EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE

Reglementările privind executarea hotărârilor penale din Codul nou de procedură penală au în vedere și dispoziţiile noului Cod penal, înscriindu-se astfel într-un tot unitar şi conţinând trimiteri la elementele de noutate introduse în partea generală a acestui cod. Astfel, s-a avut în vedere, pe de o parte, introducerea instituţiilor nou reglementate în textele noului Cod penal – spre exemplu, pedeapsa complementară a afişării sau publicării hotărârii de condamnare (art.  145 din Codul penal ), amânarea aplicării pedepsei (art.  83-90), înlocuirea pedepsei amenzii cu munca în folosul comunităţii., iar pe de altă parte, eliminarea instituţiilor care nu îşi au corespondent în noul cod penal ori care nu mai sunt funcţionale – spre exemplu, dispoziţiile referitoare la executarea pedepsei la locul de muncă ori cele referitoare la executarea pedepsei de către militari, înlocuirea răspunderii penale.

În materia măsurilor de siguranţă cu caracter medical nu mai sunt cuprinde acele dispoziţii din Codul de procedură penală anterior care nu erau compatibile cu legislaţia în vigoare în domeniu ori cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, şi care constituiau o intruziune nejustificată a instanţei în prescrierea unui tratament medical de către specialişti.

În aceeaşi ordine de idei, s-a încercat menţinerea unui echilibru între respectarea drepturilor persoanelor condamnate ori cu privire la care organele judiciare au dispus luarea unor măsuri şi necesitatea simplificării şi accelerării procedurilor. În acest sens, s-a avut în vedere împrejurarea introducerea căii de atac a contestaţiei ce se judecă de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea precum şi modificările intervenite în materia competenţei, astfel încât acestea să capete eficienţă şi în faza de executare a hotărârilor. Tot astfel, s-a renunţat la unele dispoziţii care confereau competenţă alternativă mai multor instanţe, în mod nejustificat,  păstrându-se competenţa exclusivă a unor instanţe, în aşa fel încât să nu se impună transportul persoanelor private de libertate de la locul de detenţie la instanţe aflate în altă circumscripţie teritorială.

Pentru găsirea unor soluţii de creştere a gradului de celeritate a judecăţii,    – judecători delegaţi cu supravegherea privării de libertate,  –  rolul acestora este de a asigura respectarea drepturilor condamnaţilor în locurile de detenţie, iar nu de a soluţiona cereri privind executarea, cu atât mai mult cu cât în locurile de detenţie nu se poate asigura publicitatea ori contradictorialitatea şedinţei de judecată. Din acest punct de vedere s-a ajuns la concluzia că instanţa de judecată este singura în măsură să asigure condiţiile necesare soluţionării situaţiilor ivite în cursul executării, cu respectarea principiilor şi dreptului la un proces echitabil.

Dispoziţii care nu mai corespund realităţilor practice, cum este cea privind amânarea sau întreruperea executării pedepsei pentru motive familiale.

Referitor la separarea funcţiilor judiciare , în  art. 3 din cod se arată  că în procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare:

• funcţia de urmărire penală;
• funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală;
• funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată;
• funcţia de judecată.

Activitatea propriu-zisă de executare a pedepselor și a altor măsuri penale se situează în afara procesului penal, constituind dreptul penal execuțional. Își vor găsi aplicare normele dreptului financiar, fiscal, administrativ.    Punerea în executare, modalitățile efective nu fac parte din procesul penal,  dar procedura executării hotărârilor penale definitive, proceduri jurisdicționale în vederea realizării executării hotărârilor penale definitive  reprezintă totuși ultima fază a procesului penal[1]. Amintim că acțiunea penală,  deși stinsă hotărârea penală definitivă,   și hotărârile nedefinitive sunt executorii atunci când legea dispune aceasta. Această fază  implică acte procesuale penale, dar acțiunea penală este stinsă.  De aici decurg mai multe consecințe.

În desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia funcţiei de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală,  care este compatibilă cu funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată.  Cu distincția între  funcții și faze, se pune întrebarea dacă judecătorul delegat poate exercita celelalte funcţii judiciare, cu excepţia.  .  .

Cum singura excepție este aceea a funcţiei de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală,  care este compatibilă cu funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau ne trimiterii în judecată, nu vedem alte limitări[2].

Înlocuirea pedepsei amenzii cu prestarea unei munci neremunerate
în folosul comunităţii   se dispune  raportându-ne la art. 64 alin. (1) din Codul penal.  După părerea noastră orice muncă în folosul comunităţii   trebuie remunerată, scăzându-se mai apoi  valoarea amenzii neexecutate, care se face venit la bugetul de stat sau eventuale ”cheltuieli de gestiune” care se face venit la bugetul instituției penitenciare.  Orice muncă impusă în mod normal în baza art.  4 alin.  (3) lit.  a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în cazul nostru raportat la art.  5 CEDH) nu se referă la pedeapsa prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii.  În mod normal orice deținut desfășoară activități administrative firești.  Orice altă muncă trebuie remunerată.  Încercăm să facem trimitere și la Convenţia O.  I.  M.   nr. 29 din 28/6/1930 privind munca forţată sau obligatorie[3].

Menționăm că deși ne aflăm dans un état de “servitude” totuşi  termenul “muncă forţată sau obligatorie” nu va cuprinde, în sensul acestei convenţii, printre  altele orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunţate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiţia ca această muncă sau serviciu să fie executat sub supravegherea şi controlul autorităţilor publice şi ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziţia unor particulari, societăţi sau unor persoane morale private[4] .

Articolul 10 din convenție arată că munca forţată sau obligatorie cerută ca impozit şi munca forţată sau obligatorie impusă pentru lucrări de interes public de către şefii care exercită funcţiuni administrative vor trebui să fie, treptat, desfiinţate.

Chiar în condiții de  muncă forţată sau obligatorie, ea trebuie remunerată.   Orele normale de muncă ale oricărei persoane constrânsă la muncă forţată sau obligatorie vor trebui să fie aceleaşi ca orele obişnuite pentru munca liberă, iar orele de muncă efectuate peste durata normală vor trebui să fie remunerate după aceleaşi tarife ca cele folosite pentru orele suplimentare ale muncitorilor liberi.  Cu atât mai mult, pentru munca art. 64 alin. (1) din Codul penal.

Dispozițiile de procedură trebuie aplicate odată cu cele penale.  Ar fi inadmisibil ca   data care va fi stabilită prin legea de punere în aplicare a unui cod să difere de a celuilalt sau de a Legii de executare a pedepselor.

Reiterăm observațiile de mai sus și cu privire la înlocuirea muncii neremunerate în folosul comunităţii cu închisoarea .

Referitor la   interzicerea străinului de a se afla pe teritoriul României , când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, se face menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii ca la data liberării condamnatul să fie predat organului de poliţie, care va proceda la îndepărtarea sa de pe teritoriul României.

Dacă pedeapsa complementară nu însoţeşte pedeapsa închisorii, comunicarea se face organului de poliţie, imediat ce hotărârea a rămas definitivă.

În vederea punerii în executare a pedepsei interzicerii străinului de a se afla pe teritoriul României, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.

Părerea noastră este că asemenea dispoziții ” să fie predat”, ” va proceda la îndepărtarea sa”, ” poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia” nu își găsesc echivalent în Codul penal,  care  vorbește de dreptul străinului de a se afla pe teritoriul  României.  Se încalcă un drept fundamental al unei   persoane.  Fără o dispoziție penală legală, dată în baza Codului penal, activitatea unui organul de poliţie devine absolut abuzivă. Era mult mai normal să se prevadă un termen 24-48 de ore în care persoana condamnată, pe cheltuiala sa, să ducă la îndeplinire hotărârea de condamnare.  Neexecutarea cădea sub sancțiunea penală prevăzută în art. 288 din Codul penal [5].

Neexecutarea sancţiunilor penale   este incriminată în art. 288, fiind sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare ori accesorii sau a măsurii de siguranţă prevăzute în art. 108 lit. b) şi lit. c), de către persoana fizică faţă de care s-au dispus aceste sancţiuni, și se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.

Ca ultimă remarcă, se putea dispune și cu privire la punerii în executare a unei pedepse accesorii .

Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul de expertiză medico-legală autorităţii de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură. Autoritatea de sănătate publică va comunica de îndată persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical unitatea sanitară la care urmează să efectueze tratamentul.

Instanţa de executare comunică persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care urmează să i se efectueze tratamentul, atrăgându-i-se atenţia că în caz de nerespectare a măsurii luate se va dispune internarea medicală.

În cazul în care obligarea la tratament medical însoţeşte pedeapsa închisorii ori a detenţiunii pe viaţă sau priveşte o persoană aflată în stare de deţinere, comunicarea   se face administraţiei locului de deţinere.  Dacă dispoziția administrativă poate fi impusă, prin bunăvoința unei colaborări administrative cu penitenciarele, nu vedem cum se pot impune obligații unui terț care nu a figurat în procesul penal (și ne referim la Autoritatea de sănătate publică).

Pe de altă parte , observăm că se instituie o obligație penală de înlocuire a unei măsuri de siguranţă (a obligării la tratament medical) cu o alta (internarea medicală) printr-o normă de procedură, și nu de fond (în Codul penal ).  Art. 569  din Codul nou de procedură penală arată clar că măsura de siguranţă a internării medicale trebuie luată numai printr-o hotărâre definitivă și se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul de expertiză medico-legală autorităţii de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură. Măsura de siguranţă a internării medicale nu se poate lua printr-o simplă scrisoare de amenințare.

Măsura de siguranţă a internării medicale luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul de expertiză medico-legală autorităţii de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură.

Judecătorul delegat cu executarea care funcţionează la instanţa de executare comunică judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară la care s-a făcut internarea data la care aceasta s-a efectuat, în vederea luării în supraveghere.

După primirea comunicării, judecătorul delegat cu executarea de la judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară verifică periodic, dar nu mai târziu de 12 luni, dacă internarea medicală mai este necesară. În acest scop, judecătorul delegat cu executarea dispune efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura internării medicale şi, după primirea acesteia, sesizează judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară pentru a dispune asupra menţinerii, înlocuirii sau încetării măsurii.

Potrivit fostului art. 432 alin.  (4) din Codul de procedură penală anterior,după primirea comunicării, judecătorul delegat al judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni, dacă internarea medicală mai este necesară. În acest scop, judecătorul delegat dispune efectuarea unui raport medico-legal cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura internării medicale şi, după primirea acestuia, sesizează judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară pentru a dispune asupra menţinerii, înlocuirii sau încetării măsurii ( alineatele (2) – (4) fuseseră introduse prin Legea nr. 356/2006.).

Remarca noastră se referă la imperativul celerității, precum și dreptul fundamental la libertate[6].

Dispoziţia hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals în totul sau în parte se execută sau se pune în executare de către judecătorul delegat cu executarea.

Când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui, se face menţiune despre aceasta pe fiecare pagină, iar în caz de anulare parţială, numai pe paginile care conţin falsul.

Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei.

În cazul în care este necesar ca despre înscrisul declarat fals să se facă menţiune în scriptele unei instituţii publice, i se trimite acesteia o copie de pe hotărâre.

În situaţia în care, din orice motive, înscrisul falsificat nu se află, în original, la dosar, instanţa va trimite o copie de pe hotărâre instituţiilor publice care deţin o copie a acestuia sau care deţin înregistrarea unor menţiuni cu privire la acesta.

Dacă dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile, credem că s-ar fi cuvenit ca și dispoziţia hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals să se execută sau să se pune în executare tot  potrivit legii civile.

De exemplu, potrivit  art. 505 din Codul nou de procedură civilă termenul de revizuire în civil este de o lună şi se va socoti, printre altele, în cazurile prevăzute la art. 503 alin. (1) pct. 3 din Codul nou de procedură civilă , din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale. În lipsa unei astfel de hotărâri, termenul curge de la data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora.  Sau, după cum suspendarea executării este obligatorie şi cauţiunea nu este necesară dacă, printre altele  înscrisul care se execută a fost declarat fals printr-o hotărâre judecătorească dată în primă instanţă ( art.  708 alin.  2 din Codul nou de procedură civilă).  Vor apărea complicații practice ce se  vor dezamorsa la nivelul jurisprudenței[7].

CONTROLUL JUDECĂTORESC AL ÎNCEPERII EXECUTĂRII SILITE

Articolul 373 Cod de procedură civilă arată că hotărârile se vor executa prin mijlocirea primei instanţe. În cazul în care prima instanţă este o curte de apel, hotărârea se execută prin mijlocirea tribunalului din localitatea în care îşi are sediul curtea de apel.

Cererea de executare se va face:

a) în cazul hotărârilor rămase definitive şi irevocabile, la prima instanţă;

b) în celelalte cazuri, la instanţa care a pronunţat ultima hotărâre asupra fondului; aceasta va trimite cererea, împreună cu hotărârea pentru învestire şi executare, la prima instanţă.

Executarea se îndeplineşte prin executorii judecătoreşti.

În cazurile prevăzute de lege, precum şi atunci când executorul judecătoresc consideră necesar, organele de poliţie sunt obligate să-i acorde concursul la efectuarea executării silite.

Articolul a fost completat prin Legea nr. 219/2005, Legea nr. 202/2010, Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000, Legea nr. 459/2006, Legea nr. 202/2010, Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000 și Ordonanţa de urgenţă nr. 42/2009.

Legea nr. 459/2006 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 994 din 13 decembrie 2006) a modificat şi completat Codul de procedură civilă (pct. 6), astfel încât alineatul 3 al articolului 371¹ va avea următorul cuprins:

„Executarea silită are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlu executoriu, achitarea dobânzilor, penalităţilor sau a altor sume, acordate potrivit legii prin acesta, precum şi a cheltuielilor de executare.”

Având în vedere că prin Decizia nr. 458 din 31 martie 2009 Curtea Constituţională a constatat, pe de o parte, neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 373¹ Cod de procedură civilă, aşa cum au fost modificate prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006, iar pe de altă parte, că reglementarea anterioară cuprinsă la art. 373¹ din acelaşi cod – care instituia controlul judecătoresc al începerii executării silite – a constituit o garanţie adecvată şi eficientă a dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate în procedura de executare silită, ţinând seama de necesitatea limitării de îndată a efectului juridic imediat al deciziei sus-menţionate – suspendarea de drept a dispoziţiilor art. 373¹ Cod de procedură civilă – şi evitarea unei perioade de vid legislativ, ce ar putea avea drept consecinţă naşterea unei practici (jurisprudenţiale şi execuţionale) neunitare, având în vedere că neadoptarea de urgenţă a unor măsuri de ordin legislativ vizând reglementarea condiţiilor de începere a procedurii de executare silită constituie o situaţie extraordinară a cărei reglementare nu poate fi amânată, în temeiul art. 115 alin. (4) din Constituţia României, republicată, Guvernul României a adoptat Ordonanţa de urgenţă nr. 42 din 6 mai 2009 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 15 mai 2009). Ca atare, Codul de procedură civilă, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică astfel încât articolul 373¹ prevede că cererea de executare silită, însoţită de titlul executoriu, se depune la executorul judecătoresc, dacă legea nu prevede altfel. Acesta, de îndată, va solicita instanţei de executare încuviinţarea executării silite, înaintându-i în copie cererea de executare şi titlul respectiv.

Asupra cererii de încuviinţare, preşedintele instanţei de executare se pronunţă prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Încheierea de încuviinţare a cererii de executare silită nu este supusă niciunei căi de atac. Încheierea prin care se respinge cererea de încuviinţare a executării silite poate fi atacată cu recurs numai de către creditor, în termen de 5 zile de la comunicare.

După încuviinţarea cererii potrivit alin. (2), la instanţa de executare se va alcătui un dosar privind executarea, la care executorul judecătoresc este obligat să depună câte un exemplar al fiecărui act de executare, în termen de 48 de ore de la efectuarea acestuia.

În tot cursul executării, executorul judecătoresc este obligat să aibă rol activ, stăruind, prin toate mijloacele admise de lege, pentru realizarea integrală şi cu celeritate a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, cu respectarea dispoziţiilor legii, a drepturilor părţilor şi ale altor persoane interesate.

Dacă socoteşte că este în interesul executării, executorul judecătoresc îl va putea invita pe debitor pentru a-i cere, în scris, în condiţiile legii, lămuriri în legătură cu veniturile şi bunurile sale asupra cărora se poate efectua executarea, cu arătarea locului unde se află acestea, precum şi pentru a-l determina să execute de bunăvoie obligaţia sa, arătându-i consecinţele la care s-ar expune în cazul executării silite.

Refuzul nejustificat al debitorului de a se prezenta ori de a da lămuririle necesare, precum şi darea de informaţii incomplete ori eronate atrag răspunderea acestuia pentru toate prejudiciile cauzate, precum şi aplicarea sancţiunii prevăzute de art. 108² alin. (2), dacă fapta nu întruneşte elementele constitutive ale unei fapte prevăzute de legea penală.

În situaţia prevăzută de art. 371⁷ alin. (1), executorul judecătoresc este dator să pună în vedere părţii să îşi îndeplinească de îndată obligaţia de avansare a cheltuielilor de executare.”

Conform pct. 2 din ordonanță, la articolul 402, alineatul 1 va avea următorul cuprins: „art. 402. – Contestaţia la executare se judecă cu procedura prevăzută pentru judecata în primă instanţă, care se aplică în mod corespunzător. Părţile vor fi citate în termen scurt, iar judecarea contestaţiei se face de urgenţă şi cu precădere.”

Textul este atacat, iar Curtea Constituțională se pronunță prin Decizia nr. 1644 din 10/12/2009 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 10 februarie 2010): prin Adresa nr. 9.790 din 12 octombrie 2009, Curtea Constituţională a fost sesizată direct de către Avocatul Poporului, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 42/2009 pentru modificarea Codului de procedură civilă.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Avocatul Poporului susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate sunt neconstituţionale, deoarece nu instituie un termen pentru soluţionarea cererii privind încuviinţarea executării silite, fiind astfel încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. Aprecierea caracterului rezonabil al termenului se face în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, care pot fi: complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, comportamentul autorităţilor publice, dificultatea probelor, claritatea regulii de drept aplicabile. Aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, termenul rezonabil exprimă realitatea că justiţia nu trebuie realizată cu întârzieri care să compromită eficienţa şi credibilitatea sa (cauzele Moreira de Azevedo contra Portugaliei, 1990, şi H. Contra Franţei, 1989). Această idee este „de mult exprimată în două adagii, frecvent utilizate, «justice delayed, justice denied» şi «justice retive, justice fautive». De aceea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se subliniază că revine statelor părţi la Convenţie obligaţia să-şi organizeze sistemul juridic de o aşa manieră, încât instanţele să poată garanta dreptul oricărei persoane de a obţine o hotărâre judecătorească în materie civilă, într-un termen rezonabil”[8].

Totodată, Avocatul Poporului apreciază că, în absenţa unui termen în care instanţa de judecată trebuie să se pronunţe asupra cererii de încuviinţare a executării silite, normele de lege criticate generează întârzieri nejustificate ale procesului civil, or, executarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie considerată ca făcând parte integrantă din „proces” în sensul art. 6 din Convenţie (a se vedea cauzele Societatea Comercială Ruxandra Trading împotriva României, 2007, şi Hornsby c. Greciei, 1997). Dispoziţiile de lege criticate au consecinţe negative asupra valorificării intereselor părţilor procesului civil, spre exemplu termene îndelungate de soluţionare a cererilor de încuviinţare silită (3-5 luni), amânarea recuperării creanţei creditorului, prejudicierea creditorilor, iar, în asemenea condiţii, dreptul creditorilor devine unul teoretic şi iluzoriu, deoarece nu beneficiază de o protecţie jurisdicţională concretă şi efectivă. Potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 631/2007, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, „dreptul la un tribunal ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o decizie judiciară definitivă şi obligatorie să rămână inoperantă, în detrimentul unei părţi” (Cauza Hornsby c. Greciei, 1997).

Mai mult, instituirea termenelor procesuale serveşte unei mai bune administrări a justiţiei, precum şi necesităţii aplicării şi respectării drepturilor şi garanţiilor procesuale ale părţilor, în timp ce lipsa acestor termene creează o stare de insecuritate a circuitului civil, contrară dreptului la un proces echitabil, judecat într-un termen rezonabil. Legiuitorul a instituit termene scurte în anumite materii [a se vedea, cu titlu de exemplu, dispoziţiile art. 9¹ alin. (6) din Legea nr. 35/2008 şi art. 39 din Legea nr. 67/2004], iar prin reglementarea unor termene scurte şi în materia încuviinţării executării silite s-ar evita prejudicierea unor interese de ordin public sau privat. Această soluţie se regăseşte în propunerile Comisiei de redactare a proiectului noului Cod de procedură civilă, la art. 644¹ alin. (2), potrivit căruia „Cererea de încuviinţare a executării silite se soluţionează de instanţă, în termen de maximum 3 zile de la înregistrarea acestuia la judecătorie, prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor”.

În final, autorul excepţiei arată că plasarea executării silite sub controlul instanţei de judecată încă de la începutul procedurii de executare reprezintă de fapt o revenire la prevederile Codului de procedură civilă, în forma anterioară modificării prin Legea nr. 459/2006, formă legislativă apreciată în doctrină[9] ca fiind conformă exigenţelor dreptului la un proces echitabil. Totodată, arată că, prin Decizia nr. 458/2009, Curtea Constituţională se depărtează de jurisprudenţa sa anterioară (deciziile nr. 631/2007 şi nr. 1.339/2008) şi că nicio hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului nu pretinde ca executarea silită să se facă cu încuviinţarea instanţei de judecată.

Curtea reţine că dispoziţiile criticate Cod de procedură civilă, introduse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 42/2009, reglementează o procedură necontencioasă de încuviinţare a executării silite, încuviinţare asupra căreia preşedintele instanţei de executare se pronunţă prin încheiere dată în camera de consiliu, fără citarea părţilor.

Aceste dispoziţii au fost reintroduse în Codul de procedură civilă, ca urmare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 458 din 31 martie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2009. Prin această decizie, Curtea Constituţională a constatat, pe de o parte, neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 373¹ Cod de procedură civilă, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 13 din Legea nr. 459/2006, iar pe de altă parte, a statuat că reglementarea anterioară cuprinsă la art. 373¹ din acelaşi cod – care instituia controlul judecătoresc al începerii executării silite – a constituit o garanţie adecvată şi eficientă a dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate în procedura de executare silită.

În speţa de faţă, Curtea Constituțională constată că din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate reiese că autorul acesteia doreşte o completare a textului de lege criticat, în sensul introducerii unui termen în care preşedintele instanţei de executare să se pronunţe asupra cererii de încuviinţare a executării silite.

Or, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 42/2009 pentru modificarea Codului de procedură civilă, astfel cum a fost formulată, urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.

Mai dorim să amintim că, referitor la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 373¹ Cod de procedură civilă, ulterior, Curtea Constituţională s-a mai pronunțat prin Decizia nr. 812 din 3 iunie 2010 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 530 din 29 iulie 2010).

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1), (2) şi (3) privind liberul acces la justiţie, art. 44 alin. (2) privind dreptul de proprietate privată, art. 124 alin. (1) şi (2) privind înfăptuirea justiţiei, precum şi art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, aşa cum a fost formulată, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate instituie reguli speciale de procedură privind exercitarea căilor de atac. Aceste dispoziţii nu contravin prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate de autorul excepţiei. Raţiunea pentru care legiuitorul delegat a înlăturat, atât pentru creditor, cât şi pentru debitor, calea de atac împotriva încheierii de încuviinţare a cererii de executare silită este aceea a celerităţii ce se justifică în această etapă procesuală. Astfel, creditorul este lipsit de interes să atace o hotărâre prin care i s-a admis cererea, iar debitorul are posibilitatea de a-şi apăra drepturile, în raport cu orice incident de executare silită, pe calea contestaţiei la executare.

Cu privire la încheierea de respingere a cererii de încuviinţare a executării silite, nu există interesul debitorului de a ataca o asemenea hotărâre şi de aceea nici nu a fost prevăzută pentru el calea de atac a recursului. În schimb, creditorul are posibilitatea de a-şi apăra drepturile prin exercitarea căii de atac a recursului, posibilitate pe care în domeniul executării silite debitorul o are asigurată prin dreptul de a formula contestaţii împotriva oricărui act de executare.

La data de 1 martie 2011, Parlamentul României adoptă Legea nr. 8. Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 4 martie 2011, se respinge Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 42 din 6 mai 2009 pentru modificarea Codului de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 15 mai 2009.

AMÂNAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI ÎNCHISORII SAU A DETENŢIUNII PE VIAŢĂ ȘI NOUA PROCEDURĂ PENALĂ

Reglementările privind executarea hotărârilor penale Cod nou de procedură penală au în vedere și dispoziţiile noului Cod penal, înscriindu-se astfel într-un tot unitar şi conţinând trimiteri la elementele de noutate introduse în partea generală a acestui cod. Astfel, s-a avut în vedere, printre altele, eliminarea instituţiilor care nu îşi au corespondent în noul Cod penal ori care nu mai sunt funcţionale – spre exemplu, dispoziţiile referitoare la executarea pedepsei la locul de muncă ori cele referitoare la executarea pedepsei de către militari, înlocuirea răspunderii penale.

Pentru găsirea unor soluţii de creştere a gradului de celeritate a judecăţii – judecători delegaţi cu supravegherea privării de libertate – rolul acestora este de a asigura respectarea drepturilor condamnaţilor în locurile de detenţie, iar nu de a soluţiona cereri privind executarea, cu atât mai mult cu cât în locurile de detenţie nu se poate asigura publicitatea ori contradictorialitatea şedinţei de judecată. Din acest punct de vedere s-a ajuns la concluzia că instanţa de judecată este singura în măsură să asigure condiţiile necesare soluţionării situaţiilor ivite în cursul executării, cu respectarea principiilor şi dreptului la un proces echitabil.

Au fost înlăturate dispoziţii care nu mai corespund realităţilor practice, cum este cea privind amânarea sau întreruperea executării pedepsei pentru motive familiale.

Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi amânată când se constată pe baza unei expertize medico-legale că persoana condamnată suferă de o boală ce nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi face imposibilă executarea imediată a pedepsei, iar instanţa constată, pe baza probelor, că specificul bolii nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii şi apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. În această situaţie, executarea pedepsei se amână pentru o durată determinată sau când o condamnată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste două cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.

Având în vedere caracterul de urgenţă a situației, ar fi fost bine ca, în situații cu totul excepționale, instanța să aibă posibilitatea a se pronunța și fără ca ea, în mod obligatoriu, să dispună expertiza. Căci, potrivit art. 172 noul Cod de procedură penală, efectuarea unei expertize se dispune numai atunci când, pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte sau împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, este necesară şi opinia unui expert, și nu întotdeauna. Ar fi greu să se afirme astăzi obligativitatea unei probe sau a alteia, una mai grea decât alta.

Expertiza se dispune, în condiţiile art. 100 noul Cod de procedură penală, la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanţă motivată, iar în cursul judecăţii se dispune de către instanţă, prin încheiere motivată.

Practica a dovedit că, în principiu, nu poate exista o boală ce nu ar putea fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor. De fapt, este vorba de boli care nu ar putea fi tratate nicăieri. Cea de-a doua condiție „face imposibilă executarea imediată a pedepsei” este și mai greu de afirmat de un expert.

În noua formulare, lăsarea în libertate trebuie să nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. art. 453 Cod de procedură penală anterior făcea vorbire de existența unui „pericol concret pentru ordinea publică”. Or, nu credem că înlăturarea acestei cerințe îl exonerează pe judecător de la motivarea pericolului.

„Asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii”, cauză pur aleatorie, administrativă, excede un proces penal, și nu poate justifica decât aleatoriu, discriminatoriu nesocotirea unei hotărâri judecătorești.

O dispoziție nouă vedem în cazul prevăzut la alin. (1) lit. a), când amânarea executării pedepsei nu poate fi dispusă dacă cel condamnat şi-a provocat singur starea de boală, prin refuzul tratamentului medical, al intervenţiei chirurgicale, prin acţiuni de autoagresiune sau prin alte acţiuni vătămătoare, sau în situaţia în care se sustrage efectuării expertizei medico-legale.

Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de procuror şi de condamnat.

În cazul în care în timpul amânării executării pedepsei pe numele condamnatului este emis un alt mandat de executare a pedepsei închisorii, acesta nu poate fi executat până la expirarea termenului de amânare stabilit de instanţă sau, după caz, până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.

Respectând dreptul suveran al oricărui judecător de a nu-și vedea nesocotită soluția, considerăm că o mai rațională procedură ar fi impus reunirea dosarelor. NU credem că este normal ca o hotărâre de condamnare să rămână fără executare.

Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de amânare a executării pedepsei poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare. Cum cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de procuror şi de condamnat, este firesc ca și atacarea contestației să aparțină acestora.

Vechea procedură prevedea că cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de procuror, de condamnat, de persoanele arătate în art. 362 alineatul ultim, iar în cazul prevăzut la lit. c) din prezentul articol, şi de către conducerea unităţii la care lucrează condamnatul.

Articolul 362 Cod de procedură penală anterior arăta care sunt persoanele care pot face apel enumerând:

a) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;

b) inculpatul;

c) partea vătămată, în ce priveşte latura penală;

d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;

e) martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, în ce priveşte cheltuielile judiciare cuvenite acestora;

f) orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.

Apelul putea fi declarat, pentru persoanele prevăzute la lit. b)-f), şi de către reprezentantul legal, de către apărător, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia.

Literele a), c), d) şi e) ale alineatului 1 au fost modificate prin Legea nr. 356/2006.

În această situație excepțională, când specificul bolii ar impune, nu numai soțul, ci orice persoană ale cărei interese legitime ar fi afectate/vătămate are obligaţie să intervină. Și mai întâi nu vedem de ce administraţia viitoare a penitenciarului nu ar putea să aibă calitate procesuală în toate cazurile.

Printre obligațiile condamnatului în cazul amânării executării nu o mai regăsim pe aceea din vechiul art. 453¹ alin. (2) lit. a) Cod de procedură penală, ca, pe durata amânării executării pedepsei, instanţa să poată impune condamnatului să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere. Articolul 453¹ a fost introdus prin Ordonanţa de urgenţă nr. 60/2006, potrivit căreia dispoziţiile Cod de procedură penală privind obligaţia de a purta permanent un sistem electronic de supraveghere intră în vigoare la 1 iulie 2007. Observăm că obligația de a purta permanent un sistem electronic de supraveghere este prevăzută în noul Cod de procedură penală în art. 215, referitor la controlul judiciar: organul judiciar care a dispus măsura poate impune inculpatului ca, pe timpul controlului judiciar, să respecte una sau mai multe obligaţii, printre care și aceea de a purta permanent un sistem electronic de supraveghere[10].

Ni se pare corectă eliminarea atât timp cât durata întreruperii – și vorbim de întreruperea executării pedepsei – nu se socotește în executarea pedepsei (cf. art. 594 alin. (4) noul Cod de procedură penală). Trebuie să remarcăm totuși faptul că o parte (accesorie, respectarea unor obligații restrângătoare de drepturi decurgând direct din executare, precum și din pedeapsa complementară, cf alin. (3) din art. 590) din pedeapsă se aplică/se execută, ceea ce ar fi mai normal a atrage consecința opusă prevederilor art. 594 alin. (4). Obligații similare găsim și la arestul la domiciliu (art. 221 noul Cod de procedură penală).

Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi întreruptă în cazurile şi în condiţiile prevăzute la art. 589, la cererea persoanelor arătate la alin. (3) al aceluiaşi articol, iar în cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. a), şi de către administraţia penitenciarului.

Dispoziţiile art. 590 şi art. 591 alin. (2)-(5) se aplică în mod corespunzător.

Cu riscul de a ne repeta, amintim că vechea procedură prevedea că cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi făcută de procuror, de condamnat, de persoanele arătate în art. 362 alineatul ultim.

Articolul 362 Cod de procedură penală anterior arăta care sunt persoanele care pot face apel enumerând:

a) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;

b) inculpatul;

c) partea vătămată, în ce priveşte latura penală;

d) partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;

e) martorul, expertul, interpretul şi apărătorul, în ce priveşte cheltuielile judiciare cuvenite acestora;

f) orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-o măsură sau printr-un act al instanţei.

Apelul putea fi declarat, pentru persoanele prevăzute la lit. b)-f), şi de către reprezentantul legal, de către apărător, iar pentru inculpat, şi de către soţul acestuia.

Literele a), c), d) şi e) ale alineatului 1 au fost modificate prin Legea nr. 356/2006.

În această situație excepțională, când specificul bolii ar impune, nu numai soțul, ci orice persoană ale cărei interese legitime ar fi afectate/vătămate are obligaţie să intervină.

Contestaţia formulată de procuror este suspensivă de executare. Oare nu ar putea exista o situație în care însuși procurorul să intervină în favoarea condamnatului?

---

[1] Gr. Gr. Theodoru, Tratat, ed.  2007, pp.  145, 229, 231, 236, 885.

[2] Îndrăznim și o observație gramaticală: poate era mai bine a se păstra forma anterioară, din art.  420 din Codul de procedură penală vechi, care folosea ”trei exemplare”, în loc de ”3 exemplare”.

[3] Publicată în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 4 din 18/1/1958.

[4] Vezi mutatis mutandis De  Wilde, Ooms și Versyp c.  Belgiei; Van Droogenbroeck c.  Belgiei.

[5] D.  Ciuncan, Dreptul penal al afacerilor, Probleme teoretice, aspecte practice, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, pp.467 sqq.

[6] D.  Ciuncan, Dreptul penal al afacerilor, Probleme teoretice, aspecte practice, cit.  supra, , pp.467sqq.

[7] Ibidem.    Vezi şi  dorin.ciuncan.com/wp

[8] Constituţia României – comentariu pe articole, coordonatori I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 182.

[9] V.M. Ciobanu, Curtea Constituţională – garant al supremaţiei Constituţiei, putere legiuitoare sau expert parlamentar?, în RDP nr. 3/2009.

[10] Pentru comparație se poate vedea și Decreto „antiscarcerazioni”: introduzione del „braccialetto elettronico”, Decreto Legge, testo coordinato 24.11.2000 n° 341,, in Gazzetta Ufficiale – serie generale – n. 275 del 24 novembre 2000, Ripubblicazione, coordinato con la legge di conversione 20 gennaio 2001, n. 4, in Gazzetta Ufficiale – serie generale – n. 16 del 20 gennaio 2001, recante: „Disposizioni urgenti per l’efficacia e l’efficienza dell’Amministrazione della giustizia”, Gazzetta Ufficiale n. 42 del 20-02-2001, în http://www.echr.coe.int/ECHR/.