Reglementările privind executarea hotărârilor penale din Codul nou de procedură penală au în vedere și dispoziţiile noului Cod penal, înscriindu-se astfel într-un tot unitar şi conţinând trimiteri la elementele de noutate introduse în partea generală a acestui cod. Astfel, s-a avut în vedere, pe de o parte, introducerea instituţiilor nou reglementate în textele noului Cod penal – spre exemplu, pedeapsa complementară a afişării sau publicării hotărârii de condamnare (art. 145 din Codul penal ), amânarea aplicării pedepsei (art. 83-90), înlocuirea pedepsei amenzii cu munca în folosul comunităţii., iar pe de altă parte, eliminarea instituţiilor care nu îşi au corespondent în noul cod penal ori care nu mai sunt funcţionale – spre exemplu, dispoziţiile referitoare la executarea pedepsei la locul de muncă ori cele referitoare la executarea pedepsei de către militari, înlocuirea răspunderii penale.
În materia măsurilor de siguranţă cu caracter medical nu mai sunt cuprinde acele dispoziţii din Codul de procedură penală anterior care nu erau compatibile cu legislaţia în vigoare în domeniu ori cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, şi care constituiau o intruziune nejustificată a instanţei în prescrierea unui tratament medical de către specialişti.
În aceeaşi ordine de idei, s-a încercat menţinerea unui echilibru între respectarea drepturilor persoanelor condamnate ori cu privire la care organele judiciare au dispus luarea unor măsuri şi necesitatea simplificării şi accelerării procedurilor. În acest sens, s-a avut în vedere împrejurarea introducerea căii de atac a contestaţiei ce se judecă de instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea precum şi modificările intervenite în materia competenţei, astfel încât acestea să capete eficienţă şi în faza de executare a hotărârilor. Tot astfel, s-a renunţat la unele dispoziţii care confereau competenţă alternativă mai multor instanţe, în mod nejustificat, păstrându-se competenţa exclusivă a unor instanţe, în aşa fel încât să nu se impună transportul persoanelor private de libertate de la locul de detenţie la instanţe aflate în altă circumscripţie teritorială.
Pentru găsirea unor soluţii de creştere a gradului de celeritate a judecăţii, – judecători delegaţi cu supravegherea privării de libertate, – rolul acestora este de a asigura respectarea drepturilor condamnaţilor în locurile de detenţie, iar nu de a soluţiona cereri privind executarea, cu atât mai mult cu cât în locurile de detenţie nu se poate asigura publicitatea ori contradictorialitatea şedinţei de judecată. Din acest punct de vedere s-a ajuns la concluzia că instanţa de judecată este singura în măsură să asigure condiţiile necesare soluţionării situaţiilor ivite în cursul executării, cu respectarea principiilor şi dreptului la un proces echitabil.
Dispoziţii care nu mai corespund realităţilor practice, cum este cea privind amânarea sau întreruperea executării pedepsei pentru motive familiale.
Referitor la separarea funcţiilor judiciare , în art. 3 din cod se arată că în procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare:
- funcţia de urmărire penală;
- funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală;
- funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată;
- funcţia de judecată.
Activitatea propriu-zisă de executare a pedepselor și a altor măsuri penale se situează în afara procesului penal, constituind dreptul penal execuțional. Își vor găsi aplicare normele dreptului financiar, fiscal, administrativ. Punerea în executare, modalitățile efective nu fac parte din procesul penal, dar procedura executării hotărârilor penale definitive, proceduri jurisdicționale în vederea realizării executării hotărârilor penale definitive reprezintă totuși ultima fază a procesului penal (Gr. Gr. Theodoru, Tratat, ed. 2007, pp. 145, 229, 231, 236, 885). Amintim că acțiunea penală, deși stinsă hotărârea penală definitivă, și hotărârile nedefinitive sunt executorii atunci când legea dispune aceasta. Această fază implică acte procesuale penale, dar acțiunea penală este stinsă. De aici decurg mai multe consecințe.
În desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia funcţiei de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, care este compatibilă cu funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau netrimiterii în judecată. Cu distincția între funcții și faze, se pune întrebarea dacă judecătorul delegat poate exercita celelalte funcţii judiciare, cu excepţia. . .
Cum singura excepție este aceea a funcţiei de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, care este compatibilă cu funcţia de verificare a legalităţii trimiterii sau ne trimiterii în judecată, nu vedem alte limitări.
Îndrăznim și o observație gramaticală: poate era mai bine a se păstra forma anterioară, din art. 420 din Codul de procedură penală vechi, care folosea ”trei exemplare”, în loc de ”3 exemplare”.
Înlocuirea pedepsei amenzii cu prestarea unei munci neremunerate
în folosul comunităţii se dispune raportându-ne la art. 64 alin. (1) din Codul penal. După părerea noastră orice muncă în folosul comunităţii trebuie remunerată, scăzându-se mai apoi valoarea amenzii neexecutate, care se face venit la bugetul de stat sau eventuale ”cheltuieli de gestiune” care se face venit la bugetul instituției penitenciare. Orice muncă impusă în mod normal în baza art. 4 alin. (3) lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (în cazul nostru raportat la art. 5 CEDH) nu se referă la pedeapsa prestării unei munci neremunerate în folosul comunităţii. În mod normal orice deținut desfășoară activități administrative firești. Orice altă muncă trebuie remunerată. Încercăm să facem trimitere și la Convenţia O. I. M. nr. 29 din 28/6/1930 privind munca forţată sau obligatorie, publicată în Buletinul Oficial al României, Partea I, nr. 4 din 18/1/1958.
Menționăm că deși ne aflăm dans un état de “servitude” totuşi termenul “muncă forţată sau obligatorie” nu va cuprinde, în sensul acestei convenţii, printre altele orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunţate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiţia ca această muncă sau serviciu să fie executat sub supravegherea şi controlul autorităţilor publice şi ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziţia unor particulari, societăţi sau unor persoane morale private (vezi mutatis mutandis De Wilde, Ooms și Versyp c. Belgiei; Van Droogenbroeck c. Belgiei).
Articolul 10 din convenție arată că munca forţată sau obligatorie cerută ca impozit şi munca forţată sau obligatorie impusă pentru lucrări de interes public de către şefii care exercită funcţiuni administrative vor trebui să fie, treptat, desfiinţate.
Chiar în condiții de muncă forţată sau obligatorie, ea trebuie remunerată. Orele normale de muncă ale oricărei persoane constrânsă la muncă forţată sau obligatorie vor trebui să fie aceleaşi ca orele obişnuite pentru munca liberă, iar orele de muncă efectuate peste durata normală vor trebui să fie remunerate după aceleaşi tarife ca cele folosite pentru orele suplimentare ale muncitorilor liberi. Cu atât mai mult, pentru munca art. 64 alin. (1) din Codul penal.
Dispozițiile de procedură trebuie aplicate odată cu cele penale. Ar fi inadmisibil ca data care va fi stabilită prin legea de punere în aplicare a unui cod să difere de a celuilalt sau de a Legii de executare a pedepselor.
Reiterăm observațiile de mai sus și cu privire la înlocuirea muncii neremunerate în folosul comunităţii cu închisoarea .
Referitor la interzicerea străinului de a se afla pe teritoriul României , când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, se face menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii ca la data liberării condamnatul să fie predat organului de poliţie, care va proceda la îndepărtarea sa de pe teritoriul României.
Dacă pedeapsa complementară nu însoţeşte pedeapsa închisorii, comunicarea se face organului de poliţie, imediat ce hotărârea a rămas definitivă.
În vederea punerii în executare a pedepsei interzicerii străinului de a se afla pe teritoriul României, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.
Părerea noastră este că asemenea dispoziții ” să fie predat”, ” va proceda la îndepărtarea sa”, ” poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia” nu își găsesc echivalent în Codul penal, care vorbește de dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României. Se încalcă un drept fundamental al unei persoane. Fără o dispoziție penală legală, dată în baza Codului penal, activitatea unui organul de poliţie devine absolut abuzivă. Era mult mai normal să se prevadă un termen 24-48 de ore în care persoana condamnată, pe cheltuiala sa, să ducă la îndeplinire hotărârea de condamnare. Neexecutarea cădea sub sancțiunea penală prevăzută în art. 288 din Codul penal .
Neexecutarea sancţiunilor penale este incriminată în art. 288, fiind sustragerea de la executare ori neexecutarea conform legii a unei pedepse complementare ori accesorii sau a măsurii de siguranţă prevăzute în art. 108 lit. b) şi lit. c), de către persoana fizică faţă de care s-au dispus aceste sancţiuni, și se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.
Ca ultimă remarcă, se putea dispune și cu privire la punerii în executare a unei pedepse accesorii .
Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a copiei de pe raportul de expertiză medico-legală autorităţii de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură. Autoritatea de sănătate publică va comunica de îndată persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical unitatea sanitară la care urmează să efectueze tratamentul.
Instanţa de executare comunică persoanei faţă de care s-a luat măsura obligării la tratament medical că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care urmează să i se efectueze tratamentul, atrăgându-i-se atenţia că în caz de nerespectare a măsurii luate se va dispune internarea medicală.
În cazul în care obligarea la tratament medical însoţeşte pedeapsa închisorii ori a detenţiunii pe viaţă sau priveşte o persoană aflată în stare de deţinere, comunicarea se face administraţiei locului de deţinere. Dacă dispoziția administrativă poate fi impusă, prin bunăvoința unei colaborări administrative cu penitenciarele, nu vedem cum se pot impune obligații unui terț care nu a figurat în procesul penal (și ne referim la Autoritatea de sănătate publică).
Pe de altă parte , observăm că se instituie o obligație penală de înlocuire a unei măsuri de siguranţă (a obligării la tratament medical) cu o alta (internarea medicală) printr-o normă de procedură, și nu de fond (în Codul penal ). Art. 569 din Codul nou de procedură penală arată clar că măsura de siguranţă a internării medicale trebuie luată numai printr-o hotărâre definitivă și se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul de expertiză medico-legală autorităţii de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură. Măsura de siguranţă a internării medicale nu se poate lua printr-o simplă scrisoare de amenințare.
Măsura de siguranţă a internării medicale luată printr-o hotărâre definitivă se pune în executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul de expertiză medico-legală autorităţii de sănătate publică din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură.
Judecătorul delegat cu executarea care funcţionează la instanţa de executare comunică judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară la care s-a făcut internarea data la care aceasta s-a efectuat, în vederea luării în supraveghere.
După primirea comunicării, judecătorul delegat cu executarea de la judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară verifică periodic, dar nu mai târziu de 12 luni, dacă internarea medicală mai este necesară. În acest scop, judecătorul delegat cu executarea dispune efectuarea unei expertize medico-legale cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura internării medicale şi, după primirea acesteia, sesizează judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară pentru a dispune asupra menţinerii, înlocuirii sau încetării măsurii.
Potrivit fostului art. 432 alin. (4) din Codul de procedură penală anterior,
după primirea comunicării, judecătorul delegat al judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni, dacă internarea medicală mai este necesară. În acest scop, judecătorul delegat dispune efectuarea unui raport medico-legal cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura internării medicale şi, după primirea acestuia, sesizează judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară pentru a dispune asupra menţinerii, înlocuirii sau încetării măsurii ( alineatele (2) – (4) fuseseră introduse prin Legea nr. 356/2006.).
Remarca noastră se referă la imperativul celerității, precum și dreptul fundamental la libertate.
Dispoziţia hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals în totul sau în parte se execută sau se pune în executare de către judecătorul delegat cu executarea.
Când înscrisul declarat fals a fost anulat în totalitatea lui, se face menţiune despre aceasta pe fiecare pagină, iar în caz de anulare parţială, numai pe paginile care conţin falsul.
Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul cauzei.
În cazul în care este necesar ca despre înscrisul declarat fals să se facă menţiune în scriptele unei instituţii publice, i se trimite acesteia o copie de pe hotărâre.
În situaţia în care, din orice motive, înscrisul falsificat nu se află, în original, la dosar, instanţa va trimite o copie de pe hotărâre instituţiilor publice care deţin o copie a acestuia sau care deţin înregistrarea unor menţiuni cu privire la acesta.
Dacă dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile, credem că s-ar fi cuvenit ca și dispoziţia hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals să se execută sau să se pune în executare tot potrivit legii civile.
De exemplu, potrivit art. 505 din Codul nou de procedură civilă termenul de revizuire în civil este de o lună şi se va socoti, printre altele, în cazurile prevăzute la art. 503 alin. (1) pct. 3 din Codul nou de procedură civilă , din ziua în care partea a luat cunoştinţă de hotărârea instanţei penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul, dar nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale. În lipsa unei astfel de hotărâri, termenul curge de la data când partea a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora. Sau, după cum suspendarea executării este obligatorie şi cauţiunea nu este necesară dacă, printre altele înscrisul care se execută a fost declarat fals printr-o hotărâre judecătorească dată în primă instanţă ( art. 708 alin. 2 din Codul nou de procedură civilă). Vor apărea complicații practice ce se vor dezamorsa la nivelul jurisprudenței.
18/10/2010
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.