GENOCIDUL. IMPRESCRIPTIBILITATE. LEGEA MAI FAVORABILĂ
Și ce să facem? Să ne răzbunăm pe toți?
Să-l imităm pe tiran în cruzime?
Să lungim fără sfârșit victoria urii?[1]
[1] Evghenia Ghinsburg, Ocna. . . ce binecuvântare!,Jurnal, Partea a II-a, Corint, Istorie, 2016, p. 488.
Prin Rezoluția sa 96 (I) din 11 decembrie 1946, ONU a declarat că genocidul este o crimă la adresa dreptului ginților[1].
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție a transmis, într-un comunicat[2], ca in temeiul dispozițiilor art. 209 alin. 41 din Codul de procedura penala, a dispus preluarea cauzei privind pe V. A. , de la Parchetul de pe lângă Tribunalul București la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, în vederea efectuării urmăririi penale de către procurori din cadrul Secției de urmărire penală și criminalistică.
Procurorii romani l-au pus sub urmărire penală pe V. A., fostul comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, intre anii 1956 si 1963, acesta fiind primul roman care este acuzat oficial de genocid, după regimul Ceaușescu, relatează presa externa.
Cristian Tudor Popescu a declarat că acuzația de genocid este foarte greu de probat în cazul torționarului V. A., pus sub urmărire penală de procurori. “Dacă este vorba de oameni care au fost chinuiți, maltratați, împinși la moarte de către indivizi ca domnul acesta, asta se poate proba cu martori, cu oameni care supraviețuiesc, dar genocidul presupune o acțiune concertată, extinsă asupra unei mari mase de oameni cu scopul suprimării ei. Asta e mai dificil din punct de vedere juridic de probat“[3].
O părere apropiată a formulat și V. Tismăneanu[4]. La simulacrul de proces din 25 decembrie 1989, Nicolae si Elena Ceaușescu au fost condamnați la moarte si executați sub acuzația de genocid. Cei doi se făcuseră vinovați de crime împotriva umanității, ele puteau si trebuiau sa fie minuțios si persuasiv formulate. Fiind însă vorba de o acțiune propagandistică, menită să-i lichideze rapid si să genereze o satisfacție imediata într-un public traumatizat si derutat, formularea “genocid” urmarea sa șocheze si să supra-dramatizeze ororile de care se făcuseră, neîndoios, vinovați. „ Utilizarea termenului genocid, cu conotații precise ce decurg din convenții internaționale, risca sa duca la confuzii si contestații.”
Fostul procuror Dan Voinea, singurul magistrat care a instrumentat un dosar cu acuzația de genocid, a spus că încadrarea juridică corectă în cazul lui Alexandru Vișinescu, acuzat astăzi de genocid, ar fi trebuit să fie la tratamente neomenoase[5].
Dan Voinea a spus că după 1989, au fost mai multe persoane acuzat de genocid, nu numai soții Nicolae și Elena Ceaușescu, dar în instanță s-a schimbat încadrarea juridică în urma unei decizii politice. „Cel care a influențat această decizie a fost primul adjunct al procurorului general de atunci, Gheorghe Diaconescu, că în România n-ar fi fost genocid”[6].
La întrebarea dacă mai este posibil un proces al foştilor torţionari comunişti, s-a răspuns că, în măsura în care omorul deosebit de grav nu se prescrie, ar trebui să fie posibil. Dar ar trebui şi să ne întrebăm dacă nu cumva energia – măcar discursivă – îndreptată în direcţia procesului comunismului nu ar fi fost mai productivă dacă se adresa proceselor individuale ale celor care au încălcat chiar şi legile represive din perioada comunistă[7]. Noi credem că soluția penală ne îndepărtează mult de la soluția civilă a dezdăunărilor, a despăgubirulor materile, la nivel central.
S-a afirmat că V. A. este acuzat pentru fapte comise în perioada 1956-1963, în timp ce infracțiunea de genocid a fost introdusă în Codul Penal abia în anul 1968 și nu poate fi aplicată retroactiv[8]. Or, faptele de genocid au fost incriminate pentru prima dată în art. 2312 din Codul penal ce s-a pus în aplicare la 1 ianuarie 1937[9], republicat la 24 februarie1948 , ca urmare a obligațiilor asumate de România prin ratificarea Convenției pentru prevenirea și reprimarea a crimei de genocid din 9 decembrie 1948, prin Decretul nr. 236/1950[10].
Convenția pentru prevenirea și reprimarea a crimei de genocid ,
adoptată prin Rezoluția 260 A (III) a Adunării Generale a ONU la 9 decembrie 1948,
a intrat în vigoare la 12 ianuarie 1951[11] conform dispozițiilor art. XIII. România a aderat la Convenție la 2 noiembrie 1950 prin Decretul nr. 236, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 110 din 2 decembrie 1950.
În Preambulul convenției se arată că Părțile contractante, luând în considerare declarația făcută de către Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în Rezoluția sa 96 (I) din 11 decembrie 1946 că genocidul este o crimă de drept internațional, în contradicție cu spiritul și scopurile Națiunilor Unite și condamnat de lumea civilizată, recunoscând că în toate perioadele istoriei genocidul a produs mari pierderi umanității, și fiind convinse că, în scopul de a elibera umanitatea de un flagel odios, este necesară o cooperare internațională, confirmă că genocidul, comis atât în timp de pace sau în timp de război, este o crimă de drept internațional care se angajează să prevină și să pedepsească (art.1).
Potrivit Convenției, genocidul înseamnă oricare dintre următoarele fapte săvârșite cu intenția de a distruge, în totalitate sau în parte, un grup rasial sau religios național, etnic[12], astfel:
(a) membri uciderea grupului;
(b) atingerea gravă a integrității corporale sau mentale a membrilor unui grup;
(c) supunerea intenționată a grupului la condiții de existență care antrenează distrugerea fizică în tot sau în parte;
(d) impunerea de măsuri destinate să prevină natalitatea în cadrul grupului;
(e) transferarea forțată a copiilor din grupul respectiv în alt grup (art.2).
Următoarele fapte se pedepsesc:
(a) genocidul;
(b) conspirația pentru a comite genocid;
(c) incitarea directă și publică la comiterea genocidului;
(d) tentativa de a comite genocid,
(e), complicitatea la genocid (art.3).
Părțile contractante se angajează să adopte, în conformitate cu constituțiile lor respective, legislația necesară pentru a pune în aplicare prevederile prezentei Convenții, și, în special, pentru a oferi sancțiuni eficiente pentru persoanele vinovate de genocid sau la oricare dintre celelalte acte enumerate la articolul III[13].
În dreptul intern, art. 357 din Codul penal din 1968 reglementează Genocidul ca fiind (1) Săvârșirea în scopul de a distruge în întregime sau în parte o colectivitate sau un grup național, etnic, rasial sau religios, a vreuneia dintre următoarele fapte:
a) uciderea membrilor colectivității sau grupului;
b) vătămarea gravă a integrității fizice sau mintale a membrilor colectivității sau grupului;
c) supunerea colectivității ori grupului la condiții de existență sau tratament de natură să ducă la distrugere fizică;
d) luarea de măsuri tinzând la împiedicarea nașterilor în sânul colectivității sau grupului;
e) transferarea forțată a copiilor aparținând unei colectivități sau unui grup, în altă colectivitate sau în alt grup,
se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.
(2) Dacă fapta este săvârșită în timp de război, pedeapsa este detențiunea pe viață.
(3) Înțelegerea în vederea săvârșirii infracțiunii de genocid se pedepsește cu închisoare de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.
Subiectul pasiv al infracțiunii în forma codului în vigoare de la 1 ianuarie 1969 este colectiv, este colectivitatea, grupul a cărei distrugere se urmărește, membrii acestora în calitate de aparținător al unei colectivități, chiar un singur subiect, și chiar sub forma tentată[14]. Sub aspectul subiectului activ, nu este exclus ca autorul să aparțină chiar grupului țintă, dar latura subiectivă trebuie să conțină intenția lovirii caracterului rasial , religios național sau etnic. În sens logic. În sens gramatical, trebuie citit textul atributiv ca referindu-se doar la „grup”, pentru că altfel textul ar fi trebuit să folosească conjuncția cu funcție copulativă „ și” , în loc de disjunctivul „ sau”.
Dacă există acțiunea îndreptată împotriva grupului credem că este suficientă proba unei singure victime[15].
Jurisprudența a statuat că, întrucât s-a stabilit că faptele ilicite sesizate, respectiv infracțiunile de delapidare, abuz în serviciu contra intereselor publice, purtare abuzivă și tentativă de genocid prevăzute de art. 2151, art. 248, art. 250 și art. 20 raportat la art. 357 C. pen., nu există, ori nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestora, rezoluția de neîncepere a urmăririi penale este legală și temeinică.( în baza art. 228 alin. 6 raportat la art. 10 lit. a) și d) C. proc. pen. ).
Disfuncționalitățile constatate în urma verificărilor repetate din partea unor comisii parlamentare, inspecții ale Ministerului Justiției și alte organe de specialitate din domeniu țin de condițiile de detenție și de situația sistemului penitenciar actual din România, și exced competențelor și atribuțiilor conducerii penitenciarului.
Într-o cauză, prin plângeri repetate adresate Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, înregistrate sub nr. 14901/6217/2007 din 13 decembrie 2007, 17 octombrie 2007, 30 mai 2007[16] numitul R.A. deținut în P.M.S. Jilava în executarea unei pedepse privative de libertate a solicitat efectuarea de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 2151, 248, 250 și art. 20 raportat la art. 357 C. pen., împotriva conducerii administrative a P.M.S. Jilava acuzând că sunt încălcate normele de alimentație (rații diminuate ce nu întrunesc condițiile normativelor, transportarea alimentelor în recipiente de aluminiu ce ar afecta sănătatea deținuților), în penitenciar nu există condiții corespunzătoare de tratament ale afecțiunilor T.B.C. și psihice (deținuții care au aceste afecțiuni sunt ținuți în același loc cu cei sănătoși existând risc de contagiuni) și deținuții sunt agresați fizic de către grupe de intervenții ca sancțiune disciplinară.
Aspectele sesizate au format obiectul verificărilor repetate din partea unor comisii parlamentare, inspecții ale Ministerului Justiției și alte organe de specialitate din domeniu care au stabilit că deținuții cu afecțiuni psihice și T.B.C. beneficiază de tratamente ale medicilor specialiști, cei bolnavi de T.B.C. fiind ținuți separat de ceilalți, așa încât riscul de contaminare nu există sau oricum este minim.
În același timp s-au ridicat documente din care rezultă care sunt normativele de hrană, neexistând indicii că acestea ar fi încălcate, documente din care rezultă și demersurile făcute de Ministerul Justiției privind îmbunătățirea condițiilor de detenție (licitații pentru recondiționare clădiri și facilități).
S-au constatat și unele disfuncții (supraaglomerare, alimentare în apă potabilă defectuoasă, starea de degradare a clădirilor, insuficiența personalului de pază și sanitar, etc.) care nu pot fi imputate însă conducerii locului de detenție urmând a fi înlăturate în viitor prin strategii și politici guvernamentale adecvate.
Judecătorul cauzei a efectuat un examen propriu al actelor premergătoare efectuate în cauză (audieri ale persoanei vătămate, verificări în evidențele financiar-contabile, înscrisuri, audierea persoanelor acuzate) confirmând în totalitate constatările procurorului de caz, privind inexistența faptelor sesizate (art. 250 și art. 20 raportat la art. 357 C. pen.) ori a elementelor constitutive ale acestora (art. 248 și 2151 C. pen.).
Curtea de Apel București, Secția I penală, prin sentința penală nr. 256 din 14 octombrie 2008, a respins, ca nefondată, plângerea în baza art. 2781 C. pr. pen., formulată de petiționarul R.A. și în consecință a fost menținută rezoluția nr. 379/P/2007 din 15 mai 2008 dată de procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, confirmată în procedura de control administrativ prevăzută de art. 278 C. pr. pen., prin rezoluția nr. 1009/11/2/2008 din 17 iunie 2008 de către procurorul general al organului judiciar amintit, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale în baza art. 228 alin. (6) raportat la art. 10 lit. a) și d) C. pr. pen. [“fapta nu există” ori “faptei îi lipsește unul din elementele constitutive ale infracțiunii”] față de conducerea administrativă a P.M.S. Jilava alcătuită din numiții S.M., C.G. și M.D., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de delapidare, abuz în serviciu contra intereselor publice, purtare abuzivă și tentativă de genocid prevăzută de art. 2151, art. 248, art. 250 și art. 20 raportat la art. 357 C. pen.
Recursul declarat în cauză de petiționarul R.A. vizând casarea sentinței, admiterea plângerii și completării actelor premergătoare actuale în condițiile art. 2781 alin. (8) lit. b) sau c) C. pr. pen., este nefondat, urmând a fi respins, ca atare, în conformitate cu dispozițiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. pr. pen.
Se consideră că sentința atacată, prin care, a fost menținută rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, este legală și temeinică, întrucât pe baza datelor și indiciilor actuale este stabilit că faptele ilicite sesizate nu există, ori nu sunt întrunite elementele constitutive ale acestora [(impedimente legale pentru punerea în mișcare a acțiunii penale prevăzută de art. 228 alin. (6) combinat cu art. 10 lit. a) și d) C. pr. pen.)].
Faptul că deținuții sunt agresați fizic de către grupe de intervenții, ca sancțiune disciplinară, reprezintă o simplă afirmație din partea petiționarului nesusținută de actele premergătoare efectuate în cauză. Aceiași constatare și cu privire la pretinsa infracțiune de genocid.
Celelalte disfuncționalități constatate și de controale la nivel parlamentar țin de condițiile de detenție, de situația sistemului penitenciar actual din România, și exced competențelor și atribuțiilor conducerii P.M.S. Jilava.
Înalta Curte respinge ca nefondat, recursul declarat de petiționarul împotriva sentinței penale nr. 256 din 14 octombrie 2008 a Curții de Apel București, secția I penală.
Revenind la discuție, art. 358 incriminează a altă infracțiune contra păcii și omenirii (Titlul XI al părții speciale din Codul penal ) – Tratamentele neomenoase.
(1) Supunerea la tratamente neomenoase a răniților ori bolnavilor, a membrilor personalului civil sanitar sau al Crucii Roșii ori al organizațiilor asimilate acesteia, a naufragiaților, a prizonierilor de război și în general a oricărei alte persoane căzute sub puterea adversarului, ori supunerea acestora la experiențe medicale sau științifice care nu sunt justificate de un tratament medical în interesul lor, se pedepsește cu închisoare de la 5 la 20 de ani și interzicerea unor drepturi.
(2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează săvârșirea față de persoanele arătate în alineatul precedent a vreuneia dintre următoarele fapte:
a) constrângerea de a servi în forțele armate ale adversarului;
b) luarea de ostateci;
c) deportarea;
d) dislocarea sau lipsirea de libertate fără temei legal;
e) condamnarea sau execuția fără o judecată prealabilă efectuată de către un tribunal constituit în mod legal și care să fi judecat cu respectarea garanțiilor judiciare fundamentale prevăzute de lege.
(3) Torturarea, mutilarea sau exterminarea celor prevăzuți în alin. 1 se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea unor drepturi.
Deși infracțiunea se poate săvârși și în timp de pace, din întreaga economie a textului, închisorile comuniste nu sunt o putere a adversarului în sensul convenției și a codului (război, ruperea de relații între state, incursiuni de bande pe teritoriu străin etc. [17]). Textul corespunde noului art. 440 sub forma infracțiuni de război contra persoanelor[18].
Codul penal în vigoare ( Legea nr. 286/2009, cu modificările ulterioare) , incriminează Genocidul constând în (1) Săvârșirea, în scopul de a distruge, în întregime sau în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios, a uneia dintre următoarele fapte:
a) uciderea de membri ai grupului;
b) vătămarea integrității fizice sau mintale a unor membri ai grupului;
c) supunerea grupului la condiții de existență de natură să ducă la distrugerea fizică, totală sau parțială, a acestuia;
d) impunerea de măsuri vizând împiedicarea nașterilor în cadrul grupului;
e) transferul forțat de copii aparținând unui grup în alt grup, se pedepsește cu detențiune pe viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) sunt săvârșite în timp de război, pedeapsa este detențiunea pe viață.
(3) Înțelegerea în vederea săvârșirii infracțiunii de genocid se pedepsește cu închisoarea de la 5 la 10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(4) Incitarea la săvârșirea infracțiunii de genocid, comisă în mod direct, în public, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi (art. 438).
Reamintind rezoluțiile Adunării generale a Organizației Națiunilor Unite 3 (I) și 170 (II) din 13 februarie 1946 și 31 octombrie 1947 privind extrădarea și pedepsirea criminalilor de război și 95 (I) din 11 decembrie 1946 care confirmă principiile de drept internațional recunoscute prin Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nürnberg și prin sentința acestui tribunal, precum și rezoluțiile 2184 (XXI) din 12 decembrie 1966 și 2202 (XXI) din 16 decembrie 1966, prin care Adunarea generală a condamnat în mod expres drept crime contra umanității, pe de o parte, violarea drepturilor economice și politice ale populațiilor indigene și, pe de altă parte, politica de apartheid, reamintind rezoluțiile Consiliului Economic și Social al Organizației Națiunilor Unite 1074 D (XXXIX) și 1158 (XLI) din 28 iulie 1965 și 5 august 1966 privind pedepsirea criminalilor de război și a persoanelor vinovate de crime contra umanității, constatând că în nici una din declarațiile solemne, actele sau convențiile privind urmărirea și pedepsirea crimelor de război și a crimelor contra umanității nu au fost prevăzute limite de timp, considerând că crimele de război și crimele contra umanității sunt printre cele mai grave crime de drept internațional, convinse că pedepsirea efectivă a crimelor de război și a crimelor contra umanității este un element important în prevenirea unor astfel de crime, în protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale, constatând că aplicarea regulilor dreptului intern referitoare la prescripția pentru crime de drept comun, îngrijorează profund opinia publică mondială, întrucât împiedică urmărirea și pedepsirea persoanelor responsabile de aceste crime, recunoscând că este necesar și oportun să se afirme în dreptul internațional, prin această convenție, principiul imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității și să se asigure aplicarea lui universală, s-a convenit ca oricare ar fi data la care au fost comise, crimele de război și a crimelor contra umanității sunt imprescriptibile[19].
Convenția asupra imprescriptibilității crimelor de război și a crimelor contra umanității a fost adoptată și deschisă spre semnare de Adunarea generală a Națiunilor Unite prin Rezoluția 2391 (XXIII) din 26 noiembrie 1968 și a intrat în vigoare la 11 noiembrie 1970 ( conform dispozițiilor art. VIII). România ratificat Convenția prin Decretul nr. 547, publicat în „Buletinul Oficial al României“, partea I, nr. 83 din 30 iulie 1969.
Statele părți la prezenta Convenție se angajează să adopte, în conformitate cu procedurile lor constituționale, orice măsuri legislative sau de alt ordin care ar fi necesare pentru a asigura imprescriptibilitatea crimelor menționate în articolele I și II ale prezentei Convenții, atât în ceea ce privește urmărirea, cât și în ceea ce privește pedeapsa; acolo unde în acest domeniu ar exista o prescripție, în virtutea legii sau altfel, ea va fi abolită (art. IV ).
În dreptul intern, (1) Prescripția înlătură răspunderea penală (Art. 153[20])
(2) Prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul:
a) infracțiunilor de genocid, contra umanității și de război, indiferent de data la care au fost comise;
b) infracțiunilor prevăzute la art. 188 și 189 și al infracțiunilor intenționate urmate de moartea victimei.
(3) Prescripția nu înlătură răspunderea penală nici în cazul infracțiunilor prevăzute la alin. (2) lit. b) pentru care nu s-a împlinit termenul de prescripție, generală sau specială, la data intrării în vigoare a acestei dispoziții.
În art. 154 sunt stipulate Termenele de prescripție a răspunderii penale:
a) 15 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 20 de ani;
b) 10 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depășește 20 de ani;
c) 8 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depășește 10 ani;
d) 5 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii mai mare de un an, dar care nu depășește 5 ani;
e) 3 ani, când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa închisorii care nu depășește un an sau amenda.
(2) Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârșirii infracțiunii. În cazul infracțiunilor continue termenul curge de la data încetării acțiunii sau inacțiunii, în cazul infracțiunilor continuate, de la data săvârșirii ultimei acțiuni sau inacțiuni, iar în cazul infracțiunilor de obicei, de la data săvârșirii ultimului act.
(3) În cazul infracțiunilor progresive, termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârșirii acțiunii sau inacțiunii și se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs.
(4) În cazul infracțiunilor contra libertății și integrității sexuale, săvârșite față de un minor, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripție începe să curgă de la data decesului.
Chestiunea dacă răspunderea penală nu este prescrisă trebuie verificată de organul judiciar înaintea oricărui examen al fondului, dar prescripția răspunderii penale trebuie luată în considerare în tot cursul procesului, punând-o în discuția părților din oficiu[21].
Mai amintim că regula neretroactivității nu se limiteză doar la legea de incriminare, ci este incidentă în cazul oricărei legi care poate agrava situația inculpatului[22] .
Prescripția aparține dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal. Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție, „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”[23].
Orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale
mai favorabile, care are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare[24].
CEDO a statuat că în caz de folosire masivă a forței fizice asupra populației civile în cadrul unor manifestații antiguvernamentale precedând tranziția de la un regim totalitar la un regim democratic, Curtea nu poate să accepte că o anchetă este efectivă când ea se finalizează datorită prescripției răspunderii penale, în condițiile în care autoritățile în sine au rămas inactive (Asociația 21 Decembrie 1989 și alții c România, § 144, 24 mai 2011).
O întrebare de principiu a fost ridicață în opinia judecătorului ad hoc F. Streteanu. Există, în cazuri precum cel din speță, motive pentru a exclude de plano prescripția? În alți termeni, s-ar putea lărgi sfera infracțiunilor imprescriptibile pentru a include și faptele precum cele comise asupra reclamantului? Câteva hotărâri recente ale Curții par să ofere un răspuns afirmativ. În fine, imprescriptibilitatea trebuie să păstreze un caracter excepțional, adică să fie în principiu rezervată infracțiunilor prevăzute de dreptul internațional penal (genocid, crime contra umanității, crime de război). Pe cale de consecință, fie un comportament este calificat ca o crimă internațională, fapt care îl face imprescriptibil, fie este supus normelor de drept comun. Este dificil a concepe crearea unei categorii autonome de infracțiuni a căror gravitate se situează între infracțiunile ce derivă din dreptul internațional și infracțiunilor de drept comun, dar cărora li se aplică imprescriptibilitatea proprie infracțiunilor din dreptul internațional. O astfel de categorie, care este identificată exclusiv din prisma tipului de acte incriminate (folosirea masivă a forței de constrângere față de populația civilă în cadrul unor tulburări sociale care caracterizează o schimbare de regim politic) este lipsită de precizia cerută de dreptul penal.
În cauză, prelungirea termenului de prescripție introdus prin Legea belgiană din 24 decembrie 1993 și aplicarea imediată a acesteia de către Curtea de Casație belgiană a avut efectul de a extinde perioada în care faptele ar putea fi urmărită penal și au fost defavorabilă reclamanților, zădărnicirea așteptările lor specifice. Curtea Europeană a Drepturilor Omului notează că soluția adoptată de către Curtea de Casație belgiană se bazează pe jurisprudența sa că legile de modificare a normelor de baza de prescripție medicală sunt acum privite în Belgia ca legile de competență și de procedură (Hotărârea Brualla Gómez de la Torre, § 35, CEDH, Second Section, Case of Coëme and Others V. Belgium, [25] Applications nos. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 and 33210/96, Judgment, 22 June 2000, Final 18/10/2000 §§ 145-151).
Cât privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, este de observat că aceasta vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze.
Or, dispozițiile art. 3201 C. pr. pen. român[26] anterior referitor la judecata în cadrul recunoașterii vinovăției fiind de imediată aplicare, coroborat cu natura substanțial penală a alin. 7, este evident că acestea sunt mai favorabile atât timp cât, anterior soluționării definitive a cauzei, nu a existat posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsă în cazul recunoașterii vinovăției. Determinarea caracterului “mai favorabil” are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar și deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă și, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret.
Sunt numeroase situațiile care impun aplicarea legii mai blânde, dar pentru care nici Codul penal și nici Codul de procedură penală nu cuprind vreo dispoziție tranzitorie. Acest fapt nu este însă de natură a nega existența principiului consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție, reflectat în art. 13 din Codul penal. Prin urmare, dat fiind rangul principiului statuat de art. 15 alin. (2) din Constituție, Curtea constată că acesta are caracter axiomatic și, consacrat ca atare, nu poate fi limitat de îndeplinirea unor condiții procedurale care din motive obiective nu au putut fi cunoscute de destinatarii lor.
Este îndeobște admis că procesul penal se desfășoară sub autoritatea ordinii normative de drept care capătă caracter efectiv prin constrângere și conformare.
Prin urmare, deși legiuitorul nu a prevăzut in terminis care este calea de urmat în cazul recunoașterii vinovăției de către inculpații care au fost trimiși în judecată sub imperiul legii vechi, dar care, depășind momentul procesual al începerii cercetării judecătorești și până la soluționarea definitivă a cauzei, se judecă potrivit noii legi, Curtea constată că, într-o atare situație, este incident principiul legii penale mai favorabile. În cazul acestor situații tranzitorii trebuie să se țină seama de caracterul mixt al dispozițiilor art. 3201 C. pr. pen. anterior , care consacră un caracter mai blând prin reducerea limitelor de pedeapsă, iar instanțelor de judecată, singurele în drept să hotărască cu privire la aplicarea legii în interpretarea constituțională astfel statuată, le revine sarcina de a stabili celelalte aspecte legate de concretul fiecărei spețe în parte.
Pe cale de consecință, aceleași rațiuni sunt valabile și în ce privește procedura în cazul recunoașterii vinovăției, textul fiind constituțional în măsura în care se înțelege că până la încetarea stării de tranziție, în virtutea principiului constituțional al retroactivității legii penale mai favorabile, se aplică tuturor inculpaților care au fost trimiși în judecată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, dar care au depășit momentul procesual al începerii cercetării judecătorești[27]. Curtea constată că dispozițiile art. 3201 C. pr. pen. anterior sunt neconstituționale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situațiilor juridice născute sub imperiul legii vechi și care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare[28].
dciuncan@gmail.com
dorin. ciuncan. com
[1] Termenul a fost introdus în 1943 de avocatul evreu de origine poloneză Raphael Lemkin, și provine din grecescul gens, gentes (rasa, trib) si latinescul caedo, caedere (a ucide). http://www.preventgenocide.org/ro/conventia.htm
[2] remis Ziare.com
[3] Presa externa, despre Visinescu: Primul roman acuzat de genocid, după regimul Ceauşescu, 3 septembrie 2013 I.Tudor,http://www.rtv.net/ctp-despre-tortionarul-visinescu, http://www.ziare.com/articole/presa+externa, http://www.rtv.net/ctp-despre-tortionarul-visinescu
[4] V. Tismaneanu, Călăul Vişinescu şi genocidul, 4 septembrie 2013, http://www.hotnews.ro/stiri-opinii
[5] www.utsandiego.com. V.și http://www.iiccr.ro/ro/presa/comunicate/comunicate_de_presa_2013
[6] Dan Voinea, despre acuzația de genocid în cazul torționarului A. V. : „Încadrarea corectă ar fi fost la tratamente neomenoase!” , http://www.evz.ro/detalii/stiri/dan-voinea-despre-acuzatia-de-genocid-in-cazul-tortionarului
[7] R. Gheorghe, Zoe Petre: Modelul lui Băsescu este Rusia lui Putin!, postat la 15 august 2013 pe
http://www.ziuanews.ro/politica.
[8] Bratu Iulian, Gafă enormă a procuraturii în cazul Vișinescu. Cum scapă torționarul, 6 Sep 2013 dcnews ,
[9] În caz de stingere prin prescripție a incriminării sau a pedepselor pronunțate, dacă termenele stabilite prin acest cod sunt diferite de cele stabilite prin legile anterioare, se aplică prescripților în curs dispozițiile cele mai favorabile, ținându-se seama de timpul scurs sub imperiul legii anterioare, conform art. 604 alin. (1) C. pen. Carol al II-lea.
[10] G. Antoniu, Comentariu în “Codul penal comentat şi adnotat”, Partea special, 1977, p.540.
[11] Țara noastră a adoptat în anul 1950, Legea nr. 5 pentru apărarea păcii, prin care se sancționau faptele care primejduiau pacea popoarelor.
[12] Pentru grup politic s-a opus USSS. A. Cristodulo, Genocid sub preşurile lumii, “Ziua news”, p. 40
[13] UNTS (Marea Seria Tratatul Națiunilor), No. 1021, vol.. 78 (1951), p.. 277. www.oas.org/…/1948_Convention_on_the_Prevention_and_Punishment , http://www.icrc.org/applic/ihl/ihl.nsf/Treaty,
yourdictionary.com/examples/examples-of- genocid , www.utpjournals.com/ Genocidul -Studii-și-Prevention .html, Institutul Internațional pentru Genocid si Drepturile Omului Studii,www. genociduri studies.org.
[14] Rodica Mihaela Stănoiu, Infracțiuni contra păcii și omenirii, în „Explicații teoretice ale Codului penal român ” de V. Dongoroz ș. a. , vol. IV, Partea specială, Editura Academiei, 1972, pp. 913 sqq
[15] Contra, Codul penal comentat şi adnotat, vol. II, pp. 540-543.
[16] Înalta Curte de Casație şi Justiție, Secția penală, Dosar nr. 3705/2/2008, Decizia nr. 258 din 27 ianuarie 2009, www. scj. ro, eurolex2011
[17] V. Dongoroz, “Explicații teoretice”, vol, IV, Editura Academiei, p. 936 sqq
[18] Cf Tabelului de corespondențe, din Noul Cod penal și noul Cod de procedură penală, ed. D. Lupașcu, Universul Juridic, 2014, p. 211
[19] Preambulul și art. I al Convenției.
[20] Modificările aduse art. 153 prin L. nr. 27/2012 intră în vigoare odată cu intrarea în vigoare a prezentului cod, potrivit art. III din Legea nr. 27/2012. În forma inițială, textul prevedea că (1) Prescripția înlătură răspunderea penală.
(2) Prescripția nu înlătură răspunderea penală în cazul infracțiunilor de genocid, contra umanității şi de război (Conform Legii nr. 27 din 16 martie 2012 in vigoare din 23 martie 2012 – pct. 1.; pct. 2).:
[21] V. Papadopol, Comentariu în “Codul penal comentat și adnotat”, Partea generală, Editura Științifică, 1972 p. 634
[22] A se vedea: V. Dongoroz, s.a., Explicații…, vol. II; F Streteanu, Tratat de drept penal, Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 250; idem Avizul Consiliului Legislativ la modificarea Codului penal, devenită Legea nr. 27/2012; D. Ciuncan, Legea mai favorabilă, imprescriptibilitate, prescripție, norme de competență, norme de procedură, regula neretroactivității, legea de incriminare, Legea nr. 27/2012, în Dorin Ciuncan, Prevenirea, descoperirea şi sancționarea faptelor de corupție, Legea nr. 78 din 8 mai 2000, Ediția a II-a, revăzută, Universul Juridic, 2015, pp. 993 sqq.
[23] Curtea constată că normele legale criticate sunt constituționale în măsura în care nu împiedică aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârșite sub imperiul legii vechi (Curtea Constituţională, Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 67 din 31 ianuarie 2013).
[24] https://dorin.ciuncan.com/wp. Și Curtea Constituţională, Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006,publicată în M. Of. nr. 42 din 19 ianuarie 2007
[25] CEDH, Second Section, Case of Coëme and Others v. Belgium, (Applications nos. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 and 33210/96, Judgment, 22 June 2000. Final 18/10/2000, § 145) reiterates that, according to its case-law, Article 7 embodies, inter alia, the principle that only the law can define a crime and prescribe a penalty (nullum crimen, nulla poena sine lege). Applications nos. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 and 33210/96, Judgment, 22 June 2000, Final 18/10/2000 §§ 145-151. În dreptul belgian, normele de prescripție sunt norme de competență, de procedură, ceea ce a dus la soluția Curții Europene a Drepturilor Omului.
[26] Codul de procedură penală , republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare: Rectificarea M.Of.nr. 358 din 28/07/1999, O.U.G. nr. 207/2000 M.Of.nr. 594 din 22/11/2000, O.U.G. nr. 295/2000 M.Of.nr. 707 din 30/12/2000. Legea nr. 756/2001 M.Of.nr. 2 din 04/01/2002, Legea nr. 704/2001 M.Of.nr. 807 din 17/12/2001. Legea nr. 296/2001 M.Of.nr. 326 din 18/06/2001,O.U.G. nr. 58/2002 M.Of.nr. 351 din 27/05/2002,O.U.G. nr. 109/2003 M.Of.nr. 748 din 26/10/2003, O.U.G. nr. 66/2003 M.Of.nr. 502 din 11/07/2003, O.U.G. nr. 72/2004 M.Of.nr. 909 din 06/10/2004,O.U.G nr. 55/2004 M.Of.nr. 592 din 01/07/2004, Legea nr. 302/2004 M.Of.nr. 594 din 01/07/2004, Legea nr. 480/2004 M.Of.nr. 1088 din 23/11/2004, O.U.G. nr. 190/2005 M.Of.nr. 1179 din 28/12/2005, Legea nr. 169/2002 M.Of.nr. 261 din 18/04/2002, Legea nr. 576/2004 M.Of.nr. 1223 din 20/12/2004, Legea nr. 356/2006 M.Of.nr. 677 din 07/08/2006, O.U.G. nr. 60/2006 M.Of.nr. 764 din 07/09/2006, Decizia nr. 1058/2007 M.Of.nr. 810 din 28/11/2007, Legea nr. 79/2007 M.Of.nr. 225 din 02/04/2007, Legea nr. 281/2003 M.Of.nr. 468 din 01/07/2003, Legea nr. 57/2008 M.Of.nr. 228 din 25/03/2008, O.U.G. nr. 31/2008 M.Of.nr. 224 din 24/03/2008, Legea nr. 8/2009 M.Of.nr. 105 din 20/02/2009, Legea nr. 195/2009 M.Of.nr. 365 din 01/06/2009, Decizia nr. 694/2010 M.Of.nr. 392 din 14/06/2010, Legea nr. 177/2010 M.Of.nr. 672 din 04/10/2010, Legea nr. 202/2010 M.Of.nr. 714 din 26/10/2010.
[27] În acest sens s-a pronunțat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunțată în cauza Scoppola c. Italiei nr. 2, § 106, potrivit căreia în Europa şi pe plan internațional s-a consolidat treptat un principiu fundamental al dreptului penal în sensul aplicării unei legi penale care prevede o pedeapsă mai îngăduitoare chiar dacă a fost adoptată după comiterea infracțiunii.
[28] Curtea Constituțională, decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012, M. Of. nr. 67 din 31 ianuarie 2013, Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, M. Of. nr. 853 din 2 decembrie 2011 ; v și Curtea Constituțională, Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, M. Of. nr. 42 din 19 ianuarie 2007.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.