EFECTUAREA DE OPERAŢIUNI FINANCIARE, CA ACTE DE COMERŢ
Potrivit art. 12 lit. a) din Legea nr. 78 din 8 mai 2000, pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie[1], este pedepsită cu închisoarea de la 1 la 5 ani, ca infracţiune asimilată infracţiunilor de corupţie, dacă este săvârşită în scopul obţinerii pentru sine sau pentru altul de bani, bunuri ori alte foloase necuvenite, fapta care constă în efectuarea de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, incompatibile cu funcţia, atribuţia sau însărcinarea pe care o îndeplineşte o persoană ori încheierea de tranzacţii financiare, utilizând informaţiile obţinute în virtutea funcţiei, atribuţiei sau însărcinării sale.
Efectuarea de operaţiuni financiare nu este acelaşi lucru cu orice îndeplinire a vreunei însărcinări, intermedieri ori înlesnirea efectuării unor operaţiuni comerciale sau financiare ori participare cu capital[2] , dacă nu suntem în prezenţa condiţiei de îndeplinire de acte de comerţ.
Curtea Constituţională a respins o critică vizând încălcarea principiului libertăţii economice consacrate de art. 45 din Constituţie, deoarece dispoziţiile legale atacate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate au ca finalitate, între altele, tocmai asigurarea respectării principiilor economiei de piaţă şi a libertăţii economice, prin prohibirea efectuării de operaţiuni financiare, ca acte de comerţ, de către persoane care, în virtutea funcţiilor pe care le deţin, au acces la pârghii economice şi la informaţii de natură să le confere avantaje faţă de ceilalţi participanţi la circuitul economic.
Este nefondată şi susţinerea în sensul că prin dispoziţiile legale atacate se încalcă principiul egalităţii în drepturi prevăzut de art. 16 din Constituţie, dat fiind că persoanele care se pot încadra în categoria subiectului activ al infracţiunii prevăzute de art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 sunt circumstanţiate, prin textul legii, de condiţii diferite de cele în care se află ceilalţi comercianţi, şi anume îndeplinesc funcţii incompatibile, prin natura lor, cu actele de comerţ[3].
Referitor la operaţiunile comerciale sau financiare delimităm operaţiuni de interpunere în schimb sau în circulaţie; opreratiunile valutare,de schimb valutar, licitatiile sau operatiunile in afara acestora, operaţiuni de organizare a producţiei; operatiuni financiare in executia de casa; operaţiuni conexe acestora, dar şi mandatul, gajul, operaţiunile de bursă, operaţiunile de consignaţie.
Mai amintim de Hotărârea nr. 656 din 6 octombrie 1997, privind aprobarea Clasificării activităţilor din economia naţională – CAEN[4] , care enumeră tranzacţii financiare (cumpărări, vânzări. Închirieri, subînchirieri, activităţi auxiliare), activităţi ale holdingurilor, operaţiuni cu fonduri mutuale şi alte entităţi financiare similare, activităţi de intermedieri , financiare, leasing financiar, alte activităţi de creditare , alte intermedieri financiare , activităţi de asigurări, reasigurări şi ale fondurilor private de pensii , administrarea pieţelor financiare , intermedierilor financiare , comision, agenţie, activităţi de contabilitate şi activităţi de administrare a fondurilor, audit financiar; consultanţă, management toate acestea ca operaţiuni financiare etc.
Se socotesc, de asemenea, ca fapte de comerţ orice contracte şi obligaţii dacă aparţin unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă nu rezultă contrariul din însuşi actul[5].
Operaţiunile bancare pot fi clasificate în mai multe categorii:
– operaţiuni pasive, de depozite la vedere şi la termen, în cont, cu numerar şi cu titluri,
– operaţiuni active, da acordare de credite,
– operaţiuni accesorii, de cumpărare, custodie administrare de active monetare, transferuri, clearing şi ale operaţiuni de virament, primirea de titluri în gaj sau în păstrare şi
– operaţiuni conexe, cum ar fi operaţiuni valutare, cu metale preţioase cu alte valori cu grad mare de lichiditate, plasamente, comerţul cu titluri, consultingul, garanţii, mandatări sau alte activităţi care pot fi legal asumate pe cont propriu sau în contul clienţilor[6].
Deci, din punct de vedere penal, prin operaţiuni comerciale se înţeleg faptele şi actele de comerţ în cel mai larg sens[7].
Raporturile juridice financiare pot fi grupate, în funcţie de particularităţile obiectului lor, în raporturi bugetare, raporturi fiscale, raporturi de credit public, raporturi privind emisiunea şi circulaţia bănească şi raporturi valutare[8].
Operaţiunile financiare pot privi impozitarea profitului, impozitele asupra tranzacţiilor, celelalte impozite şi taxe, operaţiunile valutare, licitaţii sau operaţiuni în afara acestora etc.
Obligaţiile legale în materia impozitelor de consumaţie (TVA sau accize) privesc organizarea şi conducerea evidenţei contabile, potrivit normelor legale, care să permită determinarea sumei impozabile, efectuarea înregistrărilor operaţiunilor impozabile ca element strict necesar determinărilor, facturări, decontări, precum şi controlul fiscal.
Dacă fapta constă în încălcarea unor atribuţii generice, ea nu atrage răspunderea prepusului. Dacă fapta constă în încălcarea unor dispoziţii exprese ale comitentului, am putea vorbi de o răspundere civilă, pentru un delict civil, la latitudinea acestuia. Dacă fapta constă în neîndeplinirea unui act ori în îndeplinirea în mod defectuos a unei atribuţii de serviciu public de către un funcţionar public, sau simplu funcţionar[9] aflat în exerciţiul acelei funcţiuni publice şi dacă, prin aceasta, cauzează o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau intereselor legale ale unei persoane ea trebuie privită ca un abuz în serviciu .
Este posibil ca faptele unui comerciant (contracte si obligaţii ale unui comerciant ), pot fi exceptate de la regimul comercial,atunci când sunt de natura civila sau daca contrariul nu rezulta din însuşi actul. Aşadar actelor subiective de comerţ legiuitorul le atribuie un caracter comercial numai daca sunt efectuate de comercianţi.
Dacă modalitatea de îndeplinire a vreunei însărcinări ne duce cu gândul la o gestiune ilicită de afaceri[10], efectuarea unor operaţiuni comerciale sau financiare se raportează la acte de intermediere sau de înlesnire a acestora, ca forme de participaţie penală, de favorizare sau tăinuire.
Gestiunea de afaceri presupune atât fapte materiale, cât şi acte juridice în folosul gerantului. Dar, de fapt, îndeplinirea vreunei însărcinări presupune mai totdeauna un acord de voinţă, chiar greu de probat, ceea ce schimbă datele problemei într-un mandat (tacit). Spunem că gestiunea este ilicită nu pentru că ar fi împotriva gerantului, ci pentru că persoana nu are dreptul să facă acte de comerţ, fiind în îndeplinirea unei funcţii, însărcinări etc. incompatibile. Fapta atrage răspunderea delictuală şi pentru că de cele mai multe ori este vorba de o conivenţă infracţională, culpa fiind şi de partea agentului economic.
Înlesnirea efectuării unor operaţiuni constă în acte de sprijinire a operaţiunilor, cu o contribuţie materială, care ajută realizarea faptei agentului economic, prin sprijinirea cauzalităţii fizice sau chiar printr-o contribuţie imaterială, doar morală, de natură a ajuta la realizarea laturii subiective, psihice a operaţiunilor agentului economic privat.
Constituie o contribuţie materială crearea condiţiilor favorabile săvârşirii operaţiunilor comerciale sau financiare, efectuarea de acte pentru înlăturarea unor obstacole materiale în vederea acţiunii principale, contribuţia trebuind să fie efectivă. Se consideră efectivă contribuţia materială dată, chiar dacă ea nu a fost folosită la săvârşirea faptei, fiindcă orice contribuţie materială are indirect şi rolul de contribuţie morală, prin aceea că a întărit hotărârea autorului de a săvârşi fapta. Fără o contribuţie materială, tentativa de complicitate nu are cum să fie pedepsită. În acest sens credem că trebuie citit art. 15 din Legea nr. 78/2000[11].
Un oficial public este în conflict de interese atunci când, în virtutea funcției publice pe care o ocupă ia o decizie sau participă la luarea unei decizii cu privire la care are și un interes personal. Recomandarea 10/2000 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei include o definiție a conflictului de interese pentru funcționarii publici în articolul 13: Conflictul de interese apare atunci când funcționarul public are un interes personal care influențează sau pare să influențeze îndeplinirea atribuțiilor sale oficiale cu imparțialitate și obiectivitate. Interesele private ale funcționarului public pot include un beneficiu pentru sine sau pentru familia sa, pentru rudele sale apropiate, pentru prieteni, pentru persoane sau organizații cu care funcționarul public a avut relații politice sau de afaceri. Interesul personal se poate referi și la orice datorii pe care funcționarul public le are față de persoanele enumerate mai sus[12] .
Articolul 301(1) C. pen. incriminează conflictul de interese ca fiind fapta funcţionarului public[13] care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Alineatul (2) exclude cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative.
Acţiunea (inacţiunea) făptuitorului în cazul art.12 trebuie să constituie sine qua non un contraechivalent al conduitei sale lipsite de probitate în desfăşurarea competenţei acordate. Reciproca acesteia fapte trebuie să îmbrace caracterul unei plăţi sau a unei răsplătiri în vederea efectuării unui anume act perfect determinat, şi nu în general, după cum lipsa raportului de legătură, de retribuire poate caracteriza o altă infracţiune, cum ar fi, de exemplu, un abuz în serviciu în contra intereselor persoanelor, respectiv, a intereselor publice.
Banii sau celelalte foloase primite, pretinse ori promise trebuie să fie necuvenite, adică legal nedatorate, să aibă caracter de retribuţie, întrucât invocarea unui alt titlu atrage calificarea de abuz în serviciu [14].
Acţiunea (inacţiunea) făptuitorului trebuie să constituie sine qua non un contraechivalent al conduitei sale lipsite de probitate. Reciproca acesteia trebuie să aibă caracterul unei plăţi sau a unei răsplătiri în vederea efectuării unui anume act perfect determinat, şi nu în general. Chiar dacă legea permite un avantaj patrimonial indirect, acesta trebuie să profite tot făptuitorului, deşi în chip mediat. Fără existenţa unei asemenea proporţii, fapta nu este caracterizată penal (daruri ocazionale, expresia unor sentimente de recunoştinţă ori respect personal – cf art. 4 alin. (1) din lege), după cum lipsa raportului de legătură, de retribuire poate caracteriza o altă infracţiune, cum ar fi, de exemplu, un abuz în serviciu.
Atunci când legea vorbeşte de foloase necuvenite ea se referă la sensul de drept comun al sintagmei, în accepţiunea dreptului penal român; iar aceste foloase pot fi directe sau indirecte, dar fără a se renunţa la caracterul de plată a prestaţiei funcţionarului. Sensul de folos „indirect” se referă la persoane interpuse, dar tot în ideea exact a recompensării actului făptuitorului, cum ar fi un dar făcut soţiei funcţionarului şi nerestituit[15], reparaţii, zugrăveli, efectuarea de lucrări în favoarea făptuitorului sau acoliţilor săi, aceştia putând fi o rudă, un prieten sau chiar o persoană juridică indicate de făptuitor. Cel ce îndreaptă spre aceştia folosul necuvenit este făptuitorul din voinţa sa, şi nu plătitorul favorului care trebuie să fie mereu altul decât beneficiarul plăţii necuvenite. La rândul său, această persoană va beneficia întotdeauna de celelalte avantaje astfel cumpărate în contrapartidă.
Grupul Multidisciplinar privind Corupţia (G. M. C.), înfiinţat în iunie 1994 de către Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, a adoptat provizoriu următoarea definiţie: „Corupţia cuprinde comisioanele oculte şi toate celelalte conduite care implică persoane învestite cu funcţii publice sau private, care şi-au încălcat obligaţiile care decurg din calitatea lor de funcţionar public, de angajat privat, de agent independent sau dintr-o altă relaţie de acest gen, în vederea obţinerii de avantaje ilicite, indiferent de ce natură, pentru sine sau pentru alţii.”[16]
Sensul de folos „indirect” se referă la persoane interpuse, dar tot în ideea exact a recompensării actului făptuitorului, cum ar fi un dar făcut soţiei funcţionarului şi nerestituit[17], reparaţii, zugrăveli, efectuarea de lucrări în favoarea făptuitorului sau acoliţilor săi, aceştia putând fi o rudă, un prieten sau chiar o persoană juridică. Cel ce îndreaptă spre aceştia folosul necuvenit este făptuitorul din voinţa sa, şi nu plătitorul favorului care trebuie să fie mereu altul decât beneficiarul plăţii necuvenite. La rândul său, această persoană va beneficia întotdeauna de celelalte avantaje astfel cumpărate în contrapartidă.
Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei din 31 octombrie 2003 impune statelor incriminarea unei largi game de acte de corupţie, chiar dacă acestea nu sunt considerate ca drept delicte în baza dreptului intern. Astfel, Convenţia cheamă statele să incrimineze ca fapte de corupţie deturnarea fondurilor publice, spălarea produselor actelor de corupţie şi obstrucţionarea justiţiei.
Capitolul III al Convenţiei ONU determină caracteristicile corupţiei săvârşite referitor la agenţi publici naţionali (art. 15), agenţi publici străini şi funcţionari ai organizaţiilor internaţionale publice (art. 16), ca fiind fapta săvârşită cu intenţie, de a promite, de a oferi sau de a acorda funcţionarului public, direct sau indirect, un folos pentru sine sau pentru altul pentru a îndeplini sau nu un act în exerciţiul funcţiilor sale oficiale.
Convenţia referitoare la protecţia intereselor financiare ale C.E. şi protocoalele adiţionale[18], cheamă statele să ia măsuri eficace împotriva deturnării fondurilor comunitare.
În protocolul anexă este definită corupţia pasivă ca fiind fapta săvârşită cu intenţie de către un funcţionar, direct sau indirect, de a pretinde sau a primi foloase de orice natură pentru sine sau pentru altul sau de a nu le refuza, pentru a îndeplini sau nu, într-un mod contrar îndatoririlor sale oficiale, un act în exerciţiul acestei funcţii şi care putând aduce atingerea intereselor financiare comunitare.
Mai apoi, în articolul următor (art. 3) se defineşte corupţia activă ca fiind fapta săvârşită cu intenţie, constând în promisiunea sau în darea, direct sau indirect, a unui avantaj, de orice natură, unui funcţionar, pentru sine sau pentru altul, în scopul de a îndeplini sau nu într-un mod contrar îndatoririle sale de serviciu, aducând prin aceasta atingere intereselor financiare comunitare.
În acord cu întreaga doctrină, prin expresia ”pentru altul” legiuitorul a înțeles să incrimineze și o destinație colaterală, deviată a foloaselor, de exemplu, un dar făcut soției funcționarului, subiect al infracțiunii, și nerestituit[19]. Întotdeauna există această relație de cauzalitate, există o contraprestație, o recompensare personală, ca un contraechivalent al conduitei sale, o plată proprie, și nu un folos căpătat de un terț.
Sintagma “pentru sine sau pentru altul” este folosită în art. 207 – Şantajul ( vezi şi Curtea Constituţională, Decizia nr.73 din 7 martie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2002), art. 213 -Proxenetismul, art. 244 – Înşelăciunea, ( vezi şi Curtea Constituţională, Decizia nr.173 din 4 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 21 decembrie 1999, Curtea Constituţională, Decizia nr.50 din 14 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 25 februarie 2002), art. 245 – Înşelăciunea privind asigurările, art. 247 – Exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile ( unde se constituie sau se transmite, pentru sine sau pentru altul, adică oricui, un drept real ori de creanţă de valoare vădit disproporţionată), art. 249 – Frauda informatică, art. 326 – Falsul în declaraţii.
Conflictul de interese (fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obţinut, direct sau indirect, un folos patrimonial, pentru sine, pentru soţul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură) definește un cadru separat și limitat al acestei sintagme, ca nou incriminare introdusă prin Legea nr, 278/2006 (echivalentul noului art. 301). Noua limitare nu a schimbat sensul general acordat sintagmei.
Ca atare, în consens cu toată doctrina de până astăzi, dacă prin direct/indirect faptele se limitau la un interpus, la o activitate de intermediere, pentru sine sau pentru altul desemnează, logic, un folos/retribuție necuvenite legate de persoana subiectului activ al infracțiunii – de ex. pentru soțul său ori pentru o rudă sau prieten și chiar pentru o asociație, se înțelege, legată în orice fel, raportată la subiectul activ[20] Introducerea conflictului de interese nu avea cum să modifice reglementarea anterioară.
Potrivit art.79 al Legii 161/19.04.2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei[21] , funcţionarul public este în conflict de interese dacă se află în una dintre următoarele situaţii:
a) este chemat să rezolve cereri, să ia decizii sau să participe la luarea deciziilor cu privire la persoane fizice şi juridice cu care are relaţii cu caracter patrimonial;
b) participă în cadrul aceleiaşi comisii, constituite conform legii, cu funcţionari publici care au calitatea de soţ sau rudă de gradul I;
c) interesele sale patrimoniale, ale soţului sau rudelor sale de gradul I pot influenţa deciziile pe care trebuie să le ia în exercitarea funcţiei publice.
În cazul existenţei unui conflict de interese, funcţionarul public este obligat să se abţină de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea la luarea unei decizii şi să-l informeze de îndată pe şeful ierarhic căruia îi este subordonat direct. Acesta este obligat să ia măsurile care se impun pentru exercitarea cu imparţialitate a funcţiei publice, în termen de cel mult 3 zile de la data luării la cunoştinţă .
Incompatibilităţile privind demnităţile publice şi funcţiile publice sunt cele reglementate de Constituţie, de legea aplicabilă autorităţii sau instituţiei publice în care persoanele ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică îşi desfăşoară activitatea, precum şi de dispoziţiile prezentului titlu (Art. 80 al legii).
Răspunderea membrilor organelor persoanei juridice este reglementată prin art. 220 din Codul civil .
Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor şi a altor persoane care au acţionat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice de către aceştia prin încălcarea îndatoririlor stabilite în sarcina lor, aparţine, în numele persoanei juridice, organului de conducere competent, care va decide cu majoritatea cerută de lege, iar în lipsă, cu majoritatea cerută de prevederile statutare.
[1] Publicată în Monitorul oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, modificată prin L. nr. 187 din 24.10.2012 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12.11.2012 şi prin L. nr. 255 din 19.07.2013 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14.08.2013.
[2] Cf art. 11 din lege.
[3] Curtea Constituţională, DECIZIA nr. 454 din 28 octombrie 2004 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 12 lit. a) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 10 ianuarie 2005, idem, DECIZIA nr. 1.443 din 4 noiembrie 2010 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 20 din 10 ianuarie 2011, DECIZIA Nr. 888 din 16 octombrie 2007 , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 770 din 14 noiembrie 2007
[4] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 301 din 05 noiembrie 1997, modificată prin O. nr. 337 din 20.04.2007 publicat în M.Of. nr. 293 din 03.05.2007, Rectificarea publicată în M. Of. Nr. 403 din 29.05.2008.
[5] I. Turcu, Dreptul afacerilor, Editura Chemarea, Iaşi, 1992, p. 15; referitor la distincţia fapte, acte sau operaţiuni de comerţ, vezi şi R. Petrescu, Drept comercial român, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1996, p. 22.
[6] I. Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare, Lumina Lex, Bucureşti,,Bucureşti,, Bucureşti, 1994, p. 84
[7] Subliniem totuşi utilizarea unui sens restrâns al noţiunii:operaţiuni de bancă şi de schimb, operaţiunile de mijlocire (în afacerile comerciale), operaţiuni cambiale, operaţiuni maritime. Contul curent şi cecul se prezumă a nu fi considerate ca fapte de comerţ (în ceea ce îi priveşte pe necomercianţi), cu excepţia situaţiilor când ele au o cauză comercială. Mai trebuie să spunem că deosebirea dintre un fapt de comerţ şi unul civil constă în caracterul de speculă care trebuie să existe la baza oricărui act de comerţ, precum şi în specialitatea comerţului. Cu privire la definirea comerciantului a se vedea şi R. Petrescu,op. cit, p. 64.
[8] I. Condor, Drept financiar, R.A. „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1994, p. 54.
[9] Sau persoane care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciu comandat (cf art.308 C.pen,).
[10] Ca fapt juridic licit, cf art. 1330 C. civ. Gestionarul gerant acţionează cu diligenţa unui bun proprietar, ca şi cum ar administra propriile bunuri; în civil poate ajunge să răspundă chiar pentru cea mai uşoară culpă (art. 1338 C. civ. ).
[11] V. Dongoroz, Participaţia, în „Explicaţii teoretice…”, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti, 1969, p. 206.
[12] Recommendation No. R (2000) 10 of the Committee of Ministers to Member states on codes of conduct for public officials, https://wcd.coe.int, Ghid privind incompatibilitatile si conflictele de interese , www.romaniacurata.ro.
[13] Sau orice persoană care exercită, permanent sau temporar, cu sau fără remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciu comandat (cf art.308 C.pen,).
[14] Există opinia că fapta va constituie abuz dacă motivarea destinaţiei şi chiar destinaţia efectivă nu va fi în folos propriu, ci al unităţii (D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „R.R.D.” nr. 1/1987, p. 43). Argumentul este acela al lipsei laturii subiective. În acelaşi sens, O. Loghin, T. Toader, Drept penal român, Ed. Şansa, Bucureşti, ed. 1996, p. 336.
[15] Persoana interpusă poate fi, după caz, complice sau instigator. S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român”, vol. IV, Partea specială, de V. Dongoroz ş.a., Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 149. În afara îndatoririlor de serviciu, o faptă – care altminteri ar fi o luare de mită -, poate primi încadrarea juridică de trafic de influenţă sau înşelăciune etc.
[16] D.Ciuncan, Prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție (Legea nr.78/2000), Ed. Universul Juridic, București, 2009, pp.368 sqq. Exista opinia că fapta constituia abuz dacă motivarea destinaţiei şi chiar destinaţia efectivă nu va fi în folos propriu, ci al unităţii, persoanei juridice , deşi „un altul” (D. Ciuncan, Criterii distinctive la unele infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „R.R.D.” nr. 1/1987, p. 43). Vezi şi Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, Decizia nr.965 din 26 februarie 2003 (Dosar nr. 4770/2000), în D. Ciuncan, Jurisprudenţă şi doctrină penală în materia corupţiei, p. 500 sqq.
[17] Persoana interpusă poate fi, în acest caz, complice sau instigator. S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român, ”, vol. IV, Partea specială, de V. Dongoroz ş. a., Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 149. În afara îndatoririlor de serviciu o faptă, care altminteri ar fi o luare de mită, poate primi încadrarea juridică de trafic de influenţă sau înşelăciune etc.
[18] Publicată în Journal officiel des Communautes europeennes, 27 noiembrie 1995, nr. C.316/49 sqq.
[19] S. Kahane, Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, în „Explicaţii teoretice ale Codului penal român, ”, vol. IV, ed.a.II-a, Ed. Academiei, Ed. All Beck, București, 2003, p. 130.
[20] S. Kahane, în Explicații teoretice, vol. IV, 1972, p. 155, Gh. Dărîngă, D. Lucinescu, în “Codul penal, comentat și adnotat“ , Partea specială, vol. II, 1977, p. 102 C. Duvac, în Gh. Diaconescu, Tratat de drept penal, Parte specială, C. H. Beck, 2009, p. 478, D. Ciuncan, Prevenirea, descoperirea și saqncționarea faptelor de corupție, Universul Juridic, 2009, p. 294). Caracterul de necuvenit vine de la caracterul de retribuție pentru funcționar, de folos necuvenit ( S. Kahane, în Explicații teoretice, vol. IV, 1972, p. 154, Boroi, Drept penal, p. 375, Laura Codruța Lascu, Corupția și crima organizată, Alma Mater, 2002, p. 76, D. Ciuncan, Prevenirea, p. 266 etc.,etc.
[21] , publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003, modificată prin L. nr. 187 din 24.10.2012 Publicată în M.Of. nr. 757 din 12.11.2012, L. nr. 255 din 19.07.2013 Publicată în M.Of. nr. 515 din 14.08.2013
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.