale căror solduri ating în medie 6 cifre, iar banca emitentă făcea precizarea că informaţiile şi opiniile se pot schimba fără înştiinţare şi exactitatea datelor nu este garantată.

În vederea realizării unei protecţii reale – necesare cu prisosinţă în lipsa unor informaţii pertinente relativ la potenţialul financiar al investitorilor străini -, pentru o perioadă limitată, APAPS a încheiat în anul 2001 un acord cu Banca de Export Import a României S.A. (EXIMBANK). Unitatea bancară se obliga prin acest înscris să transpună din documentele bancare emise de bănci străine, informaţii care să confirme indicatorii menţionaţi distinct în modelul scrisorii de bonitate financiară al autorităţilor româneşti.

Protecţia dată de acest protocol a fost una relativă, relaţiile EXIMBANK cu băncile investitorilor nepermiţând altceva decât o identificare a realităţii semnăturilor de pe documentele bancare. Aşa fiind, calea către procedura executării garanţiei era una destul de probabilă în cazul cumpărătorilor interesaţi de afaceri imobiliare cu terenurile întreprinderilor nerentabile, concomitent cu comercializarea de fier vechi şi materiale neferoase rezultate în urma dezmembrărilor.

Astfel, prin aplicarea art. 62 alin. (1) din Legea nr. 99/1999 se conferă creditorului garantat dreptul de a proceda la executarea garanţiei reale mobiliare potrivit dispoziţiilor înscrise în Titlul VI al legii.

De asemenea, instituţia publică implicată trebuie să vândă bunul astfel încât să obţină cel mai bun preţ, urmând „regulile comerciale adecvate, folosite de persoanele care vând bunuri similare în mod obişnuit pe piaţa respectivă”, precum vânzarea directă către un terţ, vânzarea prin licitaţie făcută publică în ziar, vânzarea pe pieţe publice, etc. (art. 69 alin. 3 din Legea nr. 99/1999).

Realizarea acestei valorificări în urma executării de garanţie, în condiţiile în care bunul afectat îl constituie pachetul majoritar de acţiuni deţinut de stat, echivalează cu o nouă privatizare. Reluarea procedurilor nu garantează obţinerea preţului negociat anterior cu debitorul neplătitor, mai ales în condiţiile aplicării unui management defectuos de către acesta, sau devalizării prin înstrăinarea de active din societate fără acceptul vânzătorului (în principiu active care nu sunt destinate realizării obiectului principal de activitate).

În opinia noastră, prin acceptarea liberării acţiunilor gajate prin contractele de garanţie mobiliare, ca urmare a realizării investiţiilor aferente unui an investiţional, şi gajarea aceloraşi titluri pentru anul investiţional ulterior, statul, prin instituţiile implicate în privatizare, a realizat o sponsorizare mascată a sectorului privat.

În practică, funcţionarii publici care aveau obligaţia de a verifica modul de realizare, în etapa postprivatizare, a obligaţiilor asumate de un cumpărător au fost obligaţi să considere clauza investiţională în derulare deşi trecuseră trei ani de la data scadentă potrivit planului de afaceri, tocmai datorită neefectuării înregistrării transferului dreptului de proprietate la ORC.

De asemenea, având în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, în varianta anterioară modificării prin Legea nr. 441/2006, potrivit cărora numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni nu putea fi (cu unele derogări) mai mic de 5, investitorul care achiziţiona pachetul majoritar la o societate de stat, în care existau mai puţin de 5 acţionari, evita, prin întârzierea evidenţierii la ORC a noii structuri a acţionariatului, cesionarea unora dintre acţiunile cumpărate.

In Monitorul Oficial nr. 131 din 12 martie 2013 a fost publicata Legea nr. 39/2013 privind aprobarea Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 45/2012 pentru completarea art. 1 din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 88/2001 privind infiintarea Oficiului Participatiilor Statului si Privatizarii in Industrie.

Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie în Legea nr. 78/2000. Potrivit art. 10 din Legea nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, erau pedepsite cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte, dacă erau săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite:

a) stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând agenţilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare sau cu ocazia unei tranzacţii comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţilor publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestionare;

b) acordarea de credite sau de subvenţii cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărirea, conform legii sau normelor de creditare, a destinaţiilor contractate ale creditelor sau subvenţiilor ori neurmărirea creditelor restante;

c) utilizarea creditelor sau a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate.

Incriminarea unor asemenea fapte care sunt asimilate infracţiunilor de corupţie ne determină la analiza câtorva elemente definitorii ale acestora, oprindu-ne asupra infracţiunilor prevăzute la lit. a) a art. 10[115].

Caracteristica esenţială a infracţiunilor de corupţie constă în existenţa unui funcţionar venal.

Subiectul activ al infracţiunii respective sunt persoanele care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestiune.

În ceea ce priveşte infracţiunea săvârşită în legătură cu bunurile aparţinând agenţilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, aceste persoane pot fi, potrivit art. 1 din Legea nr. 78/2000, persoanele care îndeplinesc, permanent sau temporar, potrivit legii, o funcţie sau o însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor ori administrează sau gestionează bunurile serviciilor publice, regiilor autonome, societăţilor comerciale, companiilor naţionale, societăţilor naţionale, unităţilor cooperatiste sau al altor agenţi economici. Condiţia esenţială care priveşte calitatea procesuală penală a subiectului activ este ca statul sau o autoritate a administraţiei publice locale să fie acţionar la agenţii economici respectivi. Potrivit Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu dispoziţiile textelor de lege invocate mai sus, pot fi subiecţi activi ai infracţiunii în discuţie, membrii consiliilor de administraţie (numai când sunt mai mulţi administratori[116], dar şi administratorul unic, având în vedere faptul că, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 31/1990, administratorul unic are toate drepturile şi este ţinut de toate obligaţiile unui consiliu de administraţie), persoanele care deţin funcţii de conducere (directorii generali, directorii, ca membri ai comitetului de direcţie, alţii decât membrii consiliului de administraţie, directorii executivi, contabilul şef, şefii de compartimente), în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, lichidatorii judiciari şi persoanele care, potrivit Legii nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor organizaţiilor socialiste, cu modificările şi completările ulterioare, gestionează bunurile agentului economic.

În ceea ce priveşte infracţiunea săvârşită în legătură cu bunurile aparţinând autorităţilor publice sau instituţiilor publice, subiect activ al acestei infracţiuni sunt persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere, de administrare sau de gestionare în cadrul Aparatului Administraţiei Prezidenţiale, Parlamentului, Guvernului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, parchetelor, Curţii Constituţionale, Consiliului Legislativ, Consiliului Concurenţei, Avocatului Poporului, Curţii de Conturi, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii şi Consiliul Naţional al Audiovizualului, prefectul, organele locale de specialitate subordonate ministerelor şi conduse de prefect, organe autonome locale (consiliul judeţean, consiliul local, primarul), precum şi persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere în cadrul unei instituţii publice, privită ca structură organizaţională specifică, finanţată de la bugetul de stat sau, după caz, local, prin bugetul autorităţii în subordinea căreia îşi desfăşoară activitatea, având atribuţii în anumite domenii de competenţă, subsecvente domeniului de competenţă al autorităţii publice în subordinea căreia îşi desfăşoară activitatea[117]. Termenul de instituţie publică trebuie privit lato sensu, ceea ce determină ca, în aplicarea Legii nr. 78/2000, să se ţină seama de diferitele tipuri de instituţii publice ale sistemului de drept românesc. Categoriile de funcţii de conducere din cadrul autorităţilor publice şi ale instituţiilor publice sunt cele stabilite potrivit actului normativ care reglementează înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea acestora, iar, dacă este vorba de funcţionari publici, atunci aceste categorii de funcţii se regăsesc în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare.

Privite din punctul de vedere al unităţii infracţionale, faptele prevăzute art. 10 lit. a) comportă anumite discuţii.

Astfel, este considerată infracţiune fapta persoanei cu atribuţii de conducere, de administrare, de gestionare, de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară care stabileşte, cu intenţie, o valoare diminuată, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară ori cu ocazia unei operaţiuni comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţii publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora sau de executare silită, în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite.

Din modul de redactare al textului de lege, rezultă că latura obiectivă a infracţiunii o reprezintă acţiunea de a stabili o valoare diminuată, comisă în cadrul acţiunii de privatizare .

Pentru ca infracţiunea să capete existenţă juridică, legiuitorul a înţeles ca actul de conduită ilegală să fie opera voinţei directe a făptuitorului, prin care acesta prevede rezultatul acţiunii şi urmăreşte producerea acestuia. Mai mult, legiuitorul condiţionează existenţa infracţiunii de existenţa unui scop, incluzându-l expres în conţinutul infracţiunii, acesta fiind de a obţine, pentru sine sau pentru altul, bani, bunuri sau alte foloase necuvenite; acestea trebuie să fie legal nedatorate, să aibă caracter de retribuţie.

Se poate vorbi de o infracţiune complexă, în acest caz? Considerăm că nu.

Aşa cum a stabilit legiuitorul român, infracţiunea prevăzută de art. 10 lit. a) este socotită o infracţiune asimilată infracţiunilor de corupţie.

Legea nr. 27/2002 pentru ratificarea Convenţiei penale privind corupţia, adoptată la Strasbourg la 27 ianuarie 1999, nu deosebeşte între infracţiuni de corupţie şi infracţiuni asimilate corupţiei. Ceea ce are relevanţă în stabilirea naturii juridice a infracţiunilor de corupţie este acţiunea, ca parte componentă a laturii obiective a infracţiunii, de a da sau de a primi foloase necuvenite, împreună cu formele acestora (acceptare, promisiune, oferire etc.). Toate infracţiunile de corupţie prevăzute de Convenţia penală privind corupţia au ca latură subiectivă intenţia directă, ceea ce diferă fiind scopul acţiunii făptuitorului.

Legiuitorul român a înţeles să reglementeze în mod diferit corupţia, prin stabilirea unor tipuri diferite de infracţiuni, care sunt de corupţie, asimilate corupţiei sau în legătură directă cu corupţia. Secţiunea a III – a Capitolului III din Legea nr. 78/2000 reglementează infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie, iar aici întâlnim fapte, cu excepţia infracţiunii prevăzute la art. 13¹, ale căror scop inclus în latura subiectivă este, în concepţia Convenţiei penale privind corupţia, latura materială a infracţiunilor de corupţie: obţinerea de foloase necuvenite. De ce o asemenea răsturnare de conţinut juridic? Dar să nu deviem de la subiectul iniţial.

Aşa cum se prezintă prima infracţiune prevăzută de art. 10 lit. a), acţiunea (inacţiunea) făptuitorului trebuie să constituie sine qua non un contraechivalent al conduitei sale lipsite de probitate. Reciproca acesteia trebuie să aibă caracterul unei plăţi sau a unei răsplătiri în vederea efectuării unui anume act perfect determinat, şi nu în general. Chiar dacă legea permite un avantaj patrimonial indirect, acesta trebuie să profite tot făptuitorului, deşi în chip mediat. Fără existenţa unei asemenea proporţii, fapta nu este caracterizată penal (daruri simbolice, expresia unor sentimente de recunoştinţă ori respect personal – cf art. 4 alin. (1) din lege), după cum lipsa raportului de legătură, de retribuire poate caracteriza o altă infracţiune, cum ar fi, de exemplu, un abuz în serviciu. Prin urmare, avem o unitate infracţională simplă, în cadrul căreia intenţia este calificată prin scop. Pentru a exista ca infracţiune prevăzută de art. 10 lit. a), este absolut necesar ca acţiunea de stabilire a unei valori diminuate să aibă drept scop obţinerea de foloase necuvenite.

În anul 2000, inculpata D.F., director al unităţii SAPARD din cadrul Direcţiei Generale [. . . ], a intermediat primirea de către inculpatul J. D., director general al Direcţiei Generale [. . . ], a sumei de 120.000 USD de la reprezentanţii societăţii „A” din Italia, în scopul câştigării licitaţiei organizate cu ocazia privatizării S.C. „J”. De asemenea, inculpatul J.D., care în schimbul sumelor primite prin intermediul inculpatei D. V. a acceptat primirea unor documente ale „A” după împlinirea termenului limită de depunere a ofertelor şi, corelativ, eliminarea de la negocieri a ofertantului „T”, a vătămat interesele legale ale acesteia, actul defectuos fiind îndeplinit cu ştiinţă în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

De aceea, prin decizia penală nr. 93 din 7 ianuarie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie[118] a condamnat pe inculpaţi la pedepse între 3 şi, respectiv, 9 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută în art. 257 cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000;

– la 12 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută în art. 254 alin. (l) Cod penal raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu degradarea militară a unui inculpat şi interzicerea exercitării unor drepturilor ;

– la pedepse între 5 şi 9 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută în art. 248 raportat la art. 248¹ Cod penal şi interzicerea exercitării unor drepturi; şi respectiv

– la 5 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută în art. 248 raportat la art. 248¹ Cod penal şi art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/2000.

O altă problemă ridicată de modul de reglementare a infracţiunilor prevăzute de art. 10 lit. a) este legată de momentul la care aceasta se consumă: momentul stabilirii valorii diminuate sau momentul obţinerii de foloase necuvenite?

Infracţiunea se consumă, în principiu, în momentul în care fapta penală produce rezultatul tipic sau urmarea imediată specifică acelei infracţiuni şi pentru a cărei preîntâmpinare este incriminată şi sancţionată însăşi fapta penală. În cazul infracţiunilor formale sau de atitudine, aşa cum este cea în discuţie, consumarea infracţiunii se va produce implicit cu executarea[119]. Indiferent de întinderea şi durata acţiunii, momentul consumării îl reprezintă momentul terminării acţiunii ilicite, iar în cazul nostru este reprezentat de momentul în care a fost stabilită valoarea bunului respectiv. Obţinerea de foloase necuvenite nu are relevanţă decât din punctul de vedere al stabilirii incriminării: infracţiune asimilată corupţiei sau abuz în serviciu.

Sunt susceptibile infracţiunile prevăzute de art. 10 lit. a) de tentativă faţă de formularea dată de legiuitor articolului 15 din legea nr. 78/2000?

Dacă foloasele necuvenite au fost obţinute înainte de stabilirea unei valori diminuate, iar acţiunea nu s-a produs din varii motive, atunci avem de a face cu o luare de mită, dar numai dacă foloasele necuvenite au fost obţinute pentru a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale subiectului infracţiunii sau în scopul de a face un act contrar îndatoririlor sale. Tentativă nu poate exista decât atunci când hotărârea de a săvârşi infracţiunea a fost pusă în executare, iar executarea a fost întreruptă sau nu şi-a produs efectul (art.20 alin. 1 C. pen. ). Or, în cazul nostru, infracţiunea, din punct de vedere al laturii obiective, este una imediată, neputând vorbi de o întrerupere a executării sau de neproducerea efectelor. Organul de urmărire penală trebuie să facă dovada intenţiei celui care a vrut să stabilească valoarea diminuată, intenţie care s-a transpus faptic, dar nu şi-a produs efectul. Ceea ce este absurd!

Dacă foloasele necuvenite nu au fost obţinute, iar acţiunea nu s-a produs, de asemenea, pentru considerentele de mai sus, nu putem vorbi de o tentativă, nici măcar o tentativă de luare de mită, întrucât legiuitorul a pus pe acelaşi plan, ca element material al infracţiunii de luare de mită, activităţi care constituie un început de executare cu fapta în formă consumată (de exemplu, pretinderea în raport cu primirea banilor sau a foloaselor), iar darea de mită comportă aceeaşi discuţie.

Dacă foloasele necuvenite nu au fost obţinute, iar acţiunea s-a produs, ne aflăm în faţa unui caz de abuz în serviciu, dacă întruneşte elementele constitutive ale acestei infracţiuni, prevăzută de art. 248 C. pen. sau în forma calificată a acesteia, art. 248¹. Dacă, în schimb, organul de urmărire penală face dovada unei pretinderi de foloase necuvenite, putem vorbi doar de infracţiune în variantă consumată, întrucât pretinderea în raport cu primirea banilor sau a foloaselor necuvenite sunt puse de legiuitor pe acelaşi plan.

Obiectul material al infracţiunii şi paguba materială. Articolul 13 alin.(4) din Ordonanţa de urgenţă privind Direcţia Naţională Anticorupţie dispune că sunt de competenţa parchetelor ordinare de pe lângă instanţe, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală, infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare, care nu sunt date, conform alin. (1), (1¹) şi (1²) în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie.

În cele ce urmează înţelegem să ne pronunţăm asupra unor chestiuni ridicate în practica determinării competenţei Direcţiei Naţionale Anticorupţie în legătură cu unele dintre formulările legii.

Articolul 13 alin. (1) prevede că sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii:

a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro.

Astfel, prin infracţiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000 trebuie să înţelegem infracţiunile de corupţie, infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie, precum şi infracţiunile împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene. Avem de-a face, dară, cu un sens larg dat sintagmei (ce include mai multe categorii de incriminări), dar şi cu un sens restrâns, limitat doar la infracţiunile de corupţie propriu-zise, astfel cum există ele în reglementarea din art. 6-9 din lege. Distincţia este importantă întrucât în cuprinsul aceluiaşi articol se operează cu ambele sensuri. Atunci când legiuitorul se referă la infracţiuni prevăzute în lege „indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis” este evident că există un sens larg al noţiunii; dar, atunci când se referă la „valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie” avem un sens restrâns.

Articolul 6¹ alin. (3) din lege vorbeşte de obiectul infracţiunii ca fiind „banii, valorile sau orice alte bunuri”.

Deşi în cazul săvârşirii oricăror infracţiuni la care se referă prezentul capitol (în sens larg), banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă (art. 19 din lege), nu toate infracţiunile prevăzute în capitolul III al legii au un obiect material[120]. Exemplificăm cu infracţiunea de şantaj, la care se referă art. 13¹ din lege[121]. Fiind o infracţiune îndreptată, în principal, împotriva unui drept personal – libertatea morală a persoanei – şantajul nu are, de regulă, un obiect material. Totuşi, violenţa presupune un obiect material, acesta fiind corpul uman.

La infracţiunile de corupţie (în sens restrâns) lipseşte, de regulă, un obiect material. Totuşi, dacă acţiunea făptuitorului priveşte un anumit bun, infracţiunea are şi un asemenea obiect constând în bunul respectiv (făptuitorul primeşte un bun, se prestează o muncă asupra unui bun[122]). Chiar dacă art. 13 lit. a) dă un sens larg noţiunii de bun, înglobând şi „banii şi valorile”, sensul folosit de doctrină este cel limitativ[123].

În consecinţă, referirea legii la infracţiuni de corupţie cu obiect al infracţiunii constând într-o valoare mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro presupune un sens restrâns al sintagmei.

Niciodată nu trebuie să confundăm obiectul material al infracţiunii cu folosul realizat prin săvârşirea infracţiunii, ceea ce reprezintă o consecinţă, iar nu un aspect al acţiunii infracţionale[124].

Cum banii, valorile sau orice alte bunuri care au fost date pentru a determina săvârşirea infracţiunii sau pentru a răsplăti pe infractor ori cele dobândite prin săvârşirea infracţiunii, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia, se confiscă, iar dacă bunurile nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani, este evident că în art. 13 legea nu face vorbire de tot prejudiciul cauzat printr-o faptă penală[125]. Banii, valorile sau orice alte bunuri pot reprezenta o parte din paguba materială, care trebuie să fie mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro pentru a fi atrasă competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, legiuitorul privind-o separat totuşi ca fiind un obiect al infracţiunii, altul decât paguba în integralitatea ei.

Paguba materială care trebuie să fie mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro pentru a fi atrasă competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie se referă la folosul realizat prin săvârşirea infracţiunii şi la toate consecinţele cuantificabile ale faptei, putând să includă – dacă există – şi valorile ce fac obiectul infracţiunii de corupţie (în sens restrâns), mai mic sau mai mare de 10 000 €.

Ceea ce am dorit să departajăm este distincţia netă între lipsa unui obiect material – în sens doctrinar – în cazul infracţiunilor de corupţie (în principiu) şi prezenţa unor valori ridicate ale pagubelor în cazul săvârşirii unor infracţiuni prevăzute în Legea nr. 78/2000 (în sens larg). Confuzia între lipsa de obiect şi consecinţa unei pagube poate antrena soluţii judiciare provizorii greşite.

Corupţia constituie o ameninţare pentru democraţie, pentru supremaţia dreptului, echităţii sociale şi a justiţiei, erodând principiile unei administraţii eficiente, subminând economia de piaţă şi punând în pericol stabilitatea instituţiilor statale.

Domeniile şi relaţiile sociale vulnerabile la corupţie, precum şi evoluţia în domeniul protecţiei proprietăţii, privatizării, reorganizării judiciare şi achiziţiilor publice, nasc multiple controverse şi discuţii cu privire la mecanismele de protecţie şi de combatere a fenomenului infracţional.

Având în vedere faptul că guvernul reprezintă autoritatea executivă, el nu poate efectua decât acte de administrare asupra domeniului public. Luând în considerare acest aspect, toate actele de dispoziţie, incluzând aici  şi darea în administrare, acordarea de ajutoare de stat, fonduri nerambursabile, transferuri de proprietăţi, primirea de donaţii cu sarcini, trecerea bunurilor din domeniul public în domeniu privat (intrând astfel în circuitul civil), nu pot fi efectuate decât în condiţiile legii organice care reglementează proprietatea publică. Lipsa unui statut clar al proprietăţii a favorizat extinderea corupţiei într-o perioadă în care România se află în plin proces de tranziţie, în loc de restabilirea dreptului de proprietate având loc o redistribuire a avuţiei naţionale.

Reglementarea insuficientă a elementelor constitutive ale infracţiunilor vizând corupţia, mai ales în ceea ce priveşte latura obiectivă, natura şi sursa folosului necuvenit,  condiţie a incriminării, a determinat apariţia unor dosare soluţionate prin hotărâri definitive care au ridicat probleme procurorului de caz şi instanţei în luarea unei decizii obiective imediate; trebuie remarcat, pe de altă parte, că pedepsele pronunţate au fost minime, deşi gravitatea faptelor şi circumstanţele acestora impuneau, de principiu, adoptarea unor soluţii mai adecvate.

Una dintre principalele cauze ale prezenţei şi perpetuării corupţiei este lipsa unui cadru legislativ coerent şi stabil, magistraţii fiind confruntaţi cu un volum foarte mare de dosare în care sunt incidente prevederile mai multor legi, conţinând dispoziţii confuze şi chiar contradictorii, neclare şi fără rigoare juridică, ceea ce determină adoptarea unor soluţii controversate, criticabile.

Ca urmare a crizei economice şi, mai ales, financiare pe care o traversează întreaga economie mondiala, unul dintre cele mai afectate domenii de activitate este reprezentat de sectorul investiţiilor; mediul economic romanesc a resimţit pe deplin impactul acestei crize, impact reflectat si prin scăderea semnificativa a volumului investiţiilor directe în România.

Sistemul achiziţiilor publice este deficitar şi generează întârzierea, blocarea şi chiar anularea unor proiecte importante de dezvoltare a infrastructurii, potrivit Consiliului Investitorilor Străini  . Sunt de subliniat  inconsistenţele în reglementările achiziţiilor, practici neunitare interinstituţionale şi un deficit relativ de resurse, combinat cu procese interne ineficiente ale principalilor actori implicaţi în acest domeniu.

Consiliul  propune adoptarea unor soluţii cât mai urgente pentru îmbunătăţirea sistemului de achiziţii publice, dar şi creşterea stabilităţii şi eficacităţii cadrului de reglementare . Este necesară realizarea unei analize profunde a impactului pe care modificările legislative le-ar aduce[126], reducerea birocratiei si accelerarea proceselor din interiorul sistemului de achizitii publice.

Se constată numărul încă ridicat de contestaţii, în ciuda măsurilor luate pentru reducerea lor. Astfel, Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor ar trebui să aibă o monitorizare mai strânsă a tendinţei şi naturii contestaţiilor.

O altă problemă identificată este conflictul de interese, fiind necesară dezvoltarea unor metodologii adecvate care să ducă la depistarea acestora.

Consiliul propune ca rolul şi domeniul de control ale diverselor autorităţi implicate în achiziţiile finanţate cu fonduri europene să fie clar delimitate, iar autorităţile să analizeze oportunitatea implementării unui sistem naţional de certificare şi acreditare pentru operatorii economici care participă la licitaţii[127].

Este necesară îmbunătăţirea platformei SEAP, sprijinirea şi specializarea autorităţilor contractante, o abordare proactivă în domeniul depistării cartelurilor şi practicilor anticoncurenţiale la achiziţii şi indexarea preţurilor din contractele a căror implementare depăşeşte un an.

Studiu de caz

Procurorii Secţiei a II-a din  fostul Parchet Naţional Anticorupţie au instrumentat[128], o serie de cauze penale având ca obiect fapte de corupţie comise prin utilizarea, în scop personal, a unor informaţii deţinute de funcţionarii publici în virtutea atribuţiilor ce le revin. Astfel, procurorii au indicii că în procesele de privatizare sau în cadrul vânzărilor şi cumpărărilor de acţiuni o serie de persoane ce au acces (în virtutea atribuţiilor de serviciu) la date şi informaţii cu caracter confidenţial, le utilizează în interesul propriu sau al unor persoane interpuse.

În acest sens, procurorii au finalizat un prim dosar având ca obiect înstrăinarea S.C. „B” S.A., fiind trimişi în judecată inculpaţii S.E., C.M.C. şi P.E.

Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul S.E., în calitate de fost director general al societăţii, şi pe baza unor informaţii deţinute în virtutea acestei funcţii, a reuşit să închirieze, în luna august 1999, un spaţiu de locuit din patrimoniul societăţii pe care o conducea, la numai două luni diferenţă intrând în proprietatea imobilului.

De reţinut faptul că apariţia Legii 1/2000 privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a oferit foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora posibilitatea intrării în posesie asupra unor suprafeţe de până la limita a 50 de hectare, de regulă pe vechile amplasamente. În aceste împrejurări, unele persoane din conducerea S.C. „B” S.A. şi-au manifestat dorinţa de a cumpăra acţiuni, reprezentând echivalentul unor suprafeţe de teren, de la cei care le deţineau şi urmau să fie puşi în posesie.

Această situaţie a constituit un bun prilej pentru cei care deţineau informaţii referitoare la suprafeţele rămase disponibile să cumpere acţiuni de la proprietarii sau moştenitorii de drept şi să stabilească, în favoarea lor, amplasamentul cel mai avantajos. De o asemenea situaţie a beneficiat şi inculpatul S.E. care a închiriat un spaţiu al societăţii, considerat locuinţă de serviciu, dar evaluat ca activ.

În baza unui raport de evaluare prin care se stabileşte ca preţ minim de vânzare al activului, suma de 96.832.529 lei, inculpatul S.E. i-a împuternicit pe inculpaţii C.M.C.- juristul societăţii şi pe P.E. – director tehnic al S.C. „B” S.A., să reprezinte societatea la notariat, în vederea încheierii contractului de vânzare – cumpărare a activului respectiv.

În luna iunie 2000, cei trei inculpaţi au semnat actul de înstrăinare al imobilului, pentru care s-a atribuit în folosinţă şi suprafaţa de 2348 mp. teren. De menţionat că inculpatul S.E. a participat la aceste operaţiuni comerciale în calitate de director general al societăţii, deşi, conform legii, era incompatibil. Art. 24 din Legea nr. 99/1999 prevede că „la cumpărarea de active nu au dreptul să participe reprezentanţii instituţiilor publice implicate în adunările generale ale acţionarilor, membrii consiliului de administraţie şi directorii executivi ai societăţilor comerciale sau ai regiilor autonome vânzătoare”.

Mai mult, fostul director general a stabilit amplasamentul suprafeţelor de teren echivalente acţiunilor cumpărate de el pe locaţia unde se aflau unele active ale societăţii: cantină-restaurant, seră de flori, centrală termică.

Anchetatorii au stabilit că inculpatul S.E., în calitate de director general al societăţii, a întreprins toate demersurile necesare pentru a obţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 2348 mp., l-a inclus în patrimoniul S.C. „B” S.A. şi, ulterior, l-a trecut în proprietatea sa. Demn de subliniat este faptul că inculpatul nu a avut nici o aprobare expresă de înstrăinare a terenului, Agenţia Domeniilor Statului comunicând condiţiile în care acesta poate fi vândut.

În sarcina inculpatului S.E. s-a reţinut stabilirea cu intenţie a unei valori diminuate faţă de valoarea comercială în cadrul unei acţiuni de vânzare, precum şi efectuarea de acte comerciale incompatibile cu funcţia ce o deţinea, utilizând şi informaţiile la care avea acces, fapte prevăzute şi pedepsite de Legea nr. 78/2000 art. 10 lit. a), respectiv art.12 lit. a).

Ceilalţi doi inculpaţi – C.M.C. şi P.E. – au fost trimişi în judecată pentru complicitate la efectuarea de acte de comerţ incompatibile cu funcţia ce o deţineau, constând în aceea că l-au ajutat pe inculpatul S.E. să cumpere, în mod ilegal, active din patrimoniul S.C. „B” S.A.. În sarcina inculpatului C.M.C., procurorii au reţinut şi comiterea infracţiunilor de fals în declaraţii şi uz de fals.

Cauza a fost trimisă spre competentă soluţionare la Judecătoria Iaşi.

Prin rechizitoriul procurorului D.N.A. – Serviciul Teritorial Iaşi a fost trimis în judecată, printre alţii, inculpatul:

– S.E., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000 şi art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal, art. 33, 34 lit. a) Cod penal;

S-a reţinut ca situaţie de fapt prin rechizitoriu în sarcina inculpaţilor, următoarele:

Faptele săvârşite de inculpatul S. E., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de:

a. stabilirea cu intenţie a unei valori diminuate faţă de valoarea comercială în carul unei acţiuni de vânzare, săvârşită de cei cu atribuţii de conducere, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000 – constând în aceea că la data de 29.12.2000, în calitate de director general la S.C. „B” Iaşi, a stabilit preţul de vânzare a unor active din patrimoniul societăţii vândute numiţilor T.E. şi B.I., la o valoare mai mică faţă de cea de piaţă stabilită de evaluator, prejudiciind unitatea cu suma de 82.819.519 lei;

b. efectuarea de acte de comerţ incompatibile cu funcţia ce o avea, utilizând şi informaţiile ce le deţinea în virtutea funcţiei, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 – constând în aceea că la datele de 13.06.2000, 20.08.2001 şi 31.10.2001 a cumpărat din patrimoniul S.C. „B” S.A. Iaşi active, deşi se afla în situaţie de incompatibilitate faţă de actele de comerţ la care a participat, conform art. 26 (1) din Legea nr. 99/1999 – privind accelerarea reformei.

Instanţa de fond a administrat nemijlocit toate probele de la urmărirea penală, alte probe, reţinând o situaţie de fapt secvenţional reală – rezultată din aprecierea unor probe dar, nejustificând înlăturarea altor probe evidente şi confirmate cert.

Astfel, în mod corect s-a evidenţiat probator şi reţinut că, din data de 1 aprilie1999, comisia de cenzori a S.C. „B” S.A. Iaşi a numit pe inculpatul S.E. în funcţia de administrator unic al acestei societăţi, iar la data de 27 octombrie1999 s-a încheiat contractul de administrare între S.C. „B” S.A. Iaşi şi inculpatul S.E..

Începând cu primele luni ale anului 1999, an premergător începerii procesului de privatizare, unii angajaţi ai societăţii au înaintat cereri de închiriere a unor spaţii de locuit din patrimoniul societăţii în vederea cumpărării ulterioare a acestora.

Inculpatul S. E. intenţiona să cumpere imobilul în care a funcţionat anterior sediul fermei B. În acest scop, la fel cu ceilalţi angajaţi, a încheiat la data de 28 august 1999 contractul de închiriere al spaţiului de la adresa menţionată mai sus, stabilindu-se o chirie lunară de 473.744 lei.

La data de 11 octombrie 1999, inculpatul S.E. a înaintat o cerere la A.G.A., prin care solicita să îi fie vândută locuinţa, iar prin Hotărârea A.G.A. din 15 noiembrie 1999 s-a aprobat cumpărarea locuinţelor de serviciu de către inculpatul S.E. şi de către alte persoane.

După evaluarea imobilului considerat ca locuinţă de serviciu, dar evaluat ca activ, s-a stabilit de către expertul evaluator că activul respectiv are o valoare de 96.832.529 lei, recomandându-se ca acesta sa fie preţul minim de vânzare.

Devenit proprietar al locuinţei, inculpatului S.E. i-a fost atribuit în folosinţă şi terenul aferent construcţiei în suprafaţă de 162 mp. şi curte, în total 2348 mp.

Deşi AGA a aprobat vânzarea de locuinţe cu condiţia să nu se vândă terenurile de sub construcţii şi incinte, precum şi vânzarea terenurilor aferente imobilelor vândute ca locuinţe de serviciu, inculpatul S.E. a făcut demersuri pentru a obţine certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra suprafeţei de 2348 mp., în baza căruia să includă în patrimoniul S.C. „B” S.A. Iaşi suprafaţa respectivă de teren pentru ca apoi să o poată cumpăra.

La data de 29 septembrie 2000 s-a emis de către Ministerul Agriculturii Pădurii şi Dezvoltării Rurale certificatul de atestare a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 2348 mp., care intră în patrimoniul S.C. „B” S.A. Iaşi.

Pentru cumpărarea terenului care a intrat în patrimoniul societăţii, inculpatul S.E. s-a adresat cu o cerere la AGA, în vederea aprobării vânzării suprafeţelor de teren aferente locuinţelor cumpărate pentru care s-a obţinut certificat de atestare a dreptului de proprietate de către S.C. „B” S.A..

Prin hotărârea din 25 octombrie 2000, AGA a aprobat, în principiu, vânzarea suprafeţei de 2348 mp.

În vederea vânzării efective a suprafeţei de teren, inculpatul a solicitat o expertizare a terenului respectiv, expertul stabilind valoarea de 58.271.880 lei fără TVA.

Printr-o interpretare eronată a actelor dosarului (în exclusivitate a susţinerilor rechizitoriului), instanţa de fond a reţinut că locuinţa de serviciu cumpărată de S.E. făcea parte din categoria „active” a S.C. „B.” S.A. şi intra sub incidenţa prevederilor Legii nr. 61/1991 şi Legii nr. 85/1992. Dispoziţiile acestor legi interzic vânzarea activelor societăţii,iar rechizitoriul susţine că s-au încălcat aceste prevederi de către inculpaţi deşi nu sunt cuprinse în dispoziţia de trimitere în judecată, pe de o parte, iar pe de altă parte – nu a rezultat probator caracterul de „activ” al locuinţei cumpărate de inculpatul S.E..        Din actele dosarului s-a constatat cert (instanţa de fond nu a putut înlătura probator şi nici nu a motivat în vreun fel) că locuinţa de serviciu s-a vândut înaintea privatizării S.C. „B.” S.A. – către inculpatul S.E. (chiriaş – angajat al S.C. „B.” S.A. Iaşi), în condiţii legale.

Valoarea acesteia a fost calculată conform Legii nr. 61/1990, fiind vândută cu 115 milioane lei (valoare stabilită de evaluator şi nu de inculpatul S. E.), deşi iniţial acelaşi evaluator stabilise o valoare minimă de vânzare ce era mult sub această valoare (de 5,7 milioane lei).

În actul de inculpare şi preluat nejustificat probator s-a reţinut că inculpatul (având atribuţii de conducere) ar fi stabilit cu intenţie o valoare diminuată pentru cumpărarea imobilului (faţă de valoarea comercială reală, în scopul obţinerii de foloase pentru sine sau pentru altul). Tot în acest sens, s-a mai reţinut în sarcina inculpatului S. şi că a încuviinţat vânzarea unor bunuri la preţuri minime către martorii T. şi B..

Din actele dosarului rezultă că inculpatul S.E. era director general al S.C. „B” S.A. dar, în acelaşi timp, era obligat la punerea în executare a hotărârilor A.G.A. ce au încuviinţat închirierea locuinţelor şi ulterior, vânzarea acestora.

Evaluarea imobilelor a fost realizată nu de inculpatul S. E. (care nu avea nici o atribuţie în acest sens), ci de evaluatorul autorizat S.C. „E” S.R.L. Iaşi, inculpatul cumpărând imobilul cu un preţ peste valoarea minimă stabilită – aspect confirmat şi prin faptul că S.C. „B.” S.A. nu a fost prejudiciată, neconstituindu-se parte civilă.

La momentul derulării acestor acte de către inculpatul S. E., în nici un act, imobilele vândute nu au figurat ca „active”.

Ceea ce s-a întâmplat anterior încheierii contractelor de închiriere (şi deci anterior privatizării S.C. „B” S.A.) referitor la imobile şi la caracterul acestora nu a justificat probator ca instanţa să reţină arbitrar că acele mijloace fixe (în speţă locuinţa inculpaţilor) au fost şi rămas ca „active ale societăţii” (deci nu puteau fi cumpărate de aceştia).

Dispoziţiile legale invocate de parchet (în partea expozitivă) şi reţinute în motivarea instanţei a fi încălcate de inculpaţi, respectiv pct. 46 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 82/1991 a O.U.G. nr. 88/1997 (ce defineşte activele) – nu sunt demonstrate probator şi nici nu au constituit dispozitivul actului de inculpare.

De necontestat a fost calitatea de chiriaş a inculpatului S. E. însă aceasta nu a fost eficientă în interpretarea ulterioară şi logică a instanţei de fond, referitor la succesiunea firească a actelor încheiate de inculpatul S.E.

Totodată privind incriminarea inculpatului S.E. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută în art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000 a fost invocat prin rechizitoriu, vânzarea imobilelor (ca active) către T. şi B. Deşi prin hotărârea A.G.A., ce a fost respectată de către inculpat s-a dispus şi asupra altor persoane (cererilor chiriaşilor pentru cumpărarea locuinţelor) actul de inculpare nu a dispus în nici un fel asupra acestora (nici probator, nici prin dispozitiv), la fel şi instanţa de fond (care nu administrează probe, nefiind investită asupra contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu T.E., a dispus însă arbitrar anularea acestuia, prejudiciind grav această parte care nu a fost citată şi audiată în proces decât ca martoră). La fel şi instanţa de apel – reţine greşit încălcarea unor dispoziţii asupra cărora nu a fost sesizată.

Referitor la aspectul vizând inculparea inculpatului S.E., locuinţele vândute către T. şi B. erau evidenţiate tot ca „locuinţe de serviciu”, şi nu ca active, iar evaluarea acestora nu a fost stabilită de S.E. (nu există nici un act în acest sens care să contureze susţinerile din rechizitoriu şi constatările eronate de instanţa de judecată).

Concluzionând, nu a rezultat probator în sarcina inculpatului S.E. intenţia stabilirii unei valori diminuate faţă de valoarea comercială în cadrul unei acţiuni de vânzare. Astfel încât, sub aspectul lipsei intenţiei inculpatului în săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000, interpretarea instanţei de fond, reţinută şi de instanţa de apel este greşită.

Cert este că activitatea de vânzare a imobilelor a avut loc, însă ca locuinţe de serviciu, şi nu active, iar eventualele neconcordanţe în modul de stabilire a preţului de vânzare, nu poate fi imputat inculpatului atât timp cât a rezultat clar că el nu a avut intenţia stabilirii vreunei valori „diminuate” (nici pentru el, nici pentru T. sau B. ), în concepţia actului de sesizare şi a constatării instanţelor.

În susţinerea probatorie a lipsei intenţiei inculpatului S.E. la săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000 este şi neconstituirea de parte civilă a S.C. „B.” S.A. Iaşi.

Cu motivarea reţinută anterior, s-a constatat greşit săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 10 şi 12 din Legea nr. 78/2000.

Privitor la cumpărarea suprafeţei de teren de 2.348 mp. de către inculpat (la 20.08.2000), s-a eludat de instanţe faptul că acest teren era atribuit în folosinţă chiriaşului (respectiv inculpatului) în baza Legii nr. 18/1991 – art. 36 alin. (2) şi, la cererea acestuia, a trecut în proprietatea sa.

Şi sub acest aspect actul de vânzare-cumpărare încheiat în favoarea inculpatului nu a fost un act de comerţ (o tranzacţie financiară) în sensul incriminării, ci un act juridic civil, clar de vânzare-cumpărare. Inculpatul a acţionat în conformitate cu respectarea hotărârii A.G.A. (nr. 147/25.10.2000) cu avizul F.P.S. şi a comisiei de cenzori.

Instanţele nu au dat eficienţă actelor emise de Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei şi nu s-a motivat înlăturarea acestora.

Referitor şi la ultimul act infracţional pretins a fi încheiat de inculpat şi reţinut ca act de comerţ – din data de 31.10.2001, s-au constatat următoarele:

Cumpărarea de acţiuni de către inculpat (cu identificarea şi delimitarea terenului de către O.J.C.G.C., Comisia locală, aprobările A.D.S., C.J.F.F.) s-a făcut corespunzător terenului înscris pe titlul său de proprietate .

În acest sens, au existat hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile – decizia Curţii de Apel Iaşi pronunţată la 26 mai 2006 – ce a fost omisă a fi avută în vedere atât de organul de urmărire penală cât şi de instanţe – incriminând nelegal pe inculpatul S. E.. Astfel, fiind proprietar al terenului, în conformitate cu art. 19 din Legea nr. 1/2000 inculpatul a fost îndreptăţit să cumpere investiţiile de pe teren şi nu a avut intenţia de a eluda vreo dispoziţie legală (ceea ce au făcut şi alţi proprietari – menţionaţi în rechizitoriu dar neincriminate faptele lor).

Eludând şi raportat la această infracţiune (art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000) dispoziţiile referitoare la elementele constitutive ale acesteia, faţă de actele dosarului şi probatoriul amplu administrat – instanţele au reţinut cu uşurinţă, preluând aprecierile din actul de inculpare şi săvârşirea acestei infracţiuni de către inculpatul S.E..

Greşit s-a pornit din interpretarea iniţială (nejustificată probator, ci doar preluată din sesizarea Curţii de Conturi) a reţinerii calităţii de „active” a bunurilor vândute de S.C. „B.” S.A. şi cumpărate de inculpatul S.E. şi a considerării nelegale a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de inculpat ca „acte de comerţ” şi nu ca acte juridice civile şi a eludării hotărârilor judecătoreşti civile definitive şi irevocabile ce stabileau dreptul de proprietate al inculpatului asupra terenului.

Prin prisma tuturor considerentelor expuse anterior, nu s-a dovedit în sarcina inculpatului S.E. existenţa intenţiei în săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000 şi cea prevăzută de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Sub toate considerentele expuse, ce au rezultat dintr-o reevaluare probatorie amănunţită şi a fiecărei probe în parte – se constată că recursurile promovate de inculpaţii S.E. şi C.M. sunt fondate prin prisma aspectelor expuse şi vor fi admise şi casate hotărârile recurate în parte – în legea penală şi civilă.

În rejudecare, conform dispoziţiilor art. 11 pct. 1 lit. a) Cod procedură penală, combinat cu art. 10 lit. „d” Cod procedură penală se va dispune achitarea inculpatului S.E. – pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 10 lit. a) şi cea prevăzută de art. 12 lit. a) – Legea nr. 78/2000 şi a inculpatului C.M. – pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 26 raportat la art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) Cod penal.

Vor fi înlăturate menţiunile vizând anularea contractelor de vânzare-cumpărare, acestea fiind legal încheiate,precum şi dispoziţiile vizând obligaţiile inculpaţilor la plata cheltuielilor judiciare statului.

În baza dispoziţiilor art. 385¹⁵ pct. 1 lit. a) Cod procedură penală va fi respins ca nefondat recursul procurorului D.N.A. – Serviciul Teritorial Iaşi.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate ce nu contravin prezentei decizii[129].

În actualul cadru legislativ, apreciem soluţia corectă, dar cu o altă motivare. Mai întâi înţelegem să ne pronunţăm noţiunii de tranzacţie comercială în sensul art. 10 lit. a) din legea nr. 78/2000[130], în acord cu redactorii hotărârii.

În activitatea curentă s-a ridicat problema dacă vânzarea prin executare silită a unor bunuri în contul unor datorii restante poate fi asimilată unei tranzacţii[131] comerciale în sensul art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000.

Potrivit acestui text de lege, sunt pedepsite cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite:

a) stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând agenţilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare sau cu ocazia unei tranzacţii comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţilor publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestionare.

Tranzacţia este un contract prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să nască, se dispune în Titlul XVII, Despre tranzacţie, din Codul civil.

• Ea trebuie să fie constatată prin act scris (art. 1705).
• Tranzacţii pot face numai acei ce pot dispune de obiectul cuprins în ea. Acei însă ce nu pot dispune de obiectul cuprins în tranzacţie, nu pot transige decât în formele stabilite de legi speciale (art. 1706)[132].
• Se poate transige asupra unei acţiuni civile ce derivă dintr-o infracţiune.
• Tranzacţiile se mărginesc numai la obiectul lor; renunţarea, făcută în toate pretenţiile şi acţiunile, cuprinde numai ceea ce se reporta la pricinile, asupra cărora a urmat tranzacţie.
• Tranzacţia nu se întinde decât asupra pricinilor de care tratează, fie intenţia părţilor manifestată prin expresii speciale sau generale, ori rezulte ca o consecinţă necesară din ceea ce s-a exprimat (art. 1710).
• Tranzacţiile au între părţile contractante puterea unei hotărâri judecătoreşti definitive (art. 1711).
• Este admisibilă acţiunea de nulitate contra unei tranzacţii, pentru eroarea asupra persoanei sau obiectului în proces.
• Asemenea se poate ataca tranzacţia făcută spre executarea unui titlu nul, afară numai când părţile ar fi tratat expres despre nulitate.
• Tranzacţia făcută pe documente dovedite în urmă de false este nulă.
• E asemenea nulă tranzacţia asupra unui proces finit prin hotărâre judecătorească definitivă, despre care părţile sau una din ele n-aveau cunoştinţă.
• Când sentinţa necunoscută părţilor ar fi încă apelabilă, tranzacţia va fi validă.
• Când părţile au transigeat în genere asupra tuturor afacerilor ce ar putea sa existe între dânsele, documentele ce le-ar fi fost necunoscute lor în timpul tranzacţiei şi care s-ar fi descoperit în urmă nu constituie un titlu de anularea tranzacţiei, afară numai atunci când ar fi fost ascunse prin fapta uneia din părţile contractante.
• Însă tranzacţia va fi nulă, când ea nu ar cuprinde decât un singur obiect şi s-ar dovedi, din documentele în urmă descoperite, că una din părţi nu avea nici un drept asupra acelui obiect (art. 1716).
• Învederată greşeala în socoteli, urmată la facerea tranzacţiei, nu păgubeşte pe nici una din părţi, şi trebuie să se repare.

Aceasta este reglementarea naţională şi se aplică acolo unde legea comercială nu dispune altfel (art. 1 alin. 2 din Codul comercial).

În concluzie, formularea Legii nr. 78/2000 se referea la contractele[133] de tranzacţie încheiate potrivit reglementării arătate[134] şi care au natură pur comercială (şi nu şi civilă sau de altă natură – fiscală, de exemplu). Modalitatea de executare a obligaţiilor este subsidiară. Sperăm că nu s-au produs consecinţe penale negative ireversibile, modificarea legislativă ulterioară blocând normativ orice urmărire penală.

Este pedepsită fapta de stabilire, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară ori cu ocazia unei operaţiuni comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţii publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora sau de executare silită, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare, de gestionare, de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară, dacă este săvârşită în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite.

Cel ce îndreaptă spre aceştia folosul necuvenit este făptuitorul din voinţa sa, şi nu plătitorul favorului care trebuie să fie mereu altul decât beneficiarul plăţii necuvenite. La rândul său, această persoană va beneficia întotdeauna de celelalte avantaje astfel cumpărate în contrapartidă.

Banii sau celelalte foloase primite, pretinse ori promise trebuie să fie necuvenite, adică legal nedatorate, să aibă caracter de retribuţie, întrucât invocarea unui alt titlu atrage calificarea de abuz în serviciu[135].

Ceea ce vrem să subliniem în cele ce urmează este necesitatea unei departajări nete a patrimoniilor, profitul trebuind să fie întotdeauna al altei persoane decât vânzătorul serviciilor. Caracteristic acestei infracţiuni este faptul că subiectul activ trebuie să aibă întotdeauna o altă calificare decât persoana care plăteşte. Este de neconceput ca făptuitorul să aibă acelaşi profit cu plătitorul complice sau instigator. Prin definiţie nu ar exista un profit care caracterizează infracţiunea asimilată cu o corupţie. Instigatorul este instigator, iar complicele este complice – ei nu sunt şi nu devin coautori. În sistemul nostru de drept, mituitorul nu este considerat participant la infracţiunea de luare de mită, ci de autor al altei infracţiuni, de sine stătătoare, de dare de mită.

După cum am arătat, caracteristica esenţială a infracţiunilor de corupţie constă în existenţa unui funcţionar venal. Lipsa raportului de legătură, de retribuire poate caracteriza o altă infracţiune, cum ar fi, de exemplu, un abuz în serviciu. Atunci când legea vorbeşte de foloase necuvenite, ea se referă la sensul de drept comun al sintagmei, în accepţiunea dreptului penal român. Sensul de folos „indirect” se referă la persoane interpuse, dar tot în ideea exact a recompensării actului făptuitorului, cum ar fi un dar făcut soţiei funcţionarului şi nerestituit[136], reparaţii, zugrăveli, efectuarea de lucrări în favoarea făptuitorului sau acoliţilor săi, aceştia putând fi o rudă, un prieten sau chiar o persoană juridică.

Acţiunea (inacţiunea) făptuitorului trebuie să constituie sine qua non un contraechivalent al conduitei sale lipsite de probitate în desfăşurarea competenţei acordate. Reciproca acesteia fapte trebuie să îmbrace caracterul unei plăţi sau a unei răsplătiri în vederea efectuării unui anume act perfect determinat, şi nu în general, după cum lipsa raportului de legătură, de retribuire poate caracteriza o altă infracţiune, cum ar fi, de exemplu, un abuz în serviciu în contra intereselor persoanelor, respectiv, a intereselor publice.

Dacă fapta constă în încălcarea unor atribuţii generice, ea nu atrage răspunderea prepusului. Dacă fapta constă în încălcarea unor dispoziţii exprese ale comitentului, am putea vorbi de o răspundere civilă, pentru un delict civil, la latitudinea acestuia. Dacă fapta constă în neîndeplinirea, cu ştiinţă, a unui act ori în îndeplinirea în mod defectuos a unei atribuţii de serviciu public de către un funcţionar public, sau simplu funcţionar aflat în exerciţiul acelei funcţiuni publice şi dacă, prin aceasta, cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane fizice ea trebuie privită ca un abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Nefiind întrunite toate cerinţele infracţiunii, în cauza analizată nu există fapta incriminată în art. 10lit. a) din Legea nr. 78/2000. Faptul că un funcţionar, printr-o operaţiune civilă, obţine foloase nu înseamnă că a săvârşit o infracţiune de corupţie, sensul de folos necuvenit fiind bine determinat în doctrină şi jurisprudenţă, iar Legea nr. 78 nu adaugă sau derogă de la accepţiunea generală.

Referitor la sensul sintagmei de valoare comercială reală, observăm că, potrivit art. 10 lit. a) din Legea nr. 78/2000, este pedepsită cu închisoare, dacă este săvârşită în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială, ori a bunurilor aparţinând autorităţilor publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestionare.

Vânzarea de acţiuni emise de societăţile comerciale care fac obiectul prezentei legi se va realiza în baza unui raport de evaluare, la preţul de piaţă stabilit de cerere şi ofertă[137]. Acest principiu, înscris în art. 13 al Legii nr. 268 din 28 mai 2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului a fost dezvoltat prin Hotărârea nr. 626 din 6 iulie 2001 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăţilor comerciale ce deţin în administrare terenuri proprietate publică şi privată a statului cu destinaţie agricolă şi înfiinţarea Agenţiei Domeniilor Statului[138].

În norme (art. 45) se arată că acţiunile societăţilor comerciale se vor vinde la preţul de piaţă rezultat din raportul dintre cerere şi ofertă, fără să existe un preţ minim de vânzare.

Aceasta înseamnă că determinarea caracterului ilicit al faptei se poate face numai în cazul în care au fost încălcate exigenţele consiliului de administraţie. Astfel, în cazul în care, în urma negocierilor, preţul cel mai bun obţinut este sub preţul de ofertă al A.D.S., consiliul de administraţie poate decide asupra oportunităţii încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni la preţul oferit.

Societăţile comerciale, regiile autonome, societăţile şi companiile naţionale, pot proceda la reevaluarea imobilizărilor corporale aflate în patrimoniul lor.

Reevaluarea imobilizărilor corporale se efectuează în vederea determinării valorii juste a acestora, ţinându-se seama de inflaţie (în baza ratei inflaţiei comunicate de Institutul Naţional de Statistică pentru sfârşitul anului) de utilitatea bunului, de starea acestuia şi de preţul pieţei, atunci când valoarea contabilă diferă semnificativ de valoarea justă[139].

Valoarea de piaţă a proprietăţii imobiliare este mai degrabă o reprezentare a utilităţii sale recunoscute de piaţă decât a stării sale pur fizice. Utilitatea activelor pentru o anumită întreprindere sau persoană poate fi diferită de utilitatea recunoscută de piaţă sau de un anumit domeniu economic. De aceea, este necesar ca evaluarea de active în scopul elaborării situaţiilor financiare, care reflectă efectele modificării preţurilor, să facă distincţia între valorile recunoscute pe piaţă, care ar trebui reflectate în situaţiile financiare şi tipurile de valoare nebazate pe piaţă.

Conceptul de valoare de piaţă reflectă percepţiile şi acţiunile colective de pe piaţă şi este baza pentru evaluarea majorităţii resurselor în economiile de piaţă. Deşi definiţiile pot fi diferite ca precizie, conceptul de valoare de piaţă este, de obicei, înţeles şi aplicat.

Valoarea de piaţă se defineşte ca fiind suma estimată pentru care o proprietate ar putea fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, după o activitate de marketing adecvată, în care ambele părţi au acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere.

Este important de subliniat că estimarea profesionistă a valorii de piaţă este o evaluare obiectivă a drepturilor de proprietate asupra unor anumite bunuri, la o anumită dată. În această definiţie apare implicit conceptul de piaţă în ansamblu, care reflectă mai degrabă activitatea şi motivaţia mai multor participanţi decât imaginea sau interesul preconceput ale unui anumit participant.

O proprietate individuală poate avea o valoare adiţională sau specială, peste valoarea sa privită ca entitate separată, ca rezultat al asocierii sale fizice sau funcţionale cu o proprietate deţinută de alţii sau al atractivităţii pentru un cumpărător care are interese speciale. Mărimea unei astfel de valori adiţionale sau speciale este, în general, raportată în mod distinct de valoarea de piaţă.

Utilitatea este măsurată dintr-o perspectivă pe termen lung, de obicei pe durata normală de utilizare a unei proprietăţi sau unui grup de proprietăţi. Totuşi, sunt momente când o anumită proprietate poate deveni temporar excedentară, scoasă în afara exploatării, adaptată pentru o utilizare sau o funcţionare alternativă, sau uneori pur şi simplu pusă în conservare pentru a anumită perioadă de timp. În alte cazuri, circumstanţele externe ale pieţei, economice sau politice, pot dicta limitarea producţiei pentru o perioadă nedefinită de timp. Evaluările în astfel de situaţii necesită competenţă şi o experienţă deosebită şi raportările se vor efectua în concordanţă cu Standardele Internaţionale de Evaluare. Este deosebit de important ca evaluatorul să prezinte explicit definiţia valorii, informaţiile pe care se bazează evaluarea, ipotezele şi condiţiile limitative (dacă există) referitoare la evaluare.

În mod similar, este posibil ca proprietăţile să nu aibă un grad de utilitate perceptibil la data evaluării, datorită factorilor externi sau economici, cum ar fi proprietăţi situate în regiuni îndepărtate, în ţări cu o economie în tranziţie, în ţări care nu au o economie de piaţă sau în ţări în care au loc schimbări în sistemul economic[140].

Şi sub acest aspect, curtea de apel a avut o interpretare normală.

Pentru înţelegerea exactă a sintagmei juridice de „valoare comercială reală”, care să atragă o condamnare, este necesară prezentarea completă a definiţiei valorii, a informaţiilor pe care se bazează evaluarea şi măsura în care ipotezele şi condiţiile limitative (dacă există) influenţează evaluarea.

Expresia valoare de piaţă şi termenul valoare justă, aşa cum apare în mod uzual în standardele de contabilitate sunt, în general, compatibile, chiar dacă nu întotdeauna exact echivalente.

Valoarea justă, ca un concept de contabilitate, reprezintă suma la care poate fi tranzacţionat un activ sau decontată o datorie, de bunăvoie, între părţi aflate în cunoştinţă de cauză, în cadrul unei tranzacţii în care preţul este determinat obiectiv.

Când se poate stabili valoarea de piaţă a unui activ, această valoare va fi egală cu valoarea justă. Când valoarea de piaţă a unui activ nu poate fi determinată, se decide utilizarea unei valori surogat, cum este costul de înlocuire net (CIN).

Valoarea de piaţă a unei întreprinderi nu este neapărat echivalentă cu valoarea de utilizare a întreprinderii. Evaluările în scopul raportării financiare sunt, în general, solicitate a se baza pe valoarea justă, care poate fi echivalentă sau nu cu valoarea de piaţă.

Conceptul de valoare se referă la preţul cel mai probabil convenit de cumpărătorii şi vânzătorii unui bun sau serviciu disponibil pentru cumpărare. Valoarea stabileşte preţul ipotetic sau noţional pe care cumpărătorii şi vânzătorii îl vor conveni pentru un bun sau un serviciu. Astfel, valoarea nu reprezintă un fapt, ci o estimare a celui mai probabil preţ care va fi plătit pentru un bun sau serviciu, disponibil pentru cumpărare, la un anumit moment dat.

Conceptul de valoare de piaţă este legat de percepţiile colective şi de comportamentul participanţilor pe piaţă. Acest concept recunoaşte diverşii factori care pot influenţa tranzacţiile din cadrul pieţei, şi îi separă de alte considerente intrinseci sau nebazate pe piaţă, care influenţează valoarea.

Evaluările proprietăţii pe baza pieţei implică funcţionarea unei pieţe în cadrul căreia tranzacţiile au loc fără restricţii din partea forţelor din afara pieţei.

Evaluările pe baza pieţei trebuie să stabilească cea mai bună utilizare, sau cea mai probabilă utilizare a proprietăţii, care reprezintă un determinant semnificativ al valorii sale.

Evaluările nebazate pe piaţă trebuie să includă definiţia valorii aplicate în cadrul evaluării, cum ar fi valoarea de utilizare, valoarea de exploatare continuă, valoarea de investiţie sau subiectivă, valoarea de asigurare, valoarea de impunere sau de impozitare, valoarea de recuperare, valoarea de lichidare, sau valoarea specială.

Valoarea de piaţă este o reprezentare a valorii de schimb, sau suma de bani pe care o proprietate ar aduce-o dacă ar fi oferită spre vânzare pe o piaţă liberă, la data evaluării, conform cerinţelor care corespund definiţiei valorii de piaţă. Pentru a estima valoarea de piaţă, evaluatorul trebuie să determine mai întâi cea mai bună utilizare, sau cea mai probabilă utilizare.

Cele mai utilizate metode pentru estimarea valorii de piaţă includ abordarea prin cost, abordarea prin comparaţia vânzărilor şi abordarea prin capitalizarea veniturilor, inclusiv analiza fluxului de numerar actualizat.

Valoarea de piaţă este suma estimată pentru care o proprietate va fi schimbată, la data evaluării, între un cumpărător decis şi un vânzător hotărât, într-o tranzacţie cu preţ determinat obiectiv, după o activitate de marketing corespunzătoare, în care părţile implicate au acţionat în cunoştinţă de cauză, prudent şi fără constrângere.

Conceptul de valoare de piaţă nu este dependent de o tranzacţie actuală, care are loc la data evaluării. Mai degrabă, valoarea de piaţă este o estimare a preţului care ar trebui obţinut la o vânzare, la data evaluării, în condiţiile definiţiei valorii de piaţă. Valoarea de piaţă e o reprezentare a preţului asupra căruia un cumpărător şi un vânzător ar trebui să cadă de acord, într-un anume moment.

Conceptul de valoare de piaţă presupune un preţ negociat pe o piaţă liberă şi concurenţială, o circumstanţă care ocazional impune utilizarea adjectivului liber după cuvintele valoare de piaţă.

În general, evaluările de piaţă se bazează pe informaţiile referitoare la proprietăţi comparabile. Procesul de evaluare cere ca evaluatorul se efectueze o cercetare adecvată şi relevantă, să efectueze analize competente şi să tragă concluzii informate şi bine susţinute. În acest proces, evaluatorii nu pot accepta orice informaţii, ci trebuie să ia în considerare toate evidenţele pertinente asupra pieţei, tendinţele, tranzacţiile comparabile, şi alte informaţii.

În concluzie, singura sintagmă ce are caracter ştiinţific este aceea a valorii de piaţă, şi singura ce se poate utiliza. Preţul corect este preţul pieţei. Pentru determinarea caracterului penal este necesară determinarea unei intenţii infracţionale. În lipsa corupţiei, putem decela un eventual abuz.

În concluzie, deruta legislativă nu poate decât să atragă o derută judiciară. Anomia profită.

BIBLIOGRAFIE

– Gheorghe Anghelache, în „Tribuna economică” nr. 11/1997;

– Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. 2, Editura All Beck, 2004;

– Bancă de date privind captaţia statului, la adresa BEEPS (Business Environment and Enterprise Performance Survey) sau www.worldbank.org;

– Marie Bénilde, Parlamentari francezi şi europeni sub presiune, Când lobby-urile (des)fac legile, „Le monde diplomatique”, nr. 17/2007;

– David Stark, L. Bruszt, Traiectorii postsocialiste – transformarea politicii şi a proprietăţii în Europa Centrală şi de Est, Editura Ziua, 2002;

– Brânduşa Armanca, În dialog cu Horia Roman Patapievici, Stenogramele PSD sunt o bombă cu efect întârziat, Dialoguri esenţiale, în „Ziua”, 6 decembrie 2004);

– Stanciu D. Cărpenaru Drept comercial român, Ediţia a VI-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;

– Corpus Juris, Dispoziţii penale privind protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene, ed. rom., Direcţia Generală de Control Financiar a Comisiei Europene, Asociaţia Română de Cercetare a Dreptului European, Editura Efemerida, Bucureşti, 2000;

– cartea verde asupra protecţiei penale a intereselor financiare comunitare şi creării unui procuror european antifraudă, Bruxelles, 11 decembrie 2001;

– D. Ciuncan, Legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină anticorupţie, Supliment „Buletin documentar” P. N. A., vol. III, 22 mai 2003;

– D. Ciuncan, Forma de vinovăţie necesară pentru realizarea laturii subiective în cazul infracţiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată, în „Pro lege”nr. 2/1999;

–  D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „R. R. D.” nr. 1/1987;

– D. Ciuncan, Jurisprudenţă şi doctrină penală în materia corupţiei, Lumina Lex, Bucureşti, 2004;

– D. Ciuncan, Cauzele care generează şi condiţiile care favorizează corupţia, rezultate din activitatea Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în Ministerul Public, „Pro lege” nr. 1/2007 (partea I) şi „Pro lege” nr. 2/2007 (partea II) ;

– D. Ciuncan, Calculul prejudiciului produs prin infracţiune, în „Revista de drept penal” nr.1/2004 ;

– D. Ciuncan, A. Niculiţă, Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie în Legea nr. 78/2000, supliment P.N.A. „Buletin documentar”, august 2004;

– D. Ciuncan, Prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Bucureşti, 2004, Supliment PNA, „Buletin documentar”;

– D. Ciuncan, Consecinţele penale ale neînregistrarilor contabile, în „Dreptul” nr. 3/1996;

– D. Ciuncan, Legislaţie anticorupţie comentată, supliment „Buletin documentar”;

– Florin Ciutacu, Garanţiile de executare a obligaţiilor, Garanţiile personale şi garanţiile reale, Editura Themis Cart;

– Comentarii, Pitt, PNA instrument politic cu dublu rol, 2004-11-10 01:11:32, IP: 81.180.58…, pe site-ul www.Ziua.ro;

– Comisia Naţională de Prognoză, O radiografie a privatizării în România, în „Tribuna economică” nr. 29/2007, p. 87-88;

– N. Conea, Gr.Theodoru, O propunere de lege ferenda în legătură cu luarea măsurii asigurătorii a sechestrului, „Revista română de drept” nr. 10/1976;

– Culegere de decizii;

– „Curierul judiciar”, colecţia;

– V. Dabu, Dreptul afacerilor comerciale;

– Horia Diaconescu, Studii Juridice, Editura ALL BECK;

– „Dilema veche”, colecţia;

– A. Dincu, Drept penal, Partea generală, vol. I, Bucureşti, 1975;

– V. Donciu (I), D. Ciuncan (II), Fals. Determinarea sferei noţiunii de „înscrisuri oficiale”. Producerea de consecinţe juridice, în „Revista romană de drept” nr. 6/1988;

– V. Dongoroz, (colectiv) Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1972 ;

– V. Dongoroz, Infracţiuni contra avutului personal sau particular, în „Explicaţii teoretice…” vol. III;

– V. Dongoroz, Curs de drept penal, Editura cursurilor litografiate, Bucureşti, 1941;

– V. Dongoroz, Infracţiuni de fals, în «Explicaţii teoretice ale Codului penal roman», Partea specială, vol. IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1972;

– V. Dobrinoiu, N. Conea, Drept penal român – partea specială, vol. II, Editura Lumina Lex, 2000;

– Horatius Dumbravă, Statul de drept, democraţia şi independenţa procurorilor, în „Ziua” nr. 4055, 9 octombrie 2007;

– M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972;

– Sorin Fusea, Vilele de la RA-APPS si negocierea directa, în www. Juridice.ro/ Comentarii;

– Sorin Fusea, Participarea consorţiilor la privatizare, în www. Juridice.ro/ Comentarii;

– Tom Gallager, Moştenirea lui Vîşinski, în „Averea” 15 decembrie 2005;

– Sorin Fusea, Dorin Ciuncan, Privatizarea în România. Aspecte tehnice – consecinţe juridice, Universul Juridic, 2008;

– Carmen Gâlcă, Sechestrul asigurător şi posibilitatea instituirii lui pe parcursul procesului penal, în P.N.A., „Buletin documentar” nr. 1/2004;

– N. Giurgiu, Infracţiunea, Editura Gama, Iaşi, 1994;

– Cristian Ghinea, Când corupţii chiar există, „Dilema Veche”, 25 noiembrie 2004;

– Cristian Ghinea, Rufele corupţiei trebuie spălate în public, în „Dilema veche”, nr. 82, 12-18 august 2005;

– Aneta Grigorovici, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;

– J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, Seize the State, Seize the Day: State Capture, Corruption, and Influence in Transition Economies, în World Bank Policy Research Working Paper 2444, septembre 2000;

– J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, M. Schankerman, Measuring Governance, Corruption, and State Capture: How Firms and Bureaucrats Shape the Business Environment in Transition Economies, în „World Bank Policy Research Working Paper 2312”, aprilie 2000;

– J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, Beyond the ‘Grabbing Hand’ of Government in Transition: Facing Up to ‘State Capture’ by the Corporate Sector, în „Transition”, août 2000;

– J. Hellman, D. Kaufmann, La captation de l’État dans les économies en transition: un défi à relever, în „Finance and Development”, FMI, septembrie 2001, pp. 31-35;

– http://europa.eu.int/comm/ige2000/offdoc/opin-igc-fr.pdf.;

– Nicoleta Iliescu, în „Explicaţii . . . ” vol I, Editura Academiei, Bucureşti, 1969;

– Internal Valuation Standards Committee, ediţia a VI-a, 2003, p. 95 şi urm.;

– „Juridica”, colecţia;

– S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român, ”, vol. IV, Partea specială, de V. Dongoroz ş. a., Editura Academiei, Bucureşti, 1972;

– Legislaţia privatizării, Radu Economu (lucrare îngrijită şi comentată), Lumina lex, Bucureşti, 1993;

– O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. 1996, Editura Şansa, Bucureşti;

– O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. a IV-a, Şansa, 2001;

– D. Lucinescu în Codul penal comentat şi adnotat, P. specială, vol. I;

– G. Marty, La relation de cause à effect comme condition de la responsabilité civile. Etude comparativedes conceptions allemandes, anglaises et francaises, în „Revue trimestriale de droit civil” 1932;

– L. Moreno Ocampo, State Capture: Who Represents the Poor?, în „WBI Development Outreach”, 2001;

–

– A. Niculiţă, D. Ciuncan, Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie în Legea nr. 78/2000, supliment P.N.A. „Buletin documentar”, august 2004;

– Mihaela Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura Rosetti;

– Monna-Lisa Belu Magdo, în „Revista de drept comercial” nr. 1/2007;

– Raportul activităţii desfăşurate de Ministerul Public în anul 2005, la http://www.mpublic.ro/rap_activ_2005.htm;

– Ovidiu Nemţanu, Ioana Gavriluţă, Suveica acţionarilor de la FORTUS SA, Ziua de Iaşi din 5 martie 2008;

– Marcur Olson, Economics Focus, Out of anarchy, the Economist, 19th February 2000, de asemenea, The Logic of Collective Action: Public Goods and the Theory of Groups, Harvard University Press, 1st ed. 1965, 2nd ed. 1971, The Rise and Decline of Nations: Economic Growth, Stagflation, and Social Rigidities, Yale University Press, 1982

– Lucia Moldovan, Luarea de mită în Codul penal al R.S.R., Studia Universitatis – Babeş Boyai, Cluj, 1970;

– L. Moreno Ocampo, State Capture: Who Represents the Poor?, în „WBI Development Outreach”, 2001;

– G. Marty, P. Raymond, Les obligations, vol. II, nr. 1000;

– Dumitru Mărgulescu (coordonator), Analiza economoco-financiară a societăţilor comerciale, „Tribuna economică”supliment 1994;

– V. Papadopol, Comentariu, în „Codul penal comentat şi adnotat, Partea specială, vol. II. de T. Vasiliu ş.a., Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;

– M. I. Papadopolu, în C. Rătescu, Codul penal adnotat, vol. II, 1937;

– Vladimir Pasti, Corupţia – dezbatere şi realitate, în „Sfera Politicii” nr. 106;

– Dan Pavel, De ce ne trebuie grupuri de interese?, „Ziua” 24 octombrie 2005;

– Dragoş Pătroi, Sursele de risc de fraudă şi corupţie în activitatea de achiziţii publice, în „Revista finanţe publice şi contabilitate”, nr. 11 – 12/2006;

– Cristian Pârvulescu, Structurile de putere – ţintă grupurilor oculte, în revista „22”, anul XIV (806) (16 august -22 august 2005);

– Traian Pop, în „Codul penal comentat”, 1937, vol I;

– Valentina Pop, Nu privatizarilor fără un stat de drept functional!, „România liberă”, 17 iulie 2007;

– Cosmin Popa, Prea mici pentru scandalul CIA, în „Adevărul” 29 noiembrie 2005;

– Tudor R. Popescu, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968;

– Tudor R. Popescu – Brăila, Drept civil, Bucureşti, 1993;

– Standardele Internaţionale de Evaluare, Ediţia a opta, 2007;

– Ştefan Rădeanu, Derapajele privatizării, „Curierul Naţional”, nr. 3893 din 2 decembrie 2003;

– adina sădeanu, fraudele cu banii phare, în „adevărul” din 31 august 2002;

– Dragoş Alexanndru Sitaru, Drept comercial internaţional, Tratat, Editura Lumina Lex, Bucureşti;

– Constantin Stănescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck;

– Rodica Mihaela Stănoiu, Infracţiuni contra autorităţii, în „Explicaţii teoretice. . ” de V. Dongoroz ş.a., vol. III;

– O.A. Stoica, Drept penal – partea specială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976;

– Grigore Theodoru, Drept procesual penal, partea generală, Editura Cugetarea, Iaşi, 1996 ;

– Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, 2007;

– I. Träger, Der Kausalbegriff im Straff und Zivilrecht, ed. a II-a, 1929;

– Un climat investiţional pentru aderarea la uniunea europeană, Raport elaborat de Consiliul Investitorilor Străini, mai 2002;

– Katherine S. Williams, Textbook on Criminology, Oxford University Press, 2001;

– Cristine van den Wyngaert, C. Gane, H.H. Kuhne, F.M. Cauley, Criminal procedure systems in the European Community, Butterworths, London, Brussels, Dublin, Edinburgh, 1993;

–                   Anchetă, corpul de control al primului ministru verifică fondurile Phare, în  „România liberă” din 11 septembrie 2002;

-„Buletin documentar” D. N. A., colecţia;

-„Buletin documentar” P. N. A., colecţia;

-Repertoriu de practică judiciară civilă, 1969-1975 etc.;

-„Revista română de drept”, colecţia;

-„Revista de drept penal”, colecţia;

-Revista „Dreptul”, colecţia;

-Revista „Pro lege”, colecţia;

-Revista „Tribuna economică”, colecţia;

-„România liberă”, colecţia;

-Revista „Dilema Veche”, colecţia;

-„Revista română de drept a afacerilor”, colecţia;

-fonduri phare pentru un centru de studii neacreditat, romnet;

-Revista „22”, colecţia;

– www.juridice.ro/ comentarii;

– www.mie.ro;

– www.Scj.ro;

– www.Ziua.ro;

BIBLIOGRAFIE

– Gheorghe Anghelache, în „Tribuna economică” nr. 11/1997;

– Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. 2, Editura All Beck, 2004;

– David Stark, L. Bruszt, Traiectorii postsocialiste – transformarea politicii şi a proprietăţii în Europa Centrală şi de Est, Editura Ziua, 2002;

–  „Buletin documentar” D. N. A., colecţia;

– „Buletin documentar” P. N. A., colecţia;

– Stanciu D. Cărpenaru Drept comercial român, Ediţia a VI-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;

– Corpus Juris, Dispoziţii penale privind protecţia intereselor financiare ale Uniunii Europene, ed. rom., Direcţia Generală de Control Financiar a Comisiei Europene, Asociaţia Română de Cercetare a Dreptului European, Editura Efemerida, Bucureşti, 2000;

– cartea verde asupra protecţiei penale a intereselor financiare comunitare şi creării unui procuror european antifraudă, Bruxelles, 11 decembrie 2001;

– D. Ciuncan, Legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină anticorupţie, Supliment „Buletin documentar” P. N. A., vol. III, 22 mai 2003;

–

–  D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „R. R. D.” nr. 1/1987;

– D. Ciuncan, Jurisprudenţă şi doctrină penală în materia corupţiei, Lumina Lex, Bucureşti, 2004;

– D. Ciuncan, Cauzele care generează şi condiţiile care favorizează corupţia, rezultate din activitatea Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în Ministerul Public, „Pro lege” nr. 1/2007 (partea I) şi „Pro lege” nr. 2/2007 (partea II) ;

– D. Ciuncan, Calculul prejudiciului produs prin infracţiune, în „Revista de drept penal” nr.1/2004 ;

– D. Ciuncan, A. Niculiţă, Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie în Legea nr. 78/2000, supliment P.N.A. „Buletin documentar”, august 2004;

– D. Ciuncan, Prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Bucureşti, 2004, Supliment PNA, „Buletin documentar”;

– D. Ciuncan, Consecinţele penale ale neînregistrarilor contabile, în „Dreptul” nr. 3/1996;

– D. Ciuncan, Legislaţie anticorupţie comentată, supliment „Buletin documentar”;

– Florin Ciutacu, Garanţiile de executare a obligaţiilor, Garanţiile personale şi garanţiile reale, Editura Themis Cart;

– Comisia Naţională de Prognoză, O radiografie a privatizării în România, în „Tribuna economică” nr. 29/2007, p. 87-88;

– Culegere de decizii;

– „Curierul judiciar”, colecţia;

– V. Dabu, Dreptul afacerilor comerciale;

– Horia Diaconescu, Studii Juridice, Editura ALL BECK;

– V. Dongoroz, (colectiv) Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1972 ;

– V. Dongoroz, Infracţiuni contra avutului personal sau particular, în „Explicaţii teoretice…” vol. III;

– V. Dongoroz, Curs de drept penal, Editura cursurilor litografiate, Bucureşti, 1941;

– V. Dongoroz, Infracţiuni de fals, în «Explicaţii teoretice ale Codului penal roman», Partea specială, vol. IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1972;

– V. Dobrinoiu, N. Conea, Drept penal român – partea specială, vol. II, Editura Lumina Lex, 2000;

– Horatius Dumbravă, Statul de drept, democraţia şi independenţa procurorilor, în „Ziua” nr. 4055, 9 octombrie 2007;

– M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972;

– Sorin Fusea, Vilele de la RA-APPS si negocierea directa, în www. Juridice.ro/ Comentarii;

– Sorin Fusea, Participarea consorţiilor la privatizare, în www. Juridice.ro/ Comentarii;

– Sorin Fusea, Dorin Ciuncan, Privatizarea în România. Aspecte tehnice – consecinţe juridice, Universul Juridic, 2008;

– Cristian Ghinea, Rufele corupţiei trebuie spălate în public, în „Dilema veche”, nr. 82, 12-18 august 2005;

– J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, Seize the State, Seize the Day: State Capture, Corruption, and Influence in Transition Economies, în World Bank Policy Research Working Paper 2444, septembre 2000;

– J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, M. Schankerman, Measuring Governance, Corruption, and State Capture: How Firms and Bureaucrats Shape the Business Environment in Transition Economies, în „World Bank Policy Research Working Paper 2312”, aprilie 2000;

– J. Hellman, G. Jones, D. Kaufmann, Beyond the ‘Grabbing Hand’ of Government in Transition: Facing Up to ‘State Capture’ by the Corporate Sector, în „Transition”, août 2000;

– J. Hellman, D. Kaufmann, La captation de l’État dans les économies en transition: un défi à relever, în „Finance and Development”, FMI, septembrie 2001, pp. 31-35;

– http://europa.eu.int/comm/ige2000/offdoc/opin-igc-fr.pdf.;

– Internal Valuation Standards Committee, ediţia a VI-a, 2003, p. 95 şi urm.;

– „Juridica”, colecţia;

– S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român, ”, vol. IV, Partea specială, de V. Dongoroz ş. a., Editura Academiei, Bucureşti, 1972;

– Legislaţia privatizării, Radu Economu (lucrare îngrijită şi comentată), Lumina lex, Bucureşti, 1993;

– O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. 1996, Editura Şansa, Bucureşti;

– O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Partea specială, ed. a IV-a, Şansa, 2001;

– D. Lucinescu în Codul penal comentat şi adnotat, P. specială, vol. I;

– G. Marty, La relation de cause à effect comme condition de la responsabilité civile. Etude comparativedes conceptions allemandes, anglaises et francaises, în „Revue trimestriale de droit civil” 1932;

– L. Moreno Ocampo, State Capture: Who Represents the Poor?, în „WBI Development Outreach”, 2001;

–

– A. Niculiţă, D. Ciuncan, Infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie în Legea nr. 78/2000, supliment P.N.A. „Buletin documentar”, august 2004;

– Mihaela Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura Rosetti;

– Monna-Lisa Belu Magdo, în „Revista de drept comercial” nr. 1/2007;

– Ovidiu Nemţanu, Ioana Gavriluţă, Suveica acţionarilor de la FORTUS SA, Ziua de Iaşi din 5 martie 2008;

– Marcur Olson, Economics Focus, Out of anarchy, the Economist, 19th February 2000, de asemenea, The Logic of Collective Action: Public Goods and the Theory of Groups, Harvard University Press, 1st ed. 1965, 2nd ed. 1971, The Rise and Decline of Nations: Economic Growth, Stagflation, and Social Rigidities, Yale University Press, 1982

– L. Moreno Ocampo, State Capture: Who Represents the Poor?, în „WBI Development Outreach”, 2001;

– G. Marty, P. Raymond, Les obligations, vol. II, nr. 1000;

– Dumitru Mărgulescu (coordonator), Analiza economoco-financiară a societăţilor comerciale, „Tribuna economică”supliment 1994;

– V. Papadopol, Comentariu, în „Codul penal comentat şi adnotat, Partea specială, vol. II. de T. Vasiliu ş.a., Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976;

– Anchetă, corpul de control al primului ministru verifică fondurile Phare, în „România liberă” din 11 septembrie 2002;

– M. I. Papadopolu, în C. Rătescu, Codul penal adnotat, vol. II, 1937;

– Vladimir Pasti, Corupţia – dezbatere şi realitate, în „Sfera Politicii” nr. 106;

– Dan Pavel, De ce ne trebuie grupuri de interese?, „Ziua” 24 octombrie 2005;

– Dragoş Pătroi, Sursele de risc de fraudă şi corupţie în activitatea de achiziţii publice, în „Revista finanţe publice şi contabilitate”, nr. 11 – 12/2006;

– Cristian Pârvulescu, Structurile de putere – ţintă grupurilor oculte, în revista „22”, anul XIV (806) (16 august -22 august 2005);

– Traian Pop, în „Codul penal comentat”, 1937, vol I;

– Valentina Pop, Nu privatizarilor fără un stat de drept functional!, „România liberă”, 17 iulie 2007;

– Tudor R. Popescu, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968;

– Tudor R. Popescu – Brăila, Drept civil, Bucureşti, 1993;

– Standardele Internaţionale de Evaluare, Ediţia a opta, 2007;

– Ştefan Rădeanu, Derapajele privatizării, „Curierul Naţional”, nr. 3893 din 2 decembrie 2003;

–  „Revista română de drept”, colecţia;

– „Revista de drept penal”, colecţia;

– Revista „Dreptul”, colecţia;

– Revista „Pro lege”, colecţia;

– Revista „Tribuna economică”, colecţia;

– „România liberă”, colecţia;

– Revista „Dilema Veche”, colecţia;

– „Revista română de drept a afacerilor”, colecţia;

– fonduri phare pentru un centru de studii neacreditat, romnet;

– Revista „22”, colecţia;

– adina sădeanu, fraudele cu banii phare, în „adevărul” din 31 august 2002;

– Constantin Stănescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck;

– Grigore Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, 2007;

– I. Träger, Der Kausalbegriff im Straff und Zivilrecht, ed. a II-a, 1929;

– Un climat investiţional pentru aderarea la uniunea europeană, Raport elaborat de Consiliul Investitorilor Străini, mai 2002;

– Cristine van den Wyngaert, C. Gane, H.H. Kuhne, F.M. Cauley, Criminal procedure systems in the European Community, Butterworths, London, Brussels, Dublin, Edinburgh, 1993;

– www.juridice.ro/ comentarii;

– www.mie.ro;

– www.Scj.ro;

– www.Ziua.ro;

– www.zf.ro;

– www.worldbank.org.

---

[1] Intrebarea este de ce firmele mari de electronice si electrocasnice(SONY, PANASONIC, PHILIPS, ELECTROLUX, etc.) n-au venit in Romania si au preferat Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia, Ungaria. Nu cumva tot nenorocita de coruptie era de vina? Comentariu,Mache , 7 martie 2013, ziarul financiar

[2] N.Văcăroiu, citat de Claudia Medrega, Mădălina Panaete, Fostul prim-ministru PSD Nicolae Văcăroiu afirmă că 80% din privatizările din România au fost un eşec. Este adevărat sau nu?, http://www.zf.ro/analiza/fostul-prim-ministru-psd, 5 aprilie 2013

[3] E. Sinca, economist-şef al BCR, Privatizările de succes le depăşesc pe cele care s-au transformat în eşec, în ultimii 20 de ani ,citat de Claudia Medrega,www.zf.ro,5 aprilie 2013. Daniel Dăianu  consideră că o bună parte din eşecurile din sfera privatizăriilor din piaţa locală puteau fi evitate sau gestionate mai bine, Anelis Baciu, www.zf.ro,5 aprilie 2013

[4] Commission des Communautés Européennes, Bruxelles, le 6.10.2004, SEC(2004) 1200, Rapport régulier, 2004, sur les progrès réalisés par la Roumanie sur la voie de l’adhésion, COM(2004)657 final ; D. Ciuncan , Prevenirea,  descoperirea  şi  sancţionarea  faptelor de  corupţie, Legea nr. 78 / 2000 adnotată şi comentată, Universul Juridic, București, 2009;

[5], Drama nationala, declin economic, o Romanie consumerista , Horia , Comentariu , 18 martie 2013, ziarul financiar, , Comentariu,Roxana – 18 martie 2013, ziarul financiar

[6] Descoperim ca suntem consumatori pentru toate tipurile de produse, Comentariu, Popescu ,  14 martie 2013, ziarul financiar , Manole , Comentariu , 28 martie 2013 ziarul financiar, Comentariu,Alina , 7 martie 2013, ziarul financiar .

[7] Costi , Comentariu, , ziarul financiar, 7 martie 2013

[8] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 16 august 1991. Legea a fost abrogată prin art. 44 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997. După adoptare, legea a fost modificată prin Legea nr. 115 din 7 decembrie 1992 privind prelungirea termenului de încheiere a acţiunii de distribuire a certificatelor de proprietate, prevăzut de Legea privatizării societăţilor comerciale nr. 58/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 8 decembrie 1992, prin Legea nr. 88 din 12 iulie 1996, pentru modificarea Legii privatizării societăţilor comerciale nr. 58/1991 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 12 iulie 1996 (Fondurile Proprietăţii Private îşi vor desfăşura activitatea ca societăţi comerciale pe acţiuni, în condiţiile prevăzute de prezenta lege şi de Legea nr. 31/1990, până la data intrării în vigoare a legii privind transformarea acestor fonduri în societăţi de investiţii financiare, dar nu mai târziu de 31 octombrie 1996), prin Legea nr. 133 din 28 octombrie 1996 pentru transformarea Fondurilor Proprietăţii Private în societăţi de investiţii financiare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 1 noiembrie 1996, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 15 din 5 mai 1997 pentru modificarea şi completarea Legii privatizării societăţilor comerciale nr. 58/1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 13 mai 1997, şi prin Ordonanţa de urgenţă nr. 59 din 27 septembrie 1997 privind destinaţia sumelor încasate de Fondul Proprietăţii de Stat în cadrul procesului de privatizare a societăţilor comerciale la care statul este acţionar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267 din 6 octombrie 1997.

La rândul ei, Ordonanţa de urgenţă nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997 a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 56 din 23 decembrie 1998 privind unele măsuri pentru restructurarea Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 30 decembrie 1998, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 3 din 1 februarie 1999 pentru completarea alin. (1) al art. 14 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 3 februarie 1999, completată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 37 din 2 aprilie 1999 pentru completarea art. 9 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 2 aprilie 1999, modificată prin Legea nr. 99 din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 98 din 24 iunie 1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 29 iunie 1999, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 150 din 14 octombrie 1999, pentru modificarea art. 14 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 18 octombrie 1999, Prin Ordonanţa de urgenţă nr. 38 din 20 aprilie 2000, privind unele măsuri pentru diminuarea datoriei publice interne, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 25 aprilie 2000, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 251 din 30 noiembrie 2000 pentru modificarea art. 14 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 647 din 12 decembrie 2000, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 296 din 30 decembrie 2000 privind înfiinţarea Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 30 decembrie 2000, prin Legea nr. 379 din 10 iulie 2001 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 37/1999 pentru completarea art. 9 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 16 iulie 2001 şi prin Legea nr. 444 din 18 iulie 2001 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 251/2000 pentru modificarea art. 14 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 24 iulie 2001. În acest studiu, privatizarea se referă la procesul transferării drepturilor de proprietate asupra bunurilor de producţie. A se vedea, David Stark, L. Bruszt, Traiectorii postsocialiste – transformarea politicii si a proprietăţii in Europa Centrală şi de Est, Editura Ziua, 2002, p. 111

[9] Ordonanţa nr. 25/2002 a fost modificată prin Legea nr. 506/2002, Ordonanţa nr. 40/2003, Ordonanţa nr. 27/2005 şi prin Legea nr. 340/2005.

[10] Un climat investiţional pentru aderarea la Uniunea Europeană, Raport elaborat de Consiliul Investitorilor Străini, mai 2002.

[11] Arin Stănescu, fondatorul firmei RVA Insolvency şi preşedinte al Uniunii Naţionale a Practicienilor în Insolvenţă, zf.ro).

[12] Criza nu va influenta privatizarile incepute de AVAS, 30 Octombrie 2008, „Societăţi mici şi mijlocii nu mai rezistă“, zf

,

[13] Ele­na Cosma, co-managing part­­ner al firmei ZRP Insolvency. Carol Dan, Laminorul Brăila, fostă companie din grupul rus Mechel, a intrat în insolvenţă, zf, 25 martie 2013,

[14] afirmă Simona Miloş, par­­tener în cadrul RVA Insolvency şi pre­­şedinte al Institutului Naţional pen­tru Pregătirea Practicie­nilor în Insolvenţă. Carol Dan, Laminorul Brăila, fostă companie din grupul rus Mechel, a intrat în insolvenţă, zf, 25 martie 2013,

[15] Singura ordine respirabilă este ordinea proprietăţii private (Brînduşa Armanca, În dialog cu Horia Roman Patapievici, Stenogramele PSD sunt o bombă cu efect întârziat, Dialoguri esenţiale, în „Ziua”, 6 decembrie 2004).

[16] Pentru acelaşi motiv, un guvern nu poate avea competenţa de a primi donaţii cu sarcină.

[17] Potrivit art. 1 – Protecţia proprietăţii – din primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994 (articol amendat conform Protocolului nr. 11), orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

De exemplu, în cauza Porţeanu împotriva României (Hotărârea din 16 februarie 2006, definitivă la 16 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 783 din 15 septembrie 2006, Curtea Europeană a Drepturilor Omului – Secţia a II-a, a hotărât că statul român trebuie să restituie reclamantei imobilului în cauză; în lipsa unei asemenea restituiri, statul trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni, 60.000 € cu titlu de prejudiciu material, plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, convertită în lei la cursul aplicabil la data plăţii; începând de la data expirării termenului menţionat până la momentul efectuării plăţii, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă de întârziere egală cu dobânda minimă pentru împrumut practicată de Banca Centrală Europeană, valabilă în această perioadă, la aceasta adăugându-se o majorare de 3 puncte procentuale. Condamnări similare au fost pronunţate prin Hotărârile nr. 3/2005, în cauza Iacob împotriva României, nr. 26/2005, în cauza Costin împotriva României, nr. 21/2005, în cauza Străin ş.a. împotriva României; mai menţionăm hotărârea din 12 octombrie 2006 în cauza Sebastian Taub împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 27 iunie 2007; hotărârea din 24 mai 2007 în Cauza Păun împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 31 decembrie 2007; hotărârea din 24 mai 2007 în Cauza Aslan împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 31 decembrie 2007; hotărârea din 31 mai 2007 în Cauza Brazdă şi Maliţa împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 8 februarie 2008; hotărârea din 11 octombrie 2007 în Cauza Dragoş împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 24 aprilie 2008 etc. etc.

[18] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia Întâi, Hotărârea din 8 iunie 2006, în Cauza Vlasia Grigore Vasilescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 5 august 2008

[19] Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a treia, Hotărârea din 31 mai 2012 în Cauza Jarnea şi alţii împotriva României ,  publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.    556 din 7 august 2012

[20] Valentina Pop, Nu privatizărilor fără un stat de drept funcţional!, „România liberă”, 17 iulie 2007

[21] http://ro.wikipedia.org/wiki/Privatizare

[22] Cristi Moga, Cod roşu de insolvenţe: 90.000 de companii îngenuncheate în cinci ani de criză, http://www.zf.ro/companii/cod-rosu-de-insolvente-90-000-de-companii-ingenuncheate-in-cinci-ani-de-criza-10702321

[23] spune Petru Ianc, fost director în Ministerul Economiei. El spune că cererea internă, care susţinea marile combinate, se sprijinea până în 1989 pe investiţii. Adrian Cojocar, Industria trece printr-un val de închideri care afectează creşterea economică. Care sunt cauzele dezindustrializării de după ‘89 şi unde s-a greşit? Am privatizat destul sau prea puţin? De ce nu am atras destui noi investitori?, ziarul financiar 10385 , 7 mar 2013

[24] Florin Pogonaru, pre­şedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România, Adrian Cojocar, Industria trece printr-un val de închideri care afectează creşterea economică. Care sunt cauzele dezindustrializării de după ‘89 şi unde s-a greşit? Am privatizat destul sau prea puţin? De ce nu am atras destui noi investitori?, ziarul financiar 10385 , 7 mar 2013

[25] Petru Ianc, fost director în Ministerul Economiei, Adrian Cojocar, Industria trece printr-un val de închideri care afectează creşterea economică. Care sunt cauzele dezindustrializării de după ‘89 şi unde s-a greşit? Am privatizat destul sau prea puţin? De ce nu am atras destui noi investitori?, ziarul financiar 10385 , 7 mar 2013

[26] Ionel Blănculescu fost preşe­dinte al AVAB şi chiar al AVAS, în prezent consultant de business, Adrian Cojocar, Industria trece printr-un val de închideri care afectează creşterea economică. Care sunt cauzele dezindustrializării de după ‘89 şi unde s-a greşit? Am privatizat destul sau prea puţin? De ce nu am atras destui noi investitori?, ziarul financiar 10385 , 7 mar 2013

[27] Adrian Cojocar, Industria trece printr-un val de închideri care afectează creşterea economică. Care sunt cauzele dezindustrializării de după ‘89 şi unde s-a greşit? Am privatizat destul sau prea puţin? De ce nu am atras destui noi investitori?, ziarul financiar 10385 , 7 mar 2013

[28] Cristian Pârvan, vicepreşedinte la AOAR, Adrian Cojocar, Industria trece printr-un val de închideri care afectează creşterea economică. Care sunt cauzele dezindustrializării de după ‘89 şi unde s-a greşit? Am privatizat destul sau prea puţin? De ce nu am atras destui noi investitori?, ziarul financiar 10385 , 7 mar 2013

[29] http://www.mechel.com/

[30] Cuprom. com

[31] Casa de Insolvență Transilvania, administratorul în procedura de faliment a Astra Vagoane Arad si Meva SA.

[32] Registrul Comerțului, Astra feroviar Industries preia 3 companii IRS, Sursa: zf.ro, 10/07/2012

Adrian Cojocar, Industria trece printr-un val de închideri care afectează creşterea economică. Care sunt cauzele dezindustrializării de după ‘89 şi unde s-a greşit? Am privatizat destul sau prea puţin? De ce nu am atras destui noi investitori?, ziarul financiar 10385 , 7 mar 2013

[33] Societati ArcelorMittal in Romania –    ArcelorMittal Galati , ArcelorMittal Tubular Products Roman , ArcelorMittal Tubular Products Iasi, ArcelorMittal Romportmet

[34] Adrian Cojocar, Industria trece printr-un val de închideri care afectează creşterea economică. Care sunt cauzele dezindustrializării de după ‘89 şi unde s-a greşit? Am privatizat destul sau prea puţin? De ce nu am atras destui noi investitori?, ziarul financiar 10385 , 7 mar 2013

[35] Adrian Cojocar, Industria trece printr-un val de închideri care afectează creşterea economică. Care sunt cauzele dezindustrializării de după ‘89 şi unde s-a greşit? Am privatizat destul sau prea puţin? De ce nu am atras destui noi investitori?, ziarul financiar 10385 , 7 martie 2013

[36] ibidem

[37] ibidem

[38] ibidem

[39] Adrian Cojocar, Industria trece printr-un val de închideri care afectează creşterea economică. Care sunt cauzele dezindustrializării de după ‘89 şi unde s-a greşit? Am privatizat destul sau prea puţin? De ce nu am atras destui noi investitori?, ziarul financiar 10385 , 7 mar 2013

[40] ibidem

[41] ibidem

[42] ibidem

[43] ibidem

[44] ibidem

[45] ibidem

[46] ibidem

[47] ibidem

[48] Adrian Cojocar, Industria trece printr-un val de închideri care afectează creşterea economică. Care sunt cauzele dezindustrializării de după ‘89 şi unde s-a greşit? Am privatizat destul sau prea puţin? De ce nu am atras destui noi investitori?, ziarul financiar 10385 , 7 mar 2013

[49] ibidem

[50] ibidem

[51] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 16 august 1991. Ulterior, legea a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 59 din 27 septembrie 1997 privind destinaţia sumelor încasate de Fondul Proprietăţii de Stat în cadrul procesului de privatizare a societăţilor comerciale la care statul este acţionar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267 din 6 octombrie 1997, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 15 din 5 mai 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 13 mai 1997, prin Legea nr. 133 din 28 octombrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 273 din 1 noiembrie 1996, prin care Fondurilor Proprietăţii Private au fost transformate în societăţi de investiţii financiare, prin Legea nr. 115 din 16 octombrie 1996 privind declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere; Legea nr. 88 din 12 iulie 1996 a dispus că Fondurile Proprietăţii Private îşi vor desfăşura activitatea ca societăţi comerciale pe acţiuni, în condiţiile prevăzute de această lege şi de Legea nr. 31/1990, până la data intrării în vigoare a legii privind transformarea acestor fonduri în societăţi de investiţii financiare, dar nu mai târziu de 31 octombrie 1996.

La data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997, Legea nr. 58/1991, Legea nr. 77/1994, Legea nr. 55/1995, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 alin. (3), art. 5, art. 6 alin. (1) şi (8), precum şi art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 30/1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 207/1997, precum şi art. 4, art. 5, art. 7 alin. (2) lit. e), art. 11, art. 12, art. 14 alin. (2) şi art. 17 alin. (2) din Legea nr. 83/1997 au fost abrogate.

[52] Pentru privatizarea unor societăţi comerciale prin vânzarea de acţiuni înainte de organizarea Fondurilor Proprietăţii Private şi a Fondului Proprietăţii de Stat se împuterniceşte Agenţia Naţională pentru Privatizare.

Agenţia Naţională pentru Privatizare, la propunerea societăţilor comerciale cu capital de stat şi pe baza recomandărilor formulate de ministerele de resort, efectuează selectarea societăţilor comerciale pentru privatizare, dar nu mai mult de 0,5% din totalul societăţilor comerciale care fac obiectul prezentei legi.

[53] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială,decizia nr. 3134 din 23 iunie 2003

[54] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 19 iunie 1995, legea a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 59 din 27 septembrie 1997 (privind destinaţia sumelor încasate de Fondul Proprietăţii de Stat în cadrul procesului de privatizare a societăţilor comerciale la care statul este acţionar), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267 din 6 octombrie 1997, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 37 din 10 iulie 1997 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 150 din 11 iulie 1997; Legea nr. 129 din 27 decembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 298 din 28 decembrie 1995 dispune că alineatele (5) şi (6) ale articolului 4 din Legea nr. 55/1995 pentru accelerarea procesului de privatizare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 19 iunie 1995, se modifică în sensul că aceste carnete cu certificate de proprietate şi/sau cupoanele nominative de privatizare pot fi utilizate de cetăţenii îndreptăţiţi pentru dobândirea de acţiuni la societăţile comerciale de la data încheierii perioadei de distribuire a cupoanelor nominative de privatizare, stabilită prin normele metodologice, până la 31 martie 1996 inclusiv. Cetăţenii îndreptăţiţi pot depune carnetele cu certificate de proprietate, inclusiv cele incomplete, la valoarea de 5.000 lei pentru un certificat şi/sau cupoanele nominative de privatizare la Fondurile Proprietăţii Private până la 30 aprilie 1996 inclusiv, devenind acţionari la aceste fonduri în condiţiile art. 3 din Legea 58/1991. Cu începere de la 1 mai 1996, certificatele de proprietate şi cupoanele nominative de privatizare neutilizate în condiţiile alin. (5) sau ale prezentului alineat îşi pierd valabilitatea.

La data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997, Legea nr. 58/1991, Legea nr. 77/1994, Legea nr. 55/1995, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 alin. (3), art. 5, art. 6 alin. (1) şi (8), precum şi art. 12 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă nr. 30/1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 207/1997, precum şi art. 4, art. 5, art. 7 alin. (2) lit. e), art. 11, art. 12, art. 14 alin. (2) şi art. 17 alin. (2) din Legea nr. 83/1997 au fost abrogate.

[55] Curtea Constituţională, decizia nr. 62 din 13 iunie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.122 din 19 iunie 1995

[56] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr.1281 din 30 martie 2006

[57] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr.2326 din 22 iunie 2006

[58] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 23 mai 1997, legea a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 59 din 27 septembrie 1997 privind destinaţia sumelor încasate de Fondul Proprietăţii de Stat în cadrul procesului de privatizare a societăţilor comerciale la care statul este acţionar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 267 din 6 octombrie 1997, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997 Ordonanţa de urgenţă nr. 84 din 10 iunie 1999 privind completarea art. 7 din Legea nr. 83/1997 pentru privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul este acţionar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 270 din 11 iunie 1999, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 212 din 29 decembrie 1999 privind modificarea Legii nr. 83/1997 pentru privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul este acţionar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650 din 30 decembrie 1999, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 45 din 2 mai 2000 privind modificarea Legii nr. 83/1997 pentru privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul este acţionar şi abrogarea Ordonanţei Guvernului nr. 130/1998 privind regularizarea cotelor de capital social în procesul de privatizare a băncilor, aprobată prin Legea nr. 41/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 4 mai 2000, prin Legea nr. 521 din 9 octombrie 2001 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 212/1999 privind modificarea Legii nr. 83/1997 pentru privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul este acţionar, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 44 din 4 aprilie 2002 privind completarea art. 7 din Legea nr. 83/1997 pentru privatizarea societăţilor comerciale bancare la care statul este acţionar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 18 aprilie 2002.

[59] Ordonanţa de urgenţă nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăţilor comerciale a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997şi a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 56 din 23 decembrie 1998 privind unele măsuri pentru restructurarea Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 30 decembrie 1998, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 3 din 1 februarie 1999 pentru completarea alin. (1) al art. 14 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 37 din 2 aprilie 1999 pentru completarea art. 9 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 137 din 2 aprilie 1999, prin Legea nr. 99 din 26 mai 1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 98 din 24 iunie 1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 29 iunie 1999, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 150 din 14 octombrie 1999 pentru modificarea art. 14 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 18 octombrie 1999, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 38 din 20 aprilie 2000 privind unele măsuri pentru diminuarea datoriei publice interne, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 25 aprilie 2000, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 251din 30 noiembrie 2000 pentru modificarea art. 14 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 647 din 12 decembrie 2000, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 296 din 30 decembrie 2000 privind înfiinţarea Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 30 decembrie 2000, prin Legea nr. 30 din 5 martie 2001privind respingerea Ordonanţei de urgenţă nr. 3/1999 pentru completarea alin. (1) al art. 14 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 7 martie 2001, prin Legea nr. 379 din 10 iulie 2001privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 37/1999 pentru completarea art. 9 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 16 iulie 2001, prin Legea nr. 444 din 18 iulie 2001 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 251/2000 pentru modificarea art. 14 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 24 iulie 2001, prin Legea nr. 548 din 17 octombrie 2001 privind respingerea Ordonanţei de urgenţă nr. 150/1999 pentru modificarea art. 14 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 676 din 25 octombrie 2001, prin Legea nr. 137 din 28 martie 2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 28 martie 2002, prin Ordonanţa nr. 36 din 29 ianuarie 2004 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 26 din 31 martie 2005 privind abrogarea dispoziţiilor legale referitoare la acordarea înlesnirilor la plata obligaţiilor bugetare restante, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 8 aprilie 2005, prin Legea nr. 185 din 15 iunie 2005 pentru abrogarea art. 34 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 50 din 30 mai 2007 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 7 iunie 2007, prin Legea nr. 305 din 13 noiembrie 2007 privind respingerea Ordonanţei de urgenţă nr. 50/2007 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 784 din 19 noiembrie 2007.

[60] Legea nr. 379 din 10 iulie 2001 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă nr. 37/1999 pentru completarea art. 9 din Ordonanţa de urgenţă nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 16 iulie 2001dispune că în tot cuprinsul ordonanţei de urgenţă sintagma Fondul Proprietăţii de Stat se înlocuieşte cu sintagma Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului.

[61] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr.3896 din 23 iunie 2005

[62] Potrivit art. 6 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă nr. 296/2000, Fondul Proprietăţii de Stat s-a transformat, ulterior, în Autoritatea pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului.

[63] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 1778 din 23 mai 2006

[64] Potrivit art. II din Legea nr. 185/2005, la data de 23 iunie 2005 acţiunile nominative de control deţinute de stat se transformă de drept în acţiuni ordinare.

[65] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr.1772 din 12 martie 2002

[66] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr.2798 din 5 octombrie 2006

[67] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 1703 din 11 martie 2005

[68] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr.2711 din 29 septembrie 2006

[69] Modificată prin Legea nr. 161din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 296 din 30 decembrie 2000 privind înfiinţarea Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea Participaţiilor Statului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 30 decembrie 2000 şi prin Ordonanţa nr. 89 din 29 august 2000 privind unele măsuri pentru autorizarea operatorilor şi efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 423 din 1 septembrie 2000.

[70] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr.3830 din 22 iunie 2005

[71] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 24 iulie 2001

[72] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 20 iunie 2005

[73] D. Ciuncan, Cauzele care generează şi condiţiile care favorizează corupţia, rezultate din activitatea Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în Ministerul Public, „Pro lege” nr. 1/2007 (partea I) şi „Pro lege” nr. 2/2007 (partea II), pp. 59 sqq. şi ,respectiv, pp. 129 sqq.

[74] http://opspi.minind.ro/

[75] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 29 decembrie 1997

[76] Constantin Stănescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil, Teoria generală a obligaţiilor, Editura All Beck, p. 47

[77] Art. 12 – (1) din H.G. nr. 577/2002: „Pentru motive întemeiate instituţia publică implicată va putea modifica metoda de privatizare şi/sau va putea revoca oferta, după caz:

a) în limitele permise de strategia de privatizare şi cu aprobarea Guvernului;

b)în funcţie de strategia concretă de privatizare, stabilită de instituţia publică implicată pentru societatea comercială;

c) ca urmare a modificărilor intervenite în termenii ofertei iniţiale de vânzare;

d) ca urmare a altor condiţii care ar putea influenţa negativ rezultatele unui proces de privatizare”.

[78] Avem în vedere dispoziţiile H.G. nr. 881/2004 pentru aprobarea Strategiei de privatizare a unor societăţi comerciale aflate în portofoliul Ministerului Economiei şi Comerţului, pentru anul 2004

[79] Avem în vedere restituirea contravalorii dosarului de prezentare, a taxei de acces în societatea comercială şi/sau a taxei de participare la licitaţie, precum şi contravaloarea garanţiei de participare, în termen de 5 zile lucrătoare de la data revocării ofertei.

[80] G. Marty, P. Raymond, Les obligations, vol. II, nr. 1000, p.82

[81] Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 5610 din 15 noiembrie 2000

[82] Dosar de prezentare înseamnă ansamblul de date şi informaţii privitoare la o societate comercială sau la un activ, furnizate în scris potenţialilor cumpărători de acţiuni sau de active. A se vedea, S. Fusea, D. Ciuncan, Privatizarea în România. Aspecte tehnice-consecinţe juridice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.277 sqq.

[83] A se vedea şi decizia nr. 4064 din 11 iunie 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, publicată în „Revista română de drept a afacerilor nr. 9/2003, p. 115-117

[84] David Stark, L. Bruszt, Traiectorii postsocialiste – transformarea politicii şi a proprietăţii în Europa Centrală şi de Est, Editura Ziua, 2002, p. 84

[85] A se vedea şi decizia nr. 30 din 17 februarie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, publicată în „Revista română de drept a afacerilor” nr. 9/2003.

[86] Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, DECIZIA Nr. 30 din 17 februarie 2003, publicată în “Pandectele române” nr. 3/2003, pp.  35 – 38

[87] A se vedea şi David Stark, L. Bruszt, Traiectorii postsocialiste – transformarea politicii şi a proprietăţii în Europa Centrală şi de Est, cit.supra, p. 84

[88] Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 1471 din 16 martie 2000

[89] S.Fusea, D.Ciuncan, Privatizarea în România. Aspecte tehnice-consecinţe juridice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 277 sqq.

[90] S.Fusea, D.Ciuncan, Privatizarea în România. Aspecte tehnice-consecinţe juridice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pp.277 sqq.

[91] D. Ciuncan, op.cit., p. 101; T.R. Popescu – Brăila, Drept civil, Bucureşti, 1993, pp. 48 urm;

[92] Prevederile de lege criticate au următorul cuprins:

„Art. 31³: “(1) AVAS este mandatată să renunţe la aplicarea pactului comisoriu de grad IV stipulat în cuprinsul contractului de privatizare a Societăţii Comerciale Asigurare Reasigurare «ASTRA» – S.A. Bucureşti, pentru toate obligaţiile ajunse la scadenţă până la data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

(2) Se scutesc la plată penalităţile de întârziere de orice fel aferente tuturor obligaţiilor stipulate în contractul de privatizare a Societăţii Comerciale Asigurare Reasigurare «ASTRA» – S.A. Bucureşti, ajunse la scadenţă până la data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanţe de urgenţă.

(3) Scutirea la plată prevăzută la alin. (2) nu exonerează de la îndeplinirea obligaţiei principale.”

[93] Curtea Constituţională, decizia nr. 428 din 25 mai 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 10 iulie 2006

[94] Sorin Fusea, Dorin Ciuncan, Privatizarea în România. Aspecte tehnice – consecinţe juridice, Universul Juridic 2008, p. 149

[95] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, Dosar nr. 2050/3/2009, DECIZIA Nr. 2.745 din 15 septembrie 2010

[96] Curtea Constituţională, decizia nr. 741 din 26 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 5 ianuarie 2007

[97] _____________

*) Decizia nr. 437 din 3 mai 2012 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 10 iulie 2012.

[98] Curtea Constituţională, DECIZIA Nr. 610 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 23 iulie 2012

[99] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, Dosar Nr. 4701/108/2008, DECIZIA Nr. 605 din 10 februarie 2011

[100] Pin O.G. nr. 55/2003, privind unele măsuri pentru derularea procesului de privatizare a Societăţii Naţionale a Petrolului „Petrom” – S.A. Bucureşti, precum şi pentru modificarea şi completarea cadrului legal în domeniul privatizării pentru societăţile comerciale aflate în portofoliul Ministerului Economiei şi Comerţului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 26 august 2003. A se vedea, S. Fusea, D. Ciuncan, Privatizarea în România. Aspecte tehnice-consecinţe juridice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.277 sqq.

[101] Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ediţia a VI-a, revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.111

[102] Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia a II-a civilă, Dosar nr. 3370/115/2007, DECIZIA Nr. 1.267 din 8 martie 2012

[103] Ovidiu Nemţanu, Ioana Gavriluţă, Suveica acţionarilor de la FORTUS SA, Ziua de Iaşi din 5 martie 2008

[104] Articolul 6 din Hotărârea Guvernului nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 20 decembrie 1991, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi va avea următorul cuprins:

“Art. 6 – (1) Terenurile stabilite potrivit art. 1 se evaluează la valoarea de piaţă, pe baza rapoartelor de evaluare întocmite, conform standardelor în vigoare, de evaluatori autorizaţi, atestaţi conform legii, ale căror servicii vor fi achiziţionate în conformitate cu prevederile art. 38, 39 şi 215 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

(2) Rapoartele de evaluare prevăzute la alin. (1) se anexează la documentaţiile înaintate autorităţii publice de resort, în scopul eliberării certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor în cauză.

(3) Valoarea terenurilor evaluate potrivit alin. (1), actualizată cu indicele de inflaţie până la data evaluării, se include, potrivit legii, în patrimoniul societăţilor comerciale, iar capitalul social al acestora se majorează conform dispoziţiilor art. 113 lit. f) şi art. 210 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.” ( Hotărârea nr. 107 din 30 ianuarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.  87 din 4 februarie 2008).

[105] S.Fusea, D.Ciuncan, Privatizarea în România. Aspecte tehnice-consecinţe juridice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.277 sqq.

[106] Ministerul Transporturilor coordonează întregul proces de administrare a participaţiilor statului, reorganizare, restructurare, privatizare si postprivatizare a companiilor/societăţilor naţionale, a filialelor acestora, precum şi a societăţilor comerciale care funcţionează sub autoritatea şi în portofoliul său. În aplicarea actelor normative în vigoare din domeniul privatizării şi în scopul realizării strategiei de privatizare, la nivelul Ministerul Transporturilor este constituit Comitetul pentru Privatizare, care îşi desfăşoară activitatea conform competentelor şi atribuţiilor stabilite prin ordin al ministrului transporturilor

[107] De menţionat este faptul că Oficiul Participaţiilor Statului şi Privatizării în Industrie a fost absorbit de Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului ca urmare a adoptării de către Guvern a O.U.G. nr. 101 din 6 decembrie 2006.

[108] Vladimir Pasti, Corupţia – dezbatere şi realitate, în „Sfera Politicii” nr. 106/2004: „Pentru condiţiile specifice ale post-comunismului (…) nici un sistem democratic nu poate duce privatizarea, respectând regulile jocului, mai departe de stabilirea categoriilor sociale şi, în consecinţă, nu poate face privatizarea, căci acestea implică, obligatoriu, de a identifica persoane, şi nu grupuri”.

[109] Legea nr. 469/2002 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 19 iulie 2002

[110] Ştefan Rădeanu, Derapajele privatizării, „Curierul Naţional” nr. 3893 din 2 decembrie 2003.

[111] Dreptul de retenţie are un caracter real; el nu este însă însoţit de atributul urmăririi şi cel al preferinţei. S-a decis că: Dreptul de retenţie constituie un mijloc de apărare, pe baza căruia deţinătorul unui bun poate să refuze restituirea lui până când i se plăteşte datoria legată de acel bun ( Tribunalul Suprem, Colegiul civil, decizia nr. 857 din 18 mai 1968)

[112] Art. 10 alin 2 din Legea nr. 31/1990: “Numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni nu poate fi mai mic de 5”.

[113] Dorin Ciuncan, Cauzele care generează şi condiţiile care favorizează corupţia, rezultate din activitatea Direcţiei Naţionale Anticorupţie, în „Pro lege” nr. 1/2007, p.72

[114] Conform art. 2 pct. 3 din Legea nr. 469/2002 „Părţile contractante pot depune diligenţele necesare în scopul obţinerii de informaţii privind credibilitatea financiară şi seriozitatea persoanei juridice sau fizice cu care intră în raporturi contractuale, în conformitate cu reglementările Băncii Naţionale a României privind organizarea şi funcţionarea Centralei Incidentelor de Plăţi”.

În acest sens a se vedea şi V. Dabu, Dreptul afacerilor comerciale, p. 56: „Viaţa a demonstrat că multe riscuri în afaceri sunt determinate de situaţia partenerului în afaceri din punct de vedere, juridic, politic al stării de sănătate psihică şi fizică etc. şi de adevăratul scop al acestuia vizat prin afacerea respectivă, precum de faptul dacă acesta este de rea sau bună credinţă. Potrivit acestui principiu pot fi folosite cazierul penal, cazierul fiscal, cazierul comercial, diferite registre publice, evidenţa incidenţelor de plată, a rău platnicilor etc. toate în scopul asigurării cunoaşterii partenerului de afaceri”.

[115] Ultima formă normativă:

Art. 10. – Sunt pedepsite cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi următoarele fapte, dacă sunt săvârşite în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite:

a) stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând operatorilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare ori de executare silită, de reorganizare sau lichidare judiciară ori cu ocazia unei operaţiuni comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţii publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora sau de executare silită, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare, de gestionare, de executare silită, de reorganizare ori lichidare judiciară;

b) acordarea de subvenţii cu încălcarea legii, neurmărirea, conform legii, a destinaţiilor subvenţiilor;

c) utilizarea subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate, precum şi utilizarea în alte scopuri a creditelor garantate din fonduri publice sau care urmează să fie rambursate din fonduri publice.

Litera a) a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 124 din 6 septembrie 2005 privind modificarea şi completarea Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 842 din 19 septembrie 2005.

Litera a) avea următorul cuprins:

„a) stabilirea, cu intenţie, a unei valori diminuate, faţă de valoarea comercială reală, a bunurilor aparţinând agenţilor economici la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, comisă în cadrul acţiunii de privatizare sau cu ocazia unei tranzacţii comerciale, ori a bunurilor aparţinând autorităţilor publice sau instituţiilor publice, în cadrul unei acţiuni de vânzare a acestora, săvârşită de cei care au atribuţii de conducere, de administrare sau de gestionare;”

Litera b) a fost modificată prin Legea nr. 69/2007 din 26 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 29 martie 2007.

Anterior, litera b) avea următorul cuprins:

„b) acordarea de credite sau de subvenţii cu încălcarea legii sau a normelor de creditare, neurmărirea, conform legii sau normelor de creditare, a destinaţiilor contractate ale creditelor sau subvenţiilor ori neurmărirea creditelor restante;”

Litera c) a fost modificată prin Legea nr. 69/2007 din 26 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 29 martie 2007.

Anterior, litera c) avea următorul cuprins:

„c) utilizarea creditelor sau a subvenţiilor în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate.”

[116] Potrivit art. 143 din Legea nr. 31 din 16 noiembrie 1990 privind societăţile comerciale (republicată în temeiul art. X din Ordonanţa de urgenţă nr. 32/1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 27 iunie 1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 195 din 17 noiembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 335 din 28 noiembrie 1997. Legea nr. 31/1990 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 126 – 127 din 17 noiembrie 1990, şi a mai fost modificată prin: Legea nr. 41 din 1 iunie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 120 din 4 iunie 1991; Legea nr. 44 din 4 iulie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 142 din 11 iulie 1991; Legea nr. 80 din 23 decembrie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 23 decembrie 1991, şi prin Legea nr. 78 din 20 iulie 1992, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 28 iulie 1992 şi republicată în Monitorul Oficial nr. 33 din 29 ianuarie 1998) administratorii vor putea să încheie acte juridice prin care să dobândească, să înstrăineze, să închirieze, să schimbe sau să constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, a căror valoare depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic, numai cu aprobarea adunării generale extraordinare a acţionarilor, dată în condiţiile prevăzute la art. 115. Regulile sunt cele de la MANDAT.

[117]Forma la zi a alineatului 1 din articolul 10 al Ordonanţei de urgenţă nr. 43 din 4 aprilie 2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie este următorul:

Sunt de competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, cu modificările şi completările ulterioare, săvârşite în una dintre următoarele condiţii:

a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 200.000 euro ori o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori dacă valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie este mai mare decât echivalentul în lei a 10.000 de euro;

b) dacă, indiferent de valoarea pagubei materiale ori de gravitatea perturbării aduse unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice ori de valoarea sumei sau a bunului care formează obiectul infracţiunii de corupţie, sunt comise de către: deputaţi; senatori; membri ai Guvernului, secretari de stat ori subsecretari de stat şi asimilaţii acestora; consilieri ai miniştrilor; judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi ai Curţii Constituţionale; ceilalţi judecători şi procurori; membrii Consiliului Superior al Magistraturii; preşedintele Consiliului Legislativ şi locţiitorul acestuia; Avocatul Poporului şi adjuncţii săi; consilierii prezidenţiali şi consilierii de stat din cadrul Administraţiei Prezidenţiale; consilierii de stat ai primului ministru; membrii şi controlorii financiari ai Curţii de Conturi şi ai camerelor judeţene de conturi; guvernatorul, prim-viceguvernatorul şi viceguvernatorul Băncii Naţionale a României; preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Concurenţei; ofiţeri, amirali, generali şi mareşali; ofiţeri de poliţie; preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene; primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii sectoarelor municipiului Bucureşti; primarii şi viceprimarii municipiilor; consilierii judeţeni; prefecţii şi subprefecţii; conducătorii autorităţilor şi instituţiilor publice centrale şi locale şi persoanele cu funcţii de control din cadrul acestora, cu excepţia conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice de la nivelul oraşelor şi comunelor şi a persoanelor cu funcţii de control din cadrul acestora; avocaţii; comisarii Gărzii Financiare; personalul vamal; persoanele care deţin funcţii de conducere, de la director inclusiv, în cadrul regiilor autonome de interes naţional, al companiilor şi societăţilor naţionale, al băncilor şi societăţilor comerciale la care statul este acţionar majoritar, al instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare; persoanele prevăzute la art. 8¹ din Legea nr. 78/2000, cu modificările şi completările ulterioare; lichidatorii judiciari; executorii Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului.

Articolul 13 a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă nr. 24/2004, Ordonanţa de urgenţă nr. 103/2004 (respinsă), Legea nr. 601/2004 şi prin Ordonanţa de urgenţă nr. 134/2005.

Iniţial, articolul 13 avea următorul cuprins:

„Art. 13. – (1) Procurorii specializaţi din cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie efectuează în mod obligatoriu urmărirea penală în cazul infracţiunilor prevăzute în Legea nr. 78/2000.

(2) Sunt de competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie, care funcţionează la nivel naţional, infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000, săvârşite în una dintre următoarele condiţii:

a) dacă, indiferent de calitatea persoanelor care le-au comis, au cauzat o pagubă materială mai mare decât echivalentul în lei a 100.000 euro sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii unei autorităţi publice, instituţii publice sau oricărei alte persoane juridice;

b) de către deputaţi, senatori, membrii Guvernului, secretari de stat şi asimilaţii acestora, judecătorii Curţii Constituţionale, membrii, judecătorii, procurorii şi controlorii financiari ai Curţii de Conturi şi ai camerelor de conturi judeţene, preşedintele Consiliului Legislativ, avocatul poporului, guvernatorul şi viceguvernatorii Băncii Naţionale a României, preşedintele Consiliului Concurenţei, magistraţi, ofiţeri superiori, generali, mareşali, amirali, notari publici, executori judecătoreşti, consilieri judeţeni şi locali, primari, prefecţi, subprefecţi, persoane cu funcţii de conducere şi de control în cadrul autorităţilor publice centrale şi locale sau în cadrul instituţiilor publice, membrii consiliilor de administraţie şi persoane care deţin funcţii de conducere de la director, inclusiv, în sus în cadrul regiilor autonome de interes naţional sau local, al companiilor şi societăţilor naţionale, societăţilor comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este acţionar, instituţiilor publice care au atribuţii în procesul de privatizare şi al unităţilor centrale financiar-bancare.

(3) Sunt de competenţa serviciilo