Înalta Curte de Casație și Justiție susține că modificările propuse a fi aduse Legii nr. 303/2004 în legătura cu răspunderea materială a magistraților încalcă Constituția și reglementari internaționale, deoarece nu corespund cerințelor de previzibilitate[1].
Prin modificările aduse Legii 303/2004[2] sunt încălcate următoarele dispoziții din Constituția României: art. 1 alin. (4) privind separația puterilor în stat; art. 1 alin. (5) în ceea ce privește claritatea și previzibilitatea legii; art.16 alin. (1) privind egalitatea în fata legii și a autorităților publice; art. 20 referitor la tratatele internaționale privind drepturile omului; art. 21 privind liberul acces la justiție; art. 41 alin. (1) privind dreptul la munca; art. 52 alin. (3) în ceea ce privește răspunderea magistraților, art. 53 alin. (2) în ceea ce privește proporționalitatea măsurii de restrângere a exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți; art. 124 privind înfăptuirea justiției; art. 125 privind statutul judecătorilor; art. 126 privind instanțele judecătorești; art. 129 privind folosirea cailor de atac; art. 133 și art. 134 privind Consiliul Superior al Magistraturii și art. 147 alin. (4) teza a II-a privind obligativitatea deciziilor Curții Constituționale.
Unul dintre articolele contestate de judecători este cel privitor la răspunderea materială a magistraților (art. 96 din Legea nr. 303/2004).
I. C. C. J. susține ca modificările sunt contrare art. 1 alin. (5) din legea fundamentala referitoare la obligația respectării Constituției și a legilor, „prin conținutul lor neclar și confuz”, încălcând principiul legalității, care este fundamental pentru buna funcționare a statului de drept.
„De asemenea, derogă de la dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituție, instituind în sarcina magistraților o răspundere materială ce depășește granițele trasate de acest articol. Prin intermediul acestor prevederi, Constituția României asigură un echilibru perfect intre necesitatea asigurării cadrului legal și instituțional al funcționarii unei justiții independente – ca premisa fundamentala a existentei statului de drept și democratic – și drepturile persoanei care a avut de suferit în urma săvârșirii unei erori judiciare, stabilind următoarele: Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilita în condițiile legii și nu înlătura răspunderea magistraților care si-au exercitat funcția cu rea-credința sau grava neglijenta”, mai spune I. C. C. J.
Instanța suprema susține ca actualul cadru constituțional oferă garanția fermă a faptului ca o persoană care a fost victima unei erori judiciare va fi despăgubită pentru prejudiciile astfel cauzate, precum și faptul ca actualul conținut al legii fundamentale prevede răspunderea magistraților, pe care o circumscrie, însă, condiției privitoare la existenta unei exercitări a funcției de magistrat cu rea-credința ori cu grava neglijentă și o stabilește într-o maniera care nu implica în niciun fel elementele unei răspunderi materiale directe[3].
Conform I. C. C. J. , dispoziția actuală este în perfect acord cu conținutul Recomandării Comitetului Miniștrilor nr. 12/2010 emisa în baza art. 15 din Statutul Consiliului Europei, potrivit căreia „judecători nu răspund personal în cazul în care decizia lor este infirmata sau modificata într-o cale de atac ori pentru modul de interpretare a legii, de apreciere a faptelor sau de evaluare a pedepselor, cu excepția cazurilor de rea-credința și grava neglijenta”, precum și cu Opinia nr. 3/2002 a Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni unde se precizează faptul ca „magistratul nu trebuie sa muncească sub amenințarea unei sancțiuni financiare sau, mai grav, a unei pedepse cu închisoarea, amenințări a căror existenta ar putea, chiar inconștient, sa influențeze judecata sa”.
De asemenea, în pct. 5 lit. iii) din lucrările preliminare ale avizului nr. 3 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni se retine ca nu este potrivit ca judecătorul sa fie expus, în ceea ce privește exercițiul funcțiunii sale, vreunei răspunderi personale, cu excepția cazului în care face o greșeala intenționată. Aceeași concluzie este reluata în Magna carta privind statutul judecătorilor (pct. 20 – 22).
I. C. C. J. precizează ca textul art. 96, în forma propusa pentru modificare, schimba viziunea constituționala asupra acestei construcții juridice a răspunderii pentru eroarea judiciara (gândita ca o răspundere directa a statului și o răspundere subsidiara a judecătorului) si, prin stabilirea caracterului obligatoriu al acțiunii în regres împotriva magistratului, instituie, în esența, în sarcina acestuia, contrar spiritului constituțional, o răspundere materiala obiectiva.
„Noțiunea de eroare judiciară este reglementată în legislația internațională, deoarece art. 3 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenția europeana a drepturilor omului și art. 14 § 6 al Pactului International cu privire la drepturile civile și politice prevăd ca, atunci când o condamnare penala definitiva este ulterior anulată sau când este acordată grațierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește ca s-a produs o eroare judiciara, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubita conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește ca nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut ii este imputabilă în tot sau în parte. Prin urmare, la nivel internațional, eroarea judiciara este reglementata doar în materie penală și presupune, în primul rând, existenta unei hotărâri definitive de condamnare si, urmare a acestei condamnări, să se fi executat o pedeapsa cu închisoarea”, arată I. C. C. J.
Credem că „a suferi o pedeapsă” nu este egal cu „să se fi executat o pedeapsă cu închisoarea”, neapărat[4].
In al doilea rând, explica I. C. C. J., dispozițiile internaționale invocate se aplică numai atunci când condamnarea este anulată sau se acordă grațierea, daca, un fapt nou, demonstrează că s-a produs o eroare judiciară.
Credem că „un fapt nou sau recent descoperit dovedește”, trebuie cititîn sensul că „duce la dovedirea judiciară a constatării unei erori judiciare”[5].
Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.(spune art. 96 alin. 4 din Legea nr. 303/2004[6])
De asemenea, reglementările internaționale conturează eroarea judiciara ca o figura juridica distincta, care nu se confunda cu greșeala de judecata, pentru care, atât dispozițiile legale interne, cat și cele internaționale, prevăd alte mijloace de remediere[7].
„Fata de aceste reglementari, se constată că definiția data erorii judiciare prin forma propusă de modificarea art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 încalcă art. 3 din Protocolul adițional nr. 7 la Convenție și art. 14 § 6 al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice. Astfel, forma propusa presupune ca exista eroare judiciară atunci când, în înfăptuirea actului de justiție, se determină o desfășurare greșită a unei proceduri judiciare și prin acesta se produce o vătămare a drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane. Or, „desfășurarea greșită a unei proceduri judiciare” excede cu totul noțiunii de eroare judiciară și se circumscrie mai degrabă noțiunii de greșeală de judecată.
În opinia I. C. C. J., sub un alt aspect, se constată ca sintagmele cuprinse în alin. (3) al propunerii referitoare la „înfăptuirea actului de justiție” și „se determină o desfășurare greșită a unei proceduri judiciare” nu corespund cerințelor de previzibilitate și claritate a legii, deoarece ambele sunt vagi și generale și vor ridica în practica probleme de interpretare[8], încălcând astfel, dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituția României.
În plus, alin. (8) al art. 96 din proiect ridica probleme de neconstituționalitate în ceea ce privește art. 1 alin. (5) din Constituția României, deoarece prevede ca acțiunea în regres se exercita împotriva judecătorului sau procurorului care a determinat eroarea judiciara, competenta de judecata revenind Curții de Apel București, dispozițiile Codului de procedura civila fiind pe deplin aplicabile.
„În lipsa oricărei alte reglementari, se deduce ca instanța sesizata, respectiv Curtea de Apel București, va verifica în cadrul acțiunii daca «eroarea judiciara» a fost săvârșita cu rea-credința sau grava neglijenta. în condițiile în care reaua-credința sau grava neglijenta nu pot fi analizate decât în cadrul unei proceduri penale sau disciplinare, atribuirea unei astfel de competente unei instanțe civile este de natura a încalcă normele de competenta în materie penala și în materie disciplinara. Se încalcă, astfel, dispozițiile art. 1 alin. (5) din Constituția României privind previzibilitatea și claritatea legii, dar și ale art. 134 alin. (2) din Constituție, care prevăd ca, în materie disciplinara, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplinește rolul de instanța de judecata, prin secțiile sale. Daca s-ar accepta ideea ca reaua-credința și grava neglijenta pot fi analizate în proceduri paralele, se creează riscul imprevizibilității actului de justiție, în condițiile în care este posibil ca instanțele disciplinare sau penale sa statueze diferit asupra relei-credințe sau gravei neglijente în raport cu instanța civila investita cu soluționarea acțiunii în regres. O lipsa acută de precizie a textului legal se poate constata, de altfel, și în ceea ce privește definiția noțiunii de «gravă neglijență» care, deși prin însuși sensul firesc al sintagmei impune o culpă în formă agravată, este circumscrisa unei culpe simple. Din acest motiv, textul de lege propus poate oferi temei pentru răspunderea materială a magistraților inclusiv atunci când există culpa în cea mai puțin gravă dintre formele sale (culpa levissima)”, explica judecători.
Noi credem că o procedură penală se poate desfășura paralel de disciplinar, antrenând răspunderi de grad diferit, după cum și o acțiune civilă se poate continua separat de penal, urmând regulile procedurii penale.
Mai mult, arată I. C. C. J., dispozițiile alin. (8) – care stabilesc faptul ca statul prin Ministerul Finanțelor Publice „se întoarce în mod obligatoriu” împotriva judecătorului sau procurorului care a determinat eroarea judiciară – instituie o prezumție legală relativă de culpabilitate pentru magistratul chemat să răspundă material, îngreunând-i acestuia în mod nejustificat sarcina probei.
Aici trebuie să spunem că acțiunea statului trebuie să fie obligatorie întotdeauna, dar după ce s-a stabilit judiciar existența unei erori judiciare, în sensul legii. Dar încă o hotărâre nu îi este opozabilă magistratului, care nu a fost parte în proces.
Textul art. 52 alin. (3) din Constituție prevede răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Se propunea o nouă formulare, respectiv „ Statul exercită dreptul de regres, în condițiile legii.” Teza propusă a fi introdusă nu reglementa o acțiune în regres a statului împotriva magistraților pentru recuperarea prejudiciilor cauzate prin orice eroare judiciară, ci numai prin acele erori judiciare care au fost rezultatul exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență[9].
Din conținutul normativ al art. 52 alin. (3) din Constituție rezultă că acoperirea prejudiciului cauzat prin erori judiciare este asigurată în toate cazurile de către stat, persoana vătămată putându-se îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice [v art. 96 alin. (6) din Legea nr. 303/2004].
În acest sens, atât art. 542 C. pr. pen., cât și art. 96 din Legea nr. 303/2004 stabilesc condițiile în care persoana vătămată exercită acțiunea în repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare, admisibilitatea acțiunii fiind condiționată fie de rămânerea definitivă a hotărârii instanței de judecată, precum și a ordonanței sau încheierii organelor judiciare, prin care s-a constatat eroarea judiciară, respectiv privarea nelegală de libertate, fie de stabilirea, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, a răspunderii penale sau disciplinare, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecății procesului și dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
În schimb, statul se poate îndrepta cu acțiune în regres împotriva magistratului doar dacă acesta a provocat situația generatoare de daune cu rea-credință sau din culpă gravă [art. 542 alin. (1) C. pr. pen.], respectiv a săvârșit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii cu rea-credință sau gravă neglijență [a se vedea art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004]. Astfel, statul este cel care, în cadrul acțiunii în regres, trebuie să dovedească faptul că magistratul și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, spune Curtea Constituțională
Deși sintagma propusă a fi introdusă pare a viza indicarea titularului dreptului de regres în cazul prejudiciilor cauzate prin orice eroare judiciară care a fost rezultatul exercitării funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, în realitate, din cauza modului său de formulare, obligă statul să își exercite dreptul de regres. Caracterul imperativ al sintagmei propuse a fi introduse în corpul art. 52 alin. (3) din Constituție poate duce la situații inadmisibile, în care statul va promova în mod automat acțiunea în regres ori de câte ori acoperă un prejudiciu cauzat printr-o eroare judiciară, fără a mai avea un drept de apreciere[10] asupra faptului dacă magistratul și-a exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență, solicitând, astfel, în mod mecanic intervenția instanței judecătorești. De aceea, conținutul normativ propus ar trebui să aibă în vedere, eventual, posibilitatea statului de a exercita dreptul de regres în condițiile legii.
Așadar, textul constituțional nu poate constrânge statul la inițierea, în toate cazurile, a unor acțiuni în regres, ci trebuie să lase în marja sa de apreciere problema exercitării acestei acțiuni pentru ca, desigur, în final, tot instanța judecătorească să se pronunțe asupra acțiunii astfel promovate.
Având în vedere cele de mai sus, cu unanimitate de voturi, Curtea Constituțională recomandă reformularea modificării propuse în privința alin. (3) al art. 52 din Constituție[11].
Răspunderea statului este stabilită în condițiile legii și nu înlătură răspunderea judecătorilor și procurorilor care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență.
Răspunderea magistraților, stabilită în condițiile legii, nu înlătură răspunderea acestora pentru exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, iar răspunderea statului nu este limitată doar la erorile judiciare săvârșite în materie penală, ci privește toate erorile judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârșite, lărgindu-se astfel garanția constituțională a acestei răspunderi[12]. Curtea Constituțională a observat că problema erorilor judiciare se ridică în principal sub aspectul reparațiilor pe care societatea este datoare să le acorde celui care a suferit în mod injust de pe urma erorilor comise în sistemul judiciar, prevederile constituționale cuprinse în art. 52 alin. (3) consacrând principiul răspunderii obiective a statului în asemenea împrejurări[13].
Statul nu poate el însuși, de la sine putere, să aprecieze el singur dacă magistratul si-a exercitat funcția cu rea-credință sau grava neglijentă, dar legea îl obligă să acționeze în justiție. Acțiunea în despăgubire se îndrepta numai împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice. Potrivit art 1384 alin. (2) C. civ., cel care răspunde pentru fapta altuia fiind statul, Ministerul Finanțelor Publice se va întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul. „Posibilitatea” se referă la măsura în care există o lege specială pentru producerea acelui prejudiciu, se referă la întinderea răspunderii (Art. 1385 alin. (1) – Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel), dar în nici un caz nu lasă la latitudinea unui ministru să păgubească bugetul public.
Ministerul Finanțelor Publice poate să cheme în garanție o terță persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în despăgubiri, pentru opozabilitate. .
În aceleași condiții, la rândul său, magistratul poate să cheme în garanție asigurătorul ( dacă există -!), potrivit art. 72 C. pr. civ. , în regres. Trebuie să vorbim de o acțiune în regres, și nu de o acțiune nouă, în despăgubiri, lăsată la latitudinea unui ministru; acest lucru trebuie să îl permită legea – dacă vrea![14]
Asigurarea malpraxis a fost creată pentru a-i proteja pe cei ce desfășoară o activitate ce ar putea afecta alte persoane și are drept scop acoperirea prejudiciilor pe care aceștia le pot cauza din culpă, datorită unor erori, din cunoștințe profesionale insuficiente sau din neglijență în exercitarea profesiei [15]. În practica asigurărilor nu poate exista o garantare pentru ceea ce în penal desemnăm prin sintagma „rea-credință”. Argumentarea constă în ideea de acoperire a riscului statistic, întâmplător. De aceea, textul trebuie citit ca referindu-se doar la asigurarea culpei.
Nu poate fi antrenată răspunderea civilă sau disciplinară a unui judecător pentru modul de interpretare a legii, apreciere a faptelor sau evaluare a probelor, cu excepția cazurilor de rea-credință și gravă neglijență. Principiul este statuat în Recomandarea CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniștrilor către statele membre cu privire la judecători: independența, eficiența și responsabilitățile, adoptată de Comitetul Miniștrilor în 17 noiembrie 2010,la cea de-a 1098-a întâlnire a delegaților miniștrilor[16].
Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o fapta săvârșită în cursul judecății procesului (și dacă aceasta fapta este de natură să determine o eroare judiciară).
Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituție, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, răspundere stabilită în condițiile legii și care nu înlătură răspunderea magistraților care și-au exercitat funcția cu rea-credință sau gravă neglijență. Totodată, la revizuirea Constituției din 2003, această răspundere a statului nu a mai fost limitată doar la erorile judiciare săvârșite în materie penală, ci privește în prezent toate erorile judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârșite, lărgindu-se astfel garanția constituțională a acestei răspunderi. De asemenea, potrivit art. 52 alin. (2) din Legea fundamentală, statul răspunde în condițiile legii, legiuitorul reglementând, prin art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004, cerințele în care se stabilește această răspundere, printre care se află și aceea a existenței unei hotărâri definitive de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului sau procurorului. Astfel, dispozițiile criticate stabilesc modalitățile și condițiile în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face prin acordarea și plata despăgubirilor cuvenite. În ceea ce privește critica de neconstituționalitate raportată la prevederile art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea a constatat că și aceasta este neîntemeiată, deoarece textul de lege atacat se aplică în egală măsură tuturor persoanelor la care se referă ipoteza normei prevăzute de acest text. Referitor la critica de neconstituționalitate privind încălcarea prevederilor art. 21 din Constituție, Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată, deoarece dispozițiile de lege criticate nu îngrădesc accesul la justiție, ci, dimpotrivă, stabilesc condițiile în care se poate exercita dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârșite în alte procese decât cele penale[17].
Textele constituționale considerate a fi încălcate sunt cele ale art. 21 privind accesul liber la justiție și dreptul la un proces echitabil și ale art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică.[18]. Curtea a constatat că dispozițiile art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 sunt constituționale.
În ce privește eroarea judiciară din procesele penale, dispozițiile legale criticate – art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 – au făcut trimitere la dispozițiile din Codul de procedură penală, iar în ce privește eroarea judiciară ce a izvorât din alte procese, aceleași norme – art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 – au instituit dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciului după ce în prealabil a fost pronunțată o hotărâre definitivă (penală sau disciplinară) împotriva judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârșită în cursul judecării procesului cu condiția ca aceasta să fi fost de natură să determine eroarea. Este firesc să fie așa, deoarece numai în procesele penale eroarea judiciară reprezintă o evidență în măsura în care, după condamnarea definitivă prin hotărâre, s-a pronunțat o nouă hotărâre definitivă de achitare[19]. Legea va trebui să prevadă o acțiune în regres, nu o acțiune în despăgubiri! Legiuitorul va exprima, într-un fel sau altul, voința restabilirii unei justiții independente și responsabile!
Legea de procedură cere întotdeauna ca temei al răspunderii civile pentru magistrat, existența unei rele credințe sau măcar a unei culpe grave profesionale.
Articolul 78 din Legea nr. 303/2004 prevedea că (1)Judecătorii și procurorii beneficiază de asigurare pentru risc profesional, realizată din fondurile bugetare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale Ministerului Justiției, Ministerului Public sau, în cazul judecătorilor și procurorilor militari, din fondurile Ministerului Apărării Naționale, pentru viață, sănătate și bunuri, dacă sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea, în limita veniturilor pentru anii lucrați în aceste funcții, dar nu în mai mult de 15 ani de activitate.
(2)La eliberarea din funcție, asigurarea prevăzută la alin. (1) încetează.
(3)Asigurarea prevăzută la alin. (1) se realizează în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii.
(4)Judecătorii și procurorii se pot asigura pentru risc profesional peste limita prevăzută la alin. (1).
(5)Prin hotărâre a Guvernului, se poate înființa Casa de asigurări a judecătorilor și procurorilor.
(1)Judecătorii și procurorii beneficiază de despăgubiri acordate din fondurile bugetare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale Ministerului Justiției, Ministerului Public sau, în cazul judecătorilor și procurorilor militari, din fondurile Ministerului Apărării, în cazul în care viața, sănătatea ori bunurile le sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea. Articolul 78 alin. (1) din titlul III a fost modificat de Art. I, punctul 138. din Legea 242/2018[20] .
Noua formă
prevede că (1)Judecătorii
și procurorii, inclusiv cei pensionați, beneficiază de despăgubiri acordate din
fondurile bugetare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale Ministerului
Justiției, Ministerului Public sau, în cazul procurorilor militari, din
fondurile Ministerului Apărării Naționale, în cazul în care viața, sănătatea
ori bunurile le sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în
legătură cu acestea.
(2)Despăgubirile prevăzute la alin. (1) se acordă în condițiile
stabilite prin hotărâre a Guvernului, cu avizul Consiliului Superior al
Magistraturii. ( Art. a fost modificat de Art.
I, punctul 6. din Legea nr. 97/2008[21] )
(3)În cazul refuzului de acordare a despăgubirilor prevăzute la alin. (1), beneficiarul acestora se poate adresa secției de contencios administrativ a tribunalului. Acțiunea este scutită de la plata taxei judiciare de timbru. (alin. completat prin Legea nr. 242/2018 )
În practica instanțelor judecătorești s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar în legătură cu aplicarea dispozițiilor art. 100 din Legea nr. 92/1992[22] și ale art. 78 din Legea nr. 303/2004, referitoare la asigurarea pentru risc profesional de care beneficiază.
Astfel, unele instanțe au decis că magistrații sunt îndreptățiți să beneficieze de asigurare realizată din fondurile bugetare, pentru viață, sănătate și bunuri, potrivit dispozițiilor art. 100 din Legea nr. 92/1992.
În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că modificările aduse art. 77 (devenit art. 78) din Legea nr. 303/2004 prin Legea nr. 247/2005, în sensul că judecătorii și procurorii beneficiază de asigurare pentru risc profesional, pentru viață, sănătate și bunuri, dacă sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea, au devenit fără relevanță juridică atât timp cât acele modificări legislative au intervenit după încheierea contractelor de asigurare și efectuarea plății primelor de asigurare.
S-a considerat că o astfel de soluție se impune și în cazul în care evenimentul asigurat nu s-a produs anterior modificării aduse Legii nr. 303/2004 prin Legea nr.247/2005, întrucât nici art. 100 din Legea nr. 92/1992 și nici textul anterior al art. 77 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu făceau vreo distincție în această privință.
Alte instanțe, dimpotrivă, au considerat că dispozițiile art. 100 din Legea nr. 92/1992 își puteau produce efectele numai în situații de risc, concretizat în apariția evenimentului ce dă drept magistratului să obțină plata asigurării, care, potrivit Instrucțiunilor Ministerului Justiției nr. 761/1999, date în aplicarea acelei legi, trebuia să aibă legătură cu exercitarea funcției de magistrat.
În justificarea acestui punct de vedere s-a făcut referire și la actualele dispoziții ale art. 78 din Legea nr. 303/2004, subliniindu-se că din conținutul lor rezultă fără echivoc voința legiuitorului de a limita beneficiul asigurării pentru risc profesional numai la cazurile când viața, sănătatea sau bunurile magistraților au fost afectate în exercitarea atribuțiilor lor de serviciu sau în legătură cu ele.
Aceste din urmă instanțe au interpretat și au aplicat corect dispozițiile legii.
Într-adevăr, prin art. 100 alin. (1) din Legea nr. 92/1992, republicată la 30 septembrie 1997, se prevedea că “magistrații beneficiază de asigurare realizată din fonduri bugetare, pentru viață, sănătate și bunuri, în limita veniturilor pentru 15 ani de activitate”.
Prin Instrucțiunile nr. 761 din 22 aprilie 1999, emise de Ministerul Justiției în vederea aplicării textului de lege menționat, s-a precizat că ordonatorii de credite vor plăti direct despăgubirea prevăzută de norma legală, numai în situația în care se produce un eveniment care să dea dreptul magistratului la plata asigurării.
Prin aceleași instrucțiuni s-a mai stabilit că acordarea de despăgubiri magistraților în temeiul art. 100 alin. (1) din Legea nr. 92/1992, republicată, poate avea loc numai pentru evenimente determinate de exercitarea profesiei de magistrat, care să fie constatate de instituțiile publice competente potrivit legii: poliție, parchet, unități sanitare, după caz, urmând ca plata despăgubirii să fie efectuată după soluționarea definitivă a cauzei de către instanța de judecată.
Ca urmare, efectele la care se referă art. 100 din Legea nr. 92/1992, republicată, se produc numai în situații de risc, prin apariția unui eveniment cauzator de daune, determinat de exercitarea funcției de magistrat sau având legătură cu aceasta.
De altfel, în actuala reglementare a art. 78 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, se prevede, fără echivoc, că “judecătorii și procurorii beneficiază de asigurare pentru risc profesional, realizată din fondurile bugetare ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, ale Ministerului Justiției, Ministerului Public sau, în cazul judecătorilor și procurorilor militari, din fondurile Ministerului Apărării Naționale, pentru viață, sănătate și bunuri, dacă sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea, în limita veniturilor pentru anii lucrați în aceste funcții, dar nu mai mult de 15 ani de activitate”, prevăzându-se, în cadrul alin. 3 al aceluiași articol, că “asigurarea prevăzută la alin. (1) se realizează în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii”.
Or, în aceste condiții, este evident că, în raport cu reglementarea legală existentă, magistrații nu pot beneficia de asigurare pentru risc profesional, realizată din fondurile bugetare, decât în măsura în care viața, sănătatea și bunurile lor sunt afectate în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea[23].
Dacă vrem chiar să funcționeze sistemul, trebuie să recunoaștem finanțelor un drept de regres, pornit dintr-o acțiune devenită opozabilă magistratului, și nu un drept ulterior la despăgubiri.
. 3/29/2019
dciuncan@gmail.com
[1] Instanța supremă: Modificările legii privind răspunderea magistraților încalcă Constituția, 23 decembrie 2017 , https://www.republikanews.ro; Eusebi Manolache , https://www.agerpres.ro/justitie
[2] V și Propunerea legislativă pentru modificarea și completarea Legii nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, P l-x nr. 418/2017, http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck2015.proiect?idp=16611
[3][3] Îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl exonerează de răspundere pe cel care putea să își dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârșite în asemenea împrejurări.( Art. 1364 C. civ. )
[4] Nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă.
[5] D. Ciuncan , Statutul judecătorilor și procurorilor, „ Pandectele române”, nr. 12/2016, p. 17
[6] La revizuirea Constituției din 2003, această răspundere a statului nu a mai fost limitată doar la erorile judiciare săvârșite în materie penală, ci se referă acum la toate erorile judiciare, indiferent de natura cauzelor în care au fost săvârșite, lărgindu-se astfel garanția constituțională a acestei răspunderi. Curtea constată că, potrivit art. 52 alin. (2) din Legea fundamentală, răspunderea statului este stabilită în condițiile legii, iar legiuitorul a reglementat – prin art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 – condițiile în care se stabilește această răspundere, printre care se află și acea cerință a existenței unei hotărâri definitive de stabilire a răspunderii penale sau disciplinare a judecătorului sau procurorului. Dispozițiile criticate nu restrâng răspunderea statului doar la unele erori judiciare, ci stabilesc modalitățile și condițiile în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face prin acordarea și plata despăgubirilor cuvenite.( Dec. nr. 277 din 22 martie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 15 lit. g) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, M. Of. nr. 308 din 9 mai 2007. Idem, Dec. nr. 1052 din 13 noiembrie 2007 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, M. Of. nr. 869 din 19 decembrie 2007)
[7] V și V. Pătulea, Dreptul de regres al statului român, „Dreptul” nr. 4/2002, pp. 89 sqq, Lacrima Rodica Boilă, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Ed. C. H. Beck, București, 2008, pp. 4245 sqq
[8] Interpretarea legii se face de către instanță numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății (art. 9 C. civ. ).
[9] Curtea Constituțională, dec. 80 din 16 februarie 2014 asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituției României M.Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014 §§ 171-175.
[10] Nu este vorba de un drept al ministrului finanțelor, de o marjă, ci numai de competența unei instanțe de judecată.
[11] Curtea Constituțională, dec. 80 din 16 februarie 2014 asupra propunerii legislative privind revizuirea Constituției României M.Of. nr. 246 din 7 aprilie 2014 § 176.
[12] Curtea Constituțională , dec. nr. 543 din 9 aprilie 2009, M. Of. nr. 499 din 20 iulie 2009
[13] De exemplu, dec. nr. 633 din 24 noiembrie 2005, nr. 1.138 din 15 decembrie 2005, dec. nr. 1.528 din 17 noiembrie 2009 , M. Of. nr. 85 din 9 februarie 2010
[14] Prin Codul de procedură civilă și Codul de procedură penală, precum și prin alte legi speciale pot fi reglementate ipoteze specifice în care există eroare judiciară [Art. 96 alin. (4), Legea nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată].
[15] https://www.vivendis.ro. Nu se acordă despăgubiri pentru prejudicii produse de asigurat sau de către persoanele de care acesta răspunde potrivit legii, cu intenție sau ca urmare a încălcării grave a reglementarilor privind exercitarea profesiei, a obligațiilor asumate în condițiile practicării profesiei pentru care, în conformitate cu prevederile legale, nu este autorizat/abilitat. De asemenea, nu se acordă despăgubiri pentru comiterea unor fapte incriminate ca infracțiuni săvârșite cu intenție, sau pentru producerea unor prejudicii în timp ce se afla sub influenta –voluntară, am adăuga noi – băuturilor alcoolice, drogurilor sau substanțelor excitante de orice fel.
Adina A. Stancu , R. Savaliuc, Din puțul gândirii. Procurorul General al României e de acord cu răspunderea magistraților, dar zice ca asigurarea de “malpraxis” sa fie suportata de stat, ca in cazul avocaților si medicilor! Numai ca avocații si medicii si-o plătesc singuri! http://www.luju.ro/magistrati/parchete, 28 noiembrie 2011. “Exista rea credința atunci când judecătorul sau procurorul încalcă, cu știința, normele de drept urmărind sau acceptând posibilitatea prejudicierii unei persoane” .
Așa cum, grava neglijenta se constata daca: “Judecătorul sau procurorul nesocotește din culpa, in mod grav si nescuzabil, normele de drept material sau procesual” (sursa: Proiectul CSM) http://stirileprotv.ro/
Mai rămâne o singura problema de rezolvat. De unde luam bani pentru liniștea magistraților? Oare de la Finanțe? „Daca ei vor accepta punctul nostru de vedere si ne vor prevedea in buget asemenea sume, putem discuta de o aplicare efectiva a dispozițiilor. Daca nu, vom avea o reglementare legislativa la începutul anului si după o rectificare la mijlocul anului viitor putem discuta si despre o punere in practica”, a declarat Alina Bica, secretar de stat la Ministerul Justiției. Ministerul Justiției trebui sa afle si ce companie de asigurări ar putea fi interesata sa plătească daune pentru erorile judecătorilor. Magistrații, trași la răspundere pentru malpraxis? http://stirileprotv.ro/
[16] www.csm1909.ro/csm
[17] Curtea Constituțională , dec. nr. 889 din 16 iunie 2009 , M. Of. nr. 567 din 14 august 2009, dec. nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr. nr. 869 din 19 decembrie 2007, și dec. nr. 182 din 26 februarie 2008, M. Of. nr. nr. 255 din 1 aprilie 2008
[18] Examinând excepția de neconstituționalitate se constată că, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională s-a mai pronunțat asupra constituționalității aceluiași text de lege, în raport de aceleași prevederi din Legea fundamentală. Prin mai multe decizii, ca de exemplu dec. nr. 1.052 din 13 noiembrie 2007, M. Of. nr. nr. 869 din 19 decembrie 2007, dec. nr. 182 din 26 februarie 2008, M. Of. nr. nr. 255 din 1 aprilie 2008, și dec nr. 1.406 din 16 decembrie 2008, M. Of. nr. nr. 167 din 17 martie 2009
[19] Curtea Constituțională , dec. nr. 1269/2009, M. Of. nr. 755 din 5 noiembrie 2009 V și https://dorin.ciuncan.com/documentare/statutul-judecatorilor-si-procurorilor.
[20] LEGE nr. 242 din 12 octombrie 2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, M. Of. nr. 868 din 15 octombrie 2018
[21] LEGE nr. 97 din 14 aprilie 2008 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 100/2007 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul justiției, M. Of. nr. 294 din 15 aprilie 2008
[22] Înlocuită prin Legea 304/2004 privind organizarea judiciară (M.Of. 576 din 29-iun-2004)
[23] I. C. C. J., Dec. nr. LXXXVII (87) din 10 decembrie 2007 privind examinarea recursului în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 100 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească și ale art. 78 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, referitor la dreptul magistraților la decontarea primelor de asigurare pentru viață, sănătate și bunuri, M. Of. nr. 696 din 13 octombrie 2008 (urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili că dispozițiile art. 100 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, se interpretează în sensul că magistrații beneficiază de decontarea primelor de asigurare pentru viață, sănătate și bunuri, numai în măsura în care cazul asigurat s-a produs în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu acestea).
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.