INFRACŢIUNEA DE ÎNŞELĂCIUNE ÎN ACCEPŢIUNEA CURŢII CONSTITUŢIONALE

Înşelăciunea, în oricare din variantele sale, este o infracţiune contra patrimoniului, constând în înşelarea încrederii participanţilor la raporturile juridice patrimoniale, fapt absolut intolerabil în cadrul acestora. În toate sistemele de drept înşelăciunea ori escrocheria este o faptă incriminată şi sever sancţionată. Scopul acestei reglementări este acela de a-i proteja pe cei ce îşi exercită cu bună-credinţă drepturile şi libertăţile economice, comerciale, inclusiv pe cele contractuale. Nu poate fi confundată infracţiunea de înşelăciune cu neexecutarea unei obligaţii contractuale.

Potrivit dispoziţiilor art. 215 alin. 2 din Codul penal, înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani, iar dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni. Prin această reglementare, legiuitorul a dorit o sancţionare mai aspră a infracţiunii de înşelăciune, dacă aceasta a fost săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase, dat fiind pericolul social crescut al unor asemenea fapte.

De asemenea, dispoziţiile art. 215 alin. 3 din Codul penal cuprind expresia “în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate” care reprezintă o cerinţă esenţială a laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune, în această variantă. Fapta nu constituie infracţiune dacă această condiţie nu este îndeplinită, iar acest aspect îl stabileşte numai instanţa de judecată prin hotărârea pe care o pronunţă în cauză.

Drept urmare, prin încriminarea ca infracţiune de înşelăciune a faptei săvârşite prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase, precum şi a faptei de inducere sau menţinere în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, textul de lege criticat nu încalcă prevederile art. 11 şi 20 din Legea fundamentală, referitoare la “dreptul internaţional şi dreptul intern”, respectiv, la “tratatele internaţionale privind drepturile omului”.

Cu privire la încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 45 referitoare la libertatea economică şi ale art. 135 alin. (2) lit. a) referitoare la asigurarea de către statul român a libertăţii comerţului, este de observat că, astfel cum rezultă din chiar conţinutul textului criticat, elementul material al infracţiunii de înşelăciune are drept premisă o acţiune şi, respectiv, o omisiune, care induce cocontractantul într-o eroare determinantă la încheierea ori executarea actului. Dacă eroarea nu ar fi existat, contractul nu s-ar fi încheiat sau executat în condiţiile respective. Prin urmare, nu poate fi confundată infracţiunea de înşelăciune cu neexecutarea unei obligaţii contractuale. De aceea, invocarea dispoziţiilor constituţionale menţionate, precum şi a celor ale art. 1 din Protocolul adiţional nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privitoare la interzicerea privării de libertate pentru datorii, este nepertinentă ( Decizia nr. 566 din 27 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 982 din 4 noiembrie 2005; idem, Decizia nr. 1372 din 26 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 30 noiembrie 2010).

Emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. 2.

Atât alin. 3, cât şi alin. 4 al art. 215 din Codul penal incriminează înşelăciunea ca o gravă faptă antisocială contra patrimoniului, constând în înşelarea încrederii participanţilor la raporturile juridice patrimoniale, fapt absolut intolerabil în cadrul acestora. (Curtea Constituţională , Decizia nr. 215 din 14/04/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 478 din 07/06/2005; idem, Decizia nr. 855 din 24/06/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 541 din 03/08/2010)

Codul Penal al României din 17 iulie 2009 (Legea nr. 286/2009 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009), reglementează înşelăciunea în art. 244 ca fiind inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

Împăcarea înlătură răspunderea penală.