EXPERTIZA
Europarlamentara Diana Șoșoacă este chemată la PÎCCJ, în dosarul în care este acuzată de mai multe infracțiuni, printre care promovarea ideologiilor extremiste. Procurorii propun o examinare psihiatrică. (Daniel Groza Ziare.com , 30 Martie 2026) . Lidera partidului SOS consideră măsura ca „abuzivă, bolșevică și fascistă”. (Luiza Dobrescu, Ruxandra Radulescu , Diana Șoșoacă chemată luni la Parchet pentru expertiză psihiatrică, https://www.gandul.ro/politica, 28 martie 2026)
Efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză este necesară și opinia unui expert.
Expertiza se dispune, în condițiile art. 100 C.pr.pen., la cerere sau din oficiu, de către organul de urmărire penală, prin ordonanță motivată, iar în cursul judecății se dispune de către instanță, prin încheiere motivată.
Cererea de efectuare a expertizei trebuie formulată în scris, cu indicarea faptelor și împrejurărilor supuse evaluării și a obiectivelor care trebuie lămurite de expert.
Expertiza poate fi efectuată de experți oficiali din laboratoare sau instituții de specialitate ori de experți independenți autorizați din țară sau din străinătate, în condițiile legii.
Expertiza și examinarea medico-legală se efectuează în cadrul instituțiilor medico-legale.
Ordonanța organului de urmărire penală sau încheierea instanței prin care se dispune efectuarea expertizei trebuie să indice faptele sau împrejurările pe care expertul trebuie să le constate, să le clarifice și să le evalueze, obiectivele la care trebuie să răspundă, termenul în care trebuie efectuată expertiza, precum și instituția ori experții desemnați.
În domeniile strict specializate, dacă pentru înțelegerea probelor sunt necesare anumite cunoștințe specifice sau alte asemenea cunoștințe, instanța ori organul de urmărire penală poate solicita opinia unor specialiști care funcționează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora. Dispozițiile relative la audierea martorului sunt aplicabile în mod corespunzător.
La efectuarea expertizei pot participa experți independenți autorizați, numiți la solicitarea părților sau subiecților procesuali principali.
Când există pericol de dispariție a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situații de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei, organul de urmărire penală poate dispune prin ordonanță efectuarea unei constatări.
Constatarea este efectuată de către un specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora.
Certificatul medico-legal are valoarea unui raport de constatare.
După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se poate dispune efectuarea unei expertize. (art. 172 C.pr.pen.)
Expertul este numit prin ordonanța organului de urmărire penală sau prin încheierea instanței.
Se desemnează, de regulă, un singur expert, cu excepția situațiilor în care, ca urmare a complexității expertizei, sunt necesare cunoștințe specializate din discipline distincte, situație în care desemnează doi sau mai mulți experți.
Când expertiza urmează să fie efectuată de o instituție medico-legală, de un institut sau laborator de specialitate, desemnarea unuia sau a mai multor experți se face de către acea instituție, potrivit legii.
Părțile și subiecții procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea expertizei să participe un expert recomandat de acestea. În cazul în care expertiza este dispusă de instanță, procurorul poate solicita ca un expert recomandat de acesta să participe la efectuarea expertizei.
Expertul, instituția medico-legală, institutul sau laboratorul de specialitate, la cererea expertului, poate solicita, atunci când consideră necesar, participarea specialiștilor de la alte instituții sau avizul acestora.
Instituția medico-legală, institutul sau laboratorul de specialitate comunică organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei numele experților desemnați. (art. 173 C.pr.pen.)
Persoana aflată în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 nu poate fi desemnată ca expert, iar în cazul în care a fost desemnată, hotărârea judecătorească nu se poate întemeia pe constatările și concluziile acesteia. Motivul de incompatibilitate trebuie dovedit de cel ce îl invocă.
Curtea Constituțională constată că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 174 alin. (1), care nu prevede aplicarea cazurilor de incompatibilitate prevăzute de art. 54 din același act normativ și în ceea ce îl privește pe specialistul care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora, care efectuează constatarea potrivit art. 172 alin. (10) C. pr. pen. , este neconstituțională.
În aceeași cauză, o persoană nu poate avea atât calitatea de expert desemnat de organul judiciar, cât și pe aceea de expert recomandat de unul dintre subiecții procesuali.
Nu poate fi desemnată ca expert recomandat de părți în aceeași cauză o persoană care funcționează în cadrul aceleiași instituții medico-legale, institut sau laborator de specialitate cu expertul desemnat de conducerea instituției respective la solicitarea organului judiciar.[1]
Curtea Constituţională, prin Decizia nr.87/2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 174 alin. (1) și art. 282 alin. (1) C.pr.pen. constată că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 174 alin. (1) din C.pr.pen., care nu prevede aplicarea cazurilor de incompatibilitate prevăzute de art. 54 din același act normativ și în ceea ce îl privește pe specialistul care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora, care efectuează constatarea potrivit art. 172 alin. (10) din C.pr.pen., este neconstituțională.
Regula este aceea că atunci când organele judiciare, în cursul urmăririi penale, au nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanță pentru aflarea adevărului în cauză, se dispune efectuarea unei expertize, iar nu a unei constatări. Astfel, dispunerea efectuării constatării va fi întotdeauna excepția, aceasta putând fi realizată doar dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 172 alin. (9) C.pr.pen. (Decizia nr. 460 din 5 iulie 2018, M.Of. nr. 979 din 20 noiembrie 2018, § 51).
Potrivit art. 1 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activității de expertiză tehnică judiciară și extrajudiciară, M.Of. nr. 26 din 25 ianuarie 2000, este expert tehnic judiciar orice persoană fizică ce dobândește această calitate în condițiile prezentei ordonanțe și este înscrisă în tabelul nominal cuprinzând experții tehnici judiciari, întocmit, pe specialități și pe județe, respectiv pe municipiul București. Procedura dobândirii calității de expert tehnic judiciar este reglementată de dispozițiile capitolului II din Ordonanța Guvernului nr. 2/2000. Expertul tehnic judiciar este expert oficial și poate fi numit de organele de urmărire penală, de instanțele judecătorești sau de alte organe cu atribuții jurisdicționale pentru efectuarea de expertize tehnice judiciare.
Potrivit art. 2 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2000, expertiza tehnică efectuată din dispoziția organelor de urmărire penală, a instanțelor judecătorești sau a altor organe cu atribuții jurisdicționale, de către expertul sau specialistul numit de acestea, în vederea lămuririi unor fapte sau împrejurări ale cauzei, constituie expertiză tehnică Judiciară. Potrivit art. 3 din același act normativ, expertiza tehnică efectuată la cererea persoanelor fizice sau juridice constituie expertiză tehnică extrajudiciară. Dobândirea calității de expert tehnic extrajudiciar este reglementată de dispozițiile capitolului IV din același act normativ. Persoana care îndeplinește condițiile prevăzute de lege este înscrisă în tabelul nominal cuprinzând experții tehnici judiciari, întocmit pe specialități și pe județe, de către Biroul central pentru expertize tehnice judiciare, tabel ce se publică anual în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, și se transmite birourilor locale pentru expertize judiciare tehnice și contabile din cadrul tribunalelor.
Expertul tehnic judiciar poate efectua și expertize tehnice extrajudiciare, la solicitarea persoanelor fizice și juridice, pe când expertul tehnic extrajudiciar poate efectua numai expertize tehnice extrajudiciare în specialitatea pentru care a fost atestat, la solicitarea persoanelor fizice și juridice.( art. 30 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2000)
Potrivit art. 14 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2000, persoana care a dobândit calitatea de expert tehnic judiciar sau de specialist, în condițiile prezentei ordonanțe, poate efectua expertize tehnice judiciare numai în specialitatea în care a fost atestată. Specializările expertizei tehnice judiciare sunt stabilite în Nomenclatorul specializărilor expertizei tehnice judiciare, aprobat prin ordin al ministrului justiției (Ordinul nr. 199/C/2010, M.Of. nr. 78 din 4 februarie 2010).
În ceea ce privește incompatibilitatea expertului în cauzele în care acesta este desemnat să efectueze expertiza, aceasta este prevăzută de legislația aplicabilă, în funcție de specificul fiecărei cauze; de exemplu, în cauzele civile, incompatibilitățile sunt prevăzute de Codul de procedură civilă, iar în cauzele penale, incompatibilitățile sunt prevăzute de C.pr.pen.. Astfel, în materie penală se aplică dispoziția expresă din art. 174 C.pr.pen. referitoare la incompatibilitățile expertului.
Art. 116 alin. (5) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară dispune că „în cadrul parchetelor pot fi numiți, prin ordin al procurorului general al P.Î.C.C.J. , specialiști în domeniul economic, financiar, bancar, vamal, informatic, precum și în alte domenii, pentru clarificarea unor aspecte tehnice în activitatea de urmărire penală”.
Deși norma procesual penală nu definește sintagma „specialist care funcționează în cadrul organelor judiciare”, prin actele normative edictate, conform atribuțiilor sale constituționale prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituție și în marja de apreciere prevăzută de acestea (de exemplu, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Departamentul Național Anticorupție), legiuitorul a stabilit domeniile de competență ale specialiștilor ce urmează să își desfășoare activitatea în cadrul organelor judiciare, condițiile de numire a acestora și statutul lor, așa încât nu se poate reține încălcarea dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5). Totodată, constatările tehnico-științifice efectuate de către acești specialiști constituie mijloc de probă, în sensul dispozițiilor art. 172 și urm. C.pr.pen., iar acest mijloc de probă poate fi contestat de către părțile interesate atât în cadrul procedurii în camera preliminară, prin invocarea de excepții referitoare la legalitatea și temeinicia actelor de urmărire penală, cât și în etapa judecății/conform dispozițiilor procesual penale referitoare la administrarea probelor (Decizia nr. 791 din 15 decembrie 2016, M.Of. nr. 140 din 23 februarie 2017, §§ 25 și 26).
În ceea ce privește incompatibilitatea specialiștilor care funcționează în cadrul organelor judiciare sau în afara acestora, dispozițiile Codului de procedură penală nu fac nicio referire la incompatibilitatea acestor persoane, astfel că, spre deosebire de experți, dispozițiile relative la această instituție nu le sunt aplicabile.
Evaluarea probelor este guvernată de principiul liberei aprecieri, potrivit căruia organele judiciare au dreptul să aprecieze în mod liber atât valoarea fiecărei probe administrate (în raport cu celelalte), indiferent de faza procesuală în care au fost administrate, cât și credibilitatea lor. Probele nu au o valoare a priori stabilită de legiuitor, importanța acestora rezultând în urma aprecierii lor de către organele judiciare în contextul analizei ansamblului materialului probatoriu administrat în cauză.
Aspectele constatate printr-un raport de constatare se bucură de aceeași valoare probantă cu cele reținute într-un raport de expertiză, neexistând vreo ierarhizare a acestora.
Referitor la incompatibilitate, aceasta este situația în care se poate eventual afla un subiect procesual atunci când ar participa în aceeași cauză penală în două poziții procesuale sau o poziție procesuală și alta extraprocesuală ce nu se pot concilia. Inconciliabilitatea dintre cele două poziții explică existența instituției procesuale a incompatibilității. Pozițiile procesuale sunt inconciliabile atunci când ocuparea lor de către același subiect procesual în aceeași cauză penală face să nască suspiciune, îndoială asupra capacității subiective a acestui subiect, în ceea ce privește obiectivitatea și imparțialitatea în cazul subiecților oficiali sau cu privire la loialitatea și probitatea în cazul subiecților particulari”.
Prin reglementarea materiei incompatibilităților, legiuitorul a instituit o prezumție legală de incompatibilitate ce derivă din demersul obiectiv de apreciere a incompatibilității (Decizia nr. 665 din 30 octombrie 2018, M.Of. nr. 44 din 17 ianuarie 2019, § 16). Incompatibilitatea constă în imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influența caracterul echitabil al procesului penal (Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, M.Of. nr. 743 din 23 septembrie 2016, § 15).
Prin reglementarea cazurilor de incompatibilitate, legiuitorul a prezumat în mod absolut că aceste situații determină parțialitatea anumitor persoane implicate în procedurile judiciare penale, cu efecte ce se răsfrâng asupra echității procesului.
În ceea ce privește expertul și specialistul, primul este prevăzut expres de art. 34 din C.pr.pen. în categoria altor subiecți procesuali, pe când cel de-al doilea nu este prevăzut expres de aceste dispoziții. Cu toate acestea, având în vedere ultima teză a articolului menționat, care se referă la „orice alte persoane sau organe prevăzute de lege având anumite drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale”, și specialistul face parte din această categorie.
Din analiza coroborată a dispozițiilor legale rezultă, pe de o parte, că rolul și locul specialistului în procedura penală nu sunt esențial diferite de cele ale expertului, iar, pe de altă parte, că raportul de expertiză și cel de constatare tehnico-științifică se bucură de aceeași importanță în cadrul procedurilor penale, nefiind realizată o ierarhizare a valorii probante a celor două.
Constatările efectuate prin cele două mijloace de probă pot avea o influență importantă asupra judecătorului, în condițiile în care atât expertiza, cât și constatarea se dispun în scopul elucidării unor aspecte care fac necesară opinia unui specialist în domeniul respectiv, domeniu care nu intră în aria de expertiză a judecătorului. Mai mult, constatările efectuate prin cele două mijloace de probă pot juca uneori un rol determinant între elementele pe care judecătorul își întemeiază hotărârea.
Existența unei situații care determină punerea la îndoială a imparțialității persoanei care este chemată să realizeze o analiză a unor elemente din procesul penal determină punerea la îndoială a imparțialității actului de justiție.
Imparțialitatea, transparența și corectitudinea expertizei sunt garantate de îndeplinirea condițiilor cerute de normele procesual penale în vigoare în activitatea de întocmire a raportului de expertiză. Legiuitorul a reglementat o serie de incompatibilități referitoare la expert în cuprinsul art. 174 C.pr.pen., potrivit căruia persoana aflată în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 C.pr.pen. nu poate fi desemnată ca expert, iar, în cazul în care a fost desemnată, hotărârea judecătorească nu se poate întemeia pe constatările și concluziile acesteia (Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, M.Of. nr. 192 din 17 martie 2017, § 20).
„Este ușor de înțeles că apar îndoieli, în special în mintea unui învinuit, în ceea ce privește neutralitatea unui expert atunci când raportul său a determinat, de fapt, inițierea/declanșarea unei urmăriri penale. În cazul de față, aparențele au sugerat că directorul avea, mai degrabă, rolul unui martor al acuzării” ( CEDO Hotărârea din 6 mai 1985, pronunțată în Cauza Bonisch împotriva Austriei, § 32). „Astfel de temeri pot avea o anumită importanță, dar nu sunt decisive. Ceea ce este decisiv este dacă îndoielile ridicate de aparențe pot fi justificate în mod obiectiv. Având în vedere circumstanțele specifice ale cazului, aparențele sugerează că avizul prezentat de Birou este mai degrabă asemănător cu dovezile împotriva reclamantului utilizate de autoritățile de urmărire penală, decât cu opinia «neutră» și «independentă» a unui expert.” (Hotărârea din 5 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Stoimenov împotriva Fostei Republici Iugoslave Macedonia, § 40).
Specialistul poate, de exemplu, să fi efectuat, în cauza în care întocmește raportul tehnico-științific, acte de urmărire penală, poate fi tutore sau curator al unei părți sau al unui subiect procesual principal din respectiva cauză, poate să fi fost reprezentant sau avocat al unei părți ori al unui subiect procesual principal, chiar și în altă cauză, poate fi rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situație dintre cele prevăzute la art. 177 din C.pen. cu una dintre părți, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora din cauza în care este desemnat etc.
În condițiile în care legiuitorul a apreciat cu caracter absolut că aceste situații determină imparțialitatea persoanelor implicate în procedurile judiciare penale, cu efecte ce se răsfrâng asupra echității procesului, este evident că existența acestor situații raportat la persoana specialistului produce aceleași efecte.
Soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 174 alin. (1) C.pr.pen., care nu prevede aplicarea cauzelor de incompatibilitate prevăzute de art. 64 din același act normativ și în ceea ce îl privește pe specialistul care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora și care efectuează constatarea potrivit art. 172 alin. (10) C.pr.pen., este neconstituțională, încălcând dreptul la un proces echitabil, prevăzut de dispozițiile art. 21 alin. (3) din Constituție. Curtea Constituţională, Decizia 87/2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 174 alin. (1) și art. 282 alin. (1) C.pr.pen., M.Of. nr. 498 din 19 iunie 2019
… Expertul are dreptul de a refuza efectuarea expertizei pentru aceleași motive pentru care martorul poate refuza depunerea mărturiei. (art. 175 alin.1 C.pr.pen.)
Expertul are dreptul să ia cunoștință de materialul dosarului necesar pentru efectuarea expertizei.
Expertul poate cere lămuriri organului judiciar care a dispus efectuarea expertizei cu privire la anumite fapte ori împrejurări ale cauzei ce trebuie evaluate.
El poate cere lămuriri părților și subiecților procesuali principali, cu încuviințarea și în condițiile stabilite de organele judiciare.
Are dreptul la un onorariu pentru activitatea depusă în vederea efectuării expertizei, pentru cheltuielile pe care ar trebui să le suporte sau le-a suportat pentru efectuarea expertizei. Cuantumul onorariului este stabilit de către organele judiciare în funcție de natura și complexitatea cauzei și de cheltuielile suportate sau care urmează a fi suportate de către expert. Dacă expertiza este efectuată de instituția medico-legală ori institutul sau laboratorul de specialitate, costul expertizei este stabilit în condițiile prevăzute de legea specială.
Expertul are obligația de a se prezenta în fața organelor de urmărire penală sau a instanței de judecată ori de câte ori este chemat și de a-și întocmi raportul de expertiză cu respectarea termenului-limită stabilit în ordonanța organului de urmărire penală sau în încheierea instanței. Termenul-limită din ordonanță sau încheiere poate fi prelungit, la cererea expertului, pentru motive întemeiate, fără ca prelungirea totală acordată să fie mai mare de 6 luni.
Întârzierea sau refuzul nejustificat de efectuare a expertizei atrage aplicarea unei amenzi judiciare, precum și răspunderea civilă a expertului sau a instituției desemnate să o efectueze pentru prejudiciile cauzate. (art. 175 C.pr.pen.)
Ca procedură, organul de urmărire penală sau instanța de judecată, când dispune efectuarea unei expertize, fixează un termen la care sunt chemate părțile, subiecții procesuali principali, precum și expertul, dacă acesta a fost desemnat. (art. 177 C.pr.pen.)
La termenul fixat se aduce la cunoștința procurorului, a părților, a subiecților procesuali principali și a expertului obiectul expertizei și întrebările la care expertul trebuie să răspundă și li se pune în vedere că au dreptul să facă observații cu privire la aceste întrebări și că pot cere modificarea sau completarea lor. De asemenea, după caz, sunt indicate expertului obiectele pe care urmează să le analizeze.
Expertul este înștiințat cu privire la faptul că are obligația de a analiza obiectul expertizei, de a indica cu exactitate orice observație sau constatare și de a expune o opinie imparțială cu privire la faptele sau împrejurările evaluate, în conformitate cu regulile științei și expertizei profesionale.
Părțile și subiecții procesuali principali sunt încunoștințați că au dreptul să ceară numirea câte unui expert recomandat de fiecare dintre ele, care să participe la efectuarea expertizei.
După examinarea obiecțiilor și cererilor făcute de părți, de subiecții procesuali principali și expert, organul de urmărire penală sau instanța de judecată pune în vedere expertului termenul în care urmează a fi efectuată expertiza, încunoștințându-l totodată dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părțile sau subiecții procesuali principali.
Atunci când expertiza urmează să fie efectuată de o instituție medico-legală, de un laborator de expertiză criminalistică sau de orice institut de specialitate, sunt aplicabile dispozițiile art. 173 alin. (3), nefiind necesară prezența expertului în fața organului judiciar. (art. 177 C.pr.pen.)
După efectuarea expertizei, constatările, clarificările, evaluările și opinia expertului sunt consemnate într-un raport.
Raportul de expertiză se depune la organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei.
În situația în care expertiza a fost efectuată în lipsa părților ori a subiecților procesuali principali, aceștia sau avocatul lor sunt încunoștințați cu privire la întocmirea raportului de expertiză și cu privire la dreptul la studierea raportului. (art. 178 C.pr.pen.)
Audierea expertului se efectuează potrivit dispozițiilor privitoare la audierea martorilor. (art. 179 C.pr.pen.)
Când organul de urmărire penală sau instanța constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, iar această deficiență nu poate fi suplinită prin audierea expertului, dispune efectuarea unui supliment de expertiză de către același expert. Când nu este posibilă desemnarea aceluiași expert, se dispune efectuarea unei alte expertize de către un alt expert.
Când expertiza a fost efectuată în cadrul instituției medico-legale, unui institut sau laborator de specialitate, organul de urmărire penală sau instanța se adresează instituției respective în vederea efectuării suplimentului de expertiză. (art. 180 C.pr.pen.)
Organul de urmărire penală sau instanța dispune efectuarea unei noi expertize atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conținutul și concluziile raportului de expertiză există contradicții, iar aceste deficiențe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului.
Când organul de urmărire penală sau instanța de judecată dispune efectuarea unei noi expertize de către o instituție medico-legală, aceasta este efectuată de o comisie, în condițiile legii. (art. 181 C.pr.pen.)
Expertiza medico-legală psihiatrică se efectuează după obținerea consimțământului scris al persoanei ce urmează a fi supusă expertizei, exprimat, în prezența unui avocat ales sau din oficiu, în fața organului judiciar, iar în cazul minorului, și în prezența ocrotitorului legal.
În cazul în care suspectul sau inculpatul refuză în cursul urmăririi penale efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, organul de cercetare penală sesizează procurorul sau judecătorul de drepturi și libertăți în vederea emiterii unui mandat de aducere în scopul prezentării la comisia medico-legală psihiatrică. Dispozițiile art. 265 alin. (4)-(9) C.pr.pen. se aplică în mod corespunzător.
În cazul în care consideră că este necesară o examinare complexă, ce necesită internarea medicală a suspectului sau a inculpatului într-o instituție sanitară de specialitate, iar acesta refuză internarea, comisia medico-legală sesizează organul de urmărire penală sau instanța cu privire la necesitatea luării măsurii internării nevoluntare.
În cursul urmăririi penale, procurorul, dacă apreciază că solicitarea comisiei medico-legale este întemeiată, poate cere judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de internare ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea luarea măsurii internării nevoluntare, pentru maximum 30 de zile, în vederea efectuării expertizei psihiatrice.
Judecătorul de drepturi și libertăți fixează ziua și ora de soluționare a propunerii de luare a măsurii internării nevoluntare, în cel mult 3 zile de la data sesizării, având obligația de a-l cita pe suspect sau inculpat pentru termenul fixat. Termenul se comunică procurorului, precum și avocatului suspectului sau inculpatului, căruia i se acordă, la cerere, dreptul de a studia dosarul cauzei și propunerea formulată de procuror.
În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 184 alin. (28) C. pr. pen. , din durata pedepsei se deduce perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat voluntar sau nevoluntar într-o instituție de specialitate, în vederea efectuării expertizei psihiatrice. Î.C.C.J. Decizia 22 din 12 noiembrie 2018 referitoare la examinarea recursului în interesul legii privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 184 alin. (28) C.pr.pen., M.Of.nr. 47 din 18 ianuarie 2019.
Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 471 și 472 C.pr.pen. sesizarea referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 184 alin. (28) C.pr.pen., respectiv dacă din durata pedepsei se deduce perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într-o instituție de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice, indiferent de caracterul voluntar ori nevoluntar al internării, ori se deduce doar perioada internării nevoluntare, este admisibilă.
Cf Art. 28 din Ordinul ministrului justiției și al ministrului sănătății nr. 1.134/C/255/2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale „(1) Expertiza medico-legală psihiatrică se face numai prin examinarea nemijlocită a persoanei, în cadrul unei comisii
…(4) Expertiza medico-legală psihiatrică se efectuează numai pentru o anumită faptă sau circumstanță, având ca obiective principale stabilirea capacității psihice la momentul comiterii unei fapte prevăzute de legea penală sau al exercitării unui drept, a capacității psihice la momentul examinării și aprecieri asupra periculozității sociale și necesității instituirii măsurilor de siguranță cu caracter medical.”
Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii constată că deducerea din pedeapsa închisorii pronunțate a duratei internării medicale în scopul efectuării expertizei medico-legale psihiatrice este obligatorie și în cazul internării voluntare a suspectului sau inculpatului, pentru următoarele argumente:
Contrar opiniei exprimate de către procurorul general al P.Î.C.C.J. , în sensul că textul alin. (28), fiind ultimul din conținutul art. 184 C.pr.pen., se referă exclusiv la internarea nevoluntară, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, tocmai din această perspectivă (specifică interpretării sistematice), acest text trebuie aplicat în ambele situații, atât în cazul internării voluntare, cât și în cazul internării nevoluntare.
Se apreciază că, în cazul în care ar fi intenționat să restrângă aplicarea acestui text, nimic nu ar fi împiedicat legiuitorul să precizeze expres că: „Perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat nevoluntar într-o instituție de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduce din durata pedepsei, în condițiile art. 72 C.pen. .”
Or, nu se poate considera că neinserarea cuvântului „nevoluntar” în textul alin. (28) al art. 184 C.pr.pen. reprezintă o evidentă eroare de text ori o evidentă omisiune, mai ales dacă se reține importanța legii în care este inclus textul de lege menționat (C.pr.pen. al României).
Sintagma „în condițiile art. 72 din C.pen. ” cuprinsă în textul analizat trebuie înțeleasă în sensul că deducerea se face din „durata pedepsei pronunțate”, dar și în situațiile în care „condamnatul a fost urmărit sau judecat, în același timp ori în mod separat, pentru mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii”, precum și în celelalte situații prevăzute de dispozițiile art. 72 alin. (2) și (3) C.pen. , ca urmare a trimiterii realizate de textul art. 184 alin. (28) C.pr.pen. la dispozițiile art. 72 C.pen. .
O interpretare contrară a art. 184 alin. (28) C.pr.pen. ar conduce la o situație vădit defavorabilă și, evident, inechitabilă juridic, deoarece:
– în ambele situații, organul judiciar „dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice”, deci emite un act procesual obligatoriu a fi pus în executare;
– dispunerea expertizei medico-legale psihiatrice este, pe de altă parte, o obligație a organului judiciar, impusă de lege, deoarece dispozițiile art. 184 alin. (1) C.pr.pen. sunt imperative („se dispune”), iar nu supletive („se poate dispune”);
– în acest context se reține că însuși legiuitorul a apreciat că, pentru aflarea adevărului sub aspectul stabilirii răspunderii penale, este obligatorie efectuarea, în cazurile menționate expres și limitativ de art. 184 alin. (1) C.pr.pen., a expertizei medico-legale psihiatrice;
– în consecință, suspectul sau inculpatul este obligat să se supună unei obligații ce își are originea în două “surse”: legea, respectiv actul procesual al organului judiciar;
– legea stabilește două etape distincte:
a) dispunerea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice, prin emiterea actului procesual de către organul judiciar, obligatoriu a fi pus în executare;
b) punerea în executare a dispoziției procesuale sau a obligației prevăzute de lege.
Între cele două etape anterior menționate, legea obligă parcurgerea următoarelor momente procesuale:
(i)aducerea la cunoștința suspectului/inculpatului a dispoziției de efectuare a expertizei medico-legale psihiatrice;
(ii)obținerea consimțământului scris al suspectului sau inculpatului, exprimat în prezența unui avocat ales sau din oficiu;
(iii)parcurgerea, în funcție de conduita suspectului sau inculpatului, a procedurii de internare medicală și de efectuare a expertizei medico-legale psihiatrice (internarea medicală voluntară și prezentarea voluntară pentru examinarea la comisia medico-legală psihiatrică sau, în cazul refuzului de efectuare a expertizei ori în cazul neprezentării la comisia medico-legală psihiatrică, parcurgerea procedurii judiciare stabilite de lege pentru internarea nevoluntară);
– astfel, se constată că punerea în executare a dispoziției organului judiciar, corelativ cu obligația suspectului sau inculpatului de a se supune acesteia, poate fi îndeplinită “de bunăvoie” (prin internarea medicală voluntară) sau “prin constrângere” (prin internarea medicală nevoluntară);
– dacă s-ar accepta opinia că numai în situația internării medicale nevoluntare se scade durata acesteia din pedeapsa închisorii pronunțate, ar însemna că suspectul ori inculpatul care execută dispoziția organului judiciar, care se supune de bunăvoie dispoziției acestui organ sau care se supune de bunăvoie legii [situație în care organele judiciare nu mai recurg la procedura complexă prevăzută de art. 184 alin. (4) și urm. C.pr.pen., care presupune inerente cheltuieli judiciare și resurse de personal] să constate, în final, că în cazul său durata internării medicale nu se scade din pedeapsa închisorii;
– dimpotrivă, suspectul sau inculpatul care refuză să se supună dispoziției organului judiciar [în realitate, chiar legii – art. 184 alin. (1) C.pr.pen.] și, în acest mod, impune respectivului organ judiciar parcurgerea procedurii complexe prevăzute de lege pentru internarea medicală nevoluntară, determinând efectuarea unor cheltuieli judiciare specifice procedurii judiciare, va constata că, în final, este „beneficiarul” dispozițiilor art. 184 alin. (28) C.pr.pen., prin scăderea duratei internării medicale din pedeapsa închisorii.
Derența dintre cele două tipuri de internări medicale (internarea medicală voluntară și internarea medicală nevoluntară) constă, în mod real, numai în modalitatea de conformare a conduitei suspectului sau inculpatului în raport cu dispoziția organului judiciar [obligație prevăzută de lege, conform art. 184 alin. (1) C.pr.pen.]. Nu există suficiente rațiuni juridice care să justifice înlăturarea suspectului sau inculpatului care acceptă să se interneze medical pentru efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice de la beneficiul prevăzut de art. 184 alin. (28) C.pr.pen..
Deducerea din pedeapsă a reținerii sau arestării nu este condiționată de prezentarea de bunăvoie a suspectului sau inculpatului la locul de arest sau, dimpotrivă, de darea în urmărire, cu inerentele cheltuieli judiciare, urmată de prinderea și încarcerarea acestuia. Privarea de libertate este aceeași, indiferent de modul în care a fost pusă în executare măsura preventivă: prin prezentarea de bunăvoie a acuzatului la locul de deținere sau la organul de poliție sau, dimpotrivă, prin constrângerea acestuia de către organul de poliție.
Este neîntemeiat argumentul potrivit căruia situația contrară (scăderea din durata pedepsei pronunțate a duratei internării medicale voluntare) ar fi echivalentă cu acceptarea tezei că prin ordonanța procurorului care dispune o măsură procesuală în vederea obținerii unui mijloc de probă poate fi privată de libertate o persoană împotriva voinței sale, pentru o durată neprecizată în cuprinsul actului, fără o procedură reglementată și fără a avea acces la o cale de atac în fața unui judecător, precum și că o măsură privativă de libertate nu poate fi substituită printr-o măsură procesuală luată în vederea obținerii unui mijloc de probă, cea din urmă neputând conferi procurorului competențe mai întinse decât cele pe care legea i le acordă în cazul dispunerii unei măsuri privative de libertate. Aceasta deoarece în cazul internării nevoluntare nu se emite un mandat de arestare, ci doar o încheiere a judecătorului de drepturi și libertăți sau a instanței, ipoteză în care nu se contestă obligația scăderii din pedeapsa închisorii a duratei internării medicale [art. 184 alin. (23) C.pr.pen. – hotărârea prin care dispune internarea nevoluntară se pune în executare de procuror prin intermediul organelor de poliție].
De asemenea, se apreciază ca nerelevantă împrejurarea că legiuitorul, pentru evitarea abuzurilor în materia internării medicale nevoluntare, a prevăzut o procedură asemănătoare cu cea stabilită pentru luarea măsurii preventive a arestării.
În condițiile în care internarea medicală este voluntară, evident că nu se impune elaborarea unei proceduri prin care să se conteste această opțiune a suspectului/inculpatului.
Nu în ultimul rând, în ipoteza internării medicale voluntare nu se impune stabilirea unei durate de către organul judiciar, însă durata care a fost efectiv necesară pentru efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice va fi menționată în raportul de expertiză.
Deducerea din pedeapsa închisorii a duratei măsurii internării în scopul efectuării expertizei medicale psihiatrice nu are legătură cu privarea de libertate specifică măsurilor preventive (reținerea și arestarea), acestea având rațiuni și temeiuri total diferite, astfel că nu este justificată o „asimilare” a internării medicale nevoluntare cu măsurile preventive privative de libertate (reținerea ori arestarea).
Dacă în concepția legiuitorului ar fi existat o astfel de „asimilare”, cu siguranță că deducerea măsurii internării medicale reglementate de art. 184 C.pr.pen. ar fi fost expres menționată în textul art. 72 C.pen. , alături de celelalte măsuri preventive privative de libertate.
În realitate, scăderea din durata pedepsei închisorii pronunțate de instanță a duratei internării medicale reglementate de art. 184 C.pr.pen. este consecința firească a supunerii persoanei cercetate, pe o anumită durată de timp, la o obligație prevăzută de lege, constând într-o procedură probatorie, cu evident caracter invaziv pentru viața privată, dispusă de organul judiciar în baza unei obligații prevăzute de lege și care, inerent, impune o restrângere severă a libertății de mișcare pe durata internării medicale, indiferent dacă această supunere a acuzatului este una voluntară sau nevoluntară și chiar dacă nu atinge nivelul de severitate al măsurilor preventive privative de libertate propriu-zise (reținere, arestare, arest la domiciliu) – (mutatis mutandis, CEDO , Secția III, Cauza Filip contra României, 14 decembrie 2006, Cererea nr. 41.124/02).
De altfel, în textul art. 404 alin. (4) C.pr.pen. se face o distincție neechivocă între „internarea medicală” și “măsurile preventive privative de libertate”, deoarece, conform acestor dispoziții legale:
Într-o altă cauză a CEDO: „atunci când expertiza psihiatrică este necesară, autoritățile trebuie să vegheze ca această măsură să nu depășească linia de echilibru care trebuie să existe între obligativitatea respectului vieții private a persoanei și buna administrare a justiției” (CEDO , Secția III, Cauza Worwa contra Poloniei, 27 noiembrie 2003, 26.624/95).
Art. 5 § 1 din Convenție reglementează dreptul la libertate și la siguranța persoanei, statuând că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazurilor limitativ prevăzute la lit. a)-f).
Prin dreptul la libertate, CEDO înțelege dreptul la libertate fizică al persoanei, ce constă în posibilitatea acesteia de a se mișca, de a se deplasa în mod liber. Din jurisprudența CEDO nu rezultă o definiție a noțiunii de „privare de libertate”, analiza acesteia fiind făcută în mod concret, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, avându-se în vedere natura și durata măsurii, efectele acesteia sau modalitățile de executare.
Incidența noțiunii de „privare de libertate” a fost analizată de CEDO prin raportare la spațiul ce nu a putut fi părăsit, la constrângerea fizică sau psihică la care o persoană a fost supusă din partea autorităților (cauzele De Wilde, Ooms și Versyp contra Belgiei, Nielsen contra Danemarcei) sau la timpul în care nu a putut fi părăsit în mod liber un spațiu (Cauza Amuur contra Franței), în cazuri vizând: arestul preventiv, detenția ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse (Cauza Van Droogenbroeck contra Belgiei), arestul la domiciliu (cauzele Mancini contra Italiei, Giulia Manzoni contra Italiei, Vachev contra Bulgariei, Lavents contra Letoniei), internarea pentru motive medicale într-o clinică psihiatrică (cauzele Morsink contra Olandei, Ashingdane contra Marii Britanii), conducerea la sediul poliției în vederea audierii (Cauza X și Y contra Germaniei).
În conținutul art. 5 din Convenție se utilizează atât termenul de „arestare”, cât și acela de „deținere”, acestea fiind concepte care au un caracter autonom, ce pot dobândi un înțeles compatibil cu scopurile Convenției, față de sensul lor din dreptul intern al statelor contractante.
CEDO , chiar dacă analizează sensul și domeniul de aplicare ale celor două noțiuni prin raportare la sistemele naționale, nu este ținută de o asemenea calificare, ea urmând să aibă în vedere, ca obiectiv principal, ca lipsirea de libertate a unei persoane să nu fie arbitrară.
Argumentul în sensul excluderii analogiei între cele două instituții (internarea medicală și privarea de libertate – consecință a reținerii, arestării ori detenției) este susținut chiar de textul art. 184 C.pr.pen., în care se menționează expres că procedura este obligatoriu a fi respectată chiar și în situația în care acuzatul se află deja într-o stare de privare de libertate (stare de reținere, de arestare, de deținere), elocvente fiind dispozițiile art. 184 alin. (13), (18) și (24) C.pr.pen..
Internarea medicală în scopul efectuării expertizei medicale psihiatrice, ca procedură probatorie pentru stabilirea discernământului suspectului sau al inculpatului (prevăzută de art. 184 C.pr.pen.), are o natură juridică diferită (ca scop și condiții) față de alte două instituții reglementate de C.pr.pen.: obligarea provizorie la tratament medical, prevăzută de art. 245 C.pr.pen., și internarea medicală provizorie, prevăzută de art. 247 C.pr.pen., ambele reglementate în titlul V al Codului de procedură penală cu denumirea marginală „Măsurile preventive și alte măsuri procesuale”. Aceste din urmă instituții se referă la măsurile de siguranță cu caracter medical prevăzute de C.pen. (art. 109 și 110 C.pen. ), astfel că orice examinare comparativă a acestor proceduri cu aceea prevăzută de art. 184 C.pr.pen. este lipsită de utilitate juridică. Î.C.C.J. Decizia 22 din 12 noiembrie 2018 referitoare la examinarea recursului în interesul legii privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 184 alin. (28) C.pr.pen., , M.Of. nr.47 din 18 ianuarie 2019
Soluționarea propunerii de luare a măsurii internării nevoluntare se face numai în prezența suspectului sau inculpatului, în afară de cazul când acesta este dispărut, se sustrage sau când din cauza stării sănătății sau din cauză de forță majoră ori stare de necesitate nu se poate prezenta.(art.184 alin .9 C.pr.pen.)
Participarea procurorului și a avocatului ales sau numit din oficiu al suspectului ori inculpatului este obligatorie.
După luarea măsurii, suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege, motivele internării, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
După dispunerea internării, dacă suspectul sau inculpatul se află în stare de deținere, judecătorul de drepturi și libertăți informează administrația locului de deținere despre măsura internării și dispune transferul arestatului într-o secție de psihiatrie a unui penitenciar-spital.
Împotriva încheierii judecătorului de drepturi și libertăți se poate face contestație la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară de către suspect, inculpat sau de procuror în termen de 24 de ore de la pronunțare. Contestația împotriva încheierii prin care se dispune internarea nevoluntară nu suspendă executarea.
Contestația formulată de suspect sau inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus internarea nevoluntară se soluționează în termen de 3 zile de la data înregistrării acesteia și nu este suspensivă de executare.
În vederea soluționării contestației formulate de procuror, judecătorul de la instanța ierarhic superioară dispune citarea suspectului sau inculpatului. Participarea avocatului ales sau numit din oficiu al suspectului ori inculpatului este obligatorie.
În vederea soluționării contestației formulate de suspect sau de inculpat, judecătorul de la instanța ierarhic superioară comunică acestuia și procurorului data stabilită pentru judecarea contestației și le acordă posibilitatea de a depune observații scrise până la acea dată, în afară de cazul când apreciază că prezența suspectului sau inculpatului, participarea procurorului și formularea de concluzii orale de către aceștia sunt necesare pentru justa soluționare a contestației.
În cazul admiterii contestației formulate de suspect sau inculpat, judecătorul de la instanța ierarhic superioară dispune respingerea propunerii de internare și externarea, dacă este cazul, de îndată, a suspectului sau inculpatului, dacă acesta nu este deținut sau arestat chiar și în altă cauză.
Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la soluționarea contestației. Dacă încheierea judecătorului de drepturi și libertăți nu este atacată cu contestație, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de contestație.
În cursul judecății, dacă inculpatul refuză efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, instanța, din oficiu sau la cererea procurorului, dispune emiterea unui mandat de aducere în condițiile art. 265C.pr.pen.
Măsura internării nevoluntare poate fi luată de instanță în cursul judecății la propunerea comisiei medico-legale psihiatrice.
Imediat după luarea măsurii internării nevoluntare sau în cazul schimbării ulterioare a locului de internare, judecătorul de drepturi și libertăți sau, după caz, președintele completului de judecată care a dispus măsura încunoștințează despre aceasta și despre locul internării un membru al familiei suspectului sau inculpatului ori o altă persoană desemnată de acesta, precum și instituția medico-legală care efectuează expertiza, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Instituția de specialitate are obligația de a informa organele judiciare despre schimbarea locului internării.
Perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într-o instituție de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduce din durata pedepsei, în condițiile art. 72 C.pen. . (art. 184 C.pr.pen.)
Dispozițiile art. 184 C.pr.pen. reglementează expertiza medico-legală psihiatrică, având ca principal obiectiv stabilirea existenței discernământului unei persoane în momentul comiterii unei fapte prevăzute de legea penală, determinarea gradului de discernământ pe care aceasta l-a avut în momentul anterior menționat, descoperirea tulburărilor de natură psihică care i-au fi putut altera discernământul și, prin urmare, stabilirea aspectului că a fost conștientă de faptele sale și de consecințele acestora.
În excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 184 alin. (1) și (5) C. pr. pen. se susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) referitoare la calitatea legii, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 referitor la libertatea individuală, ale art. 24 cu privire la dreptul la apărare, ale art. 53 cu privire la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și ale art. 124 alin. (2) și (3) referitor la înfăptuirea justiției, precum și prevederilor art. 3 și art. 6 § 3 lit. a) -c) CEDH cu privire la interzicerea torturii și la dreptul la un proces echitabil.
Potrivit art. 184 alin. (5) C.pr.pen., procurorul este sesizat de către comisia de examinare cu privire la necesitatea internării suspectului sau a inculpatului în vederea expertizării. Procurorul apreciază dacă este necesară internarea și sesizează judecătorul de drepturi și libertăți cu propunerea de internare medicală, care, potrivit alin. (6) al art. 184 C.pr.pen., nu poate depăși 30 de zile și care poate fi prelungită o singura dată pentru o durată de cel mult 30 de zile, conform alin. (25) al aceluiași articol. Dispunerea în cursul urmăririi penale a expertizei medico-legale psihiatrice, potrivit art. 184 alin. (1) din C.pr.pen., și a internării medicale nevoluntare, conform art. 184 alin. (5) din același cod, are la bază motive obiective ce decurg din principiul aflării adevărului și că dispunerea acestor măsuri se face potrivit unei proceduri care asigură dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare al suspectului sau al inculpatului, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 21 alin. (3) și art. 24 din Constituție și la art. 6 din Convenție. Această procedură este reglementată de legiuitor prin norme procesual penale clare, precise și previzibile, potrivit exigențelor constituționale ce decurg din prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, și presupune o restrângere a libertății individuale a persoanei vizate, prevăzută prin lege, necesară în vederea desfășurării instrucției penale și proporțională cu scopul urmărit de legiuitor, fiind astfel în acord cu dispozițiile art. 53 din Legea fundamentală.
Prevederile art. 184 alin. (1) și (5) din C.pr.pen. constituie o aplicație a dispozițiilor constituționale ale art. 124 alin. (2), potrivit cărora justiția este unică, imparțială și egală pentru toți. Curtea Constituțională , Decizia 220 din 2 iunie 2020 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 184 alin. (1) și (5) C. pr. pen.
Înalta Curte de Casație și Justiție admite sesizarea formulată de Curtea de Apel București – Secția I penală, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „În interpretarea art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126/2024 M.Of. nr. 437 din 13 mai 2024, neîntocmirea raportului de expertiză de specialitate determină neregularitatea actului de sesizare a instanței?”, și stabilește că, „în interpretarea art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126/2024 (M.Of. nr. 437 din 13 mai 2024), neîntocmirea raportului de expertiză de specialitate determină neregularitatea actului de sesizare a instanței, ceea ce atrage restituirea cauzei la procuror.” (Î.C.C.J., Decizie nr. 430 din 15 decembrie 2025)
În urma examenului de jurisprudență la nivelul Curții Constituționale a fost identificată Decizia nr. 867 din 14 decembrie 2021 (M.Of. nr. 325 din 1 aprilie 2022), care statuează că stabilirea concretă a prejudiciului revine, în faza de urmărire penală, procurorului de caz.
Consultând dispozițiile din Legea nr. 241/2005 în discuție, se remarcă că art. 10 alin. (2) prevede că „prejudiciul se va determina în temeiul unei expertize de specialitate”. Dat fiind caracterul imperativ al normei, coroborat cu dispozițiile legale (art. 184 și 188 din C.pr.pen.) și cu jurisprudența Curții Constituționale (v Decizia nr. 867/2021, §§ 36-40), s-a apreciat că administrarea probei este obligatorie pentru procuror în faza de urmărire penală, față de necesitatea determinării prejudiciului.
Proba cu expertiza pentru stabilirea valorii prejudiciului nu poate fi administrată în faza de cameră preliminară, întrucât nu poate fi circumscrisă obiectului acestei proceduri, adică necesară pentru a proba nelegalitatea altui mijloc de probă. Obiectul camerei preliminare nu poate fi, pe de altă parte, complinirea neadministrării unui mijloc de probă obligatoriu în etapa procesuală anterioară.
Urmărirea penală este nelegală prin omisiunea de a se administra mijlocul de probă al cărui caracter necesar rezultă explicit din lege și determină consecințe semnificative cu privire la fondul cauzei. Actul de sesizare emis fără respectarea acestei exigențe este la rândul său nelegal, dar nu pentru neregularități formale, întemeiate pe dispozițiile art. 328 din C.pr.pen., ci pentru încălcarea unor condiții esențiale de validitate cu caracter extrinsec, prevăzute de art. 327 din C.pr.pen..
În jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a evidențiat necesitatea ca dezlegarea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării să fie determinantă pentru rezolvarea acțiunii penale sau a acțiunii civile în procesul penal, ceea ce presupune ca respectiva chestiune de drept să vizeze, ca regulă, o problemă de drept material de care depinde soluționarea pe fond a cauzei și doar ca excepție o problemă de drept procesual, aceasta din urmă în măsura în care soluția dată respectivei probleme de drept s-ar repercuta semnificativ asupra rezolvării fondului cauzei (Decizia nr. 11 din 12 septembrie 2018, M.Of. nr. 907 din 29 octombrie 2018).
Între problema de drept a cărei lămurire se solicită – indiferent dacă ea vizează o normă de drept material sau o dispoziție de drept procesual – și soluția ce urmează a fi dată de către instanța de trimitere trebuie să existe o relație de dependență, în sensul în care decizia instanței supreme să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal (Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, M.Of. nr. 503 din 7 iulie 2014; Decizia nr. 19 din 15 septembrie 2014, M.Of. nr. 769 din 23 octombrie 2014).
Chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanța supremă vizează obligativitatea sau facultatea efectuării în cursul urmăririi penale a expertizei de specialitate privind stabilirea prejudiciului produs ca urmare a săvârșirii infracțiunii de evaziune fiscală, problemă de drept aflată într-o relație de dependență cu soluția ce ar putea fi dată în procedura de cameră preliminară.
Având în vedere că neregularitatea actului de sesizare a instanței implică orice deficiență de formă sau de conținut care afectează aptitudinea rechizitoriului de a sesiza în mod valabil instanța de judecată, dezlegarea prealabilă a problemei de drept cu care este sesizată instanța ar avea, prin urmare, o înrâurire decisivă asupra hotărârii finale dispuse în faza camerei preliminare și, implicit, și asupra evoluției ulterioare a procesului penal.
Sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile are ca obiect lămurirea modului de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, în sensul de a se stabili dacă este obligatorie întocmirea, în cursul urmăririi penale, a expertizei de specialitate privind stabilirea prejudiciului produs ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală, aspect care ar atrage neregularitatea actului de sesizare a instanței.
Prin Legea nr. 126/2024 legiuitorul a adus modificări semnificative art. 10 din Legea nr. 241/2005, introducând, sub aspectul dreptului material, noi cauze de nepedepsire și situații care atrag reducerea pedepsei, precum și norme procedurale.
Art. 10 alin. (2) prevede trei situații distincte în care acoperirea prejudiciului cauzat de infracțiunile prevăzute la art. 61, 8 sau 9 poate atrage reducerea pedepsei:
• dacă prejudiciul este achitat integral până la primul termen de judecată, limitele de pedeapsă se reduc la jumătate, indiferent de cuantumul prejudiciului, iar dispoziția pare a avea în vedere doar debitul principal, fără a include dobânzi sau penalități;
• dacă prejudiciul este de până la 1000000 euro și este achitat integral până la primul termen de judecată, se poate aplica pedeapsa amenzii, ca alternativă la pedeapsa închisorii, în plus față de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă;
• dacă prejudiciul este achitat integral între primul termen de judecată și soluționarea definitivă a cauzei, limitele de pedeapsă se reduc cu o treime, fără a fi necesară plata accesoriilor (dobânzi sau penalități).
În toate cele trei ipoteze, legea prevede că prejudiciul va fi stabilit prin expertiză de specialitate, iar suspectul sau inculpatul are dreptul de a participa la efectuarea acesteia, cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 172–180 din C.pr.pen..
Art. 10 alin. (3) din Legea nr. 241/2005 reglementează trei cauze de nepedepsire, aplicabile în funcție de momentul procesual și de cuantumul prejudiciului achitat:
• în cursul urmăririi penale, dacă prejudiciul, majorat cu 25% și însoțit de plata dobânzilor și penalităților, este achitat integral, fapta nu se pedepsește;
• în procedura de cameră preliminară sau până la pronunțarea hotărârii în primă instanță, dacă prejudiciul este acoperit integral, dar cu o majorare de 50%, la care se adaugă dobânzi și penalități, se aplică aceeași cauză de nepedepsire;
• în faza de apel, dacă prejudiciul este achitat integral, cu o majorare de 100% și cu plata dobânzilor și penalităților, fapta rămâne, de asemenea, nepedepsită.
Spre deosebire de alin. (2), alin. (3) nu face referire expresă la efectuarea unei expertize, însă, prin interpretarea teleologică a textului, în opinia judecătorului-raportor, se deduce că și în aceste ipoteze prejudiciul trebuie stabilit pe baza unei expertize de specialitate.
Totodată, lipsa unei referiri exprese la administrarea expertizei în cursul judecății este justificată de argumentul că trebuie efectuată în faza de urmărire penală, rămânând câștigată cauzei, mai ales când există o cauză de nepedepsire.
În concluzie, pentru a beneficia de cauzele de nepedepsire reglementate la alin. (3) se impune plata integrală a prejudiciului, a unei cote procentuale suplimentare în funcție de faza procesuală, precum și a accesoriilor (dobânzi și penalități). În schimb, în ipotezele reducerii limitelor de pedeapsă, reglementate la alin. (2), se face referire doar la prejudiciul principal, fără mențiunea expresă a acestor accesorii.
Ca element de noutate în materie procedurală, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 prevede caracterul obligatoriu al expertizei de specialitate în cazul comiterii anumitor infracțiuni de evaziune fiscală, mijloc de probă necesar pentru determinarea prejudiciului prin activitatea infracțională circumscrisă celor trei incriminări prevăzute de art. 61, 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005.
Administrarea expertizei de specialitate este obligatorie în faza de urmărire penală în toate cauzele având ca obiect infracțiunile prevăzute la art. 61, 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005, omisiunea acesteia fiind de natură să atragă neregularitatea actului de sesizare în condițiile nulității relative.
Prin deciziile nr 1084 din 8 septembrie 2009 și nr 1594 din 26 noiembrie 2009 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale (M.Of. nr. 665 din 6 octombrie 2009, și, respectiv, M.Of. nr. 32 din 15 ianuarie 2010), Curtea a statuat că prejudiciul cauzat este cel rezultat din rechizitoriu sau din actele financiar-contabile existente la dosar și stabilirea in concreto aparține în faza de urmărire penală procurorului de caz.
Prin Decizia nr. 867 din 14 decembrie 2021 (M.Of. nr. 325 din 1 aprilie 2022), Curtea Constituțională a constatat neconstituționalitatea sintagmei „pretențiile părții civile”, cuprinsă în art. 10 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 55/2021, apreciind că, în modalitatea de reglementare, legiuitorul crease premisa aplicării cauzei de reducere a pedepsei ca rezultat al interpretării și evaluării arbitrare ale persoanei vătămate/părții civile din procesul penal (statul român, de regulă, referitor la infracțiunile prevăzute la art. 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005), conferindu-i o poziție privilegiată, simpla manifestare de voință a acesteia putând determina aplicarea/neaplicarea cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă, ceea ce contravine dreptului la un proces echitabil și principiului potrivit căruia justiția este unică, imparțială și egală pentru toți.
Pornind de la interpretarea literală, pentru a susține aplicarea uniformă a normei juridice în toate cazurile prevăzute de text, fără a introduce distincții sau condiții pe care legiuitorul nu le-a prevăzut expres, obligativitatea efectuării expertizei de specialitate vizează atât situațiile de reducere a limitelor de pedeapsă – alin. (2), cât și pe cele de nepedepsire – alin. (3).
În absența unei distincții exprese în cuprinsul textului legal, ținând seama de constatările Curții Constituționale potrivit deciziilor anterior menționate cu privire la prejudiciul cauzat, întinderea și sarcina stabilirii acestuia în faza urmăririi penale, expertiza de specialitate nu poate fi condiționată de elemente pe care legiuitorul nu le-a prevăzut, astfel încât formularea „prejudiciul se va determina în temeiul unei expertize de specialitate” este una imperativă în toate cauzele având ca obiect infracțiunile prevăzute la art. 61, 8 sau 9 din Legea nr. 241/2005.
În contextul aplicării dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 241/2005, voința clar exprimată de legiuitor constituie un argument în favoarea caracterului obligatoriu al expertizei de specialitate, în sensul impunerii unui standard probatoriu unitar pentru stabilirea prejudiciului. În acest sens se constată că legiuitorul nu a condiționat efectuarea expertizei nici de manifestarea prealabilă a unei intenții de achitare a prejudiciului de către suspect sau inculpat, nici de exprimarea unei opoziții față de conținutul raportului de constatare tehnico-științifică. A admite contrariul ar presupune introducerea unor condiții pe care legea nu le prevede, ceea ce contravine principiului de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.
Art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 face referire expresă la calitatea procesuală de „suspect”, în corelație cu prevederile alin. (3) al aceluiași articol, potrivit cărora, în cursul urmăririi penale, achitarea prejudiciului majorat cu 25%, împreună cu dobânzile și penalitățile, determină incidența unei cauze de nepedepsire. Aceste dispoziții indică în mod evident intenția legiuitorului de a stabili caracterul obligatoriu al expertizei în faza de urmărire penală, anterior sesizării instanței de judecată.
Modificarea art. 10 din Legea nr. 241/2005 face parte din noua reglementare pentru combaterea fenomenului evaziunii fiscale, introdusă prin Legea nr. 126/2024, cu implicații la nivelul politicii penale în abordarea infracționalității de fraudare a bugetului public; statul are ca obiectiv principal al politicii penale repararea prejudiciilor și recuperarea bunurilor rezultate din infracțiuni.
În controlul de constituționalitate a legii în procesul adoptării, prin Decizia nr. 146 din 19 martie 2024 (M.Of. nr. 496 din 29 mai 2024), Curtea Constituțională a reiterat acest obiectiv etatic, precizând că Legea nr. 126/2024 „constituie un pas important în trecerea, pe care statele trebuie să o facă, de la teoriile tradiționaliste de natură retributivă ale dreptului penal, conform cărora aplicarea unor pedepse privative de libertate în cazul comiterii infracțiunilor reprezintă o condiție sine qua non a restabilirii ordinii de drept, spre teoriile moderne specifice acestei ramuri de drept, potrivit cărora, în cazul infracțiunilor ce au ca scop realizarea unor câștiguri ilicite, principalul obiectiv al politicii penale etatice trebuie să vizeze descoperirea și confiscarea respectivelor bunuri (în sens larg), în vederea introducerii lor sau a contravalorii lor în bugetul public. Așadar, dispozițiile legale (…) constituie o formă de transpunere a dezideratului anterior menționat în politica penală a statului în domeniul evaziunii fiscale”.
Sub aspect teleologic, efectuarea expertizei de specialitate se impune pentru a putea constata incidența cauzelor speciale de reducere a pedepsei ori de nepedepsire.
Acceptarea unei teze contrare ar goli de conținut prima teză a art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, întrucât inculpatul trimis în judecată nu ar mai putea beneficia de reducerea limitelor de pedeapsă prin achitarea prejudiciului până la primul termen de judecată, în lipsa unui mijloc de probă relevant și obiectiv privind întinderea prejudiciului. Or, norma ar deveni lipsită de eficiență juridică, fiind astfel încălcat principiul efectului util al legii. Expertiza este esențială și din perspectiva posibilității de finalizare a procesului penal în faza de urmărire penală, printr-o soluție de netrimitere în judecată. În măsura în care prejudiciul este stabilit prin expertiză și achitat integral înainte de sesizarea instanței, se poate dispune clasarea cauzei în temeiul art. 16 alin. (1) lit. h) din C.pr.pen., ceea ce face ca trimiterea în judecată să devină inutilă.
Expertiza de specialitate reprezintă un mijloc de probă relevant atât pentru soluționarea laturii penale – art. 172 din C.pr.pen., cât și a celei civile a cauzei. O astfel de probă poate fi administrată în cursul urmăririi penale sau în faza de judecată, dar nu și în cadrul procedurii camerei preliminare, întrucât aceasta privește fondul cauzei.
Interpretarea sistematică, bazată pe coordonarea textelor legale de așa manieră încât interpretările acestora să se concilieze, dar și cu interpretarea teleologică, ținând cont de scopul legii, conduce la concluzia caracterului obligatoriu al expertizei de specialitate și în situațiile de nepedepsire prevăzute de alin. (3) al art. 10 din Legea nr. 241/2005.
În ipoteza în care expertiza nu este administrată în cursul urmăririi penale, beneficiile prevăzute de art. 10 alin. (2) teza I din Legea nr. 241/2005 riscă să rămână pur teoretice. Aceasta deoarece, în procedura de cameră preliminară, nu poate fi dispusă administrarea unei probe care vizează fondul cauzei, iar, în etapa judecății, dispunerea expertizei nu poate avea loc anterior primului termen de judecată – termenul-limită prevăzut de lege pentru efectuarea plății în vederea reducerii limitelor de pedeapsă.
Mai mult, posibilitatea administrării probei nu poate fi lăsată la latitudinea manifestării de voință a unei părți procesuale. Pe de o parte, simpla exprimare a intenției de a achita prejudiciul nu poate fi asimilată unui angajament cert privind efectuarea plății în termenul impus de art. 10 din Legea nr. 241/2005. Pe de altă parte, decizia inculpatului de a achita prejudiciul poate surveni ulterior trimiterii în judecată și poate fi influențată de cuantumul final al prejudiciului, stabilit obiectiv prin expertiză.
În lipsa efectuării expertizei în faza urmăririi penale, inculpatul care decide ulterior trimiterii în judecată să achite prejudiciul nu va putea beneficia de dispozițiile art. 10 alin. (2) teza I din Legea nr. 241/2005, întrucât textul legal impune în mod expres ca prejudiciul să fie determinat în temeiul unei expertize de specialitate. Astfel, lipsa probei determină imposibilitatea aplicării dispoziției legale, golind de conținut beneficiul normativ reglementat de legiuitor.
Se impune concluzia că efectuarea expertizei de specialitate în faza de urmărire penală este obligatorie, indiferent de existența unei intenții de achitare sau a unei poziții procesuale explicite din partea suspectului ori inculpatului, iar neîntocmirea acesteia determină neregularitatea actului de sesizare a instanței.
Stabilind caracterul obligatoriu al expertizei de specialitate conform art. 10 alin. (2) din Legea nr. 241/2005, omisiunea efectuării acesteia în cursul urmăririi penale nu ține de temeinicia probatoriului, ci de legalitatea sesizării instanței (a actului de trimitere în judecată, ca parte a învestirii), a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală deoarece este impusă de legiuitor pentru determinarea prejudiciului cu consecințe asupra dreptului la apărare, respectiv a dreptului la un proces echitabil.
Când legea obligă la administrarea unei probe de care depinde aplicarea legii substanțiale (reducerea limitelor de pedeapsă ori nepedepsirea) și aceasta nu este efectuată, există o neregularitate a rechizitoriului bazată pe dispozițiile art. 327 C.pr.pen. care poate fi constatată în procedura de cameră preliminară conform art. 342 C.pr.pen..
Prejudiciul este un factor esențial, în cazurile prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005, acoperirea acestuia influențând aplicarea sau neaplicarea pedepsei (reducerea limitelor de pedeapsă, comutarea închisorii în amendă, nepedepsirea). Inculpatul nu poate accepta recuperarea prejudiciului decât dacă este determinat în mod obiectiv. Ca atare, omisiunea administrării expertizei de specialitate al cărei caracter necesar rezultă explicit din lege și determină consecințe semnificative pe fondul cauzei conduce la nelegalitatea urmăririi penale; or, emis fără respectarea acestei exigențe, actul de sesizare este la rândul său nelegal, iar neregularitatea nu poate fi acoperită nici în camera preliminară (având în vedere obiectul și limitele acestei proceduri) și nici ulterior deoarece unele beneficii se produc în cazul exclusiv al achitării prejudiciului de către inculpat până la primul termen de judecată.
Un ultim argument ține de buna administrare a justiției; în acest scop, trebuie să se recunoască dreptul suspectului/inculpatului de a obține efectuarea expertizei de specialitate până la data emiterii rechizitoriului și trimiterii în judecată în considerarea evitării unor consecințe aproape imposibil de înlăturat pentru acuzat – reducerea limitelor de pedeapsă sau nepedepsirea, precum și pentru rezolvarea cauzei într-un termen rezonabil.
În interpretarea art. 10 din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126/2024 (M.Of. nr. 437 din 13 mai 2024), neîntocmirea raportului de expertiză de specialitate determină neregularitatea actului de sesizare a instanței, ceea ce atrage restituirea cauzei la procuror. Î.C.C.J., Decizia nr. 430 din 15 decembrie 2025
Fără a efectua o analiză aprofundată a probelor administrate până în prezent în cauză (Î.C.C.J., Decizia nr. 577 din 21 august 2025), care este atributul procurorului, în situația în care dispune o soluție în cauză, respectiv a instanței de judecată, în situația în care inculpatul este trimis în judecată, judecătorul de drepturi și libertăți a reținut că materialul probator aflat la dosarul de urmărire penală conturează suspiciunea rezonabilă că suspecta ar fi săvârșit cele două infracțiuni de hărțuire, pentru care s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale. Judecătorul a avut în vedere în principal plângerea penală și declarațiile persoanei vătămate B., pe care le-a coroborat cu depozițiile martorilor, precum și cu capturile mesajelor trimise de suspectă pe telefonul persoanei vătămate și celelalte înscrisuri – scrisori, bilete etc., toate manifestările suspectei, de apelare de pe mai multe numere de telefon, inclusiv cu identitate ascunsă, de mai multe ori pe zi și pe noapte, uneori fără a vorbi, trimiterea de scrisori și alte recipise cu mesaje de iubire, deplasarea la locul de muncă al persoanei vătămate, încercarea de a pătrunde în biroul acesteia sau așteptând-o ore în șir în fața instituției fiind apte să-i provoace acesteia o puternică stare de temere pentru sine, cât și pentru membrii familiei sale și pentru relația sa familială, după cum a și menționat cu ocazia audierii sale.
În cauză, a fost dispusă efectuarea expertizei psihiatrice asupra suspectei.
Prin ordonanță s-a dispus efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice în vederea stabilirii discernământului suspectei, având ca obiectiv: – existența discernământului în perioada comiterii faptelor, respectiv iulie 2020- februarie 2024 și măsura este proporțională cu scopul urmărit;
Judecătorul de drepturi și libertăți a considerat că, raportat la faptele pentru care se desfășoară urmărirea penală față de suspectă, luarea măsurii internării nevoluntare este necesară și proporțională cu scopul urmărit (efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice în vederea stabilirii existenței discernământului la momentul comiterii faptelor, respectiv dacă suspecta avea capacitatea de a înțelege consecințele ce decurg din săvârșirea acestora).
În acest sens, judecătorul a reținut modalitatea concretă în care se prefigurează la acest moment săvârșirea infracțiunilor, limbajul folosit de suspectă – numeroase injurii, amenințări, declarații de iubire, referire la diferite comploturi împotriva sa în care ar fi fost implicată persoana vătămată, precum și aspecte care rezultă din declarațiile sale date în cauză, în data de 22.10.2024 – în care face referire la „influențe exterioare” care ar fi împiedicat-o să comunice cu persoana vătămată, la faptul că ar fi primit mesaje de la numărul de telefon al acesteia dar care nu le-ar fi trimis persoana vătămată, întrucât a primit mesaje și de pe numărul de telefon al tatălui ei, despre care are certitudinea că nu au fost trimise de acesta . S-a apreciat că există indicii, cum în mod corect a sesizat și procurorul, că suspecta ar putea să nu prezinte discernământ în privința faptelor sale sau acesta să fie afectat într-o oarecare măsură din cauza unor posibile boli psihice de care se presupune că suferă, aspect ce reiese și din actele medicale din perioada comiterii faptelor, potrivit cărora, spre exemplu, la data de 30.08.2023, suspecta s-a prezentat la serviciul de gardă psihiatrie a Spitalului Clinic de Psihiatrie și Neurologie, stabilindu-i-se diagnosticul prezumtiv de „tulburare psihotică delirantă”, dar refuzând internarea .
Deopotrivă, judecătorul de drepturi și libertăți a observat că organele de urmărire penală au epuizat toate etapele procedurale anterioare internării medicale nevoluntare. Astfel, au dispus efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice pentru stabilirea discernământului prin prezentarea suspectei în fața comisiei de expertiză. Deși inițial a refuzat orice expertizare, suspecta s-a prezentat la Comisia de Psihiatrie Medico-Legală din cadrul S.J.M.L. Brașov însă a avut o atitudine extrem de ostilă față de membri comisiei, fiind revendicativă, cverulentă, cu colaborare extrem de dificilă. În consecință, în vederea întocmirii raportului solicitat, s-a apreciat necesară internarea suspectei într-o secție de Psihiatrie a Spitalului Clinic de Psihiatrie și Neurologie, în vederea stabilirii unui diagnostic de certitudine și eventual a unei conduite terapeutice .
Deși i s-a înmânat biletul de trimitere în vederea internării, până în prezent suspecta nu s-a prezentat la unitatea spitalicească, conform adresei transmise parchetului la data de 08.08.2025 . Judecătorul de drepturi și libertăți a apreciat că măsura solicitată de către procuror, de internare nevoluntară a suspectei, este necesară pentru stabilirea tuturor împrejurărilor comiterii presupuselor fapte pentru care aceasta este cercetată, respectiv pentru a vedea dacă suspecta suferă de vreo afecțiune psihică sau de o altă condiție medicală psihiatrică și de a stabili gradul de discernământ al suspectei la data săvârșirii presupuselor fapte, elemente care pot fi de natură să conducă la exonerarea de răspundere a suspectei sau la o atenuare a răspunderii penale în cazul în care se va stabili fără orice îndoială rezonabilă că faptele au fost săvârșite cu forma de vinovăție cerută de lege.
Judecătorul de drepturi și libertăți a considerat că măsura este și proporțională cu scopul urmărit, având în vedere și interesul general al societății, cu privire atât la realizarea unei anchete efective cu privire la faptele pentru care un suspect este cercetat, cât și referitor la verificarea sănătății psihice a acestuia, fiind necesară stabilirea unui diagnostic, dacă este cazul, cu privire la starea de sănătate mentală a acestuia – în vederea garantării siguranței publice, conform art. 5 CEDH.
Suspecta nu s-a prezentat de bunăvoie la unitatea medicală, deși i s-a înmânat un bilet de trimitere în acest sens. Inițial, aceasta, asistată de avocat, a refuzat să-și dea consimțământul pentru efectuarea expertizei, ulterior s-a prezentat în fața Comisiei, dar a avut o atitudine care denotă că, în fapt, refuză expertizarea sa. Suspecta nu s-a prezentat la termenele de judecată, deși s-a încercat contactarea acesteia inclusiv prin telefon, citarea prin intermediul organelor de poliție și mandat de aducere prin Inspectoratul județean de jandarmi, toate demersurile pentru a-i obține un eventual consimțământ în vederea internării rămânând fără niciun rezultat.
În opinia judecătorului de drepturi și libertăți, petenta a avut cunoștință, însă nu a dorit să se prezinte în fața instanței, nerăspunzând la telefon sau organelor de poliție și de jandarmi în momentul în care acestea s-au deplasat la domiciliul său pentru înmânarea citației și punerea în executare a mandatului de aducere, practic aceasta sustrăgându-se de la soluționarea propunerii de internare nevoluntară.
Reprezentantul Ministerului Public a solicitat internarea nevoluntară a suspectei pe durata maximă, de 30 de zile, fără să motiveze de ce ar fi necesară internarea pentru această perioadă, care în aprecierea judecătorului de drepturi și libertăți apare ca fiind excesivă, raportat la specificul cauzei.
Judecătorul de drepturi și libertăți a reținut că pentru a fi compatibilă cu exigențele Convenției europene a drepturilor omului, privarea de libertate în aceste condiții trebuie să îmbrace o durată rezonabilă, întrucât reprezintă o „privare de libertate”. Astfel, CEDO a reținut că noțiunea de „lipsire de libertate” cuprinde în același timp un aspect obiectiv, adică internarea unei persoane într-un spațiu restrâns pentru o perioadă de timp deloc neglijabilă și un aspect subiectiv, care implică faptul că persoana în cauză nu și-a dat consimțământul în mod valabil la internare [Stanev împotriva Bulgariei (MC), nr. 36760/06, §117, 17 ianuarie 2012 și Stork împotriva Germaniei, nr. 38033/02, § 74, 13 iulie 2006).
Raportat și la standardul Convenției, judecătorul de drepturi și libertăți a apreciat că în cauză, având în vedere și data comiterii presupuselor infracțiuni, dar și limitele de pedeapsă prevăzute de C. pen. – 6 luni închisoare, limită ce prin aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen.. s-ar putea reduce la 4 luni închisoare, o privare de libertate de 30 de zile ar apărea ca excesivă, sens în care a considerat că se impune accelerarea procedurilor de expertizare a suspectei. În consecință, judecătorul de drepturi și libertăți a apreciat că este suficientă o perioadă de 15 zile în care să fie finalizate procedurile medicale în vederea expertizării suspectei.
Judecătorul de drepturi și libertăți de la Curtea de Apel a constatat îndeplinite condițiile cerute de dispozițiile legale, astfel încât, în temeiul art. 184 C. pr. pen.., a admis propunerea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov, formulată în dosarul nr. x/2022, de luare a măsurii internării nevoluntare în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice privind pe suspecta A..
Împotriva aceste încheieri a formulat contestație suspecta, la pronunțarea soluției, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, fără a fi motivată calea de atac formulată.
În raport de momentul procesual în care instanța fondului a primit înscrisul transmis de către suspectă, în timpul motivării hotărârii, apărarea a considerat că erau incidente dispozițiile art. 395C. proc. pen.. referitoarea la repunerea cauzei pe rol, acordarea unui nou termen de judecată după data de 14 august 2025 și refacerea procedurii de citare, pentru a da posibilitatea suspectei să se prezinte în fața instanței de judecată.
În susținerea contestației, s-a arătat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 184C. pr. pen.. pentru a se putea dispune internarea nevoluntară a suspectei. În raport de modalitatea concretă în care se prefigurează săvârșirea infracțiunilor de hărțuire, reținute în sarcina suspectei (a efectuat, în mod repetat apeluri telefonice, comunicări prin mijloace de transmitere la distanță, trimiterea de scrisori cu mesaje de iubire, etc), data presupuselor infracțiuni, cât și limitele de pedeapsă, apărarea a apreciat că luarea măsurii internării nevoluntare nu este necesară și nici proporțională cu scopul urmărit, respectiv efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice în vederea stabilirii existenței discernământului la momentul comiterii faptelor, respectiv dacă suspecta avea capacitatea de a înțelege consecințele ce decurg din săvârșirea acestora, în acest moment procesual, după o perioadă de peste 3 ani de la data sesizării, în lipsa indiciilor din care să reiasă că există o îndoială asupra discernământului suspectei în momentul săvârșirii infracțiunii. S-a apreciat că măsura nu este proporțională cu scopul urmărit atât în raport cu data presupuselor infracțiuni, cât și cu limitele de pedeapsă prevăzute de C. pen. – 6 luni închisoare, limită maximă sau amendă. În continuare, a precizat că nu este îndeplinită nici condiția prevăzută de art. 184 alin. (4) C. pr. pen.., „în cazul în care suspectul sau inculpatul refuză în cursul urmăririi penale efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică ..”, suspecta prezentându-se la Comisia medico-legală din cadrul Serviciul Județean de Medicină Legală Brașov, la data de 31 iulie 2025, în vederea efectuării expertizei.
Examinând contestația formulată de suspectă, Înalta Curte, Completul de 2 judecători de drepturi și libertăți apreciază că este nefondată .Cu prioritate, asupra solicitării contestatoarei suspecte A., exprimate în scris, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, avocat G., privind rejudecarea cauzei de către Curtea de Apel Brașov, pe motiv că nu au fost respectate dispozițiile privind citarea, se constată că este neîntemeiată pentru următoarele motive:
Suspecta A. a fost citată de către judecătorul de drepturi și libertăți din cadrul Curții de Apel Brașov, pentru termenul de judecată stabilit la data de 11 august 2025, atât la adresa de domiciliu, cât și la locul de muncă. Prin prisma demersurilor care au fost făcute de instanță, prin citare și contactare telefonică, la care suspecta nu a dat curs și nu a înțeles să se prezinte în instanță la termenul de judecată din 11 august 2025, judecătorul de drepturi și libertăți apreciază neîndoielnic că suspecta avea cunoștință despre proces și că nimic nu a împiedicat-o să participe la procesul penal, în condițiile în care a fost văzută de vecini, la domiciliu. Referitor la înscrisul transmis de către suspectă, în data de 11 august 2025, prin intermediul Poștei Române, prin care informa instanța că, în intervalul 11-14 august 2025, este în concediu de odihnă, judecătorul de drepturi și libertăți constată că cele învederate de suspectă nu reprezintă o imposibilitate de prezentare la termenul de judecată, cu atât mai mult cu cât, prin prisma calității de procuror, avea cunoștință de consecințele neprezentării în instanță, și anume, judecarea cauzei în lipsa sa.
Prin urmare, față de lipsa suspectei A., la termenul de judecată din 11 august 2025, în raport cu dispozițiile art. 184 alin. (9) C. proc. pen.., care prevăd că soluționarea propunerii de luare a măsurii internării nevoluntare se face numai în prezența suspectului, cu excepția situațiilor în care acesta se sustrage, judecătorul de drepturi și libertăți a amânat cauza și a acordat termen la data de 12 august 2025, pentru când suspecta a fost citată la adresa de domiciliu, cu mandat de aducere care nu a putut fi realizat deoarece suspecta nu a fost găsită la domiciliu. În aceste condiții, se constată că suspecta s-a sustras de la termenul de judecată din 12 august 2025, deși a fost legal citată, astfel că solicitarea suspectei de repunere a cauzei pe rol în vederea refacerii procedurii de citare pentru a da posibilitatea acesteia să se prezinte în fața instanței, este neîntemeiată.
În ceea ce privește indiciile privind existența unei bănuieli că discernământul suspectei A. este afectat, se impun a fi făcute următoarele precizări:
Procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov a dispus începerea urmăririi penale sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de hărțuire, prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen. și hărțuire, prevăzută de art. 208 alin. (2) C. pen. față de persoana vătămată B. A dispus extinderea urmăririi penale cu privire la fapte noi ce intră în conținutul infracțiunii de hărțuire, prevăzută de art. 208 alin. (1) C. pen., comise în perioada mai 2022- februarie 2024, extinderea urmăririi penale cu privire la fapte noi ce intră în conținutul infracțiunii de hărțuire, prevăzută de art. 208 alin. (2) C. pen., comise în perioada mai 2022- septembrie 2023) împotriva persoanei vătămate B. și efectuarea în continuare a urmăririi penale față de A., sub aspectul comiterii infracțiunilor mai sus reținute, fiind acuzată că a efectuat în perioada iulie 2020- februarie 2024, în mod repetat, apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere la distanță, de pe mai multe numere de telefon, inclusiv cu identitate ascunsă, de mai multe ori pe zi și pe noapte, trimiterea de scrisori și alte recipise cu mesaje de iubire care, prin frecvență sau conținut, i-au cauzat numitului B. o stare de temere, precum și pentru faptul că, în cursul anului 2021 până în luna septembrie 2023, l-a căutat și urmărit pe acesta din urmă la locul de muncă, fără drept sau fără un interes legitim, acte de natură a-i cauza persoanei vătămate o presiune legată de eventualele riscuri pentru integritatea fizică și psihică . S-a dispus efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice în vederea stabilirii discernământului suspectei A. în perioada săvârșirii infracțiunilor, respectiv iulie 2020- februarie 2024 .
La baza luării acestei măsuri s-a avut în vedere inclusiv declarația dată de suspectă, la data de 22.10.2024, în care face referire la faptul că nu a reușit să comunice direct cu persoana vătămată din cauza unor influențe exterioare, negative, însă a continuat să o contacteze. Anterior, se reține că, la data de 30.08.2023, suspecta s-a prezentat la serviciul de gardă psihiatrie a Spitalului Clinic de Psihiatrie și Neurologie, stabilindu-i-se diagnosticul prezumptiv de tulburare psihotică delirantă, dar a refuzat internarea.
În mod corect s-a constatat existența unor îndoieli justificate cu privire la discernământul suspectei A. în momentul săvârșirii infracțiunilor pentru care este cercetată, raportat la comportamentul manifestat față de persoana vătămată în perioada iulie 2020- februarie 2024, istoricul medical, precum și refuzul suspectei de a efectua orice expertizare medico-legală psihiatrică, din iunie 2025. Nu în ultimul rând, se are în vedere și episodul din 31.07.2025, când, deși s-a prezentat la Comisia de Psihiatrie Medico-Legală , atitudinea extrem de ostilă nu a permis realizarea acesteia.
Față de imposibilitatea realizării expertizei medico-legale psihiatrice dispuse de procuror în cauză s-a apreciat necesară internarea suspectei în vederea efectuării acesteia. În vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice a suspectei, internarea medicală nevoluntară reprezintă, în raport cu toate particularitățile speței și refuzul suspectei de a se interna, singura modalitate pentru a se administra acest probatoriu și pentru a se stabili existența discernământului la momentul săvârșirii infracțiunilor reținute în sarcina sa, măsura în discuție apare ca fiind necesară și proporțională cu scopul urmărit, fiind îndeplinite în cauză condițiile prevăzute de art. 184 C. pr. pen.
Constatând că hotărârea atacată este legală și temeinică, în sensul că, în mod corect, s-a dispus luarea măsurii internării nevoluntare, în vederea stabilirii discernământului suspectei, în temeiul art. 4251 alin. (1) raportat la art. 184 alin. (15) și (17) C. pr. pen.., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de suspecta A. împotriva încheierii penale. Î.C.C.J., Decizia nr. 577/2025 din 21 august 2025
La admiterea în magistratură, candidații sunt supuși: unui examen medical complet , unei evaluări psihologice. Evaluarea psihologică nu este același lucru cu un „examen psihiatric” clasic, dar poate include teste de personalitate, stabilitate emoțională, capacitate de decizie în anumite cazuri, dacă există suspiciuni, se poate ajunge și la evaluări psihiatrice de specialitate Scopul este să se verifice dacă persoana este aptă din punct de vedere psihic și emoțional pentru exercitarea funcției, având în vedere responsabilitatea ridicată. ( Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Chat GPT)
După numire, pot exista și verificări periodice privind aptitudinea medicală. Evaluarea profesională individuală a judecătorilor şi procurorilor presupune analiza şi notarea criteriilor şi indicatorilor de evaluare a performanțelor profesionale care privesc, în principal, calitatea activității, eficiența, integritatea şi obligația de formare profesională continuă (art. 87 sqq Legea nr. 303/2022 din 15 noiembrie 2022, M.Of. nr.1102 din 16 noiembrie 2022, C.S.M. Hotărârea nr.1290/2024 pentru aprobarea Regulamentului privind evaluarea activității profesionale a judecătorilor, M.Of.nr. 585 din 25 iunie 2024 , prevăzut în anexă, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 bis/2024 ) Sintagma evaluare este pomenită de 163 de ori în legea de statut. Sintagma testare psihologică este pomenită de 6 ori în Legea nr.393.
BIBLIOGRAFIE
Puscasu Voicu Ionel, Ghigheci Cristinel, Codul de procedura penala adnotat. Vol. I. Partea generala , Universul Juridic 2019,
Volonciu Nicolae,ș.a., Noul Cod de Procedura Penala comentat, Hamangiu, 2015
Neagu Ion, Damaschin Mircea, Iugan Andrei Viorel, Codul de procedura penala adnotat , , Universul Juridic, 2018
Tiberiu-Constantin Medeanu, Deficiente privind constatarea si expertiza in domeniul penal , Universul Juridic 10 /2025
Pacurariu Ioana, Stabilirea gradului de discernământ al făptuitorului, element decisiv în antrenarea răspunderii penale , ACTA – Universitatis Lucian Blaga nr.1 / 2024
Medeanu Tiberiu, Deficiențe privind constatarea și expertiza în domeniul penal , Pandectele Romane. nr.4 / 2023
Militaru George Cosmin, Analiză critică asupra dispozițiilor art. 172 alin. (12) teza a II-a dinC.pr.pen. referitoare la dispunerea unei expertize în cazul când concluziile raportului de constatare sunt contestate și proba este impusă , Dreptul nr. 1 / 2016
Ionescu Aneta, Recursuri în interesul legii în materie penală. Decizia nr. 22 din 12 noiembrie în dosarul nr. 2063/1/2018 , Revista Romana de Jurisprudenta nr.3 / 2018
[1] textul art. 174, alin. (3 ) a fost abrogat la 1 februarie 2014 prin Legea nr.255/2013