DURATĂ EXCESIVĂ A PROCEDURILOR

DURATĂ EXCESIVĂ A PROCEDURILOR

Cu ocazia celei de-a 69-a sesiuni plenare (15 – 16 decembrie 2006), Comisia de la Veneţia a adoptat un “Studiu privind eficienţa acţiunilor interne în materie de durată excesivă a procedurilor” [documentul CDL- AD(2006)036], ale cărei fragmente sunt formulate după cum urmează:

“59. În general, majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei (cu excepţia Armeniei, Azerbaidjanului, Greciei, României şi Turciei) dispun de un instrument procedural care le permite indivizilor să depună plângere în cazul duratei excesive a unei proceduri.

65. Acţiunile iniţiate în cazul unei durate presupus excesive a procedurilor pot fi clasificate în diferite moduri.

– Acţiunile preventive sau de accelerare vizează scurtarea duratei procedurilor pentru a evita ca aceasta să devină excesivă, în timp ce acţiunile în despăgubiri le oferă indivizilor o despăgubire pentru întârzierile care deja există (fie că procedura este în continuare în derulare sau finalizată). Acţiunile pecuniare oferă o reparaţie financiară pentru prejudiciul suferit (material şi/sau moral). Acţiunile nepecuniare oferă o reparaţie morală (de exemplu, recunoaşterea încălcării sau reducerea unei pedepse).

– Anumite acţiuni sunt iniţiate atât pentru procedurile în derulare, cât şi pentru cele finalizate, în timp ce altele sunt iniţiate doar pentru procedurile în derulare. Într-adevăr, în cazul în care o procedură este finalizată, acţiunile de accelerare nu au, în mod evident, nici o utilitate, iar acţiunea poate consta, prin urmare, doar în despăgubiri pentru prejudiciul cauzat ca urmare a duratei excesive a procedurii sau ca acţiune disciplinară împotriva autorităţii responsabile pentru această durată excesivă.

– Anumite acţiuni se pot aplica tuturor tipurilor de proceduri (civile, administrative sau penale), în timp ce altele se aplică doar procedurilor penale.”

Prin Hotărârea din 24 februarie 2009, Cauza Abramiuc împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secţia a treia (1) declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe neexecutarea hotărârii din 12 septembrie 1994 (articolul 6 § 1 din convenţie şi articolul 1 din Protocolul nr. 1), durata procedurilor soluţionate prin hotărârile din 21 iunie 2002 şi 28 iunie 2002 (articolul 6 § 1 din convenţie), lipsa unei căi de atac efective care să permită formularea unei plângeri privind durata acestor proceduri (articolul 13 din convenţie) şi nerespectarea dreptului de acces la o instanţă din cauza cuantumului cheltuielilor de judecată stabilite de hotărârile din 21 iunie 2002 şi 24 ianuarie 2003 şi inadmisibilă în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere;

2. Hotărăşte că au fost încălcate articolele 6 § 1 din convenţie şi 1 din Protocolul nr. 1 prin executarea cu întârziere a hotărârii din 12 septembrie 1994;

3. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 6 § 1 din convenţie ca urmare a duratei procedurilor soluţionate prin hotărârile din 21 iunie 2002 şi din 28 iunie 2002;

4. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 13 din convenţie;

Cu alte cuvinte, durata procedurilor în litigiu este excesivă şi nu răspunde cerinţei unui “termen rezonabil”.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că suspendarea executării unei hotărâri judecătoreşti pe parcursul perioadei necesare pentru găsirea unei soluţii satisfăcătoare la problemele de ordine publică poate fi justificată în circumstanţe excepţionale [Immobiliare Saffi împotriva Italiei (GC), nr. 22774/93, pct. 69, CEDO 1999-V].

Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se analizează în funcţie de circumstanţele cauzei şi având în vedere criteriile consacrate de jurisprudenţă, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente, precum şi obiectul litigiului pentru persoanele în cauză [a se vedea, printre altele, Frydlender împotriva Franţei (GC), nr. 30979/96, pct. 43, CEDO 2000-VII].

Totuși nu este oportun să i se solicite unei persoane care a obţinut o creanţă împotriva statului în urma unei proceduri judiciare să iniţieze, ulterior, procedura de executare silită pentru a obţine o reparaţie (Metaxas împotriva Greciei, nr. 8415/02, pct. 19, 27 mai 2004).

O omisiune din partea autorităţilor de a se conforma într-un termen rezonabil unei hotărâri definitive poate genera o încălcare a articolului 6 § 1 din convenţie şi articolului 1 din Protocolul nr. 1 al convenţiei, în special atunci când obligaţia de executare a deciziei în cauză îi aparţine unei autorităţi administrative (a se vedea, mutatis mutandis, printre multe altele, Metaxas precitată, pct. 26 şi 31, şi Tacea împotriva României, nr. 746/02, pct. 27, 39 şi 40, 29 septembrie 2005).

În speță, Curtea evidenţiază că nu reiese din dispoziţiile   menţionate de Guvern ( Legea nr. 92 din 4 august 1992 pentru organizarea judecătorească, astfel cum a fost republicată la 30 septembrie 1997 , Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul magistraţilor) că acestea vizau în mod expres soluţionarea unei probleme legate de durata excesivă a procedurilor în faţa instanţelor interne [a se vedea, a contrario, Slaviček împotriva Croaţiei (dec.), nr. 20862/02, CEDO 2002-VII]. În orice caz, Guvernul a omis să precizeze dacă o asemenea procedură, care are ca obiect răspunderea disciplinară a judecătorilor, avea consecinţe directe şi imediate asupra duratei procedurilor la care reclamantul face referire. Era vorba de una dintre condiţiile reţinute de Comisia de la Veneţia în studiul său privind eficienţa acţiunilor interne în materie de durată excesivă a procedurilor (a se vedea supra pct. 74). De altfel, Guvernul nu a prezentat nici un exemplu din practica naţională pentru a demonstra că reclamantul avea obligaţia de a obţine o reparaţie corespunzătoare prin folosirea acestei proceduri.

Titlul VII din Legea nr. 92/1992 priveşte răspunderea disciplinară a magistraţilor. Această răspundere este angajată pentru abateri de la îndatoririle de serviciu şi comportări care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiţiei. Acţiunea disciplinară împotriva judecătorilor se exercită de către ministrul Justiţiei, care poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii după primirea rezultatelor unei cercetări prealabile. Sunt sancţiuni disciplinare mustrarea, diminuarea salariului, transferul temporar la o altă instanţă, suspendarea temporară din funcţie, îndepărtarea din magistratură.

Acest titlu a fost abrogat prin Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul magistraţilor.

Conform articolului 95 din Legea nr. 303/2004, orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a unui magistrat, cu încălcarea obligaţiilor profesionale ori cu săvârşirea de către acesta a unor abateri disciplinare. Conform articolului 97 litera (f) din lege, se consideră abatere disciplinară nerespectarea în mod repetat a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor. Articolul 98 din lege prevede sancţiunile disciplinare, care sunt similare celor prevăzute de Legea nr. 92/1992 – a  se vedea   pct. 68 – 70)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului  consideră că o procedură disciplinară împotriva judecătorilor poate avea efecte doar asupra situaţiei personale a magistratului în cauză şi, prin urmare, nu poate fi considerată o acţiune efectivă împotriva duratei excesive a procedurilor (Kormacheva împotriva Rusiei, nr. 53084/99, pct. 62, 29 ianuarie 2004).

Curtea evidenţiază că, de fapt, convenţia este direct aplicabilă în România şi prevalează asupra dispoziţiilor de drept naţional care sunt contrare acesteia .

A. Constituţia

61. Dispoziţiile din Constituţia din 1991, relevante în speţă, se citesc după cum urmează:

Articolul 11 pct. 2

“Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.”

Articolul 20

“(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.”

Articolul 21

“(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.”

Articolul 133 alin. (2)

“Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de consiliu de disciplină al judecătorilor. În acest caz, lucrările sunt prezidate de preşedintele Curţii Supreme de Justiţie […].”

62. Constituţia revizuită la 31 octombrie 2003 este redactată după cum urmează în părţile sale relevante în speţă:

Articolul 20 alin. (2)

“(2) Dacă exista neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

Articolul 21 alin. (3)

“Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.”

Articolul 133

“(2) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată […] în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. (…)

(3) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, se reţine faptul că un sistem bazat pe supremaţia convenţiei şi a jurisprudenţei aferente asupra legislaţiilor naţionale poate asigura, în cel mai bun caz, buna funcţionare a mecanismului de protecţie creat de convenţie şi protocoalele sale adiţionale [Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2), nr. 71525/01, pct. 103, 26 aprilie 2007].

Curtea consideră că o hotărâre unică, indiferent cum este redactată motivaţia ei, nu este suficientă pentru a demonstra existenţa unei jurisprudenţe interne care să dovedească eficienţa acţiunii examinate. Absenţa jurisprudenţei dovedeşte incertitudinea actuală a acţiunii în practică (a se vedea, mutatis mutandis, Horvat împotriva Croaţiei, nr. 51585/99, pct. 44, CEDO 2001-VIII).

În plus, hotărârea în cauză viza doar situaţia obţinerii unei reparaţii pentru procedurile deja finalizate, în timp ce prezenta cauză vizează, de asemenea şi în special, existenţa unei acţiuni care să accelereze o procedură în derulare. Guvernul nu a oferit nici un exemplu de jurisprudenţă în această privinţă (Rachevi împotriva Bulgariei, nr. 47877/99, pct. 64, 23 septembrie 2004). În  ceea ce priveşte România, Curtea a identificat deja o deficienţă de funcţionare a sistemului judiciar din cauza casărilor şi trimiterilor succesive datorate unor erori comise de instanţele de rang inferior (Cârstea şi Grecu împotriva României, nr. 56326/00, pct. 42-44, 15 iunie 2006)

În ceea ce priveşte comportamentul instanţelor naţionale, în această cauză, Curtea constată că întârzierea în procedură a fost cauzată de casările şi trimiterile succesive spre rejudecare ale cauzei. Astfel, cauza a fost trimisă spre rejudecare de trei ori, fie către judecătorie, fie către Tribunalul Municipiului Bucureşti, ca urmare a omisiunii instanţelor de a se pronunţa asupra anumitor capete de cerere formulate în speţă. Mai mult încă, trimiterea cauzei spre rejudecare putea continua la nesfârşit, deoarece nicio prevedere legală nu îi putea pune capăt. Deşi Curtea nu este competentă să analizeze modalitatea în care instanţele naţionale au interpretat şi aplicat legea internă, ea consideră totuşi că motivul casărilor succesive cu trimitere spre rejudecare îl reprezintă erorile comise de instanţele inferioare în examinarea cauzei (Wierciszewska împotriva Poloniei, nr. 41.431/98, 25 noiembrie 2003, § 46). Mai mult, repetarea acestor casări denotă o deficienţă de funcţionare a sistemului judiciar.

După ce a analizat toate elementele ce i-au fost supuse atenţiei şi jurisprudenţa sa în materie, Curtea apreciază că, în speţă, durata procedurii litigioase este excesivă şi nu răspunde cerinţei “termenului rezonabil”.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 § 1 (Curtea Europeană a Drepturilor Omului Secţia a treia, HOTĂRÂREA din 15 iunie 2006, în Cauza Cârtea şi Grecu împotriva României, Cererea nr. 56.326/00, pct. 42-44, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 19 iulie 2007)