DREPTUL LA INFORMARE CU PRIVIRE LA DREPTURILE PROCEDURALE. NORME CU PRIVIRE LA DREPTURILE LOR ÎN CADRUL PROCEDURILOR PENALE ȘI LA ACUZAREA CARE LE ESTE ADUSĂ
Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale [1] se aplică din momentul în care o persoană este informată de către autoritățile competente ale unui stat membru cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, până în momentul finalizării procedurilor, prin aceasta înțelegându-se hotărârea definitivă în legătură cu întrebarea dacă persoana suspectată sau acuzată a comis infracțiunea, inclusiv, dacă este cazul, pronunțarea sentinței și soluționarea unei căi de atac (art. 2).
Potrivit articolul 3, Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate prompt cu privire la cel puțin următoarele drepturi procedurale, astfel cum se aplică în dreptul intern, pentru a asigura posibilitatea exercitării efective a drepturilor respective:
a) dreptul de a fi asistat de un avocat;
b) orice drept la consiliere juridică gratuită și condițiile pentru obținerea unei astfel de consilieri;
c) dreptul de a fi informat cu privire la acuzare, în conformitate cu articolul 6;
d) dreptul la interpretare și traducere;
e) dreptul de a păstra tăcerea.
Dreptul la informare cu privire la acuzare este dezvoltat în art. 6 al directivei.
1. Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate primesc informații cu privire la fapta penală de a cărei comitere aceasta sunt suspectate sau acuzate. Informațiile respective se furnizează cu promptitudine și cu detaliile necesare pentru a se putea garanta caracterul echitabil al procedurilor și exercitarea efectivă a dreptului la apărare.
2. Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate care sunt arestate sau reținute sunt informate cu privire la motivele arestării sau reținerii, inclusiv cu privire la fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate sau acuzate.
3. Statele membre se asigură că, cel târziu la prezentarea fondului acuzării în instanță, se oferă informații detaliate cu privire la acuzare, inclusiv natura și încadrarea juridică a infracțiunii, precum și forma de participare a persoanei acuzate.
4. Statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate cu promptitudine cu privire la orice modificare a informațiilor oferite în conformitate cu prezentul articol, acolo unde este necesar pentru a garanta caracterul echitabil al procedurilor.
Printre altele, Noul Cod de procedură penală are ca obiectiv şi stabilirea unui echilibru corespunzător între cerinţele pentru o procedură penală eficientă, protejarea drepturilor procedurale elementare, dar şi drepturilor fundamentale ale omului pentru participanţii la procesul penal şi respectarea unitară a principiilor care privesc desfăşurarea echitabilă a procesului penal[2].
Prin modificările Noului Cod de procedură penală s-a vizat, printre altele, îmbunătăţirea tehnicilor de supraveghere şi a tehnicilor de cercetare, subliniindu-se principiul că tehnicilor de supraveghere sunt dispuse de judecătorul de drepturi şi libertăţi, în concordanţă atât cu practica CEDO, cât şi cu soluţiile adoptate în legislaţiile altor state.
Tehnicile de cercetare presupun intruziuni minime în viaţa privată a persoanei, astfel încât nu se justifică reglementarea unor garanţii excesive[3].
În Hotărârea PG şi JH vs UK, din 25 septembrie 2001 (§§ 35-63) s-a arătat că solicitarea listei de convorbiri nu reprezintă, în sine, o încălcare prevederilor art. 8 din CEDH.
Principiul după care dreptul intern trebuie să protejeze contra arbitrariului şi abuzului în ceea ce priveşte utilizarea unor tehnici de supraveghere secretă se aplică şi dispozitivelor instalate în localurile de poliţie.
În cauză, conversaţiile purtate în apartament , supravegheate de poliţie, iar dispozitivul a fost descoperit de către cei urmăriţi. Poliţia a obţinut ulterior factura detaliată a apelurilor telefonice efectuate din apartament. Deşi nu s-a mai comis nicio faptă, reclamanţii au fost arestaţi şi trimişi în judecată pentru asociere în vederea comiterii de infracţiuni. La sfatul avocatului, cei doi au preferat să păstreze tăcerea şi au refuzat să ofere eşantioane de voce pentru compararea cu înregistrările. În consecinţă, poliţiştii au obţinut autorizarea de a înregistra în secret discuţiile purtate de reclamanţi în celulă, iar un expert a confruntat vocile de pe cele două mostre de înregistrări. Acestea au fost utilizate pentru a se motiva condamnarea reclamanţilor.
Obţinerea de către poliţie a unor informaţii telefonice situată a constituit o ingerinţă în dreptul la inviolabilitatea corespondenţei reclamanţilor. Problema centrală consta în existenţa unei norme legale şi dacă viza un scop legitim, dacă există suficiente garanţii contra arbitrariului Curtea a considerat că, dat fiind că existau informaţii privind comiterea unei infracţiuni grave, ingerinţa statului a fost proporţională, astfel că art. 8 nu a fost violat sub acest aspect.
Ţinând cont de faptul că există cazuri în care oamenii se angajează conştient în activităţi înregistrate sau raportate public, ori susceptibile de a fi, faptul de a aştepta o anumită formă de respect al intimităţii poate juca un rol semnificativ. În schimb, protecţia vieţii private poate intra în joc atunci când există o înregistrare sistematică sau permanentă a unor elemente din domeniul public. Curtea a considerat că obţinerea unor eşantioane de voce ale reclamanţilor pentru a fi supuse analizei comparative cu altele ţine de tratamentul datelor cu caracter personal, astfel că art. 8 este aplicabil. Curtea a considerat că principiul după care dreptul intern trebuie să protejeze contra arbitrariului şi abuzului în ceea ce priveşte utilizarea unor tehnici de supraveghere secretă se aplică şi dispozitivelor instalate în localurile de poliţie. Ţinând cont că, la momentul evenimentelor, dreptul britanic nu conţinea nicio lege care să permită şi să reglementeze astfel de cazuri, Curtea a constatat că măsura nu a fost prevăzută de lege, astfel că art. 8 a fost violat sub acest aspect[4].
The Court’s assessment
(a) The existence of an interference with private life
56. Private life is a broad term not susceptible to exhaustive definition. The Court has already held that elements such as gender identification, name and sexual orientation and sexual life are important elements of the personal sphere protected by Article 8 (see, for example, B. v. France, judgment of 25 March 1992, Series A no. 232-C, pp. 53-54, § 63; Burghartz v. Switzerland, judgment of 22 February 1994, Series A no. 280-B, p. 28, § 24; Dudgeon v. the United Kingdom, judgment of 22 October 1981, Series A no. 45, pp. 18-19, § 41; and Laskey, Jaggard and Brown v. the United Kingdom, judgment of 19 February 1997, Reports 1997-1, p. 131, § 36). Article 8 also protects a right to identity and personal development, and the right to establish and develop relationships with other human beings and the outside world (see, for example, Burghartz, cited above, opinion of the Commission, p. 37, § 47, and Friedl v. Austria, judgment of 31 January 1995, Series A no. 305-B, opinion of the Commission, p. 20, § 45). It may include activities of a professional or business nature (see Niemietz v. Germany, judgment of 16 December 1992, Series A no. 251-B, pp. 33-34, § 29, and Halford, cited above, p. 1016, § 44). There is therefore a zone of interaction of a person with others, even in a public context, which may fall within the scope of “private life”.
57. There are a number of elements relevant to a consideration of whether a person’s private life is concerned by measures effected outside a person’s home or private premises. Since there are occasions when people knowingly or intentionally involve themselves in activities which are or may be recorded or reported in a public manner, a person’s reasonable expectations as to privacy may be a significant, although not necessarily conclusive, factor. A person who walks down the street will, inevitably, be visible to any member of the public who is also present. Monitoring by technological means of the same public scene (for example, a security guard viewing through closed-circuit television) is of a similar character. Private-life considerations may arise, however, once any systematic or permanent record comes into existence of such material from the public domain. It is for this reason that files gathered by security services on a particular individual fall within the scope of Article 8, even where the information has not been gathered by any intrusive or covert method (see Rotaru v. Romania [GC], no. 28341/95, §§ 43-44, ECHR 2000-V). The Court has referred in this context to the Council of Europe’s Convention of 28 January 1981 for the protection of individuals with regard to automatic processing of personal data, which came into force on 1 October 1985 and whose purpose is “to secure in the territory of each Party for every individual … respect for his rights and fundamental freedoms, and in particular his right to privacy, with regard to automatic processing of personal data relating to him” (Article 1), such data being defined as “any information relating to an identified or identifiable individual” (Article 2) (see Amann v. Switzerland [GC], no. 27798/95, §§ 65-67, ECHR 2000-II, where the storing of information about the applicant on a card in a file was found to be an interference with private life, even though it contained no sensitive information and had probably never been consulted).
58. In the case of photographs, the Commission previously had regard, for the purpose of delimiting the scope of protection afforded by Article 8 against arbitrary interference by public authorities, to whether the taking of the photographs amounted to an intrusion into the individual’s privacy, whether the photographs related to private matters or public incidents and whether the material obtained was envisaged for a limited use or was likely to be made available to the general public (see Friedl, cited above, opinion of the Commission, p. 21, §§ 49-52). Where photographs were taken of an applicant at a public demonstration in a public place and retained by the police in a file, the Commission found no interference with private life, giving weight to the fact that the photograph was taken and retained as a record of the demonstration and no action had been taken to identify the persons photographed on that occasion by means of data processing (ibid., §§ 51-52).
59. The Court’s case-law has, on numerous occasions, found that the covert taping of telephone conversations falls within the scope of Article 8 in both aspects of the right guaranteed, namely, respect for private life and correspondence. While it is generally the case that the recordings were made for the purpose of using the content of the conversations in some way, the Court is not persuaded that recordings taken for use as voice samples can be regarded as falling outside the scope of the protection afforded by Article 8. A permanent record has nonetheless been made of the person’s voice and it is subject to a process of analysis directly relevant to identifying that person in the context of other personal data. Though it is true that when being charged the applicants answered formal questions in a place where police officers were listening to them, the recording and analysis of their voices on this occasion must still be regarded as concerning the processing of personal data about the applicants.
60. The Court concludes therefore that the recording of the applicants’ voices when being charged and when in their police cell discloses an interference with their right to respect for private life within the meaning of Article 8 § 1 of the Convention.
(b) Compliance with the requirements of the second paragraph of Article 8
61. The Court has examined, firstly, whether the interference was “in accordance with the law.” As noted above, this criterion comprises two main requirements: that there be some basis in domestic law for the measure and that the quality of the law is such as to provide safeguards against arbitrariness (see paragraph 44).
62. It recalls that the Government relied as the legal basis for the measure on the general powers of the police to store and gather evidence. While it may be permissible to rely on the implied powers of police officers to note evidence and collect and store exhibits for steps taken in the course of an investigation, it is trite law that specific statutory or other express legal authority is required for more invasive measures, whether searching private property or taking personal body samples. The Court has found that the lack of any express basis in law for the interception of telephone calls on public and private telephone systems and for using covert surveillance devices on private premises does not conform with the requirement of lawfulness (see Malone, Halford and Khan, all cited above). It considers that no material difference arises where the recording device is operated, without the knowledge or consent of the individual concerned, on police premises. The underlying principle that domestic law should provide protection against arbitrariness and abuse in the use of covert surveillance techniques applies equally in that situation.
63. The Court notes that the Regulation of Investigatory Powers Act 2000 contains provisions concerning covert surveillance on police premises. However, at the relevant time, there existed no statutory system to regulate the use of covert listening devices by the police on their own premises.
The interference was not therefore “in accordance with the law” as required by the second paragraph of Article 8 and there has been a violation of this provision. In these circumstances, an examination of the necessity of the interference is no longer required.[5]
Potrivit art. 1 din Legea nr. 255 din 19 iulie 2013[6] , textul are ca obiect punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, prin reglementarea situaţiilor tranzitorii rezultând din intrarea sa în vigoare, precum şi prin punerea de acord a legislaţiei cu dispoziţiile acesteia.
Potrivit pct. 83 al legii, denumirea capitolului IV din titlul IV al Părţii generale se modifică şi va avea următorul cuprins:
“CAPITOLUL IV
Metode speciale de supraveghere sau cercetare”
84. La articolul 138, alineatele (1), (2), (9) – (11) şi (13) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
“Art. 138 – (1) Constituie metode speciale de supraveghere sau cercetare următoarele:
a) interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă;
b) accesul la un sistem informatic;
c) supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
d) localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice;
e) obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane;
f) reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale;
g) utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor;
h) participarea autorizată la anumite activităţi;
i) livrarea supravegheată;
j) obţinerea datelor generate sau prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul comunicaţiilor, reţinute de către aceştia în temeiul legii speciale privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului.
(2) Prin interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare se înţelege interceptarea, accesul, monitorizarea, colectarea sau înregistrarea comunicărilor efectuate prin telefon, sistem informatic ori prin orice alt mijloc de comunicare.
. . .
(9) Prin obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane se înţelege operaţiunile prin care se asigură cunoaşterea conţinutului tranzacţiilor financiare şi al altor operaţiuni efectuate sau care urmează să fie efectuate prin intermediul unei instituţii de credit ori al altei entităţi financiare, precum şi obţinerea de la o instituţie de credit sau de la altă entitate financiară de înscrisuri ori informaţii aflate în posesia acesteia referitoare la tranzacţiile sau operaţiunile unei persoane.
(10) Prin utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor se înţelege folosirea unei persoane cu o altă identitate decât cea reală în scopul obţinerii de date şi informaţii cu privire la săvârşirea unei infracţiuni.
(11) Prin participarea autorizată la anumite activităţi se înţelege comiterea unei fapte similare laturii obiective a unei infracţiuni de corupţie, efectuarea de tranzacţii, operaţiuni sau orice fel de înţelegeri privind un bun sau privind o persoană despre care se bănuieşte că ar fi dispărută, că este victima traficului de persoane ori a unei răpiri, efectuarea de operaţiuni privind droguri, precum şi prestarea unui serviciu, desfăşurate cu autorizarea organului judiciar competent, în scopul obţinerii de mijloace de probă.
. . .
(13) Prin supraveghere tehnică se înţelege utilizarea uneia dintre metodele prevăzute la alin. (1) lit. a) – e).”
Pct. 85prevede ca la articolul 139, alineatele (2) şi (4) se modifică şi vor avea următorul cuprins:
“(2) Supravegherea tehnică se poate dispune în cazul infracţiunilor contra securităţii naţionale prevăzute de Codul penal şi de legi speciale, precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de droguri, de trafic de arme, de trafic de persoane, acte de terorism, de spălare a banilor, de falsificare de monede ori alte valori, de falsificare de instrumente de plată electronică, contra patrimoniului, de şantaj, de viol, de lipsire de libertate, de evaziune fiscală, în cazul infracţiunilor de corupţie şi al infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie, infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene, al infracţiunilor care se săvârşesc prin sisteme informatice sau mijloace de comunicaţii electronice ori în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
. . .
(4) Raportul dintre avocat şi persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârşeşte ori pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2). Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activităţile de supraveghere tehnică au vizat şi raporturile dintre avocat şi suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obţinute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror. Atunci când apreciază necesar, judecătorul dispune informarea avocatului.”
Pct. 86. La articolul 140, după alineatul (8) se introduce un nou alineat, alineatul (9), cu următorul cuprins:
“(9) La cererea motivată a persoanei vătămate, procurorul poate solicita judecătorului autorizarea interceptării comunicaţiilor ori înregistrării acestora, precum şi a oricăror tipuri de comunicări efectuate de aceasta prin orice mijloc de comunicare, indiferent de natura infracţiunii ce formează obiectul cercetării. Dispoziţiile alin. (1) – (8) se aplică în mod corespunzător.”
Codul de procedură penală[7] adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, intră în vigoare la data de 1 februarie 2014 [8].
Modificarea introdusă prin Legea nr. 63/17.04.2012[9] transpune în legislaţia naţională art. 3 din Decizia-cadru 2005/212/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind confiscarea produselor, a instrumentelor şi a bunurilor având legătură cu infracţiunea, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 68 din 15 martie 2005.
Modificarea introdusă prin Legea nr. 255/2013 transpune dispoziţii cuprinse în directive ale Uniunii Europene, după cum urmează:
1. Art. 1, art. 2 alin. (1) – (5), art. 3 alin. (1), (2), (5), (7) şi (9) şi art. 4 din Directiva 2010/64/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 20 octombrie 2010 privind dreptul la interpretare şi traducere în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE), seria L, nr. 280 din 26 octombrie 2010;
2. Art. 3, 4, 6, 7 şi art. 8 alin. (2) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOUE), seria L, nr. 142 din 1 iunie 2012.
Articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene și articolul 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale consacră dreptul la un proces echitabil. Articolul 48 alineatul 2.din Cartă garantează respectarea dreptului la apărare.
Articolul 6 din Cartă și articolul 5 din CEDO consacră dreptul la libertatea și la siguranța persoanei. Orice limitare a acestui drept nu trebuie să depășească limitările permise în conformitate cu articolul 5 din CEDO și deduse din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Cu toate că statele membre sunt părți la CEDO, experiența a arătat că doar acest element nu poate oferi întotdeauna un grad suficient de încredere în sistemele de justiție penală ale altor state membre[10].
În Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 Mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale [11] s-a subliniat că consolidarea încrederii reciproce necesită norme detaliate privind protecția drepturilor și garanțiilor procedurale care își au originea în Cartă și în CEDO.
Normele minime comune ar trebui să aibă ca rezultat sporirea încrederii în sistemele de justiție penală ale tuturor statelor membre.
La 30 noiembrie 2009, Consiliul a adoptat o rezoluție privind o Foaie de parcurs pentru consolidarea drepturilor procedurale ale persoanelor suspectate sau acuzate în cadrul procedurilor penale . Foaia de parcurs pune în evidență faptul că ordinea prezentării drepturilor este orientativă, prin urmare poate fi modificată în funcție de priorități.
La 11 decembrie 2009, Consiliul European a salutat Foaia de parcurs și a integrat-o în Programul de la Stockholm – O Europă deschisă și sigură în serviciul cetățenilor și pentru protecția acestora . Consiliul European a subliniat caracterul neexhaustiv al Foii de parcurs, invitând Comisia să studieze elemente suplimentare ale drepturilor procedurale minime ale persoanelor suspectate sau acuzate și să evalueze dacă este necesară analizarea altor aspecte, de exemplu prezumția de nevinovăție, pentru a promova o mai bună cooperare în domeniu.
Directiva se referă la măsura B din Foaia de parcurs. Aceasta stabilește standarde minime comune ce urmează a fi aplicate în domeniul informării cu privire la drepturi și la acuzare, care vor fi aduse la cunoștința persoanelor suspectate sau acuzate de a fi comis o infracțiune, în vederea consolidării încrederii reciproce a statelor membre. Directiva dezvoltă drepturile prevăzute în Cartă, în special articolele 6, 47 și 48 din aceasta, prin întemeierea pe articolele 5 și 6 din CEDO, astfel cum au fost interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. În prezenta directivă, termenul “acuzare” descrie același concept ca termenul “acuzație” utilizat în articolul 6 alineatul 1 din CEDO.
În comunicarea sa din 20 aprilie 2010 intitulată “Crearea unui spațiu de libertate, securitate și justiție pentru cetățenii Europei. Plan de acțiune pentru punerea în aplicare a Programului de la Stockholm”, Comisia a anunțat că va prezenta o propunere privind dreptul la informare privind drepturile și informarea privind acuzațiile în 2010.
Directiva ar trebui să se aplice persoanelor suspectate și acuzate indiferent de statutul lor juridic, cetățenie sau naționalitate.
Autoritățile competente ar trebui să informeze cu promptitudine persoanele suspectate sau acuzate cu privire la drepturile respective, așa cum se aplică ele conform dreptului intern, care sunt esențiale pentru garantarea caracterului echitabil al procedurilor, verbal sau în scris, astfel cum se prevede în prezenta directivă. Pentru a permite exercitarea practică și efectivă a acestor drepturi, informațiile ar trebui furnizate cât mai curând în cursul procedurilor și cel târziu înainte de primul interogatoriu oficial al persoanei suspectate sau acuzate de către poliție sau de către o altă autoritate competentă[12].
Prezenta directivă stabilește normele minime relative la informațiile privind drepturile persoanelor suspectate sau acuzate. Acest lucru nu afectează informațiile furnizate cu privire la alte drepturi procedurale care derivă din Cartă, din CEDO, din dreptul intern și din legislația aplicabilă a Uniunii, astfel cum a fost interpretată de instanțele competente. Odată ce s-a furnizat o informare cu privire la un anumit drept, autoritățile competente nu ar trebui obligate să o repete, cu excepția situației în care circumstanțele specifice ale cauzei sau normele specifice din dreptul intern necesită aceasta.
Referirile din prezenta directivă la persoane suspectate sau acuzate care sunt arestate sau reținute ar trebui înțelese ca trimițând la orice situație în care, în cursul procedurilor penale, persoanele suspectate sau acuzate sunt lipsite de libertate în sensul articolului 5 alineatul 1.litera (c) din CEDO, astfel cum este interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
În cazul în care persoanele suspectate sau acuzate sunt arestate sau reținute, informațiile privind drepturile procedurale aplicabile ar trebui furnizate printr-o notă scrisă privind drepturile, întocmită într-un mod ușor de înțeles, astfel încât să ajute persoanele respective la înțelegerea efectivă a drepturilor de care beneficiază. O astfel de Notă privind drepturile ar trebui furnizată cu promptitudine fiecărei persoane arestate în momentul lipsirii de libertate prin intervenția autorităților de aplicare a legii, în contextul procedurilor penale. Nota ar trebui să cuprindă informațiile de bază privind posibilitățile de contestare a legalității arestării, de obținere a unei revizuiri a reținerii sau de solicitare a eliberării provizorii, atunci când și în măsura în care există astfel de drepturi în legislația națională. Pentru a ajuta statele membre să întocmească Nota privind drepturile, un model este prevăzut în anexa I. Modelul respectiv este orientativ și poate face obiectul revizuirii în contextul raportului Comisiei privind punerea în aplicare a prezentei directive și, de asemenea, odată cu intrarea în vigoare a tuturor măsurilor din Foaia de parcurs. În conținutul Notei privind drepturile pot fi incluse și alte drepturi procedurale relevante care se aplică în statele membre.
Condițiile și regulile specifice privind dreptul persoanei suspectate sau acuzate să informeze o altă persoană în legătură cu arestarea sau reținerea urmează să fie determinate de către statele membre în cadrul dreptului intern. După cum se menționează în Foaia de parcurs, exercitarea acestui drept nu ar trebui să aducă atingere cursului normal al procedurilor penale.
Prezenta directivă nu aduce atingere dispozițiilor de drept intern privind siguranța persoanelor reținute în locuri de detenție.
Persoanele acuzate de săvârșirea unei infracțiuni ar trebui să primească toate informațiile referitoare la acuzare, astfel încât să-și poată pregăti apărarea și să se garanteze echitatea procedurilor penale[13].
Informațiile puse la dispoziția persoanelor suspectate sau acuzate cu privire la fapta penală de a cărei comitere sunt suspectate ar trebui să fie furnizate cu promptitudine, cel târziu înainte de primul lor interogatoriu oficial, de către poliție sau de către o altă autoritate competentă și fără a aduce atingere desfășurării anchetei în curs. Ar trebui furnizată o descriere suficient de detaliată a faptelor, inclusiv, dacă se cunosc, a momentului și locului, referitoare la infracțiunea de a cărei comitere sunt suspectate sau acuzate persoanele, precum și a încadrării juridice posibile a infracțiunii prezumate, având în vedere etapa procedurilor penale în care se furnizează o astfel de descriere, astfel încât să se garanteze caracterul echitabil al procedurilor menționate și să se permită exercitarea efectivă a dreptului la apărare.
În cazul în care, în cursul procedurilor penale, detaliile acuzării se modifică într-o măsură care să afecteze în mod substanțial poziția persoanei suspectate sau acuzate, modificările ar trebui să i se comunice persoanei respective atunci când este necesar pentru garantarea caracterului echitabil al procedurilor și la timp pentru a permite exercitarea efectivă a dreptului la apărare[14].
Documentele și, dacă este cazul, fotografiile și înregistrările audio și video care sunt esențiale pentru contestarea efectivă a legalității unei arestări sau detenției unor persoane suspectate sau acuzate, în conformitate cu dreptul intern, ar trebui să fie puse la dispoziția persoanelor suspectate sau acuzate sau a avocaților acestora cel târziu înainte ca autoritatea judiciară competentă să fie chemată să se pronunțe cu privire la legalitatea arestării sau detenției în conformitate cu articolul 5 alineatul 4. din CEDO și cu suficient timp înainte pentru a permite exercitarea efectivă a dreptului de a contesta legalitatea arestării sau detenției[15].
În sensul prezentei directive, accesul la mijloacele de probă materiale, definite în conformitate cu dreptul intern, în apărarea sau împotriva persoanei suspectate sau acuzate și care sunt în posesia autorităților competente în raport cu cauza penală specifică, ar trebui să includă accesul la materiale cum ar fi documente și, dacă este cazul, fotografii și înregistrări audio sau video. Astfel de materiale pot fi incluse într-un dosar sau deținute de autoritățile competente în orice mod adecvat în conformitate cu dreptul intern.
Accesul la mijloacele de probă materiale, aflate în posesia autorităților competente, în apărarea sau împotriva persoanei suspectate sau acuzate, astfel cum este prevăzut în prezenta directivă, poate fi refuzat, în conformitate cu dreptul intern, în cazul în care astfel de acces poate avea drept consecință periclitarea gravă a vieții sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau dacă refuzul acestui acces este strict necesar pentru apărarea unui interes public important. Decizia prin care se refuză accesul trebuie privită în raport cu drepturile în materie de apărare ale persoanei suspectate sau acuzate, ținând seama de diferitele etape ale procedurilor penale. Restricțiile la acest acces ar trebui interpretate strict și în conformitate cu dreptul la un proces echitabil, prevăzut de CEDO și astfel cum este interpretat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Dreptul de acces la materialele unei cauze ar trebui exercitat fără a aduce atingere dispozițiilor de drept intern privind protecția datelor personale și localizarea persoanelor din programele de protecție a martorilor.
Statele membre ar trebui să ia toate măsurile necesare pentru a se conforma prezentei directive. O aplicare practică și eficace a unor dispoziții cum ar fi obligația de a asigura persoanelor suspectate sau acuzate informațiile privind drepturile lor într-un limbaj simplu și accesibil ar putea fi realizată prin diverse mijloace, inclusiv prin măsuri nelegislative, ca, de exemplu, o formare corespunzătoare a autorităților competente sau o Notă privind drepturile redactată într-un limbaj simplu și netehnic, care să fie ușor de înțeles de către o persoană din afara sistemului judiciar care nu cunoaște dreptul procedural penal.
Dreptul la informare în scris cu privire la drepturile în momentul arestării, prevăzut în prezenta directivă, ar trebui să se aplice, mutatis mutandis, și persoanelor arestate în scopul executării unui mandat european de arestare, în baza Deciziei-cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre[16] .
Prezenta directivă stabilește norme minime. Statele membre pot extinde drepturile menționate în prezenta directivă în vederea asigurării unui nivel mai ridicat de protecție și în situațiile care nu sunt tratate în mod expres în prezenta directivă. Nivelul de protecție nu ar trebui să scadă niciodată sub standardele prevăzute de CEDO, astfel cum sunt interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute de Cartă. În special, prezenta directivă urmărește promovarea dreptului la libertate, a dreptului la un proces echitabil și a drepturilor în materie de apărare. Aceasta ar trebui pusă în aplicare în mod corespunzător[17].
Dispozițiile prezentei directive care corespund drepturilor garantate de CEDO ar trebui să fie interpretate și puse în aplicare cu respectarea drepturilor respective, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.
Deoarece obiectivul prezentei directive, respectiv stabilirea unor standarde minime comune referitoare la dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, nu poate fi realizat de statele membre prin acțiune unilaterală la nivel național, regional sau local și, prin urmare, având în vedere dimensiunea și efectele sale, poate fi atins mai bine la nivelul Uniunii, Uniunea poate adopta măsuri, în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este enunțat în respectivul articol, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului respectiv.
Referindu-se la articolul 140 din Codul de procedură penală, Traian Basescu a afirmat că păstrarea acestei prevederi în forma în care exista în Noul Cod de procedură penală, va conduce la rămânerea României fără mijloace de identificare si prevenire a infracţiunilor precum abuz in serviciu, trafic de influenta, fraude fiscale, trafic de persoane, criminalitate transfrontalieră, comercializare sau tranzit de droguri pe teritoriul României[18].
Direcţia Naţională Anticorupţie îşi exprimă deosebita îngrijorare privind intrarea în vigoare, în forma adoptată de Parlament, a prevederilor Noului Cod Penal şi ale Noului Cod de Procedură Penală la data de 1 februarie 2014, situaţie în care există un risc major ca eficienţa investigaţiilor în cauzele de corupţie să fie semnificativ diminuată[19].
Dispoziţiile referitoare la efectuarea urmăririi penale in personam “sunt neclare cu privire la momentul la care trebuie să îi fie adusă la cunoştinţă suspectului această calitate, ceea ce ar atrage imposibilitatea folosirii tehnicilor speciale de investigaţie”.
Reglementarea a fost criticată de către practicieni întrucât poate fi interpretată în sensul că persoana cercetată devine suspect şi trebuie anunţată în momentul în care există indicii rezonabile că a săvârşit o infracţiune, ceea lipseşte de eficienţă metode de investigaţie precum interceptarea comunicaţiilor sau folosirea investigatorilor sub acoperire.
„ Prevederile noului Cod de procedură penală lipsesc de eficienţă corpul de specialişti care funcţionează în cadrul organelor de urmărire penală, în condiţiile în care rapoartele de constatare întocmite de aceştia nu ar mai avea o valoare probatorie proprie, fiind obligatorie înlocuirea lor cu un raport de expertiză.
Normele tranzitorii nu cuprind prevederi referitoare la măsurilor de supraveghere autorizate potrivit legii vechi şi care sunt în curs şi nu reglementează situaţia persoanelor împotriva cărora s-a dispus începerea urmăririi penale potrivit vechilor dispoziţii, ceea ce va genera dificultăţi de interpretare în practică.”[20]
Astfel, interceptarea convorbirilor telefonice este înlocuită cu instituţia supravegherii tehnice, iar regimul interceptărilor efectuate până în prezent în raport cu noua instituţie nu este suficient reglementat.
În şedinţa de azi, 30 ianuarie 2014, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a hotărât sesizarea Ministerului Justiţiei[21] , printre altele, cu propunerea de completare a art. 138. După alineatul (13) se introduce un nou alineat, alineatul (14), cu următorul cuprins:
„(14) Metodele speciale de supraveghere sau cercetare se dispun şi în cazul în care urmărirea penală este începută potrivit art. 305 alin.1”.
Credem că suntem în faţa unei situaţii de neînţeles pentru noi. Textul probabil că poate fi interpretabil. Părerea noastră este că şi înainte şi după 1 februarie 2014, supravegherea tehnică poate fi dispusă în cursul urmăririi penale. Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmărire penală dispune/ dispunea începerea urmăririi penale cu privire la faptă ( Art. 305 – Începerea urmăririi penale).
Persoanei care a dobândit calitatea de suspect i se aduc la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute la art. 83, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Până la identificarea infractorului, supravegherea tehnică poate fi dispusă(art. 150)/aprobată (art. 152, 170, 191)/încuviinţată (art.153, 154) cu privire la faptă. Dacă ea există! Sau se ”pregăteşte o infracţiune” ( de exemplu, art.154).
Să continuăm!
Autorităţilor . . . nu li se poate impune, fără să se încalce principiul separaţiei puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie, obligaţia de a efectua cercetări proprii sau de a încredinţa unor structuri extrajudiciare verificarea faptelor penale cu care sunt sesizate de Ministerul Public, de alte organe ale statului sau de cetăţeni. Asemenea cercetări au caracterul de acte de urmărire penală sau de acte premergătoare urmăririi penale şi sunt cu totul străine statutului juridic constituţional, rolului şi funcţiilor autorităţilor publice menţionate[22].
Actele premergătoare, efectuându-se conform art. 224 C. proc. pen. în vederea începerii urmăririi penale, sunt limitate la îndeplinirea scopului lor, de a completa informaţiile organului de urmărire penală pentru a le aduce la nivelul unor constatări care să determine începerea urmăririi penale, de a verifica informaţiile deţinute, confirmând sau infirmând concordanţa acestora cu realităţile faptice ale cauzei şi, după caz, de a fundamenta convingerea organului de urmărire penală referitoare la soluţia de neurmărire penală, potrivit art. 228 C. proc. pen.[23]
Decizia penală nr. 10 din data de 07 ianuarie 2008 pronunţată de Secţia penală a ICCJ[24]. Soluţia invocată precizează ca valoare de principiu că legalitatea interceptărilor nu este condiţionată de începerea urmăririi penale, ci acestea pot fi autorizate şi în faza actelor premergătoare[25], având valoare de probe în sensul art. 64 Cod procedură penală. Potrivit acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie raportându-se la dispoziţiile art. 911 alin. 1 Cod procedură penală a apreciat că înregistrarea convorbirilor telefonice este subordonată unor condiţii strict determinate, şi anume:
a) să existe date sau indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni. Datele sau indiciile temeinice pot privi fie pregătirea, fie săvârşirea unei infracţiuni, astfel încât înregistrarea se poate efectua şi înainte de săvârşirea oricărei infracţiuni;
b) să privească o infracţiune dintre cele pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu;
c) să fie utilă pentru aflarea adevărului. Utilitatea trebuie apreciată de organul de urmărire penală care face propunerea pentru autorizarea, de către judecător, a interceptărilor convorbirilor telefonice;
d) să existe o autorizaţie din partea judecătorului competent.
Decizia nr. 962 din data de 25 iunie 2009 a Curţii Constituţionale[26] a apreciat că dispoziţia criticată nu contravine principiilor recunoscute de Constituţie. Cu toate că excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă, Curtea Constituţională, în considerentele deciziei pronunţată a făcut următoarele precizări:
“Dispoziţiile legale criticate nu permit, aşa cum în mod eronat susţine autorul excepţiei, administrarea mijloacelor de probă în afara procesului penal, adică în faza actelor premergătoare. Dacă ar fi aşa, în mod evident o astfel de instrumentare poate fi cenzurată în faţa instanţelor de judecată. Nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii legale în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale.
Actele premergătoare au o natură proprie, care nu poate fi identificată sau subsumată naturii precise sau bine determinate a altor instituţii şi care au ca scop verificarea şi completarea informaţiilor deţinute de organele de urmărire penală în vederea fundamentării convingerii cu privire la oportunitatea urmăririi penale. Având un caracter sui-generis sustras hegemoniei garanţiilor impuse de faza propriu-zisă de urmărire penală, este unanim acceptat faptul că în cadrul investigaţiilor prealabile nu pot fi luate măsuri procesuale ori administrate probe care presupun existenţa certă a unei urmăriri penale începute.
De altfel, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor pot fi dispuse, aşa cum prevede în alin. 1 al art. 911 din Codul de procedură penală, la cererea procurorului care efectuează ori supraveghează urmărirea penală. Iată deci că administrarea unor astfel de mijloace de probă este plasată în cadrul primei faze a procesului penal, urmărirea penală putând fi începută potrivit art. 221 şi 228 din Codul de procedură penală, atât in personam, cât şi in rem. În plus, textul stabileşte în termeni fără echivoc că înregistrarea audio sau video se dispune dacă sunt date privind pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni, prin această a doua alternativă înţelegându-se evident şi situaţiile ce intră în sfera actelor de punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea în acord cu art. 20 din codul penal referitor la tentativă, şi nu în sfera unor simple acte de pregătire.”
Noul Cod de procedură penală a renunţat la actele premergătoare.
Ori de câte ori este necesară o autorizare prealabilă sau îndeplinirea unei alte condiţii prealabile pentru începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală efectuează verificări prealabile.
În cazurile prevăzute la alin. (1), parchetul, odată cu sesizarea instituţiei competente, înaintează un referat întocmit de procurorul căruia i-a fost repartizată lucrarea, care va cuprinde rezultatele verificărilor prealabile cu privire la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală de către persoana cu privire la care se solicită autorizarea prealabilă sau îndeplinirea altei condiţii prealabile ( Art. 2941 a fost introdus prin Legea nr. 255/2013 ).
Pentru realizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală au obligaţia ca, după sesizare, să caute şi să strângă datele ori informaţiile cu privire la existenţa infracţiunilor şi identificarea persoanelor care au săvârşit infracţiuni, să ia măsuri pentru limitarea consecinţelor acestora, să strângă şi să administreze probele cu respectarea prevederilor art. 100 şi 101 (Art. 306 – Obligaţiile organelor de urmărire penală).
Pentru că totul se subsumează instrucţiei penale.
(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.( Art. 53 – Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi- din Constituţia României[27]. )
După 1990, mai ales în al doilea deceniu ‘90-2000, influența polițiștilor a scăzut, iar cea a procurorilor a crescut. Care sînt astăzi dimensiunile puterii unui procuror? Procurorul posedă în continuare monopolul acuzării. În acest monopol s-a încercat după 1990 o breșă foarte timidă. A apărut posibilitatea de a reclama în justiție soluții de clasare ale procurorului. Monopolul acuzării înseamnă o mare doză de putere discreționară la dispoziția procurorului. De exemplu, poate transforma un suspect în martor, cu motivarea-pretext că acesta a comis infracțiunile sub constrîngere morală. Pentru el, o serie de norme din Codul de procedură penală sînt practic, norme de recomandare. De exemplu, obligația de a administra probe în favoarea infractorului. Este bine protejat de un regim juridic al nulităților relative croit de legislator pe măsura intereselor sale. Bref, monopolul acuzării reprezintă o putere exorbitantă ( prof. av. Valentin Constantin, NOUA REGINĂ A PROBELOR, Juridice,ro)
[1] Jurnalul Oficial L 142 , 01/06/2012 p. 0001 – 0010 . Articolul 10: Nicio dispoziție a Directivei 2012/13/UE nu se interpretează ca o limitare sau ca o derogare de la oricare dintre drepturile sau garanțiile procedurale care sunt asigurate în temeiul Cartei, în temeiul CEDO, în temeiul altor dispoziții relevante de drept internațional sau în temeiul dreptul intern al oricărui stat membru, care asigură un nivel mai ridicat de protecție (Menținerea nivelului de protecție).
[2] Expunerea de motive la http://www.cdep.ro/proiecte/2013/100/30/1/em249.pdf
[3] ibidem
[4] http://jurisprudentacedo.com/
[5] CEDO, secţia III, hotărârea P. G. şi J. H. versus Marea Britanie, 25 septembrie 2001, 44787/98, THIRD SECTION, CASE OF P.G. AND J.H. v. THE UNITED KINGDOM (Application no. 44787/98), http://hudoc.echr.coe.int
[6] Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013.
[7] Adoptat prin Legea nr. 135 din 1 iulie 2010, prezentul Cod de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, intră în vigoare la data de 1 februarie 2014 conform art. 103 din Legea nr. 255/2013. Noul Cod de procedură penală a fost Modificat prin Legea nr. 63 din 17 aprilie 2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 19 aprilie 2012 şi prin Legea nr. 255 din 19 iulie 2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013.
[8] În baza art. 103 din Legea nr. 255/2013.
[9] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 19 aprilie 2012
[10] Pct. 7 al Directivei
[11] Jurnalul Oficial L 142 , 01/06/2012 p. 0001 – 0010 . Articolul 10: Nicio dispoziție a DIRECTIVei 2012/13/UE nu se interpretează ca o limitare sau ca o derogare de la oricare dintre drepturile sau garanțiile procedurale care sunt asigurate în temeiul Cartei, în temeiul CEDO, în temeiul altor dispoziții relevante de drept internațional sau în temeiul dreptul intern al oricărui stat membru, care asigură un nivel mai ridicat de protecție (Menținerea nivelului de protecție).
[12] Pct. 19 din directivă.
[13] Pct. 27
[14] Pct. 29
[15] Pct. 30.
[16] JO L 190, 18.7.2002, p. 1.
[17] Pct. 41
[18] Scrisoarea lui Traian Basescu adresata premierului Victor Ponta, Cancelaria Preşedintelui, nr. 307 din 30 ianuarie 2014.
[19] Comunicat 30 ianuarie 2014 , Nr. 73/VIII/3 , http://www.pna.ro/comunicat.xhtml?id=4616&. Pe de altă parte, s-a observant că multe dosare din ultimii ani s-au bazat exclusiv pe interceptari telefonice, luju.ro, Disperat ca marile parchete nu mai pot vana cetateni prin interceptari – Basescu se leapada de promulgarea Codurilor Boc-Predoiu.
[20] http://www.pna.ro/comunicat.xhtml?id=4616&, subl.ns.-D.C.
[21] 30 ianuarie 2014, Comunicat de presă Privind sesizarea Ministerului Justiţiei entru iniţierea unei modificări a Legii de punere în aplicare a Codului Penal, Codului de procedură penală şi a Legii nr. 304/2004, http://www.csm1909.ro/csm.
[22] Curtea Constituţională, Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011.
[23] I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 1390 din 14 aprilie 2008.
[24] Publicată pe site-ul www.scj.ro la categoria jurisprudenţă penală.
[25] Vezi şi alte păreri sau nuanţe la D.Ciuncan, Jurisprudenţă şi doctrină penală în materia corupţiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pp.35 sqq, cu bibliografie acolo indicată; Milu Constantin TIMOCE, http://www.iordachescu-law.ro/Studii-de-caz/Interceptarile-audio-video-realizate-anterior-inceperii-urmaririi-penale-nu-pot-constitui-mijloace-de-proba, şi în http://www.juridice.ro/211609/interceptarile-audio-video-realizate-anterior-inceperii-urmaririi-penale-nu-pot-constitui-mijloace-de-proba; M. Udroiu, R. Slăvoiu, O. Predescu , Tehnici speciale de investigare în justiţia penală, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2009; D.Ciuncan, Actele premergătoare şi garanţiile procesuale, în “Dreptul” nr.7/1996, p.88 ; A. Petre, C. Grigoraş , Înregistrările audio şi audio-video, Editura C.H. Beck, Bucureşti 2010; S. Voinea , Actele premergătoare urmăririi penale , www.scibd.com; R. Slăvoiu , Discuţii privind interceptările şi înregistrările audio sau video în faza actelor premergătoare, în “Dreptul” nr. 5/2010; C. Coandă, Relevanţa probatorie a interceptărilor audio sau video autorizate în faza actelor premergătoare, în “Dreptul” nr. 9/2009;D.Ciuncan, Dreptul penal al afacerilor, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp. 341 sqq, 352 sqq, 411 sqq.
[26] publicată în Monitorul Oficial nr. 563 din 13 august 2009.
[27] Constituţia din 21 noiembrie 1991 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003. Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicată, art. 156). Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 a fost aprobată prin referendumul naţional din 18 – 19 octombrie 2003 şi a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotărârii Curţii Constituţionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului naţional din 18 – 19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constituţiei României.
Constituţia României, în forma iniţială, a fost adoptată în şedinţa Adunării Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 şi a intrat în vigoare în urma aprobării ei prin referendumul naţional din 8 decembrie 1991.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.