ÎNŞELĂCIUNEA

ÎNŞELĂCIUNEA

Informația conform căreia Dan Diaconescu ar dispune de 46 milioane euro intr-o banca din Olanda, prezentata joi dintr-un document, este falsa, iar acesta nu a depus pana in prezent vreo dovada ca are banii pentru Oltchim, susține premierul Victor Ponta.
Întrebat la RTV cum comenteazz documentia prezentată joi conform căruia o firmă olandeză garantează că Dan Diaconescu dispune de 46 milioane euro într-o bancă din Olanda, premierul a afirmat că această informație este una falsă.”Este o informatie falsă. Nu a depus dovada că are banii. Nu este adevărat, nu există”, a spus Ponta.( Ponta: Informatia ca Dan Diaconescu ar dispune de banii pentru Oltchim e falsa, Ziare. com, 27 Septembrie 2012 ).

Daniel Chitoiu, in prima intervenție publica după privatizarea Oltchim,
despre răspunderea lui Dan Diaconescu, întrebat ce se întâmpla daca privatizarea nu se realizează:

„- Noi ne dorim să încheiem cat mai repede acest contract de privatizare, ca investitorul sa vina cu banii, sa investească ce a promis si sa reia activitate

– Are răspunderi inclusiv de natura penala, pentru îinșelăciune, prezentare de date false, uz de fals. « (pesurse. ro)

Procurori ai Parchetului de pe lângă Tribunalul Ilfov au finalizat cercetările şi au dispus trimiterea în judecată a Roxanei Lider, pentru înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi şantaj în formă continuată, Radei Mincă, pentru înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, şantaj şi instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, a lui Sava Craiff Buzea, zis Manix, pentru complicitate la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, şi a lui Ion Constantin, zis Şonot sau Şoni, pentru complicitate la înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave şi şantaj în formă continuată (dcnews, 27 Septembrie 2012).

Inducerea în eroare a unei persoane, ca rezultat al acțiunii, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă (materială, nu morală), se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.

Ca circumstanță agravantă, înşelăciunea săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni. Despre dol, vicleșug, ca manoperă frauduloasă a se vedea și Hamangiu, dacă mai trăiește, vol. II, p. 503, nr. 1231, ediția All, 1997.

Inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente, după distincţiile acolo arătate.

Ca o circumstanță, emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. 2.

Înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi (Art. 215 ).

Articolul  244 NCP  are o reglementare identică. Inducerea în eroare a unei persoane prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

Înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani. Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

Potrivit alin.  (3) împăcarea înlătură răspunderea penală.

Înşelăciunea, în oricare dintre variantele sale, este o gravă infracţiune contra patrimoniului, constând în înşelarea încrederii participanţilor la raporturile juridice patrimoniale, fapt absolut intolerabil în cadrul acestor raporturi juridice. În toate sistemele de drept înşelăciunea sau escrocheria este o faptă incriminată şi sever sancţionată. Nu poate fi confundată infracţiunea de înşelăciune cu neexecutarea unei obligaţii contractuale. De aceea, invocarea dispoziţiilor art. 11 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice privitoare la interzicerea sancţionării penale a neexecutării unei obligaţii contractuale este total nepertinentă. Sub acest aspect, excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă ca neîntemeiată. Curtea Constituţională, decizia nr. 173 din 4 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 21 decembrie 1999

Articolul  215 alin. (2) din Codul penal prevede, în fraza întâi, o variantă agravantă a infracţiunii de înşelăciune, care se realizează atunci când înşelăciunea, în varianta simplă prevăzută la alin. (1), sau înşelăciunea în convenţii, prevăzută la alin. (3), se săvârşeşte prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori prin alte mijloace frauduloase. Menţiunea din fraza a doua a alineatului, potrivit căreia, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni, nu contravine dispoziţiilor art. 4 pct. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dispoziţii care interzic urmărirea sau pedepsirea persoanei care a mai fost condamnată sau achitată anterior, printr-o hotărâre definitivă, pentru aceleaşi fapte. Faptul că se reţine în toate cazurile, inclusiv atunci când folosirea mijlocului fraudulos constituie prin el însuşi infracţiune, înşelăciunea calificată, în condiţiile art. 215 alin. (2) din Codul penal, nu înseamnă dubla sancţionare a infracţiunii. Mijloacele frauduloase folosite de făptuitor pot fi o diversitate de fapte ilicite. Simpla existenţă a acestora, indiferent de numărul sau gravitatea lor, conferă infracţiunii de înşelăciune caracterul calificat, fiind necesară, potrivit voinţei legiuitorului, o sancţionare mai aspră a acestei categorii de infractori. Faptul că mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune nu poate schimba caracterul agravant al incriminării. A pune pe acelaşi plan pe escrocul care foloseşte mijloace frauduloase ce nu sunt infracţiuni cu acela care foloseşte astfel de mijloace, dar care constituie prin ele însele infracţiuni, înseamnă a acorda impunitate acestuia din urmă pentru infracţiunile respective, ceea ce este inadmisibil. Existenţa pluralităţii de infracţiuni în această situaţie nu semnifică o pluralitate de sancţiuni stabilite contrar prevederilor art. 4 pct. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ci aplicarea unei pedepse principale stabilite potrivit regulilor privind concursul de infracţiuni. Legiuitorul Codului penal român nu a acceptat aşa-numita teorie a unităţii între infracţiunea-mijloc şi infracţiunea-scop în reglementarea infracţiunii de înşelăciune, însuşindu-şi principiul, în sensul că, dacă mijlocul fraudulos folosit pentru inducerea sau menţinerea în eroare a păgubitului constituie prin el însuşi infracţiune, această infracţiune trebuie să fie reţinută în concurs cu înşelăciunea calificată, fiind considerate o pluralitate de infracţiuni şi pedepsite ca atare. Aceasta este o opţiune a legiuitorului şi, astfel cum s-a arătat, nu este contrară Constituţiei sau Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În consecinţă, fiind vorba despre două infracţiuni, este firesc să se aplice infractorului două pedepse, după regulile prevăzute pentru concursul de infracţiuni, fără ca prin aceasta să îi fie afectat în vreun fel dreptul la un proces echitabil. Curtea Constituţională, decizia nr. 50 din 14 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 25 februarie 2002

Pentru existenţa infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art.215 alin.3 C.pen. este necesară desfăşurarea unei activităţi, de inducere sau menţinere în eroare, fără de care persoana vătămată nu ar fi încheiat contractul dăunător. Înstrăinarea ulterioară de către inculpat a bunului cu care a garantat obţinerea unui împrumut constituie o nerespectare a clauzelor contractului, pentru care persoana lezată se poate adresa instanţei civile, un atare act nerelevând existenţa intenţiei frauduloase încă din momentul încheierii contractului sau obţinerii împrumutului.

În cazul în care părţile au fost de bună credinţă cu ocazia încheierii contractului, nu se poate reţine existenţa unei acţiuni frauduloase de inducere în eroare şi deci nici săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în convenţii.

Faptul că, ulterior, pe parcursul executării contractului, una din părţi nu-şi îndeplineşte obligaţia asumată nu poate fi asimilat cu o activitate de inducere în eroare sau cu o manoperă frauduloasă.            ( Secția penală, decizia nr. 1255 din 12 mai 1998, în Bul.Jud., p.460  şi în „R.D.P.” 2/2001, p.176-177 (R.A. este fondat întrucât nu s-a dovedit intenţia de a induce în eroare). În speţă, după scadenţă, gajul a fost înstrăinat anterior plăţii făcute mai  târziu. Fapta proprietarului, de a vinde bunul indisponibilizat fără deposedare antrenează numai o răspundere civilă în măsura în care nu se poate dovedi o inducere în eroare cu prilejul executării contractului (D.Ciuncan, „R.D.P.” 2/2001, p.78-79).

Neplata – singură – la scadenţă reprezintă o rea-credinţă. Înstrăinarea ulterioară putea înlătura prezumţia relei-credinţe numai dacă se poate dovedi  că a înstrăinat pentru a plăti, iar respectarea regulilor vânzării (silite) era cu rea credinţă (dovedită) încălcată de creditor (prin răsturnarea sarcinii probei).

Simpla înstrăinare, după scadenţă este o rea-credinţă, deci o înşelăciune în executarea contractului.

Debitorul care rămâne în posesiunea bunului ipotecat păstrează toate  atribuţiile dreptului de proprietate, inclusiv pe cel de a înstrăina bunul, înainte de a se trece la executarea silită      (V.D.Zlătescu, Garanţiile creditorului, Ed. Academiei, 1970, 232 şi 262. D. Ciuncan, Jurisprudență și doctrină penală, Lumina Lex, București, 2004, sub voce Înșelăciunea).

Fără existenţa erorii, creditorul nu ar fi  executat contractul – condiţia art.215 alin. 3 C.pen nu este îndeplinită, nefiind dovedită reaua-credinţă mai înainte de plata împrumutului, aceasta trebuia să fie motivarea hotărârii.

Prejudiciul, ca element esential al raspunderiii delictuale, consta în rezultatul, în efectul negativ suferit de o persoana, ca urmare a faptei ilicite savârsita de o alta persoana.

Prin rechizitoriu s-a retinut ca acest scop au fost foloasele necuvenite ce ar fi constat în chiar creditele de care au beneficiat societatile creditate. Consideram ca întreaga urmarire s-a bazat pe o gresita interpretare a conceptului de folos nelegitim. Creditul, prin el însusi, nu reprezinta un folos necuvenit. El este acordat în baza unui contract care impune obligatia restituirii iar nerestituirea la termen a unui credit nu reprezinta infractiune. Contractele de credit dau nastere unor raporturi de natura civila, iar partile raspund conform institutiei raspunderii contractuale.

Ori, si sub acest aspect, infractiunea de înselaciune nu exista, deoarece, în primul rând, asa cum s-a aratat lipseste mijlocul fraudulos, ce a fost considerat doar o simpla inducere în eroare, si nu, orice nerestituire de credit constituie fapta penala. Operatiunea de creditare are în esenta ei riscuri, iar bancile ca institutiii specializatae de creditare încearca sa acopere acest risc prin garantii, prin dobânzi, prin penalitati, sperând astfel ca vor determina debitorii sa-si plateasca datoriile. Însa, aceasta chestiune care este eminamente civila, nu poate sa fie transformata în mod abuziv într-o infractiune daca banca nu reuseste sa-si recupereze creditul.

Nu, în ultimul rând, mai trebuie avut în vedere un alt aspect legat de modificarea legii nr 78/ 2000. Existenta infractiunii de înselaciune, sub cele doua aspecte, autorat si complicitate sunt strâns legate de infractiunile prev de art 10 lit b si c din legea nr 78/2000. Cum textul de lege, a fost modificat, prin vointa legiutorului care a înteles sa nu mai considere ca infractiune faptele asa cum erau înaintea modificarii, apare ca nefireasca condamnarea inculpatilor pentru faptele de înselaciune atât timp cat cele de acordare credite si de folosire în alt scop nu mai exista ca infractiune.

Pe cale de consecinta, în baza art. 11 pct lit a cod pr. pen, art. 10 lit. a cod pr penala, va dispune achitarea inculpatilor B.G., P.A., D.V., D. C.si P. A., pentru savârsirea infractiunii de înselaciune prev de art 215 alin 2,3 si 5 cod penal cu aplicarea art. 41 alin 2 cod penal, fapta nu exista. (Trib. Bacău, dosar 74D ,  2. 03. 2010). În speță, garantiile au fost indestulatoare la data acordarii creditelor – pag. 17 si 47 din expertiza contabila – ceea ce duce la inlaturarea oricarei suspiciuni de inducere in eroare. În afara de aceste garantii s-au adus si “alte garantii”: bilete la ordin si file CEC emise in alb, ceea ce insemna ca banca putea oricand sa puna in execuatare aceste titluri executorii pentru orice suma.( Ordonanta de urgenta nr. 99 din 6 decembrie 2006 privind institutiile de credit si adecvarea capitalului).

Potrivit raportului de expertiza depus la dosarul cauzei, fila 47 pct. 5, la vremea când au fost acordate aceste credite garantiile existente in favoarea Bancii erau îndestulatoare. Potrivit aceleiasi lucrari, pe fila 39, se arata faptul ca instrumentele de plata oferite cu titlu de garantie nu au fost valorificate la timp este imputabil actualei conduceri a Bancii, care nu a înteles sa valorifice aceste titluri de valoare.

Teoretic acordarea de credite „în favoarea” unor persoane nu înseamna totusi neaparat si dovada unui scop ilicit, în sensul art. 10 din legea nr 78/ 2000, înainte de modificare, al obtinerii, de catre debitor (sau de altcineva, determinat) a unor foloase necuvenite; simpla nerespectare a unor norme de creditare, per se, nu este neaparat o fapta penala .

Este dificil de demonstrat intenția de a induce în eroare.

Leave a Reply